CUPRINS:

Introducere............................................................................................................3

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE

UZ ŞI DREPTUL DE ABITAŢIE
1. Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie.............................9
2. Noţiunea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie.........................................14
3. Caracterele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie...................20
4. Obiectul dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..........................................23
5.Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie – drepturi de uzufruct restrînse şi parţiale.
............................................................................................................................27

CAPITOLUL II MODALITĂŢILE DECONSTITUIRE A DREPTULUI DE

UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE
1. Modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie............29

2. Constituirea prin lege a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie...................32

3.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin acte juridice..........35

CAPITOLUL III EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE

UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE
1. Aspecte generale cu privire la conţinutul dreptului de uz şi a dreptului de
abitaţie..................................................................................................................48
1.1. Drepturile uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie..............................51

1
1.2. Obligaţiile uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie..............................60
1.3. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar....................................................69

2. Stingerea şi efectele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de

abitaţie..................................................................................................................76

2.1. Modalităţile de stingere a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..............76

2.2. Efectele stingerii dreptului de uz şi abitaţie..................................................82

Concluzii şi propuneri de lege ferenda..............................................................85

Bibliografie.........................................................................................................90

Anexe..................................................................................................................91

2
 Introducere
Perioada de tranziţie a Republicii Moldova la economia de piaţă, a generat mari
schimbări în toate sferele vieţii sociale: crearea noilor unităţi economice,
modificarea organelor statale, adoptarea unui nou Cod Civil. Odată cu procesul de
restructurare,s-au produs schimbări esenţiale şi în societate prin încercarea de a
pune interesele omului pe aceeaşi balanţă cu cele ale statului şi prin acordarea unei
mai mari importanţe drepturilor omului,inclusiv celor reale. Însă spre regret, Codul
Civil al R.M. nu reglementează în totalitate şi în profunzime unele instituţii ale
sale, cum ar fi spre exemplu dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Un accent
important al societăţii este proprietatea în noile ei forme recunoscute şi ocrotite atît
prin legea fundamentală, cît şi prin alte legi speciale. Proprietate este acel fapt real,
constant şi universal în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă şi
păşeşte pe cale progresului, cu atît există tendinţa de a deveni proprietar şi de a
munci în continuu spre a-şi atinge scopul.
Astfel, dreptul de proprietate a fost întotdeauna unul dintre cel mai important
pilon al societăţii constituind cel mai vechi şi cel mai desăvîrşit drept real încă de
la romani. Interpreţii dreptului roman defineau proprietatea astfel: Dominium est
utendi, fruendi, abutendi re sua, qatenus iuris ratio patitur - adică, „proprietatea
este dreptul de a se folosi, de a culege fructele şi de a dispune de lucrul său atît cît
permite raţiunea de drept”1. Legislaţia în vigoare permite, însă disocierea acestor
atribute, creînd noi drepturi reale aparţinînd diferitelor categorii de titulari. Se
ajunge, astfel, la naşterea unor drepturi concurente asupra aceluiaşi bun, respectiv
dreptul de proprietate şi un alt drept real. Însă, în această situaţie, ambele drepturi
reale sunt limitate, în sensul că dispoziţia rămîne la nudul proprietar, iar celelalte
două atribute aparţin titularului celuilalt drept real. 2 Din cele expuse, rezultă că

1
Anghel Ion. “Dreptul Roman” Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2000. p.124
2
Adam Ioan. “Drept civil. Drepturi reale”. Bucureşti. Edit. All beck, 2002. p. 250
3
drepturile reale formate prin dezmembrarea atributelor de proprietate, se numesc
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.3 Alături de dreptul de proprietate,
legislaţia Republicii Moldova, recunoaşte şi reglementează ca alte drepturi reale
principale (art. 377-453 C.C.): dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
În lucrarea de faţă vom studia, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, prin
încercarea de a interpreta cadrul legal naţional în vigoare şi de a analiza o serie de
concepte teoretico-doctrinale în domeniu respectiv.
Actualitatea temei pe care ne-am propus-o spre investigaţie reiese din faptul că
dreptul de uz şi dreptul de abitaţie reprezintă o novaţie în legislaţia civilă, întrucît
pentru prima dată dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost reglementate
odată cu adoptarea noului Cod Civil în iunie 2003. În ceea ce priveşte dreptul de uz
şi dreptul de abitaţie noul Cod Civil le reglementează foarte vag, stipulînd că
uzului şi abitaţiei se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privitoare la
uzufruct. Astfel că în teza respectivă ne-am propus a studia şi analiza aprofundat
mecanismul de utilizare a acestor două instituţii în societate şi respectiv a căuta
situaţiile în care se aplică dispoziţiile ce reglementează dreptul de uzufruct.
În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii, importanţa dreptului de uz şi a
celui de abitaţie creşte substanţial, datorită consolidării dreptului de proprietate
privată. Cercetînd aceste două instituţii, prin prisma legislaţiei Republicii Moldova,
putem constata cu certitudine că acestea reprezintă în esenţă, un garant al
drepturilor şi intereselor nudului proprietar şi al uzuarului sau titularului dreptului
de abitaţie. Dreptul de uz contribuie în mod substanţial la folosirea raţională şi
eficientă a bunurilor neconsumptibile, iar dreptul de abitaţie - a spaţiului locativ, de
aceea este binevenit faptul că aceste instituţii au fost preluate din legislaţiile altor
state şi reflectate în sistemul civil al Republicii Moldova.
Scopul prezentei lucrări constă în cercetarea şi elucidarea prevederilor
referitoare la uz şi abitaţie din Republica Moldova precum şi din alte state:
3
Florescu Dumitru C. “ Dreptul de proprietate”, Edit. Universităţii „Titu Maiorescu”. Bucureşti 2002, p.703.
4
România, Franţa, Rusia, etc. ce vor demonstra într-un final necesitatea
reglementării detaliate a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, nefiind necesare
dispoziţiile privitoare la uzufruct. În baza acestei cercetări amănunţite vor fi puse
sub un unghi de lumină trăsăturile specifice doar uzului şi abitaţiei, ce vor permite,
delimitarea acestor două instituţii de alte drepturi reale, în special de dreptul
uzufruct.
Obiectivele lucrării au contribuit la efectuarea unui studiu amplu asupra
principalelor momente ce ţin de elucidarea instituţiei juridice a dreptului de uz şi a
celui de abitaţie, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Astfel pentru realizarea scopului studiului efectuat ne-am propus următoarele
obiective:
1.elucidarea conceptului instituţiei juridice a uzului şi abitaţiei, ca
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi ca drepturi restrînse şi parţiale ale
dreptului de uzufruct;
2. cercetarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin prisma evoluţiei
istorice pînă în prezent;
3. distingerea trăsăturilor şi caracteristicilor specifice doar dreptului de uz şi
celui de abitaţie în comparaţie cu dreptul de uzufruct;
4. analizarea modalităţilor de constituire, exercitare şi stingere a uzului şi
abitaţiei prin elucidarea impedimentelor cu care se confruntă titularii acestor
drepturi, datorită lacunelor existente în sistemul civil în această direcţie;
5. formularea concluziilor şi elaborarea propunerilor de lege ferenda în baza
celor analizate în conţinutul lucrării referitor la oportunitatea reglementării mai
amănunţit a acestor instituţii .
Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, însă înainte de a analiza
structura tezei vom enunţa metodele utilizate la realizarea acestui studiu.
Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a
fost utilizat un areal complex de metode ştiinţifice:

5
 1.Metoda istorică, ce a determinat identificarea apariţiei dreptului de uz şi a
celui de abitaţie în dreptul roman şi relevarea evoluţiei istorice de-a lungul
secolelor a acestor două instituţii;
2.Metoda logică, ce a stat la baza studiului şi a sintezei care a rezultat, cu
argumentarea concluziilor şi propunerilor de lege ferenda;
3.Metoda comparativă, ce a contribuit la evidenţierea trăsăturilor comune cu
dreptul de proprietate şi dreptul de uzufruct şi a particularităţilor specifice doar
uzului şi abitaţiei, extinderea orizontului istoric şi ştiinţific;
4.Metoda cantitativă a facilitat sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a
informaţiei juridice ştiinţifice, privind aceste drepturi reale, pe baza cărora au fost
formulate concluzii şi iniţiative de lege ferenda de perfectare a cadrului normativ
existent;
5.Metoda transcendentală, a servit la elaborarea formei şi conţinutului
prezentului studiu;
6.Metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la
evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor tezei.
Noutatea ştiinţifică a acestei lucrări constă în efectuarea studiului complex
asupra esenţei dreptului de uz şi a celui de abitaţie la nivel monografic, prin prisma
reglementărilor întîlnite în sistemul civil. Studiind reglementările acestor instituţii,
în legislaţiile altor state s-a observat faptul că legislaţia civilă a R.M. În acest
domeniu comportă şi careva inexactităţi omise la adoptarea noului Cod Civil al
statului nostru. Însă, desigur că inexactităţi cu referire la ceea ce ţine de uz şi
abitaţie au fost depistate şi în prevederile Codului Familiei şi a Codului cu privire
la Locuinţă, momente elucidate corespunzător în conţinutul tezei.
Valoarea teoretică a prezentei lucrări constă în faptul că pentru prima dată
este făcută încercare de a studia amplu instituţia dreptului de uz şi a dreptului de
abitaţie, întrucît este foarte vag şi laconic reglementată în sistemul civil al R.M. În
baza unei analize comparative, prin prisma legislaţiei R.M. cît şi prin prisma

6
legislaţiei altor state s-a elucidat eficacitatea şi ineficienţa reglementărilor din
domeniul respectiv, prin creionarea inexactităţilor depistate în acest sens.
Importanţa practică a acestei cercetări constă în faptul că concluziile şi
propunerile de lege ferenda, formulate în această teză, se pot folosi la elaborarea
cercetărilor ştiinţifice de teorie generală şi de ramură a problemelor ale dreptului
civil, dreptului familiei etc, în general la perfectarea legislaţiei şi pentru pregătirea
literaturii ştiinţifice de specialitate şi la elaborarea metodicii noi în sistemul civil.
De asemenea în conţinutul lucrării de faţă se găsesc şi propuneri de lege ferenda,
ce pe viitor pot fi luate în consideraţie la dezbaterile legislative referitor la o mai
bună reglementare a acestor drepturi reale.
Structura şi concepţia tezei se bazează pe lucrările celor mai reprezentativi
promotori ai teoriilor clasice privind drepturile reale. Bazele conceptuale ale
acestor instituţii au fost puse în special în reflecţiile de valoare ale savanţilor
notorii români ale căror lucrări sunt apreciate în viziunea modernă, cum ar fi:
I.Adam, D.Florescu, V.Stoica, I.Filipescu L.Pop, M.Cosmovici, E.Chelaru,
E.Lupan, Gh.Luţescu, J.Manoliu, E.Safta-Romano, C.Stătescu, C.Bârsan, U.Mattei
etc. Diverse aspecte ale teoriei şi practicii drepturilor reale, în special şi ale
dreptului de uz şi abitaţie, sunt tratate şi de către savanţii din Republica Moldova
ca S.Baieşu, N.Roşca, V.Volcinschi, E.Cojocari, L.Dandara, V.Gîsca a căror
cercetări sunt puse chiar şi la baza elaborării Codului civil nou al Republicii
Moldova şi a altor acte legislative.
Structura lucrării. Astfel teza constă din trei capitole, fiecare capitol la rândul
său este structurat în paragrafe, iar la finalul lucrării se găsesc elucidate
concluziile de rigoare şi propunerile de lege ferenda ce au fost depistate şi
formulate pe parcursul realizării studiului în cauză.
Introducerea conţine o expunere a obiectivelor, sarcinilor şi scopului, a bazei
metodologico-ştiinţifice şi o descriere structurală a prezentei lucrări. Capitol I se
intitulează „Consideraţii generale cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de
abitaţie” în cadrul căruia am încercat să determinăm aspectele teoretice şi abordări
7
doctrinare ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, în special ne-am axat pe:
definirea acestor drepturi, evoluţia istorică, caracterele juridice, relevarea
specificului obiectului, în dependenţă de dreptul ce s-a constituit şi conceptul de
uzufruct, întrucît dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi restrînse şi
parţiale ale acestuia.
Capitolul II reflectă modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a celui de
abitaţie atît prin lege cît şi prin acte juridice, relevînd şi unele aspecte comparative
cu legislaţia României şi Franţei.
Capitolul III „ Exercitarea şi stingerea dreptului de uz şi a celui de abitaţie”
conţine abordări atît legislative, cît şi doctrinare referitoare la drepturile şi
obligaţiile uzuarului, titularului dreptului de abitaţie şi nudului proprietar, precum
şi la modalităţile de stingere şi efectele generate de încetarea acestor drepturi.
Concluziile finale conţin tezele esenţiale care rezultă din întreaga lucrare şi
propunerile de lege ferenda pe care le-am elaborat în urma studiului efectuat.
Considerăm că scopurile propuse la începutul studiului au fost atinse.

Capitolul I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE UZ ŞI

DREPTUL DE ABITAŢIE
8
 1. Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie îşi trag originea din dreptul roman, ce
acorda titularului dreptului său posibilitatea de a folosi un lucru ce aparţinea altei
persoane şi se numeau, pe atunci, şi se mai numesc şi în prezent în unele ţări
(Canada, Ucraina, Rusia) servituţi personale.4 Dreptul roman a cunoscut două
categorii mari de servituţi: servituţi prediale şi servituţi personale. Servituţile pot fi
constituite fie în folosul unui fond – servituţi prediale sau reale, fie în folosul unei
persoane – servituţi personale.5
Denumirea de servitute predială provine de la cuvîntul predium ( moşie,
latifundie, fond, teren de pămînt), graţie faptului că se referă la terenuri sau alte
bunuri imobile legate în mod durabil de acestea. În perioada cea mai veche, a
dreptului roman servituţile prediale erau singura categorie de drepturi reale asupra
bunurilor altuia, relaţiile din cadrul lor se reglementau doar prin normele
sistemului ius civile.
Denumirea de servituţi personale provine de la caracterul personal al
acestora, ele fiind inalienabile, adică aparţinînd unor persoane concrete, avînd
termenul limitat în durata vieţii titularului, iar în calitate de obiect - atît lucruri
mobile, cît şi imobile. De menţionat că servituţile personale s-au păstrat în ţările
Europei continentale inclusiv pe teritoriul ţării noastre şi în dreptul medieval,
purtînd amprenta timpului de atunci. De exemplu, în Codul Caragea 6 esenţa
servituţilor se exprima prin robirea lucrurilor7, iar în Codul Calimach8 – prin
şerbirea lucrurilor. Deci, servituţile personale sunt:
- usus - dreptul de a se folosi de bunul altuia;
- habitatio – dreptul de a locui într-o casă;

4
Novitcovo,I. Pereterscovo. Rimscoie ceastnoie pravo. Moscva, Spark 2001, p.170
5
Val Popa Vasile „Drept privat roman”. Ed . All Beck, Bucureşti 2004 p.215
6
Codul Caragea 1818, Bucureşti. Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1955. Partea a II-a „Pentru lucruri”,
Cap.2 „ Pentru robirea lucrurilor”;
7
Aramă Elena. „Istoria dreptului românesc”. Chişinău. Ed. Reclama, 1995. p.97
8
Rădulescu Andrei. Ş.A.”Codul Calimach”. Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Român, 1958. p.63
9
 - operae – serviciile aduse de un sclav sau animal altei persoane decît stăpînului
său;
- usufructus – dreptul de a folosi un lucru şi de ai însuşi fructele produse de el.
Din cele expuse mai sus, putem spune, că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie fac
parte din servituţile personale ce îşi au originea în dreptul privat roman. Usus sau
dreptul de uz este o servitute personală care constă în dreptul de a folosi lucrul şi
de ai culege roadele în limita nevoilor personale9.
În jurisprudenţa romană, uzul era mai restrîns: uzuarul avea dreptul de a uza de
lucru, dar nu putea să perceapă nici o porţiune din fructe (Dig. II, 7,8). De aceea
romanii îl numeau nudus usus sau usus sine fructu. Deci, conform Instituţiilor lui
Iustinian: „Usu, (uzul simpla folosinţă a lucrului) se constituie în mod obişnuit şi
se stinge prin aceleaşi moduri prin care se constituie şi uzufructul. Uzufructul se
poate constitui nu numai asupra terenurilor şi asupra unor clădiri, dar şi asupra
sclavilor, animalelor şi asupra altor lucruri, cu excepţia celor care se consumă prin
folosinţă, deoarece acestea nu sunt, în conformitate cu dreptul civil sau natural,
susceptibile de a constitui obiectul unui uzufruct. În numărul acestora intră vinul,
uleiul, grîul, hainele. Un regim asemenea îl are banul care se consumă prin
folosinţă, trecînd din mîna în mînă. Uzufructul se stinge prin moartea
uzufructuarului, prin cele doua feluri de capitis deminutio- maxima şi media prin
nefolosinţă şi datorită unei condiţii10 sau a unui termen. De asemenea, uzufructul se
stinge daca este cedat de către uzufructuar titularului dreptului de proprietate sau
daca uzufructuarul dobîndeşte dreptul de proprietate, fapt cunoscut sub denumirea
de consolidare. 1.Usu este însă un drept mai restrîns decît uzufructul. În adevăr,
persoana care are simplul uz al unui teren se înţelege că are numai dreptul de a se
folosi,în limitele nevoilor zilnice, de zarzavaturile, fructele, florile, fînul, paiele şi
lemnele (acelui teren), dar nu poate sălăşlui pe acel teren, decît numai în măsura în

10
Este vorba de un proces fictiv prin care o terţă persoană numita adsertor libertatis cheamă în judecată pe
stăpînul sclavului, pretinzînd că acesta din urma – pe care-l atinge cu o nuia- este om liber. Stăpînul de
convenienţăcu terţa persoană, achiesează la reclamaţia acestuia, iar sclavul devine liber.
10
care nu supără pe proprietar şi nu împiedică munca celor care cultivă ogorul.
Totodată nu poate vinde, închiria sau conceda gratuit altei persoane dreptul său, în
timp ce uzufructuarul poate face toate acestea. 2. De asemenea, cel ce are uzul unei
case, se înţelege că are dreptul de a o locui, dar nu poate transfera acest drept
altuia, i-ar legea i-a îngăduit cu greu să-şi poată primi oaspeţii în ea şi s-o locuiască
împreuna cu soţia, cu copiii, cu dezrobiţii săi, cu alte persoane libere, de care se
foloseşte ca de nişte sclavi; dacă însă uzul unei case aparţine soţiei, acesteia îi este
îngăduit s-o locuiască cu bărbatul ei. 3. Persoana care are uzul asupra unui sclav se
poate folosi, de asemenea, în egală măsură de munca, cît şi de ajutorul lui, dar nu-i
este îngăduit să transfere altuia acest drept al său. Aceeaşi regulă se aplica
animalelor de povară. 4. Dacă însă a fost lăsat printr-un testament uzul unei turme
de oi, uzuarul nu are dreptul nici la lapte, nici la miei şi nici la lîna, deoarece
acestea nu sînt fructe. Neîndoios că el poate să se folosească de turmă pentru a
îngrăşa ogorul.”11 Dreptul pretorian a impus beneficiarului o cautio usuario
(garanţie a uzului) pentru a asigura proprietarul în ceea ce priveşte întreţinerea
lucrului şi restituirea lui12.
Cu aceeaşi caracteristică, dreptul de uz a trecut în mare parte şi în dreptul
modern, de exemplu: cel ce are uzul unui loc, adică al unui fond, nu poate pretinde
mai multe fructe, din acest loc decît se cuvine pentru trebuinţele sale şi ale familie
sale. Dacă lucrul produce fructe mai multe decît cele necesare nevoilor uzuarului şi
ale familiei sale uzuarul nu are nici un drept asupra prisosului ce întrece aceste
nevoi. Se decide chiar, că dacă lucrul produce numai un anumit fel de fructe, de
exemplu, în cazul unei vii care nu produce decît struguri sau vin, prisosul de fructe
ce întrece nevoile uzuarului în struguri şi vin nu ar putea fi vîndute de către uzuar
nici măcar pentru a cumpăra, cu preţul obişnuit, alte lucruri de care are nevoie şi pe
care fondul nu le produce13.

11
Instituţiile lui Iustinian. Bucureşti, Edit. Lumina Lex. 2002, p.178.
12
Val Pop Vasile “Drept Privat Roman”. Bucureşti.Edit. Allbeck, 2004, p.220
13
Aubry et Rau, ed.5, vol.2, pg 747. Demolombe, vol.10, n. 772; Planiol , vol.1, n.2872.
11
 De asemenea, ar fi necesar să menţionăm şi despre aşa-zise-le drepturi de uz
speciale – dreptul de vînătoare şi cel de pescuit, cu caracter real şi viager, însă de
cele mai multe ori ele constituie simple închirieri, adică drepturi de creanţă.
La fel de natură specială este uzul pădurilor, ce conform Codului lui Napoleon,
se va regla prin legi speciale. În Franţa se întîlnesc anumite concesii făcute asupra
pădurilor, făcute în favoarea satelor, care s-au perpetuat în evul mediu. Astăzi în
Franţa, aceste concesii, sunt reglementate de Codul Forestier, şi au pierdut
caracterul de adevărate drepturi de uz, prin faptul că nu sunt constituite atît în
favoarea unor persoane, cît şi în favoarea unor comune, considerate în ansamblul
lor material, iar pe de altă parte nu sunt viagere, ci perpetue. Dacă ar fi să aruncăm
o privire în trecut, am descoperi că, înseşi acele Regulamente Organice
reglementează dreptul locuitorilor de a lua lemne din pădure, ceea ce denotă încă o
dată utilitatea acestui drept.
Un alt drept ce face parte din cadrul servituţilor personale este dreptul de
abitaţie (habitatio), ce în esenţă nu este altceva decît un drept de uz stabilit asupra
unei case de locuit.
În dreptul roman din vremea lui Iustinian, abitaţia conferea titularului ei, dreptul
de a închiria casa, iar nu numai de a locui în ea. „Dacă dreptul de abitaţie a fost
constituit printr-un legat sau prin alt mod, nu avem de a face cu un uz şi nici cu un
uzufruct, ci cu un drept propriu. Din nevoi practice, am îngăduit printr-o
Constituţie a noastră în conformitate cu opinia lui Marcellus, că cei ce au un drept
de habitatione, pot nu numai să locuiască în casă, dar să şi o închirieze altora”.
Codul lui Napoleon, dimpotrivă dispune în art. 634 că dreptul de abitaţie nu poate
fi închiriat, nici cedat, şi suprimă astfel particularitatea pe care abitaţia o prezenta
în Dreptul roman, asimilînd-o cu o simpla varietate de uz. Prin urmare, spre
deosebire de uzul obişnuit, abitaţia conferă titularului său dreptul de a închiria
partea din casă ce nu-i este necesară. Titularul dreptului nu ar putea însă închiria
casa în întregime.

12
 Din anul 1944 pînă la începutul anilor ´90, legislaţia civilă a Republicii
Moldova nu a cunoscut şi nu a reglementat expres nici una din formele servituţilor
ca instituţie juridică, fapt datorat instituirii asupra acestui teritoriu a regimului
socialist, care avea drept principiu de bază instituirea proprietăţii de stat asupra
pămîntului.14 Cu toate acestea, relaţii similare uzului ce apăreau între stat şi ţărani
erau reglementate de unele acte legislative. Astfel, Codul Funciar 15 a RSS
Moldoveneşti, în unul din articolele sale stipula că pămînturile cu destinaţie
agricolă se dau în folosinţă fără termen, inclusiv cetăţenilor, pentru organizarea
gospodăriei personale, fără aplicarea muncii salariate.
Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a celui de abitaţie s-a concretizat în cele
din urmă, prin includerea în cadrul Codului Civil a art. 424-427, legiuitorul ,
astfel, readucînd reglementările privind dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele acestuia nu numai în conformitate cu cele recepţionate din
dreptul privat roman şi aplicate pe teritoriul statului nostru pînă în anul 1940,
reconstituindu-le, totodată, cu cele mai reuşite reglementări din statele
contemporane ce cunosc şi reglementează acest drept real.

1. Noţiunea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

14
Dandara Liliana „Uzufructul – dezmembrămînt al dreptului de proprietate”, Autoreferatul. Tezei de doctor.
Chişinău, 2007.
15
Codul Funciar al RSS Moldoveneşti. Edit. Cartea Moldoveneasă. Chişinău. 1970

13
 Articolul 424 C.C. al R.M. prevede că uzul este dreptul real asupra bunului
altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare
pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Esenţial pentru dreptul de uz este faptul
că folosinţa uzuarului se reduce numai la fructele utile necesităţii lui personale şi
pentru satisfacerea cerinţelor tuturor membrilor de familie a acestuia.16
În doctrină sunt aduse mai multe definiţii dreptului de uz. Astfel în opinia unor
autori, în temeiul dreptului de uz, titularul este îndreptăţit să uzeze bunul ce
constituie obiectul dreptului său şi să-şi însuşească, după caz, o parte din fructele
sau veniturile bunului, însă numai atît, cît este necesar pentru acoperirea nevoilor
lui şi ale familiei sale.17 În opinia profesorului Volcinschi, dreptul de uz poate fi
definit ca instituţie juridică, ca raport juridic, şi ca drept subiectiv.18
Ca instituţie juridică (sau în sens obiectiv), dreptul de uz este un ansamblu de
norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind posedarea şi folosirea de
către o persoană (uzuar) a unui bun străin cu dreptul de a culege de la el fructele în
limitele necesităţii consumului propriu şi al familiei sale, fiind obligat de a păstra
substanţa bunului.
Ca raport juridic, uzul reprezintă o legătură juridică apărută în baza legii sau a
unui act juridic dintre o persoană (proprietar) şi o altă persoană (uzuar) în vederea
posedării şi folosirii bunului cu dreptul de a culege de la el fructe în limitele
necesităţii personale ale uzuarului şi ale familiei sale.
Ca drept subiectiv (sau în sens subiectiv), dreptul de uz este un drept subiectiv
real asupra unui bun neconsumptibil de a-l poseda, a-l folosi şi a culege fructe de la
el în limitele necesităţilor consumului propriu şi al familiei sale. dreptul de uz este
un drept subiectiv absolut, inalienabil, cu titlu gratuit sau oneros, al cărui termen
limită este durata vieţii uzuarului, dacă în actul de constituire nu este prevăzut

16
Dandara Liliana. „Caracterele specifice ale uzului şi abitaţiei ca varietăţi principale ale dreptului de uzufruct”.//
„Revista Naţională de Drept”,2005, nr. 11, p.44
17
Florescu, Dumitru. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale principale. Bucureşti, Editura „Universităţii
Independente „Titu Maiorescu”, 2002.- p. 376;
18
Volcinschi Victor. „Dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie”. Analele ştiinţifice. Ştiinţe juridice,
2005, nr.8, p.159-163.
14
altfel. În cazurile cînd obiect al uzului este un imobil, dreptul subiectiv de uz
devine opozabil terţilor de la data înregistrării lui în Registrul bunurilor imobile.
Ion Dogaru şi Sevastia Cercel concretizează că dreptul de uz este un drept real
în virtutea căruia se poate folosi de lucru şi-i culege fructele, dar numai pentru
nevoile sale personale şi ale familiei sale.19
Codul Civil al României prevede în art.571 că dreptul de uz are un caracter
strict personal fiind că titularul nu poate ceda emolumentul dreptul altei persoane.
Eugen Chelaru s-a pronunţat asupra faptului că dreptul de uz este acel drept
real, dezmembrămînt al dreptului de proprietate, ce conferă titularului său, denumit
uzuar, posibilitatea de a se folosi de un lucru mobil sau imobil şi de a-i culege
fructele, dar numai pentru satisfacerea nevoilor lui şi ale familiei sale.20
În legătură cu dreptul de uz al membrilor familiei uzuarului este necesară
interpretarea noţiunii de familie pentru a arăta ce persoane sunt membri de familie.
Din literatura juridică vedem că, în temeiul dispoziţiilor Codului Familiei prin
familie se desemnează toate persoanele care au obligaţii de întreţinere reciprocă,
fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate, sau în alte relaţii asimilate de lege
celor de familie.21 În aceeaşi sursă se menţionează că mai multe acte normative
( Codul cu privire la locuinţe, Codul Fiscal, etc.) arată direct sau indirect,
persoanele care ar putea fi incluse în familie, menţionîndu-se în mod expres:
soţul, copiii necăsătoriţi, părinţii, etc. În baza celor menţionate, se poate afirma că
membri de familie a uzuarului sunt: soţul, copiii lui, inclusiv cei adoptivi, alţi
descendenţi sau ascendenţi întreţinuţi de acesta. Pentru necesităţile altor persoane,
uzuarul poate folosi şi culege fructele bunului care fac obiectul dreptului său.
Sintetizînd toate cele expuse mai – sus, am putea deduce ca dreptul de uz este
acel drept real ce se constituie în baza legii sau în baza unui act juridic dintre
proprietar şi uzuar asupra unui bun neconsumptibil, în vederea posedării şi folosirii

19
Dogaru,Ion.Cercel,Sevastia„Teoria generală a drepturilor reale”Bucureşti,Edit.„AllBeck”2003, p.210 ;
20
Chelaru,Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000,p.168;
21
Cebotari Valentina. Dreptul Familiei, Chişinău, Edit. USM, 2008, p.10.
15
acestuia cu dreptul de a-i culege fructele în limitele necesităţii personale sau ale
familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept real principal de uz, al cărui obiect este
locuinţa. Codul civil al R.M. prevede în art. 424 că dreptul de abitaţie este un drept
real de uz, în temeiul căruia titularul are dreptul de a folosi o locuinţă sau o parte
din ea, ce aparţine unei alte persoane, pentru a satisface nevoile sale de locuit,
precum şi ale membrilor familiei sale. Fiind un drept real de folosinţă. Abitaţia este
un drept de uz, avînd ca obiect o casă de locuit sau un apartament. Dreptului de
abitaţie i se aplică aceleaşi reguli ca şi dreptului de folosinţă, deci el este
insesizabil, nu este susceptibil de a fi grevat cu sarcini (ipotecat) şi nu poate fi
închiriat, dar se deosebeşte prin aceea că subiectele abitaţiei pot fi doar persoane
fizice şi familia acestora, iar obiectul – casa de locuit.22
În legislaţia altor ţări, dreptul de abitaţie se reglementează diferit, iar în
literatura de specialitate se aduc mai multe definiţii acestui drept. Astfel, după E.
Safta – Romano, dreptul de abitaţie poate fi definit ca fiind acel drept real
imobiliar care are ca obiect o casă de locuit şi permite titularului său să posede şi
să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii
nevoilor sale de locuit şi ale familiei sale23.
Unii autori consideră că acest dezmembrămînt al dreptului de proprietate este
întîlnit mai frecvent la oameni în vîrstă şi s-a considerat că are caracter umanitar 24,
iar la noi se întîlneşte, de exemplu atunci, cînd defunctul a lăsat prin testament casa
de locuit unui copil, iar soţul supravieţuitor continuă să locuiască împreună cu
acesta, deoarece nu dispune de un alt spaţiu locativ sau în cazul închirierii, etc.
În opinia profesorului Volcinschi, dreptul de abitaţie la fel, poate fi definit în
cele trei sensuri:instituţie juridică, raport juridic, drept subiectiv.

22
Cojocari, Eugenia. Dandara,Liliana. Dezmembrămintele dreptului de proprietate. Chişinău, Editura UCCM, 2005,
p. 139;
23
Safta – Romano Eugeniu. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi. 1293. P.277.
24
Tino Nicolae. Sugestii pentru o nouă reglementare a dreptului de abitaţie. Revista Română de drept, nr. 3-47,
p.45
16
 Ca instituţie juridică, dreptul de abitaţie este un ansamblu de norme juridice
care reglementează relaţiile sociale privind asigurarea posibilităţii unei persoane ( a
titularului dreptului de abitaţie) de a locui în casa sau în anumite încăperi ale casei
altei persoane (a proprietarului casei) împreună cu soţul şi copiii săi.
Ca raport juridic, dreptul de abitaţie este o legătură juridică apărută în baza
legii sau a unui act juridic dintre două persoane care îi asigură titularului dreptului
subiectiv de abitaţie posibilitatea de a locui în casa sau în anumite încăperi ale
casei ce aparţine altei persoane cu drept de proprietate privată.
Ca drept subiectiv, dreptul de abitaţie este un drept real al unei persoane (al
titularului) de a locui în casa sau anumite încăperi ale altei persoane.
Eugen Chelaru concretizează faptul că dreptul de abitaţie, este un simplu drept
de uz ce are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă, în baza căruia titularul
are dreptul de a poseda şi a folosi imobilul altei persoane pentru satisfacerea
nevoilor de locuit şi ale familiei sale.25
Merită atenţie faptul că în definiţia legală a abitaţiei titularului dreptului de
abitaţie, i se asigură posibilitatea de a locui „… împreună cu soţul şi copiii săi,
chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a constituit
abitaţia” (art.424, alin. (2), C.Civ.).
Sintagma „împreună cu soţul şi copii săi” nu îmbrăţişează în întregime noţiunea
de familie din Codul Familiei. Considerăm că practica va completa pe viitor
această lacună, înlocuind-o prin sintagma „împreună cu familia sa” sau „împreună
cu membrii familiei sale”. dacă sintagme de la alin.2 art.424 C.Civ. s-ar aplica în
practică aşa cum este ea formulată, titularul dreptului de abitaţie nu ar putea să-i
primească pe părinţii săi inapţi de muncă, de care el trebuie să aibă grijă, să
trăiască împreună cu el, ci ar trebui să la găsească alt spaţiu locativ. Aşadar, în
definiţia legală a dreptului de uz noţiunea de familie este redată mai corect, decît în
cea de abitaţie. Considerăm că jurisprudenţa va da interpretare extinctivă sintagmei

25
Chelaru,Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000. – p.168
17
„împreună cu soţul şi copiii săi”, dîndu-i sensul de familie, iar apoi şi legiuitorul va
pune lucrurile la locul necesar.26
Deci, putem spune că, prin dreptul de abitaţie se înţelege acel drept real, ce se
constituie în baza unui act juridic sau în baza legii, între proprietarul unei case de
locuit şi titularul dreptului de abitaţie, ce permite ultimului posibilitatea de a locui
în casă sau în anumite încăperi ale ei, ce aparţine primului, împreună cu membrii
familiei sale.
În baza celor expuse anterior, se poate deduce distincţia între dreptul de uz şi
dreptul de abitaţie. Deosebirea rezidă în aceea că dreptul de uz poate avea ca obiect
orice bun mobil sau imobil, în timp ce dreptul de abitaţie nu poate avea ca obiect
decît un bun imobil, respectiv o casă de locuit.
Deoarece dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, ca dezmembrămînte al dreptului
de proprietate privată sunt noţiuni noi pentru Republica Moldova, ar fi necesar să
fie reglementate mai detaliat, concretizîndu-se termenele; totodată să fie
reglementat, în dependenţă de diferite categorii ale spaţiului locativ, dreptul
diferiţilor membri de familie, etc. deşi în Codul Civil se face o trimitere la regulile
generale ale dreptului de uzufruct, totuşi sunt necesare unele noi precizări specifice
doar acestor drepturi.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie prezintă în acelaşi timp avantaje şi
dezavantaje economice. Avantajul acestor drepturi, constă în faptul că sunt un
mijloc comod pentru proprietar de a conserva şi exercita prin altul posesia şi
folosinţa asupra bunului. Pentru proprietarul uzului sau proprietarul abitaţiei este
un mijloc de a obţine venituri fără ca dreptul de proprietate asupra lucrului să iasă
din patrimoniul său. Datorită caracterului temporar, proprietarul este sigur că într-
un anumit moment dreptul său de proprietate se va completa devenind din nou
deplin. Referindu-ne la dezavantajele economice potenţiale ale uzului şi abitaţiei,
în literatura franceză, s-a demonstrat că,titularul, avînd un drept temporar, adeseori

26
Volcinschi Victor. „Dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie”. Analele ştiinţifice USM . Ştiinţe
juridice, 2005, nr.8, p.159-163.
18
are tendinţa de a abuza de dreptul său, folosindu-se de un bun în aşa fel, încît să
sustragă din el maximul de foloase. Aceste abuzuri, se întîlnesc spre sfîrşitul
uzului şi abitaţiei, cel mai des la uzul bunurilor materiale, mai rar la uzul şi abitaţia
locuinţelor. Pe de altă parte, nudul proprietar al bunului respectiv, într-o asemenea
ipoteză, redevenind proprietar deplin, se poate dezinteresa de bunul său refuzînd să
suporte cheltuielile necesare, cum ar fi reparaţiile capitale. Aceasta ducînd, în cele
din urmă la degradarea sau chiar dispariţia bunului şi, pe cale de consecinţă, la o
pierdere economică pentru proprietar şi chiar pentru societate. 27Deci,din cele
expuse putem să deducem că, uzul şi abitaţia au inconvenientul de a reduce
dreptul proprietarului la o valoare practică mai mică. Însă legiuitorul a contribuit la
reducerea acestei situaţii prin limitarea drepturilor în timp – pînă la moartea
titularului. În aşa fel, micşorarea drepturilor proprietarului este numai temporară,
aşa încît dreptul nudului proprietarului păstrează întotdeauna o oarecare valoare
actuală.28

3.Caracterele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

Pentru a evidenţia un drept de altul este necesar de a-i compara caracterele

juridice. Dat fiind faptul, că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt derivate al
dreptului de proprietate, acestea dispun de caractere comune cu dreptul de
27
Pop Liviu. “Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”. Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2001, p.183.
28
Hamangiu,C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu. „Tratat de drept civil român” , vol. II, Bucureşti, Edit. All Beck 2002,
p.256
19
proprietate, însă totodată, în calitate de drept real de sine stătător comportă
caractere specifice doar lor29.
În această ordine de idei, urmează a fi analizate caracterele juridice ale dreptului
de uz şi a dreptului de abitaţie, elucidîndu-se atît cele comune, pe care le au în
comun cu dreptul de proprietate, cît şi cele specifice doar lor.
1. Caractere juridice comune:
a. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi reale, deoarece presupun o
legătură indirectă între titular şi bun, motiv pentru care şi legiuitorul le-a inclus în
titlul IV, „Alte drepturi reale”, din cartea a II-a, „Drepturi reale” a Codului Civil.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi reale cu existenţă autonomă şi se
exercita ca şi dreptul de proprietate, însă fără a afecta substanţa şi fără a-i hotărî
soarta juridică .
b. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi exclusive,deoarece uzuarul şi
abitantul, fiind titulari ai unui drept real, pot să-l exercite nestingherit de terţele
persoane, adică este opozabil tuturor (erga omnes), inclusiv nudului proprietar,
pentru a fi considerată o posesie continuă şi netulburată.30
c. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sun prescriptibile, deoarece Codul Civil
le reglementează ca derivate al dreptului de proprietate, fiind posibilă aplicarea lor
domeniului privat al proprietăţii publice a statului astfel, fiind aplicabile normele
privind prescripţia extinctivă.
d. Uzul poate fi atît mobiliar, cît şi imobiliar, deoarece poate fi stabilit atît
asupra unui bun corporal mobil, cît şi asupra unui imobil. Dacă are ca obiect
bunuri corporale, uzul conferă titularului său cele două atribute specifice
drepturilor reale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă 31, cu menţiunea că
aceste prerogative aparţin, în sens procesual, tuturor drepturilor reale, iar
prerogativa preferinţei aparţine, în acelaşi sens procesual, tuturor drepturilor

29
Dandara Liliana.” Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de
doctor.Chişinău, 2007
30
Ungureanu O. „Drepturile Reale. Curs practic. Bucureşti. Ed. Rosetti, 2001, p.124;
31
Luţescu Gheorghe. “Teoria Generală a drepturilor reale”. Bucureşti, Imprimeria Văcăreşti 1947. p.484;
20
patrimoniale.32 Obiectele date în uz pot fi bunuri corporale, dar şi incorporale,
principala condiţie este ca ele sa fie de natură neconsumptibilă şi să fie în circuitul
civil.
e. Din punct de vedere al întinderii, dreptul de uz şi de abitaţie poate fi
universal, cu titlu universal, şi cu titlu particular.
2. Caractere specifice dreptului de uz şi dreptului de abitaţie:
a. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi temporare prin esenţa lor.
Uzul şi abitaţia constituite în favoarea unei persoane fizice pot dura cel mult pînă
la decesul acesteia,iar cel constituit în favoarea unei persoane juridice va dura pînă
la lichidarea ei, dar nu mai mult de treizeci de ani. Actul juridic prin care se
constituie un drept de uz şi de abitaţie perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte este lovit de nulitate absolută.
b. dreptul de uz şi de abitaţie sunt drepturi cu caracter intuitu personae,
incesibile33. Aceste drepturi nu pot fi cesionate terţilor ori înstrăinate în alt mod,
nici gajate, sau ipotecate. Această interdicţie nu exclude ca uzuarul să folosească
bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei, prin transmitere în locaţiune sau arendă.
Acest caracter este confirmat însăşi de art. 405 ce se referă la uzufruct, potrivit
căruia creditorul uzufructuarului poate urmări drepturile acestuia, altele decît cele
de uzufruct (fructele, veniturile).
c. uzul şi abitaţia se constituie asupra bunurilor neconsumptibile. Legiuitorul
admiţînd în cele din urmă, cu titlu de excepţie, ca uzul şi abitaţia să se extindă
asupra unor bunuri consumptibile, ce sunt părţi componente ale unui patrimoniu
dat în uz sau abitaţie.
d. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie au un caracter aleatoriu, întrucît nu se
ştie durata de timp, iar legea prevede că indiferent de durata pentru care a fost
constituit, drepturile se vor stinge la data decesului uzuarului şi abitantului, chiar
dacă decesul intervine înnainte de trecerea perioadei stabilite.34
32
Bîrsan Corneliu. ”Dret civil Drepturi reale principale, Bucureşti, Ed. All Beck, 2001. p. 485
33
Valeriu Stoica. „Drept civil. Drepturi reale principale”, Bucureşti, 2004, p. 476;
34
Adam Ioan “Drept civil Drepturile reale”,Bucureşti, Ed. All Beck ,2002. p.195;
21
 e. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de folosinţă, deoarece
uzuarul şi abitantul deţin dreptul de a întrebuinţa lucrul şi de ai culege fructele,
beneficiind de avantajele economice ale dreptului de proprietate, adică avînd
emolumentul rei.35
La fel, cu referire la caracterele juridice, ar fi cazul să menţionăm elementele
comune, cît şi diferenţele care particularizează dreptul de uz şi dreptul de abitaţie.
Astfel, asemănările între dreptul de uz şi cel de abitaţie sunt următoarele:
a)ambele sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct;
b)titularii ambelor drepturi au posesia şi folosinţa bunului, culegînd fructele
doar pentru necesităţile familiei;
c)au un caracter strict personal. Titularul dreptului de uz nu poate ceda sau
închiria dreptul său, în timp ce titularul dreptului de abitaţie, prin excepţie poate
închiria parţial imobilul în care locuieşte, cînd suprafaţa acestuia depăşeşte
necesităţile de locuit ale familiei sale;
d)au un caracter inalienabil, întrucît titularul nu numai că poate ceda sau
închiria dreptul său, dar nu-l poate nici greva;
e)au un caracter insesizabil, astfel că dreptul de uz şi de abitaţie nu pot fi
urmărite silit de către creditori.

4. Obiectul dreptului de uz şi al dreptului de abitaţie

Ca orice drept real, dreptul de uz şi cel de abitaţie au în calitate de obiecte

lucruri sau bunuri care se află în circuitul civil, cu excepţia celor din domeniul
public al statului şi al unităţilor teritorial-administrative.
Conform art.258, C. Civ., termenul bun, include orice element al activului
patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît şi drepturile cu privire
la acestea. Astfel, termenul bun include atît lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale

35
Filipescu Ion. Drept civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Bucureşti, Ed. ACTAMI, 1998. p.238
22
care pot fi reale şi patrimoniale.36 Deci, prin bunuri se înţeleg, toate lucrurile utile
omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de
apropiere sub forma unor drepturi patrimoniale.
Legiuitorul şi doctrina mai multor state, cum ar fi : România, Rusia, inclusiv şi
R.M. au cuprins în categoria bunurilor fenomenele sau obiectele care nu au o
formă materială, dar datorită utilităţii acordate de oameni pot fi utilizate în aceeaşi
măsură ca şi lucrurile37 cum ar fi, onoarea demnitatea, marca de firma, invenţiile,
ideile şi informaţiile, valorile mobiliare, un drept sau o activitate umană.
În legătură cu această clasificare, autorii citaţi, susţin pe bună dreptate că
dreptul de proprietate poate fi constituit numai asupra bunurilor materiale, adică
asupra lucrurilor, dovadă fiind materializarea puterii posesorului asupra obiectului
prin intermediul posesiei.
În opinia unor autori ruşi, obiecte ale dreptului de proprietate se consideră doar
bunurile materiale limitate în spaţiu şi determinate individual. 38Însă această părere
nu este recunoscută unanim. Astfel, alţi autori cum ar fi M.I. Braghinschi, L.G.
Efremova consideră că poate fi obiect al dreptului de proprietate valoarea
acţiunilor şi alte valori mobiliare, valoarea conturilor bancare, etc., legislaţia rusă
reglementînd dreptul de proprietate asupra întreprinderilor ca o totalitate de bunuri
incluzînd aici şi dreptul de revendicare. Acest fapt se explică, prin tendinţa
obiectivă de a lărgi cercul obiectelor dreptului de proprietate.
Aşadar, în calitate de obiect al dreptului de uz poate fi orice bun, aflat în
circuitul civil, asupra căruia se poate constitui un dreptul de uz.
Întrucît, uzuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului, se poate trage
concluzia că, de regulă, obiect al dreptului de uz îl pot constitui doar bunurile
neconsumptibile. Însă,uzul poate cuprinde alături de bunurile neconsumptibile, şi
bunuri consumptibile (care se consumă prin primul act de uz) de care poate

36
Comentariul Codului Civil al R.M., vol. I, Baieş Sergiu, art.285, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006, p.560;
37
Mattei Ugo, Baieş Sergiu, Roşca Nicolaie. Principiile Fundamentale ale Dreptului de proprietate. Chişinău, Edit.
ARC, 2000, p. 346
38
Grajdanskii codex Rosii. Problemi. Teoria. Practica. Sbornic pameati. S.A. Hohlova. Moskva, 1998. P.231.
23
dispune, avînd însă obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi
valoare.
Legiuitorul permite în art.427, C.Civ. că dispoziţiile privitoare la uzufruct se
aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei. Şi astfel, expresia legală, din art.
396, alin.3 arată că „obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care
se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un
patrimoniu sau o parte din el.”
Deci, din cele expuse mai sus, putem deduce că dreptul de uz se poate constitui
asupra oricăror bunuri corporale, indiferent de natura lor imobilă sau mobilă.
Obiect al acestui drept poate fi şi un bun complex sau o universalitate de bunuri.
Dacă se constituie asupra unui imobil, naşterea, modificarea sau stingerea este
condiţionată de înscrierea în Registrul de imobile.
Dacă se constituie asupra unui bun complex, asupra unei universalităţi de
bunuri sau asupra unui patrimoniu, uzuarul împreună cu nudul proprietar vor fi
obligaţi să facă un inventar, dacă ei nu au convenit ca inventarul să fie afectat de
către un terţ.
Din prevederile Codului Civil, art. 424, alin. (2) putem deduce cu exactitate
obiectul asupra căruia se poate constitui dreptul de abitaţie - un imobil cu
destinaţie locativă, o casă de locuit sau o parte din ea, ce aparţine cu drept de
proprietate altei persoane pentru a satisface nevoile sale de locuit, precum şi ale
membrilor familiei sale. Conform Codului cu privire la locuinţe, se consideră
imobil cu regim juridic de locuinţă casele de locuit şi încăperile locative
predestinate locuirii permanente a persoanelor, precum şi încăperile predestinate
locuirii în cămine, (art.7).39
Deci,fiind un drept real de uz, abitaţia este un drept de uz avînd ca obiect o casă
de locuit sau un apartament. Dreptului de abitaţie i se aplică aceleaşi reguli ca şi
dreptului de uz, deci, el este insesizabil, nu este susceptibil de a fi grevat cu sarcini

39
Codul cu privire la locuinţe al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr. 2178-X din 03.06.1983 // Veştile
Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6.
24
şi nu poate fi închiriat, dar se deosebeşte prin aceea că subiectele abitaţiei pot fi
doar persoane fizice şi familia acestora, iar obiectul este casa de locuit
(apartamentul).
În Codul Civil al R.M., dreptul de abitaţie se reglementează prin art. 424. Însă,
dacă ţinem cont de prevederile art. 427 C.C., care dispune că dispoziţiile privitoare
la uzufruct se aplică în mod corespunzător şi abitaţiei, atunci, putem considera că,
în conformitate cu art.396, aceluiaşi cod, obiect al uzufructului poate fi orice spaţiu
locativ aflat în proprietate privată sau în proprietatea statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale din domeniul privat şi pus în circuitul civil.
În acest context ar fi indicat a menţiona şi faptul că într-o oarecare măsură,
abitaţia comportă anumite elemente comune cu locaţiunea, care este un drept de
creanţă, o obligaţie în virtutea căruia proprietarul este obligat să asigure locatarului
libera folosinţă a lucrului, locatarul fiind un simplu detentor care are împotriva
proprietarului o creanţă. Iar abitaţia este doar un drept real, de a folosi şi de a trăi
în locuinţa altei persoane şi nu un drept de creanţă împotriva proprietarului.
Din faptul că locaţiunea este un drept de creanţă, iar abitaţia drept real,
derivă o serie de consecinţe, ce iau forma unor deosebiri:
- Locaţiunea este generatoare de obligaţii, proprietarul este obligat faţă de
locatar să-i predea lucrul în stare bună la intrarea în folosinţă, şi să menţină lucrul
în aşa stare încît locatarul să-l poată folosi,proprietarul făcînd reparaţiile necesare
în cursul locaţiunii. Proprietarul are deci, obligaţii active, el este obligat să procure
folosinţa lucrului, în timp ce în cazul abitaţiei proprietarul nu are nici o obligaţie
faţă de titularul dreptului de abitaţie, el trebuie sa lase pe abitant să folosească
locuinţa conform necesităţilor lui şi a familiei sale, şi cu rezerva unor convenţii
contrare, proprietarul nu este obligat să predea locuinţa în stare bună, titularul
primind-o aşa cum este, iar în cursul abitaţiei, proprietarul nefiind obligat la careva
reparaţii. Aceste obligaţii revenind într-o oarecare măsură abitantului;

25
 - Locatarul fiind ţinut printr-un raport de obligaţiune, nu se poate sustrage
obligaţiilor sale prin abandonarea lucrului. Abitantul, fiind ţinut doar propter rem,
se poate sustrage oricărei obligaţii, abandonînd lucrul şi folosinţa sa;
- Abitantul poate trage orice foloase din bunul primit, dacă actul de constituire
nu prevede altfel, locatarul însă nu are dreptul să schimbe forma bunului, nici să-l
folosească în alt scop decît la destinaţie;
- abitaţia e cu titlu gratuit, dacă titlul oneros nu este stipulat expres în actul de
constituire, dar locaţiunea este permanent cu titlul oneros;
- abitaţia se stinge prin moartea sau lichidarea abitantului, iar drepturile şi
obligaţiile locatarului se transmite moştenitorilor părţilor, atît în mod activ, cît şi în
mod pasiv.

5. Dreptul de uz şi Dreptul de abitaţie - drepturi de uzufruct restrînse şi

parţiale
Conform art. 395 alin.(1) Cod Civil al R.M. „uzufructul este dreptul unei
persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă
bunul altei persoane (nudul proprietar), de a culege fructele întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a poseda bunul şi nu de a-l înstrăina.
Legislaţia civilă a Republicii Moldova reglementează dreptul de uz şi de
abitaţie ca fiind drepturi reale de uzufruct restrînse şi parţiale ce dau titularului

26
dreptul de a uza şi de a se bucura de lucru numai pentru necesităţile sale
personale.40 Astfel, într-o opinie41, au fost considerate „miniaturi ale uzufructului”,
„varietate de uzufruct” sau, mai recent „uzufructuri restrînse”.42 Ca şi la uzufruct,
titularii drepturilor de uz şi abitaţie sunt beneficiari a două atribute ale dreptului de
proprietate, respectiv posesia şi folosinţa. Exercitarea celor două drepturi are loc
potrivit regulilor instituite de lege pentru uzufruct, însă cu unele particularităţi. Ele
se particularizează prin aceea că titularul lor se bucură de atributele posesiei şi
folosinţei bunului, numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Ceea ce distinge
aceste drepturi de uzufruct propriu-zise este caracterul lor personal. Titularul lor nu
poate ceda emolumentul acestor drepturi, iar creditorii să nu pot să le sechestreze.
De aceea, unii autori s-au întrebat dacă aceste drepturi merită să figureze printre
drepturile patrimoniale, ştiut fiind faptul că este de natura dreptului patrimonial de
a fi în circuitul civil. După cum observăm, aceste drepturi comportă împreună
anumite elemente comune, cum ar fi:
1 . Uzufructul, uzul şi abitaţia fac parte din servituţile personale constituite
asupra bunurilor altor persoane cu drept de proprietate, adică toate trei sunt
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate;
2.Atît uzufructul, cît şi uzul şi abitaţia pot fi constituite prin lege sau prin act
juridic;
3.Termenul maxim al tuturor acestor drepturi este durata vieţii titularului;
4.Uzufructul, similar uzului şi abitaţiei are caracter inalienabil, graţie cărui fapt
nu poate fi transmis prin succesiune;
5.Dreptul de uz, dreptul de abitaţie la fel ca dreptul de uzufruct, sunt drepturi
subiective de a poseda bunul şi de a culege fructe de la el;
6.Conform regulii generale, obiect al acestor drepturi poate fi doar un bun
neconsumptibil;
40
Hamangiu,C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoian. „Tratat de drept civil român”, Vol.II. Bucureşti, Edit. All Beck, 2002,
p.256
41
Cantacuzino Matei. “Elementele Dreptului civil”. Bucureşti. Edit. All Educational. 1998 p. 169
42
Stătescu,C.Bîrsan,C. “Drept Civil. Teoria generală a drepturilor reale”.Bucureşti, Edit.“Universitatea din Bucureşti”
1989, p.264
27
 Din aceste considerente, Codul Civil prevede că dispoziţiile privitoare la
uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei.
În acelaşi timp, uzufructul se distinge prin anumite caractere de dreptul de uz
şi de dreptul de abitaţie. Astfel:
1.Subiect al dreptului de uzufruct poate fi atît o persoană fizică cît şi o persoană
juridică, pe cînd subiect al dreptului de uz şi a celui de abitaţie poate fi doar o
persoană fizică, (art. 424, alin. (1), (2) Cod Civil);
2.Uzufructuarul are dreptul să culeagă toate fructele şi beneficiile de la obiectul
dreptului de uzufruct (art.395 alin. (1), şi 401C.C.), pe cînd uzuarul şi abitantul au
drept să culeagă fructele şi beneficiile doar în limitele consumului propriu şi al
familiei sale (art.424, alin. (1) C.C.);
3.Uzuarul şi abitantul, comparativ cu uzufructuarul suportă cheltuielile de
întreţinere a obiectului proporţional părţii de care se foloseşte (art. 425, alin.(2)
C.C.);

Capitolul II: MODALITĂŢILE DE CONSTITUIRE A DREPTULUI DE UZ

ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE

1.Modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

Codul civil al Republicii Moldova stipulează în art.424, alin.(3): „ uzul şi

abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic, ori al legii, dispoziţiile privind
Registrul Bunurilor Imobile, fiind aplicabile pentru bunurile imobile”.
Fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul
de abitaţie sunt supuse regulilor din materia uzufructului atît în ceea ce priveşte
28
constituirea, cît şi exercitarea şi stingerea lor. Această afirmaţie este confirmată de
către art.427 Cod Civil al R.M.: „Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în
modul corespunzător uzului şi abitaţiei”. Însă, dacă comparăm conţinutul art. 396,
alin.(1) cu al art.424, alin.(3), atunci constatăm că ultimul prevede constituirea
dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie doar în baza legii sau a actului juridic. Iar
art.396 C.C. mai prevede că uzufructul poate fi constituit , în cazurile prevăzute de
lege şi în baza unei hotărîri judecătoreşti. La prima vedere, aceasta ar fi o
divergenţă care ne-ar impune să procedăm ca în cazul cînd avem de ales între legea
generală (lex generalis) şi legea specială (lex specialis), prioritate avînd cea
specială. Prin urmare, la baza constituirii dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie
ar trebui să stea doar legea şi actul juridic. Art. 427 C.C. face doar legătura dintre
art. 396, alin.(1) şi art. 424, alin. (3) C.C. ne rămîne să căutăm doar „cazurile
prevăzute de lege” care, în condiţiile legislaţiei noastre astăzi în vigoare, nu este
facil a le găsi în mod direct43. Cercetătorii români au evidenţiat două căi principale
de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie pe cale de înstrăinare şi pe
cale de retenţie.44Pe cale de înstrăinare, se va constitui în modul următor:
proprietarul lucrului creează asupra lucrului său un drept de uz sau de abitaţie în
favoarea unei a treia persoane; el înstrăinează deci parţial lucrul, dezmembrînd,
din proprietatea deplină, dreptul de folosinţă şi cel de uz. Prin acest mod de
constituire se transferă folosinţa lucrului, nuda proprietate rămînînd în aceleaşi
mîini. Această cale poate fi corelată cu modul de stabilire directă a uzului sau
abitaţiei existent în legislaţia Republicii Moldova. Pe cale de retenţie, proprietarul
lucrului înstrăinează nuda proprietate a lucrului său, însă reţine pentru sine uzul
sau abitaţia, adică folosinţa lucrului sau locuinţei, transformîndu-se din proprietar
plin în simplu uzuar sau titular al dreptului de abitaţie. În cazul respectiv, se
transferă nuda proprietate, folosinţa rămînînd în aceleaşi mîini. Situaţia dată este
un mod de stabilire indirect a uzului sau abitaţiei, deoarece, aici obiectul direct şi

43
Volcinschi Victor, op. cit. p. 175
44
Chelaru Eugen. „Curs de drept civil. Drepturi reale principale.Bucureşti.Edit.All Beck,2000 p. 156
29
principal al contractului este înstrăinarea nudei proprietăţi, iar stabilirea uzului sau
abitaţiei este o consecinţă indirectă a acestei înstrăinări parţiale. Constituirea pe
cale de înstrăinare este mult mai frecvent utilizată decît constituirea pe cale de
retenţie.
Dacă ar fi să ţinem cont de doctrina română, atunci am putea spune că pentru a
constitui un drept de uz sau un drept de abitaţie pe cale de înstrăinare sau retenţie
va fi necesar prezenţa unui act translativ, cu precizarea că în situaţia respectivă nu
vom fi în prezenţa unei transmiteri depline a proprietăţii, ci doar la o parte a ei.
Principalele acte translative sunt contractul constitutiv al dreptului de uz sau al
dreptului de abitaţie şi testamentul. Uzul şi abitaţia mai pot fi constituite şi prin
înserarea unei clauze constitutive în contractele de donaţie, contractele de schimb
sau partaj. Reieşind din esenţa acestor contracte, unele chiar le-am putea considera
ca fiind contracte constitutive ale uzului şi abitaţiei, cum ar fi: contractul de
înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art.839, alin.(1), C.C.), contractul de
societate constitutiv al unei societăţi pe acţiuni ( art.33, alin. (2), pct. d), e), art.42,
alin. (2), pct. c), Legea R.M. cu privire la societăţile pe acţiuni45).
Practica demonstrează că de cele mai dese ori dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
se poate constitui prin testament (art.1449,1487,C.C.), dar poate fi constituit şi
printr-un act încheiat între vii special consacrat constituirii acestora sau conţine o
clauză constitutivă de uz sau abitaţie.
Modalităţile de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie prin
testament, contract constitutiv şi contract de donaţie, prin înserarea unei clauze de
uz sau abitaţie sunt mai efective, reieşind din faptul că constituirea este cu titlu
gratuit , nefiind necesară determinarea anticipată a valorii dreptului de uz sau a
celui de abitaţie. Fiind că determinarea valorii acestora, poate constitui un obstacol

45
Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie
1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997,nr.38-39,p. I,art. 332;
30
moral, constituirea uzului sau abitaţiei prin donaţie se întîlneşte rar,de cele mai
dese ori sub forma unei donaţii mutuale între soţi.46
Deci, după constituirea dezmembrămîntului, nudul proprietar îşi păstrează doar
prerogativa de abusus, rămasă de la deplinul drept de proprietate. Aşadar, se poate
deduce că, că pentru a transmite un drept este necesar de a fi titularul acelui drept.
În cazul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, constituitorul de
dezmembrămînt va fi proprietarul bunului, doar el va fi în drept de a hotărî soarta
bunului, doar dacă va întruni condiţia legală – capacitatea juridică, în special
capacitate de exerciţiu deplină. În afară de capacitatea de a-l înstrăina , bunul
trebuie sa fie licit, moral, fără vicii, posibil în circuitul civil.
Un moment important de care trebuie să se ţină cont la constituirea uzului sau
abitaţiei este termenul de constituire, ce conform stipulaţiilor legale cu privire la
uzufruct art.397, alin.(1) C.C. se poate institui pînă la decesul persoanei fizice sau
pînă la lichidarea persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin
lege sau prin act juridic; termenul stabilit pentru constituirea uzului şi abitaţiei
pentru persoane fizice fiind un termen viager. Iar uzul sau abitaţia constituită în
favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi termenul de 30 de ani (art. 397,
alin.(2) C.C.), fiind un termen strict determinat.
Orice act juridic prin care se constituie un drept de uz sau abitaţie perpetuu şi
transmisibil pentru cauză de moarte sau lichidare va fi lovit de nulitate absolută.

2.Constituirea prin lege a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

Reieşind din prevederile art. 424, alin. (3), dreptul de uz , precum şi dreptul de
abitaţie poate fi constituit în temeiul legii, însă nu sunt prevăzute expres cazurile
legale de instituire a acestor drepturi. Constituirea prin lege, se realizează, atunci,
cînd prin intermediul prevederilor legale, expres se instituie, dreptul de folosinţă,
46
Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck,
2002.p.198

31
numindu-se uz legal sau abitaţie legală. Iniţial uzul legal sau abitaţia legală au fost
considerate cele mai eficiente tehnici în repartizarea bunurilor unei familii între
generaţiile succesive.47 Suntem în prezenţa uzului legal sau a abitaţiei legale în
cazul bunurilor membrilor familiei (soţi, părinţi, copiii), succesiunii legale,
proprietăţii comune, etc.
În dreptul Republicii Moldova pot fi întîlnite următoarele drepturi de uz sau
abitaţie legale48:
- Dreptul de uz sau abitaţie legal al părinţilor, asupra averii copiilor minori,
rezultînd din art. 21, 22 C.C. şi art. 57, Codul Familiei al Republicii Moldova.
Astfel art.57, alin (3) C. Familiei prevede că copilul nu are drept de proprietate
asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii asupra bunurilor copiilor, excepţie făcînd
dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care locuiesc
împreună posedă şi folosesc bunurile din proprietatea comună în devălmăşie.
În aceeaşi ordine de idei,vom vorbi şi despre uzul sau abitaţia legală a copiilor
prevăzut în articolul menţionat mai-sus, conform căruia copiii au dreptul de
folosinţă asupra bunurilor părinţilor. Opiniile în această privinţă sunt diverse, se
susţine că dreptul de uz, precum şi dreptul de abitaţie al părinţilor şi al soţilor nu
sunt adevărate drepturi de uz sau drepturi de abitaţie, ci doar nişte drepturi de
creanţă asupra prisosului din venituri, rămase după întreţinerea copiilor şi
satisfacerea sarcinilor căsătoriei.49Considerăm aceste drepturi ca fiind reale, întrucît
apar în temeiul prevederilor legale.
Specific la constituirea prin lege a dreptului de abitaţie, este faptul că apare la
copiii în spaţiul locativ al părinţilor, după cum găsim prevăzut în art. 51, alin (1)
Codul Familiei sau, în Codul cu privire la Locuinţe art. 130: „ membrii familiei
proprietarului casei, instalaţi de el în casa ce îi aparţine, sunt în drept de a se folosi,
ca şi el, de încăperile casei, dacă în timpul instalării nu s-a convenit altfel. Aceştia

47
ChelaruEugeniu„Curs de drept civil.Drepturile reale principale” Bucureşti.Edit.AllBeck2000 p.160
48
Dandara Liliana. “Aspecte privind constituirea dreptului de uzufruct conform Codului Civil al Republicii
Moldova”// “Revista Naţională de Drept” nr. 10, 2005, p. 59
49
Cantacuzino Matei. „Elementele dreptului Civil”. Bucureşti. Edit. All Educational,1998, p. 161-162
32
sunt în drept sa-şi instaleze copiii minori în încăperea acordată de proprietar,
instalarea unor alţi membri de familie se permite doar cu consimţămîntul
proprietarului. Dreptul de folosire a încăperii se menţine pentru aceste persoane şi
în cazul încetării raporturilor familiale cu proprietarul casei”.50
Codul cu privire la Locuinţe mai prevede şi faptul: „orice persoană care a
locuit cu voinţa locatarului şi a membrilor familiei sale într-un spaţiu locativ mai
mult de 6 luni, obţine dreptul la abitaţie în acest spaţiu”.
Acestora li se recunoaşte un drept legal de abitaţie asupra locuinţei ce a
aparţinut soţului decedat în anumite condiţii:
a)locuinţa să fie de stat;
b)soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie;
c)durata acestui drept este pînă la ieşirea din indiviziune şi, în orice caz, cel
puţin 6 luni din momentul abitaţiei.
- Un alt mod de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie reprezintă
şi folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi.
Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul cu condiţia de a nu schimba
destinaţia bunului şi de a nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
Modul în care se va folosi bunul proprietate comună se va stabili cu acordul comun
al tuturor coproprietarilor,iar în caz de litigiu prin hotărîre judecătorească,
respectînd principiul echităţii a intereselor urmărite de coproprietari.
Codul Civil reglementează şi modul de folosire a fructelor bunurilor aflate în
proprietate comună pe cote-părţi. Astfel, fructele produse de bunul aflat în
coproprietate, revin fiecărui coproprietar proporţional cotei sale părţi deţinute,
dacă nu au convenit altfel. Coproprietarul ce a suportat singur cheltuielile de
producere sau de culegere a fructelor are dreptul la compensarea acestor cheltuieli
de către coproprietari proporţional cotei-părţi deţinute.

50
Codul Republicii Moldova cu privire la Locuinţe. Legea Republicii Moldova, nr. 2718-X, din 03.06.1983. Veştile
Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6, art. 130.
33
 - Uzul legal sau abitaţia legală al văduvei sărace, de asemenea constituie o
nuanţă în cadrul discutat, care în prezent perpetuă chiar şi în legislaţiile unor state
cum ar fi: România, Franţa, etc.51 Codul Civil al R.M. nu conţine o prevedere
expresă în acest sens, dar indirect considerăm că se realizează prin prevederile art.
1500 C.C ce stipulează soţia ca moştenitoare de gradul I asupra unei părţi din
averea soţului decedat, precum şi prin rezerva succesorală vacantă (art.1505, C.C).
Legislaţia României prevede încă un mod de dobîndire a dreptului de uz şi
anume uzul bărbatului asupra dotei soţiei sale , în regimul dotal. La acest aspect, se
poate observa că uzul bărbatului asupra dotei este un uz legal, numai în aparenţă.
De fapt, el este un uz convenţional reglementat de lege prin reguli pur
interpretative ; într-adevăr el rezultă din adoptarea regimului dotal de către soţi
printr-o convenţie matrimonială.
În această ordine de idei, am putea concluziona că aceste drepturi de uz sau
abitaţie legale ar putea fi considerate speciale. În acest sens, chiar doctrinarul
Cantacuzino M. afirmă că uzul sau abitaţia copiilor,părinţilor sau soţilor nu sunt
adevărate drepturi de uz sau de abitaţie, ci mai mult drepturi de creanţă asupra
prisosului din venituri, rămas după întreţinerea copiilor sau după satisfacerea
sarcinilor căsătoriei.52

3.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin acte juridice

De cele mai multe ori dreptul de uz sau dreptul de abitaţie se constituie prin
voinţa omului, îmbrăcînd forma unui act juridic unilateral – testament, sau
bilateral – contract. Persoana competentă de a constitui un drept de uz sau un drept
de abitaţie poate fi doar proprietarul bunului.
După cum prevede şi art. 424, alin.(3), dreptul de uz şi dreptul de abitaţie poate
fi constituit şi în temeiul actelor juridice, adică pe cale de convenţie sau testament..
51
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii
Independente „Titu Maiorescu, 2002, p.376
52
Cantacuzino Matei. „Elementele dreptului Civil”. Bucureşti. Edit. All Educational,1998, p. 161-162
34
Art. 195, C.C. prevede că actul juridic presupune o manifestare a voinţei
persoanelor fizice sau juridice îndreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor civile.
După cum observăm, constituirea uzului sau abitaţiei prin acte juridice se
egalează în doctrină cu dobîndirea dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie prin
voinţa omului. Deci, prin voinţa omului, se va realiza prin convenţii şi testament.
După cum a fost menţionat anterior, dobîndirea acestor drepturi poate avea loc atît
direct, prin transmiterea atributului de posesie şi a celui de folosinţă uzuarului sau
abitantului, de către proprietarul bunului, păstrîndu-şi doar nuda proprietate, cît şi
indirect, atunci cînd proprietarul înstrăinează proprietatea sa asupra bunului altei
persoane, el păstrîndu-şi doar uzul sau abitaţia, transformîndu-se din proprietar în
uzuar sau în titularul unui drept de abitaţie.
Manifestarea voinţei, indiferent de modul de constituire a uzului sau abitaţiei, se
va exprima printr-un act constitutiv şi translativ. Actul translativ se va elabora sub
forma acelor contracte ce au ca efect transmiterea proprietăţii, cu o singură
deosebire că în situaţia respectivă se va transfera doar dreptul de uz sau dreptul de
abitaţie. În această ordine de idei, putem deduce că, dreptul de uz sau dreptul de
abitaţie se poate constitui prin orice act de voinţă translativ de drepturi, fie acte
între vii – inter vivos, fie pentru o cauză de moarte – propter mortem, în mod
oneros sau gratuit; cel ce transmite va fi obligatoriu, proprietarul bunului dispunînd
de capacitatea de a înstrăina bunul. Actele juridice, pentru a fi considerate ca
temeiuri de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, în primul rînd
vor trebui să corespundă condiţiilor de valabilitate prevăzute în capitolele 1,2 şi 3
din Cartea Întîi Cod Civil. Din prevederile art.424, alin.(3), deducem faptul că în
situaţia în care vom fi în prezenţa unui uz sau abitaţie a cărui obiect este un bun
imobil se vor aplica dispoziţiile înregistrării de stat în conformitate cu art. 289, 290
C.C. şi ale art. 4 şi 5 din Legea Cadastrului Bunurilor Imobile 53. După cum

53
Legea Republicii Moldova cu privire la cadastrul bunurilor imobile. Legea Republicii Moldova nr. 1543-XIII din
25.02.1998.Monitorul Oficial, 25.02.1998, nr.44-46, art. 4-5;
35
 cunoaştem, actele juridice pot fi atît cu titlu gratuit, cît şi cu titlu oneros. Din cele
cu titlu gratuit, în practică mai des, se întîlnesc testamentele şi contractele cu titlu
gratuit, cum ar fi contractul gratuit de uz sau contractul gratuit de abitaţie, precum
şi contractele ce au înserate în conţinutul lor clauze de constituire a uzului sau
abitaţiei. Printre contractele cu titlu oneros putem enumera: contractele de vînzare
– cumpărare sau contractele de schimb. Un alt mod de constituire a uzului sau
abitaţiei, poate fi şi pe termen sau cu condiţia de a respecta anumite cerinţe. 54
Important este că la constituirea uzului sau abitaţiei mai trebuie să se ţină cont şi de
faptul dacă persoanele în favoarea cărora se constituie uzul sau abitaţia există la
momentul respectiv şi de faptul că proprietarul poate limita uzul sau abitaţia prin
excluderea unor folosinţe, mai exact grevat.55

A.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin contract

Contractul constitutiv al dreptului de uz sau a celui de abitaţie reprezintă un act
juridic între vii – inter vivos special consacrat constituirii acestor drepturi şi poate fi
atît cu titlu gratuit, cît şi cu titlu oneros. Contractul poate să fie unul de sine stătător,
precum şi o clauză înserată într-un act de constituire a unei societăţi comerciale. După
cum a fost menţionat anterior, dreptul de uz, precum şi cel de abitaţie poate fi
constituit pe două căi:
a) directă - pe cale de înstrăinare, proprietarul înstrăinînd usus şi fructus în favoarea
uzuarului sau a titularului dreptului de abitaţie, rămînîdu-i doar nuda proprietate;
b) indirectă – pe cale de reţinere, proprietarul păstrînd doar uzul sau abitaţia bunului
său, cedînd nuda proprietate uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, cum ar fi: o
vînzare sau o donaţie. Se consideră că este o cale indirectă, întrucît scopul principal şi

54
UngureanuO.„Drepturile reale.Curs practic.(practica judiciară)”.Bucureşti.Edit.Rosetti,2001 p.123;
55
Urs I. Ilie-Todica C. „Drepturile reale” (doctrină, practică, aplicaţii). Bucureşti. Edit. Oscar Print, 2003. p.255.
36
direct al contractului este înstrăinarea nudei proprietăţi, iar stabilirea uzului sau abitaţiei,
nu este altceva decît o consecinţă indirectă a acestei înstrăinări parţiale.
La încheierea contractului de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie,
se vor aplica aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac obiectul uzului sau a
abitaţiei.
Contractul de constituire56 a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie:
a) sub semnătură privată, după modul de formare, iar, în cazurile stabilite de lege,
poate fi şi în formă autentică. În cazul în care uzul se constituie asupra unui teren, pentru
încheierea lui valabilă se cere forma autentică, iar pentru naşterea dreptului de uz,
contractul trebuie înscris în Registrul bunurilor imobile;
b) sinalagmatic, (bilateral), după conţinut, dacă a fost încheiat cu titlu oneros şi dacă
pentru acordarea acestui drept se plăteşte recompensă; poate fi şi unilateral dacă uzul sau
abitaţia se acordă cu titlu gratuit;
c) atît cu titlu oneros, cît şi cu titlu gratuit, după scopul urmărit de părţi:
- dacă este cu titlu oneros, contractul de constituire a uzului sau abitaţiei se încadrează
în categoria contractelor comutative, deoarece existenţa şi întinderea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor contractante sunt certe, pot fi apreciate chiar la momentul încheierii
contractului şi nu depind de hazard;
- dacă este cu titlu gratuit, contractul intră în categoria contractelor liberalităţilor,
deoarece proprietarul rămînînd cu nuda proprietate a bunului, transmite dreptul de
posesiune şi de folosinţă uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, care profită de
fructele bunului;
d)constitutiv de drepturi reale, după efectele produse, şi anume dreptul real de uz sau
de abitaţie;
e) cu executare succesivă, după modul de executare, deoarece uzuarul sau titularul
dreptului de abitaţie îşi va exercita dreptul întreaga perioadă pentru care a fost constituit,

56
BAIEŞ, SERGIU, BAIEŞU, AUREL, CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION, VOLCINSCHI, VICTOR. Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.202;
37
iar nudul proprietar va fi obligat să tolereze şi să nu împiedice exercitarea uzului sau
abitaţiei.
f) numit, dacă este sau nu nominalizat în legislaţia civilă, deoarece are o denumire
prevăzută de lege.
Cuprinsul57 unui contract de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie:
Un contract de constituire a uzului sa abitaţiei, ca orice contract civil, trebuie să cuprindă
anumite clauze obligatorii.
Clauze obligatorii sunt acele clauze care se referă la:
- Identitatea nudului proprietar şi a uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie;
- Identificarea bunului care face obiectul uzului sau abitaţiei; în cazul abitaţiei,
datorită faptului ca se constituie asupra unui imobilul, sunt necesare extrasul din
Registrul bunurilor imobile şi titlu de proprietate;
- Termenul pentru care se constituie uzul sau abitaţia , dacă se constituie pentru
o anumită perioadă;
- Titlu gratuit sau oneros al uzului sau abitaţiei; dacă contractul este cu titlu
oneros, se indică mărimea recompensei şi regularitatea plăţii ei;
- Persoana care va îndeplini formalităţile de înregistrare a uzului sau abitaţiei,
după caz;
- Alte date pe care părţile le consideră importante dacă nu contravin normelor
imperative ale legii.58
Persoanele între care se nasc raporturi de constituire a dreptului de uz sunt: uzuarul şi
nudul proprietar, iar a dreptului de abitaţie: titularul dreptului de abitaţie în a cărui
favoare s-a constituit abitaţia şi nu dispune de spaţiu locativ şi la fel, nudul proprietar, ce
deţine dreptul de dispoziţie asupra locuinţei. Dat fiind faptul că aceste drepturi comportă
un caracter strict personal, titular al dreptului de uz, precum şi a celui de abitaţie poate fi
doar o persoană fizică ce urmează a avea capacitate juridică deplină, iar nudul proprietar
trebuie să deţină calitatea de proprietar a bunului şi capacitatea juridică deplină.
57
BAIEŞ SERGIU, BAIEŞU AUREL, CEBOTARI VALENTINA, CREŢU ION, VOLCINSCHI VICTOR. op. cit. p. 203
58
BAIEŞ, SERGIU. BAIEŞU, AURELIU. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION, VOLCINSCHI, VICTOR. op. cit. p. 203

38
Contractul constitutiv de uz sau abitaţie şi contractul de donaţie ca acte juridice între vii
şi cu titlu gratuit se întrebuinţează frecvent la transferarea posesiei şi folosinţei unei terţe
persoane concomitent cu transferul dreptului de abusus unei alte persoane, însă
proprietarul poate alege calea de retenţie donînd nuda proprietate altei persoane, iar uzul
sau abitaţia păstrîndu-l pentru sine. Spre exemplu, în cazul dreptului de abitaţie, părinţii
au donat copilului său minor un apartament, ei însă neavînd un alt apartament locuiesc
împreună cu acesta. În aşa caz, pentru părinţi apare doar dreptul de abitaţie. Sau: orice
apartament procurat de părinţi (cu excepţia celor privatizate) aparţin copiilor doar cu
drept de abitaţie. Altfel spus, în cazul donaţiei unui imobil fiului de către tatăl său, cu
rezervarea de către ultimul a dreptului de abitaţie asupra acelui imobil şi cu sarcina de
întreţinere, tatăl nu va avea dreptul de a cere ulterior evacuarea fiului donatar, pe motiv
că prin actul de donaţie nu i s-a dat dreptul de folosinţă a imobilului, dacă din cuprinsul
acestuia, rezultă că părţile s-au înţeles să conlocuiască, în vederea prestării obligaţiei de
întreţinere. Rezerva dreptului de abitaţie se va întinde asupra contravalorii folosinţei
locuinţei de către donatar.59 Totuşi, există cîteodată un obstacol moral la determinarea
valorii bunului comparativ cu actele oneroase unde acest obstacol este valoarea
materială. Donînd bunul, donatorul ia în seamă mărimea sacrificiului făcut, de aceea se
practică de a înstrăina unei rude sau sub forma unei donaţii mutuale între soţi. În Franţa,
aceste donaţii între soţi erau frecvente pînă la legea din 9 martie 1891, devenind mai rare
de la această dată, fiind că legea respectivă, a acordat de drept soţului supravieţuitor un
uz sau abitaţie asupra averii celuilalt soţ. Art. 684 al Codului Civil Român acordă
văduvei sărace o porţiune în uzufruct din averea bărbatului predecedat, cînd există
descendenţi şi o porţiune în plină proprietate cînd nu există decît ascendenţi sau
colaterali. De aceea la români, donaţiile de uzufruct între soţi se întîlnesc numai în cazul
cînd femeia vrea să lase pe bărbat uzufructuar sau cînd bărbatul vrea să dea femeii o
porţiune în uzufruct mai mare decît cea fixată de lege, sau în sfîrşit, cînd femeia, nefiind
săracă, nu ar putea beneficia de uzufructul legal al art. 684, acestea putînd fi corelate la

59
Ciutacu Florin. „Codul Civil Român” (Adnotat). Bucureşti. Edit. Sigma, 2001. p.236
39
fel dreptului de uz sau dreptului de abitaţie. . Dar chiar în aceste cazuri, astfel de donaţii
între vii sunt rare, în genere constituirea de uzufruct se face pe cale de testament.
Dacă ar fi să corelăm prevederile art.112, alin.(2) C.C. şi prevederile art. 41, alin.(4) al
Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, atunci un alt contract de constituire a dreptului
de uz poate fi considerat şi contractul prin care se constituie o societate comercială, cînd
ca aport social sunt transmise bunuri, în special din proprietatea publică. Art. 114, alin.
(2), C.C. stipulează că bunurile se consideră a fi transmise, ca aport la capitalul social, cu
titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aportul în natură se
consideră acel făcut în bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca
exemplu, obiectul aportului în natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri,
construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse utilaje şi mijloace de
producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise în capitalul social sunt mărcile
de producţie şi comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori
mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale (uz), tehnologii precum şi alte
drepturi patrimoniale. Aport în natură este considerat şi aportul în muncă şi în servicii
care-l pot să-l aducă asociaţii societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, însă
acest tip de aport nu majorează partea asociatului din capitalul social. Bunurile care se
transmit ca aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate în procesul de
activitate a societăţii. Numai bunurile care vor putea fi utilizate în activitate de
întreprinzător face societatea eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii.
O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este
că acestea să fie în circuitul civil. Se consideră în circuitul civil toate bunurile a căror
circuit nu este interzis. Nu sunt în circuit bunurile proprietate publică indicate în art.127
din Constituţie, precum şi obiectele care deşi, pot satisface anumite nevoi, dar datorită
calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include în circuitul civil. De fapt,
prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni se stabileşte că bunurile
proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu drept de folosinţă60.

60
Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie
1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997, nr.38-39;
40
 Bunurile transmise în folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri
nu intră în capitalul social. În capitalul social va intra numai valoarea dreptului de
folosinţă. În calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate fi
luată mărimea arendei pe care ar plăti-o în prealabil societatea pentru utilizarea unui
asemenea bun. Această mărime prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se
include în activul societăţii şi ca aport la capitalul social. În limita acestui aport
asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la adunările asociaţilor şi va
putea pretinde la o parte din beneficiul repartizat. Articolul respectiv, fiind completat de
art. 41, alin. (4) al Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, precum că obiectele
proprietăţii publice ce nu sunt supuse privatizării pot fi transmise societăţii în calitate de
aport social, numai cu drept de folosinţă.61 Astfel, putem deduce că în cazul în care
capitalul social al unei societăţi pe acţiuni include şi aporturi în natură sub forma
obiectelor din domeniul public al proprietăţii publice, contractul de constituire a societăţii
pe acţiuni respective, este un contract constitutiv al dreptului de uz.
Contracte constitutive ale dreptului de uz sau ale dreptului de abitaţie pot fi încheiate
de diverse persoane zi de zi, cele mai des întîlnite fiind în contractele de vînzare-
cumpărare (cu rezerva dreptului de uz sau abitaţie). Contractul de vînzare-cumpărare
poate conţine pe lîngă clauzele general acceptate ( de predare a bunului, de plată a
preţului, de luare în primire a bunului cumpărat, de suportare a cheltuielilor vînzării, de
garanţie împotriva evicţiunii şi viciile lucrului), unele clauze care au caracterul de a
asigura vînzătorului preţul obţinut în urma vînzării şi alte beneficii în contraprestaţie. În
acest sens, contractul de vînzare-cumpărare poate conţine şi clauza uzului viager sau a
abitaţiei viagere, drept reglementată. Prevedere expresă în acest sens, găsim în art. 517-
568, Codul Civil Român.
Pentru constituirea uzului sau abitaţiei, contractele translative ca înstrăinarea bunului
cu rezerva dreptului de uz sau abitaţie şi schimbul sunt mai rar utilizate, căci sunt acte
oneroase, adică au inconvenientul de a presupune sau un preţ sau o determinare de

61
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Roşca Nicolae, art.114, Chişinău. Tipografia Centrală,
2006. p.185.
41
contraechivalent a bunurilor ce au fost schimbate. În practică, este dificil de a stabili
valoarea sau preţul uzului sau abitaţiei, în special la cel viager, care se întîlneşte mai des.
Uzul sau abitaţia cu titlu oneros, constituit pe durata vieţii uzuarului sau abitantului, are
un caracter aleatoriu, ceea ce creează imposibilitatea de a fixa un preţ ce depinde de
durata de timp necunoscută.62 Actul autentic de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă
cu clauză de uz sau abitaţie viageră în favoarea vînzătorului conţine, în realitate, două
contracte, pe de o parte convenţia de uz sau abitaţie, iar pe de altă parte, contractul de
vînzare-cumpărare.63
Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă la fel poate fi
considerat ca fiind unul constitutiv de uz sau abitaţie, în cazul în care beneficiarul îşi
rezervă dreptul viager de a locui în imobilul său, înserînd clauza privind imobilul în care
va locui în contract.
În literatura de specialitate64, ca şi în practica judiciară s-a admis posibilitatea
stabilirii dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie şi prin partaj. În practica judiciară
română, s-a decis că dreptul uz sau dreptul de abitaţie poate apărea numai în cazul unui
partaj voluntar , acesta nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar. Pe această cale părţile sau
mai bine zis coproprietarii ajung la un consens prin care o parte devine nud proprietar, iar
cealaltă, cu plata unei eventuale sulte, se alege cu calitatea de uzuar sau de titular al
dreptului de abitaţie. În acest sens, se au în vedere soţii ce au înaintat acţiunea de divorţ
vor putea rezolva partajul, în mod voluntar, în folosul acelui soţ care va avea la îngrijire
copilul minor, acordîndu-i posibilitatea de a se folosi de un patrimoniu mai larg. Adică,
un soţ va deveni un uzuar sau abitant, sau din contra va deveni un nud proprietar, iar
celălalt părinte va beneficia de uz sau abitaţie. Totuşi în ambele cazuri se vor lua hotărîri
în funcţie de doleanţele părţilor şi nicidecum judecătorul nu va putea denatura cuprinsul
clar al actului, ci doar să dea apreciere fondului cauzei, în scopul evitării erorilor de

62
Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck,
2002.p.198.
63
Voicu M., Popoaca M. “ Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de Jurisprudenţă” 1991-2002.
Bucureşti 2002.p. 245.
64
Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck,
2002.p.129
42
natura dreptului. Prin suveranitatea de care dispune, judecătorul va putea interpreta
voinţa părţilor privind întinderea dată uzului sau abitaţiei.65Instanţa judecătorească nu
poate dispune, în afara voinţei părţilor decît de drepturile reale existente fără a putea
dezmembra însuşi dreptul de proprietate.66
Prin partaj, uzul sau abitaţia se constituie, deobicei, în probleme succesorale, cînd, în
concurenţă sunt copiii şi părinţii sau ascendenţii, toţi în plină proprietate . În asemenea
cazuri, copiii convin uneori cu părinţii sau ascendenţii, ca la partajul succesiunii părinţii
să renunţe la deplina proprietate a părţii lor, iar în schimb copiii să le constituie un uz sau
o abitaţie asupra unei porţiuni din moştenire mai mare decît ceea ce le revenea în plină
proprietate. Această convenţie prezintă beneficii duble, cum ar fi: părinţii sau ascendenţii
dobîndesc un venit mai mare decît cel ce l-ar fi obţinut pe baza dreptului succesoral, în
schimb, copiii devin nuzi proprietari asupra întregii porţiuni dată ascendenţilor în uz sau
abitaţie, aşa încît aceştia nu vor putea înstrăina sau cheltui capitalul care va reveni în mod
cert copiilor la moartea ascendenţilor. Uzuarul sau abitantul, însă nu vor putea formula
acţiune de partaj împotriva nudului proprietar, dacă are constituit un asemenea drept
asupra unei părţi din moştenire, ei nefiind în indiviziune.67
Ceea ce putem remarca, în principiu, în legătură cu uzul sau abitaţia convenţională,
este faptul că între titularii acestor drepturi şi nudul proprietar există în general un
conflict de interese. Acest conflict rezultă din tendinţa uzuarului de a obţine cît mai multe
avantaje prin exerciţiul drepturilor sale, în timp ce nudul proprietar va urmări păstrarea în
cele mai bune condiţii a bunului asupra căruia s-a constituit uzul sau abitaţia, cu atît mai
mult cu cît este lipsit un anumit timp – uneori destul de lung – de usus şi fructus.
B.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin testament
Modul cel mai frecvent întîlnit în practică, de stabilire a dreptului de uz sau a
dreptului de abitaţie este - testamentul - un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi
personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din
viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Acest mod de stabilire a uzului sau
65
Ibidem p. 199
66
Adam Ioan. „Drept Civil. Drepturile reale”. Bucureşti. Edit. All Beck, 2002.p.526
67
Chelaru Eugeniu. „ Curs de drept civil . Drepturile reale principale” Bucureşti. Edit. All Beck 2000. p.161
43
abitaţiei prezintă avantajul că fără a-i lipsi pe moştenitori de succesiune – aceştia,
dobîndind nuda proprietate – se constituie în favoarea unei persoane un drept de uz sau
abitaţie.
Uzul sau abitaţia constituită prin testament se poate realiza prin următoarele forme:
- directă, atunci cînd testatorul instituie un legatar al uzului sau abitaţiei, nuda
proprietate rămînînd în mîinile moştenitorilor;
- indirectă, atunci cînd testatorul instituie prin testament nuda proprietate
legatarului, moştenitorilor legali li se transmite uzul sau abitaţia;
- o altă formă este că proprietarul dispune de uz sau abitaţie prin legat, în
favoarea altei persoane.
Legatul de uz sau abitaţie are avantajul de a asigura un venit beneficiarului, fără
a-i lipsi pe moştenitorii legitimi în mod definitiv de bunurile date în uz sau de
locuinţa dată în abitaţie, deoarece moştenitorii sunt nuzi proprietari, care vor
deveni proprietari deplini la moartea uzuarului sau titularului dreptului de
abitaţie.68
Dreptul de uz sau dreptul de abitaţie constituit prin testament este la fel ca cel
constituit convenţional, căci este şi el o voinţă exprimată şi i se aplică aceleaşi
reguli, cu aceleaşi efecte ca şi cînd ar fi format prin rentă viageră. Dar uzuarul sau
titularul dreptului de abitaţie are asupra rentei marele avantaj de a da însuşi
beneficiarului de drept folosinţa bunurilor, în loc de a-l lăsa expres la neglijenţa
sau insolvabilitatea moştenitorilor. Datorită faptului că testamentul poate cuprinde,
în afară de legate şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului, cum ar fi:
sarcini impuse legatarilor, revocarea totală sau parţială a unui testament întocmit
anterior, dispoziţii referitoare la ritualul funerar, desemnarea unui executor
testamentar, etc., cu un conţinut variat, el nu mai poate fi considerat un act juridic
omogen, ci o formă juridică, un tipar cu caracter general, în care se îmbracă o
pluralitate de acte juridice independente, producătoare de efecte deosebite, la date
diferite. Adică dispoziţia testamentară este modul cel mai folosit pentru
constituirea dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, deoarece testatorul va putea
68
Urs I. Ilie - Todica C. „Drepturile reale” (Doctrină, aplicaţii, practică), Bucureşti. Edit. „ Oscar Print, 2003. p.127
44
în acest mod, să gratifice şi o persoană străină, fără a prejudicia şi interesele
moştenitorilor legali, care, la moartea uzuarului sau a abitantului, vor dobîndi
proprietatea deplină asupra bunului sau asupra locuinţei, care a constituit obiectul
dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie lăsat de defunct.
Dreptul de uz, după cum a fost menţionat mai-sus, poate fi constituit asupra
unuia sau mai multor bunuri individual determinate, asupra unui întreg patrimoniu
privit în universalitatea lui sau asupra unei fracţiuni din universalitatea
patrimoniului. Totuşi, atît uzul universal cît şi cel cu titlu universal poate fi stabilit
prin legat testamentar. Legatul uzului, indiferent, dacă are ca obiect întreaga
moştenire, o fracţiune din ea, unul sau mai multe bunuri determinate individual,
este întotdeauna legat cu titlu particular. În schimb, legatul nudei proprietăţi care
are ca obiect întreaga succesiune este legat universal, iar cel al nudei proprietăţi
care are ca obiect o fracţiune de moştenire este „legat cu titlu universal”.69
Prin testament dreptul de abitaţie,apare în cazul în care testatorul a stipulat o
clauză sub formă de legat. Conform art.1488 C.C., legatul are dreptul la folosirea
locuinţei. Astfel, testatorul este în drept să pună în sarcina moştenitorului căruia i-a
testat casa, apartamentul sau orice altă locuinţă obligaţia de a transmite unei sau
mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o anumită perioadă
asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La cesiunea ulterioară
a dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămîne în
vigoare. Dar legiuitorul stabileşte aici şi cîteva restricţii, cum ar fi: art. 1449 C.C.
prevede inalienabilitatea dreptului de folosinţă asupra încăperii de locuit. Dreptul
de folosinţă asupra încăperii de locuit, nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii
legatarului. Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru
membrii familiei legatarului de a locui în ea, dacă testamentul nu prevede altfel.
Dreptul de abitaţie al legatului nu se va stinge şi în cazul înstrăinării de către
moştenitor unui terţ a obiectului grevat cu acest drept, moştenitorul dispunînd de

69
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii
Independente „ Titu Maiorescu”. 2002, p. 375.
45
dreptul de a înstrăina imobilul, cu menţiunea dreptului de abitaţie a legatarului.Cert
este faptul că, testamentul va fi temei de constituire a dreptului de uz şi a dreptului
de abitaţie , doar în cazul în care testatorul va stipula o clauză sub formă de legat.
Dreptul de abitaţie în România este recunoscut în favoarea soţului
supravieţuitor numai asupra casei de locuit care face parte din masa succesorală,
dar fără caracter succesoral. Pentru aceasta sunt prevăzute anumite condiţii: ca
soţul supravieţuitor să fi locuit la data deschiderii succesiunii în această casă; să nu
aibă o altă locuinţă proprie; să nu facă parte din succesori. 70 Nu are relevanţă dacă,
locuinţa este proprietatea exclusivă a defunctului sau este proprietatea comună cu
soţul supravieţuitor. Este însă necesar ca soţul supravieţuitor să fi locuit efectiv în
acea locuinţă la data deschiderii succesiunii, dovedind astfel că are nevoie de ea.
Dacă însă prin moştenire soţul supravieţuitor ar deveni proprietarul exclusiv al
locuinţei nu va mai exista un drept de abitaţie, pentru că proprietarul nu poate avea
un dezmembrămînt asupra propriului său drept de proprietate. Prin urmare, dreptul
de abitaţie al soţului supravieţuitor va exista numai dacă acesta vine în concurs la
succesiune cu alţi moştenitori. Dreptul de abitaţie este temporar întrucît durează
pînă la ieşirea din indiviziune, dar cel puţin un an după deschiderea succesiunii.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta dacă acesta se va recăsători
înainte de ieşirea din indiviziune.71
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „ Cu privire
la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea
cauzelor despre succesiune” în cazul în care testatorul a instituit prin legat un
drept de abitaţie sau de uz asupra bunurilor imobile testate altui moştenitor,
dispoziţia testamentară menţionată trebuie să fie inclusă în certificatul de
moştenitor, iar dreptul de uz sau abitaţie asupra imobilului urmează a fi înregistrat
în Registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederile art. 424, alin. (3) C.C.

70
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. „Universităţii
Independente „Titu Maioresu”, 2002, p.403.
71
Dogaru I. Cercel S. „ Teoria Generală a Drepturilor Reale” Bucureşti. Edit. All Beck, 2003, p.212.
46
 Capitolul III EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE UZ ŞI A
DREPTULUI DE ABITAŢIE

1.Aspecte generale cu privire la conţinutul dreptului de uz şi dreptului de

abitaţie
Originea şi finalitatea dreptului de uz, a dreptului de abitaţie şi a dreptului de
nudă proprietate explică de ce, pe lîngă drepturile şi obligaţiile care se înfăţişează
ca o simplă manifestare a prerogativelor ce formează conţinutul juridic al acestora
şi a obligaţiei generale negative, corelative oricărui drept real principal, există
drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice obligaţionale. De regulă, aceste
raporturi juridice obligaţionale sunt legate fie de naşterea, fie de încetarea dreptului
de uz sau a dreptului de abitaţie. În mod excepţional, ele se pot naşte şi pe durata
existenţei dreptului de uz sau abitaţie, mai ales din fapte juridice în sens restrîns,
fără a fi exclusă posibilitatea naşterii unor raporturi obligaţionale între nudul
proprietar şi uzuar sau titularul dreptului de abitaţie pe termenul unor acte
juridice.72
Încă în dreptul roman, uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie era constrîns să
promită cu garanţia unei cauţiuni că va exercita dreptul său ca un bun părinte de

72
Dandara Liliana.” Uzufructul-dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de
doctor.Chişinău, 2007;
47
familie şi că va restitui bunul la încetarea uzului sau abitaţiei. Ulterior, aceste
obligaţii au dobîndit o consacrare legală, soluţie păstrată şi în unele sisteme
moderne de drept.73 În mod complementar, nudul proprietar este ţinut de anumite
obligaţii.
Un alt argument ar fi că, în actele juridice de conservare pe care le încheie
uzuarul sau abitantul îl reprezintă pe nudul proprietar, iar în cazul uzului sau
abitaţiei dobîndite prin voinţa omului, actul juridic de constituire poate să prevadă
şi alte drepturi şi obligaţii între părţi diferite faţă de cele reglementate în legislaţie,
iar aplicarea legii civile va avea un caracter subsidiar.
Dreptul de uz se exercită similar dreptului de uzufruct, în baza normelor ce
reglementează acest drept (art.427, C.C.). De menţionat şi caracterul strict personal
al dreptului de uz, deoarece spre deosebire de uzufruct, titularul său nu poate ceda
emolumentul dreptului altei persoane.74Conform prevederilor art.425, alin.(1)
dreptul de uz nu poate fi cedat, iar bunurile care fac obiectul acestuia nu pot fi
închiriate sau arendate. De aici, putem vedea că dreptul uzuarului nu poate fi
urmărit de către creditorii săi şi că aceştia nu vor putea exercita uzul în numele său,
nici nu vor putea ataca renunţarea uzuarului la uz. Bineînţeles, uzuarul nu va putea
ipoteca dreptul său.
Uzuarul nu poate pretinde la alte fructe decît cele care se cuvin pentru nevoile
proprii şi ale familiei sale, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Legislaţia
franceză, prevede că, dacă lucrul produce mai multe fructe decît sunt necesare
uzuarului şi familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra lor. Se decide chiar,
că, dacă lucrul produce numai un volum de fructe, de exemplu, în cazul unei vii
care nu produce decît struguri, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuarului şi ale
familiei sale în struguri şi vin nu poate fi vîndut de către uzuar, nici pentru a

73
Tino N. „Sugestii pentru o nouă reglementare a dreptului de abitaţie”// „Revista română de drept”1974, nr.5, p.
192.
74
Dogaru Ion,Cercel S. „Teoria generală a drepturilor reale”. Bucureşti. Edit. All Beck. 1993, p. 210.
48
cumpărat, cu preţul obişnuit, lucruri de care are nevoie şi pe care fondul nu le
produce.75
Normele dreptului de uzufruct se răsfrîng şi asupra obligaţiilor uzuarului, şi
asupra drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar. Uzuarul are aceleaşi obligaţii
ca şi uzufructuarul. Astfel, înainte de a intra în folosinţă, el trebuie să facă
inventarul bunurilor, să se folosească de lucruri potrivit destinaţiei şi, ca un bun
proprietar, să vegheze la conservarea substanţei acestora. Pe toată durata dreptului
de uz , titularul este ţinut să facă orice reparaţie, să suporte cheltuielile de cultură
sau întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte, să plătească impozitele şi
taxele, precum şi să suporte orice alte sarcini privitoare la bun. Iar în cazul în care
dreptul uzuarului se aplică doar asupra unei părţi din bun, acesta are dreptul să
folosească facilităţile destinate uzului comun.
În literatura de specialitate se duc discuţii referitor la faptul dacă uzuarul are
dreptul să ceară să-i fie pus în posesie lucrul, ce constituie obiect al uzului.
Consider corectă părerea autorilor care susţin că uzuarul are întotdeauna dreptul de
a cere să fie pus în posesia lucrului, deoarece acesta este dator să suporte
cheltuielile de cultură şi pentru reparaţiile de cultură şi pentru reparaţiile de
întreţinere, ceea ce presupune că are posesia lucrului.
În conformitate cu art. 425, C.C., exercitarea dreptului de abitaţie este
guvernat de aceleaşi dispoziţii ca şi dreptul de uz şi uzufruct. Astfel, dreptul de
abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestui drept nu poate fi
închiriat. Titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de cultură şi întreţinere
proporţional părţii de care se foloseşte.
Dacă apartamentul sau casa de locuit dispune de anumite facilităţi, atunci, în
conformitate cu art.426 C.C. se stabileşte dreptul de folosire a facilităţilor comune.
Titularul dreptului de abitaţie,al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun
are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun.

75
Planoil Marco. Ripert Georges. „ Traite de droit civile francais”. Tome III. Paris. Edit. „ Pichon”. 1925, p.343
49
 În această ordine de idei, putem face concretizarea că prezentarea drepturilor şi
obligaţiilor uzuarului, ale titularului dreptului de abitaţie şi ale nudului proprietar
trebuie să diferenţieze drepturile şi obligaţiile care sunt o simplă manifestare a
celor două drepturi, respectiv uzul , abitaţia şi nuda proprietate, de cele care intră în
conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale.
În practica judiciară din România s-a pus problema dacă nudul proprietar poate
să solicite justiţiei evacuarea titularului dreptului de abitaţie din imobil, pe
considerentul că face imposibilă convieţuirea imposibilă. Răspunsul a fost negativ.
S-a considerat că atîta timp cît pîrîtul nu are calitatea de chiriaş, fiind titularul unui
drept real de abitaţie, acţiunea prin care se cere evacuarea este inadmisibilă. 76 La
noi, Codul cu privire la Locuinţe (art.7), prevede o altă reglementare, după care
practica judiciară rezolvă pozitiv astfel de cazuri.

1.1.Drepturile uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie

Regulile determinate de lege relativ la drepturile şi obligaţiile uzuarului sau

titularului dreptului de abitaţie sunt interpretative, întrucît părţile sunt libere să le
modifice în actul constitutiv. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile pe care le vom
studia în continuare se aplică în cazul în care părţile nu au convenit asupra unor
reguli diferite în actul constitutiv.
Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie foloseşte bunul uzului sau imobilul
abitaţiei întocmai ca şi proprietarul, potrivit destinaţiei economice a bunului şi fără
ca aceasta să aducă atingere dreptului de proprietate al nudului proprietar. Legea
prevede drepturi şi obligaţii specifice uzului sau abitaţiei, atît pentru uzuar sau
abitant cît şi pentru nudul proprietar.
Drepturile uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie se exercită similar
dreptului de uzufruct, în baza normelor ce reglementează acest drept(art.427,C.C.).

76
Tribunalul Hunedoara, dec. civ. nr.27/1984//”Revista Română de Drept”, 1984, nr.8, p.61
50
 În esenţă uzuarul are dreptul de a obţine posesia lucrului care face obiectul
uzului şi dreptul de a-l folosi şi de a-i culege fructele necesare nevoilor lui şi a
familiei sale, cu obligaţia de a conserva substanţa bunului.
Din cele expuse mai-sus, putem evidenţia drepturile titularului dreptului de uz
şi a celui de abitaţie, care sunt principale şi accesorii, respectiv aceste drepturi sunt
în funcţie de două perioade de timp: pînă la intrarea în folosinţa bunurilor asupra
cărora s-a constituit uzul sau abitaţia şi după intrarea în folosinţa bunurilor pînă la
încetarea uzului.

A) Pînă la intrarea în folosinţă:

1.Dreptul de a obţine posesia bunului şi de a o exercita paşnic şi nestingherit.
Acesta este un drept necesar uzuarului, fără de care acesta, spre deosebire de
proprietar, nu poate folosi bunul sau locuinţa. Din articolele Codului Civil putem
deduce că de esenţa uzului sau abitaţiei ţine faptul că aceştia au dreptul să
folosească bunul în măsura în care este necesar nevoilor sale proprii şi ale familiei
sale.
Pentru a stabili dreptul său şi pentru a obţine predarea bunurilor, cînd aceasta
nu-i este dat de bunăvoie, uzuarul sau abitantul are întotdeauna o acţiune reală
împotriva posesorului bunurilor care refuză predarea lor sau contestă dreptul
uzuarului sau abitantului, oricare ar fi calitate acelui posesor: nud proprietar sau
terţ, constituitor al uzului sau abitaţiei sau moştenitor al acestuia. Această acţiune
este una petitorie, care joacă pentru uz sau abitaţie rolul pe care-l joacă acţiunea în
revendicare pentru proprietate şi se numeşte în doctrina română acţiune confesorie
de uz sau abitaţie, pe cînd în legislaţia Republicii Moldova nu este prevăzut expres
o asemenea acţiune; art.308-309 reglementînd acţiunea de reintegrare şi acţiunea
în complîngere care pot fi intentate după intrarea în posesiune. 77
Pe lîngă aşa-zisa acţiune reală, ce aparţine oricărui titular fără distincţie, oricare
ar fi cauza uzului sau abitaţiei: lege, act juridic-contract, testament, unii titulari
77
Adam Ioan „Drept civil. Drepturile Reale” Vol. II. Bucureşti. Edit All Beck, 2002, p.201
51
mai pot avea şi o acţiune personală pentru a obţine intrarea în folosinţă, adică
predarea bunurilor. Acţiunea personală aparţine uzuarilor sau titularilor dreptului
de abitaţie al căror drept a fost constituit prin convenţie sau testament, în cazul
respectiv suntem în prezenţa unui drept de creanţă. Dacă uzul sau abitaţia a fost
constituit prin convenţie, acel ce l-a constituit este personal obligat faţă de titular,
pe baza contractului, să-i predea folosinţa lucrurilor. Iar dacă uzul sau abitaţia au
fost constituite prin testament, aceeaşi obligaţie o au moştenitorii persoanei
decedate faţă de legatarul uzului sau abitaţiei. Nu este exclus ca în contractul de
constituire a acestor drepturi să fie înserate şi alte drepturi de creanţă în favoarea
uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, în funcţie de voinţa părţilor şi scopul
urmărit de acestea.

B) În cursul uzului sau abitaţiei:

Conform regulii generale, uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui
necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Iar titularul dreptului de
abitaţie, are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună cu soţul şi
copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a
constituit. Astfel, art. 424, alin.(1)-(2) determină drepturile uzuarului şi ale
titularului dreptului de abitaţie: usus şi fructus.
1)Dreptul de folosinţă. Uzuarul sa va folosi de bun sau titularul dreptului de
abitaţie se va folosi de locuinţă – obiect al dreptului de proprietate întocmai ca
proprietarul. A se folosi de un lucru înseamnă a se servi de acel lucru şi a-l
exploata pentru folosul şi necesităţile personale, luînd în considerare natura şi
destinaţia lui. Titularul poate folosi bunul şi în activitatea sa profesională sau de
întreprinzător. Deşi, legiuitorul prevede expres că folosinţa uzuarului sau
abitantului este ca şi folosinţa proprietarului, între ele existînd totuşi o diferenţă.
Proprietarul poate uza de bunul său în mod nesocotit, sleindu-i productivitatea şi

52
substanţa, schimbîndu-i destinaţia şi chiar distrugîndu-l.78 Uzuarul sau titularul
dreptului de abitaţie poate folosi bunul cu îndeplinirea obligaţiei de a-i conserva
substanţa (art.395, C.C.) şi de a-i păstra destinaţia (art.411, C.C.), ţinînd cont de
limitele stabilite în actul de constituire, care exclud (art. 395, alin.(2), C.C.) sau
includ anumite folosinţe (art. 426, C.C.). Altfel spus, exercitarea dreptului său este
limitată la o folosinţă grijulie, ca a unui bun proprietar. Folosinţa de către uzuar sau
abitant nu exclude scăderea valorii bunului, însă ca urmare a uzurii lui normale 79,
uzuarul sau abitantul avînd obligaţia ca la expirarea termenului, să-l restituie
nudului proprietar în starea în care se află (art. 409, C.C.). Astfel, comparînd
dreptul de folosinţă al proprietarului bunului şi dreptul de folosinţă al titularului
dreptului de uz sau dreptului de abitaţie, observăm că ultimii au un drept de
folosinţă mult mai redus decît cel al proprietarului bunului.
Dar dacă a folosi bunurile ca însuşi proprietarul, este pentru uzuar un drept, este
în acelaşi timp şi o limitare80 a exerciţiului acestui drept, în sensul că uzuarul sau
abitantul nu poate avea un drept mai larg decît proprietarul, nu poate schimba
destinaţia bunului dat în uz sau abitaţie şi nu îl poate distruge, cum poate
proprietarul. Acest aspect, de fapt, este discutat pe larg în literatura de specialitate
şi argumentul viabil este nuanţat în dependenţă de concepţia împărtăşită în legătură
cu înţelegerea limitei pe care o are uzuarul sau abitantul în exercitarea
prerogativelor sale – de a conserva substanţa bunului. Potrivit concepţiei materiale,
conservarea substanţei înseamnă conservarea materiei din care este format bunul şi
a formei sale constitutive.81În această concepţie, schimbarea destinaţiei bunului
este posibilă. Şi, dimpotrivă, în concepţia funcţională, conservarea substanţei
bunului implică şi păstrarea destinaţiei acestuia stabilită de proprietar.82 Ambele
concepţii sunt susceptibile de a fi supuse criticii, întrucît absolutizează o soluţie
78
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.202
79
Stoica Valeriu.„Drept civil. Drepturile reale principale”Vol.I. Bucureşti.Edit.Humanitas.2004. p.488
80
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. „Universităţii
Independente „Titu Maioresu”, 2002, p.403.
81
Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”.Bucureşti. Edit. Ştiinţifică 2000. p.539-540
82
Atias Gh. „Droit civile. Les biens. Troisieme Edition. Paris. Edit. „Litec”. 1993. p. 188
53
sau alta. Cea de-a treia concepţie, fără a se exclude posibilitatea schimbării
destinaţiei de către uzuar sau abitant, această posibilitate totuşi se răsfrînge în
situaţia în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se
prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului.83
Dreptul de folosinţă al uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie se extinde
şi asupra accesoriilor bunului dat în uz sau abitaţie, precum şi asupra a tot ce se
uneşte sau se încorporează în aceasta.
Dreptul de uz sau de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul
acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.
Astfel, din cele expuse anterior, putem deduce mai multe variante ale dreptului
de folosinţă al uzuarului sau abitantului , şi anume:
- poate fi asimilat dreptului de folosinţă al proprietarului, dar acest drept este
însoţit de obligaţia de a-i conserva substanţa;
- poate fi mult mai redus decît dreptul proprietarului , deoarece proprietarul
poate exclude anumite folosinţe.
2)Dreptul de folosire a facilităţilor comune – drept special conferit de legiuitor
titularilor acestor drepturi. Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept
poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile
destinate uzului comun. Din conţinutul articolului 426, C.C. rezultă că uzuarul şi
titularul dreptului de abitaţie, al cărui drept se extinde doar asupra unei cote-părţi
din obiectul acestor drepturi, are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului
comun. De exemplu, dacă dreptul de abitaţie se extinde asupra unor anumite odăi
din apartamentul altei persoane, titularul are dreptul să se folosească de ascensor,
de baia din apartament, aragaz, veceu etc.
3) Dreptul la fructe – drept specific ce poate fi exercitat doar de către titularul
dreptului de uz, cu menţiunea că va putea pretinde doar la fructele necesare lui şi
familiei sale. Dacă lucrul produce mai multe fructe decît acelea ce sunt necesare

83
Ibidem, p.185-189
54
nevoilor uzuarului şi ale familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra
prisosului ce întrece aceste nevoi.
Deci prin fructe, se înţelege tot ceea ce produce un lucru, în mod periodic şi
fără ca substanţa bunului să scadă. Conform art. 299, C.C. „fruct al lucrului este
venitul, aportul şi produsele pe care le dă acest lucru”. Prin producte, spre
deosebire de fructe,se înţeleg produsele lucrului care nu se reproduc în mod
periodic sau se reproduc numai foarte încet, şi a căror culegere sau întrebuinţare
scade substanţa lucrului. Astfel, sunt produsele minelor şi carierelor, pădurile
bătrîne. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere, adică au însuşirea de a produce
fructe. Iar deoarece şi „lucrurile” şi „drepturile” reprezintă nişte bunuri, produsele
bunului sunt:a)fructul b)venitul, c)produsele.84
În opinia profesorul Luţescu Gheorghe, prin fruct se înţelege orice venit, spor
sau produs al unui lucru, venit sau beneficiu dobîndit în urma folosirii dreptului,
precum şi venitul şi beneficiul pe care obiectul uzului le asigură prin intermediul
raporturilor juridice.85
Fructele, după cum ştim, se împart în naturale şi civile. Legea distinge şi o a
treia categorie, fructele industriale.
Fructele naturale sunt produsele periodice, directe ale unui bun obţinute cu sau
fără intervenţia umană. Deci, fructele naturale propriu-zise, sunt acelea pe care
pămîntul le produce de la sine, fără nici o intervenţie a culturii şi muncii omului;
astfel sunt fructele din livezi, iarba cîmpului, etc. Iar fructele industriale, sunt
produsele periodice ale pămîntului obţinute prin cultura şi munca omului; astfel
sunt cerealele. În realitate, din punct de vedere al consecinţelor juridice şi practice,
nu există nici o deosebire între fructele naturale şi cele industriale. Vom asimila
deci, fructele industriale cu cele naturale propriu-zise şi le vom îngloba denumirea
generică şi unică de fructe naturale. Sunt fructe naturale şi produsele animalelor,

84
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Baieş Sergiu,art.299, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006.
p.572
85
Lutescu Georghe. “Teoria Generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale.” Bucureşti , Imprimeria Văcăreşti. p. 512
55
cum ar fi: lîna, laptele, etc. Fructele civile sunt veniturile în bani produse prin
exploatarea bunurilor, adică prin cedarea folosinţei lor sau prin existenţa unei
rente; sunt deci fructe civile: chiriile, arenzile, venitul rentelor, dobînzile
creanţelor.
Dreptul uzuarului asupra fructelor apare din momentul constituirii uzului şi se
stinge la data expirării termenului sau apariţiei unui alt termen de stingere a
acestuia. Iar în proprietatea uzuarului ele trec la data culegerii lor. În cazul în care
la data constituirii uzului, fructele naturale fac parte din obiectul uzului, acestea se
consideră ale uzuarului, dacă actul de constituire. Iar în cazul în care la data
stingerii dreptului de uz, obiect al uzului fiind fructele naturale neculese, acestea
vor fi ale uzuarului, numai dacă actul de constituire nu prevede altfel. Astfel, în caz
de uz convenţional, uzuarul are dreptul la fructe din ziua cînd s-a încheiat
convenţia, exceptînd cazul cînd părţile au convenit să întîrzie efectul convenţiei,
prin fixarea unui termen suspensiv.
Conform legislaţiei, în caz de uz testamentar, această regulă suferă o limitare.
Astfel, legatarul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii
succesiunii, executarea legatului, dacă testamentul nu prevede altfel (art.1492,
C.C.). prin urmare, în caz de uz testamentar, deşi uzufructul se deschide la moartea
testatorului, fructele legatului lăsat în uz nu se cuvin, totuşi, uzuarului, cel puţin
după regula generală, în decurs de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.
În privinţa felului cum se dobîndesc fructele, există o deosebire, în dependenţă
de uz, între fructele naturale şi cele civile.
Fructele naturale se dobîndesc prin percepere, prin culegerea lor. Astfel, atît
timp, cît atîrnă de ramuri sau se ţin de rădăcini, ele nu aparţin uzuarului, acesta va
deveni proprietarul lor din momentul în care le va culege (art.401, C.C.) . dacă în
momentul deschiderii uzului, există fructe neculese de proprietar, aceste fructe vor
aparţine uzuarului, care le va culege şi nu nudului proprietar , deşi ultimul le-a
semănat şi a cheltuit pentru a le obţine. Şi invers, dacă în momentul stingerii
uzului, există fructe neculese de uzuar, ele vor aparţine nudului proprietar, care le
56
va culege. Mai mult de atît, cel care culege fructele în condiţiile respective, nu va fi
obligat să plătească celeilalte părţi nici o despăgubire, dacă a efectuat careva
cheltuieli.86
Deci, după cum observăm, este discutabil faptul dacă partea din fructe şi
venituri, la care are dreptul uzuarul, trebuie preluată din produsul net, adică din
produsul ce rămîne după ce s-au scăzut cheltuielile de întreţinere, sau din produsul
brut. Soluţia este în armonie cu legislaţia în vigoare, care pune în sarcina uzuarului
cheltuielile de reparaţie şi contribuţiile.
În ceea ce priveşte productele, se susţine că, în principiu, uzuarul nu are dreptul
de a se folosi de ele, deoarece, dacă ar face-o, al ar slei substanţa bunului, ceea ce
intră în contradicţie cu obligaţia lui de a conserva substanţa lucrului. 87 Totuşi,
această regulă prezintă careva excepţii, în care prin voinţa proprietarului, anumite
elemente, care de regulă, considerate produse, îşi schimbă semnificaţia juridică şi
devin fructe, fiind asimilate fructele periodice şi cu veniturile regulate. 88 Putem
exemplifica prin următoarele produse: produsele minelor, carierelor, etc.
Pe baza celor expuse, putem face concluzia că, art.401 al C.C. prevede doar
regimul juridic al fructelor pe care le însuşeşte uzuarul, noţiunea de fructe şi
categoriile acestora fiind expuse în art.299, C.C. Ar fi mult mai raţional şi mai
practic ca aceste lucruri să fie analizate amănunţit de către normele instituţiei
juridice a dreptului de uz, aşa cum găsim reflectat în Codul Civil al României,
Franţei.
4)Dreptul titularului abitaţiei de a ocupa şi folosi locuinţa împreună cu familia
sa. Conform art. 424, alin. (2), dreptul de abitaţie este un drept real în temeiul
căruia titularul acestui drept poate folosi ca locuinţă, o casă ce aparţine altei
persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor lui de locuit şi ale familiei sale. Dreptul
de a folosi casa ca locuinţă, se extinde şi asupra membrilor de familie ai titularului
86
Colin Ambroise. Capitant H. „Droit Civile Francais”. Traducere de I. Modola, D. Giugiu. Bucureşti. Edit. Imperia
Centrală, 1940, p.803
87
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.207
88
Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”. Bucureşti.Edit Ştiinţifică. 2000, p.511-512
57
dreptului de abitaţie. Cu alte cuvinte, dreptul de abitaţie este uzufructul sau mai
bine zis, dreptul de uz restrîns la folosinţa unei case ca locuinţă pentru satisfacerea
nevoilor titularului şi nevoilor sale. O cerinţă pentru titularul dreptului de abitaţie
este că pentru a ocupa locuinţa respectivă, el nu trebuie să dispună de spaţiul
locativ. Un alt aspect, se referă conform Codului cu privire la Locuinţe, că orice
persoană, care a locuit cu voinţa locatarului şi a membrilor familiei sale într-un
spaţiu locativ de stat mai mult de 6 luni, obţine dreptul la abitaţie în acest spaţiu.
Acestora li se recunoaşte un drept legal de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut
soţului decedat, în anumite condiţii: locuinţa respectivă să fie de stat; soţul
supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie; durata acestui drept este pînă la ieşirea
din indiviziune şi, în orice caz, cel puţin de 6 luni din momentul de abitaţie. Copiii,
de asemenea beneficiază de dreptul de abitaţie în spaţiul locativ al părinţilor. În
cazul respectiv, se cere menţiunea că copiii pot fi pînă la 18 ani, copiii majori
inapţi pentru muncă, şi după caz, copiii majori declaraţi incapabili. Acest
raţionament reiese din prevederile art. 51 Codul Familiei al R.M. ce prevede că
odată cu atingerea majoratului persoanele nu se mai consideră copiii, precum şi din
prevederile art. 75, acelaşi Cod, conform căruia, părinţii au obligaţia de a întreţine
copiii majori inapţi pentru muncă ce necesită sprijin material.
5)Dreptul titularului dreptului de abitaţie de a închiria porţiunea din casa de
locuit ce depăşeşte nevoile de locuit ale sale şi familiei sale. Codul Civil interzice
de a ceda dreptul de abitaţie, iar bunul-obiect al dreptului de abitaţie nu poate fi
închiriat. Totuşi, în practica judiciară s-a decis că titularul dreptului de proprietate
asupra casei nu se poate opune la închirierea de către titularul dreptului de abitaţie
a părţii din casă ce-i prisoseşte.
6)Dreptul de a renunţa la uz. După cum prevede Codul Civil şi după cum vom
analiza în continuare, uzul se poate stinge şi în urma renunţării uzuarului la dreptul
său.

58
 7)Dreptul la acţiune. Pentru apărarea dreptului său, uzuarul sau abitantul are
exerciţiul următoarelor acţiuni în justiţie89:
1. o acţiune petitorie, numită confesorie, prin care poate cere recunoaşterea
dreptului său;
2. o acţiune personală care îşi are izvorul în convenţia părţilor şi pe care o poate
intenta contra constituitorului şi moştenitorilor acestuia, pentru a obţine posesiunea
bunului dat în uz sau în abitaţie;
3. acţiunile posesorii, contra persoanei ce i-ar aduce o tulburare în posesiunea sa
(nudul proprietar, terţii, moştenitorii), această acţiune o putem atribui la acţiunea
de reintegrare şi acţiunea în complîngere.
4.dacă folosinţa sa s-ar găsi în indiviziune cu alte coindivizari, uzuarul are
dreptul să ceară partajul;
5.o acţiune în hotărnicie, atunci cînd vrea să stabilească precis limitele fondului
asupra căruia se extinde dreptul său.

1.2.Obligaţiile uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie

Legislaţia Republicii Moldova stabileşte uzuarului şi titularului dreptului de
abitaţie un şir de obligaţii, a căror scop final este asigurarea unei bune întreţineri a
bunului, care formează obiectul uzului sau abitaţiei şi asigurarea restituirii uzului
sau abitaţiei la încetarea propriu-zisă a acestor drepturi90.
Ca şi în cazul drepturilor uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie, putem
distinge obligaţii ce apar înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uz sau a
dreptului de abitaţie, obligaţii ce apar în timpul exercitării uzului sau abitaţiei şi
obligaţii ce apar la încetarea exercitării acestor drepturi.
A) Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uz sau dreptului de abitaţie:

89
Cojocari Eugenia. Cuşnir Marcel. Ciobanu Carolina. Cojocari Vitalie. „ Drept civil. Drepturi reale” Chişinău. UCCM.
2003, p.133.
90
Filipescu I. Filipescu A. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”. Bucureşti. Edit. Actami, 2000, p. 329
59
 -Obligaţia de primire a bunului şi de întocmire a inventarului 91. Uzuarul sau
abitantul, înainte de a intra în folosinţa bunului trebuie să primească bunul, numai
în starea în care se află la momentul transmiterii; el nu poate cere spre deosebire de
chiriaş, ca nudul proprietar să-i predea lucrurile în stare bună, cu excepţia cazului,
cînd acel ce a constituit dreptul s-a obligat în mod expres i le dea în stare bună
(art.399, alin.(1) C.C.) Altfel spus, proprietarul nu are obligaţia de predare a
bunului ce are anumite foloase, el doar lasă bunul în starea în care se află în acel
moment.92
Pentru a determina starea bunului dat în folosinţă, este necesar ca la
transmiterea lui să se facă un inventar. Sau mai exact, după cum prevede legislaţia
română – întocmirea unui inventar pentru bunurile mobile şi a unei constatări a
stării bunurilor imobile supuse acestor drepturi. În conformitate cu art. 399 C.C.,
uzuarul sau abitantul vor prelua bunurile în starea în care se află. Prin procedura de
inventariere se vor constata bunurile, calităţile, cantitatea acestora , se va întocmi
un act de inventariere - o listă unde se vor indica toate datele despre starea fizică a
bunurilor şi se vor indica bunurile ce vor fi restituite la expirarea uzului sau
abitaţiei, sau ce despăgubiri sunt datorate de uzuar sau abitant pentru lucrurile
pierdute sau stricate. Inventarul ar fi recomandat mai mult pentru bunurile mobile,
întrucît existenţa bunurile imobile este totdeauna evidentă şi incontestabilă, şi deci
uşor de stabilit. De aceea, în cazul dreptului de abitaţie a cărui obiect este un
imobil, o încăpere de locuit, ar fi mai indicat de a fi întocmit un proces-verbal sau
o constatare a stării materiale în care ele se află la intrarea sa în folosinţă, spre a
determina în acest mod în ce stare locuinţa trebuie restituită la expirarea abitaţiei,
şi a putea constata dacă a suferit sau nu degradări în cursul abitaţiei93.
În cazurile când obiectul uzului sau abitaţiei constituie o universalitate de
bunuri, uzuarul şi nudul proprietar sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă în

91
Gîsca Veronica. „Drepturile Reale”. Chişinău, Edit. „Tipografia Centrală”,2010, p. 186
92
Pop Liviu„Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”Bucureşti.Edit.LuminaLex,200, p.192
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”,
93

2002 p.207
60
vederea întocmirii inventarului. Această obligaţie survine după principiul
general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
prevăzut în art.9 al prezentului Cod.
Inventarul este actul prin care se constată cantitatea şi natura bunurilor mobile
supuse uzului sau abitaţiei şi trebuie să conţină:- menţiunea despre data întocmirii;
- Semnătura ambelor părţi; - Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.
Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singure inventarierea
prevăzută în alin.(2), art. 399, este oferit şi dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca
inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de o companie de
audit sau de expertiză merceologică (după caz).Partea care cere întocmirea
inventarului sau autentificarea semnăturii va suporta cheltuielile aferente.94
În doctrină se analizează şi faptul dacă nudul proprietar poate scuti pe uzuar sau
pe titularul dreptului de abitaţie de a face inventar asupra bunurilor transmise.
Majoritatea doctrinarilor cum ar fi: Colin et Capitant 95, Planiol, Nacu, etc. se
pronunţă în acest sens, iar unii autori: Laurent, Alexandresco contestă totuşi
validitatea unei asemenea scutiri, sub motiv că obligaţia de a face inventarul este
de ordine publică. Dacă ne-am referi la efectele scutirii de a face inventarul, atunci
am observa că aceasta ar echivala cu recunoaşterea unui drept uzuarului sau
abitantului de a nu restitui obiectele supuse uzului sau locuinţa ca obiect al
abitaţiei, sau cel puţin de ale restitui în mod în stare mai proastă decît aceea în care
le-a primit.
În literatura de specialitate96 se duc discuţii referitor la sancţiunile care ar putea
fi aplicate în cazul neefectuării de către uzuar sau abitant a inventarului. O
sancţiune ce ar putea fi aplicată este dreptul nudului proprietar de a refuza predarea
bunurilor. O a doua sancţiune, ar fi după unii autori( Filipescu Ion), că în lipsa

94
Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol.I,Volcinschi Victor, art.399, alin.(2),Chişinău. Tipografia
Centrală, 2006. p.714
95
COLIN, AMBROISE. CAPITANT, H. Droit civil francais. Traducere de I.Modola, D.Giugiu Modola, Bucureşti, Editura
„Imperia Centrala”, 1940. – p. 814;
96
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.221
61
inventarului, la încetarea uzului sau abitaţiei, prin derogare de la dreptul comun în
materie de probă, „nudul proprietar” poate dovedi existenţa şi starea obiectelor ce
pretinde a se fi predat uzuarului sau abitantului şi pe care acesta trebuie să le
restituie prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii simple.
În cazul dreptului de abitaţie în materia aplicării sancţiunilor, în cazul în care nu
a fost efectuat inventarului şi nu s-a constatat starea încăperii – obiect al abitaţiei,
se prezumă, pînă la proba contrarie că, lucrul a fost primit în bună stare, aşa încît
titularul dreptului de abitaţie trebuie să-l restituie în stare bună. Dar, în situaţia
respectivă există contra argumentul că dat fiind faptul că nudul proprietar predă
abitantului, locuinţa în starea în care este, tot el, va fi ţinut în a demonstra că
încăperea a fost predată în stare bună, dacă va pretinde ca bunul să-i fie restituit în
aceleaşi condiţii.
Legislaţia română, (art.541, C.C), în comparaţie cu cea a Republicii Moldova
impune încă o obligaţie pînă la intrarea în folosinţa bunului, şi anume obligaţia de
a găsi şi da o cauţiune că titularul dreptului se va folosi ca un bun părinte de
familie. Prin cauţiune, înţelegîndu-se persoana care se obligă alături de uzuar sau
abitant, să răspundă cu propriile sale bunuri în caz de insolvabilitate a titularului
dreptului de uz sau abitaţie.97Însă dacă am analiza mai aprofundat, atunci am
constata că o asemenea obligaţie ar complica constituirea acestor drepturi, căci ar fi
dificil de a găsi persoana competentă şi disponibilă în a garanta, fără careva
remuneraţii, pentru cineva.
Deci, cu referire la cele expuse anterior, se impune concluzia că legislaţia
Republicii Moldova ar trebui ajustată la tendinţele celei româneşti, franceze în
materia actului de constatare îndeplinit în cazul bunurilor imobile, în cea a
sancţiunilor ce ar putea fi aplicate în cazul neefectuării actului de inventariere şi în
materia obligaţiei de a găsi şi a da o cauţiune.
B)În timpul exercitării dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie:

97
Dogaru Ion. Cercel S.”Teoria generală a drepturilor reale”.Bucureşti. Edit. All Beck. 2003, p.201
62
 În timpul exercitării acestor drepturi, uzuarul şi abitantul au o serie de obligaţii,
deşi ei sunt titularii dreptului real şi nu al unui drept de creanţă împotriva nudului
proprietar, cărora să le corespundă o serie de obligaţii faţă de ultimul. Existenţa
acestor obligaţii, care nu sunt de natură contractuală, ci rezultă din dispoziţiile
legii, au ca antecedent în dreptul roman stipulaţia obţinută de pretor din partea
uzuarului şi abitantului la intrarea acestora în dreptul de uz şi în dreptul de
abitaţie.98
Analizînd exercitarea dreptului de uz şi a celui de abitaţie, se desprinde obligaţia
cu caracter general , impusă acestor titulari de a nu distruge şi de a nu înstrăina
bunul respectiv, adică sunt obligaţi de a întreprinde acte ce au ca finalitate
conservarea substanţei bunului. Acest aspect este în primul rînd, o cerinţă
esenţială şi constitutivă a acestor drepturi.
Din această cerinţă esenţială generală derivă o serie de obligaţii particulare
uzuarului şi titularului dreptului de abitaţie, cum ar fi:
1) Obligaţia de a se folosi de bun ca un proprietar, fără a degrada sau distruge
substanţa lui, şi de a se conforma modului de folosire stabilit de către nudul
proprietar şi de obiceiul locului. Un proprietar se va folosi de bunul său, totdeauna
în aşa fel, încît să nu-i distrugă şi să nu-i sleiască substanţa. Deci, dacă
proprietarul, nu va acţiona contrar dispoziţiilor legale, el poate folosi bunul său aşa
cum consideră necesar, inclusiv cu neglijenţă, fără a răspunde juridic. Dar, uzuarul
şi titularul dreptului de abitaţie sunt obligaţi să se folosească de lucru ca un bun
proprietar, astfel încît să-i conserve substanţa sau, după cum spuneau şi clasicii „
să dea lucrului toate îngrijirile pe care le-ar da un proprietar… şi să se folosească
99
numai în aşa măsură încît lucrul să rămînă în stare bună” De aici, se impun
precizările: - titularii acestor drepturi nu trebuie să deterioreze bunurile ;astfel, cînd
este vorba de uzul constituit asupra terenurilor, uzuarul este obligat să respecte
98
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”Bucureşti. Edit. Universităţii
Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p. 385.
99
BAIEŞ SERGIU,BAIEŞUAUREL,CEBOTARI VALENTINA,CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile reale.
Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.208;

63
obligaţiile prevăzute în Codul Funciar al R.M., art.29, să nu forţeze pămîntul
pentru a obţine recolte prea mari compromiţînd prin aceasta fertilitatea şi recoltele
viitoare, căci acesta ar fi fapta unui proprietar neprevăzător, care nu respectă
interesul unei bune exploatări economice. Cînd este vorba de obiecte mobile, el
trebuie să se ferească de a le strica printr-o folosinţă fără grijă; - uzuarul şi
abitantul trebuie să întreţină lucrul, deoarece un bun proprietar întreţine
întotdeauna bunul; aceasta se completează şi de obligaţia de a restitui bunul în
starea în care l-a primit, ceea ce nu-i va fi posibil dacă nu a întreţinut lucrul în
cursul uzului sau abitaţiei. Grija faţă de bun, se va extinde atît asupra stării
materiale, cît şi asupra celei juridice. Materia şi funcţia lucrului se păstrează prin
folosirea raţională, prin aplicarea de tehnologii şi mijloace ce ar permite a
întrebuinţa avantajele bunului cît mai eficient.
2) Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului dată de către proprietar:
Întrucît titularii acestor drepturi trebuie să păstreze substanţa lucrului pentru a o
restitui la încetarea drepturilor, ei nu pot aduce nici o schimbare bunului,
îndreptăţit în acest sens fiind doar nudul proprietar.
Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie sunt obligaţi să folosească bunul păstrîndu-
i destinaţia dată de nudul proprietar. Schimbarea destinaţiei bunului este un drept
al proprietarului100. Această concluzie se impune şi din prevederile Codului Civil
al R.M.; un exemplu elocvent în acest sens ar putea fi, în cazul dreptului de abitaţie
al cărui obiect este un spaţiu locativ, titularul dreptului nu va putea să amplaseze
spaţii comerciale sau industriale, dacă actul de constituire nu prevede altfel. În
cazul dreptului de uz am putea exemplifica prin exercitarea dreptului asupra
pădurilor şi arborilor, care în acelaşi timp prezintă şi o limitare, uzuarul trebuie să
respecte ordinea tăierii, în conformitate cu regulile stabilite de proprietar. La fel şi
în cazul dreptului de uz asupra carierelor, uzuarul le poate exploata, decît dacă,
proprietarul începuse exploatarea lor, şi în cazul dat va trebui să le exploateze în

100
BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU,AUREL,CEBOTARI VALENTINA.CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.209;
64
modul stabilit de proprietar. În baza celor expuse, putem rezuma obligaţia dată,
prin următoarea formulă: uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie trebuie să
respecte destinaţia dată lucrurilor de nudul proprietar, precum şi modul său de
folosinţă cu următoarea restricţie – dacă proprietarul nu se folosea de bunuri ca un
bun proprietar, titularii acestor dreptului nu-l pot imita, căci ei sunt totdeauna
obligaţi să se folosească ca un bun proprietar101.
3) Obligaţia de informare - uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie trebuie să
informeze imediat nudul proprietar că bunul a suferit careva deteriorări, s-a
defectat, s-a distrus, sau că sunt necesare lucrări de reparare ori de îmbunătăţire a
bunului sau că trebuie luate măsuri de prevenire a unor pericole iminente care ar
duce la degradare sau distrugere, că trebuie efectuate reparaţii mari. Titularii de
asemenea, vor trebui să se opună oricăror tentative de deposedare din partea terţilor
şi să informeze neîntîrziat nudul proprietar despre intenţiile terţilor da a contesta
dreptul de proprietate, în caz contrar, ei vor rămîne răspunzători pentru toate
daunele ce ar putea rezulta pentru proprietar.102
4) Obligaţia de a efectua acte conservatorii referitor la bunurile supuse acestor
drepturi103:
Prin acte conservatorii se înţeleg acele măsuri ce se iau pentru a evita pierderea
unui drept. Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie fiind obligaţi de a păstra lucrul
în substanţa sa, uneori sunt obligaţi, în concursul unor împrejurări, de a efectua
careva acte conservatorii. Într-adevăr, titularii acestor drepturi, folosindu-se singuri
de lucru, cîteodată sunt în măsura să cunoască tulburările şi pericolele care
ameninţă proprietatea şi sunt deci, cei mai competenţi de a lua măsuri de apărare.
Însă această obligaţie nu incumbă, titularilor rolul activ în apărarea proprietăţii.
Obligaţia respectivă se mărgineşte doar la obligaţia de a denunţa proprietarului
orice uzurpare făcută de un terţ asupra fondului, pentru ca astfel proprietarul să se

101
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.231
102
Cosmovici Paul Mircea.„Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii”.Bucureşti,Edit.All Beck,1998, p.129
103
Adam Ioan. “Drept civil. Drepturile reale”. Bucureşti. Edit. All Beck, 2002, p.525
65
poată apăra. Dacă uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie nu denunţă
proprietarului tulburările, el se face vinovat de neglijenţă şi va deveni răspunzător
pentru toate daunele suferite de către proprietar, din această cauză ca şi cum
stricăciunile şi pierderile ar fi opera sa proprie. Cînd uzuarul sau abitantul, ia însuşi
măsuri conservatorii, el lucrează nu numai în folosul său, ci şi în folosul nudului
proprietar. În această situaţie, am putea afirma că titularii dreptului de uz şi a celui
de abitaţie, reprezintă, pînă la un punct, pe nudul proprietar, şi ar putea fi
consideraţi ca mandatari taciţi al acestuia.
5) Obligaţia suportări cheltuielilor de cultură sau de întreţinere proporţional
părţii de care se foloseşte. Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut
să suporte cheltuielile de cultură sau de întreţinere proporţional părţii obiectului de
care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sau abitaţia este instituită
integral asupra unui bun, atunci titularul acestor drepturi este obligat să suporte
toate cheltuielile ce ţin de întreţinerea şi bunăstarea obiectului. Dacă aceste
drepturi sunt instituite asupra unei cote-părţi din obiectul respectiv, titularii suportă
cheltuielile indicate în raport direct proporţional cu cota – parte asupra căreia se
extind aceste drepturi. Prin suportarea cheltuielilor de cultură sau întreţinere se are
în vedere efectuarea reparaţiilor bunului dat în uz sau abitaţie, puse în sarcina
titularilor acestor drepturi, cum ar fi: reparaţiile de întreţinere, reparaţiile mari.
Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie este obligat să efectueze reparaţiile de
întreţinere a bunului, precum şi reparaţiile mari, dacă ele se datorează neefectuării
reparaţiilor de întreţinere. Legiuitorul nu a distins reparaţiile de întreţinere de cele
mari sau capitale. Prin reparaţii capitale se subînţeleg reparaţiile curente efectuate
periodic, care permit menţinerea bunului în stare normală pentru folosinţă şi
exploatare, care nu implică modificarea substanţei lui. Reparaţiile mari, sunt în fapt
aceleaşi reparaţii capitale104, care presupun restabilirea zidurilor, acoperişului,etc.
Uzuarul şi abitantul nu sunt obligaţi să facă reparaţii mari şi pe întreaga suprafaţă a

104
Baieş,Sergiu. Roşca,Nicolae. „Drept civil. Drepturile reale principale”.. Chişinău,Edit. Tipografia Centrală, 2005,
p.235.
66
bunului,dar au obligaţia de a-l preveni pe nudul proprietar, acestea căzînd în
sarcina ultimului. Titularii acestor drepturi nu sunt obligaţi să reconstruiască bunul
care s-a distrus din cauza vechimii sau a unui caz fortuit. Uzuarul sau abitantul
care nu efectuează reparaţiile de cultură, comite un abuz de folosinţă şi îşi
angajează răspunderea faţă de nudul proprietar. Dacă reparaţiile mari au devenit
necesare, datorită faptului că nu au fost efectuate cele de întreţinere, titularii
dreptului de uz şi a celui de abitaţie vor avea obligaţia efectuării şi acestor
reparaţii, consecinţă a culpei lor. Dar, în această ordine de idei se cere a fi
menţionat, că toate cheltuielile de efectuare a reparaţiilor vor fi efectuate doar
proporţional cotei părţi de care se folosesc titularii în cauză. Uzuarul şi abitantul
pot fi scutiţi de suportarea cheltuielilor de cultură, dacă acest fapt a fost prevăzut în
actul de constituire şi vor cădea în sarcina nudului proprietar. De asemenea titularii
se pot elibera de această obligaţie renunţînd la exercitarea dreptului de uz şi
respectiv la cel de abitaţie, deoarece din momentul încetării uzului sau abitaţiei,
vor înceta şi obligaţiile titularilor, chiar dacă bunul nu a fost predat imediat nudului
proprietar.105
C. La încetarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, apar următoarele
obligaţii:
1) Obligaţia de restituire a bunului, obiect al dreptului de uz sau a dreptului de
abitaţie. Restituirea bunului este o obligaţie ce comportă o natură specială, întrucît
apare ca o manifestare indirectă a obligaţiei generale negative corespunzătoare
dreptului de proprietate. Uzuarul sau titularul dreptului de uz au obligaţia de a
restitui lucrul şi accesoriile sale în natură, în starea în care lucrul se afla la
constituirea acestor drepturi. Inevitabil, însă bunul obiect al dreptului de uz sau a
celui de abitaţie, prin folosinţă, dar prin o folosinţă normală, este posibil să sufere
o deteriorare, situaţie în care bunul se restituie în această stare. În cazul cînd uzul
are ca obiect bunuri ce se degradează rapid prin întrebuinţare, ele vor fi restituite în
starea în care se află la sfîrşitul uzului. Uzuarul sau abitantul va fi îndatorat să
105
Lupulescu Dumitru „Dreptul de proprietate personală”Bucureşti. Edit. Ştiinţifică, 2000, p. 539- 540.
67
plătească despăgubiri, numai dacă deteriorarea bunului s-a produs din culpa sa sau
a dolului, precum şi în situaţia în care bunul obiect al uzului sau abitaţiei, a pierit
din culpa exclusivă a sa, situaţie în care va trebui să plătească contravaloarea
întregului bun şi daune-interese. Dacă, însă bunul a pierit dintr-un caz fortuit,
titularii acestor drepturi nu vor răspunde şi ca atare, nu îi mai incumbă obligaţia de
restituire, riscul pieirii fortuite a bunului urmînd a fi suportat de către nudul
proprietar.
2) Obligaţia de a despăgubi nudul proprietar, în cazul pieirii sau deteriorării
bunului din culpa uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Obligaţia
respectivă rezultă nemijlocit din prevederile Codului Civil cu privire la dreptul de
uzufruct, ce obligă uzufructuarul de a se comporta faţă de bun ca şi proprietarul,
cu obligaţia de a conserva substanţa. Dacă totuşi uzuarul sau abitantul nu s-a
purtat ca un bun proprietar şi a adus prejudicii materiale bunului, el este obligat
prin lege să achite mărimea daunelor aduse, rezultate fie prin deteriorare,
degradare, fie din distrugerea totală a bunului. Titularii drepturilor vor fi ţinuţi să
plătească careva daune-interese pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare la
timp despre uzurparea sau contestarea proprietăţii, ei vor fi eliberaţi de răspundere
doar în cazul pierii fortuite a bunului, proba lipsei culpei, fiind în sarcina uzuarului
sau titularului abitaţiei. Un alt argument în acest sens ar fi că uzuarul sau abitantul
nu vor răspunde pentru daunele ce nu provin din fapta lor.

1.3.Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar

Nudul proprietar este persoana care cedează dreptul de folosinţă şi dispoziţie
asupra unui bun uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, avînd doar dreptul la
nuda proprietate.106 Pe întreaga perioadă a acestor drepturi, proprietarul bunului nu
dispune de posesia şi folosinţa bunului, ci doar de nuda proprietate. Deşi nud,

106
Gîsca Veronica. „Drepturile Reale”. Edit. „Tipografia Centrală”. Chişinău, 2010, p. 183;
68
dreptul de proprietate se exercită presupunînd existenţa atributelor „trunchiate” 107.
Pe durata uzului sau abitaţiei nudul proprietar, neavînd decît una din prerogativele
dreptului de proprietate, şi anume de abusus, înseamnă că el are dreptul de a
dispune de lucru, cu condiţia de a respecta atributele ce aparţin uzuarului sau
abitantului. Deci, proprietarul poate înstrăina bunul, sau mai-bine zis nuda
proprietate a lucrului, precum şi poate constitui un drept real asupra bunului; însă
aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi nu se pot face decît cu respectarea
folosinţei uzuarului sau abitantului, întrucît nudul proprietar nu poate atinge uzul
sau abitaţia prin înstrăinarea parţială sau totală a lucrului, în afară de cazul unei
renunţări a titularului asupra dreptului său.
A. Drepturile nudului proprietar:
Constituirea uzului sau abitaţiei lasă în mîinile nudului proprietar acele drepturi,
care sunt manifestări ale atributului dispoziţiei. Reieşind din faptul că drepturile
nudului proprietar sunt o manifestare a prerogativelor care intră în conţinutul
juridic al dreptului de proprietate, Codul Civil al R.M. recunoaşte acestuia
următoarele drepturi:
1) Dreptul de a poseda bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei.
Pe durata dreptului de uz sau abitaţie, dreptul de proprietate este dezmembrat prin
golirea de o bună parte a atributelor din conţinutul său juridic. Proprietarul
rămînînd cu nuda proprietate, neavînd uzul şi folosinţa atît timp cît cît durează
drepturile de uz sau abitaţie. În această situaţie, nudul proprietar păstrează
prerogativa apropierii şi stăpînirii bunului, dar numai în calitate de nud proprietar,
astfel acesta are dreptul de a poseda bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei ca
un posesor mijlocit.
2) Dreptul de dispoziţie - principalul atribut al dreptului de proprietate ce nu
trece la uzuar sau titularul dreptului de abitaţie, ci se păstrează la nudul proprietar

107
BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU AUREL, CEBOTARI VALENTINA.CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”,2005. p.209;

69
şi trebuie să fie exercitat astfel încît să nu aducă atingere dreptului titularului
dreptului de uz sau celui de abitaţie. Nudul proprietar este în drept să înstrăineze
bunul prin acte între vii (vînzare-cumpărare, schimb, donaţie, etc.), precum şi
pentru cauză de moarte, poate să-l greveze cu sarcini.
După cum observăm, dreptul de dispoziţie oferă nudului proprietar avantajul de
a înstrăina proprietatea grevată sau de a constitui un drept real asupra bunului, cu
respectarea posesiei şi folosinţei titularilor dreptului de uz sau abitaţie, în limita
legii. În situaţia în care, nud proprietar devine o altă persoană, regula
inopozabilităţii aplicîndu-se pe deplin, va intra în posesia bunului, doar după
stingerea dreptului. Deci, dispoziţia în concepţia unor autori, poate fi interpretată
atît sub aspect juridic, cît şi sub aspect material. Dispoziţia juridică va fi exercitată
de proprietar cu privire la nuda proprietate, fără a aduce atingere în nici un fel
uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Dispoziţia materială, deşi rămîne la
nudul proprietar, este limitată prin constituirea dreptului de uz sau abitaţie. Practic,
nudul proprietar, poate să culeagă produsele bunului, în cazul uzului, dar fără a
împiedica exercitarea acestuia. El nu mai poate distruge sau transforma bunul,
pentru că o astfel de dispoziţie materială ar ştirbi 108 folosinţa la care are dreptul
uzuarul sau abitantul.
Deşi, nudul proprietar nu are folosinţa bunului, acesta din urmă, îi mai poate
obţine anumite beneficii în cursul uzului sau abitaţiei, şi anume, acele beneficii
restrînse ce nu intră în sfera folosinţei uzuarului sau titularului dreptului de
abitaţie.
3) Dreptul asupra comorii. După cum cunoaştem uzuarul nu are nici un drept
asupra produselor ce nu au caracterul de fructe şi care nu sunt asimilate cu fructele,
precum nici asupra tezaurului. Asupra acestora nudul proprietar îşi păstrează
dreptul său. Însă, doctrina recunoaşte că şi aici, dreptul său este îngrădit în anumite
circumstanţe. Astfel el va avea dreptul la jumătate din comoara găsită pe fondul

108
Dandara Liliana. „Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor.
Chişinău 2007.
70
său. În ceea ce priveşte însă pădurile înalte şi produsul carierelor, dreptul său este
cu totul redus, deoarece, el nu poate, în cursul uzului să exploateze o pădure înaltă
sau să deschidă o carieră, fiindcă prin aceasta el al tulbura folosinţa uzuarului.
4) Dreptul la reparaţiile mari. Nudul proprietar va avea întotdeauna dreptul de a
face reparaţii mari, fără drept de despăgubire din partea uzuarului sau titularului
dreptului de abitaţie, pentru lipsă de folosinţă. Proprietarul bunului va face
reparaţii pentru a putea aduce schimbări stării bunului, după voinţa sa. Dar
reparaţia pe care o va realiza nudul proprietar trebuie să fie de aşa natură încît să
nu împiedice exerciţiul de mai departe a dreptului, ci să sporească valoarea bunului
şi conservarea acestuia109.
5) Dreptul de a fi informat despre starea bunului. Titularul dreptului de uz şi cel
al dreptului de abitaţie au obligaţia de a informa nudul proprietar despre tot ce se
întîmplă cu bunul pe parcursul exercitării acestor drepturi. Proprietarul atît timp cît
deţine doar prerogativa de abusus, are dreptul de a fi informat de titularii respectivi
despre felul în care sunt exercitate celelalte două atribute.
Proprietarul va fi informat despre starea bunului, despre faptul dacă bunul necesită
sau nu reparaţii mari sau capitale de îmbunătăţire, dacă există careva contestaţii din
partea terţilor, etc. în caz contrar titularul vor fi obligaţi să plătească daune-
interese.
6) Dreptul la acţiuni de apărare. Nudul proprietar, pe lîngă drepturile enumerate
are şi dreptul la acţiuni în apărare a nudei proprietăţi. Astfel, el va putea exercita
acţiunea în revendicare, acţiunea în partaj, acţiunea în contestare a unei servituţi. 110
Cînd acţiunea interesează exclusiv nuda proprietate, uzuarul sau abitantul nu
trebuie inclus în cauză, după cum nudul proprietar nu trebuie inclus în cauză, cînd
o acţiune interesează exclusiv folosinţa. Nudul proprietar va recurge la acţiunea în
revendicare ori de cîte ori terţii vor contesta nuda proprietate. Pe cale indirectă,
nudul proprietar îşi va apăra dreptul său şi prin acţiuni contractuale sau delictuale.
109
Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”. Bucureşti. Edit. Ştiinţifică, 2000,p.552
110
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale” Bucureşti. Edit. Universităţii
Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p.389
71
Acţiunile posesorii, vor putea fi utilizate de nudul proprietar doar împotriva
terţilor, întrucît el păstrează nu numai o parte din posesia ca element de drept, ci şi
posesia ca stare de fapt corespunzătoare nudei proprietăţi.
Cu privire la acest drept se cere a fi menţionat discuţiile ce se poartă în doctrină
cu referire la acţiunile pe care le-ar putea avea nudul proprietar împotriva uzuarului
sau titularului dreptului de abitaţie. Dat fiind faptul că titularii în cauză au un şir de
obligaţii, în caz de neexecutare se pune întrebarea dacă nudul proprietar poate
iniţia careva acţiuni de apărare pe parcursul exercitării acestor drepturi. Chestiunea
este importantă, fiind că dacă nudul proprietar, ar trebui să aştepte stingerea
drepturilor pentru a putea exercita careva măsuri împotriva titularilor, adesea
măsurile ar veni prea tîrziu, căci aceştia din urmă ar reuşi să distrugă bunul în
totalitate, acţiunea proprietarului după stingerea dreptului ar fi zadarnică. Astfel,
soluţia va fi următoarea: în caz de abuz de folosinţă din partea uzuarului sau
abitantului, nudul proprietar va avea dreptul de a cere instanţei judecătoreşti
stingerea uzului sau abitaţiei înainte de termen.
7) Dreptul de a cere stingerea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie. După
cum a fost expus mai-sus, nudul proprietar va avea dreptul de a cere stingerea sau
încetarea uzului sau abitaţiei, în cazul în care uzuarul sau abitantul abuzează de
folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze.

B. Obligaţiile nudului proprietar:

Nudul proprietar şi uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie au fiecare un drept
corelativ cu dreptul celuilalt, deşi ambele drepturi se exercită asupra aceluiaşi bun.
De aceea, nudul proprietar nu se află în legături juridice personale cu uzuarul sau
abitantul, cum se află un locator cu un locatar, doi coasociaţi sau doi coproprietari.
Nuda proprietate este diferită, prin natura ei juridică şi separată de uz sau abitaţie.
Deci, nudul proprietar are următoarele obligaţii:

72
 - Obligaţia de a preda bunul. Mai întîi, nudul proprietar este obligat să predea
bunul uzuarului sau încăperea de locuit titularului dreptului de abitaţie în
condiţiile ce au fost analizate mai-sus.
- Obligaţia de a se abţine de la orice act ce ar tulbura folosinţa uzuarului sau
titularului dreptului de abitaţie. Uzul sau abitaţia odată ce a fost constituit şi bunul
transmis, nudul proprietar nu mai are alte obligaţii decît una generală şi negativă:
de a se abţine de la orice acte sau fapte prin care s-ar împiedica sau s-ar tulbura
exerciţiul liber şi deplin al dreptului de uz sau abitaţie. Nu vor fi considerate acte
care împiedică sau tulbură exerciţiul uzului sau abitaţiei reparaţiile sau chiar
reconstrucţia bunului de către nudul proprietar sau de o altă persoană, numită de
acesta. Adică, nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi
faptă prin care ar împiedica sau ar tulbura uzul sau abitaţia în exerciţiul liber şi
deplin, să despăgubească titularii acestor drepturi în cazul în care, prin fapta sa, a
micşorat valoarea uzului sau abitaţiei. În cazul dreptului de abitaţie, dacă locuinţa
sau încăperea necesită reparaţii, proprietarul este îndreptăţit să le facă, iar titularul
dreptului de abitaţie trebuie să le suporte.111
- Obligaţia de a garanta împotriva evicţiunii, dacă obligaţia de garanţie
rezultă din natura dreptului de uz sau a celui de abitaţie, sau în cazul în care nudul
proprietar şi-a asumat în mod expres această obligaţie, în actul de constituire. În
cazul dreptului de uz şi a celui de abitaţie, obligaţia de garanţie va fi respectată
doar cînd este stipulată în actul constitutiv, devenind astfel o obligaţie personală
suplimentară adăugată constituirii acestor drepturi112.
- Obligaţia de despăgubire în situaţia în care, nudul proprietar prin fapta sa a
făcut să se reducă valoarea uzului sau abitaţiei. Cu alte cuvinte, dacă valoarea
uzului sau abitaţiei se micşorează, proprietarul va restitui veniturile ce le-ar fi
avut, dacă nu ar fi avut loc tulburarea în cauză. Vom fi în prezenţa rambursării
despăgubirilor şi în situaţia în care reparaţiile mari sau cele capitale au fost
111
Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală” , Op. cit. p.552
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
112

Beck”, 2002 p.241

73
 efectuate din contul uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, precum şi în
cazul în care actul de inventariere a fost efectuat la cererea nudului proprietar, şi
au fost suportate anumite cheltuieli de către titularii respectivi.
- Obligaţia de restituire a sumelor plătite în avans de uzuar sau titularul
dreptului de abitaţie sau cheltuielile de reparaţii mari. Suntem în prezenţa unei
astfel de obligaţii, atunci cînd, uzuarul sau abitantul cu titlu universal plăteşte
datoriile aferente patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate cu uz. Nudul
proprietar va trebui să ramburseze sumele avansate, suportate în astfel de
circumstanţe fără nici o dobîndă la stingerea uzului sau abitaţiei. Însă în ceea ce
priveşte reparaţiile mari, în doctrină se discută despre faptul dacă acestea
reprezintă o sarcină a nudului proprietar în cursul acestor drepturi sau o obligaţie.
În baza celor analizate am putea susţine că, cheltuielile prevăzute pentru
reparaţiile mari, ramîn în sarcina nudului proprietar, în sensul că dacă doreşte
poate să le facă, dar dacă nu doreşte sau nu are posibilitate să le facă, nu va putea
fi obligat de titularii dreptului constituit să le facă.113
În final, se impune concluzia cu privire la faptul că dacă nudul proprietar nu
prezintă faţă de uzuar sau abitant nici o obligaţie pozitivă în cursul uzului sau
abitaţiei, nu exclude obligaţiile primului faţă de ultimul la sfîrşitul acestor drepturi,
cînd se fac calculele de lichidare , şi cînd nudul proprietar poate fi ţinut de anumite
rambursări, restituiri către uzuar sau abitant, pentru unele cheltuieli făcute de
acesta.

2.Stingerea şi efectele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

113
Ibidem p.296.
74
 2.1 Modalităţile de stingere a dreptului de uz şi a celui de abitaţie
Reieşind din caracterele dreptului de uz şi a celui de abitaţie observăm că,
printre ele se regăseşte şi caracterul temporar, ceea ce denotă faptul că aceste
drepturi se constituie doar pe o anumită perioadă, existînd anumite cauze ce duc la
stingerea lor. Deci, potrivit prevederilor art. 427, C.C., temeiurile de stingere a
dreptului de uz şi a celui de abitaţie sunt analogice cu cele ale dreptului de
uzufruct. Prin urmare, în privinţa stingerii dreptului de uz şi a celui de abitaţie
trebuie să ne adresăm prevederilor de la art. 397, 420, 421 şi 422 cu excepţia
prevederilor ce se referă la persoana juridică.
Ca consecinţă, cauzele de stingere a dreptului de uz şi a celui de abitaţie sunt
următoarele:
- Moartea uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie – cauza generală sau
naturală de stingere a acestor drepturi, întrucît, majoritatea drepturilor de uz şi de
abitaţie sunt stabilite pentru durata vieţii uzuarului sau abitantului. Dar şi în situaţia
în care aceste drepturi sunt constituite pe o anumită perioadă, se vor stinge înainte
de expirarea termenului, dacă titularii respectivi vor deceda pe parcursul exercitării
dreptului de uz sau a celui de abitaţie. Stingerea uzului sau abitaţiei prin decesul
uzuarului sau abitantului constituie un caracter esenţial al acestor drepturi, ce-i dă
într-un final caracterul de servitute personală şi de netransmisibilitate la
moştenitori. Mai mult chiar de atît: stingerea uzului sau abitaţiei prin moarte este o
regulă de ordine publică, aşa încît o clauză ce ar stabili un uz sau abitaţie ce nu se
stinge prin moartea titularului respectiv, declarînd, de exemplu că uzufructul este
transmisibil moştenitorilor uzuarului sau abitantului, este lovită de o nulitate
absolută. În acest sens, stipulările art. 397, alin. (4), C.C. prevăd că orice act juridic
prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte
este lovit de nulitate absolută.
Fiind drepturi inalienabile, uzul şi abitaţia pot exista atît timp cît există persoana
în a cărei favoare s-a constituit. Dacă uzuarul sau abitantul persoană fizică, a
decedat, uzul sau abitaţia se consideră stins, iar clauza prin care s-ar stipula
75
trecerea acestor drepturi către moştenitori va fi nulă de drept. Totuşi, unii autori se
pronunţă şi asupra constituirii dreptului de uz şi a celui de abitaţie în favoarea mai
multor uzuari sau titulari ai dreptului de abitaţie succesivi. La moartea primului
uzuar sau abitant, dreptul va trece asupra următorului beneficiar desemnat şi aşa
mai departe, pînă la moartea ultimului114. Ca exemplu, se stipulează că uzul sau
abitaţia se constituie în favoarea lui Primus, iar după moartea acestuia va trece
asupra lui Secundus. Condiţia fiind, ca la data constituirii uzului sau abitaţiei să
existe toţi uzuarii sau titularii dreptului de abitaţie, cel puţin să fie conceput ultimul
din ei.115O astfel de constituire se consideră a fi valabilă şi nu încalcă regula
stingerii uzului sau abitaţiei, prin moarte, fiind că se consideră că uzul sau abitaţia
ar putea fi constituite, de la început, în mod exclusiv şi direct în favoarea ultimului
beneficiar. Din alt punct de vedere, beneficiarul subsidiar deţine el însuşi în mod
direct uzul sau abitaţia direct de la cel ce l-a constituit , iar nu de la beneficiarul
precedent, prin cesiune sau moştenire, iar regula conform căreia uzul şi abitaţia
sunt drepturi personale şi netransmisibile nu este încalcată.
- Expirarea termenului. Din stipulaţiile Codului Civil, deducem că uzul sau
abitaţia se poate stinge şi la expirarea termenului pentru care s-a constituit, dacă
nu a intervenit o altă cauză de stingere. Termenul de constituire poate fi unul
determinat sau determinabil . Vom fi în prezenţa unui termen determinat, atunci
cînd în actul de constituire se prevede un anumit număr de ani sau o anumită dată
concretă. Iar în prezenţa termenului determinabil, ne vom afla în situaţia în care
termenul dat depinde de anumite evenimente ce vor surveni în viitor. Deci putem
concretiza următoarele: uzuarul sau abitantul se va bucura de dreptul său pînă la
expirarea termenului stabilit de lege sau de actul de constituire. Termenul fix este
o dată concretă la care dreptul de uz sau abitaţie va înceta. În cazul în care data
respectivă este omisă, în actul de constituire se vor indica condiţiile de care ţine
ea, întrucît aceste drepturi nu pot fi perpetue. Printre acestea putem enumera:

114
Chelaru Eugeniu.„Curs de drept civil. Drepturile reale principale”Bucureşti. Edit. All Beck,2000 p. 166
115
Pop Liviu. „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”. Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2001, p. 195
76
 naşterea, moartea, căsătoria, divorţul. Legislaţia permite constituirea acestor
drepturi pe o perioadă nedeterminată, însă termenul maxim va fi moartea
uzuarului sau abitantului, chiar dacă a survenit anterior termenului stabilit de
părţi.116
- Anularea actului prin care nudul proprietar a dobîndit dreptul de
proprietate. Din prevederile art.420, C.C. deducem că uzul sau abitaţia va înceta
în cazul în care, prin hotărîre judecătorească, a fost anulat actul juridic prin care
nudul proprietar a dobîndit dreptul de proprietate. Astfel, dacă actul juridic prin
care s-a dobîndit dreptul de proprietate, s-a constatat prin instanţă că este
nelegitim, proprietarul va pierde automat dreptul său asupra lucrului. Ca urmare,
el nu va mai dispune, poseda şi folosi bunul fără just titlu şi evident că şi alte acte
juridice încheiate după pierderea dreptului de proprietate vor fi desfiinţate. Astfel,
uzul şi abitaţia se vor stinge ca urmare a unor astfel condiţii. Actul de constituire
va fi declarat nul şi în cazul în care, a fost încheiat cu nerespectarea capacităţii
juridice civile a nudului proprietar.
- Renunţarea uzuarului sau abitantului la dreptul său. Legiuitorul a stipulat
expres, dreptul uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie de a renunţa la
dreptul său, ce poate fi exercitat chiar şi în cazul în care nudul proprietar se opune.
Titularii acestor drepturi, cu condiţia de a avea capacitatea necesară pentru a
dispune de dreptul său, pot oricînd renunţa la uz sau abitaţie. Renunţarea poate fi
unilaterală, fără o convenţie prealabilă cu nudul proprietar şi convenţională, adică
să fie făcută sub formă de contract între titular şi nudul proprietar.
Renunţarea unilaterală, poate fi făcută în orice formă. Ea poate fi chiar şi tacită,
rezultînd din circumstanţele cauzei, cu condiţia ca intenţia de a renunţa să rezulte în
acest caz, în mod neîndoielnic din circumstanţe.
Renunţarea convenţională, poate de asemenea să fie făcută în diferite forme,
îmbrăcînd astfel aspectul diferitelor convenţii. Ea poate fi un act cu titlu oneros,

116
Liliana Dandara. „Uzufructul – dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor.
Chişinău, 2007
77
ceea ce se întîmplă, cînd uzuarul sau abitantul renunţă numai în schimbul unor
sume de bani sau beneficiu oarecare, sub formă de vînzare, schimb, etc. Renunţarea
mai poate fi făcută cu titlu de tranzacţie, pentru a termina sau evita un proces, caz
în care se vor observa regulile relative la tranzacţie, caz în care va fi necesar un act
scris. De asemenea, renunţarea poate fi şi cu titlu gratuit, echivalînd în acest caz cu
o donaţie făcută de uzuar sau abitant. Însă renunţarea cu titlu gratuit nu poate fi
supusă la regulile de formă ale donaţiilor, aşa încît va putea fi făcută prin act sub
semnătură privată, şi nu numai prin act autentic, deoarece aici nu vom fi în prezenţa
unei transferări de drepturi, ci în prezenţa stingerii acestor drepturi, asemănătoare
cu remiterea gratuită a unei datorii.117
Renunţarea la dreptul de abitaţie, nu este opozabilă terţilor, decît dacă, a fost
transcrisă în Registrul Bunurilor Imobile.
- Prin voinţa părţilor. Uzul sau abitaţia poate fi stins dacă nudul proprietar, şi
uzuarul convin în această privinţă, după cum a fost analizat mai-sus. Legislaţia
civilă prevede că uzul sau abitaţia asupra unui drept poate fi stins prin stingerea
dreptului, dar numai cu acordul uzuarului sau abitantului.
- La cererea nudului proprietar. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie poate
înceta la cererea nudului proprietar atunci cînd uzuarul sau abitantul abuzează de
folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni sau îl lasă să degradeze118. Dacă titularul nu
cade de acord cu nudul proprietar, acesta îl poate acţiona în justiţie, demonstrînd
abuzul de folosinţă. În doctrină se duc discuţii referitor la momentul în care se
poate vorbi despre abuzul de folosinţă. Astfel, conform legislaţiei române, se
consideră abuz de folosinţă,putînd atrage stingerea, atunci cînd uzuarul sau
abitantul aduce stricăciuni fondului sau cînd îl lasă să degradeze din lipsă de
întreţinere. Însă, considerăm că încetarea acestor drepturi ca urmare a abuzului de
folosinţă, poate fi pronunţată ori de cîte ori, titularii acestor drepturi vor încălca în

117
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.249.
118
BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU AUREL,CEBOTARI VALENTINA,CREŢU ION, VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.212
78
mod grav, obligaţiile de care sunt legaţi prin faptul că periclitează conservarea
lucrului sau nu se folosesc cu diligenţa unui bun proprietar. Nu este nevoie ca
uzuarul sau abitantul să comită, abuzurile cu intenţie de fraudă, neglijenţa sau
incapacitatea sunt suficiente.
- Întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzuar sau abitant.
În cazul în care dreptul de proprietate şi dreptul de uz sau abitaţie se reunesc în
persoana aceluiaşi titular, uzul sau abitaţia se stinge. În doctrină o astfel de situaţie
se numeşte consolidare. Cînd uzuarul sau abitantul, dobîndeşte proprietatea
bunului, uzul sau abitaţia vor înceta să existe ca drept separat, ca o dezmembrare,
căci nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său bun; uzul sau abitaţia
se reuneşte cu nuda proprietate, şi dispare fiind absorbită în deplina proprietate.
Consolidarea, după cum se observă, se poate realiza numai în persoana uzuarului
sau a titularului dreptului de abitaţie, deoarece el poate dobîndi nuda proprietate
atît prin acte între vii, cît şi pentru cauză de moarte. Fiind inalienabil, dreptul de uz
sau dreptul de abitaţie nu poate trece de la un titular la altul. Pot fi menţionate de
fapt şi cazuri în care nudul proprietar moşteneşte uzuarul sau abitantul, însă nu
dobîndeşte dreptul de uz sau dreptul de abitaţie, iar acestea din urmă se sting. În
orice caz, cînd uzul sau abitaţia se stinge prin consolidare, fără intervenţia unei
alte cauze de stingere, consolidarea este mai mult o piedică pentru continuarea
exercitării acestor drepturi, decît un real mod de stingere.
- Distrugerea bunului. Uzul sau abitaţia sunt drepturi reale, avînd drept
obiect un bun. Prin urmare, cînd bunul se va distruge, aceste drepturi se vor stinge
prin lipsă de obiect. Drepturile respective se vor stinge, în cazul în care bunul a
fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte uzul
sau abitaţia va continua în partea rămasă. În cazul în care bunul distrus a fost
asigurat, uzul sau abitaţia va continua asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă
aceasta nu este folosită pentru repararea bunului. Dacă numai nuda proprietate a
fost asigurată, atunci titularii acestor drepturi nu au nici un drept asupra
indemnizaţiei şi drepturile vor fi stinse.
79
 Dacă pieirea bunului este totală, uzul sau abitaţia se va stinge în întregime şi
uzuarul sau abitantul nu va mai avea nici un drept, nici chiar asupra rămăşiţelor
rămase. Astfel în cazul abitaţiei, a cărui obiect, după cum ştim, este o locuinţă, în
individualitatea ei, cînd aceasta se va distruge cu totul prin caz fortuit sau se va
dărîma cu totul din cauza vechimii, titularul dreptului de abitaţie, nu va mai avea
nici un drept asupra pămîntului pe care se află locuinţa şi nici asupra materialelor
rămase. Alt exemplu, în cazul dreptului de uz, este atunci cînd o turmă piere cu
totul din cauza unei boli sau prin caz fortuit, uzuarul nu mai are drept nici măcar
asupra pieilor animalelor moarte, el trebuie să restituie aceste piei sau valoarea lor
proprietarului.
În cazul dreptului de abitaţie, se cere menţiunea că nu trebuie să confundăm
desfiinţarea locuinţei cu exproprierea pentru cauză de utilitate publică. În caz de
expropriere, locuinţa nu va pieri, dar va fi înlocuită prin indemnizaţia de
expropriere, iar abitaţia se va transfera de pe lucru pe indemnizaţie, căci
indemnizaţia reprezintă şi înlocuieşte lucrul şi abitantul are dreptul la despăgubiri
pentru lipsă de folosinţă.119

2.2. Efectele stingerii dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie încetează, după cum am analizat mai sus, la
data stingerii sale, astfel că titularii acestor drepturi trebuie să suporte efectele ce se
produc în legătură cu momentul dat. Efectul imediat şi cel mai important al stingerii
dreptului de uz şi a celui de abitaţie este reunirea dreptului de folosinţă al uzuarului
sau abitantului la nuda proprietate, astfel că deplina proprietate, dezmembrată pînă
atunci, se reconstituie avînd ca titular pe nudul proprietar. Afirmaţia dată comportă
careva excepţii120 în cazul încetării acestor drepturi prin consolidare în persoana
uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, sau a unui terţ, cînd reconstituirea

119
Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All
Beck”, 2002 p.246.
120
Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii
Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p.398.
80
dreptului de deplină proprietate se face în persoana acestor titulari, în cazul pieirii
totale a lucrului fără culpa uzuarului sau abitantului.
La stingerea uzului sau abitaţiei, titularul este obligat să restituie nudului
proprietar lucrul care a făcut obiectul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie.
Restituirea, în principiu trebuie efectuată imediat, pentru că o dată cu stingerea
uzului sau abitaţiei, trebuie încetată orice folosinţă a uzuarului sau abitantului.
Cunoaştem că, fructele naturale neculese, în momentul stingerii aparţin nudului
proprietar, fără drept pentru uzuar sau moştenitorii săi de a le mai culege după
stingerea uzului, sau de a fi despăgubiţi.
În anumite cazuri, prin excepţie, stingerea dreptului de uz şi a celui de abitaţie
nu dă loc la nici o restituire. Astfel, nu are loc nici o restituire, cînd uzufructul se
stinge prin consolidare, adică cînd uzuarul sau abitantul devine proprietar deplin.
Tot astfel, uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie este scutit de orice restituire, în
caz de desfiinţare totală a bunului, cu două condiţii: 1) ca dispariţia bunului să nu
fie imputabilă uzuarului sau abitantului, căci dacă lucrul a dispărut din culpa sa, el
este obligat să plătească daune-interese; 2) ca lucrul desfiinţat să fie un lucru cert şi
neconsumptibil, căci dispariţia lucrurilor consumptibile şi a genurilor nu eliberează
pe uzuar sau abitant, care trebuie să restituie bunuri în genere, echivalente cu cele
primite sau preţul lor. Pentru a fi eliberat de orice restituire uzuarul sau abitantul va
trebui să probeze dispariţia bunului prin caz fortuit, adică fără culpa sa, conform
unei reguli generale. De exemplu, în cazul unui incendiu, nefiind ca atare
considerat un caz fortuit prin el însuşi, uzuarul sau abitantul pentru a fi scutit de
restituire, va trebui să stabilească şi să probeze nu numai faptul incendiului, dar şi
faptul că incendiul nu se datorează neglijenţei sau culpei sale. De asemenea, în
cazul pierderii unui animal prin caz fortuit, fără culpa uzuarului, acesta nu va fi
obligat în restituirea animalului prin procurarea altuia sau la plata preţului său
proprietarului.
În cazul în care uzuarul sau abitantul refuză restituirea bunului, nudul proprietar
are la îndemînă acţiunea în revendicare. El are de asemenea o acţiune personală,
81
născută din uz sau abitaţie, ce poate fi introdusă numai împotriva uzuarului sau
abitantului şi moştenitorilor acestora. Deci, cu alte cuvinte, pentru a fi eliberat de
obligaţia de restituire, sau de despăgubire, pentru dispariţia totală a bunului obiect
al uzului sau abitaţiei, uzuarul trebuie să dovedească pieirea acestuia datorită
cazului fortuit, adică fără vina sa.
Uzuarul sau abitantul are obligaţia de a restitui bunurile nudului proprietar „în
starea corespunzătoare”. În cazul în care bunul se uzează, ca urmare a utilizării,
uzuarul sau abitantul este obligat să le restituie în starea în care se află la data
stingerii acestor drepturi, cu condiţia că s-a folosit de ele ca un bun proprietar.
Aceste dispoziţii se aplică faţă de toate bunurile corporale, deoarece ele în principiu
se uzează prin utilizare. Dacă se constată că uzura sau degradarea bunurilor se
datorează neglijenţei uzuarului sau abitantului, acesta va fi ţinut la plata
despăgubirilor. Constatarea stării corespunzătoare a bunului la momentul restituirii
trebuie să se facă în temeiul actului de inventariere a bunurilor mobile la momentul
predării bunului sau în cazul imobilelor, al actului de constatare a stării bunului.
În cazul dreptului de abitaţie, este necesar a menţiona că, dat fiind faptul că se
constituie asupra unei locuinţe sau încăperi de locuit, stingerea lui se va consemna
în Registrul Bunurilor Imobile. În legătură cu acest fapt, actul de constatare a
stingerii dreptului de abitaţie (certificatul de deces, actul prin care titularul dreptului
de abitaţie a renunţat la dreptul său, contractul de stingere a abitaţiei, hotărîrea
instanţei, etc.) va fi prezentat Oficiului Cadastral Teritorial.
La rîndul său, nudul proprietar, poate fi obligat să restituie uzuarului sau
abitantului, la sfîrşitul uzului sau abitaţiei, sumele de bani pe care acesta le-a plătit
pentru el, precum şi unele cheltuieli făcute de uzuar sau abitant asupra lucrului şi
care se aflau în sarcina proprietarului. Uzuarul sau abitantul nu poate însă, la
încetarea uzului sau abitaţiei, să ceară vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce ar
pretinde că le-a făcut, chiar dacă prin el ar fi sporit valoarea bunului.

82
 Concluzii şi propuneri de lege ferenda
Sintetizînd toate cele expuse în lucrarea de faţă, putem deduce următoarele
concluzii:
- Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt unanim clasate printre drepturile
reale principale ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ele se
particularizează prin aceea că titularii lor se bucură de atributele posesiei şi
folosinţei bunului numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Adică, dreptul de
uz limiteză dreptul uzuarului la folosirea bunului şi a fructelor acestuia pentru
necesităţile familiei. Acest drept se limitează şi în materie de subiecte. Astfel,
83
titulari ai dreptului de uz sunt doar persoanele fizice şi membrii familiilor
acestora. Iar, dreptul de abitaţie limitează dreptul de folosinţă şi după obiect şi
după subiecte. Astfel, ca obiect al abitaţiei poate fi doar casa de locuit, iar ca
subiecte – doar persoanele fizice şi membrii familiei acestora.
-Dreptul uz şi dreptul de abitaţie, sunt evidenţiate în Legislaţia civilă a Republicii
Moldova ca două varietăţi principale ale dreptului de uzufruct : adică uzufructuri
cu prerogative limitate. Ceea ce distinge aceste drepturi de uzufructul propriu-zis
este caracterul lor strict personal. Titularul lor nu poate ceda (vinde, dona sau
închiria) emolumentul acestor drepturi, iar creditorii săi nu pot să le sechestreze.
Deci, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul
de abitaţie au acelaşi regim juridic ca şi dreptul de uzufruct, ceea ce înseamnă că
vor fi supuse regulilor din materia uzufructului atît în ceea ce priveşte constituirea,
cît şi exercitarea şi stingerea lor. Această afirmaţie este confirmată de către art.427
Cod Civil al R.M.: „Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul
corespunzător uzului şi abitaţiei”.
- La fel, în această ordine de idei ar fi cazul să menţionăm şi elementele comune
şi diferenţele ce particularizează dreptul de uz şi cel de abitaţie. Astfel, asemănările
între dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se referă la faptul că: ambele sunt varietăţi
ale dreptului de uzufruct; titularii ambelor drepturi au posesia şi folosinţa bunului,
culegînd fructele doar pentru necesităţile familiei; au un caracter strict personal,
titularul dreptului de uz nu poate ceda sau închiria dreptul său, în timp ce titularul
dreptului de abitaţie, prin excepţie poate închiria parţial imobilul în care locuieşte,
cînd suprafaţa acestuia depăşeşte necesităţile de locuit ale familiei sale; au un
caracter inalienabil, întrucît titularul nu numai că nu poate ceda sau închiria dreptul
său, dar nu-l poate nici greva; au un caracter insesizabil, astfel că dreptul de uz şi
de abitaţie nu pot fi urmărite silit de către creditori. Iar distincţia între dreptul de uz
şi cel de abitaţie rezidă în aceea că dreptul de uz poate avea orice bun mobil sau
imobil, în timp ce dreptul de abitaţie nu poate avea ca obiect decît un bun imobil,
respectiv o casă de locuit.
84
 - Referitor la modalităţile de constiuire a dreptului de uz şi a dreptului de
abitaţie prin lege şi prin acte juridice se impune concluzia că în principiu între
titularii acestor drepturi şi nudul proprietar există un conflict de interese. Acest
conflic rezultă din tendinţa uzuarului de a obţine cît mai multe avantaje prin
exerciţiul drepturilor sale, în timp ce nudul proprietar va urmări păstrarea în cele
mai bune condiţii a bunului asupra căruia s-a constituit uzul sau abitaţia cu atît mai
mult cît este lipsit de un anumit timp – uneori destul de lung – de usus şi fructus.
- Întorcîndu-ne la conţinutul raporturilor juridice născute între nudul proprietar
şi titularul unui drept de uz sau abitaţie, amintim că atît uzuarul cît şi abitatorul, au
aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul, pe timpul existenţei dreptului lor. În primul
rînd ei trebuie să-şi exercite dreptul potrivit destinaţiei bunului şi cu diligenţa unui
bun gospodar. Trebuie să facă inventarul bunurilor mobile şi să constate starea
celor imobile. Dacă uzuarul are dreptul la fructele necesare nevoilor lui şi familiei
sale ori titularul unui drept de abitaţie ocupă o încăpere de locuit, vor fi obligaţi să
plătescă cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea fructelor, pentru
întreţinerea casei şi toate sarcinile aferente proporţional cu partea deţinută. În
momentul stingerii drepturilor lor au aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul.
- Din cele expuse mai-sus, putem prezenta şi avantajele şi dezavantajele
economice pe care le pot comporta dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Astfel,
avantajul acestor drepturi, constă în faptul că sunt un mijloc comod pentru
proprietar de a conserva şi exercita prin altul posesia şi folosinţa asupra bunului.
Pentru proprietarul uzului sau proprietarul abitaţiei este un mijloc de a obţine
venituri fără ca dreptul de proprietate asupra lucrului să iasă din patrimoniul său.
Datorită caracterului temporar, proprietarul este sigur că într-un anumit moment
dreptul său de proprietate se va completa devenind din nou deplin. Referindu-ne la
dezavantajele economice potenţiale ale uzului şi abitaţiei, în literatura franceză, s-a
demonstrat că,titularul, avînd un drept temporar, adeseori are tendinţa de a abuza
de dreptul său, folosindu-se de un bun în aşa fel, încît să sustragă din el maximul
de foloase. Aceste abuzuri, se întîlnesc spre sfîrşitul uzului şi abitaţiei, cel mai des
85
la uzul bunurilor materiale, mai rar la abitaţia locuinţelor. Pe de altă parte, nudul
proprietar al bunului respectiv, într-o asemenea ipoteză, redevenind proprietar
deplin, se poate dezinteresa de bunul său refuzînd să suporte cheltuielile necesare,
cum ar fi reparaţiile capitale. Aceasta ducînd, în cele din urmă la degradarea sau
chiar dispariţia bunului şi, pe cale de consecinţă, la o pierdere economică pentru
proprietar şi chiar pentru societate. Deci, putem să deducem că, uzul şi abitaţia au
inconvenientul de a reduce dreptul proprietarului la o valoare practică mai mică.
Însă legiuitorul a contribuit la reducerea acestei situaţii prin limitarea drepturilor în
timp – pînă la moartea titularului. În aşa fel, micşorarea drepturilor proprietarului
este numai temporară, aşa încît dreptul nudului proprietarului păstrează
întotdeauna o oarecare valoare actuală.
Propunerile de lege ferenda şi necesitatea unor completări în materia dreptului
de uz şi a dreptului de abitaţie sunt impuse de schimbările din societate, de noile
relaţii în ceea ce priveşte proprietatea şi de legiferarea acestor drepturi în
Republica Moldova, deoarece nu numai C.C. conţine norme referitoare la aceste
drepturi reale, ci şi alte acte legale: Codul familiei, Codul cu privire la locuinţe etc.
Asfel, am veni în întîmpinare cu unele propuneri şi recomandări, după cum
urmează:
- După cum s-a observat, Codul Civil cuprinde, cu privire la dreptul de uz şi la
dreptul de abitaţie o reglementare sumară, considerînd că ambele drepturi sunt
varietăţi ale dreptului de uzufruct, cu observaţia că titularul obţine dreptul de a
folosi şi de a culege fructele lucrului pentru nevoile sale proprii şi ale familiei sale.
Din considerentul că aceste două drepturi sunt independente faţă de dreptul de
uzufruct, considerăm că ar fi eficient ca dreptul de uz şi dreptul de abitaţie să fie
reglementate amănunţit întrucît în comparaţie cu dreptul de uzufruct comportă şi
unele elemente proprii, ce le disting de uzufruct.
- Dat fiind faptul că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie ca dezmembrăminte al
dreptului de proprietate privată sunt noţiuni noi pentru Republica Moldova, ar fi
necesar să fie reglementate mai detaliat, concretizîndu-se termenele, forma
86
spaţiului locativ în cazul dreptului de abitaţie, dreptul diferiţilor membri ai
familiei, etc. Deşi în Codul Civil se face o trimitere la regulile generale ale
dreptului de uzufruct, totuşi sunt necesare unele precizări specifice doar acestor
drepturi.
- Deasemenea, după cum a fost redat şi în lucrare, considerăm oportun că
legislaţia Republicii Moldova, să fie ajustată la tendinţele celei româneşti,
franceze în materia actului de constatare îndeplinit în cazul bunurilor imobile, în
cea a sancţiunilor ce ar putea fi aplicate în cazul neefectuării actului de
inventariere şi în materia obligaţiei de a găsi şi a da o cauţiune.
- Merită atenţie şi faptul că în definiţia legală a abitaţiei titularului dreptului
de abitaţie i se asigură posibilitatea de a locui doar: „... împreună cu soţul şi copiii
săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a constituit
abitaţia” (art.424, alin.(2)C.C). Sintagma „împreună cu soţul şi copiii săi” nu
îmbrăţişează în întregime noţiunea de familie din Codul Familiei. Considerăm că
practica va completa pe viitor această lacună, înlocuind-o prin sintagma
„împreună cu familia sa” sau „împreună cu membrii familiei sale”. Dacă sintagma
de la art.424, ali.(2) s.-ar aplica în practică aşa cum este ea formulată, titularul
dreptului de abitaţie nu ar putea să-i primească pe părinţii săi inapţi, de care el
trebuie să aibă grijă, să trăiască împreună cu el, ci ar trebui să le găsească un alt
spaţiu locativ. Aşadar, în definiţia legală a dreptului de uz, noţiunea de familie este
redată mai corect, decît în cea de abirtaţie. Considerăm că jurisprudenţa va da
interpretare extensivă sintagmei „împreună cu soţul şi copiii săi”, dîndu-i sensul
de familie, iar apoi şi legiuitorul va pune lucrurile la locul cuvenit.

87
 Bibliografie:

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al

R.M., nr.1, din 12.08.1994;
2. Codul Calimach,1 octombrie 1817. Bucureşti. Edit. Academiei Republicii
Populare Române, 1958. Cap.7 „Pentru şerbirea lucrurilor (servitute)”;
3. Codul Caragea 1818, Bucureşti. Edit. Academiei Republicii Populare Române,
1955. Partea a II-a „Pentru lucruri”, Cap.2 „ Pentru robirea lucrurilor”;
4. Codul civil al României. Bucureşti. Editura „All”, 1997. p. 790 (abrogat);
5. Codul Civil al Republicii Moldova . Legea Republicii Moldova, nr. 1107-XV
din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din
22.06.2002;
6. Codul Civil adoptat la 26 decembrie 1964 (în vigoare pînă la 31 decembrie
2002) abrogat în legătură cu intrarea în vigoare a Codului Civil din 6 iunie 2002;
7. Codul Familiei al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova, nr. 1316-
XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48/210 din
26.04.2001;

88
8. Codul Funciar al RSS Moldoveneşti. Edit. Cartea Moldoveneasă. Chişinău.
1970. p.154, (abrogat) ;
9. Codul Funciar al Republicii Moldova din 25.12.1991. Legea Republicii
Moldova, nr. 828-XII din 28.12.1991, republicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.107 din 04.09.2001;
10.Codul Republicii Moldova cu privire la Locuinţe. Legea Republicii Moldova,
nr. 2718-X, din 03.06.1983. Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6;
11.Codul Silvic al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova, nr.887/1996,
art.33-41, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 4-5, 1997
12.Codul Subsolului al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova,
nr.1511/1993. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11/1993
13.Grajdanskii codex Rosiiscoi Federatii.Moskva; Spark, 1996, art 216, p.94-95;
14.Grajdanskii codex Ucraini. Haritonov E.O. Saniahmetov; Haricov , 2004. – c.
365-366;
15.Code civile du Quebec, DACFO, Montreal, 1995.- p.1308;
16.Legea privind Codul Civil Român, adoptat la 25.06.2009, (codul civil român);
17.Legea Republicii Moldova cu privire la cadastrul bunurilor imobile. Legea
Republicii Moldova nr. 1543-XIII din 25.02.1998.Monitorul Oficial,
25.02.1998, nr.44-46 (cu modificările şi completările ulterioare);
18.Legea Republicii Moldova cu privire la proprietate. Legea Republicii Moldova
nr. 136-XIII din 22.01.1991.Monitorul Oficial, nr.1/1991;
19.Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii
Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997,
nr.38-39, p. I, art. 332;
20.Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Chişinău. Tipografia
Centrală, 2006. p.185;
21.Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. II, Chişinău. Tipografia
Centrală, 2006. p.816;

Literatura de specialitate, monografii:

1. ADAM, IOAN. Drept civil. Drepturilor reale. Bucureşti, Editura ALL BECK,
2002. – p.195;
2. ARAMĂ, ELENA. Istoria dreptului românesc. Chişinău, Editura „Reclama”,
1995. – p.97;
3. BAIEŞ, SERGIU. BAIEŞU, AURELIU. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU,
ION, VOLCINSCHI, VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a
obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.202;
4. BAIEŞ SERGIU, ROŞCA NICOLAE. „Drept civil. Ediţie revăzută. Ed. a III-a.
Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.” Chişinău 2007. Edit.
„Tipografia Centrală”.
5. BÂRSAN, CORNELIU. Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti,
Editura „ALL BECK”, 2001. – p.485;
89
 6. CANTACUZINO, MATEI. Elementele dreptului civil. Bucureşti, Editura „ALL
Educational”, 1998. - p. 161-162;
7. CEBOTARI, VALENTINA. Dreptul familiei, Chişinău, Editura USM, 2004. –
p. 10;
8. CHELARU, EUGENIU. Curs de drept civil. Drepturile reale principale.
Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000. – p.160;
9. CHIBAC GHEORGHE, AUREL BĂIEŞU, ALEXADRU ROTARI. OLEG
EFRIM. „Drept civil. Contracte şi succesiuni”. Ediţa a III-a, revăzută şi completată.
Edit. Cartier, 2010.
10. CIUTACU, FLORIN.Codul civil român (Adnotat). Bucureşti, Editura
Sigma,2001.- p.236;
11. COJOCARI, EUGENIA. CUŞNIR, MARCEL. CIOBANU, CAROLINA,
COJOCARI, VITALIE. Drept civil. Drepturile reale (Note de curs). Chişinău, Edit.
„Tipografia Centrală” 2003. - p.136;
12. COJOCARI, EUGENIA. DANDARA, LILIANA. Dezmembrămintele
dreptului de proprietate. Chişinău, Editura UCCM, 2005, p.70;
13. COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Dreptul civil, Drepturi reale. Obligaţii.
Bucureşti, Editura „ALL Beck”, 1998. - p.132;
14. DOGARU, ION. CERCEL, SEVASTIA. Teoria generală a drepturilor reale.
Bucureşti, Editura „All Beck”, 2003. - p.209;
15. DREPT MOLDOVEAN. Proiectul codului civil. Chişinău, Edit.Cartier Juridic,
2002, p.141-142;
16. DANDARA LILIANA. „Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de
proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor. Chişinău 2007, p. 19;
17. FILIPESCU, ION., FILIPESCU, A. Dreptul civil. Dreptul de proprietate si alte
drepturi reale, Ediţie revăzută si completată, Bucureşti, Editura „ACTAMI”,
Bucureşti, 2000. - p. 238;
18. FLORESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale
principale. Bucureşti, Editura „Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002.-
p. 376;
19. GÎSCA VERONICA. „ Drepturile Reale”. Chişinău, Edit. Tipografia centrală.
2010, p. 186;
20. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de
drept civil român. Vol. I, Bucureşti, Editura „All Beck”, 1996. – p.634;
22. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de
drept civil român. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002. - p. 256;
23.Instituţiile lui Iustinian. Text latin si traducere in limba româna cu note de
studiu introductiv de Vladimir Hanga. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 2002. -
p.338;
23.JORA. C. Drept civil. Curs de drepturi reale. Bucureşti, Editura “Lumina Lex”,
2005. - p. 150;
24.LUPAN, ERNEST. POPESCU, DAN.MARGA, AMALIA. Drept civil român.
Subiectele dreptului civil. Cluj-Napoca, Editura „Argonaut”, 1996. - p. 148;
90
25.LUPULESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate personală. Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 2000. – p. 539-540;
26.LUŢESCU, GEORGE. Teoria generala a drepturilor reale. Teoria patrimoniului.
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale. Bucureşti, Imprimeria
Văcăreşti, 1974. – p.484;
27.LUŢESCU, GHEORGHE. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, 1974. –
378 p.
28.MATTEI, UGO, BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA, NICOLAE. Principiile
fundamentale ale dreptului de proprietate. Chişinău, Editura ARC, 2000. -
p.346;
29.POP, LIVIU. Dreptul de proprietate si dezmembrămintele sale. Bucureşti,
Editura „Lumina Lex”, 2001. – p. 192 ;
30.SAFTA-ROMANO, EUGENIU. Dreptul de proprietate publică si privată în
România. Iaşi, Editura „Graphix”, 1993. – p.277;
31.STĂTESU, C. BÎRSAN, C. Drept Civil. Teoria generală a drepturilor reale.
Bucureşti. Editura “Universitatea din Bucureşti” 1989, p.264
32.STOICA, VALERIU. Drept civil. Drepturile reale principale. Vol. I. Bucureşti,
Editura „Humanitas”, 2004. – p. 488;
33.URS, I. ILIE-TODICA, C. Drepturile reale.(Doctrină,Aplicaţii,Practică).
Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2003. - p. 255;
34.VAL POP VASILE. Drept privat roman. Bucureşti, Editura All Beck, 2004.-
p.220;
35.VOICU, M., POPOACA, M. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale. Tratat
de jurisprudenţă 1991-2002. Bucureşti, 2002. – p.245.

Literatura de specialitate în limba rusă:

1. Богачева Т.В., Глушкова Л.И., Гришаев С.П., Маслаев А.И., Отнюкова

Г.А., Порова С.Н., Свит Ю.П., Сосипатрова Н.Е., Шишанова М.Я.,
Эрбелевский А.М., (авторский коллектив). Под редакцией канд. наук
доцента С.Б. Пришаева. Гражданское право. Москва. Юристь. 2000, с. 130;
2. Борисов А.Б. Комментарий к гражданскому кодексу Российской
Федераций. Части первой, второй, третьей. С постатейными материалами,
2-е издание переработанное и дополненное – Москва, Книжный мир, 2003;
3. Гутников О.Б. Недействительные сделки в гражданском праве. Теория и
практика оспаривания. 3-е издание, исправленное и дополненное –
Москва, 2007;
4. Кибак Г.А., Кирияк А.И. Гражданское право. Краткий курс лекций,
законодательство – Cardidact, 1998;
5. Мушинский В.О. Гражданское право – Москва, Форум–ИНФРА – М,
2003; 6. Рожкова М.А. Руководитель авторского коллектива и
91
 отвественый редактор. Исследовательский центр частного права. Сделки:
проблемы теорий и практики. Сборник статей. – Статут, 2008;
6. Исследовательский центр частного права при Президенте Российской
Федераций, институт частного права. Серия «Гражданский кодекс в
действий: практика и проблемы». Гражданский кодекс Российской
Федераций. С постатейным приложением материалов судебной практике.
3-е издание. Составитель Мурзин Д.В. – изд. Норма, Москва 2003.

Literatura de specialitate în limba franceză:

1. ATIAS, GH. Droit civil. Les biens. Troisieme Edition. Paris, Ed. „Litec”,
1993. - p. 188;
2. CARBONNIER, JEAN. Les biens et les obligations. Paris, Ed. „Les Presses
Universitaires de France”,1992. – p. 680;
3. CARBONNIER, JEAN. Droit civil. Vol.3. Paris, 1992. – p. 426;
4. COLIN, AMBROISE. CAPITANT, H. Droit civil francais. Traducere de
I.Modola, D.Giugiu Modola, Bucureşti, Editura „Imperia Centrala”,
1940.p.803;
5. DALLOZ. Code civil, Quatre-vingt quatrieme edition, Jurisprudence
Generale. Paris, Dalloz, 1984-1985. - 482 p. 50;
6. PLANOIL,MARCO. RIPERT, GEORGES. Traite de droit civil francais.
Tome III. Paris, Ed. „Pichon”, 1925. – 523 p.

Practică judiciară:

1. ANTOHI, L. Uzufructul. // „Ghidul judecătorului in materie civila si

comerciala a Republicii Moldova”, 2004, nr.4 , p.17-20;
2. Culegere de practică judiciară a colegiului civil şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie (2005-2006), caz Decizia Colegiului Civil şi de
Contencios Administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 23 august 2006,
pronunţată în dosarul nr. 2ra-1592/06;
3. Culegere de practică judiciară a colegiului civil şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie (2005-2006), caz Decizia Colegiului Civil şi de
Contencios Administrativ Lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 15 martie
2006, pronunţată în dosarul nr. 2ra-397/06;
4. Ghidul judecătorului in materie civila si comerciala a Republicii Moldova.
Ediţie revizuită şi completată. Chişinău, 2008;
5. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Editura „Cartier juridic”,
Chişinău, 2007. –p. 1016;

92
6. UNGUREANU, O. Drepturile reale. Curs practic.(Practica judiciara).
Bucureşti, Editura „Rosetti”, 2001. –p. 130;
7. URS, I. ILIE-TODICA, C. Drepturile reale (Doctrina, Aplicaţii. Practica).
Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2003. – p.256;

Publicaţii periodice:

1. BOCŞAN, MIRCEA-DAN. Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii

moşteniri. // „Dreptul”, 2001, nr.5, p.76-81;
2. CHILOM, T. Paralela între instituţia dreptului de uzufruct şi instituţia dreptului
de uz. // „Revista de Ştiinţe juridice”, 1998, nr.11-12, p.25-29;
3. DANDARA LILIANA. Aspecte privind particularităţile constituirii dreptului
de uzufruct conform Codului Civil al Republicii Moldova// „Revista Naţională
de Drept”,2005, nr. 10, p.58-61;
4. DANDARA LILIANA. Caracterele specifice ale uzului şi abitaţiei ca varietăţi
principale ale dreptului de uzufruct.// „Revista Naţională de Drept”,2005, nr.
11, p.44-48;
5. DANDARA LILIANA. Valenţe privind definirea dreptului de proprietate şi a
dezmembrămintelor acestuia.// „Revista Naţională de Drept”,2006, nr. 1, p.62-
67;
6. DANDARA LILIANA. Oportunitatea reglementării dreptului de uzufruct în
legislaţia Republicii Moldova ca drept real.// „Legea şi Viaţa”,2006, nr.8, p.52-
55;
7. DOGARU, ION. CERCEL S. Unele consideraţii privind exercitarea dreptului
de proprietate în limitele determinate de lege. // „ Revista de Ştiinţe
Juridice”,2002, nr.26(4), Universitatea din Craiova, 2002, p. 9-15;
8. MANOLIU, JULIETA. MACOVEI, ION. Aspecte în legătură cu regimul
juridic al dezmembrămintelor dreptului de proprietate. // V.J. secţia a III-a st.
juridice, tom. XXVI, Bucureşti, 1980, p.86-95;
9. MANESCU, DUMITRU VIOREL. Uzufructul, dezmembrămînt al dreptului de
proprietate. // ”Dreptul”, 2001, nr.11, p. 50-61;
10.STOICA, VALERIU. Dreptul de uzufruct. // „Curier judiciar”, 2004, nr.9, p.79-
128;
11. STOICA, VALERIU. Drepturile reale si drepturile de creanţă. // „Curier
judiciar”, 2003, nr.12, p.76-88;
12. TINO, N. Sugestii pentru o noua reglementare a dreptului de abitaţie. //
„Revista română de drept”, 1974, nr.5, p. 45-53;
13.VOLCINSCHI, VICTOR. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz si dreptul de
abitaţie. // „Analele ştiinţifice. Ştiinţe juridice”, 2005, nr.8, p.159 -163.
14.VOLCINSCHI VICTOR. Recepţionarea unor principii, instituţii şi norme
juridice din dreptul privat roman în noul Cod Civil al Republicii
Moldova.//Revista Naţională de Drept. Ediţie specială. Conferinţa
internaţională ştiinţifico- practică „Educaţie şi cercetare într-un stat bazat pe
93
 drept”. 2009, nr. 10-12;

Adrese electronice:

1. http//:www.bnrm.md;
2. http//:www.dejure.md;
3. http//:www.gov.md;
4. http//:www.google.md;
5. http//:www.hamangiu.ro;
6. http//:www.justice.md;
7. http//:www.law-moldova.com:

Anexe

Judecătoria Ciocana
Str. M. Spătaru 14

Reclamant: Popescu Alexandru

dom: str. Ginta Latină 26,ap.109

Pîrît: Certan Nicolae

dom: str. Ginta Latină 26,ap.109

CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

privind evacuarea titularului dreptului de abitaţie

În fapt, la data de 3 ianuarie 2007, prin contractul încheiat între subsemnatul

Popescu Alexandru, în calitate de nud proprietar, şi pîrîtul Certan Nicolae, în
calitate de titular al dreptului de abitaţie, i-a transmis ultimului în abitaţie bunul
imobil, identificat prin nr. cadastral 10346, amplasat pe str. Ginta Latină 26, ap
109.

94
 Potrivit contractului, termenul locaţiunii l-a constituit perioada de 3 ani, fiind
determinată încăperea în care va locui pîrîtul din apartamentul de pe str. Ginta
Latină 26, ap.109.
Totodată, în temeiul contractului, pîrîtul s-a obligat ca pe parcursul exercitării
drepturilor sale să locuiască în încăpere ca un bun proprietar, să păstreze destinaţia
încăperii, dată de proprietar, să efectueze acte conservatorii faţă de încăpere şi faţă
de bunurile aflate în ea, să suporte cheltuielile de cultură sau de întreţinere
proporţional părţii de care se foloseşte şi la încetarea dreptului de abitaţie să
elibereze încăperea şi să despăgubească nudul proprietar, în cazul deteriorării din
culpa sa, a încăperii şi bunurilor aflate în ea.
Pe parcursul executării contractului, titularul dreptului de abitaţie nu şi-a executat
obligaţiile corespunzător, fapt prin care a fost încălcat grav contractul încheiat, iar
solicitarea invocată pîrîtului de a elibera încăperea de locuit nu s-a soldat cu
succes.
În temeiul art. 688, C.C., obligaţiile trebuie să fie executate în modul
corespunzător şi în termenul stabilit şi prevăzut de contractul încheiat, iar în
corespundere cu prevederile art. 512, C.C., creditorul este în drept să pretindă de la
debitor executarea prestaţiilor, iar debitorul este ţinut să o execute.
Totodată, conform prevederilor Codului Civil, abitaţia încetează la expirarea
termenului contractului, iar după încetarea raporturilor contractuale, titularul
dreptului de abitaţie este obligat să elibereze încăperea, obligaţii imperative
neexecutate pînă în prezent.
De asemenea, perioada ce depăşeşte termenul abitaţiei, a expirat la 3 ianuarie
2010, pînă la momentul depunerii prezentei acţiuni constituie 90 zile.

În drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 424, 425, 426, 427 Cod
Civil., art. 5,6,28,55,166,167, Cod de procedură civilă.

Urmare celor expuse,

cer
1. admiterea acţiunii;
2. a dispune evacuarea titularului dreptului de abitaţie din încăperea situată pe
str. Ginta Latină 27, ap. 109 şi restituirea bunului în proprietatea mea;
3. încasarea din contul pîrîtului a prejudiciilor morale cauzate mie şi a
cheltuielilor de judecată pe care le voi suporta în acest proces.

La cerere anexez:
- copiile cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor;
- copia contractului de constituire a dreptului de abitaţie din 3 ianuarie 2007;
- dovada de plata a taxei de stat;
- procura ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

95
Reclamant Popescu Alexandru

Reprezentantul reclamantului Şuiu Dina

Data 10 aprilie 2014

Semnătura _____________

96