G. Boroi - Drept Civil. Partea Generala

Curs de drept civil
Partea generală
Copyright © 2012
Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată

fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOROI, GABRIEL
Curs de drept c iv il: partea generală / Gabriel Boroi, Caria
Alexandra Anghelescu. - Ed. a 2-a. - Bucureşti: Editura
Hamangiu, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-522-891-7
I. Anghelescu, Caria Alexandra
347(498)(075.8)____________________________________
Editura Hamangiu Vânzări:

Bucureşti, Str. Col. Popeia 021.336.01.25
nr. 36, sector 5 031.425.42.24
O.P. 5, C.P. 91 0788.673.209
Telefon/Fax: E-mail:
021.336.04.43 redactie@hamangiu.ro
031.805.80.20 distributie@hamangiu.ro
031.805.80.21
Gabriel Boroi Caria Alexandra Anghelescu
Curs de drept civil

Partea generală
Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită
La elaborarea prezentei lucrări s-a avut în vedere legislaţia publi
cată până la data de 10 octombrie 2012.
Listă de abrevieri
alin. — alineatul
art. — articolul
B.J. — Buletinul Jurisprudenţei
C. civ. — Codul civil (Legea nr. 287/2009, în vigoare
de la 1 octombrie 2011)
C. com. — Codul comercial
C. fam. — Codul familiei
C. proc. civ. — Codul de procedură civilă
C.A. — Curtea de apel
C.D. — Culegere de decizii
C.P.J. — Culegere de practică judiciară
C.P.J.C. — Culegere de practică judiciară în materie civilă
C.S.J. — Curtea Supremă de Justiţie
dec. — decizia
ed. — ediţia
Ed. — Editura
H.G. — hotărârea Guvernului
I.C.C.J. — înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
lit. — litera
M. Of. — Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. — numărul
O.G. — ordonanţa Guvernului
O.U.G. — ordonanţa de urgenţă a Guvernului
P- — pagina
pct. — punctul
R.R.D. — Revista Română de Drept
s. civ. — secţia civilă
s. com. — secţia
t comercială
s. cont. adm. — secţia de contencios administrativ
s. civ. şi de propr. int. — secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Trib. — Tribunalul
Trib. jud. — Tribunalul judeţean
Trib. reg. — Tribunalul regional
Trib. Suprem — Tribunal Suprem
voi. — volumul
Cuprins
CAPITOLUL I. CARACTERIZARE GENERALĂ
A DREPTULUI CIVIL___________________________________ 1
S e c ţ iu n e a I. D e f in iţ ia , r o l u l şi p r in c ip iil e d r e p t u l u i c i v i l __________ 1
1. Definiţia dreptului c iv il__________________________________ 1
1.1. înţelesurile expresiei „drept civil” ______________________1
1.2. Definiţia dreptului civil, ca ramură ded re p t_____________1
1.3. Explicarea definiţiei dreptului civil, ca ramură
de d re p t__________________________________________2
2. Rolul dreptului civil ____________________________________ 3
3. Principiile dreptului c iv il_________________________________ 4
3.1. Categorii de principii ale dreptului civil_________________4
3.2. Principiile generale ale dreptului civil__________________ 5
S e c ţ iu n e a a II- a . N o r m e l e d e d r e p t c iv il 7
1. Izvoarele (sursele) dreptului civil_________________________ 7
1.1. Noţiune 7
1.2. Legea (actele norm ative)____________________________7
1.3. Uzanţele 8
1.4. Principiile generale ale d re p tu lu i_____________________ 9
1.5. Precizări privind morala şi jurisprudenţa _______________9
2. Clasificarea normelor de drept c iv il_____________________ 11
2.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice
civile im perative_________________________________ 11
2.2. Norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice
civile de ordine privată____________________________ 12
2.3. Norme juridice civile generale şi norme juridice civile
speciale________________________________________ 13
3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)_____ 14
3.1. Aplicarea legii civile în tim p _______________________ 14
3.1.1. Precizări introd u ctive________________________ 14
3.1.2. Aspecte generale privind principiul
neretroactivităţii legii civile_____________________ 15
3.1.3. Aspecte generale privind aplicarea imediată
a legii civile noi şi ultraactivitatea legii v e c h i______ 16
VIII Curs de drept civil. Partea generală
3.1.4. Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, facta

pendentia, facta fu tu ra _______________________ 20
3.1.5. Aplicarea în timp a Codului civil din 2 0 0 9 _______ 22
a) Legea aplicabilă actului juridic______________________23
b) Legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi decăderii_____ 28
c) Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii şi posesiei_____ 29
d) Legea aplicabilă dezmembrămintelor dreptului de
proprietate privată___________________________ 31
e) Legea aplicabilă în materie de carte funciară_________ 32
f) Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare
de obligaţii_________________________________ 33
g) Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligaţii
(răspunderii civile delictuale)____________________34
h) Legea aplicabilă în materie de moştenire_____________ 34
i) Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situaţii
juridice trecute______________________________ 35
j) Legea aplicabilă garanţiilor________________________ 36
3.2. Aplicarea legii civile în s p a ţiu _____________________ 38
3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor_____________39
4. Interpretarea normelor de drept civil____________________ 39
4.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor
de drept c iv il___________________________________ 39
4.2. Clasificarea interpretării normelor de drept civil ______ 41
4.2.1. Interpretarea în funcţie de organul ori persoana
de la care provine____________________________ 41
4.2.2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi
interpretarea restrictivă_______________________ 43
4.2.3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,
interpretarea istorico-teleologică, interpretarea
logică şi interpretarea prin analogie_____________ 44
CAPITOLUL AL ll-LEA. RAPORTUL JURIDIC CIVIL_____________ 51
S e c ţ iu n e a I. C a r a c t e r iz a r e g e n e r a l ă a r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il 51
1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic c iv il_____________ 51
1.1. Noţiunea şi enumerarea caracterelor_______________ 51
1.2. Caracterul social al raportului juridic civil ___________ 51
1.3. Caracterul voliţional al raportului juridic c iv il_________ 52
1.4. Caracterul de raport juridic în care părţile au poziţia
de egalitate juridică______________________________ 52
2. Structura raportului juridic c iv il_________________________ 52
Cuprins IX
3. Izvoarele raportului juridic civil c o n cre t___________________ 53

3.1. Definiţia izvorului raportului juridic civilc o n c re t________ 53
3.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil
abstract, raportul juridic civil concret şi izvorul
raportului juridic civil c o n c re t_______________________ 53
3.3. Clasificarea izvoarelor raporturilorjuridice concrete ____ 54
S e c ţ iu n e a a II- a . C o n t in u t u l r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il 55
1. Consideraţii generale _________________________________ 55
2. Dreptul subiectiv civil__________________________________ 55
2.1. Definiţie , - - - - - - - - - -
55
2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile_______________ 56
2.2. 1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi
subiective civile relative________________________ 56
2.2.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale
şi drepturi subiective civile patrimoniale
(drepturi reale şi drepturi de creanţă)____________ 57
2.2.3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi
subiective civile accesorii_______________________ 60
2.2.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi
subiective civile afectate de modalităti t
64
'•
2.3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul

de d re p t_________________________________________ 65
3. Obligaţia civilă________________________________________ 67
3.1. Noţiune 67
3.2. Clasificarea obligaţiilor c iv ile _______________________ 67
3.2.1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii
de a nu face__________________________________ 67
3.2.2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile n e g a tiv e __ 69
3.2.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de m ijloace________ 69
3.2.4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem
şi obligaţii propter rem __________________________ 71
3.2.5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte 72
3.2.6. Alte clasificări________________________________ 73
S e c ţ iu n e a a III- a . O b ie c t u l r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il . B u n u r il e
* ---------
74
1. Definiţia obiectului raportului juridic c iv il__________________74
2. Bunurile_____________________________________________ 74
2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi p atrim o n iu _________ 74
X Curs de drept civil. Partea generală
2.2. Clasificarea b u n u rilo r____________________________ 75

2.2.1. Bunuri imobile şi bunuri m o b ile ________________ 75
2.2.2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul c iv il________________________________ 78
2.2.3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile___________ 78
2.2.4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsum ptibile__ 80
2.2.5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere____________ 81
2.2.6. Bunuri corporale şi bunuri incorporale__________ 82
2.2.7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile___________ 83
2.2.8. Bunuri principale şi bunuri a cce s o rii____________ 84
2.2.9. Alte clasificări ale bu n u rilo r___________________ 85
S e c ţt iu n e a a IV - a . N o ţ» iu n i g e n e r a l e p r iv in d p ă r ţi il e r a p o r t u l u i
JURIDIC C IV IL ____________________________________________________ 8 8
1. Categoriile subiectelor de drept civil____________________ 88
2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor
raportului juridic civil___________________________________ 88
2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil________ 88
2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil__________ 89
2.2.1. Precizări p re a la b ile __________________________ 89
2.2.2. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale _ 90
2.2.3. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor
de creanţă 91
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic c iv il_________ 96
2.3.1. Precizări introductive_________________________ 96
2.3.2. Schimbarea persoanei subiectului activ al
raportului juridic obligaţional (schimbarea
creditorului)_________________________________ 97
2.3.3. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al
raportului juridic obligaţional (schimbarea
debitorului)__________________________________ 99
3. Aspecte generate privind capacitatea c iv ilă _____________ 103
3.1. Noţiune 103
3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice_______________ 103
3.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice_____ 103
3.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice_____ 104
3.3. Capacitatea civilă a persoanei ju rid ic e _____________ 106
3.3.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei ju rid ic e ___ 106
3.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei ju rid ic e ___ 107
Cuprins XI
CAPITOLUL AL lll-LEA. ACTUL JURIDIC C IVIL_________________ 109
S e c ţ iu n e a I. D e f in iţ ia ş i c l a s if ic a r e a a c t e l o r j u r id ic e c i v i l e ____1 0 9
1. Definiţia actului juridic civil____________________________ 109
2. Clasificarea actelor juridice civile______________________ 110
2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale
şi acte juridice plurilaterale_______________________ 110
2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu
gratuit_________________________________________ 112
2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative
şi acte juridice declarative_______________________ 115
2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de
administrare şi acte juridice de dispoziţie___________ 116
2.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne
(formale) şi acte juridice re a le ____________________ 118
2.6. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice
nepatrimoniale_________________________________ 119
2.7. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi
acte juridice civile cu executare succesivă__________ 120
2.8. Acte juridice civile principale şi acte juridice civile
accesorii_______________________________________121
2.9. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice
civile care pot fi încheiate şi prin reprezentant_______ 122
2.10. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile
pentru cauză de m oarte__________________________122
2.11. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile
condiţie 123
2.12. Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice
civile afectate de modalitătii - - -- - - -- - 124
2.13. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile
a b stra cte ______________________________________125
2.14. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile
n e n u m ite _____________________________________ 125
S e c ţ iu n e a a II- a . C o n d iţ iil e a c t u l u i j u r id ic c iv il 127

Subsectiunea l. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor actului
i f * r
juridic c iv il_____________________________________________ 127

1. Noţiune 127
2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil________________ 127
XII Curs de drept civil. Partea generală
Subsecţiunea a H-a. Capacitatea de a încheia actui juridic

c iv il___________________________________________________ 128
1. Noţiune
i 1
128
2. Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şi
excepţia incapacităţii_________________________________ 128
Subsecţiunea a lll-a. Consimţământul 131
1. Noţiune şi aspecte generale__________________________ 131
2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică.
Principiile voinţei ju rid ic e ______________________________ 133
2.1. Precizări introductive____________________________ 133
2.2. Principiile voinţei juridice_________________________ 134
2.2.1. Principiul libertăţii de voinţă (libertăţii actelor
juridice)___________________________________ 134
2.2.2. Principiul voinţei re a le ______________________ 136
3. Cerinţele valabilităţii consimţământului
» » > ------------------------------------------------------
138
3.2. Consimţământul să provină de la o persoană cu
discernăm ânt_________________________________ 138
3.3. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)__ 141
3.4. Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat
i 1
de vreun viciu de consimţământ 141

4. Eroarea___________________________________________ 142
4.1. Noţiune 142
4.2. Clasificare____________________________________ 142
4.2.1. Eroarea esenţială şi eroarea neese n ţială______ 142
4.2.2. Eroarea de fapt şi eroarea de drept___________ 145
4.2.3. Eroarea scuzabilă şi eroarea nescuzabilă______ 145
4.3. Structura erorii esenţiale 146
4.4. Cerinţele erorii esenţiale 147
4.5. S ancţiu ne____________________________________ 148
5. Dolul___ !_________________________________________ 149
5.1. Noţiune 149
5.2. Structura d o lu lu i_______________________________ 150
5.3. Cerinţele dolului 151
5.4. Sancţiune 153
5.5. Proba dolului__________________________________ 154
6. Violenta 154
6.1. Noţiune 154
Cuprins XIII
6.2. C la sifica re ______________________________________155

6.3. Structura violentei 155
6.4. Cerinţele violentei 156
6.5. Sancţiune 158
7. Leziunea___________________________________________ 159
7.1. Noţiune 159
7.2. Structura leziunii_________________________________ 159
7.3. Domeniul de aplicare_____________________________ 160
7.4. Sancţiune 162
8. Comparaţie între viciile de consimţământ________________ 162
Subsecţiunea a IV-a. Obiectuf actului juridic civil_______________ 164
1. Noţiune 164
2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic c iv il_________ 165
2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectului
y y
actului juridic c iv il________________________________ 165

2.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil__________ 166
2.3. Obiectul să fie lic it _______________________________ 167
2.4. Obiectul să existe________________________________ 167
2.5. Obiectul să fie posibil_____________________________ 169
2.6. Obiectul să fie în circuitul civil _____________________ 169
2.7. Obiectul să fie o faptă personală a celuicare
se obligă________________________________________ 170
2.8. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare
ori a altei cerinţe prevăzute de lege_________________ 170
Subsecţiunea a V-a. Cauza (scopul) actului juridic civil_________ 171
1. Noţiune 171
2. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil ____________173
2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii cauzei actului
j y
juridic civil_______________________________________173
2.2. Cauza să e xiste _________________________________ 173
2.3. Cauza să fie licită________________________________174
2.4. Cauza să fie m orală_____________________________ 174
3. Proba cauzei________________________________________ 175
Subsecţiunea a Vl-a. Forma actului juridic civil________________ 176
1. Consideraţii generale ________________________________ 176
1.1. Noţiunea de formă a actului juridic c iv il______________176
1.2. Principiul consensualism ului______________________ 176
1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului
>
juridic civil_______________________________________177
XIV Curs de drept civil. Partea generală
2. Forma ad validitatem _______________________________ 177

3. Forma ad probationem______________________________ 182
4. Forma pentru opozabilitate faţă de te r ţi________________ 183
Subsecţiunea a Vll-a. Modalităţile actului juridic c iv il_________ 185
1. T e rm e n u l_________________________________________ 185
1.1. Noţiune 185
1.2. Clasificare____________________________________ 185
1.2.1. Termen suspensiv şi termen extinctiv_________ 185
1.2.2. Termen în favoarea debitorului, termen în
favoarea creditorului şi termen în favoarea
ambelor părţi,_______________________________ 186
1.2.3. Termen voluntar, termen legal şi termen
jurisdicţional_______________________________ 186
1.2.4. Termen cu scadenţă certă şi termen cu
scadenţă incertă____________________________ 188
1.3. Efecte _ _ ____________________________________ 188
1.3.1. Precizări introductive_______________________ 188
1.3.2. Efectele termenului suspensiv________________ 188
1.3.3. Efectele termenului e xtin ctiv_________________ 191
2. C o n d iţia __________________________________________ 191
2.1. Noţiune 191
2.2. Clasificare____________________________________ 191
2.2.1. Condiţie suspensivă şi condiţie rezolutorie_____ 192
2.2.2. Condiţie cazuală, condiţie mixtă şi condiţie
potestativă________________________________ 192
2.2.3. Condiţie pozitivă şi condiţie negativă__________ 194
2.2.4. Alte clasificări______________________________ 195
2.3. Efectele condiţiei 196
2.3.1. Aspecte generale___________________________ 196
2.3.2. Efectele condiţiei suspensive_________________ 197
2.3.3. Efectele condiţiei rezolutorii__________________ 199
2.4. Comparaţie între termen şi c o n d iţie _______________ 200
3. Sarcina___________________________________________ 201
3.1. Noţiune 201
3.2. Clasificare____________________________________ 201
3.3. E fe c te ________________________________________ 202
3.4. Comparaţie între condiţie şi sa rc in ă _______________ 202
Cuprins XV
S e c ţ iu n e a a III- a . E f e c t e l e a c t u l u i j u r id ic c iv il 204
1. Consideraţii generale referitoare la efectele actului
juridic c iv il___________________________________________ 204
1.1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil____________ 204
1.2. Determinarea efectelor actului juridic c iv il___________ 204
1.3. Noţiunea şi enumerarea principiilor efectelor
actului juridic c iv il________________________________ 207
2. Principiul forţei obligatorii______________________________ 208
2.1. Noţiune şi justificare______________________________ 208
2.2. Excepţii_________________________________________209
3. Irevocabilitatea actului juridic c iv il______________________ 215
3.2. Excepţii_________________________________________216
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic c iv il___________221
4.2. Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de
terţi a actului ju r id ic ______________________________ 222
4.3. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză_______________223
4.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil______________________________________ 228
4.5. Excepţii de la opozabilitatea actului juridic c iv il_______ 234
S e c ţ iu n e a a IV - a . N u l it a t e a a c t u l u i j u r id ic c iv il 236
1. Noţiuni g e n e ra le ____________________________________ 236
1.1. Definiţia nulitătii
* t ■
236
1.2. Funcţiile nulitătii 237
1.3. Concepţia despre nulitate ________________________ 238
1.4. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
(de alte cauze de ineficacitate a actului ju rid ic )_______ 238
1.4.1. Nulitatea şi rezoluţiunea______________________ 238
1.4.2. Nulitatea şi re z ilie re a ________________________ 240
1.4.3. Nulitatea şi revocarea________________________ 240
1.4.4. Nulitatea şi caducitatea_______________________ 241
1.4.5. Nulitatea şi inopozabilitatea___________________242
1.4.6. Nulitatea şi reducţiunea______________________ 242
1.5. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil ____________ 243
1.5.1. Nulitatea absolută şi nulitatea re la tiv ă __________ 243
1.5.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală_____________ 245
1.5.3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală___________ 246
XVI Curs de drept civil. Partea generală
1.5.4. Nulităţi de fond şi nulităţi de formă____________ 247

1.5.5. Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare. Precizări
privind aşa-numitele nulităţi de drept. Clauze
considerate nescrise_________________________ 247
2. Cauzele de nulitate_________________________________ 252
2.2. Cauzele de nulitate absolută_____________________ 253
2.3. Cauzele de nulitate relativă______________________ 257
3. Regimul juridic al n u lită ţii____________________________ 259
3.2. Regimul juridic al nulităţii re la tiv e _________________ 259
3.2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul
juridic al nulităţii relative_____________________ 259
3.2.2. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu,
numai de persoana interesa tă________________ 260
3.2.3. Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de
acţiune şi imprescriptibilă pe cale de excepţie___ 262
3.2.4. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin
confirmare expresă ori ta c ită _________________ 262
3.3. Regimul juridic al nulităţii a b s o lu te ________________ 265
3.3.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul
juridic al nulităţii absolute____________________ 265
3.3.2. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine
are interes, de instanţă, de procuror sau de alte
organe prevăzute de lege____________________ 265
3.3.3. Nulitatea absolută este imprescriptibilă________ 267
3.3.4. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi
acoperită prin confirm are____________________ 268
3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută
şi nulitatea re la tiv ă _____________________________ 269
4. Efectele nulitătii
9 - ~ - - - - - -
270
4.1. Consideraţii g e n e ra le ___________________________ 270
4.1.1. Noţiunea de efecte ale nulitătii 270
4.1.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii_______ 271
4.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii___________ 272
4.2.1. Noţiune 272
4.2.2. E xce p ţii__________________________________ 272
4.3. Principiul restabilirii situaţiei anterioare
(restitutio in integrum )___________________________ 273
Cuprins XVII
4.3.1. Noţiune 273

4.3.2. Aspecte p roce su ale __________________________ 274
4.3.3. Excepţii de la principiul restitutio in integrum _____ 275
4.3.4. Modalităti de restituire 277
4.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare
a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis)__________________________________ 279
4.4.1. Noţiune şi justificare__________________________ 279
4.4.2. Excepţii_____________________________________280
4.5. Cazurile care înlătură principiul quod nullum est,
nullum producit effectum _________________________ 284
4.5.1. Precizări prealabile___________________________ 284
4.5.2. Conversiunea actului ju rid ic ___________________ 285
4.5.3. Error communis facit iu s______________________ 287
4.5.4. Principiul răspunderii civile delictuale____________ 287
CAPITOLUL AL IV-LEA. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Şl DECĂDEREA___________ !_________________________ 289
S e c ţt iu n e a I. C o n s id e r a ţ ii g e n e r a l e r e f e r it o a r e l a
9
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ 289

1. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive__________ 289
2. Natura juridică a prescripţiei e xtinctive __________________ 291
3. Efectul prescripţiei extinctive___________________________291
3.1. Noţiune şi consecinţe_____________________________ 291
3.2. Principiile efectului prescripţiei extinctive____________ 293
4. Delimitarea prescripţiei e xtin ctive______________________ 295
4.1. Prescripţia extinctivă şi uzucapiunea_______________ 296
4.2. Prescripţia extinctivă şi termenul, ca modalitate
a actului juridic__________________________________ 296
4.3. Prescripţia extinctivă şi decăderea__________________297
S e c ţ iu n e a a II- a . D o m e n iu l p r e s c r ip ţ ie i e x t in c t iv e
i i
298
1. Noţiune 298
2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor
patrimoniale___________________________________________298
2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă________ 298
2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii_____ 299
2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale____ 299
XVIII Curs de drept civil. Partea generală
3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor

nepatrim oniale_______________________________________ 301
3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor
nepatrimoniale ________________________________ 301
3.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii
drepturilor nepatrimoniale_______________________ 302
4. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei
extinctive ___________________________________________ 303
4.1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea
excepţiei (a apărării de fond)_____________________ 303
4.2. Acţiunea în constatare 305
4.3. Acţiunile mixte 306
4.4. Dualitatea de acţiuni 307
4.5. Drepturile potestative (secundare)________________ 308
4.6. Acţiunea în repararea (compensarea) prejudiciului
moral_________________________________________ 309
4.7. Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza
unui act juridic civil desfiinţat, desfăcut sau ale cărui
obligaţii au devenit imposibil de e xecuta t__________ 309
4.8. Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată
şi alte acţiuni în restituire_________________________ 310
4.9. Acţiunile în materie de carte funciară 311
4.10. Prescripţia extinctivă în materie succesora lă______ 313
4.11. Alte acţiuni în ju stiţie ___________________________ 317
S e c ţ iu n e a a III- a . T e r m e n e l e d e p r e s c r ip ţ ie e x t in c t iv ă
• • --------------------------
319
1. Noţiune şi clasificare________________________________ 319
2. Termenul general de prescripţie extinctivă______________ 319
3. Termene speciale de prescripţie extinctivă _____________ 321
S e c ţ iu n e a a IV - a . C u r s u l p r e s c r ip ţ ie i e x t in c t iv e 325
Subsecţiunea I. începutul prescripţiei extinctive______________ 325
1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive__ 325
2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive___ 325
2.1. Ipoteza dreptului laacţiunea în executarea
obligaţiilor de a da sau de a fa c e ________________ 325
2.2. Ipoteza dreptului laacţiunea în restituirea prestaţiilo r. 327
2.3. Ipoteza dreptului laacţiunea în executarea
prestaţiilor succesive____________________________ 327
Cuprins XIX
2.4. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor

contractuale____________________________________ 328
2.5. Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei
cauzate printr-o faptă ilicită şi cazuriasimilate_________ 328
2.6. Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actului
ju rid ic__________________________________________ 331
2.7. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere
pentru vicii aparente______________________________ 334
2.8. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere
pentru vicii ascunse______________________________ 335
2.9. Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei
extinctive_______________________________________336
Subsecţiunea a il-a. Suspendarea prescripţiei extinctive_______ 339
1. Noţiune. Justificare 339
2. Cauzele de suspendare ______________________________ 340
2.1. Cauzele generale de suspendare __________________ 340
2.2. Cauzele speciale de suspendare___________________ 342
3. Efectele suspendării_________________________________ 344
3.1. Efectul general__________________________________ 344
3.2. Efectul s p e c ia l__________________________________ 344
3.3. Beneficiul şi extinderea efectului suspendării_________ 345
Subsecţiunea a lll-a. întreruperea prescripţiei extinctive________ 346
2. Cauzele de întrerupere_______________________________ 347
3. Efectele întreruperii___________________________________351
4. Beneficiul şi extinderea efectului în tre ru p tiv______________352
Subsecţiunea a IV-a. Repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă_______________________________________________ 352
2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă___353
3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă_____________________________________________ 354
4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă______ 355
Subsecţiunea a V-a. împlinirea prescripţiei extinctive__________ 356
1. Precizări prealabile__________________________________ 356
2. Regulile de stabilire a momentului împlinirii prescripţiei
extinctive_____________________________________________ 356
XX Curs de drept civil. Partea generală
S e c ţ iu n e a a V - a . D e c ă d e r e a 358
1. Noţiune. Clasificarea termenelor de decădere 358
2. Domeniul de aplicare_______________________________ 358
3. Regim juridic_______________________________________ 363
4. Efectele decăderii__________________________________ 364
ANEXĂ________________________________________________ 365
TESTE GRILĂ___________________________________________ 365

I. Caracterizare generală a dreptuluicivil_____________________ 365
II. Raportul juridic civil ____________________________________ 372
III. Actul juridic civil________________________________________ 383
IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea_______________________ 403
RĂSPUNSURI___________________________________________ 414
I. Caracterizare generală a dreptului civil_____________________ 414
II. Raportul juridic civil ____________________________________ 414
III. Actul juridic civil________________________________________ 415
IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea_______________________ 417
INDEX_________________________________________________ 419
Capitolul I. Caracterizare generală
a dreptului civil
Secţiunea /. Definiţia, rolul şi principiile dreptului civil
1. Definiţia dreptului civil
1.1. înţelesurile expresiei „drept civil"
Expresia „drept civil” este susceptibilă de mai multe înţelesuri.111

într-o primă accepţiune, prin drept civil se desemnează un element al
conţinutului raportului juridic civil (corelativ obligaţiei civile), adică posibi
litatea subiectului activ de a avea o anumită conduită, de a pretinde su
biectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a
recurge la forţa coercitivă a statului. întrucât această primă accepţiune se
referă la ceva care aparţine unui subiect de drept, uneori, se foloseşte
sintagma drept subiectiv civil.
într-o a doua accepţiune, pe care o vom avea în vedere ceva mai jos,
prin drept civil se desemnează o ramură de drept, adică un ansamblu de
norme juridice. Este vorba despre sensul dreptului civil ca drept obiectiv.
O altă accepţiune este aceea de ramură a ştiinţei juridice, care are ca
obiect de cercetare dreptul civil ca ramură de drept (deci ca drept obiectiv).
La rândul ei, ştiinţa dreptului civil constituie obiectul disciplinei de învă
ţământ desemnată cu expresia în discuţie.
1.2. Definiţia dreptului civil, ca ramură de drept
Pentru a defini dreptul civil, ca ramură de drept, vom porni de la art. 2

alin. (1) C.civ., potrivit căruia „dispoziţiile prezentului cod reglementează
[1] A se vedea: C . H a m a n g iu , I. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , Tratat de

drept civil român, voi. I, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1996, p. 1-2;
G h . B e l e iu , Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
ed. a Xl-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 15.
2 Curs de drept civil. Partea generală
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de

drept civil” .
Prin urmare, vom spune că dreptul civil este ansamblul normelor ju ri
dice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sta
bilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate
juridică.
1.3. Explicarea definiţiei dreptului civil, ca ramură de drept
în primul rând, definiţia de mai sus face referire la conţinutul dreptului

civil, acesta fiind un ansamblu de norme juridice, adică o ramură a siste
mului de drept român. Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce
reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, adică sunt ordo
nate în instituţii ale dreptului civil.
Cel de-al doilea element al definiţiei priveşte obiectul dreptului civil.
Acesta este format din raporturile juridice patrimoniale şi raporturile juri
dice nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice şi persoane
juridice.
Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorită conţi
nutului şi valorii economice, poate fi evaluat pecuniar (de exemplu, rapor
tul născut din contractul de vânzare). în funcţie de natura sau felul drep
turilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile juridice civile
patrimoniale sunt grupate în două categorii: raporturile juridice civile reale,
adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective reale;
raporturile juridice civile obligaţionale (sau de obligaţii), adică acele rapor
turi care au în conţinutul lor drepturile subiective de creanţă, indiferent
dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.
Raportul juridic nepatrimonial este acel raport social lipsit de un con
ţinut economic, deci al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre
exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume sau denumire).
De reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) C.civ., dispoziţiile Codului civil „se
aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceş
tia şi orice alte subiecte de drept civil” , alin. (2) al aceluiaşi articol conside
rând ca profesionişti pe toţi cei care exploatează o întreprindere. „Consti
tuie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una
sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în produ
cerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de ser
vicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” [art. 3 alin. (3) C.civ.].
I. Caracterizare generală a dreptului civil 3
După felul subiectelor lor, deosebim trei categorii de raporturi juridice

civile: raporturi juridice civile care se stabilesc numai între persoane fizice;
raporturi juridice civile care se stabilesc numai între persoane juridice;
raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice şi persoane
juridice.
Cel de-al treilea element al definiţiei vizează subiectele (părţile) rapor
turilor de drept civil, acestea fiind persoanele fizice şi persoanele juridice.
Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesară o calitate specială, fiind
suficientă aceea de fiinţă umană (persoana fizică) sau aceea de entitate
organizată având un patrimoniu propriu şi un scop determinat (persoana
juridică).
Subiectele raporturilor juridice civile, indiferent dacă ar fi vorba de per
soane fizice sau de persoane juridice şi indiferent dacă ar fi vorba de
raporturi patrimoniale sau raporturi nepatrimoniale, se află pe poziţie de
egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre părţi nu se subordonează
celeilalte. în acest sens, se afirmă că, în raportul de drept civil, părţile se
găsesc „pe picior de egalitate juridică” .111 Trebuie subliniat că egalitatea
părţilor din raporturile de drept civil este numai de ordin juridic, iar nu nea
părat şi economic. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă atât o trăsătură
caracteristică raportului juridic civil, cât şi metoda de reglementare spe
cifică dreptului civil.
2. Rolul dreptului civil
în sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de im

portant, întrucât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drep
turilor subiective) patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi
juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei
conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.
Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul
dreptului românesc constă în poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun
faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă
ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să regle
menteze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar
fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.
m A se vedea Gh. B e le iu , op. c it, p. 15.

în acest sens, art. 2 alin. (2) C.civ. stabileşte că „prezentul cod este
alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru
toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres împrumutarea
unor norme juridice de la dreptul civil. De exemplu, potrivit art. 278 alin. (1)
C. muncii, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii
cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile
legislaţiei civile” .
3. Principiile dreptului civil
3.1. Categorii de principii ale dreptului civil
Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale,

adică de idei călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de
drept. în acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază
pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi reguli de bază
ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective.
Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume:
principiile fundamentale ale dreptului român; principiile generale ale drep
tului civil român; principiile uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se
regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fun
damentală, precum şi de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile
tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru
întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar
dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Aceste principii au
o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil.
Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiul ega
lităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu intere
sele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile;
principiul bunei-credinţe.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie
numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil,
iar uneori chiar numai pentru o anumită materie a unei instituţii, având deci
o vocaţie mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre
exemplu, principiul consensualismului priveşte forma actului juridic civil;
principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte

nitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad chemate la moştenire sunt specifice devoluţiunii succesorale
legale etc.
Ţinând cont de faptul că principiile fundamentale ale dreptului român
se studiază la alte discipline juridice, iar principiile instituţiilor dreptului civil
se analizează în cadrul diferitelor materii sau instituţii ale dreptului civil, în
cele ce urmează vom face unele precizări doar în legătură cu principiile
generale ale dreptului civil.
3.2. Principiile generale ale dreptului civil
Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de nor

mele dreptului civil. Astfel, art. 44 din Constituţie se referă la protecţia pro
prietăţii private, dispunând, printre altele, că dreptul de proprietate este
garantat şi că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Tot la proprietate se referă şi art. 136 din Constituţie.
Normele juridice civile reglementează diferite aspecte referitoare la
dreptul de proprietate, inclusiv mijlocul specific de ocrotire a lui (acţiunea
în revendicare).
Cât priveşte principiul egalităţii în faţa legii civile, în prealabil trebuie
menţionat că art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie consacră, cu caracter
general, principiul egalităţii în faţa legii.
Atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, princi
piul egalităţii în faţa legii civile este evocat în art. 30 C.civ., potrivit căruia
„rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa poli
tică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, ave
rea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie simi
lară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
Cât priveşte persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sen
sul că toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în
mod egal, normelor juridice edictate pentru reglementarea acelei categorii
de persoane juridice.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale este
consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice.
Art. 11 C.civ. stabileşte că nu se poate deroga prin convenţii sau acte juri
dice unilaterale „de la legile care interesează ordinea publică sau de la
bunele moravuri”; art. 14 alin. (1) C.civ. dispune că „orice persoană fizică
sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute

obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri”; art. 60 C.civ. prevede că „persoana fizică are dreptul să dis
pună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri”; art. 187 C.civ. stabileşte că „orice persoană
juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu inte
resul general".
Şi în Constituţie se regăsesc numeroase dispoziţii care privesc acest
principiu, spre exemplu, art. 26, art. 40, art. 44 alin. (5) şi (7) etc.
Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile este consa
crat de o serie de dispoziţii cuprinse în Constituţie [art. 1 alin. (3), art. 18,
art. 21 etc.], dar şi în art. 26 C.civ. potrivit căruia „drepturile şi libertăţile
civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale per
soanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege” . De asemenea, art. 26
din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (la
care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974) dispune că „toate per
soanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocro
tire egală din partea legii (...)” . Garantarea drepturilor subiective civile este
prevăzută şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liber
tăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).
în cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate obţine restabilirea
acestuia prin intermediul procesului civil.111
Principiul bunei-credinţe este consacrat de art. 14 alin. (1) C.civ., care
dispune că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi
exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, (...)”.
Acest principiu este reglementat nu numai în privinţa exercitării drepturilor
subiective civile, ci şi a executării obligaţiilor civile.
De reţinut că art. 14 alin (2) C.civ. instituie o prezumţie legală relativă a
bunei-credinţe, care poate fi răsturnată prin proba contrară.
în Codul civil se regăsesc nenumărate dispoziţii referitoare la buna-
credinţă, spre exemplu: art. 39 alin. (2), art. 142 alin. (1), art. 293 alin. (2),
art. 304 alin. (1), art. 557 alin.(1), art. 1170, art. 1582. alin. (2) etc.
f11 Prin proces civil desemnăm activitatea pe care o desfăşoară instanţa,

părţile, alte organe şi persoane ce participă la judecată şi la executarea silită, în
scopul recunoaşterii sau realizării drepturilor subiective civile şi a situaţiilor juridice
ocrotite de lege, precum şi al executării silite a titlurilor executorii, conform pro
cedurii prevăzute de lege.
Secţiunea a //-o. Normele de drept civil
1. Izvoarele (sursele) dreptului civil
1.1. Noţiune
Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă

care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denu
mirea de izvor (sursă) de drept civil. Acesta este sensul formal al expre
siei „izvor de drept civil” , însă expresia în discuţie este susceptibilă şi de
un al doilea înţeles. Astfel, în sens material, prin izvor al dreptului civil se
desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele
acestei ramuri de drept.
Izvoarele dreptului civil, în sens formal, sunt, potrivit art. 1 alin. (1)
C.civ.: /ec/ea,111 uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Art. 1 alin. (2)
C.civ. stabileşte şi ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului civil: „în cazu
rile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispo
ziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există aseme
nea dispoziţii, principiile generale ale dreptului” .
1.2. Legea (actele normative)
în principiu, principalele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele

normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu pre
rogativa legiferării.
în funcţie de organul de stat de la care emană şi de natura lor, deo
sebim următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare ale
dreptului civil: Constituţia, legile (atât legile constituţionale, cât şi legile
organice şi legile ordinare), ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele
de urgenţă), hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele
111în sens restrâns (stricto sensu), prin lege se înţelege actul normativ adoptat,
în temeiul art. 73 din Constituţie, de către Parlament. Noţiunea de lege este folo
sită uneori şi într-un sens larg (lato sensu), caz în care ea acoperă toate actele
normative. Aceasta se explică prin faptul că toate actele normative, indiferent de
organul de la care emană, au forţă obligatorie pentru persoanele cărora li se adre
sează.
conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele norma

tive emise de autorităţile administraţiei publice locale. în rândul izvoarelor
dreptului civil vom include şi actele normative anterioare anului 1990, în
măsura în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale
Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi reglementările in
ternaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte
prin ratificare şi care astfel au devenit parte integrantă a dreptului nostru
intern.
Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului nostru civil îl ocupă regle
mentările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă şi, după
caz, efect direct în dreptul intern, în măsura în care conţin norme juridice
civile, precum şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
De reţinut că, în ceea ce priveşte materiile reglementate de Codul civil,
potrivit art. 4 alin. (1), dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Uni
versală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România
este parte. Alineatul (2) al aceluiaşi articol consacră aplicarea prioritară a
pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, în ipoteza în care există neconcordanţe între
acestea şi dispoziţiile Codului civil, cu excepţia cazului în care acesta din
urmă conţine dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, art. 5 C.civ. consacră aplicarea prioritară a dreptului
Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de
calitatea sau statutul părţilor.
1.3. Uzanţele
Potrivit art. 1 alin. (6) C.civ., prin uzanţe se înţeleg obiceiul (cutuma) şi
uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi
continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.
Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile
stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi,
cu ocazia exercitării profesiei.
Uzanţele sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în
care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C.civ.]
şi doar dacă partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor
[art. 1 alin. (5) teza I C.civ.]. Dispoziţiile art. 1 alin. (5) teza a ll-a C.civ.
consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor pu
blicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate

în domeniu.
Uzanţele se aplică atât în cazurile neprevăzute de lege, cât şi în
materiile care cad sub incidenţa unor dispoziţii legale, dar numai în măsu
ra în care legea trimite în mod expres la acestea [art. 1 alin. (3) C.civ.].
Cu titlu exemplificativ, menţionăm următoarele dispoziţii legale care
trimit în mod expres la uzanţe: art. 44 alin. (7) din Constituţie, care stabi
leşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind pro
tecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului” ;
art. 603 C.civ., conform căruia „dreptul de proprietate obligă la respec
tarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului” ; art. 1349 alin. (1) C.civ., ce stabileşte că „orice per
soană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inac
ţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.
1.4. Principiile generale ale dreptului
Aşa cum am arătat mai sus, principiile generale ale dreptului vor
constitui izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de lege ori
de uzanţe în care nu există dispoziţii legale asemănătoare.
1.5. Precizări privind morala şi jurisprudenţa
în literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă există şi

alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este
aceea dacă s-ar putea atribui sau nu moralei şi jurisprudenţei calitatea de
izvoare distincte ale dreptului civil.[1]
Morala (regulile de convieţuire socială sau bunele moravuri) nu repre
zintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere
la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea bunelor mora
vuri în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma
juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o
[1] Doctrina (literatura de specialitate) nu este şi nu poate fi izvor al dreptului

civil, însă ea oferă adesea soluţii care sunt avute în vedere în practică sau care
sunt preluate de legiuitor şi transpuse în acte normative.
trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea, caz în

care completarea dispoziţiei legale cu regulile în discuţie se face pe
temeiul art. 11 C.civ.
în principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil.
Organul jurisdicţional are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost
sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de fapt pe care a
stabilit-o în baza probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta
asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de
părţile din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter
general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.
Articolul 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede că „judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii”, deşi a urmărit, în principal, afir
marea principiului independenţei judecătorilor, ar putea fi utilizat şi ca
argument în sprijinul opiniei că, în sistemul dreptului românesc, jurispru
denţa nu este izvor de drept. Un alt argument de text care se opune recu
noaşterii calităţii de izvor de drept civil pentru jurisprudenţă îl reprezintă
art. 9 alin. (3) C.civ. potrivit căruia „interpretarea legii de către instanţă se
face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei,
cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil.
Astfel, vom reţine în primul rând că, potrivit art. 147 alin. (4) din Consti
tuţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor, iar art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind orga
nizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, reia această dis
poziţie şi pentru deciziile prin care se soluţionează excepţiile de neconstitu-
ţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea.
Aşadar, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconsti-
tuţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece
în soluţionarea unor litigii ulterioare judecătorii nu vor mai putea aplica
textul declarat neconstitutional.
De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act admi
nistrativ cu caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecăto
rească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind con
form cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva
decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei
poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din
actul administrativ anulat nu se va mai aplica.111
în orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept,
jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea
unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.
în schimb, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi juris
prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru
dreptul civil român.
2. Clasificarea normelor de drept civil
2.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice civile impe

rative
După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot
sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme
dispozitive şi norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau inter
pretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de
drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispo
ziţiile pe care le cuprind.
La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi
norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca
subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Ca exemple de
norme de drept civil permisive cităm: art. 1698 alin. (1) C.civ., potrivit că
ruia „părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie.
111 Dificultăţi în ceea ce priveşte caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei

ridică şi art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
conform căruia, dacă o secţie a instanţei supreme consideră că este necesar a se
reveni asupra propriei jurisprudenţe, judecata va fi întreruptă şi vor fi sesizate Sec
ţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar numai după ce acestea s-au
pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata va fi reluată.
De asemenea, în privinţa recursului în interesul legii, art. 3307 alin. (2) C.proc.civ.
stabileşte că decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele
procese, în timp ce alineatul (4) al aceluiaşi articol prevede că dezlegarea dată pro
blemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării de
ciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie

contra evicţiunii”; art. 1780 alin. (1) C.civ., conform căruia „chiria poate
consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” ; art. 2284
C.civ., care stabileşte că „fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta
obligaţia unui alt fideiusor”.
Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită,
care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au
prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca exemple de norme juridice
civile supletive menţionăm: art. 1670 C.civ., care prevede că „în lipsă de
stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare
reprezintă un avans din preţul convenit”; art. 2015 C.civ., conform căruia
„dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în
3 ani de la încheierea lui”; art. 2256 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „în lipsa
unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în
privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor” etc.
Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor
de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiu
ne, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.
Din definiţia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la
rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive.
Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a
avea o anumită conduită. De exemplu: art. 1204 C.civ., conform căruia
„consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoş
tinţă de cauză”; art. 1011 alin. (1) C.civ. care stabileşte că „donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute” etc.
Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a păr
ţilor. Ca exemple de norme de drept civil prohibitive menţionăm: art. 1569
alin. (1) C.civ. care stabileşte că „nu pot face obiectul unei cesiuni crean
ţele care sunt declarate netransmisibile de lege”; art. 1634 alin. (6) C.civ.,
conform căruia „dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu
poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”; art. 2252 alin. (1) C.civ.
potrivit căruia „debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind
restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite” .
2.2. Norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice civile de

ordine privată
Această clasificare are drept criteriu finalitatea textului legal, adică

natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile. Potrivit
acestui criteriu, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte
ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă
depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, pro
tejând (şi) un interes general, public.
Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea ante
rioară, vom observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi nor
me imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt şi nor
me de ordine publică; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna
şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine
privată sunt şi norme dispozitive.
în alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine
privată, dacă părţile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului
juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite
derogarea (de exemplu, partea interesată renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme
imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci
când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juri
dic [de exemplu, conform art. 1247 alin. (4) C.civ., contractul lovit de nuli
tate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute
de lege].
2.3. Norme juridice civile generale şi norme juridice civile speciale
în funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se

împart în norme generale şi norme speciale.
Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se
aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu
prevede altfel.
Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în
cazurile expres stabilite de lege.
Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă
importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia
de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie
respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală -
specialia generalibus derogant, norma generală nu derogă de la norma
specială - generalia specialibus non derogant.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se
aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa pre
vederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma
generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât nor
ma generală.
Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil
specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o
normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula expri
mată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că,
dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (ante
rioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se
completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de
cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de
însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind dero
gatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi
aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se
încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de
normele generale.
în acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care derogă de la o dis
poziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ pre
văzute de lege” . Cu toate acestea, există o derogare de la regula instituită
de art. 10 C.civ., şi anume cazul contractelor nenumite. Astfel, potrivit
art. 1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică preve
derile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie
de contracte), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)
Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei

aspecte: o anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite
persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate cate
goriile de subiecte cărora li se aplică. în consecinţă, vorbim despre aplica
rea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile
asupra persoanelor.
3.1. Aplicarea legii civile în timp
3.1.1. Precizări introductive
Art. 6 alin. (1) teza I C.civ. prevede că legea civilă se aplică în inter
valul de timp cât este în vigoare.
în caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme

privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de
două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunos
când însă excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi.
3.Î.2. Aspecte generale privind principiul neretroactivităţii legii civile
Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică

potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în
practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.
Este firesc şi logic ca „trecutul să scape aplicării legii civile noi”, deoa
rece aceasta, fiind prin esenţă un ordin, nu poate impune ca un fapt să
aibă loc în conformitate cu dispoziţiile ei decât după ce a intrat în vigoare.
De altfel, subiectul de drept care ar încerca să ţină seama de o eventuală
lege viitoare, prin anticiparea conţinutului acesteia, ar nesocoti legea apli
cabilă în prezent şi s-ar expune sancţiunilor ei. Mai mult, vocaţia legii noi
de a infirma situaţiile juridice anterioare ar crea nesiguranţă în circuitul
civil şi ar insufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putinţă de
previzibilitate şi de stabilitate.111
Trebuie subliniat că principiul neretroactivităţii legii civile, care era con
sacrat de art. 1 C.civ. din 1864 şi care a fost preluat şi de art. 6 alin. (1)
teza a ll-a C.civ. din 2009, a devenit un principiu constituţional încă din
anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituţie stabilind că „legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”.
Pe cale de consecinţă, ar fi neconstituţională prevederea dintr-o even
tuală lege civilă (ordinară sau organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar
dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea
avea caracter retroactiv numai un act normativ de o forţă juridică egală
Constituţiei, deci numai printr-o lege constituţională legiuitorul ar putea
stabili că dispoziţiile acesteia se aplică retroactiv.
[1] Aşa cum s-a arătat în doctrina mai veche, regula neretroactivităţii legilor este
justă şi utilă; justă, căci ar fi contra raţiunii ca o lege care nu a început să existe
decât azi să prohibe, să condamne sau să permită ceva pentru trecut; utilă, căci
altfel nu ar mai fi siguranţă în tranzacţii - M.A. D u m it r e s c u , Manual de drept civil,
anul I, ed. a 4-a, Bucureşti, 1929, p. 32.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivi

tăţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate
categoriile de acte normative.111
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juri
dice concrete pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă regle
mentează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar
legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regitactum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie,
se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi
legi. în practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista
numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate,
fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se
epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare
în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de
a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective.
Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu abstract al
(ne)retroactivităţii, criteriu care prezintă importanţă nu numai pentru a
vedea dacă dispoziţiile înscrise într-un act normativ contravin ori nu prin
cipiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, ci şi pentru a se asi
gura respectarea principiului constituţional în discuţie atunci când organul
de jurisdicţie urmează să rezolve o situaţie juridică ce a fost guvernată de
legi succesive. Ne vom referi la acest criteriu numai după ce vom face
câteva consideraţii privind celălalt principiu care guvernează aplicarea în
timp a legii civile.
3.1.3. Aspecte generale privind aplicarea im ediata a legii civile noi şi

ultraactivitatea legii vechi
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de

drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se
aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând apli
carea legii civile vechi.
Acest principiu este consfinţit legislativ de art. 6 alin. (5) C.civ., potrivit
căruia, „dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate
(1) S-a decis, spre exemplu, că principiul neretroactivităţii este aplicabil şi în

cazul unei hotărâri emise de un consiliu local, prin care s-a dispus cu privire la
data aplicării noilor preţuri pentru consumurile de apă ca urmare a retragerii sub
venţiilor-C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 272/1994, în B.J. 1994, p. 407.
sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum
şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” , precum şi de
art. 6 alin. (6) C.civ., care prevede că „dispoziţiile legii noi sunt de aseme
nea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoa
nelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intra
rea în vigoare a legii noi”.
Principiul nu a fost consacrat în mod expres de legislaţia noastră
anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, însă existenţa lui era
unanim admisă. Recunoaşterea acestui principiu se întemeia pe două
raţiuni, şi anume, pe de o parte, el este consecinţa firească a principiului
neretroactivităţii, în sensul că, dacă legea nouă nu are putere retroactivă,
pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată, iar, pe de altă parte, regula de
interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul în care să
se aplice, iar nu în sensul neaplicării, a impus această soluţie. în literatura
de specialitate, pentru justificarea principiului aplicării imediate a legii noi
se foloseau următoarele argumente: legea nouă trebuie prezumată că
reprezintă un progres tehnic juridic faţă de legea veche, astfel încât tre
buie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care
sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte
sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivităţii; în
anumite cazuri, neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept con
secinţă fie împiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodată, fie apli
carea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare; pentru a
se asigura unitatea legislaţiei, nu este suficient să se suprime diversitatea
legilor în spaţiu, ci mai trebuie ca legea nouă să se aplice tuturor situaţiilor
juridice reglementate.111
însă, aşa cum se va putea observa, actuala reglementare a restrâns
totuşi destul de mult sfera de aplicare a acestui principiu.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie,
anume ultraactiviîatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă
[1J A se vedea: M. E l ie s c u , Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele

de legi, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1967, p. 98-99; A. P o p , Gh. B e l e iu , Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Uni
versitatea din Bucureşti, 1980, p. 75.
aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în

vigoare o nouă lege civilă.
Ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de
necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de
legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori
să se stingă.
în doctrină s-a susţinut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie,
trebuie stipulată în mod expres în legea nouă,111 dar a existat şi opinia
conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situaţii juridice
şi după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă şi prin interpretare, chiar fără
text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dis
pune în mod diferit.*21
în ceea ce ne priveşte, apreciem că excepţia ultraactivităţii legii vechi
îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod
expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.131 Aceasta, deoa
rece părţile care întocmesc un act juridic lasă adesea pe seama normelor
juridice supletive, în vigoare în acel moment, stabilirea unor condiţii şi
efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găseşte legea
veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub
imperiul ei; prin urmare, legea nouă, dacă s-ar aplica acestor acte juridice,
ar nesocoti voinţa părţilor şi ar dărâma efectele pregătite de părţi, dar
nerealizate încă. Tocmai de aceea, este firesc ca legea care a guvernat
actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar şi efec
telor ce se vor produce după abrogarea ei.
Dorim să subliniem că problemele referitoare la ultraactivitatea (supra
vieţuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată a legii noi nu tre
buie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar dacă,
în frecvente situaţii, principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării ime
diate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează
reciproc. Uneori, aceeaşi prevedere legală, în funcţie de situaţia concretă,
f1] A se vedea, spre exemplu, Gh. B e l e iu , op. c it, p. 48.

[2] Pentru această soluţie, a se vedea: M. E l ie s c u , op. cit., p. 103 şi urm.;
0 . C ă p ă ţ în ă , Aplicarea legii în timp şi spaţiu, în Tratat de drept civif român, voi. I,
Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 140.
131 La cele două cazuri reţinute de noi, unii autori mai adaugă un al treilea, şi
anume dispoziţiile legale care aduc modificări inechitabile previziunilor legitime ale
părţilor (chiar şi atunci când dispoziţiile legii noi ar fi imperative, afară de situaţia în
care ele ar fi dictate de un interes grav de ordine generală) - C . H a m a n g iu ,
1. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , op. c it, voi. I, p. 56-57.
poate fi privită fie ca o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii, fie ca o

aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi. Spre exemplu, art. 6 alin. (2) C.civ.,
conform căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite
sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte
efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii
sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor” , constituie o aplicaţie a prin
cipiului neretroactivităţii pentru efectele juridice produse înainte de intra
rea în vigoare a legii noi, dar şi o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi pen
tru efectele juridice care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi.
Să presupunem că un raport juridic s-a constituit, şi-a produs în între
gime efectele şi s-a stins sub imperiul unei singure legi, care însă nu mai
este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecăţii,
într-o asemenea ipoteză, instanţa va aplica legea care a guvernat acel
raport juridic, nefiind însă vorba de ultraactivitatea legii vechi, deoarece
este o situaţie juridică trecută, ci de aplicarea regulii tempus regit actum,
deci de neretroactivitatea legii în vigoare la data judecăţii.111
Deosebirea dintre neretroactivitate şi aplicarea imediată a legii noi este
evidentiată de următorul exemplu preluat din literatura de specialitate mai
veche.1*21 Legea din 20 aprilie 1932, care a suprimat incapacitatea femeii
măritate, reglementată de fostele art. 197-208 C.civ. din 1864, s-a aplicat
de la data intrării ei în vigoare şi femeilor căsătorite înainte de această
dată, în sensul că acele femei au devenit capabile din ziua publicării legii
respective. Aceasta reprezenta consecinţa aplicării imediate a legii noi.
însă, în baza principiului neretroactivităţii, actele juridice încheiate de o
femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziţii ale Codului civil din 1864 şi
[11 Un exemplu din literatura juridică mai veche era cazul unui litigiu succesoral
care a avut loc după intrarea în vigoare a Codului familiei (abrogat în prezent),
decesul producându-se însă anterior acestui moment, în care litigiu s-a pus pro
blema de a stabili dacă la moştenire vine ori nu copilul nelegitim (copilul născut din
afara căsătoriei) al fiului lui de cuius; întrucât dispoziţiile Codului civil din 1864
(prin ipoteză, în vigoare la data deschiderii succesiunii) recunoşteau copilului nele
gitim doar posibilitatea de a veni la moştenirea tatălui, iar nu şi la moştenirea rude
lor acestuia, înseamnă că instanţa nu a putut să constate existenţa vocaţiei succe
sorale a copilului respectiv de a veni la moştenirea bunicului de tată, deoarece
prevederile înscrise în Codul familiei care au reglementat posibilitatea copilului
născut din afara căsătoriei de a veni şi la moştenirea rudelor tatălui nu au putut fi
aplicate retroactiv, adică şi succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a
Codului familiei.
[2] M . E l ie s c u , op. cit., p. 91; O. C ă p ă ţ în ă , op. cit., p. 138.
cu nesocotirea acestora au rămas lovite de nulitate relativă, nefiind vali

date de legea nouă.
Actuala reglementare a extins semnificativ sfera de aplicare a ultraacti
vităţii legii vechi. Avem în vedere nu numai art. 6 alin. (2) C.civ. (ultra
activitatea priveşte desigur doar efectele viitoare, adică acele efecte care
s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi) şi art. 6 alin. (4) C.civ.,
potrivit căruia „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmpli
nite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispo
ziţiilor legale care le-au instituit”, ci şi o serie de prevederi din Legea nr. 71
din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil.
3.IA . Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, facta pendentia,

facta futura
Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivitătii. dintre diversele

teorii susţinute/11 o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe
[1] într-o primă teorie cu privire la criteriul neretroactivităţii, s-a făcut distincţie
între drepturile câştigate (drepturile definitiv intrate în patrimoniul unei persoane) şi
simplele expectative (simplele speranţe de a dobândi sau de a se folosi de un
drept), arătându-se că o lege nouă nu poate să aducă atingere primelor, însă
poate să aducă atingere celor din urmă, fără ca prin aceasta să devină retroactivă
(A ubry et Rau , Cours de droit civil frangais, 5e ed., tome I, p. 99 şi urm.;
M.F. Mourlon, Repetitions ecrites sur le premier examen de Code Napoleon, 9e
ed., tome I, Paris, 1873, p. 48-49). într-o altă opinie, s-a deosebit între drepturi şi
interese, apreciindu-se că o lege ar fi retroactivă dacă ar modifica efectele deja
produse ale unui act sau fapt anterior sau dacă ar atinge un drept pe care o per
soană îl are datorită unui fapt trecut. într-o a treia concepţie, se susţine că legea
nouă poate să aducă atingere situaţiilor juridice legale sau abstracte, adică acelor
situaţii create prin lege în mod obiectiv, în afară de orice realizare individuală, în
schimb, legea nouă ar avea caracter retroactiv dacă ar aduce atingere situaţiilor
juridice individuale sau concrete, adică acelor situaţii create de o persoană prin
aplicarea legii anterioare. O teorie asemănătoare acesteia din urmă face deose
bire între, pe de o parte, drepturile ce nu sunt decât aptitudini sau facultăţi şi nu se
traduc în raporturi determinate decât printr-un act de voinţă al subiectului, trebuind
deci exercitate pentru a da loc la asemenea raporturi, iar, pe de altă parte, drep
turile care nu se nasc decât în temeiul unui raport determinat, prealabil încheiat,
cum este cazul în materie contractuală şi în materie succesorală, arătându-se că
numai drepturile din prima categorie ar putea fi stinse sau transformate pentru viitor
printr-o lege posterioară naşterii lor (M.B. C antacuzino , Elementele dreptului
civil, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1998, p. 22-24). Pentru prezentarea
de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul,

prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie
juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, mo
dificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le
produce).
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de
intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat ori au
stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs
înainte de aceeaşi dată.
Prin urmare, ţinând cont de principiul neretroactivităţii, cât şi de posi
bilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultra
activitatea legii vechi, trebuie deosebite trei categorii de situaţii juridice:
- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinc
tive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare
a legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest
moment. în privinţa acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică
legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoa
rece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect
retroactiv;111
- facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modi
ficare sau stingere la data intrării ei în vigoare. în privinţa acestora, se va
aplica legea nouă (fără a putea fi considerată retroactivă), însă legiuitorul
poate opta pentru supravieţuirea legii vechi.121 Dacă însă elementele ce
alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au indivi-
critică a unor asemenea teorii, a se vedea şi C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i - B ă l ă n e s c u ,

Al. B ă ic o ia n u , op. cit., voi. I, p. 44-48; M. E u e s c u , op. cit., p. 85 şi urm.
[110 lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stin
gerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod
de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.
Faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juri
dice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie socotite de o
lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu
poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub
imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.
Dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că
noua situaţie juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau,
după caz, organul de jurisdicţie nu ar putea decide că situaţia juridică reglemen
tată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de
intrarea ei în vigoare.
121Aşa cum vom vedea, în privinţa acestei categorii de situaţii juridice, ca regu
lă, Codul civil din 2009 a preferat soluţia supravieţuirii legii vechi.
dualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare

la momentul la care acesta s-a produs;
- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau
stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale
situaţiilor juridice trecute.111 în privinţa acestora, se va aplica legea nouă,
afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supravieţuirea legii vechi.
3.1.5. Aplicarea în tim p a Codului civil din 2009
Art. 6 C.civ. conţine anumite dispoziţii privind aplicarea în timp a legii

civile, însă trebuie subliniat că textul stabileşte reguli generale în materie,
deci reguli care au vocaţia să se aplice şi în cazul unor acte normative
viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese pri
vind succesiunea legilor în timp.
Cât priveşte aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de
reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cores
punzătoare din Legea nr. 71/2011.
în prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, pro
cesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la
data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluţionează de către
instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi
procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci
sunt aplicabile dispoziţiile din reglementările înlocuite de Codul civil din
2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care
prevăd altfel.
Subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o pro
blemă controversată, oferind ca soluţie legislativă una dintre soluţiile date
în jurisprudenţa sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare.
Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea
în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea
nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situaţii juridice înainte de
intrarea ei în vigoare; în schimb, în lipsă de dispoziţie legală în sens contrar, noua
lege se va aplica efectelor produse de aceeaşi situaţie juridică după intrarea ei în
vigoare, desigur dacă situaţia subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Vom
vedea însă că, în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, Codul civil
din 2009 a preferat, ca regulă, soluţia ultraactivităţii legii în vigoare la data naşterii
situaţiei juridice.
în cazul în care legea nouă ar suprima o situaţie juridică, ea poate fi aplicată
numai efectelor viitoare, nu însă şi efectelor produse de acea situaţie juridică
înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
într-un asemenea caz, chiar şi pentru situaţiile născute anterior s-ar putea
da soluţia la care s-a oprit şi noua reglementare (şi chiar este recoman
dabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previ
zibilă), fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă
soluţia nu poate fi motivată pe dispoziţiile legii noi, ci pe argumentele
deduse din vechea reglementare.111
De asemenea,9 dorim să mai menţionăm că în acele cazuri în care
t
noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispoziţiile din regle

mentarea anterioară, stabilirea legii aplicabile, deşi nu va influenţa soluţia
pe fond, va viza însă motivarea acesteia.
a) Legea aplicabila actului juridic
Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în

vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de
validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce
privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru
regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv
cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea
obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului ju r id ic i
Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3)
C.civ. (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dis
poziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte
încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa” .
Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juri
dice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de
111 Spre exemplu, în cazul unei donaţii deghizate sub forma unui contract de
vânzare încheiat în formă autentică, încheiate anterior intrării în vigoare a Codului
civil din 2009, soluţia potrivit căreia actul secret produce efecte între părţi dacă
îndeplineşte condiţiile de validitate de fond, iar nu şi de formă (altfel spus, actul
secret „a împrumutat" forma ad validitatem de la actul public) nu poate fi motivată
pe art. 1289 alin. (2) C.civ. 2009, deoarece acest din urmă text de lege se aplică,
aşa cum stabileşte art. 109 din Legea nr. 71/2011, numai în cazul în care con
tractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, ci pe
argumentele corespunzătoare Codului civil din 1864.
[21 în privinţa condiţiilor de validitate şi a nulităţii, regula tempus regit actum ţine
de neretroactivitate, însă vom vedea că în privinţa celorlalte aspecte, în măsura în
care acestea s-ar produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, Legea
nr. 71/2011 instituie şi unele derogări.
ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor

legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit
dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se
apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul în
cheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară
momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau efi
cacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie.
Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de
exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este
supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului.
Legea nr. 71/2011 conţine o serie de dispoziţii care nu reprezintă
altceva decât cazuri particulare ale acestei reguli. Spre exemplu:
- art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că validitatea căsă
toriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009
se stabileşte potrivit dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii ei;I1]
- art. 60 din Legea nr. 71/2011 dispune că validitatea clauzei de inalie
nabilitate instituite prin convenţie sau testament este guvernată de legea
în vigoare la data încheierii convenţiei sau testamentului;
- din art. 65 din Legea nr. 71/2011 rezultă că proprietatea comună în
devălmăşie poate avea ca izvor şi actul juridic numai pentru actele juridice
încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;
- din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului
se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la
data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul;
- art. 168, art. 170 şi art. 187 din Legea nr. 71/2011 prevăd că ipo
tecile imobiliare, ipotecile mobiliare (garanţiile reale mobiliare) şi gajurile
constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt supuse, în ceea ce
priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data con
stituirii lor;
- art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 2515 C.civ.
(care permit părţilor să modifice, în anumite condiţii, durata termenelor
[1] însă, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede că „în cazul în care,
după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispo
ziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau
nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil", iar alin. (3) dis
pune că „în cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea
unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată
după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului civil".
sau cursul prescripţiei) nu validează convenţiile având ca obiect modifi

carea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării lor în vigoare
etc.
în cazul nulităţii nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece
ar însemna să se atribuie legii noi efect retroactiv)/11 dar în privinţa unor
cauze de ineficacitate regula menţionată, în măsura în care nu ar constitui
o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii noi, ci a ultraactivităţii legii
vechi, este susceptibilă de nuanţări. Astfel:
- art. 96 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile din vechea
reglementare referitoare la revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil
(caz de revocare care a fost prevăzut de Codul civil din 1864, dar care nu
a mai fost reglementat de Codul civil din 2009) nu se aplică în ipoteza în
care copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil (dacă nu ar
fi existat această dispoziţie specială, atunci toate donaţiile anterioare ar fi
fost susceptibile de revocare indiferent de data la care s-ar fi născut
copilul);
- art. 130 din Legea nr. 71/2011 prevede că dacă formalităţile de opo
zabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaţiune în
curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi
bunul dat în locaţiune este înstrăinat după această dată, contractul de
locaţiune este opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite forma
lităţile prevăzute la art. 1811 C.civ. din 2009, deci, pentru ipoteza înstrăi
nării bunului dat în locaţiune după intrarea în vigoare a noii reglementări,
111 încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin aplicarea
retroactivă a unei legi noi ce instituia o cauză de nulitate: „în speţă, Curtea
observă că Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat constatarea referitoare la nulitatea
absolută a deciziilor administrative pe două prevederi: art. 35 alin. (2) şi (6) din
Legea nr. 18/1991, pe care l-a interpretat în sensul că era necesar ca partea
interesată să fie proprietarul casei la data adoptării deciziilor respective, şi art. III
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, care prevede sancţiunea nulităţii absolute în
cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care
nu erau îndreptăţite la astfel de recunoaşteri (...). Totuşi, Curtea constată că abia
în anul 1997 Legea nr. 169/1997 a prevăzut sancţiunea menţionată mai sus, iar
tribunalul judeţean a făcut aplicarea acestei sancţiuni în privinţa deciziilor adminis
trative în discuţie, deşi ultima dintre ele data din anul 1993, adică cu aproximativ 4
ani înainte de adoptarea Legii nr. 169/1997 (...). Curtea apreciază că partea inte
resată nu putea să se aştepte în mod rezonabil ca aceste decizii să poată fi anu
late după mai mult de 13 ani de la adoptarea lor, prin aplicarea unei noi legi care
stabilea o astfel de sancţiune” (C.E.D.O., Hotărârea din 2 iunie 2009, cauza Silviu
Marin c. României, în M. Of. nr. 95 din 11 februarie 2010).
opozabilitatea/inopozabilitatea contractului de locaţiune anterior nu se va

raporta la legea în vigoare la data încheierii sale.
însă, în lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de
ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic,
chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit
sub imperiul noii reglementări. De exemplu, art. 2251 alin. (2) C.civ. din
2009, care recunoaşte credirentierului dreptul la rezoluţiunea contractului
de rentă viageră constituit cu titlu oneros chiar şi în lipsa unui pact
comisoriu, nu s-ar putea aplica în cazul contractelor încheiate sub imperiul
vechii reglementări, chiar dacă neexecutarea ar avea loc după intrarea în
vigoare a Codului civil din 2009.
Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea
în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele
trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretro
activităţii), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după
intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
Ca aplicaţii ale acestei reguli, menţionăm:
- art. 60 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că efectele juridice ale
clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sunt guvernate de legea
în vigoare la momentul încheierii convenţiei;
- art. 66 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că efectul
constitutiv al convenţiei de partaj, precum şi alte efecte se aplică doar
convenţiilor de partaj încheiate ulterior intrării în vigoare a Codului civil din
2009, deci convenţiile de partaj anterioare produc efectele reglementate
de legea în vigoare la data încheierii lor, ceea ce înseamnă, între altele,
că au efect declarativ;111
- a r t . 107 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1271 C.civ.
din 2009 privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate
după intrarea în vigoare a acestuia;
- art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1274
C.civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprie
tate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare;
- potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat în
cheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care
(11 în privinţa partajului judiciar, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 stabileşte
că dispoziţiile Codului civil din 2009 sunt aplicabile atunci când cererea de che
mare în judecată a fost introdusă după intrarea lui în vigoare.
părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data

încheierii lor etc.
Există totuşi unele cazuri în care legiuitorul a derogat de la această
regulă, desigur numai în privinţa efectelor viitoare. Astfel:
- pe temeiul art. 121 din Legea nr. 71/2011, anumite dispoziţii ale
Codului civil din 2009 referitoare la obligaţia de garanţie contra viciilor
lucrului vândut (deci la un efect al contractului de vânzare), anume
art. 1710, art. 1711, art. 1712 alin. (2) şi art. 1713, se aplică şi în cazurile
în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a
Codului civil, iar, întrucât textul de lege nu distinge, înseamnă că inclusiv
în cazul contractelor încheiate sub imperiul reglementării anterioare;
din 2009, care reglementează defecţiunea imputabilă cumpărătorului, se
aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului
civil din 2009, în cazul în care comportamentul cumpărătorului care pri-
cinuieşte defecţiunea intervine după această dată;
- art. 125 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că, dacă legea nu prevede
altfel, dispoziţiile art. 1734 C.civ. 2009, referitoare la concursul între pre-
emptori, se aplică şi drepturilor de preempţiune izvorâte din contracte
încheiate înainte de intrarea lui în vigoare;
din 2009, care, între altele, conferă locatorului o acţiune directă faţă de
sublocatar, sunt aplicabile contractelor de sublocaţiune încheiate după
data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, chiar şi în cazurile în care
contractul de locaţiune
» s-a încheiat anterior acestei date;’
- art. 129 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1810
C.civ. din 2009, care instituie o cerinţă suplimentară în ceea ce priveşte
tacita relocaţiune faţă de reglementarea anterioară (îndeplinirea obliga
ţiilor de către locatar), sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de loca
ţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a Codului
civil din 2009);
- art. 131 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile Codului civil
din 2009 referitoare la îmbunătăţirile efectuate de locatar se aplică şi
contractelor de locaţiune în curs la data intrării în vigoare a Codului civil
din 2009, dacă lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după
această dată;
- art. 134 din Legea nr. 71/2011 prevede că art. 1834 C.civ. 2009
(privitor la anumite particularităţi în cazul decesului chiriaşului) se aplică şi
contractelor de închiriere a locuinţelor aflate în curs de executare la data

intrării în vigoare a Codului civil din 2009;
- art. 141 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că „răspunderea transporta
torului şi a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la data pro
ducerii evenimentului care a cauzat prejudiciul, chiar dacă acesta a fost
cunoscut de pasager, expeditor sau destinatar, după caz, ulterior intrării în
vigoare a Codului civil” din 2009; ar fi posibil ca încheierea contractului de
transport să fi avut loc sub imperiul reglementării anterioare, dar dacă
evenimentul care a cauzat prejudiciul se produce după intrarea în vigoare
a noii reglementări, atunci aceasta din urmă, astfel cum rezultă din prima
parte a dispoziţiei legale menţionate [care are caracterul de normă
specială în raport cu art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011],
se va aplica răspunderii civile contractuale;
- art. 144 şi art. 145 din Legea nr. 71/2011 dispun că efectele contrac
tului de cont bancar curent sau ale contractului de facilitate de credit în
cheiat înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi care s-a
încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la
data producerii lor.
b) Legea aplicabila prescripţiei extinctive şi decăderii
Prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării

anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă
situaţii juridice trecute.
Mai mult, art. 6 alin. (4) C.civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 sta
bilesc că şi prescripţiile extinctive (precum şi decăderile şi uzucapiunile)
începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în între
gime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele
(început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte)
este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Prac
tic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a
început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar în
caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripţiei respective
sub toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripţia nu a
început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii sta
bilite de aceasta, atunci devin incidente dispoziţiile Codului civil din 2009.
Subliniem că dispoziţia înscrisă în art. 6 alin. (4) C.civ. poate fi privită
nu numai ca o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi pentru
facta pendentia, ci, în funcţie de împrejurarea concretă, şi ca o aplicaţie a
principiului neretroactivităţii (spre exemplu, s-ar atribui efect retroactiv legii

noi dacă s-ar considera prescripţia suspendată pe temeiul unei împrejurări
petrecute sub imperiul legii vechi şi care numai potrivit legii noi ar constitui
o cauză de suspendare).
Art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie şi două derogări de
la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripţia. Astfel:
- dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi 7 C.civ. privitoare la suspendarea
cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de
intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspen
darea s-au produs după această din urmă dată;
- dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. se aplică şi în cazul
cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în
vigoare a Codului civil.
Orice alte prevederi înscrise în Codul civil din 2009, indiferent că sunt
de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai pres
cripţiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act nor
mativ. Spre exemplu, în practica recentă s-a pus problema dacă pentru
prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanţa
mai poate să invoce din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă. Răspun
sul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie
specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de
art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept
material şi cele procesuale în materia prescripţiei. La speţa în care s-a
ridicat pentru prima dată această problemă de drept, soluţia mai putea fi
motivată şi pe art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în
curs de desfăşurare la data de 1 octombrie 2011.
Decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la
care a început să curgă termenul de decădere [art. 6 alin. (2) C.civ.].
O aplicaţie a acestei reguli este făcută de art. 205 din Legea nr. 71/2011,
potrivit căruia, dispoziţiile art. 2548 alin. (1) şi (2) C.civ. (referitoare la
imposibilitatea de principiu de suspendare şi întrerupere, dar şi la cauza
generală de suspendare a termenelor de decădere) se aplică numai
termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare
a Codului civil din 2009.
c) Legeo aplicabila accesiunii, uzucapiunii şi posesiei
în privinţa accesiunii, Legea nr. 71/2011 conţine două norme juridice

tranzitorii (art. 57 şi art. 58), anume: dispoziţiile Codului civil din 2009 refe
ritoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situaţiilor năs

cute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiu
nea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de
către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în
vigoare la data începerii lucrării.
Ţinând cont şi de art. 6 alin. (2) C.civ., putem spune că accesiunea
este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării
sau faptei care atrage incidenţa accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte
continue, interesează legea în vigoare la data începerii.
Uzucapiunile începute şi neîmplinite111 la data intrării în vigoare a legii
noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit [art. 6
alin. (4) C.civ.]. Ţinând cont şi de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 71/2011,
vom deosebi următoarele ipoteze:
- în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării ante
rioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;
- în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în
vigoare a Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era
deschisă carte funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supu
să dispoziţiilor Codului civil din 1864;
- dacă posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a
Codului civil din 2009 şi la data începerii posesiei era deschisă carte fun
ciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispoziţiile Codu
lui civil din 2009;[2]
- uzucapiunea mobiliară, în condiţiile art. 939 C.civ. 2009, poate fi
invocată numai în cazul în care posesia a început după intrarea în vigoare
a Codului civil din 2009.
Cât priveşte posesia, în afara dispoziţiilor referitoare la unul dintre
efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în
art. 81, că intervertirea detenţiei în posesie este supusă legii în vigoare la
data apariţiei cazului de intervertire.
E1] A fortiori, şi uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dis
poziţiilor acesteia, numai că în cazul lor nu mai este vorba de ultraactivitatea legii
vechi pentru o situaţie juridică pendente, ci de neretroactivitatea legii noi.
[2) Considerăm că posesorul nu este obligat să se prevaleze de posesia exer
citată sub imperiul reglementării anterioare, ci, dimpotrivă, poate să renunţe la
aceasta şi să înceapă, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, o uzu
capiune întemeiată pe prevederile acestuia.
Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se
aplică, în baza art. 6 alin. (2) C.civ., legea în vigoare la data începerii
posesiei.
d) Legea aplicabila dezm em bram intelor dreptului de proprietate privata
Sunt supuse prevederilor Codul civil din 2009 numai dreptul de su-
perficie constituit după intrarea lui în vigoare (art. 68 din Legea nr. 71/2011).
în privinţa dreptului de uzufruct (precum şi, pentru identitate de raţiune,
a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, acestea fiind varietăţi de uzu
fruct), art. 69 din Legea nr. 71/2011 stabileşte regula potrivit căreia exer
citarea acestuia, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, este
guvernată de noua reglementare.
De la această regulă există unele derogări: uzufructul constituit prin
convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 este
şi rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care părţile convin altfel (art. 70
din Legea nr. 71/2011); dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) C.civ. din 2009,
referitoare la opozabilitatea sau încetarea anumitor contracte, se aplică
numai în cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de loca
ţiune ori de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil din
2009 (art. 71 din Legea nr. 71/2011); dispoziţia din noua reglementare
referitoare la stingerea uzufructului prin neuzul timp de 10 ani sau, după
caz, 2 ani se aplică drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării ei în
vigoare (art. 72 din Legea nr. 71/2011); prevederea referitoare la stin
gerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă este aplicabilă şi uzufruc
tului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă
abuzul de folosinţă este săvârşit ulterior acestei date (art. 73 din Legea
nr. 71/2011); dispoziţia referitoare la stingerea uzufructului în caz de pieire
a bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior
intrării în vigoare a noii reglementări (art. 74 din Legea nr. 71/2011).
Cât priveşte dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabi
leşte că dispoziţia din noua reglementare referitoare la stingerea servituţii
prin neuzul timp de 10 ani se aplică numai drepturilor de servitute consti
tuite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.
Legea nr. 71/2011 nu conţine însă şi alte dispoziţii tranzitorii în materia
dreptului de servitute. Considerăm că, în privinţa altor aspecte ce vizează
exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la
art. 6 alin. (2) C.civ. din 2009 [iar nu la art. 6 alin. (6), deoarece referirea
din acest ultim alineat la „regimul general al bunurilor” trebuie înţeleasă în
contextul raporturilor de proprietate, fiind deci vorba de regimul circulaţiei

juridice a bunurilor], deci servituţile constituite sub imperiul reglementării
anterioare sunt guvernate de către aceasta. De altfel, pentru fostele ser-
vituţi naturale şi legale, care, potrivit actualei reglementări, sunt limite
legale ale dreptului de proprietate, această soluţie rezultă din art. 59 din
Legea nr. 71/2011.
e) Legeo aplicabila în m aterie de carte fu n cia ra
O dispoziţie tranzitorie foarte importantă este înscrisă în art. 56 din

Legea nr. 71/2011, din care rezultă că prevederile din noua reglementare
referitoare la proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară
pentru imobilele înscrise în cartea funciară şi mai ales la caracterul consti
tutiv al înscrierilor în cartea funciară se aplică numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi des
chiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele res
pective, până atunci înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprieta
te şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, consti
tuit ori modificat în mod valabil, făcându-se numai în scop de opozabilitate
fată de terti.
> i
Dispoziţiile art. 876-915 C.civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele

şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor
juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în
vigoare a Codului civil (art. 76 din Legea nr. 71/2011).
înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte
juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în
vigoare a Codului civil din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea
în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii
sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate
după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 77 din Legea
nr. 71/2011).
în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără
cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, terţii
dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se,
cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra
adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901
C.civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, după caz, cât timp
nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil
din 2009 sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se
contestă cuprinsul cărţii funciare. în cazul înscrierilor efectuate înainte de

intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt aplicabile dispoziţiile de
drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia
imobilului (art. 79 din Legea nr. 71/2011).
Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dis
poziţiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluţionează
potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după
caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului
supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momen
tul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).
f) Legea aplicabila fa p te lo r ju rid ice licite ca izvoare de o b lig a ţii
Faptele juridice licite ca izvoare de obligaţii, fiind fapte extracontrac-

tuaie, cad sub incidenţa regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011,
conform căruia „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale
sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârşirii lor", dar şi a excepţiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din
aceeaşi lege, conform căruia „obligaţiile extracontractuale născute înainte
de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere
prevăzute de acesta” .
Pentru gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), regula este
reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care pre
vede că dispoziţiile art. 1330-1340 C.civ. din 2009 nu sunt aplicabile ges
tiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.
Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare
la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act
material sau juridic cu intenţia de a gera interesele altuia.
Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a
fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligaţia de care
nu era tinut.
i
în cazul îmbogăţirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare
la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neim
putabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii altei
persoane.
în schimb, modurile de stingere a obligaţiilor născute pe temeiul ges
tiunii de afaceri, plăţii nedatorate şi îmbogăţirii fără justă cauză cad sub
incidenţa legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă
asemenea obligaţii se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din
2009, atunci dispoziţiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea

prestaţiei nedatorate, sunt aplicabile.
g) Legeo aplicabila fa p te lo r ilicite ca izvoare de o b lig a ţii (răspunderii

civile delictuale)
Pe temeiul aceluiaşi art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea p en
tru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală)
este guvernată de legea în vigoare în m om entul săvârşirii faptei ilicite.
Spre exemplu: pentru o faptă prejudiciabilă săvârşită de o persoană
pusă sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009,
răspunderea tutorelui nu va putea fi angajată pe temeiul art. 1372 C.civ.
din 2009, ci numai pe temeiul şi în condiţiile art. 998-art. 999 C.civ. din
1864, fiind deci vorba nu de o răspundere pentru fapta altuia, ci de o răs
pundere pentru fapta proprie; art. 1368 C.civ. din 2009, care reglemen
tează obligaţia subsidiară ce incumbă autorului prejudiciului, chiar lipsit de
discernământ, de a plăti victimei o indemnizaţie într-un cuantum echitabil
atunci când nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea înda
torirea de a-l supraveghea, se aplică faptelor prejudiciabile săvârşite după
intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.
însă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, modurile de stingere
a obligaţiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispo
ziţiilor acestuia, indiferent de data la care s-a născut obligaţia (art. 118 din
Legea nr. 71/2011).
h) Legea aplicabila în m aterie de m oştenire
M oştenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschi

derii succesiunii, adică la data decesului celui despre a cărui moştenire
este vorba. în acest sens, art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispune că moş
tenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009
sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.
Astfel, moştenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011
se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese
de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunu
rile la data deschiderii moştenirii [art. 963 alin. (3) C.civ. din 2009] sau,
dacă se află în străinătate, de statul român [art. 553 alin. (3) C.civ. din
2009]; reprezentarea nedemnului (art. 965 C.civ. din 2009) este posibilă
numai în cazul moştenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii regie-
mentări, iar nu şi pentru moştenirile deschise anterior, chiar dacă acestea

s-ar dezbate după 1 octombrie 2011 etc.
Totuşi, în materia nedemnităţii (care interesează atât în cazul devolu-
ţiunii legale, cât şi în cazul devoluţiunii testamentare), s-ar putea admite o
derogare, care ar rezulta din art. 93 din Legea nr. 71/2011, textul stabilind
aplicarea Codului civil din 2009 dacă faptele au fost săvârşite după
intrarea lui în vigoare; ar fi posibil ca decesul să se fi produs anterior, însă
faptele de nedemnitate judiciară la care se referă art. 959 alin. (1) lit. b)
C.civ. (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului)
să se întâmple sub imperiul noii reglementări.
în cazul moştenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte,
validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în m o
mentul întocmirii acestui act juridic unilateral [art. 6 alin. (3) C.civ.], chiar
dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi,
iar, pe de altă parte, efectele dispoziţiilor testamentare (de exemplu, atri
buirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în
momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011).m O apli
caţie a acestei reguli o întâlnim în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 71/2011,
potrivit căruia, „valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testa
ment este guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar
efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii
succesiunii”.
i) Legea aplicabila efectelor viitoare ale a lto r situaţii juridice trecute
Ca şi în cazul actelor juridice, efectele viitoare ale altor situaţii juridice

sunt guvernate, ca regulă, de legea în vigoare la data săvârşirii ori pro
ducerii lor [art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, precum şi
interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (6) C.civ.].
[1) Spre exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii
testatorului ar interveni o lege care ar modifica forma testamentului, această lege
nu se va aplica testamentului deja făcut. în schimb, dacă în acelaşi interval de
timp ar interveni o lege care ar stabili o altă cotitate disponibilă (cota din moştenire
de care poate dispune testatorul), această lege se va aplica testamentului anterior
fără a fi considerată retroactivă, deoarece drepturile legatarilor se nasc în momen
tul deschiderii succesiunii. Aşadar, art. 1088 C.civ., care stabileşte o altă modali
tate de determinare a rezervei descendenţilor şi a rezervei ascendenţilor privile
giaţi, influenţează şi legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011 dacă moştenirea
s-a deschis începând cu această dată.
Art. 6 alin. (6) C.civ. [şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011] instituie
însă o derogare semnificativă de la ultraactivitatea legii vechi, stabilind
aplicabilitatea legii noi în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
trecute, în măsura în care acestea derivă din starea şi capacitatea persoa
nelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din ra
porturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raportu
rile de vecinătate, desigur dacă aceste situaţii juridice subzistă după intra
rea în vigoare a legii noi.
Aplicarea Codului civil din 2009 efectelor viitoare ale unor situaţii juri
dice existente la data intrării lui în vigoare este prevăzută şi de unele nor
me speciale din Legea nr. 71/2011, precum: art. 13 referitor la exercitarea
drepturilor personalităţii; art. 16 în privinţa capacităţii persoanelor aflate
sub tutelă, curatelă, interdicţie sau alte măsuri de ocrotire; art. 18 în ceea
ce priveşte regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice, în măsura
în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel;
art. 27 referitor la relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi etc.
Legea nr. 71/2011 conţine însă şi norme speciale care se abat de la
această din urmă regulă, spre exemplu: art. 59 prevede că dispoziţiile
referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate din noua regle
mentare nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare
a acesteia; art. 61 stabileşte că dispoziţiile referitoare la limitele judiciare
ale dreptului de proprietate se aplică numai inconvenientelor cauzate după
data intrării în vigoare a Codului civil din 2009; art. 62, potrivit căruia, în
ipoteza coproprietăţii, prevederile referitoare la regula majorităţii sau,
după caz, a unanimităţii pentru actele de administrare ori, după caz, de
dispoziţie se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil din 2009 etc.
j) Legea aplicabila garanţiilor
Constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data

constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori
soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii. Această regulă este
prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanţie [art. 150 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011, textul stabilind că şi efectele sunt supuse regulilor
aplicabile la data emiterii scrisorii de garanţie], pentru privilegii [art. 155
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul dispunând că şi conţinutul, precum
şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la
data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât şi mobiliare
[art. 168 şi art. 170 din Legea nr. 71/2011], pentru ga/[art. 187 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011] şi pentru dreptul de retenţie [art. 189 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011]. Nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune,
însă, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar
încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) C.civ. şi
art. 4 din Legea nr. 71/2011.
Dintre alte dispoziţii tranzitorii în materie înscrise în Legea nr. 71/2011,
mai amintim:
- art. 151 alin. (1) - dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C.civ., referitoare la
urmărirea bunurilor care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate
exerciţiului unei profesii autorizate de lege, se vor aplica în cazurile în
care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului după intrarea în
vigoare a Codului civil din 2009;
- art. 177 alin. (1) - avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil din
2009 continuă să îşi producă efectele;
- art. 155 alin. (2) - formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă
de terţi a privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiile legii în vigoare la data
efectuării acestora;
- art. 155 alin. (3) - privilegiile pentru care formalităţile de publicitate
au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 îşi
păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la mo
mentul realizării acestora;
- art. 78 - privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute
până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 pot fi înscrise şi după
această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru
imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi, fie în noile cărţi
funciare. Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de
publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare, se convertesc de plin drept
în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în
vigoare a Codului civil din 2009 sau, după caz, de la data înscrierii şi se
vor supune dispoziţiilor Codului civil din 2009. De la data intrării în vigoare
a noii reglementări, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi spe
ciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil
pentru ipoteci legale;
- art. 178 - dispoziţiile art. 2426 C.civ., referitoare la preferinţă în cazul
ipotecilor asupra contului, nu se aplică ipotecilor constituite înainte de
data intrării lor în vigoare;
- art. 187 alin. (2) - gajul pentru care formalităţile de deposedare sau
de înregistrare au fost îndeplinite înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil din 2009 şi pentru care condiţia deposedării nu s-a pierdut
până la data intrării în vigoare a noii reglementări este supus, în ceea ce
priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dis
poziţiilor legale existente la data deposedării debitorului sau la data înre
gistrării gajului;
- art. 189 alin. (2) - drepturile de retenţie înregistrate înainte de data
intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi supuse, în ceea ce priveşte
ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor
legale existente la data înregistrării lor.
Mai reţinem că, potrivit art. 187 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, execu
tarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a noii regle
mentări va fi continuată în conformitate cu dispoziţiile legale existente la
data începerii executării. Pentru executarea silită a altor garanţii nu există
dispoziţii tranzitorii, însă, întrucât suntem pe tărâm procesual, urmează să
aplicăm regula conform căreia normele de executare silită sunt de ime
diată aplicare.
3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu
Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect

internaţional.
i
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul

României, între subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de
naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă:
actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se
aplică, astfel cum dispune art. 7 alin. (1) C.civ., pe întreg teritoriul ţării,
afară de cazul în care se prevede altfel (există însă şi unele acte nor
mative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică
doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, spre exemplu, Legea
nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 315/2004 privind dez
voltarea regională în România etc.), iar actele normative adoptate, în con
diţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se apli
că, aşa cum arată art. 7 alin. (2) C.civ. numai în raza lor de competenţă
teritorială.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de
extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza
ţinându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat

cuprinse în cartea a Vll-a a Codului civil (art. 8 C.civ.).
3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele

fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile generale
ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă egalitatea
(şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă
la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi
măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele
conţinute în legile civile pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile
atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357
C.civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta
proprie);
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoa
nelor fizice (spre exemplu, normele înscrise în O.G. nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor
fizice, cu modificările şi completările ulterioare);
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoa
nelor juridice (de exemplu, art. 200 C.civ., care reglementează înregis
trarea persoanei juridice).
4. Interpretarea normelor de drept civil
4.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se

înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de
drept civil.
Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care
este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se
referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci inter
pretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, con
ţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului,
exprimată într-o anumită normă de drept civil.
în practică, interpretarea normelor de drept civil este impusă de mai

multe împrejurări.
în primul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior,
ea este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute
în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia
nou ivită poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept
civil.
în al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că
legiuitorul, în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din
practică, utilizează formulări generale în redactarea textelor de lege.
Asemenea formulări cer însă explicarea sensului lor, pentru a se putea
stabili dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei
juridice respective. Spre exemplu, în materia prescripţiei extinctive, legea
nu enumeră motivele de repunere în termen, mulţumindu-se să precizeze,
generic, că este vorba de „motive temeinice”; într-o asemenea situaţie,
revine teoriei şi practicii judiciare sarcina de a preciza ce se înţelege prin
aceste motive, pe cale de consecinţă, determinându-se domeniul repu
nerii în termenul de prescripţie extinctivă.
în al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor în alcătuirea dispoziţiilor
legale nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de
vedere al termenilor întrebuinţaţi de legiuitor, putem deosebi următoarele
categorii de cuvinte:
- cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;
- cuvinte care sunt folosite şi în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic
civil au un sens mai larg. De exemplu, art. 539 alin. (2) C.civ. stabileşte că
„sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile
legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobi
liară sau imobiliară a sursei acestora”;
- cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de
cel din vorbirea obişnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil,
prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau transmite
un drept real, deci sintagma „a da” primeşte o altă accepţiune decât în
limbajul curent;
- cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezină, fideiusiune, uzuca
piune etc.).
Menţionăm că, uneori, acelaşi cuvânt are semnificaţii diferite, în funcţie
de instituţia sau categoria juridică în care este folosit. Spre exemplu, cu
vântul „terţ" are un anumit înţeles în materia efectelor actului juridic civil
(toate persoanele în afară de părţile actului juridic şi avânzii-cauză ai

acestora), un înţeles mai larg în materie de simulaţie (incluzând şi persoa
ne care, în mod obişnuit, fac parte din categoria avânzilor-cauză ai părţilor
actului juridic), un alt înţeles în materia cesiunii de creanţă (persoanele
care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori uni
versali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar faţă de care ce
siunea prezintă interes, cum este cazul debitorului cedat până în momen
tul îndeplinirii formei de publicitate, al cesionarilor succesivi şi ulteriori ai
aceleiaşi creanţe, al creditorilor cedentului) şi un alt înţeles în materia
înstrăinărilor de imobile (dobânditorii succesivi ai aceluiaşi imobil şi de la
aceeaşi persoană).
Desigur că problema interpretării nu se mai pune în acele ipoteze în
care însuşi actul normativ defineşte noţiunea sau noţiunile cu care ope
rează. Spre exemplu, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, stabileşte care este suprafaţa maxi
mă de teren ce se atribuie în proprietate unei familii, iar în alineatul urmă
tor se arată că „prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gos
podăresc împreună cu părinţii lor'*; în art. 2 şi art. 17 din Legea nr. 114/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt definite anumite
noţiuni folosite în această lege (locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă
socială, locuinţă de serviciu, locuinţă de interventie, locuinţă de nece-
* i * i > * i
sitate; locuinţă de protocol, casă de vacanţă, condominiu, unitate indivi

duală şi familie); art. 1 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al fran-
cizei, republicată, defineşte noţiunile de francizor, beneficiar, know-how,
reţea de franciză etc.
»
în al patrulea rând, interpretarea este necesară în unele cazuri şi

datorită faptului că norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau
neclară.
4.2. Clasificarea interpretării normelor de drept civil
Trei criterii de clasificare pot fi folosite în stabilirea felurilor interpretării.
4.2.1. Interpretarea în funcţie de organul ori persoana de la care

provine
Interpretarea oficială este aceea care provine de la însuşi organul de

stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în
norme interpretative [art. 9 alin. (1) C.civ.].
De exemplu, o dispoziţie dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o

altă lege ordinară; un articol neclar dintr-o hotărâre a Guvernului este in
terpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului etc. Interpretarea este oficială
şi atunci când provine de la un organ neguvernamental învestit de lege cu
prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă organizaţii din
sistemul său, desigur în măsura în care organul respectiv emite un act cu
caracter normativ care are ca obiect interpretarea unui text dintr-un act
normativ anterior al său.
Interpretarea oficială are caracter general obligatoriu, la fel ca actul
normativ interpretat.
în legătură cu actele normative (legile) interpretative, art. 9 alin. (2)
C.civ. stabileşte că „norma interpretativă produce efecte numai pentru
viitor” .
Interpretarea jurisdicţională este aceea care provine de la un organ de
jurisdicţie (de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care,
potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale).
Principala componentă a interpretării jurisdicţionale este interpretarea
judiciară, prin care se înţelege interpretarea dată de instanţele judecăto
reşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justi
ţie). în principiu, obligativitatea acestei interpretări priveşte numai speţa
respectivă, deoarece interpretarea legii se face numai în scopul aplicării ei
în cazul dedus judecăţii [art. 9 alin. (3) C.civ.]. Această soluţie decurge şi
din faptul că, în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu constituie, ca
regulă, izvor de drept. Totuşi, atât în cazul deciziilor asupra recursului în
interesul legii pronunţate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi
în cazul deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu ocazia rezolvă
rii excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor sau ordonanţelor, ar trebui
să se admită că suntem în prezenţa unei interpretări obligatorii pentru
instante.111
O a treia categorie de interpretare o constituie cea care se dă normelor
juridice civile în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în faţa
instanţei. O asemenea interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar
poate fi însuşită de organul căruia i se adresează.
t11 Avem în vedere ipoteza în care Curtea Constituţională ar decide că dispozi

ţia legală în cauză este constituţională numai dacă i se dă o anumită interpretare.
4.2.2. Interpretarea literala, interpretarea extensiva şi interpretarea

restrictiva
în funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală

(numită şi declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea este literală atunci când există concordanţă deplină între
formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează
în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge
aplicarea dispoziţiei în cauză.
în practică, această interpretare, care se mai numeşte şi declarativă,
este cea mai frecventă, fiind impusă fie de dispoziţii legale având o redac
tare clară, fie de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.
Interpretarea literală, care are în vedere rezultatul (concluzia) interpre
tării, nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală, aceasta din urmă
fiind o varietate a interpretării normelor juridice civile în funcţie de metoda
de interpretare; este vorba deci de criterii diferite de clasificare. Folosindu-se
metoda interpretării gramaticale, s-ar putea ajunge la o interpretare litera
lă, dar la aceasta din urmă s-ar putea ajunge şi utilizându-se alte metode
de interpretare, după cum prin folosirea metodei interpretării gramaticale
ar fi posibil să nu se ajungă la o interpretare literală, ci la o interpretare
extensivă sau restrictivă.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal inter
pretat şi cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concor
dantă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intentia
> * i
reală a legiuitorului, astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal inter

pretat trebuie extins şi la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui.
La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin
folosirea metodei analogiei sau a argumentului a fortiori, la care ne vom
referi atunci când vom analiza una dintre metodele de interpretare, şi anu
me interpretarea logică.
în practică, o interpretare extensivă a fost dată dispoziţiilor înscrise în
art. 1198 C.civ. din 1864 deoarece, la imposibilitatea materială de precon-
stituire a înscrisului, la care se referă textul respectiv, s-a adăugat şi impo
sibilitatea morală de preconstituire a înscrisului.111
De asemenea, având în vedere faptul că instituţia delegaţiei nu mai
este reglementată de Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 1168 C.civ., ori
[11 A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 861/1976, în C.D. 1976, p. 237;
dec. nr. 196/1984, în C.D. 1984, p. 135.
de câîe ori un contract nenumit va cuprinde în conţinutul său o delegaţie,

vor fi aplicabile regulile ce guvernează cel mai asemănător contract, deci,
în ipoteza delegaţiei imperfecte se va da o interpretare extensivă dispo
ziţiilor ce reglementează instituţia novaţiei prin schimbare de debitor.
Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enu
merări limitative, excepţii sau prezumţii, ori cele care restrâng exerciţiul
unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aplicarea acestora
prin analogie fiind interzisă (art. 10 C.civ.).
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal
interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul
că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text.
După cum se observă, interpretarea restrictivă este diametral opusă inter
pretării extensive.
Dispoziţia înscrisă în art. 1182 C.civ. din 1864, în legătură cu dobân
direa datei certe prin înfăţişarea înscrisului sub semnătură privată la o
autoritate publică, este susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul
că simpla prezentare a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca
înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate ori ca pe înscris să se facă o
menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea
respectivă.
4.2.3. Interpretarea gramaticala, interpretarea sistematica, interpreta

rea istorico-teleologicâ, interpretarea logica şi interpretarea prin analogie
în funcţie de procedeele cu ajutorul cărora interpretul stabileşte înţele

sul normei juridice, deci după metoda de interpretare folosită, se deose
beşte între: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpre
tarea istorico-teleologică, interpretarea logică şi procedeul analogiei.
înainte de a trece la prezentarea metodelor de interpretare a normelor
de drept civil, este necesar să subliniem că numai din punct de vedere
didactic acestea sunt analizate separat, însă, în practică, aceleiaşi dispo
ziţii legale i se pot aplica două sau mai multe metode de interpretare,
putându-se ajunge fie la acelaşi rezultat, fie la rezultate diferite.
a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei nor
me juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea pro
cedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se
cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre
aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele între
buinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Pentru ilustrarea acestui fel de interpretare, menţionăm cazul art. 408

alin. (3) C.civ., care dispune că „filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se
stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz”.
Utilizarea particulei „sau” (iar nu a particulei „şi”) conduce la următoarea
concluzie: filiaţia copilului se stabileşte fie de tatăl său prin actul de recu
noaştere, fie de instanţa de tutelă prin hotărâre judecătorească. Aşadar,
dacă într-o normă de drept civil se foloseşte particula „sau” („ori”), atunci
este vorba de cerinţe alternative; dacă însă se utilizează particula „şi”,
înseamnă că suntem în prezenţa unor cerinţe cumulative.
b) Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei norme
juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din
acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ.
Astfel, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică pentru
înţelegerea dispoziţiei înscrise în art. 39 alin. (1) C.civ., potrivit căruia
„minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu",
textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „pentru
motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei cir
cumscripţie minorul îşi are domiciliul”. Rezultă, deci, că numai minorii care
au împlinit vârsta de 16 ani pot dobândi prin căsătorie, în condiţiile legii,
capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de 18 ani.
Recurgerea la interpretarea sistematică este impusă, în frecvente
cazuri, de coexistenţa unor norme juridice civile generale şi a unor norme
juridice civile speciale, pentru a se putea stabili sfera de aplicare a unei
anumite dispoziţii legale. în principiu, interpretul trebuie să determine
următoarele elemente:
- locul pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul
sistemului de acte normative ce formează izvoarele dreptului civil, izvoare
ce trebuie privite ţinându-se cont de ierarhia lor;
- felul actului normativ din care face parte norma juridică supusă inter
pretării, în sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege
specială;
- felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face
parte, în sensul de a şti dacă este vorba de o normă generală sau de o
normă specială;
- locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiaşi
articol din lege, în cadrul secţiunilor, capitolelor, titlului etc., în alte cuvinte,
sistematizarea actului normativ din care face parte norma ce trebuie inter
pretată.
După ce s-a stabilit caracterul general sau special al normei în
discuţie, interpretul va aplica regulile pe care le-am menţionat atunci când
am vorbit despre clasificarea normelor în generale şi speciale.
c) Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei
dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la
adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.
Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale
actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării,
expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului normativ res
pectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamen
tare etc. De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării ante
rioare, deci a dispoziţiilor legale abrogate prin textele legale supuse inter
pretării.
d) Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme
juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe
care se sprijină.
Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deduc
tive. Folosirea frecventă a acestei metode de interpretare, încă de către
romani, a condus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică,
exprimate în adagii latine, precum şi la consacrarea unor argumente de
interpretare logică.
Prima regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptio
est strictissimae interpretationis (et aplicationis). Aşadar, excepţia este de
strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o nor
mă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie
extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
O aplicaţie specială a acestei reguli de interpretare o reprezintă sta
bilirea corelaţiei dintre legea (norma) generală şi legea (norma) specială,
la care ne-am referit mai sus.
în legătură cu această regulă de interpretare logică, mai trebuie reţinut
că excepţiile pot fi formale (cele expres prevăzute de lege, prin folosirea
expresiilor: „cu excepţia”, „afară numai dacă” etc.), dar şi virtuale (cele
care decurg din natura dispoziţiei).
Cea de-a doua regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea
(norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. în alte
cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea
aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le

conţine.
De exemplu, art. 92 alin. (1) C.civ. prevede că „domiciliul minorului
care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute
de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în
mod statornic”; întrucât textul foloseşte termenul generic de minori, nedis
tingând despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât
minorilor sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorilor între 14
şi 18 ani (care au capacitate de exerciţiu restrânsă).
Trebuie însă menţionat că această regulă de interpretare nu este
absolută, aşa încât, în funcţie de situaţia concretă, se poate ajunge uneori
la anumite distincţii, chiar dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de
lege supus interpretării.
Aşadar, regulii ubi lex non distinguit, nec nos disîinguere debemus i
s-ar putea opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul
cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessaî ratio legis, ibi
cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale).
Spre exemplu, cât priveşte interpretarea noţiunii de autor al poseso
rului, folosită de art. 933 alin. (2) C.civ., trebuie reţinut că, deşi articolul
menţionat nu prevede în mod expres, joncţiunea posesiilor nu poate avea
loc dacă este vorba şi de posesia proprietarului, deoarece într-o ase
menea situaţie nu se identifică acea justificare a uzucapiunii, care constă
în sancţionarea pasivităţii îndelungate a proprietarului.111
în orice caz, interpretul trebuie să ţină cont şi de alte dispoziţii legale
susceptibile a deveni incidente speţei respective, deci nu trebuie scăpată
din vedere şi o eventuală interpretare sistematică.
O ultimă regulă de interpretare logică pe care o vom reţine şi noi se
exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut
pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Această regulă de
interpretare este prevăzută de art. 1268 alin. (3) C.civ., pentru interpre
tarea contractelor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la
interpretarea normelor de drept civil.
Spre exemplu, se poate recurge la regula de interpretare logică în dis
cuţie pentru a se combate opinia potrivit căreia, dacă părţile au redactat
înscrisul sub semnătură privată într-un singur exemplar, înseamnă că ele
[11 A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 299/1981, în Repertoriu 1980-
1985, p. 75, nr. 50; dec. nr. 2166/1986, în C.D. 1986, p. 19.
au înţeles tacit să deroge de la regula înscrisă în art. 1179 alin. (1) C.civ.
din 1864 (referitoare la formalitatea multiplului exemplar), deoarece, în
cadrul unei astfel de opinii, s-ar ajunge ca, pe cale de interpretare, dispo
ziţia legală înscrisă în articolul menţionat să nu îşi mai găsească, practic,
aplicare.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în
practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.
Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit
legea terţului exclus (tertium non datui); atunci când se afirmă ceva, se
neagă contrariul - qui dicit de uno, negat de altero.
Potrivit art. 282 C.civ., „viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele
dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor
reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite” ; per a contrario, nu
este permisă luarea unui nume străin de numele lor.
Este necesar să precizăm că folosirea acestui argument nu poate fi
generală. El nu este concludent dacă, plecând de la o dispoziţie de excep
ţie, se afirmă o regulă generală. în orice caz, valoarea argumentului în
discuţie este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate deduce, cu
puterea evidenţei, că legiuitorul a înţeles neapărat, într-un caz contrar
celui reglementat, să dea o soluţie contrară celei prevăzute de lege.
De asemenea, din art. 11 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga
prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri”, ar rezulta, folosind argumen
tul per a contrario, că se poate deroga de la normele juridice de ordine
privată, însă, aşa cum am menţionat deja, în momentul încheierii actului
juridic părţile pot deroga numai de la normele de ordine privată dispo
zitive, nu şi de la normele de ordine privată imperative.
în baza argumentului a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au
fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc, cu şi
mai multă tărie, în cazul dat.
Spre exemplu, în legătură cu interpretarea art. 282 C.civ., mai exact, în
sprijinul soluţiei că soţul supravieţuitor are dreptul să poarte numele
dobândit prin încheierea căsătoriei şi după decesul celuilalt soţ, poate fi
adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383 alin. (1) şi (2) C.civ.: dacă
soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să
poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, cu atât mai mult
trebuie să se recunoască această posibilitate soţului supravieţuitor, a

cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ.
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul
prin care se învederează că o anumită soluţie propusă prin interpretarea
dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vede
re ar duce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argu
ment este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele
controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate în
sprijinul opiniei contrare.
Pe lângă argumentele de interpretare logică menţionate mai sus,
uneori, sunt folosite şi alte argumente, de o valoare cel puţin discutabilă,
precum: argumentul ad populum (care se întemeiază pe împrejurarea că
există un acord al majorităţii), argumentul ad hominem (care se referă la
calităţile persoanei care a formulat o anumită opinie); argumentul ex
silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă
că acel lucru este afirmat), argumentul ad ignorantiam (care se bazează
pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.
e) Metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau
ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea
că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice,
trebuie dată aceeaşi soluţie. Fundamentul acestei metode constă în faptul
că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.
Importanţa metodei analogiei constă în aceea că ea reprezintă pro
cedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune
nu atât problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de
lege care să fie aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Com
pletarea lacunelor legii se face prin recurgerea fie la normele juridice
civile, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia legii (analogia legis),
fie la principiile dreptului civil, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia
dreptului (analogia iuris). în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa
de judecată este chiar obligată să recurgă la analogia legii sau, după caz,
la analogia dreptului, deoarece art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, dispune că „judecătorii nu pot refuza să judece pe
motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” .
Determinarea cazurilor de folosire în practică a metodei analogiei este
relativ uşoară, întrucât se folosesc expresii precum: „pentru identitate de
raţiune”, „pentru identitate de figură juridică”, „pentru identitate de moti
vare” etc.
Trebuie menţionat că nu constituie un caz de analogie a legii acela în

care o normă juridică stabileşte că situaţia la care se referă este guver
nată de anumite dispoziţii legale, pe care le menţionează expres, încorpo-
rându-le deci în cuprinsul prevederilor respectivei norme juridice. Spre
exemplu, potrivit art. 1764 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile privitoare la vânzare
se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului”; art. 1340 C.civ., care
stabileşte că „în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la
data când a fost începută, efectele unui mandat”. în alte cuvinte, normele
de trimitere nu sunt lacune ale legii, ci, dimpotrivă, ele indică textele de
lege aplicabile.
în sfârşit, este necesar să subliniem şi relativitatea metodei analogiei,
ceea ce înseamnă că, atunci când se foloseşte această metodă, trebuie
să se aibă în vedere nu numai asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia
reglementată expres de lege şi situaţia neprevăzută de lege şi pentru care
se intenţionează a se aplica acelaşi text de lege.
De asemenea, nu trebuie omis din vedere că normele speciale, afară
de cazul prevăzut de art. 1168 C.civ., precum şi normele care restrâng
exerciţiul unor drepturi şi cele care prevăd sancţiuni civile nu pot fi aplicate
prin analogie [art. 10 C.civ.].
Capitolul al ll-lea. Raportul juridic civil
Secţiunea /. Caracterizare generala

a raportului juridic civil
1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil
1.1. Noţiunea şi enumerarea caracterelor
Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau

nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere, şi anume:
- este un raport social;
- este un raport voliţional;
- părţile au poziţia de egalitate juridică.
1.2. Caracterul social al raportului juridic civil
Raportul de drept civil, ca orice raport juridic, este un raport social,

adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de su
biect individual, fie în calitate de subiect colectiv.
Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două
precizări.
în primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către
norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială,
anume de a fi relaţie socială.
«
în al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei

oamenilor, chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anu
mite lucruri (bunuri). Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul
juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor (ei
între ei) cu privire la lucruri. Menţionăm totuşi că a fost exprimat şi punctul
de vedere potrivit căruia dreptul subiectiv civil real creează un raport
imediat şi direct între un lucru şi o persoană.113 însă, chiar şi în literatura

de specialitate mai veche s-a precizat că nu este exact să se afirme că
dreptul real este un drept asupra unui lucru, deoarece, ţinând cont de
faptul că orice drept subiectiv este însoţit de o obligaţie civilă corespun
zătoare, ar însemna că şi lucrul, la rândul lui, are obligaţii faţă de om.l2]
1.3. Caracterul voliţional al raportului juridic civil
O relaţie socială devine raport juridic civil, deoarece acest lucru s-a
dorit de către legiuitor, prin edictarea normei de drept civil. Aşadar, primul
aspect care evidenţiază caracterul voliţional al oricărui raport juridic civil
rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat.
Există însă şi un al doilea aspect al caracterului voliţional, dar numai
pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, în
sensul că, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există şi
voinţa exprimată de autorul sau, după caz, de autorii actului juridic civil.
Tocmai de aceea se spune că asemenea raporturi juridice civile au un
caracter dublu voliţional.t
1.4. Caracterul de raport juridic în care părţile au poziţia de egalitate

juridică
Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu numai metoda de regle

mentare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter al raportului juridic civil se exprimă în nesubor-
donarea unei părţi faţă de cealaltă parte a raportului juridic respectiv.
2. Structura raportului juridic civil
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive

ale raportului juridic civil.
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt în număr de trei:
părţile, conţinutul şi obiectul.
E1] A se vedea, spre exemplu: Aubry e t Rau, Cours de droit civil frangais, tome
II, 5e ed., Paris, 1897, p. 72; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 30; C. Hamangiu,
I. R o s e tti-B ă lă n e s c u , Al. B ă ico ia n u , op. cit., voi. I, p. 526 (aceşti autori admit însă
că raportul juridic care conţine un drept real este tot un raport între persoane, însă
acesta nu ar constitui decât un caracter accesoriu, subînţeles şi oarecum abstract
al dreptului real); N.D. Ghimpa, Izvoarele obligaţiunilor, p. 12 şi p. 18.
121 M.A. D u m itre s c u , op. cit., p. 472-473.
li. Raportul juridic civil 53
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juri
dice, în calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiec
tive civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic res
pectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau pe care sunt
ţinute să le respecte.
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, aceste trei elemente
trebuie să fie întrunite cumulativ.
3. Izvoarele raportului juridic civil concret
3.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act

sau faptă) de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil
concret.
Subliniem că actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil
concret constituie, în acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi
al obligaţiilor civile care formează conţinutul raportului juridic respectiv.
3.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil abstract,

raportul juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două

premise, anume: subiectele de drept civil (persoanele fizice sau juridice
între care se stabileşte relaţia socială), precum şi norma de drept civil
care reglementează relaţia socială respectivă.
Pentru existenţa unui raport juridic civil concret, la cele două premise
menţionate mai sus este necesar să se mai adauge o a treia, anume o
împrejurare (un anumit act sau o anumită faptă) de care legea civilă să
condiţioneze naşterea unui asemenea raport.
Aşadar, corelaţia în discuţie este următoarea:
- norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru
existenţa atât a raportului juridic civil abstract, cât şi a raportului juridic
civil concret şi a izvorului raportului juridic civil concret;
- raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret,
în sensul că acesta din urmă se va încadra într-un anumit tip de raport
juridic civil abstract, iar raportul juridic civil concret particularizează rapor
tul juridic civil abstract;
- izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie juridică
determinată (concretă) între anumite subiecte de drept civil.
3.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete
După cum depind sau sunt independente de voinţa umană, izvoarele

raporturilor juridice civile concrete se împart în fapte omeneşti şi eveni
mente, acestea din urmă fiind numite uneori şi fapte naturale.
înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvâr
şite de subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juri
dice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi
juridice civile concrete. Aşadar, această categorie reuneşte atât acţiunile
sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele involuntare (nedorite).
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic
civil de existenţa intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o par
te, faptele săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică actele
juridice civile, iar, pe de altă parte, faptele săvârşite fără intenţia de a pro
duce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, adică
faptele juridice (stricto sensu).
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi
faptele ilicite.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
subiectului de drept civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi
juridice. Spre exemplu, inundaţia poate fi forţă majoră, care, potrivit legii,
suspendă curgerea termenelor de prescripţie extinctivă şi decădere, exo
nerează de răspundere civilă; moartea înseamnă încetarea capacităţii de
folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii succesiunii etc.
După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi
fapt juridic în sens restrâns (stricto sensu).
în sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti,
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi eveni
mentele.
în sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele ome
neşti săvârşite fără intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se
produc în temeiul legii, precum şi evenimentele (faptele naturale).
Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt
juridic în sens restrâns o reprezintă actele juridice.
Secţiunea a //-o. Conţinutul raportului juridic civil
1. Consideraţii generale
Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului rapor

tului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil nu sunt inde
pendente, ci, dimpotrivă, se află într-o strânsă corelaţie, deoarece, pentru
orice raport juridic civil (real, obligaţional sau nepatrimonial), nu există
drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă şi, invers, nu există
obligaţie civilă căreia să nu îi corespundă un drept subiectiv civil.
Raportul juridic real, sub aspectul conţinutului său, este un raport sim
plu, în sensul că subiectul activ (titularul dreptului real) are în principiu
numai drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat are numai obligaţia nega
tivă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exerciţiului dreptului
real de către titularul acestuia.
Situaţia se prezintă în mod asemănător şi în cazul raportului juridic
nepatrimonial.
în schimb, din punctul de vedere al conţinutului său, raportul juridic
obligaţional poate fi nu numai un raport simplu (de exemplu, din momentul
încheierii unui contract de împrumut de folosinţă se nasc obligaţii numai
pentru comodatar, eventualele obligaţii care se nasc pe parcursul exe
cutării contractului în sarcina comodantului fiind obligaţii extracontrac
tuale), ci şi un raport complex, în sensul că fiecare parte a raportului juri
dic are atât drepturi subiective civile, cât şi obligaţii civile (spre exemplu,
în contractul de vânzare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului
vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul respectiv,
iar obligaţiilor vânzătorului de a preda lucrul cumpărătorului şi de a-l ga
ranta contra evicţiunii şi contra viciilor îi corespund drepturile cumpărăto
rului de a i se preda lucrul şi de a fi garantat contra evicţiunii şi contra
viciilor lucrului).
2. Dreptul subiectiv civil
2.1. Definiţie
în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea

ce priveşte definirea dreptului subiectiv civil. în ceea ce ne priveşte, vom
defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea subiectului activ, în limi

tele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de a
solicita concursul forţei coercitive a statului.
t
Aşadar, se observă, în primul rând, că dreptul subiectiv civil este o

posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de legea civilă subiec
tului activ (titularului).
în al doilea rând, dreptul subiectiv civil presupune trei componente,
anume:
- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită,
în limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de
lege, subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să
facă ori să nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de con
strângere a statului, dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.
Este important de reţinut că existenţa dreptului subiectiv civil nu trebuie
confundată cu exerciţiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este acelaşi
lucru cu posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posi
bilităţii juridice).
2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile
2.2.1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile

relative
în literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a

drepturilor subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că un asemenea criteriu nu este la
adăpost de orice critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiec
tiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul
că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească. De aceea, vom prefera să
împărţim drepturile subiective civile în absolute şi relative, după cum titu
larul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul
altuia pentru a şi-l exercita.
în categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drep
turile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului
juridic în al cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din
toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atin
gere;
- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept
civil (sau, cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga
omnes).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul
poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care drep
tul nu se poate realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de
creanţă.
i
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi
conţinut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a
face), fie într-o abţinere (a nu face);
- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum
se spune în doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).
2.2.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective

civile patrim oniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)
Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului

drepturilor subiective civile.
Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimoniaf) este acel
drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale
persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la
reputaţie, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul
la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare
civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, drep
tul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);
- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt
patrimoniale).
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ra

mură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmea
ză a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile nepatri
moniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul
raporturilor de familie.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o
valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în
drepturi reale şi drepturi de creanţă.111
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul
căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în
mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patri
monial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde
subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii de către stat.
Aşadar, creditorul nu îşi poate exercita dreptul său fără concursul altei
persoane (debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obţinut prin
intermediul forţei coercitive a statului. Tocmai de aceea, dreptul de crean
ţă mai este denumit şi drept personal. De altfel, în ceea ce priveşte acţiu
nile în justiţie referitoare la drepturile subiective patrimoniale, dacă acţiu
nile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept real
sunt denumite acţiuni reale, în schimb, acţiunile prin care se urmăreşte
recunoaşterea sau realizarea unui drept de creanţă sunt denumite acţiuni
personale. Totuşi, utilizarea sintagmei de drept personal pentru desemna
rea unui drept de creanţă nu este recomandabilă, deoarece ea poate
genera unele confuzii, putându-se crede că nu ar fi vorba de un drept
subiectiv patrimonial, ci de un drept nepatrimonial (care mai este numit şi
[11 Fără a intra în amănunte, menţionăm că sunt şi autori care folosesc o clasi
ficare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă
şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar include, pe de o parte, dreptu
rile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul
de folosinţă exclusivă a unei creaţii intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile refe
ritoare la clientelă). Se subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate în cate
goria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar
nici în categoria drepturilor de creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor per
soane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu
numai un lucru, ci şi idei sau activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma
să includem aceste drepturi în categoria drepturilor reale. A se vedea şi G. Boroi,
Les attributes de la personne physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.
II. Raportul juridic civil 59
drept personal nepatrimonial) ori de un drept subiectiv intransmisibil (drept

cu caracter strict personal).
Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte
juridice unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ili
cită cauzatoare de prejudicii, gestiunea de afaceri/11 plata nedatorată121 şi
îmbogăţirea fără justă cauză131).
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de
creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii
lor, ca subiecte active etc.), între ele există importante deosebiri:
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în
cazul dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia
corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i
se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obli
gaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care
însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut
face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă
sunt nelimitate;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi141 şi de prero
gativa preferinţei, nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în
posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la
orice persoană care l-ar deţine/51 Prerogativa preferinţei constă în posibili
111 Gestiunea de afaceri, denumită şi gestiunea intereselor altuia (reglementată

de art. 1330 - art. 1340 C.civ.), este operaţia care există atunci când, fără să fie obli
gată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile
altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând
gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în
alt fel de afacerile sale. Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri, o persoană intervine,
prin fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în intere
sul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.
121 Plata nedatorată (art. 1341 - art. 1344 C.civ.) constă în executarea de către o
persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a
plăti datoria altei persoane.
[31 îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 - art. 1348 C.civ.) reprezintă fapta
juridică prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micşorării patri
moniului altei persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta.
141în sensul că dreptul de urmărire este de esenţa dreptului real, a se vedea Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.
[51 Spre exemplu: proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice persoană
care îl deţine; uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de
tatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate

faţă de titularii altor drepturi.111
2.2.3. D repturi subiective civiie principale şi d re p tu ri subiective civile

accesorii
Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile

subiective civile.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de
sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă
de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv
civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului
accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal - acce-
sorium sequitur principale.
întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă
că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează
drepturile patrimoniale.
Atragem atenţia că sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi
drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoa
rece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi
corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii.121 Dintr*un
contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi co
relative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract
accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului),
ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii).
la orice proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la

nudul proprietar; titularul unei servituţi îşi poate exercita dreptul chiar dacă fondul
aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; în cazul dreptului real de ipotecă,
dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate printr-o
ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie obligaţia de
restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul afec
tat garanţiei şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare
silită, pentru ca din preţul obţinut la licitaţie să îşi satisfacă dreptul său de creanţă
faţă de debitor.
(1J De exemplu, din preţul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitaţie, mai
întâi îşi va satisface creanţa creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă,
iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit.
[2] în acest sens, a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 126.
în categoria drepturilor de creanţă accesorii includem:

- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă
creanţei principale;
- dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală;111
- dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune;121
- dreptul de a pretinde arvuna.131
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia
drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile
reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de
proprietate publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai
statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată
(pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoa
nele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprie
tate privată (dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi
drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoa
ne), anume: dreptul de superficie,141 dreptul de uzufruct,151 dreptul de
[1J Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale
[art. 1538 alin. (1) C.civ.]. Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a
presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
[2] Fideiusiunea (denumită şi cauţiune) este contractul prin care o parte, fideiu-
sorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calita
tea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obli
gaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art. 2280 C.civ.).
[3] An/una reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte părţi
cu ocazia încheierii unei convenţii, urmând ca, în ipoteza denunţării sau a neexe
cutării convenţiei respective, partea care a denunţat unilateral sau nu şi-a executat
culpabil obligaţia asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul
sumei primite (art. 1544-1545 C.civ.).
141Dreptul de superficie este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul do
bândeşte un drept de folosinţă [art. 693 alin. (1) C.civ.]. Aşadar, dreptul de super
ficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe care îl are o per
soană (denumită superficiar) asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări ce
se află pe suprafaţa sau în subsolul unui teren care aparţine unei alte persoane, te
ren asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
151Potrivit art. 703 C.civ., „uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane
şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i
conserva substanţa”. Aşadar, dreptul de uzufruct implică segmentarea dreptului de
uz,[1] dreptul de abitaţie[2] şi dreptul de servitute;131

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după
caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii
publice de interes naţional, judeţean ori local, ca drept real corespunzător
dreptului de proprietate publică [reglementat de art. 867 - art. 870 C.civ.];
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte
din concesiune [reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G.
nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice,
precum şi de art. 871 - art. 873 C.civ. etc.];
- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau
a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de
utilitate publică [reglementat de art. 874 şi art. 875 C.civ. etc];
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau
a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoa
ne juridice;[41
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane
juridice;151
proprietate, în sensul că uzufructuarului (titularul dreptului de uzufruct) îi revin prero

gativa de a folosi lucrul şi prerogativa de a-i culege fructele, iar proprietarului (numit
nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziţiei.
( 1 Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de
acesta constând în aceea că titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege
fructele decât pentru nevoile sale şi ale familiei sale. Dreptul de uz este dreptul
unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi indus
triale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.civ.).
[2] Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă, titularul
dreptului de abitaţie având dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreu
nă cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la
care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în între
ţinere (art. 750 C.civ.).
(31Articolul 755 alin. (1) C.civ. defineşte servitutea ca „sarcina care grevează un
imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar” .
[4] De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „consiliile locale şi con
siliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile
proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice
fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori
serviciilor publice”.
[5] Avem în vedere, spre exemplu: dreptul de folosinţă a unor terenuri din dome
niul privat al comunei, oraşului sau municipiului, atribuit în condiţiile prevăzute în art.
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane

juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexă.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă,*11 reglementat de art. 2343 - art. 2479 C.civ.;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480 - art. 2494
C.civ.;[21
- privilegiile, reglementate de art. 2333 - art. 2342 C.civ.;[31
- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495 - art. 2499 C.civ.141
19 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulte
rioare.
[1J Potrivit art. 2343 C.civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile
sau imobile afectate executării unei obligaţii”. Aşadar, dreptul de ipotecă este acel
drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară sau mobiliară, după caz, ce
însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor şi care nu presupune
deposedarea celui care o constituie.
121 Dreptul de gaj este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care
debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. în cazul în
care debitorul nu îşi achită datoria, creditorul gajist are dreptul fie de a cere instanţei
să îi aprobe reţinerea lucrului în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de
estimare a valorii lucrului, fie de a solicita vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat,
cu dreptul de a fi plătit cu preferinţă din suma obţinută faţă de alţi creditori ai ace
luiaşi debitor.
^ Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale [art. 2333 alin. (1) C.civ.].
141 Dreptul de retenţie, numit şi debitum cum re iunctum, este acel drept real de
garanţie imperfect, ce constă în posibilitatea deţinătorului unui lucru mobil sau
imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor
până când acesta nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept
sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile nece
sare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul
i le-a cauzat [art. 2495 alin. (1) C.civ.].
Ca aplicaţii legale ale dreptului de retenţie, menţionăm: art. 352 alin. (2) C.civ.
potrivit căruia „soţul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are un drept
de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor
pe care acesta i le datorează”; art. 566 alin. (6) C.civ. potrivit căruia, în cazul admi
terii acţiunii în revendicare, „pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor
până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu
excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare”;
art. 2029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva
mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bu
nurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama aces
tuia”; art. 2053 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanţele sale asupra comi
tentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în
detentia sa".
i
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept prin

cipal, un drept de creanţă.
2.2.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective

civile afectate de m odalitâţi
Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor

subiective civile îl reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă
certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu
depind de vreo împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat
de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
7 >
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă
deplină siguranţă titularului, în sensul că exercitarea dreptului sau chiar
existenţa lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Terme
nul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, însă, din perspec
tiva drepturilor subiective afectate de modalităţi vom reţine doar termenul
şi condiţia.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de
dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic,
constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează
existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că
amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce pri
veşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a
stingerii dreptului subiectiv.
Menţionăm că, în doctrină, uneori, se vorbeşte şi despre existenţa altor
categorii de drepturi, respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare,111
existând şi dispoziţii legale care fac referire la acestea, spre exemplu,
art. 956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moş
teniri nedeschise”, art. 2370 C.civ., care are ca denumire marginală „obli
gaţiile viitoare sau eventuale" şi care, în conţinut, se referă la rangul ipo
tecii care garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ceea ce înseamnă
t1] Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se

vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a revizuită şi
adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.
că drepturile corelative unor asemenea obligaţii sunt drepturi viitoare sau

eventuale etc.
2.3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept
Aşa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat

cu exerciţiul lui. Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu
este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele prin
cipii:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a mo
ralei [art. 14 alin. (1) C.civ.];
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de
ordin material (de exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască
dincolo de linia vecinătăţii), cât şi de ordin juridic (spre exemplu, creditorul
nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică
numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recu
noscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe (art. 15 C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă [art. 57 din
Constituţie, art. 14 alin. (1) C.civ.].
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiec
tive civile nefiind suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre
ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil este exercitat cu respectarea celor
patru principii menţionate mai sus, îşi va dovedi exactitatea adagiul qui
suo iure utitur, neminem laedit (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe
nimeni).
în legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi
problema abuzului de drept.
Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru
enumerate mai sus, deci se poate vorbi de un abuz de drept atunci când
titularul acestuia, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, astfel
cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 15 C.civ.
Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor exter
ne, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care
am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci numai depăşirea
limitelor interne ale dreptului subiectiv civil. Deci, existenţa dreptului su
biectiv civil nu trebuie confundată cu modul în care este exercitat un drept
subiectiv civil care există.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:

- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a
1 i
dreptului subiectiv civil;

- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de
la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul
săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Pentru a caracteriza exerciţiul unui drept subiectiv civil ca abuziv, este
necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
- să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele,
respectarea limitelor externe ale dreptului;
- autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză şi să
fie capabil să îl exercite. Această condiţie este uşor de justificat, având în
vedere că, prin ipoteză, abuzul de drept presupune folosirea (exerciţiul)
dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că persoana despre care se afirmă
că a săvârşit un abuz de drept trebuie, în primul rând, să aibă acel drept,
iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
- dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru
care a fost recunoscut de lege, adică titularul să îşi exercite dreptul su
biectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv şi nerezonabil etc.;
- dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă.
S-a considerat că sancţionarea abuzului de drept ar consta, de regulă,
în refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că orga
nul de jurisdicţie, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui
drept subiectiv civil, nu va admite cererea titularului acelui drept (nu va
admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată dacă
abuzul de drept provine de la reclamant, respectiv va înlătura apărarea
pârâtului dacă abuzul de drept provine de la acesta).*11 în ceea ce ne pri
veşte, apreciem că, în lipsa unui text de lege expres în acest sens, aceas
tă soluţie este discutabilă. Respingerea cererii titularului dreptului subiec
tiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unor dispoziţii
legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului.
în opinia noastră, sancţiunea cu caracter general a exercitării abuzive
a unui drept subiectiv civil constă în obligarea autorului abuzului, dacă
este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial
sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor
111 Plenul Trib. Suprem, dec. nr. 13/1959, în C.D. 1959, p. 37. A se vedea şi
Gh. Beleiu, op. cit, p. 87.
ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Alte sancţiuni, cu caracter

special, ar putea să intervină numai dacă ar fi prevăzute în mod expres de
o normă specială.
3. Obligaţia civilă
3.1. Noţiune
Obligaţia este definită de art. 1164 C.civ. ca fiind o legătură de drept în

virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar
acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Astfel, prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al ra
portului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi
care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Din definiţie rezultă că obligaţia civilă presupune, întotdeauna, o înda
torire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă ur
mătoarele trăsăturr.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare
conduitei pe care o poate avea subiectul activ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acţiune sau, după
caz, într-o abţinere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin
forţa coercitivă a statului.
>
Sub aspect terminologic, trebuie reţinut că, pe lângă sensul de mai

sus, expresia „obligaţie civilă” (sau cuvântul „obligaţie”) mai are încă două
înţelesuri. Astfel, prin obligaţie civilă se desemnează şi raportul obligaţio-
nal (numit şi raport de obligaţii), adică un raport juridic civil în care subiec
tul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să
dea, să facă ori să nu facă ceva. De asemenea, prin obligaţie se mai
desemnează şi înscrisul constatator al unei creanţe.
3.2. Clasificarea obligaţiilor civile
3.2.1. O bligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
în dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a

constitui sau de a transmite un drept real.
Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda” . Spre exemplu, obligaţia vânză
torului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patri
moniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confun

dată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din
urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De ase
menea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel
care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în fa
voarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al
acestuia din urmă.
Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se
realizează în chiar momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc
mai rar obligaţii de a da persistente în timp, după încheierea actului juri
dic. Totuşi, există obligaţii de a da ce se menţin şi după încheierea con
tractului, cum ar fi: ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii
asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să opereze la un mo
ment ulterior celui realizării acordului de voinţă; cazul vânzării unor bunuri
de gen (fungibile) etc.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare,
de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice
prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da” .
De exemplu, sunt obligaţii de a face: obligaţia locatorului de a pune la
dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat,
obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se
abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni.
i > 1
Conţinutul obligaţiei de a nu face diferă după cum obligaţia este core

lativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face
corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face
corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face
ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut,
cităm: obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul
dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia pro
prietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau
îngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de
constituire a unei servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul
său de a nu construi la o distantă mai mică de un număr oarecare de
metri de linia despărţitoare etc.
Ca exemple de obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de
creanţă), menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu
înstrăina un anumit bun până când nu va efectua plata către împrumu-

tător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia
asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un
>
comerţ concurent etc.

i
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor

acte juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obli
gaţiilor.
3.2.2. O bligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative
Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include
în această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci
includem în această categorie obligaţia de a nu face.
Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exem
plu, în ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a
se putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obli
gaţiei ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume pune
rea în întârziere a debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei
obligaţii de a nu face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523
alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în cazul încălcării unei obligaţii
pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a debitorului
[art. 1528 alin. (2) C.civ.].
3.2.3. O bligaţii de rezultat şi obligaţii de m ijloace^
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obli

gaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat deter
minat.
Deci, obligaţiile de rezultat se caracterizează prin faptul că obligaţia
este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă
un rezultat bine stabilit.
Aşa cum spune art. 1481 alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat,
debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
[1] Pentru dezvoltări, a se vedea M. POUMAREDE, Droit des obligations. Cours

et travaux dirigest Montchrestien, 2010, p. 7-11.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de

prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debi
torului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat,
fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.
Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul obligaţiilor de mijloace,
debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atin
gerea rezultatului promis”.
Ca exemplu, se citează frecvent îndatorirea ce revine medicului de a
acţiona cu toată prudenţa şi toată diligenta cerute de ştiinţa şi etica me
dicală, în vederea vindecării pacientului de o anumită maladie, neatinger-
ea rezultatului urmărit neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obli
gaţiei.
De asemenea, în principiu, obligaţia asumată de avocat faţă de clientul
său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.111 Mai putem reţine ca
exemple de obligaţii de mijloace: obligaţia asumată de o persoană de a pre
găti o altă persoană în vederea reuşitei la un concurs, obligaţia unui savant
de a efectua cercetări în vederea unei descoperiri ştiinţifice etc.
Potrivit art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a se stabili dacă o obligaţie
este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de:
- modul în care obligaţia este stipulată în contract;
- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contrac
tului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sen
sul că, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit consti
tuie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce, în
cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu
reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în
mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru
îndeplinirea obligaţiei asumate.
(1J Curtea Constituţională, dec. nr. 45/1995, în M. Of. nr. 90 din 12 mai 1995;
FI. B a ia s , Principiile profesiei de avocat In lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în
Dreptul nr. 10-11/1995, p. 35; V.M. C io b a n u , Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 104.
3.2.4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii

propter rem
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de

care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se
mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majori
tatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se
caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât
creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al drep
tului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept,
deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional.
Aşadar, obligaţia scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte în
legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe per
soane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv,
chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea
raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 C.civ.
care, pentru ipoteza în care, în contractul de locaţiune nu s-a stipulat
încetarea acesteia în cazul înstrăinării bunului [art. 1812 alin. (1) şi (2)
C.civ.], prevede că, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul
imobilelor înscrise în cartea funciară,* dacă locatiunea
i a fost notată în
cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă
data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul
mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăi
nării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/â)111 este îndatorirea ce
incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui
lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională,
exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri impor
tante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc.
Ca exemple de obligaţii propter remt menţionăm: îndatorirea deţinăto
rului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74
[1J Atragem însă atenţia că denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la

concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi dato
rită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor
lucrurilor respective).
din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioa

re); obligaţia de grăniţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de con
servare a clădirii constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care consti
tuie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună
(art. 655 C.civ.) etc.
3.2.5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de

sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine
concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe
obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obli
gaţie (tot juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe
cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către de
bitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.
Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506
alin. (3) C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia
după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară resti
tuirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescrip
ţiei era împlinit” .
De asemenea, în cazul contractului de joc sau prinsoare, potrivit
art. 2264 alin. (1) C.civ., „pentru plata unei datorii născute dintr-un con
tract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune", iar alineatul 2 al ace
luiaşi articol prevede că cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii
făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei sau a cazului în care acela care a
plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţi
nută pe calea ofensivă a acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apă
rării),, în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi
constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea
obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl
acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea
prestaţiei executate de bunăvoie.
3.2.6. Alte clasificâri
După izvorul lor, se deosebesc:

- obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţiile civile născute din contracte;
- obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligaţiile civile izvorâte din gestiunea de afaceri;
- obligaţiile civile născute din plata nedatorată;
- obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile
complexe.
Categoria obligaţiilor complexe ar include:
- obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii
afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale);
- obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi
obligaţii indivizibile);
- obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facul
tative)/11
în sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge
între:
- obligaţii civile pecuniare (patrimoniale);
- obligaţii civile de altă natură (nepatrimoniale).
[1] Obligaţia alternativă, reglementată de art. 1461-1467 C.civ., presupune că

obiectul ei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia
dintre părţi (debitorul, afară de situaţia în care s-a prevăzut în mod expres că ale
gerea va aparţine creditorului şi de situaţia când, la scadenţă, debitorul nu optea
ză), executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei - duo sunt in
obligatione, una vero in solutione. De exemplu, debitorul se obligă să predea cre
ditorului un computer sau o tabletă pc. Fie că va preda computerul, fie că va preda
tableta pc, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestaţii.
Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură presta
ţie (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el
de a se libera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C.civ.) - non sunt
duo in obligatione, $ed una. Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului
un computer, convenindu-se însă că se va putea libera plătind suma de 2.000 de lei.
Secţiunea a lll-a. Obiectul raportului
juridic civil. Bunurile
1. Definiţia obiectului raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică

acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul aces
tui raport, cel din urmă constând în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în
posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi în îndatoririle juridice corespun
zătoare. în alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei conduite nu tre
buie confundate cu însăşi conduita. Spre exemplu, în cadrul contractului
de vânzare, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut şi dreptul cum
părătorului de a pretinde predarea lucrului intră în noţiunea de conţinut a!
raportului juridic născut din acest contract, însă acţiunea efectivă de pre
dare şi primire a lucrului vândut reprezintă ceea ce numim obiect al
raportului juridic civil.
în raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la
lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil,
ţinând cont de caracterul social al acestuia. De regulă însă, lucrul este
luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
2. Bunurile
2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
Noţiunea de bun poate fi folosită într-un dublu sens.

în sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile
privitoare la acestea.
în sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra
cărora pot exista drepturi patrimoniale.
O definiţie legală a bunului este oferită de art. 535 C.civ., potrivit căruia
„sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul
unui drept patrimonial”.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă
legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimo

niale care aparţin unei persoane fizice sau juridice!^ Patrimoniul se com
pune din două laturi, anume latura activă, formată din drepturile patrimo
niale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale.
Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul
întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul
câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei
persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a pa
trimoniului acelei persoane.*21
2.2. Clasificarea bunurilor
2.2.1. Bunuri imobile şi bunuri mobile
Această clasificare se face în funcţie f de un criteriu mixt,9 anume natura

bunurilor şi calificarea dată de lege.
în dreptul nostru civil, bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile
de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate
în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploa
tare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu carac
ter permanent (art. 537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă,
dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
111A se vedea şi art. 31 alin. (1) C.civ. Rămân, deci, în afara patrimoniului toate
drepturile şi obligaţiile care nu au o valoare pecuniară. Atingerea exerciţiului unui
drept nepatrimonial poate da naştere unei acţiuni în despăgubire împotriva auto
rului atingerii, însă, într-o asemenea situaţie, dreptul la despăgubire născut ca ur
mare a încălcării dreptului nepatrimonial va face parte din patrimoniu, iar nu însuşi
dreptul nepatrimonial.
*21 Aşa cum s-a subliniat în doctrină (a se vedea, spre exemplu, Gh. Beleiu, op.
cit., p. 97), din punct de vedere juridic, sintagma „bun patrimonial” constituie un
pleonasm. Cu toate acestea, sintagma respectivă a fost folosită, din eroare, de
unii autori de prestigiu (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat
d e d re p t c iv il ro m â n , voi. II, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1997, p. 522) şi
este folosită în unele acte normative relativ recente.
Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) C.civ., rămân bunuri imobile materia
lele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuin
ţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile inte
grante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că
materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile imobile prin determinarea legiP] sunt drepturile reale imo
biliare [art. 542 alin. (1) C.civ.], precum şi acţiunile în justiţie care au ca
scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
Trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra unui lucru
imobil nu este un bun imobil prin determinarea legii, ci un bun imobil prin
natura lui, deoarece dreptul de proprietate este încorporat şi materializat
în obiectul său, deci se confundă cu lucrul ce îi formează obiectul.
Bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 539 C.civ., acele lu
cruri pe care legea nu le consideră imobile, această calitate fiind stabilită
şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi pen
tru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de
orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a sursei acestora.
în ceea ce priveşte bunurile mobile prin anticipaţie, art. 540 alin. (1)
C.civ. prevede că bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fruc
tele necuiese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mo
bile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura
lor individuală în vederea detaşării lor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care,
prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc
ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Sunt bunuri
mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele necuiese încă,
arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din
(1) Vechiul Cod civil denumea această categorie „bunuri imobile prin obiectul la
care se aplică”, dar în literatura de specialitate s-a precizat, în mod justificat, că denu
mirea mai exactă ar fi aceea de imobile prin determinarea legii - D. A l e x a n d r e s c o ,
Principiile dreptului civil român, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 424.
carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu
anticipaţie prin act juridic. Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au
un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai
în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele
devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra
unui lucru mobil; toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (nu
mite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelec
tuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială, drepturile
de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un
drept mobiliar (mobilis est actio quae tendit ad quid mobile, immobilis
quae tendit ad quid immobile).
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită
regimului juridic diferit al celor două categorii. Astfel:
- î n ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia
poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art. 930 şi urm. C.civ., iar pen
tru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din
art. 935 C.civ., o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poa
te conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art. 939
C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor
imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerin
ţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui
imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul
expres al celuilalt soţ, în schimb, pentru înstrăinarea bunurilor mobile, se
prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de mandat
tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmă
reşte un bun mobil sau un bun imobil;
- competenţa teritorială în pricinile privitoare la imobile aparţine, de
regulă, instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul,
însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu,
instanţa de la domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat, imobilele sunt cârmuite de legea locului
imobilului (lex rei sitae), iar mobilele sunt cârmuite de legea personală (lex
personalis), care poate fi legea naţională (lex patriae) sau legea domi
ciliului (lex domicilii).
2.2.2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor

juridice.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice.
Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile pre
văzute expres de lege.
în cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile
care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate, însă numai cu respectarea anumitor
condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele
explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul
unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229
C.civ.).
în sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai
lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul
dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al acte
lor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis - aerul,
razele soarelui, apa mării etc.), care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui
şi al căror uz e comun tuturor, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.
Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din
circuitul civil, în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri
(bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juri
dice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al cir
culaţiei anumitor bunuri.
»
Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte vala

bilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
2.2.3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei
obligaţii civile, bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsu
ră sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea
unei obligaţii [art. 543 alin. (2) C.civ.].[1)
t11 Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obli
gaţii, indiferent de obiectul ei, iar nu numai remiterea unei sume de bani.
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în

executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin
predarea bunului datorat.
însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de
natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce
înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri fungibile să fie consi
derate nefungibile [art. 543 alin. (3) C.civ.]; spre exemplu, Primus împru
mută Iui Secundus un exemplar al unei cărţi dintr-o anumită ediţie, iar
părţile convin restituirea aceluiaşi exemplar, întrucât el poartă o dedicaţie
scrisă de autorul cărţii.
Codul civil nu a reţinut şi clasificarea bunurilor în bunuri individual
determinate (res certa), adică acele bunuri care, potrivit naturii lor sau
voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri
proprii, specifice (spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de
situare), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin
numărul de înmatriculare etc.) şi bunuri determinate generic (res genera
sau bunuri de gen), adică acele bunuri care se individualizează prin însu
şirile speciei sau categoriei din care fac parte (individualizarea lor reali-
zându-se prin indicarea numărului, greutăţii, măsurii etc.). Cu toate aces
tea, există dispoziţii legale care se referă fie la bunuri individual deter
minate, de exemplu, art. 1273 alin. (1) C.civ., art. 1482 C.civ., art. 1494
alin. (1) lit. b) C.civ. etc., fie la bunuri de gen, spre exemplu, art. 1273
alin. (1) C.civ., art. 1486 C.civ., art. 1678 C.civ. etc.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar
bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.
Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibile se manifestă,
după cum rezultă din chiar definiţia lor, în ceea ce priveşte aprecierea
valabilităţii plăţii.
De asemenea, această clasificare a bunurilor prezintă importanţă şi în
ceea ce priveşte momentul transmiterii (constituirii) dreptului rea/în actele
juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale. Cu caracter
general, art. 1273 alin. (1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie
şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au
fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori
prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de
gen”. în materia vânzării, dacă părţile nu au prevăzut altfel, din art. 1674
C.civ. rezultă că, atunci când obiectul actului juridic priveşte un bun nefun
gibil (individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală,
în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul res
pectiv, în schimb, din art. 1678 - art. 1679 C.civ. rezultă că, în ipoteza în
care obiectul actului juridic priveşte bunuri fungibile (de gen), dreptul real
se transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare,
cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura
bunului, afară de cazul în care este vorba despre o vânzare în bloc a
bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului de la
încheierea contractului.
Ca regulă, locul de executare a obligaţiei de predare a unui bun deter
minat individual (nefungibil) este acela unde se află bunul în momentul
încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. b) C.civ.], pe când predarea
bunurilor de gen (fungibile) se face la domiciliul sau sediul debitorului din
momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. c) C.civ.], spunân-
du-se, în acest sens, că plata este cherabilă, iar nu portabilă.
2.2.4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu

consumarea substantei ori înstrăinarea lor.
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima
lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui
[art. 544 alin. (2) C.civ.]. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibilii etc.
sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibileste acei bun care poate fi folosit în mod repetat,
fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăi
narea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi menţionate: clă
dirile, terenurile, maşinile etc.
Calitatea de bun consumptibil sau neconsumptibil este dată şi de
voinţa părţilor, printr-un act juridic de schimbare a întrebuinţării unui bun
consumptibil prin natura sa [art. 544 alin. (3) C.civ.].
Importanţa clasificării în discuţie se manifestă în cazul uzufructului şi al
împrumutului.
Astfel, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumpti
bil, uzufructuarul va trebui să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el
având obligaţia conservării substanţei lui (salva substantia re/), pe când,
în cazul în care este vorba de un bun consumptibil (într-o asemenea
situaţie, în fapt, suntem în prezenţa unui cvasiuzufruct, deoarece uzufruc-
tuarului nu i se transmit doar folosinţa şi dreptul de a culege fructele, ci
însuşi dreptul de proprietate), uzufructuarului nu îi mai incumbă obligaţia
de a conserva substanţa bunului spre a-l restitui chiar pe acelaşi, ci, potri
vit art. 712 C.civ., el are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate,
calitate şi valoare cu cele primite sau, la alegerea proprietarului, contrava
loarea lor la data stingerii uzufructului.
De asemenea, felul bunurilor determină şi natura contractului de
împrumut ce se încheie cu privire la ele, în sensul că bunurile consumpti-
bile pot forma obiectul numai al împrumutului de consumaţie (numit şi
mutuum), în vreme ce bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împru
mutului de folosinţă (numit şi comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt
şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări
nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibili-
tatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ulti
mei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră.
De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre
exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.
2.2.5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, fără a li se consu

ma sau diminua substanţa, bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea
substanţei lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere
altor produse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Pornind de la prevederile înscrise în art. 548 C.civ., vom distinge trei
categorii de fructe:
- fructe naturale, care sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le
produce de la sine, producţia şi sporul animalelor [art. 548 alin. (2) C.civ.];
- fructe industriale, care reprezintă produsele directe şi periodice ale
unui bun,f obtinute
i ca rezultat al intervenţiei
t omului,1 cum ar fi recoltele de
orice fel [art. 548 alin. (3) C.civ.];
- fructe civile prin care desemnăm veniturile rezultate din folosirea bu
nului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile,
arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele [art. 548 alin. (4) C.civ.].
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce
priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele in
dustriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data separării de bu
nul care le-a produs [art. 550 alin. (2) C.civ.], iar fructele civile se dobân
desc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) [art. 550 alin. (3) C.civ.].
De exemplu, în materia dreptului de uzufruct, fructele naturale şi indus
triale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar
cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a
putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de
producerea lor (art. 710 C.civ.), în timp ce fructele civile se cuvin uzu
fructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde
dobândindu-se zi cu zi (art. 711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente
anterior începerii dreptului de uzufruct se cuvin proprietarului, chiar dacă
acestea vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în
cursul dreptului de uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi
percepute după încetarea dreptului de uzufruct.
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră şi altele asemenea (art. 549 C.civ.).
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai
multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi
la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă
dobândeşte numai fructele (art. 948 C.civ.), nu însă şi productele.
2.2.6. Bunuri corporale şi bunuri incorporale
Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere - corpo-

rales hae sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum; incorporales
quae tangi non possunt, qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas,
usufructus, obligationes.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială,
fiind uşor perceptibile simţurilor omului.
Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă
ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
în literatura juridică mai veche se sublinia că împărţirea bunurilor în
corporale şi incorporale echivalează cu opunerea dreptului de proprietate,
pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de creanţă, pe de altă
parte. Aceasta, deoarece, aşa cum am precizat deja, dreptul de proprie
tate este încorporat în obiectul asupra căruia poartă.
în ceea ce ne priveşte, vom distinge următoarele categorii de bunuri

incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale. în această categorie sunt incluse bunuri a
căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie
dintr-o activitate în curs, fie dintr-o activitate trecută şi materializată în
creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi
drepturile conexe acestora);
- titlurile de valoare. în această categorie sunt incluse valorile mobi
liare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice
alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în
i
această categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin

şi cecul);
- drepturile de creanţă.
Clasificarea bunurilor în corporale şi incorporale prezintă importanţă
sub următoarele aspecte:
- dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei
de bună-credinţă [art. 935 C.civ.] vizează numai bunurile mobile cor
porale, iar numai în mod excepţional şi unele bunuri mobile incorporale,
anume titlurile la purtător (art. 940 C.civ.);
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) se aplică
numai în privinţa bunurilor mobile corporale şi, prin excepţie, a titlurilor la
purtător;
- regimul de drept internaţional privat diferă, după distincţiile cuprinse
în Cartea a Vll-a a Codului civil.
2.2.7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunu
rile se clasifică în divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin
aceasta, destinaţia sa economică.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia
economică [art. 545 alin. (2) C.civ.].
Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism
este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire i se schimbă destinaţia.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura iui poate fi considerat indi
vizibil [art. 545 alin. (3) C.civ.].
Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a

obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat,
el va fi atribuit unuia dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie,
iar preţul obţinut va fi împărţit între copărtaşi.
De asemenea, bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu
mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, aşa încât, după
caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie sau fiecare debitor este
ţinut să execute întreaga prestaţie.
2.2.8. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

> i
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără
să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil şi exclu
siv, întrebuinţării economice a altui bun; este accesoriu atât timp cât
satisface această utilizare [art. 546 alin. (1) C.civ].
Ca exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua
pentru ceas, coperta pentru caiet etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile
fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului, numai proprietarul ambe
lor bunuri putând stabili destinaţia comună a acestora [art. 546 alin. (2)
C.civ.].
Cu toate acestea, prin transformarea unui bun principal într-un bun
accesoriu nu se aduce atingere drepturilor unui terţ cu privire la acesta
[art. 546 alin. (6) C.civ.].
De asemenea, alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că separarea tem
porară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această
calitate.
Importanţa împărţirii bunurilor în principale şi accesorii constă în aceea
că, atunci când face obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmează
soarta bunului principal {accesorium sequitur principale), desigur, în lipsă
de stipulaţie expresă în sens contrar, inclusiv în caz de înstrăinare sau de
grevare a bunului principal [art. 546 alin. (3) C.civ.].
Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale
în principale şi accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii,
deoarece aceasta din urmă priveşte bunurile în materialitatea lor; asupra
unui bun principal poate să existe un drept real accesoriu (spre exemplu,
un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu există
şi un drept real principal (cheia unui lacăt este proprietatea unei persoane).
2.2.9. Alte clasificări ale bunurilor
a) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat
Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului

şi unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 136 alin. (2) din
Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor adminis
trativ-teritoriale”,111 acestea din urmă fiind enumerate de art. 3 alin. (3) din
Constituţie (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, precum şi judeţele).
Aşadar, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai drep
tului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după
cum bunurile intră fie în „domeniul public de interes naţional” (dreptul de
proprietate publică aparţine statului) sau în „domeniul public de interes local
sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate
privată aparţine statului sau, după caz, unităţilor administrativ-teritoriale).
Este de reţinut că fac parte din domeniul public nu numai bunurile
declarate ca atare, în mod expres, de lege, dar şi bunurile din patrimoniul
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de
uz sau de interes public. Aşadar, apartenenţa unui bun la domeniul public
sau la domeniul privat se stabileşte în funcţie de două criterii, anume fie
prevederile legii, fie criteriu! afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile
care sunt afectate folosinţei publice directe) sau la interesul public (bunu
rile care sunt afectate serviciilor publice).
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât
numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităţilor admi-
nistrativ-teritoriale) sunt inalienabile [art. 136 alin. (4) din Constituţie] şi, pe
cale de consecinţă, insesizabile şi imprescriptibile.
De altfel, art. 861 alin. (1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publi
că sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”, iar alin. (2) prevede
111 Din dispoziţia constituţională reprodusă în text nu trebuie însă trasă con
cluzia că toate bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale ar fi proprie
tate publică, deci că „domeniul privat constituie o parte a proprietăţii publice”, că
„proprietatea publică poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. De altfel,
art. 4 din Legea nr. 213/1998 prevede expres că asupra bunurilor din domeniul
privat statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.
că „proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate

fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-
credinţă asupra bunurilor mobile” .
în schimb, art. 553 alin. (4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al pro
prietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă
prin lege nu se dispune altfel" (s.n.); asemenea bunuri „pot fi înstrăinate,
pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod pre
văzut de lege”.
b) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca

obiect remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul
nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a
bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin
valorificarea acestora. Trebuie retinut însă că nu toate bunurile debitorului
>
pot forma obiect al executării silite.

în consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică
acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar,
pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi
urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
întrucât această clasificare prezintă importanţă în dreptul procesual
civil şi va fi studiată pe larg la această disciplină, ne mulţumim aici doar să
precizăm că regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor
debitorului, iar numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt
insesizabile (neurmăribile).
c) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii
în cadrul regimului comunităţii legale/11 bunurile comune sunt acele

bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de art. 340 C.civ.
Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:
- bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu
excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele
vor fi comune;
(11 Prin convenţie matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel
al comunităţii legale, anume regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii
convenţionale.
1
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor
sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii
şi alte asemenea bunuri;
- indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu
material sau moral adus unuia dintre soti; >9
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun pro
priu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.
Secţiunea a IV-a. Noţiuni generale
privind pârţile raportului juridic civil
1. Categoriile subiectelor de drept civil
Există două categorii de subiecte de drept civil:

- persoanele fizice;
- persoanele juridice (numite uneori şi persoane morale).
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi
subiective civile şi obligaţii civile.
Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind con
diţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întru
nească următoarele cerinţe (prevăzute de art. 187 C.civ.), cumulativ:
- să aibă o organizare de sine stătătoare;
- să aibă un patrimoniu propriu;
- să aibă un scop determinat.
2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului

juridic civil
2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaş

terea părţilor acestui raport.
Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, este necesar să
facem o distincţie între raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiec
tive civile absolute şi raporturile care au în conţinutul lor drepturi su
biective civile relative.
în cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept absolut (un drept
real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai su
biectul activ al raportului juridic, care este însuşi titularul dreptului subiec
tiv civil absolut (de exemplu, proprietarul lucrului). Subiectul pasiv al ra
portului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci
subiectul pasiv al unui asemenea raport juridic este nedeterminat.
în cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept relativ (un drept
de creanţă), sunt determinate atât subiectul activ (numit creditor), cât şi
subiectul pasiv (numit debitoi). Spre exemplu, într-un raport juridic născut
dintr-un contract de depozit, sunt determinate atât subiectul activ (depo

nentul), cât şi subiectul pasiv (depozitarul).
Subliniem că în literatura de specialitate s-a afirmat că, în cazul rapor
turilor juridice care au în conţinut un drept de proprietate, numai subiectul
activ (proprietarul) ar fi determinat încă din momentul naşterii raportului
juridic, iar determinarea subiectului pasiv ar interveni ulterior, anume
atunci când o persoană ar încălca obligaţia generală şi negativă de abţi
nere de la stânjenirea exerciţiului dreptului de proprietate de către titular/11
Afirmaţia, în privinţa determinării ulterioare a subiectului pasiv, este
însă inexactă, deoarece, în momentul nesocotirii dreptului de proprietate
de către o persoană, se naşte un raport juridic distinct de raportul juridic
real, având în conţinutul său dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe
cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă ce
revine celui care a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia
anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat.
Spre exemplu, să presupunem că Primus este proprietarul unui anumit
autoturism. în raportul juridic real ce are în conţinut acest drept de pro
prietate, este individualizat numai subiectul activ (Primus), subiectul pasiv
fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil. Dacă Secundus ar
deteriora autoturismul respectiv, atunci s-ar naşte un raport juridic obliga
ţional, în al cărui conţinut intră dreptul lui Primus de a pretinde de la Secun
dus repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a acestuia.
Generalizând, putem spune că, în măsura în care printr-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii se aduce atingere unui drept absolut, se va naşte
un raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră dreptul la repararea
prejudiciului cauzat şi obligaţia corelativă acestui drept, fiind determinaţi
atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul).
2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
2.2.1. Precizări prealabile
în circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juri
dic civil se stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care
dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul rapor-
[1] A. Io n a ş c u , Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1963, p. 37; P.M. C o s m o v ic i , Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 59.
tului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv (persoana căreia îi

incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub
aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil
este simplu.
Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai
multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se
astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.
în cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind
nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept
civil, cu excepţia subiectului activ. în schimb, pluralitatea activă este mai
rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din crea
ţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim
după cum acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.
2.2.2. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale
în cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de pro

prietate/11 subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte
de drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ
poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit
din mai multe persoane (proprietatea comună). Pluralitatea activă există
deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui
lucru sau asupra unei mase de lucruri.
Potrivit art. 632 alin. (1) C.civ., proprietatea comună poate să îmbrace
una dintre următoarele două forme: proprietatea pe cote-părţi (coproprie-
tatea) şi proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
Proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea) presupune că mai multe
persoane (care poartă denumirea de coproprietari) deţin în proprietate un
lucru, câteva lucruri determinate sau o universalitate de bunuri, fiecare
dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de
proprietate, dar neavând o parte determinată din lucrul privit în materiali
tatea lui ori, după caz, neavând un anumit lucru sau anumite lucruri din
universalitatea respectivă. Spre exemplu: Primus şi Secundus cumpără
împreună o casă, convenind ca fiecare să aibă câte o cotă de 1/2 din
dreptul de proprietate asupra casei respective; de asemenea, moştenitorii
t11 Problemele se pun în mod asemănător şi în cazul raporturilor juridice având

în conţinut celelalte drepturi reale.
unei persoane deţin patrimoniul succesoral în coproprietate până la data

efectuării partajului succesoral etc.
Prin proprietatea în devălmăşie (devălmăşie) se desemnează acea pro
prietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au preci
zată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat,
deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau
lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm pro
prietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în
cadrul regimului comunităţii legale. Devălmăşia poate izvorî şi dintr-un act
juridic, spre exemplu, doi parteneri de viaţă convin ca bunurile pe care
le-ar dobândi oricare dintre ei în timpul parteneriatului să fie proprietatea
lor comună în devălmăşie.
Proprietatea comună, în oricare dintre cele două forme, încetează prin
partaj (împărţeală), cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-
părţi forţată [art. 632 alin. (3) C.civ.].111
2.2.3. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilo r de creanţă
în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de obligaţii sau

chiar de creanţă), pluralitatea poate să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă
(mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca
trei forme: obligaţiile divizibile, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
Obligaţia divizibilă (numită şi obligaţie conjunctă), definită de art. 1422
C.civ., este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori,
între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. Aşadar, obligaţia
este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă
de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns
la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. în
mod corespunzător, obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci
când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât
executarea părţii sale din creanţă.
[11 Spre exemplu: coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai
multe etaje sau apartamente ce aparţin unor proprietari diferiţi; coproprietatea asu
pra bunurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine care
aparţin unor proprietari diferiţi (anumite bunuri care se găsesc pe linia de demarcaţie
a două proprietăţi, precum fântâni, poteci etc.); coproprietatea despărţiturilor comu
ne (zidul comun, şanţul comun şi gardul comun); coproprietatea asupra bunurilor
considerate ca fiind amintiri de familie etc.
Subliniem că, în dreptul civil, divizibilitatea reprezintă regula în materie

de obligaţii cu pluralitate de subiecte. în consecinţă, divizibilitatea nu tre
buie prevăzută în mod expres, ci se subînţelege. Deci, ori de câte ori nu
există una dintre cele două excepţii (solidaritatea sau indivizibilitatea),
obligaţiile sunt divizibile (art. 1424 C.civ.).
De asemenea, art. 1423 C.civ. instituie şi prezumţia de egalitate potri
vit căreia, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii
unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale, iar credito
rii pot solicita de la debitori părţi egale din valoarea creanţei datorate.
De exemplu, divizibilitate activă înseamnă că, dacă Primus şi Secun-
dus îl împrumută pe Tertius cu 10.000 de lei, la scadenţă, în lipsă de
stipulaţie contrară, Primus va fi îndreptăţit să solicite de la Tertius doar
partea sa din creanţă, adică 5.000 de lei, iar Secundus va putea să-i
ceară lui Tertius 5.000 de lei. Divizibilitate pasivă înseamnă că, dacă
Primus îi împrumută pe Secundus şi Tertius cu 12.000 de lei, la scadenţă,
în lipsă de stipulaţie contrară, datoria se va împărţi între cei doi debitori,
astfel încât Secundus este ţinut să-i plătească lui Primus doar partea ce-i
revine din datorie, adică 6.000 de lei, iar Tertius va fi ţinut să-i plătească
lui Primus diferenţa de 6.000 de lei.
Ca exemplu de divizibilitate mixtă, să presupunem că Primus şi
Secundus îi împrumută pe Tertius ş\ Quartius cu suma de 18.000 de lei; la
scadenţă, Primus nu poate pretinde decât 9.000 de lei, Secundus nu
poate pretinde decât 9.000 de lei, respectiv Tertius nu poate fi obligat
decât la restituirea sumei de 9.000 de lei, ca de altfel şi Quartius. în ce ne
priveşte, considerăm că suma datorată fiecărui creditor urmează a fi
plătită în mod egal de ambii debitori, ceea ce înseamnă că Primus este
îndreptăţit să primească de la Tertius 4.500 de lei şi de la Quartius 4.500
de lei, la fel cum Secundus este îndreptăţit să primească de la Tertius
4.500 de lei şi de la Quartius 4.500 de lei. Dacă s-ar admite că unul dintre
creditori poate obţine partea sa din creanţă de la oricare dintre debitori, ar
însemna în realitate o combinaţie de divizibilitate activă cu solidaritate
>
pasivă prin raportare la fiecare creditor. însă raportul juridic caracterizat

prin divizibilitate mixtă poate fi asimilat cu situaţia în care ar exista două
raporturi juridice distincte născute, pe de o parte, între unul dintre creditori
şi cei doi debitori, iar, pe de altă parte, între celălalt creditor şi cei doi
debitori. Altfel spus, dacă Primus i-ar fi împrumutat pe Tertius şi Quartius
cu suma de 9.000 de lei şi, printr-un alt act juridic, Secundus i-ar fi îm
prumutat pe cei doi debitori ţinuţi divizibil cu suma de 9.000 de lei, Primus
ar fi putut obţine câte 4.500 de lei de la fiecare dintre cei doi debitori, iar
Secundus ar fi putut obţine câte 4.500 de lei de la fiecare dintre cei doi
debitori.
Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debi
torului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi
poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
Solidaritatea activă constă, deci, în posibilitatea fiecărui creditor de a
cere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitor
unuia dintre creditorii solidari îl liberează fată de toti ceilalţi creditori soli-
t > »
dari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu

ceilalţi creditori (art. 1434 C.civ.).
De exemplu, Primus şi Secundus împrumută pe Tertius cu suma de
10.000 de lei, în contractul de împrumut părţile prevăzând solidaritatea
activă; aceasta înseamnă că, la scadenţă, oricare dintre cei doi creditori
poate cere întreaga sumă de 10.000 de lei de la Tertius, care, după ce
plăteşte unuia dintre ei, se liberează şi faţă de celălalt.
Este de reţinut că solidaritatea activă poate să se nască numai din
convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un act juridic (art. 1435
C.civ.).
Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere ori
căruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează
obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către
unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor
(art. 1443 C.civ.), iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte
împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste
partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divi
zibilă [art. 1456 alin. (1) C.civ.].111
Spre exemplu, să presupunem că Primus, Secundus şi Tertius săvâr
şesc împreună o faptă ilicită, care produce un prejudiciu în cuantum de
30.000 de lei lui Quartius, angajându-se astfel răspunderea lor civilă delic
tuală. Potrivit art. 1370 C.civ. şi art. 1382 C.civ., cei trei vor răspunde
solidar faţă de victimă, deci Quartius poate pretinde de la oricare dintre
cei trei autori ai faptei ilicite plata întregii sume de 30.000 de lei (în mod
normal, prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea, în
[1] Subliniem totuşi că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care in
solvabilitatea unuia dintre codebitorii ţinuţi în solidar era suportată de codebitorul
care a plătit întreaga datorie, art. 1457 alin. (1) C.civ. prevede că pierderea oca
zionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către toţi
ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.
solidar, a tuturor autorilor faptei ilicite la plata despăgubirilor pentru preju

diciul cauzat, iar hotărârea va putea fi executată împotriva oricăruia dintre
pârâţii obligaţi în solidar, desigur pentru întreaga sumă), iar cel care îi
plăteşte (să zicem, Primus) are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi
doi, cerând însă de la fiecare câte 10.000 de lei, deoarece obligaţia lui
Secundus şi Tertius faţă de Primus nu este solidară, ci divizibilă.
în acelaşi exemplu, insolvabilitatea lui Tertius va fi suportată de către
Primus şi Secundus proporţional cu partea din datorie ce revine fiecăruia
(în speţă, în mod egal), deci, după ce a plătit întreaga datorie, Primus va fi
îndreptăţit să îi solicite lui Secundus 15.000 de lei.
Potrivit art. 1445 C.civ., solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege
(ca în exemplul de mai sus), fie dintr-un act juridic (convenţia părţilor sau
testament).111
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită voinţei exprese a părţilor
ori naturii obiectului obligaţiei nesusceptibil, prin natura sa, de divizare
materială sau intelectuală (art. 1424 teza a ll-a C.civ.), nu poate fi împăr
ţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate
pasivă).
Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul credito
rilor sau al debitorilor, fiecare dintre creditori sau dintre succesorii lor poa
te cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare dintre
debitori sau dintre succesorii acestora poate fi constrâns să execute
întreaga prestaţie [art. 1425 alin. (2) C.civ.]; plata făcută de oricare dintre
debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria fată de toti ceilalţi codebitori.
^ i « » » »
Spre exemplu, dacă Primus şi Secundus se obligă să îi predea lui

Tertius un palton, nu este posibil ca fiecare debitor să predea câte 1/2,
astfel încât Tertius poate cere predarea paltonului fie de la Primus, fie de
la Secundus. Alteori, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, însă
părţile prevăd în actul juridic că obligaţia se execută ca şi cum ar fi
indivizibilă; de exemplu, Primus şi Secundus împrumută suma de 10.000
de lei de la Tertius şi Quartius, iar în contractul de împrumut se stipulează
indivizibilitatea atât pasivă, cât şi activă.121
[1] Solidaritatea pasivă trebuie însă stipulată în mod expres în actul juridic civil,
deoarece, potrivit art. 1445 teza I C. civ.( ea nu se prezumă (a se vedea şi Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 561/1982, în C.D. 1982, p. 56). în schimb, atunci când
obligaţia este contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, solidaritatea
dintre debitori se prezumă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1446 C.civ.).
[2] Potrivit art. 2256 alin. (2), în lipsa unei stipulaţii contrare, în contractul de
întreţinere (acel contract prin care o parte înstrăinează un lucru sau plăteşte o
Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări,

mai ales din punctul de vedere al efectelor (dreptul creditorului de a pre
tinde de la oricare dintre debitori plata integrală sau, după caz, dreptul de
bitorului de a plăti întreaga datorie oricăruia dintre creditori), ele nu trebuie
confundate, principalele deosebiri fiind următoarele:
- indivizibilitatea se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei, în vreme
ce solidaritatea priveşte legătura dintre subiectele obligaţiei, solidaritatea
nefiind niciodată de natura obligaţiei;
- în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia (voinţa părţilor) poate
fi izvor atât pentru solidaritate, cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi
izvoare proprii, şi anume legea pentru solidaritate, respectiv natura obiec
tului obligaţiei pentru indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei
între care s-a născut (faţă de succesori obligaţia transmiţându-se divizată,
potrivit art. 1460 C.civ.), pe când indivizibilitatea se transmite şi succe
sorilor [art. 1425 alin. (1) C.civ.]. De exemplu, să presupunem că X îi îm
prumută pe Y şi Z cu suma de 15.000 lei, iar până la data scadenţei Z de
cedează, moştenirea sa fiind acceptată de M şi N, fiecăruia dintre aceştia
revenindu-i o cotă de 1/2. în cazul în care Y şi Z se obligaseră solidar faţă
de X, acesta din urmă ar fi îndreptăţit să solicite de la Y plata întregii da
torii, întrucât debitorul Y rămâne ţinut în solidar, însă de la M sau N numai
câte 1/2 din partea ce ar fi revenit autorului lor, deci numai 3.750 lei de la
fiecare. în cazul în care Y şi Z se obligaseră indivizibil faţă de X, acesta
din urmă ar fi îndreptăţit să solicite de la oricare dintre Y, M şi N plata
întregii datorii, deoarece indivizibilitatea se menţine şi faţă de moştenitorii
debitorului decedat;
- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să
solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori [art. 1432 alin. (3) C.civ.]
pentru a fi obligaţi, în cazul indivizibilităţii naturale, împreună la executa
rea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul
chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi
sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să îi asigure întreţinerea în natură pe

timpul cât va trăi şi să o înmormânteze), dacă există o pluralitate de părţi, obligaţia
de întreţinere este indivizibilă. Astfel, în caz de pluralitate de creditori ai obligaţiei
de întreţinere, aceasta nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat inte
gral faţă de toţi creditorii, întinderea prestaţiei fiind în raport de durata vieţii tuturor
[art. 2256 alin. (1) şi art. 2244 C.civ.], iar, în caz de pluralitate de debitori, oricare
dintre ei poate fi obligat să presteze întreţinere, întreţinerea prestată de unul dintre
aceştia liberându-i pe toţi.
codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea

datorată de fiecare dintre ei [art. 1447 alin. (2) teza a ll-a C.civ., raportat la
art. 1443 C.civ.].
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în

cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimo
niale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul
pasiv este nedeterminat.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem
între raporturile juridice care au în conţinut un drept real şi raporturile
juridice care au în conţinut un drept de creanţă (raporturile obligaţionale).
în ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în
conţinut un drept real, se poate pune numai problema schimbării subiec
tului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, deoarece acesta din urmă este
nedeterminat.
Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face
printr-unul dintre modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale.
Potrivit art. 557 alin. (1) C.civ., care se aplică în mod corespunzător şi
altor drepturi reale, dreptul de proprietate se poate dobândi (transmite)
prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiu
ne, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al
fructelor, prin ocupaţiune, prin tradiţiune, precum şi prin hotărâre jude
cătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate prin ea
însăşi. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, în cazurile prevăzute de
lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ, iar
alin. (3) stabileşte că prin lege pot fi reglementate şi alte moduri de dobân
dire a dreptului de proprietate.
în cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă,
poate să intervină o schimbare (înlocuire) atât a persoanei subiectului ac
tiv (creditorul), cât şi o schimbare (înlocuire) a persoanei subiectului pasiv
(debitorul).
2.3.2. Schimbarea persoanei subiectului activ ai raportului ju rid ic obii-

gaţional (schimbarea creditorului)
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la
schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional.
Dintre acestea, ne vom referi cu precădere la cesiunea de creanţă, la sub-
rogaţia personală şi la novaţia prin schimbare de creditor, urmând ca în
finalul acestui paragraf doar să enunţăm şi alte mijloace juridice care pot
avea ca efect înlocuirea persoanei creditorului cu o altă persoană decât
cea faţă de care s-a născut obligaţia.
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite
cesionarului o creanţă împotriva unui terţ [art. 1566 alin. (1) C.civ.].
Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia
i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei trans
mise se numeşte debitor ce d a tă
Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi
y 1
cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschim-

bată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o înso
ţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nomi
nală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiu
nea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa
încât, pentru validitatea acesteia, nu este necesar şi consimţământul debi
torului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite for
malităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat, acceptarea
cesiunii de creanţă de către debitorul cedat printr-un înscris cu dată certă;
însă, în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe va fi pre
ferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă indiferent de data
cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor - art. 1583 C.civ.).
[1] Codul civil (art. 1566-1592) reglementează atât cesiunea de creanţă cu titlu
oneros, cât şi cesiunea de creanţă cu titlu gratuit, stipulând în mod expres că, în
ipoteza unei cesiuni cu titlu gratuit, dispoziţiile menţionate se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie. în ceea ce priveşte
cesiunea cu titlu oneros, normele aferente acestei materii vor fi completate în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele
care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au
convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe [art. 1567
alin. (2) şi (3) C.civ.].
în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excep
ţie creanţele declarate de lege incesibile (de exemplu, dreptul la pensia de
întreţinere).
Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului
prin plata creanţei), reglementată de art. 1593 - art. 1598 C.civ., este o
modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă
către un terţ care l-a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului.111 Per
soana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul
care primeşte plata se numeşte accipiens.
Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) acci-
piensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care
devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte
toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa
cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o
însoţesc.
Novaţla[21 prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou
creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind
liberat fată de vechiul creditor.
i
[1] Din definiţia prezentată rezultă că sunt două feluri de subrogaţie personală,
şi anume subrogaţia legală (de drept) şi subrogaţia convenţională [art. 1593
alin. (2) C.civ.].
Articolul 1596 C.civ. prevede patru cazuri în care subrogaţia în drepturile cre
ditorului plătit operează de drept când un creditor plăteşte altui creditor cu rang
preferenţial (de exemplu, un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipo
tecar al aceluiaşi debitor); dacă dobânditorul unui bun îl plăteşte pe titularul crean
ţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv (de exemplu, dobânditorul unui
imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra imobilului
respectiv); dacă o persoană, fiind obligată la plata datoriei cu alte persoane (ipo
teza codebitorilor solidari, a codebitorilor obligaţiilor indivizibile şi a fideiusorilor
între ei) sau pentru alte persoane (situaţia fideiusorilor şi a cauţiunii reale), face
plata; când moştenitorul plăteşte, din patrimoniul său, o datorie a succesiunii. La
aceste cazuri trebuie adăugat şi cei stabilit de art. 2210 alin. (1) C.civ., potrivit
căruia, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drep
turile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de
producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.
Subrogaţia convenţională poate fi consimţită: de creditorul care, concomitent
cu primirea plăţii de la o altă persoană, îi dă acesteia toate drepturile pe care le
are împotriva debitorului [art. 1594 alin. (1) C.civ.]; de debitorul care, împrumu-
tându-se cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria, subrogă pe împrumutător în
toate drepturile creditorului său [art. 1595 alin. (1) C.civ.].
[21 Novaţia, reglementată de art. 1609 - art. 1614 C.civ., este o convenţie prin
care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia
Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de

subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără
însă a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în
cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa
veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe
noul creditor (deşi obligaţia veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu
încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).m
Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin
moştenire (în cazul persoanelor fizice), prin fuziune, divizare şi transformare
(în cazul persoanelor juridice), prin poprire, prin cesiunea contractului sau
chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul.
2.3.3. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului ju rid ic obli

gaţional (schimbarea debitorului)
Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţio

nal, în dreptul civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei ce
siuni de datorie, care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei
sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de consimţământul creditorului
acelei obligaţii. Această situaţie a nereglementării cesiunii de datorie fără
consimţământul creditorului este justificată în doctrină, pe de o parte, pe
lipsa de interes practic, iar, pe de altă parte, pe ideea potrivit căreia crean
ţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate,
cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea con
cepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor. De altfel, o even
tuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra
celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar
cu debitorul înstrăinător.
Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, în măsura în
care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de
datorie.121 Noua reglementare se referă în mod expres la preluarea datoriei
este de două feluri: obiectivă, atunci când se produce între aceleaşi părţi ale
raportului juridic obligaţional, dar cu schimbarea obiectului sau cauzei acestuia
[art. 1609 alin. (1) C.civ.]; subiectivă, atunci când se schimbă debitorul sau credi
torul raportului juridic obligaţional [art. 1609 alin. (2) şi (3) C.civ.].
[1J Stingându-se vechea creanţă, înseamnă că se sting şi toate accesoriile şi
garanţiile care o însoţeau, însă părţile pot stipula în mod expres ca noua creanţă să
fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea creanţă [art. 1611 alin. (1) C.civ.].
“ 21G. Boroi, op. c it .i p. 54. ’
(art. 1599-1608 C.civ.), care, în ambele sale forme, presupune consimţă

mântul creditorului. Datoria poate fi preluată fie printr-un contract încheiat
de creditor cu noul debitor, fie printr-un contract încheiat de debitorul iniţial
cu noul debitor, însă, în acest din urmă caz, efectele se produc numai
dacă se obţine acordul creditorului, ceea ce înseamnă că ar fi posibil şi un
consimţământ ulterior al creditorului.
r
Aşadar, reţinem un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anu

me preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului
acelei obligaţii. Precizăm că este vorba de un mijloc juridic direct de
schimbare a persoanei debitorului, nefiind vorba de naşterea unei noi obli
gaţii, ci de transmiterea unei obligaţii preexistente, ca regulă, împreună cu
accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, cu excepţia garanţiilor care nu pot
fi despărţite de persoana debitorului iniţial, a obligaţiei fideiusorului sau a
garanţiilor constituite de un terţ, care se stinge dacă fideiusorul sau terţul
nu îşi dă acordul la preluare.
Cesiunea contractului, reglementată de art. 1315-1320 C.civ., poate fi
privită ca un mijloc juridic direct de schimbare atât a debitorului, cât şi a
creditorului. Cesiunea contractului presupune în mod necesar consim
ţământul cocontractantului cedat, consimţământ care poate fi dat odată cu
cesiunea (ipoteză în care părţi în convenţia de cesiune sunt părţile din
contractul cesionat şi cel căruia i se cesionează contractul), ulterior
cesiunii (ipoteză în care cesiunea contractului este practic o convenţie
afectată de o condiţie suspensivă constând în acceptarea cesiunii de
către cocontractantul cedat) sau chiar anticipat, art. 1317 alin. (1) C.civ.
referindu-se în mod expres la posibilitatea ca o parte contractantă să con
simtă anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în rapor
turile juridice născute din contractul respectiv.
Pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului
juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: nova-
ţia prin schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul, poprirea etc. Menţio
năm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate
pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către
debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie
intuitu personae).
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană
se angajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea opera
ţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.
în cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească dato
ria fără consimţământul debitorului [art. 1609 alin. (2) teza a ll-a C.civ.], se
spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune. Este însă posibil

ca părţi în convenţia de novaţie să fie nu numai creditorul şi noul debitor,
ci şi vechiul debitor.
Noul Cod civil nu a mai reglementat şi delegaţia, probabil şi datorită
împrejurării că una dintre formele acesteia, anume delegaţia perfectă nu
însemna altceva decât novaţie prin schimbare de debitor făcută cu con
simţământul debitorului. Exista însă şi delegaţia imperfectă, adică acea
convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al
doilea debitor, alături de el, deci creditorul nu consimte la liberarea debito
rului iniţial, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor, un nou debi
tor. Pe temeiul principiului libertăţii de voinţă, apreciem că nimic nu împie
dică părţile (creditorul, debitorul iniţial şi cel ce se obligă alături de acesta)
să încheie o asemenea convenţie şi sub imperiul noii reglementări, fiind
însă vorba de o convenţie nenumită.
Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei
terţe persoane), reglementată de art. 1284-1288 C.civ., este acel contract
prin care una dintre părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în
folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi
fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care
stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana
care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se
numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se
numeşte terţ beneficiar. Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promi-
tentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului
beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respec
tive nici direct, nici reprezentat de stipulant.
Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor,
anume atunci când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de
către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face
debitor al creditorului său.111 Trebuie subliniat că, pe această cale, nu se
realizează o transmitere directă a calitătii de debitor, întrucât vechiul debi-
tor (stipulantui) nu este liberat faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin
efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un
[1] După cum am precizat în paragraful anterior, stipulaţia pentru altul poate
constitui şi un mijloc juridic indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al
raportului juridic obligaţional, anume atunci când ea este dublată de stingerea unei
obligaţii anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect pres
taţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar.
nou drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să

accepte dreptul stipulat în favoarea sa, iar pentru ipoteza în care terţul
beneficiar nu acceptă stipulaţia, art. 1286 alin. (1) C.civ. dispune că drep
tul său se consideră a nu fi existat niciodată.
Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul
urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la
o terţă persoană. Creditorul care urmăreşte sumele respective se nu
meşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă denumirea de debitor
popritt iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se
numeşte terţ poprit
Poprirea constă, deci, în indisponibilizarea sumelor sau a efectelor în
mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de a plăti ceea ce datorează
debitorului poprit direct creditorului popritor. Terţul poprit devine debitor
direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai
acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se realizează o schimbare
indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional. Menţio
năm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între credi
torul popritor şi terţul poprit)/11 însă nu în toate cazurile se vor stinge cele
două raporturi juridice obligaţionale preexistente (este vorba de raportul
dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita dato
riei rămase neacoperită după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor,
precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se men
ţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului
popritor).
La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi
printr-o cesiune de creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primus
este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor al
lui Tertius;1 Secundus cedează lui Primus creanţa i sa fată
? de Tertius,7 astfel
încât Primus devine creditor al lui Tertius. însă Primus va avea împotriva
lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin
avantajoasă decât cea pe care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu
este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru
Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.
f11 Tocmai de aceea, aşa cum am menţionat deja, poprirea poate fi privită şi ca
un mijloc indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic
obligaţional, întrucât, ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata
către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debi
torul poprit.
De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poa

te fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin
fuziune, divizare şi transformare {\n cazul persoanelor juridice).
3. Aspecte generale privind capacitatea civilă
3.1. Noţiune
Capacitatea civilă nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect

de drept civil. Ea este o componentă a capacităţii juridice.
în structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folo
sinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă se înţelege aptitudinea (generală şi abstrac
tă) a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.).
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia
singură acte juridice civile (art. 37 C.civ.).
3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice
Articolul 28 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „capacitatea civilă este recu
noscută tuturor persoanelor”, recunoaşte calitatea de subiect de drept civil
tuturor persoanelor fizice. Noţiunea de persoană fizică defineşte omul,
privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile [art. 25 alin. (2)
C.civ.].
3.2.1. Capacitatea de fo lo s in ţa a persoanei fizice
Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă [art. 28 alin. (2) teza I
C.civ.].
întrucât lipsa acesteia ar echivala cu lipsa calităţii de subiect de drept
civil, art. 29 alin. (1) C.civ. dispune că nicio persoană fizică nu poate fi lip
sită de capacitatea de folosinţă şi că îngrădirea (limitarea) capacităţii de
folosinţă poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute
de lege.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că persoana fizică nu poate
renunţa, nici total, nici parţial, la capacitatea sa de folosinţă.
începutul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul naşterii
persoanei (art. 35 C.civ.).
De la această regulă există şi o excepţie, stabilită de art. 36 C.civ.,
potrivit căruia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
însă numai dacă el se naşte viu” - infans conceptus pro nato habeîur
quoties de commodis eius agiîur.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitu
dinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite
de lege.
încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu moartea persoanei
fizice (art. 35 C.civ.). Data morţii este, după caz, data trecută în actul de
deces (în cazul morţii fizic constatate) sau data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii (în cazul morţii declarate prin
hotărâre judecătorească).111
3.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, nu toate per

soanele fizice au capacitate de exerciţiu.
Sub acest aspect, deosebim trei categorii de persoane fizice:
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte lamajorat, deci la
împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 C.civ.), cu excepţia cazului încare
persoana este pusă sub interdicţie.
Art. 39 alin. (1) C.civ. prevede că persoanele care se căsătoresc înain
te de a împlini vârsta de 18 ani dobândesc, prin căsătorie, capacitatea de
plină de exerciţiu.
De asemenea, art. 40 C.civ. dispune că instanţa de tutelă, pentru
motive temeinice, poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitate deplină de exerciţiu.
încetarea capacităţii depline de exerciţiu a persoanei fizice are loc:
- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică la moartea per
soanei;
111 Art. 49 alin. (1) C.civ. stabileşte că persoana dispărută poate fi declarată
moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă
au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care
rezultă că era în viaţă, iar art. 50 alin. (1) C.civ. prevede că persoana dispărută în
împrejurări deosebite, precum inundaţii, cutremur, catastrofă de cale ferată ori
aeriană, naufragiu, fapte de război sau o altă împrejurare asemănătoare ce în
dreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort dacă au trecut cel puţin
6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;

- faţă de minorul de rea-credinţă, prin anularea căsătoriei mai înainte
ca persoana să împlinească 18 ani (în acest din urmă caz este vorba de o
încetare temporară a capacităţii depline de exerciţiu, respectiva persoană
revenind la capacitatea restrânsă de exerciţiu, dar numai până la împlini
rea vârstei de 18 ani sau, după caz, până la o nouă căsătorie înainte de
această vârstă).
Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are, potrivit art. 41 alin. (1) C.civ.,
minorul între 14 şi 18 ani.
El participă personal la încheierea actelor juridice, dar, în principiu, cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părintele, tutorele sau, după
caz, curatorul), iar în unele situaţii şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Art. 41 alin. (3) C.civ. dispune că minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate să facă singur acte de conservare, acte de administrare
care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii acestora.
De asemenea, art. 42 alin. (1) C.civ. permite minorului cu capacitate
de exerciţiu restrânsă să încheie acte juridice privind munca, îndeletnici
rile artistice ori sportive sau referitoare la profesia sa, însă cu încuviinţa
rea ocrotitorului legal şi, acolo unde este cazul, cu respectarea dispozi
ţiilor legii speciale. Trebuie subliniat că alin. (2) al aceluiaşi articol, după
ce prevede că minorul exercită singur drepturile şi execută singur obliga
ţiile izvorâte din aceste acte, mai dispune că minorul poate dispune singur
de veniturile astfel dobândite.
Art. 43 alin. (1) C.civ. stabileşte că sunt lipsite de capacitate de exer
ciţiu:
- persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
Potrivit art. 43 alin. (2) C.civ., pentru persoanele lipsite de capacitate
de exerciţiu, în principiu, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor
legali (părinţii sau, după caz, tutorele ori curatorul).
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate totuşi, conform art. 43
alin. (3) C.civ., încheia singur actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii acestora.
De asemenea, cu încuviinţarea reprezentantului legal şi evident cu res
pectarea dispoziţiilor legii speciale, cel lipsit de capacitate de exerciţiu
poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice ori
sportive sau referitoare la profesia sa [art. 43 alin. (2) teza a ll-a C.civ.],
neputând însă să dispună singur de veniturile dobândite prin astfei de

acte.
3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice
3.3.1. Capacitatea de fo lo s in ţa a persoanei juridice
Potrivit art. 194 alin. (1) C.civ., persoana juridică se înfiinţează:

- prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi
al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unită-
tile administrativ-teritoriale;
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile
legii;
- în orice alt mod prevăzut de lege.
Cât priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, dis
poziţiile înscrise în art. 205 C.civ. disting între persoanele juridice supuse
înregistrării şi celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesu
puse înregistrării).
Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc
capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor.
Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de
folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data
actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anti
cipată (numită şi limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevă
zute de art. 205 alin. (3) C.civ., potrivit căruia, persoanele juridice supuse
înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este dat de apti
tudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii
civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot apar
ţine decât persoanei fizice.
însă, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi
şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin
lege, actul de constituire sau statut (art. 206 C.civ.), afară de cazul când
ar fi vorba de primirea de liberalităţi (art. 208 C.civ.).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu

încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia.
Art. 244 C.civ. stabileşte că persoana juridică poate înceta:
- prin constatarea ori declararea nulităţii;
- prin fuziune (absorbţie111sau contopire121);
- prin divizare totală;13'
- prin transformare;141
- prin dizolvare;151
- prin desfiinţare;161
- printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
3.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea

de acte juridice civile, acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de
voinţă. Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei
unei persoane fizice sau unor persoane fizice din colectivul persoanei juri
dice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin
organele sale de administrare. în acest sens, art. 209 C.civ. stabileşte că
persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale de administrare, de la data constituirii lor, acestea fiind per
soanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire
111 Absorbţia este acea formă de fuziune care constă în încorporarea unei per
soane juridice, care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi
sporeşte astfel activitatea şi patrimoniul.
121 Contopirea este acea formă de fuziune care constă în unirea a două sau mai
multor persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă
persoană juridică.
131 Divizarea totală presupune împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice existente sau care se înfiin
ţează prin această formă de reorganizare.
141Transformarea persoanei juridice este operaţiunea care intervine în cazurile
prevăzute de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa, conco
mitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.
151 Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în
cazurile prevăzute de lege şi care presupune lichidarea.
161 Potrivit art. 250 alin. (1) C.civ., persoanele juridice înfiinţate de către auto
rităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotă
rârea organului care le-a înfiinţat.
sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual

sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de mo
mentul înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu
astfel dobândite este condiţionată, în practică, de desemnarea organelor
sale de administrare.
Organele de administrare şi modurile de constituire a acestora sunt re
glementate de o serie de dispoziţii din Codul civil şi din alte acte norma
tive ce privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoa
ne juridice.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat
de două limite: capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de admi
nistrare ale persoanei juridice respective.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu
încetarea capacităţii sale de folosinţă.
Capitolul al lll-lea. Actul juridic civil
Secţiunea L Definiţia şi clasificarea

actelor juridice civile
1. Definiţia actului juridic civil
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă sau, după caz,
acordul de voinţe făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
naşte, de a modifica sau de a stinge un raport juridic civil concret.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic
civil sunt următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă sau a unor manifestări de voinţe
concordante (acord de voinţe), din partea uneia sau mai multor persoane
fizice ori persoane juridice;
- manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebeşte
de fapta juridică, aceasta din urmă fiind săvârşită fără intenţia de a se pro
duce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii);
- efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil
se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept).
Cuvântul „act” poate avea două înţelesuri.
Primul sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci
de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula nego-
tium iuris sau, mai scurt, negotium.
însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act”
(uneori chiar prin sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul
constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care con
semnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens se
foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai scurt, instru-
mentum. într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de-al doilea sens ar
trebui să se folosească termenul de „înscris”.
2. Clasificarea actelor juridice civile
2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice

plurilaterale
în funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unila

terale, bilaterale şi plurilaterale (multilaterale).
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (art. 1324
C.civ.).
Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, accep
tarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de
către una dintre părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori părţile
au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a con
tracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă,111 ratificarea
unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a repre
zenta, confirmarea unui act juridic anulabil,[2] mărturisirea etc.
După cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu comu
nicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului, actele
juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (oferta, pro
misiunea publică de recompensă, denunţarea unilaterală a contractului de
mandat etc.) şi acte nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul juridic bilateral reprezintă acordul de voinţe (voinţele concor
dante) a două părţi.
Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare, contractul de schimb,
contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.
Actul juridic plurilateral este rezultatul acordului de voinţe (voinţelor
concordante) a trei sau mai multor părţi.
Un asemenea act este contractul de societate, dacă a fost încheiat de
cel puţin trei asociaţi. în cazul contractului de societate, fiecare asociat se
obligă la un aport şi la desfăşurarea unei anumite activităţi, existând însă
f1] Oferta de purgă este acea ofertă făcută de dobânditorul unui imobil ipotecat
către creditorul ipotecar de a plăti datoriile şi sarcinile ipotecare până la concu
renţa preţului prevăzut în actul cu titlu oneros prin care a dobândit imobilul sau,
după caz, până la valoarea de preţuire a imobilului dobândit prin act cu titlu gratuit,
în cazul în care creditorul ipotecar acceptă această ofertă, iar dobânditorul plă
teşte preţul sau consemnează suma, imobilul este curăţit (purgat) de ipoteca res
pectivă.
[z] Actul confirmativ este acel act prin care o persoană renunţă la dreptul de a
invoca nulitatea relativă a unui act juridic.
III. Actul juridic civil 111
o particularitate spre deosebire de celelalte contracte, în sensul că obli

gaţiile părţilor sunt convergente (iar nu concurente, diferite), iar scopul
urmărit de părţi este comun (iar nu diferit).111 Categoria actelor juridice
plurilaterale mai include: convenţia de partaj atunci când sunt trei sau mai
mulţi copărtaşi, contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei părţi,
contractul de joc sau prinsoare dintre trei sau mai multe părţi.
în ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie
pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de
persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe
persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare,
suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba
de două persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice
civile în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile (pre
văzute de art. 1171 C.civ.) în contracte unilaterale şi contracte bilaterale
(sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii
numai pentru una dintre părţi, cealaltă parte având numai calitatea de
creditor, cum este cazul: contractului de donaţie, al contractului de îm
prumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie
(mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de
restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al
depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii unilaterale de
vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când beneficiarul promisiunii,
în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei
sume de bani) etc.
Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează
prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce (art. 1171 C.civ.), deci fiecare parte are atât calitatea
de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de
vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de
locaţiune, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de
arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întreţinere,
contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare,
contractul de concesiune etc.
111A s e v e d e a
şi Fr. D e a k , Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1999, p. 459.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după

criteriul numărului părţilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale
şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor. Toate contractele, deci
şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale
sau plurilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte,
deoarece nu sunt consecinţa » unui acord de voinţe,» * ci sunt rezultatul
manifestării unilaterale de voinţă.
Această primă clasificare a actelor juridice civile prezintă importanţă
practică sub următoarele aspecte:
- cât priveşte formarea valabilă a lor, în cazul actelor juridice unilate
rale, cercetarea valabilităţii voinţei unice este nu numai necesară, dar şi
suficientă, pe când, în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale,
trebuie să se cerceteze fiecare dintre cele două sau mai multe manifestări
de voinţă;
»’
- regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferenţiat;
- actele juridice bilaterale sau plurilaterale pot fi revocate de comun
acord de către părţi, deci printr-un act simetric celui de constituire (mutuus
consensus - mutuus dissensus), în vreme ce asupra actelor juridice unila
terale nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă în sens contrar a
autorului actului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
După scopul urmărit la încheierea lort deosebim actele juridice civile cu

titlu oneros şi actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate [art. 1172
alin. (1) C.civ.].
Spre exemplu, în contractul de vânzare, vânzătorul urmăreşte să
obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină
bunul în schimbul preţului.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una dintre părţi urmă
reşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun
avantaj [art. 1172 alin. (2) C.civ.].
Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit, menţionăm: donaţia,
comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără do-
bandă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de volun

tariat,111 legatul.
Importanţa practică a acestei clasificări a actelor juridice vizează urmă
toarele aspecte:
- există un regim juridic diferit din punctul de vedere al capacităţii,
legea fiind în general mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice
cu titlu gratuit (sunt instituite anumite incapacităţi speciale; actele cu titlu
gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nici prin reprezentantul
legal sau, după caz, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal);
- în unele cazuri, regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă după
cum este vorba de un act cu titlu oneros sau de un act cu titlu gratuit (de
exemplu, problema leziunii nu se pune în actele juridice cu titlu gratuit;
spre a fi vorba de o eroare esenţială, în cazul actelor cu titlu oneros este
necesară o cerinţă suplimentară faţă de actele cu titlu gratuit);
- în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor sunt reglementate
cu mai multă severitate (de exemplu, garanţia împotriva evicţiunii apare,
de regulă, în actele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în actele
cu titlu gratuit), iar răspunderea se apreciază cu mai multă severitate [spre
exemplu, în materia mandatului, art. 2018 alin. (1) C.civ. prevede că „dacă
mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este tinut să execute mandatul
9 i
cu diligenţa unui bun proprietar”, iar „dacă mandatul este cu titlu gratuit,
mandatarul este obligat să-l îndeplinească cu diligenţa pe care o mani
festă în propriile afaceri”];
- acţiunea revocatorie (pauliană/21 va reuşi în condiţii mai lesnicioase
dacă se pune problema înlăturării opozabilităţii unor acte cu titlu gratuit,
111 Contractul de voluntariat este acel contract prin care o persoană fizică,
numită voluntar, se obligă faţă de o persoană juridică, numită organizaţie gazdă,
să presteze o activitate de interes public fără a obţine o contraprestaţie materială
[art. 2 lit. d) din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului, republicată].
121 Prin acţiunea revocatorie (numită şi acţiunea pauliană), reglementată de
art. 1562-1565 C.civ., creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea ino-
pozabilităţii actelor juridice frauduloase ale debitorului şi care au adus atingere
dreptului lor de gaj general (este vorba nu de desfiinţarea actului juridic erga
omnes, ci doar de înlăturarea opozabilităţii acelui act juridic faţă de creditorul care
a introdus acţiunea sau care a intervenit pe parcursul unui astfel de proces). Ca
exemplu de acţiune revocatorie, menţionăm cazul în care Primus, în calitate de
creditor al lui Secundus, solicită înlăturarea opozabilităţii actului juridic prin care
debitorul său i-a donat lui Tertius un imobil, creându-şi prin aceasta o stare de
insolvabilitate, astfel încât Primus să nu mai aibă posibilitatea de a-şi satisface
fiind suficient să se dovedească frauda săvârşită de către debitor, iar nu şi

participarea ia fraudă a terţului dobânditor al bunului;
- în materie succesorală, există o serie de reguli deosebite pentru
anumite acte cu titlu gratuit.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte
comutative şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care, la
momentul încheierii lor, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este cer
tă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă [art. 1173
alin. (1) C.civ.].
Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare, contractul de
locaţiune, contractul de antrepriză etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros care, prin natura
lor sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui
câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eve
niment viitor şi incert [art. 1173 alin. (2) C.civ.]. în fapt, în actele juridice
aleatorii există şanse de câştig şi de pierdere pentru toate părţile actului
juridic respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să realizeze un câştig şi
să evite suportarea unei pierderi, iar aceste şanse nu pot fi evaluate în
momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al
neîndeplinirii evenimentului; în schimb, incertitudinea, adică întinderea
sau chiar şi existenţa obligaţiei, poate să fie unilaterală, bilaterală sau plu-
rilaterală.
Dintre actele juridice cu titlu oneros aleatorii, menţionăm: contractul de
rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de joc sau prinsoare,
contractul de asigurare, convenţia de constituire (cu titlu oneros) a unui
uzufruct viager, vânzarea unui lucru viitor atunci când cumpărătorul îşi
asumă riscul nerealizării, vânzarea unui drept litigios etc.
creanţa prin urmărirea bunurilor lui Secundus. Acţiunea revocatorie nu trebuie

confundată cu acţiunea oblică (numită şi subrogatorie sau indirectă), care este
reglementată de art. 1560-1561 C.civ. şi care poate fi exercitată, în numele debi
torului, de către creditorii chirografari ai acestuia, urmărindu-se deci valorificarea
unui drept ce aparţine debitorului. Spre exemplu, Primus are la îndemână o acţiu
ne în revendicarea unui imobil împotriva lui Secundus şi, deşi acesta din urmă
este pe cale să îi opună uzucapiunea, neglijează intentarea acţiunii respective;
Tertius, creditor al lui Primus, în baza art. 563 C.civ., exercită el acţiunea în reven
dicare, având astfel posibilitatea ca, după readucerea imobilului în patrimoniul
debitorului său, să treacă la executarea silită asupra imobilului respectiv.
Distincţia dintre actele juridice comutative şi actele juridice aleatorii

prezintă consecinţe practice, precum: leziunea ca viciu de consimţământ
poate exista numai în cazul actelor comutative, nu însă şi în cazul celor
aleatorii; actele juridice aleatorii care se referă la jocuri de noroc interzise
de lege sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezin
teresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un beneficiu cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul.
Sunt acte juridice dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul
neremunerat etc.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispu
nătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratifica
tului.
Sunt liberalităţi: legatul, contractul de donaţie, mecenatul.111
Importanţa distincţiei între liberalităţi şi acte dezinteresate constă în
următoarele: condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalitătilor
j i
(în general, liberalităţile sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul
actelor dezinteresate); regulile prevăzute în materie succesorală în legă
tură cu reducţiunea se aplică numai în cazul liberalităţilor, iar cele
privitoare la raport se aplică numai donaţiilor, iar nu şi altor acte juridice.
2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice

declarative
Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi decla

rative se face după criteriul efectului lor.[2]
111 Mecenatul este acea liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică,
numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă,
dreptul de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o
persoană fizică, ca activitate filantropică având caracter umanitar, pentru desfăşu
rarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cer
cetare fundamentală şi aplicată [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994 privind spon
sorizarea, cu modificările şi completările ulterioare].
[2] După acelaşi criteriu (efectele produse), se mai poate face o altă clasificare
a actelor juridice, anume acte juridice constitutive sau translative de drepturi reale
şi acte juridice generatoare de drepturi de creanţă. A se vedea, pentru această
clasificare a contractelor, C . S t ă t e s c u , C . B îr s a n , Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 33.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv
civil ce nu a existat anterior.
Ca exemple de acte juridice constitutive, menţionăm: instituirea unui
uzufruct, contractul prin care se instituie un drept de gaj, contractul de
ipotecă, convenţia de partaj (de împărţeală - art. 680 C.civ.) etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui
drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.
Sunt translative, de exemplu: contractul de vânzare, donaţia, cesiunea
de creanţă etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent.
Spre exemplu, este declarativ actul juridic confirmativ. De asemenea,
în principiu, tranzacţia produce efecte declarative, însă, în anumite cazuri
ea poate produce şi efecte constitutive sau translative [de exemplu, atunci
când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează
sau promite anumite prestaţii - art. 2267 alin. (1) ultima teză C .civ.].111
Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
- actele juridice constitutive şi cele translative îşi produc efectele
numai pentru viitor (ex nune), însă actele juridice declarative îşi produc
efectele şi pentru trecut (ex tunc)\
- calitatea de având-cauză (habentes causam) o are numai dobân
ditorul unui drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu şi partea
dintr-un act declarativ;
- în principiu, numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse
publicităţii imobiliare;
- numai actele juridice translative şi constitutive, dacă sunt contracte
sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii sau, după caz, rezilierii, iar nu şi
actele juridice declarative.
2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte

juridice de dispoziţie
în raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare,

de administrare şi de dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâm
pinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întot
deauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune chel
[11 A se vedea, pentru dezvoltări, Fr . Deak, op. c it, p. 613-614.

tuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi

salvat.
Sunt considerate acte de conservare: întreruperea unei prescripţii,
înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor
etc.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmă
reşte să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimo
niu. în legătură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia, impusă de chiar
dispoziţiile legale în materie [de exemplu, art. 501 alin. (1) C.civ., art. 142
C.civ., art. 144 alin. (2) C.civ. etc.], între actul de administrare a unui bun
privit izolat de alte bunuri (ut singuli) şi actul de administrare a unui patri
moniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun,
fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de-al doilea include însă şi acte
care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, ra
portate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploa
tare, valorificare a patrimoniului respectiv.
Sunt socotite acte de administrare: asigurarea unui bun, locaţiunea
unui bun111 etc.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.
Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea la un
drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei
ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini
reale) etc.
Importanţa acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele
aspecte:
- capacitatea de a încheia acte juridice civile, în sensul că actele de
conservare pot fi încheiate şi de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; actele
de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare, pot fi încheiate de
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără a fi nevoie de încuviin
ţarea prealabilă a ocrotitorului legal [art. 41 alin. (2) C.civ.], iar, pentru cel
lipsit de capacitate de exerciţiu, actele de administrare se încheie de repre
zentantul legal [art. 43 alin. (2) C.civ.]; actele de dispoziţie pot fi încheiate
de cel cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorul cu capacitate de exer
ciţiu restrânsă, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,
[11 însă, locaţiunea unui imobil, încheiată pe o durată ce depăşeşte termenul de

5 ani, este considerată de art. 1784 alin. (3) C.civ. ca fiind un act juridic de dispo
ziţie,
i
precum şi cu autorizarea instanţei de tutelă, iar pentru cel incapabil de către

reprezentantul legal, cu autorizarea instanţei de tutelă; prin excepţie,
actele de dispoziţie pot fi încheiate atât de persoanele lipsite de capaci
tate de exerciţiu, cât şi de persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă
dacă acestea sunt de mică valoare, au caracter curent şi se execută la
data încheierii lor [art. 41 alin. (3) C.civ. şi art. 43 alin. (3) C.civ.];
- în cazul în care s-a dat un mandat general (mandatarul a primit
împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului - procuratlo
omnium bonorum), pentru actele de dispoziţie este totuşi nevoie de un
mandat special [art. 2016 alin. (2) C. civ.];
- acceptarea moştenirii, în sensul că nu pot fi considerate acte de
acceptare tacită a moştenirii nici actele de conservare şi nici actele de
administrare cu caracter urgent, în schimb, actele de administrare ce nu
au caracter urgent şi angajează viitorul, precum şi actele de dispoziţie
presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea [art. 1110
C.civ.].
2.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi

acte juridice reale
în funcţie de modul de formare, actele juridice civile se împart în con

sensuale, solemne (formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod
valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită
de niciun fel de formă. Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifes
tarea de voinţă » de redactarea unui înscris care să o consemneze,* ele o
fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă
privind încheierea şi conţinutul acestuia.
Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie
actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se ast
fel despre principiul consensualismului (art. 1178 C.civ.).
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru for
marea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta
trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de
regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea
actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută
ad validitatem sau ad solemnitatem.
Sunt acte juridice solemne: testamentul, contractul de donaţie, con

tractul de ipotecă, contractul prin care se strămută ori se constituie drep
turi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului.
Deci, în cazul actelor juridice reale, predarea nu ţine de executarea actu
lui, ci chiar de încheierea lui valabilă, un asemenea act neluând naştere în
mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale a) bunului,
înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei
simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul
juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă.
Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel de
folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul
manual, gajul cu deposedare etc.
Importanţa acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:
- în cazul actelor juridice solemne, nerespectarea formei prescrise de
lege atrage sancţiunea nulităţii absolute [art. 1242 alin. (1) C.civ.];
- cât priveşte încheierea actului juridic solemn prin mandatar, apli-
cându-se principiul simetriei de formă, este necesar ca şi procura să
îmbrace forma solemnă [art. 2013 alin. (2) C.civ.];
- modificarea actului juridic solemn nu se poate face decât tot prin
formă solemnă [art. 1242 alin. (2) C.civ.];
- regimul probelor este diferit în cazul celor trei categorii de acte
juridice.
2.6. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale
După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se clasifică în patri

moniale şi nepatrimoniale.
Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil pecuniar.
în principiu, sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi
drepturile de creanţă.
Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în
bani.
Spre exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca
acesta să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite reprezintă un
act juridic nepatrimonial.
Această clasificare a actelor juridice civile prezintă interes în materia
nulităţilor (nu se pune problema „restituirii prestaţiilor” în cazul actelor
nepatrimoniale), în materia simulaţiei (care poate fi întâlnită numai în

cazul actelor juridice patrimoniale - art. 1294 C.civ.), precum şi în materia
ocrotirii incapabilului.
2.7. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile
cu executare succesivă
Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor

juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată este acel act a cărui exe
cutare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai
numeşte şi act cu executare instantanee sau cu executare uno ictu.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare
presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp.
Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de
arendare, contractul de societate etc.
Clasificarea respectivă prezintă interes din următoarele puncte de
vedere:
- sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea
necorespunzătoare este rezoluţiunea în cazul contractelor sinalagmatice
cu executare dintr-o dată, contractul desfiinţându-se cu efect retroactiv, iar
în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă va interveni
rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor;[1î
111 Este însă de reţinut că, potrivit art. 2263 alin. (2) C.civ., în materia contrac
tului de întreţinere, neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere atrage ca
sancţiune rezoluţiunea, iar nu rezilierea, deoarece aceasta din urmă presupune ca
obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv, ceea ce nu se
întâmplă în cazul contractului de întreţinere, deoarece transferul dreptului de la
creditorul întreţinerii la debitorul acesteia se produce uno ictu; în caz de neexecutare
culpabilă, contractul de întreţinere se desfiinţează şi bunul sau altă prestaţie se redo
bândeşte cu efect retroactiv, iar împrejurarea că nu se restituie valoarea întreţinerii
prestate şi contravaloarea folosinţei bunului se justifică prin caracterul aleatoriu al
contractului, respectiv prin compensarea cu prestaţiile efectuate - a se vedea şi
Fr. D e a k , op. cit., p. 587, nota 215.
Sancţiunea incidenţă este rezoluţiunea (iar nu rezilierea) şi în cazul contractului
de rentă viageră, conform art. 2251 C.civ. (desigur, numai în acele ipoteze în care
legea admite desfiinţarea contractului de rentă viageră pentru neexecutare), precum
şi în cazul altor contracte sinalagmatice în care obligaţia uneia dintre părţi presu
pune o singură prestaţie (de exemplu, vânzarea cu plata preţului în rate; de altfel,
referitor la acest exemplu, se poate considera că plata în rate reprezintă doar o
modalitate de executare a unei prestaţii unice, anume plata preţului).
- problema suspendării executării, din motive de forţă majoră, pe toată

durata imposibilităţii de executare [art. 1557 alin. (2) teza I C.civ.], se pune
numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă;
- dacă una dintre părţile contractante are dreptul de a denunţa unila
teral contractul, condiţiile exercitării acestuia diferă după cum contractul
este cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă [art. 1276
alin. (1) şi (2) C.civ.]
- posibilitatea denunţării unilaterale a contractului încheiat pe durată ne
determinată (art. 1277 C.civ.) vizează contractele cu executare succesivă;
- în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare
prestaţie curge câte o prescripţie extinctivă distinctă, cu excepţia cazului
în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din
lege sau din voinţa părţilor, un tot unitar [art. 2503 alin. (2) şi (3) C.civ.].
2.8. Acte juridice civile principale şi acte juridice civile accesorii
După raportul dintre ele, actele juridice sunt principale şi accesorii.

Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătă
toare, regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. în circuitul
civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal.
Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fideiusiunea, arvuna,
contractul de gaj, convenţia de ipotecă etc.
Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic
principal, dar şi într-un moment diferit. De asemenea, ca regulă, el poate fi
un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor
clauze.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea
actului juridic principal şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie
de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea şi efi
cacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de pro
priile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic
principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic
principal - accesorium sequitur principale. Desfiinţarea sau încetarea ac
tului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau încetarea actului juridic
accesoriu/11
111 Spre exemplu, s-a decis că desfiinţarea contractului de împrumut (prin rezo-
luţiune) atrage şi stingerea contractului de ipotecă prin care s-a garantat obligaţia
2.9. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot
fi încheiate şi prin reprezentant
Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor

juridice.
Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât
personal, nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare.
Cu titlu exemplificativ, pot fi incluse în această categorie: testamentul,
căsătoria, recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot fi
încheiate personal, dar care pot fi încheiate şi prin reprezentant.
Clasificarea prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
- constituind excepţia, normele juridice care reglementează actul juri
dic strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare;
- capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este guvernată
de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege;
- acte juridice strict personale pot încheia numai persoanele fizice;
- valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în
raport de persoana sau persoanele care îl încheie, în schimb, de regulă,
la aprecierea actului juridic încheiat prin reprezentare se are în vedere şi
persoana reprezentantului. Spre exemplu, potrivit art. 1299 C.civ., actul
juridic încheiat prin reprezentare este anulabil pentru vicii de consim
ţământ atunci când consimţământul reprezentantului a fost viciat, însă,
dacă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat,
actul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată.
i
2.10. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile pentru cauză
de moarte
în funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile

se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
de restituire a sumei de bani împrumutate - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ.( dec.

nr. 1827/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 9. în schimb, dacă ipoteca s-a stins, ra
portul obligaţional principal, întemeiat pe contractul de împrumut, rămâne în fiinţă,
împrejurarea că s-a desfiinţat ipoteca cu care a fost garantat împrumutul nu are
drept consecinţă decât faptul că partea a devenit, dintr-un creditor ipotecar care
beneficia de această garanţie reală imobiliară, un creditor chirografar - I.C.C.J.,
s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1703/2007, www.scj.ro.
Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care îşi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Actele între vii repre
zintă majoritatea actelor juridice civile.
Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) este acela de a
cărui esenţă este faptul că nu îşi produce efectele decât la moartea auto
rului său, un asemenea act juridic fiind făcut tocmai în considerarea morţii.
Testamentul este un act juridic mortis causa.
Clasificarea respectivă prezintă importanţă după cum urmează:
- actele juridice mortis causa se bucură de o reglementare amănunţită,
pe când nu toate actele juridice inter vivos au o asemenea reglementare;
- actele juridice mortis causa nu pot fi decât cele prevăzute de lege,
deci sunt numai acte juridice numite (tipice);
- actele juridice mortis causa sunt supuse, în general, unor condiţii mai
restrictive în ceea ce priveşte capacitatea de a dispune, iar uneori şi capa
citatea de a primi;
- actele mortis causa sunt acte juridice solemne, în vreme ce actele
inter vivos sunt solemne numai ca excepţie.
2.11. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie
Această clasificare se face în raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea

conţinutului actelor juridice civile.
Actul juridic subiectiv este acel act al cărui conţinut este determinat
prin voinţa autorului sau autorilor lui.
Majoritatea actelor juridice civile intră în această categorie.
Actul juridic condiţie este acel act la a cărui încheiere părţile îşi exprimă
voinţa numai în privinţa naşterii, conţinutul acestuia fiind predeterminat de
norme de la care părţile nu pot deroga.
Ca exemplu de act juridic condiţie, literatura de specialitate menţionează
căsătoria.
O categorie intermediară o reprezintă contractul de adeziune, ale cărui
clauze esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât
să le accepte ca atare (art. 1175 C.civ.).
Spre exemplu, sunt contracte de adeziune majoritatea contractelor în
cheiate de profesionişti cu consumatorii, majoritatea contractelor încheiate
în materia asigurărilor, a furnizării de utilităţi (energie, gaz, apă) etc.
Interesul acestei clasificări a actelor juridice priveşte aprecierea con
diţiilor lor de valabilitate. în cazul actelor juridice condiţie conţinutul lor fiind
stabilit de norme juridice imperative, părţile nu pot modifica, prin voinţa lor,
aceste reguli şi nici nu pot deroga de la acestea, deci regimul acestor acte
juridice este apreciat cu multă severitate. în cazul actelor juridice subiective,
părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive, astfel încât aprecierea
valabilităţii unor asemenea acte juridice se face în limite mai largi.
Dintr-un alt punct de vedere, actele juridice condiţie nu pot fi decât cele
stabilite de lege (deci sunt acte juridice numite), pe când actele juridice
subiective nu se limitează la cele expres reglementate de lege.
în sfârşit, în cazul contractelor de adeziune, se pune mai frecvent
problema clauzelor abuzive.
2.12. Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate
de modalităţi
După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim

acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De
altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu,
actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la o moştenire),
recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o moda
litate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile
sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi, de exemplu, contractul de
împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul
de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasifi
care a actelor juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile, şi
anume:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi;
- acte juridice inseparabile de modalităţi.
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabili
tatea actelor juridice (de exemplu, în cazul actelor juridice de a căror
esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia conduce la inefica
citatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.
2.13. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte
După legătura cu cauza (scopul), actele juridice civile se clasifică în

cauzale şi abstracte.
Prin act juridic cauzal se înţelege acel act a cărui valabilitate implică
analiza cauzei sale (scopului său); în cazul în care cauza lipseşte, este
ilicită sau imorală, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.
Prin act juridic abstract se desemnează acel act a cărui valabilitate nu
implică analiza cauzei.
Apariţia actelor juridice abstracte a fost impusă de nevoile circuitului
civil şi comercial, care presupun uneori o desfăşurare rapidă a anumitor
operaţii juridice şi, prin aceasta, eliminarea posibilităţii permanente de a
pune în discuţie valabilitatea lor din punctul de vedere al cauzei. Pe aces
te premise au apărut titlurile de valoare. în cazul acestora, actul juridic
(negotium), care a dat naştere unui raport obligaţional, este inseparabil de
înscrisul constatator (instrumentum), deci înscrisul respectiv încorporează
creanţa ce a luat naştere din actul juridic. Avantajul titlurilor de valoare
constă în faptul că executarea lor nu cere o cercetare a scopului (cauzei)
actului juridic, debitorul neputând invoca excepţia nevalabilităţii cauzei
pentru a refuza executarea.
Această clasificare îşi manifestă importanţa pe planul valabilităţii
actelor juridice, precum şi al regimului probatoriu.
2.14. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite
După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se

clasifică în acte juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit se înţelege acel act care are o denumire
stabilită de lege, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit se înţelege acel act care nu se bucură de o
reglementare proprie. Existenţa unor asemenea acte juridice este o con
secinţă a principiului libertăţii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci
când vom analiza principiile voinţei juridice.
De exemplu, legislaţia noastră actuală nu mai reglementează delegaţia
imperfectă, deci, contractul prin care un terţ se obligă faţă de creditor să
execute alături de debitorul iniţial obligaţia asumată anterior de acesta din
urmă este un contract nenumit.
Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ
şi contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a
două sau mai multor contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce
reuneşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închi
riate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului
aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar
exista o reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege
pentru elementele (contractele) com ponente/11
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte deter
minarea regulilor aplicabile.
Astfel, pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să pre
vadă întotdeauna întregul conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au dero
gat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul juridic încheiat (sau nu
puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet.
Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act
juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic.
în schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile
stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod
expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia obli
gaţiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privi
toare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).
Spre exemplu: potrivit art. 1651 C.civ., obligaţiile vânzătorului se apli
că, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt
contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările
aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu
rezultă altfel; de asemenea, promisiunea de a încheia în viitor un contract
real nu va fi guvernată de regulile aplicabile contractului real proiectat, ci
de cele generale în materie de obligaţii, iar numai pentru situaţiile nepre
văzute de regulile generale se vor aplica normele privitoare la contractul
real respectiv etc.
Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act
juridic numit, în măsura în care se adoptă o reglementare corespunză
toare. De exemplu: după adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsori
zarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit un
contract numit; ca urmare a emiterii O.G. nr. 51/1997 şi O.G. nr. 52/1997,
contractul de leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice
numite; după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, contractul de
întreţinere a devenit un act juridic numit [art. 2254-2263 C.civ.] etc.
[11 în acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 8, nota 11.
Secţiunea a fi-a. Condiţiile actului ju rid ic civil
Subsecţiunea I. N o ţiu n e a şi clasificarea

c o n d iţiilo r a c tu lu i ju r id ic civ il
1. Noţiune
Prin condiţiile actului juridic civil vom înţelege acele componente care
trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din
care este alcătuit actul juridic civil.
Subliniem că, în teoria actului juridic civil, cuvântul „condiţie” are şi o
altă semnificaţie decât cea menţionată mai sus, desemnând şi o modali
tate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea actului juridic civil. De ase
menea, uneori, în vorbirea curentă, cuvântul condiţie mai este folosit şi cu
sensul de clauză a actului juridic civil. Desigur că, din contextul în care
apare cuvântul condiţie, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de
fiecare dată.
în considerarea înţelesului polivalent al termenului „condiţie” , în doctri
nă şi în jurisprudenţă, pentru desemnarea condiţiilor actului juridic civil, se
preferă uneori utilizarea expresiei „elementele actului juridic civil” sau
chiar „cerinţele actului juridic civil”. în ceea ce ne priveşte, optăm pentru
denumirea tradiţională, care, de altfel, este consacrată de legislaţia noastră.
Astfel, art. 1179 C.civ. foloseşte expresia „condiţiile esenţiale pentru vali
ditatea contractului”, art. 1246 alin. (1) C.civ. vorbeşte despre condiţiile
cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului etc.
2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil
O primă clasificare a condiţiilor actului juridic se poate face în funcţie

de aspectul la care se referă acestea. Potrivit acestui criteriu, rezultă două
categorii de condiţii ale actului juridic, anume: condiţii de fond (numite şi
condiţii intrinseci) şi condiţii de formă (numite şi condiţii extrinseci). Con
diţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar con
diţiile de formă sunt cele care se referă la exteriorizarea voinţei sau, după
caz,* a voinţelor.
i
După criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile actului juri
dic se împart în condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale. Condiţiile esen-
îiale sunt acelea care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa uneia
dintre ele atrăgând nevalabilitatea actului juridic. Condiţiile neesenţiale
sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afec
tată valabilitatea acestuia.
O a treia clasificare a condiţiilor actului juridic civil se poate face după
sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor. în funcţie de acest crite
riu, condiţiile actului juridic pot fi: condiţii de validitate şi condiţii de efica
citate. Nerespectarea condiţiilor de validitate se sancţionează cu nulitatea
actului juridic civil, în schimb, nerespectarea condiţiilor de eficacitate nu
atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni (spre exemplu, inopo-
zabilitatea faţă de terţi).
în funcţie de vocaţia lor, condiţiile actului juridic civil mai pot fi clasi
ficate în condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale privesc
toate actele juridice civile, iar condiţiile speciale privesc numai anumite
acte juridice civile.
Subsecţiunea a //-a. C apacita tea de a încheia

a c tu l ju r id ic civil
1. Noţiune
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea

subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile
prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond,
esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capaci
tăţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.
2. Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şi

excepţia incapacităţii
în această materie, regula sau principiul îl reprezintă capacitatea de a

încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.111
t11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 273/1977, în C.D. 1977, p. 86; dec. nr. 1129/1987,
în C.D. 1987, p. 120.
Cu caracter general, această regulă se desprinde implicit din art. 29

alin. (1) C.civ., conform căruia „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea
de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu,
decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”. Fragmentar,
regula este consacrată şi în art. 1180 C.civ., potrivit căruia „poate con
tracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici
oprită să încheie anumite contracte”, în art. 987 alin. (1) C.civ., care dis
pune că „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea
regulilor privind capacitatea”, precum şi în art. 1652 C.civ., care prevede
că „pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege” .
Pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea de a do
bândi orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor
sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1)
C.civ.]. în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii
de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii,
consacrat de art. 206 alin. (2) C.civ.
Aşa cum rezultă din art. 29 alin. (1) C.civ., excepţia incapacităţii de a
încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Fiind
vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie ase
menea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare,[1* concluzie
desprinsă şi din art. 10 C.civ.
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie
de mai multe criterii.
Astfel, după natura lor, deosebim: incapacităţi de folosinţă şi incapa
cităţi de exerciţiu.
9 t
în raport de conţinutul sau întinderea lor, distingem: incapacităţi generale

(care vizează, în principiu, toate actele juridice) şi incapacităţi speciale
(care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice,
această clasificare se suprapune cu clasificarea anterioară, deoarece
incapacităţile de exerciţiu sunt incapacităţi generale, iar incapacităţile de
folosinţă sunt incapacităţi speciale. în schimb, pentru persoanele juridice
fără scop lucrativ, incapacitatea de folosinţă nu vizează, întotdeauna,
numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ, rezultă că o astfel de per
soană juridică nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din
[1] C.A. laşi, dec. nr. 8/2000, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurispru-
denţă, voi. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 421.
care ar izvorî drepturi şi obligaţii ce contravin scopului pentru care a fost

înfiintată.
*
După izvorul (sursa) lor, incapacităţile civile pot fi clasificate în: inca
pacităţi stabilite de legea civilă (incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea
incapacităţilor de folosinţă) şi incapacităţi civile stabilite de legea penală
(interzicerea drepturilor părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore
sau curator, precum şi unele măsuri de siguranţă, spre exemplu, inter
zicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi, măsură ce afectează
dreptul la libera circulaţie ca drept subiectiv civil nepatrimonial).
în funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţio
nează de drept (ope legis) şi incapacităţi ce operează ca efect al unei
hotărâri judecătoreşti (în această din urmă categorie se includ unele
incapacităţi de folosinţă cu caracter de sancţiune, cum ar fi, spre exemplu,
decăderea din drepturile părinteşti, precum şi incapacitatea de exerciţiu a
persoanei puse sub interdicţie).
în raport de opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute (în sen
sul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu
orice altă persoană - incapacităţile de exerciţiu şi anumite incapacităţi de
folosinţă din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprie
tate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum
şi de către persoanele juridice străine) şi incapacităţi relative [în sensul că
împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anu
mită persoană sau cu anumite persoane - spre exemplu, incapacităţile sta
bilite de art. 147 alin. (1) C.civ., de art. 990 C.civ., art. 991 C.civ., art. 1653
alin. (1) C.civ., art. 1654 C.civ. etc.].
După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi cu
caracter de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti, pedepsele civi
le stabilite de Codul civil în materie succesorală, precum şi incapacităţile
civile stabilite de legea penală) şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau
de ocrotire.
într-o altă clasificare, s-ar mai putea deosebi: incapacităţi instituite în
considerarea persoanei (intuitu personae) şi incapacităţi instituite în consi
derarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei).
Menţionăm, însă, că majoritatea autorilor consideră că interdicţiile de
înstrăinare intuitu rei sunt doar cazuri de inalienabilitate, simple restricţii
ale dreptului de proprietate, fiind independente de capacitatea persoanei.
Fără a intra în amănunte, subliniem doar că nu este lipsită de importanţă
calificarea ca incapacitate intuitu rei sau ca inalienabilitate, spre exemplu,
prima calificare are drept consecinţă împrejurarea că, în cazul decesului
persoanei în considerarea căreia s-a instituit interdicţia, aceasta din urmă

dispare, deci moştenitorii vor putea înstrăina bunul şi mai înainte de
expirarea termenului prevăzut de lege.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sanc
ţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută
sau relativă), vom reţine următoarele:
- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a
nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes
general, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost în
cheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituite pentru ocro
tirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la ca
pacitatea de exerciţiu;
- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi neres
pectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoa
nele juridice fără scop lucrativ atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului
juridic respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ.], iar nerespectarea anumitor dis
poziţii privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă în condiţiile
art. 211 C.civ., cu precizarea că, în principiu, nesocotirea regulilor referi
toare la realizarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu se
sancţionează cu nulitatea [art. 210 alin. (2) şi art. 218 alin. (2) C.civ.].
Subsecţiunea a lll-a . C o n s im ţă m â n tu l
1. Noţiune şi aspecte generale
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un

act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Subliniem că termenul „consimţământ” poate avea două înţelesuri.113
Alături de accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă, adică voin
ţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau, după caz, a uneia
dintre părţile actului juridic bilateral sau plurilateral, deci a uneia dintre
părţile contractante, prin consimţământ se mai desemnează, în materie
contractuală, şi acordul de voinţe al părţilor contractante, acest din urmă
111A se vedea şi FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, Droit civil. Les obli-
gations, 10e âd., Precis Dalloz, 2009, p. 110 şi urm.
sens fiind mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvântului (cum

sentire).
Ca regulă generală, părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare
a voinţei lor, afară de excepţiile expres prevăzute de lege, cum este cazul
actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îm
brace o formă specială.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit.
Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează
prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontrac-
tantilor sau tertilor.
> i
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce.

De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziţie cu privire la un
bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moştenirea
[art. 1110 alin. (2) C.civ.]. Manifestarea tacită de voinţă prezintă avantajul
economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocităţii.
Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară mani
festarea expresă a voinţei [actele solemne, fiducia - art. 774 alin. (1) teza
a ll-a C.civ., scutirea de raport a donaţiilor - art. 1146 alin. (2) C.civ. şi
art. 1150 alin. (1) lit. a) C.civ., acceptarea unei donaţii - art. 1013 alin. (1)
teza I C.civ., revocarea voluntară a testamentului - art. 1051 alin. (1)
C.civ., retractarea revocării voluntare a testamentului - art. 1053 alin. (1)
C.civ., indivizibilitatea convenţională - art. 1424 C.civ., solidaritatea con
venţională - art. 1435 C.civ., subrogaţia convenţională - art. 1593 alin. (3)
C.civ., fideiusiunea - art. 2282 C.civ. etc.], în timp ce alte acte juridice pot
fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinţei, fie printr-o manifestare
tacită a voinţei [acceptarea moştenirii - art. 1108 alin. (1) C.civ., relocaţiu-
nea - art. 1810 C.civ., renunţarea la compensaţie - art. 1617 alin. (3) C.civ.
etc.].
Cât priveşte modalităţile de exteriorizare a consimţământului, acesta
poate fi exprimat, conform art. 1240 C.civ.:
-v e rb a l;
- în scris;
- prin gesturi ori fapte concludente, adică printr-un comportament
care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea
sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare.
în legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema
valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare
adagiul qui tacit consentire videtur. în principiu, răspunsul este negativ,

deci tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.111
i
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următoarele cazuri:

- când legea prevede expres aceasta [de exemplu, art. 1810 alin. (1)
C.civ. în privinţa tacitei relocaţiuni, textul de lege referindu-se la ipoteza în
care, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să
îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locato ru lu i
- dacă părţile au atribuit expres tăcerii o anumită semnificaţie juridică
(de exemplu, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a unei convenţii sau
de denunţare a acesteia);
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului sau
uzurilor profesionale.
De exemplu, potrivit art. 1196 alin. (2) C.civ., în materia acceptării ofer
tei, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât
atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică. Principiile

voinţei juridice
2.1. Precizări introductive
Din definiţia actului juridic civil rezultă că voinţa juridică reprezintă un

element fundamental al acestuia.
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic,
cât şi din punct de vedere juridic.
Voinţa este indispensabilă încheierii actului juridic, fiind o operaţiune
psihologică, ce dobândeşte valoare juridică numai prin manifestarea sa.
Practic, voinţa juridică poate fi descompusă în două elemente: operaţiunea
intelectuală şi exteriorizarea acesteia.121
Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece reuneşte în structura
sa două elemente: consimţământul şi cauza (scopul).
Aşadar, între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul
întreg-parte.
[1J Pentru o aplicaţie practică, a se vedea, spre exemplu, C.A. Bucureşti,

s. corn., dec. nr. 1090/1998, în C.P.J. în materie comercială 1993-1998, p. 119.
121 A se vedea Y. BUFFELAN-LLANORE, V. LARRIBAU-TERNEYRE, Droit ci
vil. Les obligations, 12e 66., Sirey, 2010, p. 254.
Codul civil consacră, neîndoielnic, două principii care cărmuiesc voinţa

juridică, anume:
- principiul libertăţii de voinţă (numit şi principiul libertăţii actelor juri
dice civile sau, mai larg, principiul autonomiei de voinţă);
- principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
2.2. Principiile voinţei juridice
2.2.1. Principiul lib e rtă ţii de voinţă (libertăţii actelor juridice)
Principiul libertăţii de voinţă este reglementat, în ceea ce priveşte con

tractele, de art. 1169 C.civ. conform căruia „părţile sunt libere să încheie
orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de
lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.
De asemenea, este consacrat, indirect, în art. 1270 alin. (1) C.civ. po
trivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile con
tractante”, precum şi în art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga
prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri” .
Din aceste dispoziţii legale rezultă, sintetic, conţinutul principiului liber
tăţii actelor juridice civile, şi anume, dacă se respectă legea şi bunele
moravuri (morala), subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii
ori să facă acte juridice unilaterale.
Analitic, conţinutul principiului în discuţie poate fi exprimat după cum
urmează:
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic
civil;
- subiectul de drept civil este liber să aleagă cu cine va încheia con
tractul [ceea ce implică, între altele, posibilitatea ruperii negocierilor -
art. 1183 alin. (1) C.civ., precum şi posibilitatea de a purta negocieri cu
mai mulţi parteneri, simultan]111 sau, dacă este cazul, cine va fi beneficiarul
actului juridic;
- în cazul în care încheie un act juridic civil, părţile sunt libere să sta
bilească, aşa cum doresc, conţinutul acestuia;
- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care
l-au încheiat anterior;
t11 M. POUMAREDE, Droit des obligations. Cours et travaux diriges, Mont-

chrestien, 2010, p. 109.
- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe
care l-au încheiat anterior.
Din acest principiu se desprind şi două consecinţe importante.
în primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte
juridice numite, ci şi acte juridice nenumite (art. 1178 C.civ.).
în al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părţile
sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic (art. 1178
C.civ.).
Principiul libertăţii de voinţă, astfel cum se prezenta în concepţia tradi
ţională, a fost criticat de o parte a doctrinei, care a reproşat că este
inexact, deoarece nu în toate situaţiile naşterea (sau modificarea ori stin
gerea) raporturilor juridice este lăsată la libera voinţă a părţilor, ci sunt do
menii în care legea trebuie să intervină, precum şi că, în materie contrac
tuală, este utopic, deoarece presupune egalitatea sub toate aspectele
(economic, social, intelectual) a părţilor contractante.
Tocmai de aceea, principiul libertăţii de voinţă cunoaşte şi anumite
restrângeri.
Limitele principiului rezultă, cu precădere, din art. 11 C.civ. şi din
art. 1169 C.civ. Aceste limite sunt trasate de normele juridice imperative
(inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de
bunele moravuri. Sancţiunea care intervine atunci când actul juridic este
încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau, după
caz, relativă a actului respectiv.
Tot de anumite limitări ale principiului libertăţii de voinţă este vorba şi
în acele cazuri în care, pe temeiul unor dispoziţii legale, nu toate elemen
tele unui contract sunt rezultatul direct şi nemijlocit al acordului voinţelor
părţilor.
Avem în vedere, spre exemplu: contractul de adeziune (art. 1175
C.civ.), deoarece voinţa uneia dintre părţi priveşte mai mult încheierea
sau nu a contractului şi mai puţin stabilirea conţinutului acestuia; cazul în
care părţile au convenit elementele esenţiale ale contractului, dar ulterior
nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-
a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, astfel încât instanta va
dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând
seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182
alin. (3) C.civ.];*11 stabilirea de către instanţă a cuantumului remuneraţiei
[11 Sub aspect procesual, cererea prin care una dintre părţi solicită instanţei
stabilirea unor elemente secundare ale contractului ar trebui să fie solutionată
i
depozitarului în condiţiile art. 2106 C.civ.; stabilirea de către instanţă a

termenului de restituire a împrumutului de consumaţie în condiţiile
art. 2162 C.civ. etc.
Mai mult, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate să
aducă modificări contractului încheiat de părţi ori să dispună încetarea
acestuia, spre exemplu: reducerea cuantumului clauzei penale dacă
penalitatea convenită de părţi este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce
putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului [art. 1541 alin. (1)
lit. b) C.civ.]; în ipoteza impreviziunii, instanţa poate hotărî adaptarea con
tractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi benefici
ile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor [art. 1271 alin. (2) lit. a) C.civ.]
sau încetarea acestuia [art. 1271 alin. (2) lit. b) C.civ.] etc.
0 atenuare a principiului libertăţii de voinţă o constituie şi cazul aşa-
numitor „contracte obligatorii\ în sensul că neîncheierea contractului im
pus de lege ar putea să atragă sancţiuni pecuniare de natură contra
venţională.
1
De asemenea, libertatea de a alege partenerul contractual trebuie să

ţină cont de necesitatea respectării dispoziţiilor legale privind nediscrimina-
rea, alteori poate fi limitată de existenţa unui drept legal de preempţiune.[11
în final, menţionăm că, în materie contractuală, se vorbeşte tot mai
mult atât de echilibrul contractual, cât şi de loialitatea contractuală şi
buna-credinţă.(21 Spre exemplu, chiar în legislaţia noastră se face referire
la buna-credinţă, iar aceasta nu numai în privinţa exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor [art. 14 alin. (1) C.civ.], inclusiv cele care izvorăsc din
acte juridice, ci şi a formării contractului [art. 1183 alin. (2) C.civ.].
2.2.2. Principiul voinţei reale
Principiul voinţei reale este cel de-al doilea principiu care guvernează
formarea voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern
potrivit regulilor aplicabile procedurii necontencioase, deoarece, prin ipoteză, nu

se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană. Dacă însă, pe
temeiul unor norme speciale (de exemplu, art. 1232 C.civ. în ceea ce priveşte sta
bilirea preţului), instanţa ar urma să stabilească un element esenţial al contrac
tului, atunci cererea prin care i se solicită aceasta va trebui rezolvată prin apli
carea regulilor procedurii contencioase.
[I1 B. FAGES, Droit des obligations, 3e ed., L.C.G.J., 2011, p. 76-78.
[2J A se vedea, de exemplu, Y. BUFFELAN-LLANORE, V. LARRIBAU-
TERNEYRE, op. cit., p. 226-227.
(psihologic) şi un element extern (social). Dacă există concordanţă între

aceste două elemente, deci când există identitate între voinţa internă şi
voinţa exteriorizată, nu se ridică nicio problemă de determinare a princi
piului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă
situaţii în care între cele două elemente să nu existe concordanţă, punân-
du-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea
prioritate.
Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la
raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată).
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin
aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în
discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv
civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată. Con
cepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate, satisfăcând astfel
securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exterio
rizată, voinţa juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe
motiv că voinţa declarată nu coincide cu voinţa internă.
y i
Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres,

principiul voinţei reale.
Astfel, art. 1266 alin. (1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor
se realizează după „voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor” .
De asemenea, potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret
produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din
stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu
titlu universal” . Rezultă că, în materie de simulaţie, între părţi produce
efecte actul juridic secret [în măsura în care îndeplineşte condiţiile de
valabilitate de fond - art. 1289 alin. (2) C.civ.], care este real, corespun
zând deci voinţei reale, iar nu actul juridic public, ce corespunde voinţei
declarate.
Un alt argument de text în sprijinul existenţei principiului voinţei reale
îl reprezintă art. 1206 C.civ., potrivit căruia consimţământul este viciat
când este dat din eroare, surprins prin doi, smuls prin violenţă sau în caz
de leziune, în sensul că din această dispoziţie legală rezultă că manifes
tarea de voinţă este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă şi
conştientă, adică reală, iar nu şi atunci când a fost alterată printr-un viciu
de consimţământ,
i
Codul civil stabileşte însă şi anumite excepţii de ia principiui voinţei

reale.
Astfel, în caz de simulaţie, terţilor de bună-credinţă nu le poate fi opus

actul juridic secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor contractante, ci
numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terţi
(terţii de bună-credinţă sunt însă îndreptăţiţi să invoce în favoarea lor şi
împotriva părţilor efectele actului juridic secret - art. 1290 C.civ).
A doua excepţie se desprinde din dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C.civ.
din 1864,111în sensul că ar fi posibil ca voinţa consemnată în înscris să nu
fie cea reală şi totuşi această voinţă îşi va produce efectele, cu toate că
voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, dar textul de
lege menţionat nu permite aceasta, afară de excepţiile expres prevăzute
de lege.
3. Cerinţele valabilităţii consimţământului
Potrivit art. 1204 C.civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios,

liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe, cumulativ:
i 7
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o

persoană cu discernământ;
- să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice;
- să fie liber,* adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
i
3.2. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil,

în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia
efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
După cum se poate deduce din art. 211 din Legea nr. 71/2011, lipsa
discernământului înseamnă „incompetenţa psihică a persoanei de a
acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot
decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile” .
(1) Potrivit art. 230 lit. a) teza a ll-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 1.169-1.206 din
materia probaţiunii rămân în vigoare şi se vor abroga la data intrării în vigoare a
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu

condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură. Sub
aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în
timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul
este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la per
soană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale acesteia;
capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de
natură psihologică.
în consecinţă, o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu se poate
găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ, după cum
discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă. Pentru
o asemenea ipoteză, art. 172 C.civ. (care, pentru identitate de raţiune, se
aplică şi în situaţia minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani) prevede
că actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie judecăto
rească (altele decât cele care, potrivit legii, pot fi încheiate singură de că
tre persoana lipsită de capacitate de exerciţiu) sunt anulabile, chiar dacă
la data încheierii lor persoana pusă sub interdicţie ar fi avut discernământ.
Se mai impun următoarele precizări:
- persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate
că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;
- cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discer
nământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate
mintală;
- minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare;
- pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă,
deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate
deplină de exerciţiu.
în afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de
discernământ (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care per
soane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuşi, în fapt, lipsite
temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le punea în nepu
tinţă de a-şi da seama de urmările faptelor sale - art. 1205 alin. (1) teza
a ll-a C.civ. - (numite cazuri de incapacitate naturală - beţia, hipnoza,
somnambulismul, mânia puternică).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sanc
ţiune nulitatea relativă a acelui act.111 în acest sens, art. 1205 alin. (1)
m Pentru aplicaţii practice, se vedea, spre exemplu: C.A. Braşov, dec. civ.
nr. 374/R/1995, în C.P.J.C. 1994-1998, p. 51 (lipsa discernământului în momentul
C.civ. dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la

momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare
care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
De asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o
persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul
când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau în
deobşte cunoscute.
Acest text ar putea ridica unele dificultăţi în aplicarea sa practică,
având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1)
C.civ., una dintre condiţiile necesare punerii sub interdicţie. într-o inter
pretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea
unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub inter
dicţie nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite
şi celelalte condiţii ale punerii sub interdicţie, precum şi condiţia ca aces
tea să fie îndeobşte cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există
însă nicio raţiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea
actului juridic, să se facă vreo distincţie după cum partea lipsită de discer
nământ a fost ulterior pusă sub interdicţie sau nu, iar, în plus, să existe
mai multe condiţii pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub
interdicţie decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care
ulterior nu a fost pusă sub interdicţie, cu atât mai mult cu cât punerea sub
interdicţie este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situaţia şi mai ab
surdă în care condiţiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernămân
tului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte
sau după punerea sub interdicţie), eventual şi de durata soluţionării
procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) C.civ. o
interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită,
a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni
pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, ci pentru lipsa discernământului.
întocmirii testamentului); C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 477/1998, în B.J. semestrul
1/1998, p. 181 (lipsa discernământului la încheierea unui contract de vânzare cu
clauză de întreţinere); C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2079/1999, în
C.P.J.C. 1999, p. 80 (lipsa discernământului la încheierea unui contract de vân
zare) şi dec. nr. 3247/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 64 (lipsa discernământului la în
cheierea unui contract de schimb).
3.3. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte

juridice (animo contrahendi negotii)
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care
este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a pro
duce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din
prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;
- s-a făcut sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui
care se obligă (art. 1403 C.civ.);
- manifestarea de voinţă este prea vagă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservaîio
mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.
3.4. Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun

viciu de consimţământ
Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului

juridic civil. într-o formulă generală, putem spune că viciile de consim
ţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber
al voinţei de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este
faptul că există manifestare de voinţă (există deci consimţământ), însă
aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul
erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al
leziunii.
Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voinţă”
este mai exactă decât expresia „vicii de consimţământ”, deoarece, pe de
o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza
(scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimţământul şi cauza
alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având
două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor
juridice bilaterale sau plurilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilate-
rale.[1J Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradi
ţională (vicii de consimţământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu
[1] A se vedea: I. R u c ă r e a n u , Viciile de consimţământ, în Tratat de drept civil,

voi. I, Teoria generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 281, nota 75; A. P o p ,
G h . B e l e iu , op. cit., p. 223.
este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudenţă, precum şi

de noul Cod civil.
Potrivit art. 1206 C.civ.,’ viciile de consimţământ
» sunt următoarele:
- eroarea;
-d o lu l;
- violenta;f 1
- leziunea.
4. Eroarea
4.1. Noţiune
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări ia în

cheierea unui act juridic.
Eroarea este o imagine subiectivă deformată a realităţii, care însă nu
este provocată de cineva, ci se datorează chiar celui aflat în eroare. în
alte cuvinte, eroarea este spontană.
4.2. Clasificare
4.2.1. Eroarea esenţiala şi eroarea neesenţialâ
în funcţie de consecinţele care intervin,™ urmează să distingem între

eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esenţială dacă
falsa reprezentare cade asupra:
m în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea

obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium şi error in corpore), eroa
rea gravă (numită şi eroare-viciu de consimţământ, cu cele două forme ale sale:
error in substantiam şi error in personam) şi eroarea indiferentă (neesenţială),
arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, j '
deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juri
dic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ expri
mat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului,
se admitea că sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale
forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea
lipsei totale a consimţământului - pentru dezvoltări, a se vedea G. B o r o i , op. cit.,
p. 176-177. în actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia
dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea
care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă.
- naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium),

în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă
parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că în
cheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un
contract de vânzare)/11
- identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că
una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă
parte are în vedere un ait bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un
imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de
un imobil situat în Bucureşti);
- calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar
fi încheiat (error in subsîanîiam)'}2]
111 într-o speţă, s-a admis acţiunea întemeiată pe eroarea obstacol, întrucât
înstrăinătorul a făcut dovada că a dorit să încheie un contract de întreţinere, iar nu
de vânzare - Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1564/1996, în C.P.J.C. 1993-
1997, p. 45; pentru aceeaşi situaţie, a se vedea şi Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ.,
dec. nr. 3332/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 39.
[2J Indirect, dispoziţia legală menţionată pune capăt unei controverse în ceea
ce priveşte înţelesul obiectiv sau subiectiv al noţiunii de substanţă a obiectului.
Aşadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul considerat în
materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea), iar cum pres
taţia este determinată de părţile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc
prestaţia vor fi privite sau nu ca esenţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să
le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudenţă s-a subliniat că substanţa obiec
tului este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru
părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa aces
tora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Drep
tul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, că
eroarea asupra substanţei obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale
lucrului), de exemplu, cumpărătorul s-a înşelat în privinţa originii lucrului, a vechi
mii sale ori asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv.
în cadrul concepţiei obiective, se considera că prezintă interes numai materia
din care este alcătuit lucrul, precum şi ansamblul calităţilor sau proprietăţilor ce îi
sunt specifice şi care îl deosebesc de lucrurile de altă speţă. în unele cazuri, atât
concepţia obiectivă, cât şi concepţia subiectivă asupra noţiunii de substanţă a
obiectului duc la acelaşi rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un
lucru confecţionat
» din bronz,1 crezându-l confecţionat
$ din aur,9deoarece substanta>
considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecţionat lucrul, iar,
din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are
în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepţii, vânzarea este anu-
labilă pentru eroare asupra substanţei obiectului; pot exista însă şi situaţii în care
soluţia diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere
- asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în

absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (errorin personam).
Trebuie reţinut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii
economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă
nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de
la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va
putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat decât în condiţiile
art. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (2) C.civ.
Eroarea neesenţiaiă (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împre
jurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, în sensul că partea
aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi avut o corectă repre
zentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabili
tatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărăto
rului/11 eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului etc., desigur
dacă părţile nu au considerat împrejurările respective esenţiale pentru
încheierea actului juridic).
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare)
valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă
juridică.
în anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială.
Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care priveşte
simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în
care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâ
toare” .
De asemenea, conform art. 1210 C.civ., simpla eroare de calcul nu
atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia
dintre părţi, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra
cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.
antichitatea ei, dar o crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată
din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea
actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea,
deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecţionată biju
teria, ci antichitatea ei.
m Pentru o aplicaţie practică, a se vedea, spre exemplu, Trib. Bucureşti,
s. a IV-a civ., dec. nr. 499/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 2.
4.2.2. Eroarea de fa p t şi eroarea de drept
în funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două

feluri:
- eroare de fapt;
- eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii
faptice la încheierea actului juridic civil.
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a
existenţei (partea nu ştie că există ori, dimpotrivă, crede că există) sau
conţinutului unei norme juridice.
Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esenţială
atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor,
pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că
trebuie să fie vorba de o dispoziţie legală care nu este accesibilă şi pre
vizibilă.
Referirea la dispoziţii legale previzibile sugerează că ar putea fi vorba
de o eroare de drept şi în cazul în care, după încheierea actului juridic, se
adoptă o normă juridică ce ar urma să se aplice, prin derogare de la art. 6
alin. (2) C.civ., şi efectelor viitoare ale actelor juridice în curs de exe
cutare. Totuşi, apreciem că într-o astfel de situaţie ar fi incident art. 1271
C.civ., care reglementează impreviziunea, iar numai în mod excepţional,
în funcţie de împrejurările particulare ale speţei şi numai dacă nu sunt
aplicabile prevederile art. 1271 C.civ., s-ar putea invoca eroarea. De
exemplu, dacă înainte de acceptarea unei oferte de a contracta apare o
dispoziţie legală imperativă care s-ar aplica şi contractului ce urmează a
se încheia (să presupunem că T.V.A. ar fi de 5% la data ofertei de cum
părare a unui bun, însă se majorează la 30% până la data acceptării ofer
tei respective), dispoziţie care, dacă ar fi existat anterior, l-ar fi determinat
pe ofertant să nu mai dorească încheierea contractului respectiv, atunci
ofertantul poate să invoce eroarea în privinţa ofertei de a contracta.
4.2.3. Eroarea scuzabila şi eroarea nescuzabilâ
După cum este sau nu imputabilă părţii aflate în eroare, deosebim:

- eroarea scuzabilă;
- eroarea nescuzabilă.
Eroarea scuzabilă este cea care nu poate fi reproşată părţii care a avut
o falsă reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic, deci care nu
este urmarea lipsei de informare sau neglijenţei părţii respective.
Eroarea nescuzabilă este acea eroare imputabilă părţii, în sensul că,
aşa cum dispune art. 1208 alin. (1) C.civ., „faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile”.
Când partea aflată în eroare a fost neglijentă, nu se mai justifică apli
carea unei sancţiuni ce ar urma să producă efecte şi asupra unei alte per
soane. Menţinerea actului juridic într-un asemenea caz poate fi privită şi
ca o preîntâmpinare a prejudiciului care s-ar fi pricinuit cocontractantului
dacă s-ar anula contractul.111
Caracterul scuzabil se apreciază în practică, de regulă, după un
criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experienţa
de viaţă, de pregătirea şi de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare.
S-ar putea recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul unei
persoane cu o diligenţă medie (care se poate îngriji de propriile interese)
într-o situaţie similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preţ foarte
mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta
din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului,
întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că
mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, chiar art. 1208
alin. (1) C.civ. se referă la posibilitatea de cunoaştere a faptului asupra
căruia a purtat eroarea „cu diligenţe rezonabile” .
Spre exemplu, nu sunt scuzabile: eroarea asupra solvabilităţii cocon
tractantului, aprecierea eronată a rentabilităţii unei operaţiuni juridice, eva
luarea greşită a propriilor interese etc.
Mai reţinem că art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea con
tractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul
de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări,
trebuia să fie asumat de acesta”.
4.3. Structura erorii esenţiale
în alcătuirea erorii esenţiale intră un singur element, de natură psiho

logică, anume falsa reprezentare a realităţii.
[11 D. COSMA, op. cit, p. 162.

Tocmai de aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi rea

le.111 De altfel, dovada erorii nu poate fi făcută direct, ci numai indirect, prin
probarea unor elemente din care să rezulte starea subiectivă a celui care
pretinde că a avut o falsă reprezentare a realităţii atunci când a încheiat
actul juridic.
Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată
prin orice mijloc de probă, inclusiv prin declaraţii de martori şi prezumţii.
4.4. Cerinţele erorii esenţiale
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să

fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe
(condiţii):121
- eroarea să fie esenţială;
- eroarea să fie scuzabilă;
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor
(determinant) pentru încheierea actului juridic;
- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros,
este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că
elementul fals reprezentat era esenţial (hotărâtor) pentru încheierea actu
lui juridic civil respectiv.
Cât priveşte cea de a treia cerinţă, prin caracterul determinant pentru
încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se înţelege
împrejurarea că, dacă ar fi cunoscut realitatea, partea nu ar mai fi încheiat
actul juridic respectiv.
111 S-a decis că, în cazul în care actul juridic (contract de împrumut) s-a în
cheiat în formă autentică, nu s-ar putea invoca eroarea asupra naturii juridice a
actului şi nici eroarea asupra persoanei cocontractante decât dacă partea se
înscrie în fals, deoarece este vorba de combaterea unor constatări personale ale
notarului public (prezenţa părţilor, conţinutul declaraţiilor lor, faptul că li s-a citit
contractul anterior semnării) - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 425/1999, în
C.P.J.C. 1999, p. 44. Considerăm însă că soluţia trebuie nuanţată; în funcţie de
situaţia concretă din speţă, s-ar putea invoca, spre exemplu, eroarea asupra per
soanei cocontractante, dar nu cu privire la identitatea acesteia, ci în sensul că
partea a avut o reprezentare falsă a existenţei unor legături, raporturi cu acea per
soană (de exemplu, a crezut că este vorba de persoana care i-a salvat viaţa, deşi,
în realitate, fusese salvat de altcineva).
[2] A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, 2012,
p. 333-335.
Cât priveşte cea de-a patra cerinţă, care rezultă din art. 1207 alin. (1)
C.civ., aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilităţii cir
cuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit,
fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului
său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic.
Cerinţa nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin
ipoteză, nu există un cocontractant.
Mai mult,* această cerinţă » trebuie restrânsă numai la contractele cu titlu
oneros, iar o asemenea soluţie s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii
voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze
faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea
principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduieşte să păstreze
un avantaj (certat de iucro captando), în vreme ce dispunătorul se stră
duieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando).
4.5. Sancţiune
Eroarea esenţială (şi scuzabilă), în oricare dintre formele sale, atrage

nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207 alin. (1) C. civ.].
în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca
fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de
consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi.111
Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor plurila
terale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a
aflat.
[1] Această soluţie este evidentă în cazul error in personam. în schimb, în cazul
error in substantiam, în doctrina franceză mai veche s-a susţinut şi punctul de
vedere potrivit căruia o asemenea eroare nu poate constitui un viciu de con
simţământ decât atunci când este comună ambelor părţi contractante; soluţia s-ar
sprijini pe un argument de echitate, în sensul că eroarea în care se găseşte numai
una dintre părţi se datorează şi neglijenţei sale, astfel încât anularea contractului
ar fi inechitabilă pentru cealaltă parte - A. Colin , H. Capitant, Cours elâmentaire
de droit civil frangais, 3e ed., tome II, p. 282. Argumentul respectiv nu este însă
convingător, omiţându-se faptul că, în măsura în care există o culpă a celui aflat în
eroare, iar anularea contractului pentru error in substantiam ar produce un preju
diciu celeilalte părţi, atunci aceasta din urmă are dreptul de a fi despăgubită,
urmând a se aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală (în acest sens şi
M.F. Mourlon, Repetitions ecrites sur le premier examen de Code Napoleon, 9e
ed., tome II, Paris, 1877, 548-549). în plus, soluţia contrară ar introduce o distinc
ţie între error in personam şi error in substantiam, care însă nu este justificată de
vreun text de lege.
în sfârşit, trebuie reţinut că noua reglementare oferă posibilitatea adap

tării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia.
Potrivit art. 1213 alin. (1) C.civ., dacă o parte este îndreptăţită să
invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară
că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţe
les de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră
că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. Pentru
aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi
obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la
data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată
în eroare, iar dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în
eroare în termenul mentionat t mai sus ori contractul a fost executat,7
dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată
lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) şi (3) C. civ.].
5. Dolul
5.1. Noţiune
Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimţământul este viciat prin doi
atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frau
duloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod frau
dulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie”.
Aşadar, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în induce
rea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina
să încheie un anumit act juridic.
în alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum
eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă
se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimţământ distinct de
eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă;
dacă eroarea spontană constituie viciu de consimţământ, a fortiori, eroa
rea provocată constituie şi ea un viciu de consimţământ, urmând a i se
aplica şi ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, aşa cum vom vedea,
vom folosi acest raţionament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci
când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se
poate reţine nicio vină, ci de la un terţ). Totuşi, sfera de aplicare a dolului

este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2)
C.civ. dispune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin doi poate
cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost
esenţială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai uşor decât eroarea, aşa
încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată/11
De exemplu, atunci când ceea ce l-a determinat pe Primus să cumpere
un anumit lucru de la Secundus a fost credinţa eronată că a pierdut un
lucru identic, contractul de vânzare nu poate fi anulat pentru eroare
spontană, însă, dacă această eroare a fost provocată de Secundus, care
a sustras ori a ascuns lucrul identic pe care îl avea Primus, pentru a-l face
să creadă că l-a pierdut, atunci contractul de vânzare este lovit de nulitate
relativă pentru doi.121
Subliniem că noua reglementare a renunţat la distincţia care se făcea
în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul
uşor), distincţie care a fost preluată şi în doctrina noastră corespunzătoare
reglementării anterioare, care deosebea, după consecinţele pe care le are
sau nu asupra valabilităţii actului juridic, între dolul principal şi dolul inci
dent. Dolul principal (dolus dans causam contracîui) era acela care privea
împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atră
gând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit
şi secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.
5.2. Structura dolului
Ca viciu de consimţământ,
> * dolul este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace
viclene (manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare;
111 Se mai aduce ca argument împrejurarea că, în timp ce eroarea dă naştere

numai la o acţiune în anulare, dolul dă naştere şi la o acţiune în răspundere civilă
delictuală (C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. II,
p. 505), însă aceasta nu este consecinţa reglementării dolului ca un viciu de con
simţământ distinct, ci a aplicării regulilor de la răspunderea civilă pentru fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii.
[2Î De asemenea, aşa cum am menţionat, eroarea (spontană) asupra valorii
prestaţiei nu constituie viciu de consimţământ, dar, dacă vânzătorul, prin mano
pere dolosive, l-a indus în eroare pe cumpărător cu privire la valoarea bunului,
contractul de vânzare este anulabil pentru doi.
- un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în

eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât
într-o acţiune (faptă comisivă), cât şi într-o inacţiune (faptă omisivă).
Spre exemplu, în materia liberalităţilor, fapta comisivă se concreti
zează în sugestie sau captaţie, adică în specularea afecţiunii sau pasiunii
unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat/11
Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se foloseşte
expresia doi prin reticenţă, acesta concretizându-se în ascunderea sau
necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale, pe care aceas
ta ar fi trebuit să o cunoască.
De reţinut că nu constituie doi, deoarece lipseşte elementul obiectiv,
simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranţa sau de lip
sa de experienţă a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete
ale speţei, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.
în legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină şi în jurispru-
denţă s-au făcut mai multe precizări.
Astfel, provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu
constituie doi, însă, într-o asemenea situaţie, partea indusă în eroare din
neglijenţa celeilalte părţi va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul,
iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele erorii esenţiale, actul juridic
va putea fi desfiinţat pentru acest viciu de consimţământ.
De asemenea, lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se
exclud, datorită incompatibilităţii lo r/21
în sfârşit, nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunos
cută de cealaltă parte/31 soluţia justificându-se pe considerentul că dolul,
ca viciu de consimţământ, este o eroare provocată, or, prin ipoteză, par
tea a încheiat actul juridic în cunoştinţă de cauză, deci fără a fi în eroare.
5.3. Cerinţele dolului
Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu

de consimţământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerinţe, cumulativ:
[1] Pentru jurisprudenţa în materie, a se vedea, cu titlu exemplificativ, Trib.

Suprem, s. civ., dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 125; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 1160/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 145.
[21Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 98/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 63.
[3] Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 1398/1986, în R.R.D. nr. 7/1987, p. 69.
să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la

cealaltă parte.
Aşa cum am menţionat deja, art. 1214 alin. (2) C.civ. permite anularea
actului juridic pentru doi şi atunci când eroarea provocată nu a fost esen
ţială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar
ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar şi
în situaţia în care manoperele frauduloase întrebuinţate de una dintre părţi
nu au determinat însăşi încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de
către cealaltă parte a unor clauze mai puţin favorabile, se va putea invoca
nulitatea relativă a actului juridic.
Prin urmare, singura cerinţă a dolului, care se desprinde din art. 1214
alin. (1) C.civ. [„(...) manoperele frauduloase ale celeilalte părţi
art. 1214 alin. (3) C.civ. [„contractul este anulabil şi atunci când dolul pro
vine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi”]
şi art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea care este victima dolului unui terţ nu
poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz,
ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”], este ca dolul să
provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţi sau de la un terţ, însă în acest din urmă caz
numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoas
că existenta dolului.
i
Cerinţa îşi are originea în dreptul roman - si nihil in ea re doio malo auii
agerii factum siî neque fiat. Deşi, din această cerinţă ar rezulta că dolul este
aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora
se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reţinut că dolul (sub forma cap-
taţiei sau sugestiei) poate fi întâlnit şi în cazul actelor juridice unilaterale,
într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea
cerinţei în discuţie, această soluţie sprijinindu-se şi pe un argument de
topografie a textelor, în sensul că art. 1214 - 1215 C.civ. sunt aşezate în
Capitolul I, Titlul II al Cărţii a V-a, consacrat nu actelor juridice în general,
ci contractelor, iar, în privinţa actului juridic unilateral, art. 1325 C.civ. sta
bileşte că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare
la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De altfel,
cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1038 alin. (2) C.civ. pre
vede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manope
rele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare
şi nici nu au fost cunoscute de către acesta” .
Subliniem că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi înde
plinită această cerinţă a dolului, actul juridic civil este totuşi anulabil în
măsura în care ar fi întrunite cerinţele erorii esenţiale. Dacă însă nu sunt

> i
îndeplinite cerinţele erorii esenţiale, victima dolului comis de un terţ are la

îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al
dolului [art. 1215 alin. (2) C.civ.], nu însă şi împotriva celeilalte părţi con
tractante, care este străină de dolul în cauză.
5.4. Sancţiune
Aşa cum a rezultat deja din cele menţionate mai sus, sancţiunea care
intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.
Ca şi în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să
existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau plurilateral). Dacă
ar exista reciprocitate de doi, atunci fiecare parte are dreptul să ceară
anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de
dreptul privat roman, în care se admitea compensaţia (dolus cum dolo
compensatur ori si duo dolo malo fecerint, invicem de dolo non agent -
dacă două persoane sunt de rea-credinţă una faţă de cealaltă, niciuna nu
va putea să exercite acţiunea care izvorăşte din doi), dolul uneia dintre
părţi nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părţi.
Precizăm că existenţa elementului material în structura dolului justifică
şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mij
loace frauduloase constituind o faptă ilicită. în acest sens, art. 1257 C.civ.
dispune că „în caz de violenţă sau doi, cel al cărui consimţământ este
viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau,
dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea pres
taţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o
parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de
altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin între
buinţarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aces
te două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea
contractului, cât şi despăgubiri.
Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru în
cheierea contractului, victima dolului poate opta pentru menţinerea con
tractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de
prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257
C.civ. se referă doar la reducerea prestaţiei celui al cărui consimţământ a
fost viciat prin doi, apreciem că este posibilă şi majorarea prestaţiei celei
lalte părţi. Practic, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a
prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă

tocmai în înlăturarea prejudiciului.
Trebuie reţinut că, potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., confirmarea (adică
renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui
contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau violenţă nu
implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
în sfârşit, mai adăugăm că, întrucât dolul este o eroare provocată, nu
excludem nici aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 1213 C.civ. refe
ritoare la adaptarea contractului, în măsura în care împrejurările concrete
ale speţei permit aceasta. Opinia contrară s-ar întemeia pe ideea că
intenţia frauduloasă a uneia dintre părţi ar putea conduce la menţinerea
actului juridic numai dacă partea indusă în eroare acceptă aceasta; totuşi,
mai există o situaţie din care rezultă că adaptarea contractului poate avea
loc chiar dacă la încheierea acestuia una dintre părţi a urmărit să obţină
un avantaj nejustificat, în detrimentul celeilalte părţi [leziunea în cazul
m a jo ru lu i-a rt. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (3) C.civ.].
5.5. Proba dolului
întrucât dolul nu se prezumă [art. 1214 alin. (4) C.civ.], persoana care
solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat
prin doi trebuie să facă dovada dolului.[1]
Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc
de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de
făcut datorită elementului său material.
6. Violenţa
6.1. Noţiune
Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea

i * »
unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o

determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
E1] într-o speţă, s-a solicitat anularea, pentru doi, a unui contract de vânzare-
cumpărare având ca obiect un teren, pe motiv că vânzătorul nu l-a înştiinţat pe
cumpărător de existenţa unor magistrale de transport a gazului metan pe terenul
respectiv, însă, din probele administrate nu a rezultat că vânzătorul avea cunoş
tinţă de existenţa acestora, iar dolul presupune un element subiectiv, anume inten
ţia de a induce în eroare - I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 5149 din 3 decembrie 2003,
www.scj.ro.
6.2. Clasificare
Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, anume natura

răului cu care se ameninţă şi caracterul ameninţării.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau
morală.
Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte
integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale.
Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
în raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea
legitimă şi ameninţarea nelegitimă.
Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consim
ţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe
debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obli
gaţia. însă, aşa cum s-a decis constant în jurisprudenţa mai veche, dacă
ameninţarea cu exercitarea dreptului la acţiune a fost un prilej pentru cre
ditor de a obţine un avantaj exagerat şi injust, atunci este vorba de o
violenţă care viciază consimţământul. Această soluţie a fost preluată de
noua reglementare în art. 1217 C.civ., potrivit căruia „constituie violenţă şi
temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu
scopul de a obţine avantaje injuste”.
Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmăreşte să inducă o
temere fără drept, astfel încât constituie viciu de consimţământ, atrăgând
nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
6.3. Structura violenţei
Ca structură,• violenta
i viciu de consimţământ
» este alcătuită din două
elemente:
- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei
temeri persoanei ameninţate.
în legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să
privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui
bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrităţii corporale)
sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputaţiei).
După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) şi (3) C.civ., răul cu care se
ameninţă poate să vizeze fie persoane, fie bunuri. în categoria persoa
nelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana
victimă a violenţei, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul
temerii, ci şi soţul sau, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii aces
teia, precum şi orice altă persoană apropiată, deci o altă persoană de
care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.
Cât priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai temerea
insuflată victimei violentei alterează consimţământul acesteia; starea de
i i *
teamă provocată de ameninţare cu un rău este aceea care dă naştere

motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie con
tractul. Ar putea constitui violenţă chiar ameninţarea cu un rău viitor, în
măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă şi prezentă la încheie
rea actului juridic.
6.4. Cerinţele violenţei
Pentru ca violenta să constituie viciu de consimţământ trebuie întrunite

i i
cumulativ trei cerinţe, anume:

- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic
civil;
- ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);
- în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea să provină de
la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terţ, cocontrac-
tantul cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.
în aprecierea primei cerinţe, însăşi legea vine cu o serie de indicaţii.
Astfel, în ceea ce priveşte temerea insuflată celui ameninţat, art. 1216
alin. (1) C. civ. prevede că aceasta trebuie să fie „justificată”, adică să fie
hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. în ceea ce priveşte aprecie
rea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, art. 1216 alin. (4) C.civ.
stabileşte că „în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând
seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra
căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenta starea acestuia la momentul încheierii contractului”,111 deci crite-
riul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat
E1] S-a decis că nu ar putea fi reţinută violenţa ca viciu de consimţământ în

cazul contractului încheiat între persoane juridice, prin reprezentanţii lor legali
(I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2515 din 14 septembrie 2004, www.scj.ro). Nu există
însă vreun temei legal pentru a exclude viciul de consimţământ al violenţei în
cazul persoanelor juridice, având în vedere că legea nu face vreo distincţie în
funcţie de victima ameninţării şi că persoanele juridice îşi exprimă consimţământul
tot prin intermediul unor persoane fizice.
roman (în care aprecierea violenţei se făcea în raport de tipul abstract al

omului cel mai curajos - metum non vani hominis, sed qui merito et in
hominem constantissimum cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus).
A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin
ea însăşi, constituie o violenţă ca viciu de consimţământ, ci numai atunci
când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.
Va fi însă violenţă viciu de consimţământ în cazul în care, deşi se
urmăreşte realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu,
pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl ame
ninţă cu vătămarea integrităţii corporale). Cât priveşte folosirea unui mijloc
legal într-un scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele violenţei
viciu de consimţământ, va putea fi sancţionată ca un abuz de drept.
Art. 1219 C.civ., care se referă la simpla temere reverenţiară, poate fi
privit şi ca o aplicare a cerinţei că violenţa este viciu de consimţământ
numai dacă ameninţarea este nelegitimă. Temerea reverenţiară nu repre
zintă o ameninţare, ci un respect pe care unele persoane îl au faţă de
altele, aşa încât temerea generată de un asemenea respect, neînsoţită de
violenţă, nu mai apare ca fiind nelegitimă.
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus proble
ma dacă starea de necesitate în care s-a aflat o persoană şi care a deter
minat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de con
simţământ al violenţei, atrăgând sau nu nevaiabilitatea actului, opiniile
oferite fiind controversate/11 Art. 1218 C.civ., potrivit căruia „contractul
încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât
dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu rezolvă decât
parţial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se
aplice regulile de la violenţă sau de la leziune. în ce ne priveşte, din
topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C.civ. este aşezat între
dispoziţiile legale referitoare la violenţă, precum şi din faptul că art. 1221
alin. (1) C.civ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbeşte de
„starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate”, vom trage concluzia
că, dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de necesitate în
[11 A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 187. Prin stare de necesitate, în acest con
text, ar trebui să se înţeleagă un pericol grav şi iminent, care nu provine de la
cocontractant sau de la beneficiarul actului, ci se datorează unui factor complet
străin.
Pentru problema asimilării constrângerii economice cu viciul de consimţământ
al violenţei, a se vedea: FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 256
şi urm.; M. POUMAREDE, op. cit., p. 175; P. VASILESCU, op. c it, p. 346.
care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de
anulare potrivit regulilor de la violenţă.
A treia cerinţă rezultă din art. 1216 alin. (1) şi din art. 1220 alin. (1)
C.civ.
Dacă violenţa a fost săvârşită de un terţ, iar cocontractantul celui ame
ninţat nu a cunoscut şi nici nu ar fi trebuit să cunoască violenţa, partea
ameninţată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit
art. 1220 alin. (2) C.civ., are la îndemână numai o acţiune în despăgubire
împotriva terţului, autor al violenţei, nu însă şi împotriva celeilalte părţi
contractante, care este străină de dolul în cauză.
Dispoziţiile legale în materie de violenţă nu se referă şi la situaţia în
care aceasta provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte părţi, însă, pentru identitate de raţiune, apreciem că prevederile
art. 1214 alin. (3) C.civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseam
nă că nu va fi incidenţă condiţia restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1)
partea finală C.civ., deci violenţa săvârşită de reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părţi se asimilează violenţei care provine de
la cocontractantul celui ameninţat, iar nu violenţei săvârşite de un terţ.
6.5. Sancţiune
Sancţiunea care intervine în cazul violenţei este, aşa cum rezultă din
art. 1216 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă a actului juridic.™
Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura
violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală
(art. 1257 C.civ.).
Cele două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât
anularea contractului, cât şi despăgubiri.
Acelaşi art. 1257 C.civ. permite victimei violenţei să opteze pentru
menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor,
ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenţei.
f1] S-a apreciat că, în mod excepţional, violenţa poate atrage şi nulitatea abso
lută a actului juridic, anume atunci când, din cauza ei, consimţământul lipseşte
cu desăvârşire, spre exemplu, o persoană este silită să semneze înscrisul con
statator al unui act juridic, prin aceea că alte persoane îi ţin şi îi conduc mâna -
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, op. cit., voL II, p. 501; N.D. Ghimpa,
Izvoarele obligaţiunilor, p. 178. Se observă că, în acest exemplu, este vorba mai
mult decât de o violenţă, ca viciu de consimţământ, care, în sensul Codului civil,
presupune doar ameninţarea, nefiind însă necesară şi exercitarea unor acte ma
teriale de violentă.
în sfârşit, ca şi în cazul dolului, renunţarea, expresă sau tacită, la

dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violenţă nu implică, prin ea
însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265 alin. (3)
C.civ.].
7. Leziunea
7.1. Noţiune
Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi

ca urmare a încheierii unui contract.
Ca regulă, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între
prestaţii, ce există în chiar momentul încheierii contractului (laedere - a
răni; la e s io - rană, vătămare, pagubă).
Totuşi, în cazul minorului, noţiunea de pagubă primeşte un înţeles mai
larg, putând fi vorba nu numai de compararea prestaţiilor din contractul
respectiv, ci şi de raportarea obligaţiei asumate de minor la patrimoniul
său ori la alte circumstanţe.i
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, ca regulă, leziu

nea îi privea doar pe minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cores
punzător noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majo
rului şi leziunea în cazul minorului. Subliniem că şi în acest din urmă caz
leziunea este tot un viciu de consimţământ, iar nu o problemă ce priveşte
capacitatea civilă de exerciţiu, anularea actului juridic şi, ca o consecinţă,
restituirea (sau, după caz, adaptarea contractului) intervin nu atât pentru
minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitate
restrânsă de exerciţiu, adică pentru leziune - minor restituitur non tanquam
minor, sed tanquam laesus.
7.2. Structura leziunii
Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza regle

mentării ei.
în cadrul concepţiei subiective, leziunea presupune două elemente: un
element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare între contraprestaţii;
un element subiectiv, constând în profitarea de situaţia specială în care se
găseşte cocontractantul.
în cadrul concepţiei obiective, leziunea are un singur element, şi anume
prejudiciul material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Legislaţia noastră consacră ambele concepţii.

Astfel, leziunea în cazul minorului are la bază concepţia obiectivă. în
consecinţă, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba
suferită de minor.
în schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare
fundamentată pe concepţia subiectivă, vădita disproporţie de valoare între
prestaţii nemaifiind suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părţi să
profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi.
7.3. Domeniul de aplicare
în ceea ce priveşte leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invo

cată dacă este vorba de un act juridic care îndeplineşte următoarele
cerinţe:
- să fie un act juridic civil de administrare;111
111 Actele juridice încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără

încuviinţare prealabilă, deşi o asemenea încuviinţare ar fi fost necesară potrivit
legii, sunt anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea - Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 1985/1975, în C.D. 1975, p. 74. Aşadar, actul juridic de dispoziţie
încheiat de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, singur (fără dubla
încuviinţare prealabilă: a ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă), este lovit de
nulitate relativă, indiferent dacă ar fi sau nu lezionar pentru minor. Art. 41 alin. (3)
C.civ. recunoaşte minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă [ca, de altfel, şi
art. 43 alin. (3), pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu] dreptul de a
încheia singur anumite acte juridice de dispoziţie, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor, însă acestea trebuie să fie de mică valoare,
aşa încât, practic, nu se pune problema leziunii.
De asemenea, nu este susceptibil de anulare pentru leziune nici actul juridic
de conservare încheiat de către minor, deoarece un asemenea act este întotdeau
na util.
Prin excepţie, există o ipoteză în care s-ar putea admite leziunea şi în cazul
unui act juridic de dispoziţie încheiat de minor. Astfel, art. 42 C.civ., după ce pre
vede în alin. (1) că „minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndelet
nicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este ca
zul”, dispune, în alin. (2), că într-un asemenea caz „minorul exercită singur drep
turile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune sin
gur de veniturile dobândite" (s.n.). Rezultă că, în legătură cu veniturile obţinute
prin actele juridice la care se referă art. 42 C.civ., minorul ar putea să încheie sin
gur acte juridice de dispoziţie în mod valabil. Subliniem că, sub aspectul leziunii,
actele juridice (inclusiv cele de dispoziţie) prin care minorul dispune singur de
veniturile dobândite sunt supuse art. 1221 alin. (3) C.civ. [iar nu art. 1221 alin. (1)
- să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros şi comutativ;

- să fie încheiat de minorul între 14 şi 18 ani (minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă)[1] singur, deci fără încuviinţarea ocrotitorului legal;121
- să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul îşi
asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la
avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor”
[art. 1221 alin. (3) C.civ.]. Caracterul excesiv al obligaţiei asumate de
minor se apreciază însă tot prin raportare la momentul încheierii con
tractului.
Cât priveşte leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele
juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative, indiferent dacă sunt de
administrare sau de dispoziţie, dacă, aşa cum prevede art. 1221 alin. (1)
C.civ., „una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de ex
perienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare,
la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”. Alin. (2) al
aceluiaşi articol stipulează că existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie
de natura şi scopul contractului.
în cazul majorului, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă
leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul
încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată,
iar disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare [art. 1222
alin. (2) C.civ.].
Din împrejurarea că art. 1222 alin. (2) C.civ. se referă numai la acţiu
nea în anulare, s-ar putea trage concluzia, folosind argumentul p er a con-
trario, că, dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune soli
cită reducerea obligaţiei sale (sau, după caz, mărirea prestaţiei celeilalte
C.civ. şi art. 1222 alin. (2) C.civ.], deoarece legea nu a înţeles să confere mino
rului respectiv capacitatea deplină de exerciţiu.
[1) Actele juridice încheiate de persoana care a împlinit 16 ani şi căreia instanţa
de tutelă i-a recunoscut, în condiţiile art. 40 C.civ., capacitatea deplină de exerciţiu
nu mai cad sub incidenţa art. 1221 alin. (3) C.civ., ci a art. 1221 alin. (1) C.civ. şi
art. 1222 alin. (2) C.civ. Aceeaşi este situaţia şi în cazul actelor juridice încheiate
de minorul care, prin căsătorie, a dobândit, potrivit art. 39 C.civ., capacitatea de
plină de exerciţiu.
[21 Dacă actul juridic (de administrare) a fost încheiat cu încuviinţarea ocro
titorului legal, atunci el nu mai poate fi desfiinţat pentru paguba suferită de minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ci, eventual, se va angaja răspunderea ocro
titorului legal faţă de minorul respectiv.
părţi), nu ar mai fi necesar ca disproporţia de valoare între prestaţii să de

păşească limita fixată de acest text de lege.
Trebuie reţinut că, potrivit art. 1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru
leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume
prevăzute de lege, această dispoziţie legală vizând sfera de aplicare a
leziunii atât în cazul majorului, cât şi în cazul minorului.
7.4. Sancţiune
Art. 1222 alin. (1) C.civ. dispune că „partea al cărei consimţământ a

fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului
sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţită” , însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcţie de
situaţia concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestaţiei
celeilalte părţi.
Aşadar, leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:
- nulitatea relativă;
- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
Potrivit art. 1222 alin. (3) C.civ., „în toate cazurile, instanţa poate să
menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere
a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii”, dispo
ziţiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C.civ.)
aplicându-se în mod corespunzător. Evident, textul de lege prezintă inte
res practic în situaţia în care partea al cărei consimţământ a fost viciat prin
leziune solicită anularea contractului.
în cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de
prescripţie extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indi
ferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre
obligaţii.
De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2)
teza a ll-a C.civ. în ceea ce priveşte invocarea nulităţii relative pe cale de
excepţie, art. 1223 alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului
pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la
acţiune este prescris”.
8. Comparaţie între viciile de consimţământ
Principalele asemănări între eroarea esenţială, doi, violenţă şi leziune

sunt următoarele:
- toate sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau darea

unui consimţământ liber şi în deplină cunoştinţă de cauză;
- sancţiunea care intervine, în principiu, este aceeaşi, anume nulitatea
relativă a actului juridic;
- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul încheierii ac-
i
tului juridic. în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, deci al con
tractelor, este posibil ca acordul de voinţe să se realizeze prin manifestări
de voinţă emise la momente diferite, iar, într-o asemenea ipoteză, exis
tenţa viciilor de consimţământ se apreciază prin raportare la momentul la
care fiecare parte contractantă şi-a exprimat voinţa (de exemplu, în situa
ţia contractului încheiat prin corespondenţă, existenţa viciilor de consim
ţământ se apreciază în ceea ce îl priveşte pe ofertant la momentul emiterii
ofertei de a contracta, iar în privinţa celeilalte părţi la momentul acceptării
ofertei);
- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale nu este necesar ca
viciul de consimţământ să fie comun;
i 7
- în cazul în care actul juridic s-a încheiat prin procedeul reprezentării,

anularea pentru vicii de consimţământ (sau incidenţa altor sancţiuni pen
tru acestea) intervine, potrivit art. 1299 C.civ., atunci când consimţământul
reprezentantului este viciat; dacă însă, în ipoteza reprezentării conven
ţionale, viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat,
actul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată;
- cel care invocă viciul de consimţământ » trebuie să îl dovedească,'
deoarece acesta nu se prezumă.
Principalele deosebiri între viciile de consimţământ privesc următoarele
aspecte:
- dolul şi violenţa sunt alcătuite atât dintr-un element obiectiv (ma
terial), cât şi dintr-un element subiectiv (intenţional), pe când eroarea
esenţială presupune doar un element subiectiv, iar în structura leziunii
intră, după caz, fie numai un element obiectiv, fie atât un element obiectiv,
cât şi un element subiectiv;
- împrejurarea fals reprezentată în cazul erorii esenţiale, respectiv te
merea insuflată în cazul violenţei trebuie să fie determinantă pentru
încheierea actului juridic, în schimb, în cazul dolului, nu este necesar ca
acesta să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic;
- eroarea esenţială, dolul şi violenţa sunt aplicabile atât actelor juridice
unilaterale, cât şi celor bilaterale ori plurilaterale, pe când leziunea este
aplicabilă unei categorii limitate de acte juridice;
- există cerinţe specifice fiecărui viciu de consimţământ;
- spre deosebire de eroarea esenţială, care este spontană, dolul şi

violenţa, fiind şi fapte ilicite (datorită existenţei elementului obiectiv), pot
să atragă şi răspunderea civilă delictuală;
- în cazul erorii esenţiale şi al leziunii, legea prevede posibilitatea
adaptării contractului la iniţiativa celeilalte părţi, iar în cazul dolului şi al
violenţei, legea permite celui al cărui consimţământ a fost viciat să opteze
pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a presta
ţiilor; de asemenea, în cazul leziunii, cel al cărui consimţământ a fost
viciat poate cere reducerea ori sporirea uneia dintre prestaţii.
Subsecţiunea a IV-a. O b ie ctu l a c tu lu i ju rid ic civil
1. Noţiune
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin

obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel
act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de
care sunt ţinute părţile, iar pentru ipoteza în care conduita privea un bun,
se spunea că bunul formează obiect derivat al actului juridic civil. Prin
urmare, se considera că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul
raportului juridic civil care s-a născut (modificat sau stins) din acel act
juridic.113
Noul Cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ., „obiectul contractului îl reprezin
tă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale” , iar art. 1226 alin. (1) C.civ. dispune
că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.
însă, a spune despre un anumit act juridic (concret) că are ca obiect
operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilor,
spre exemplu, obiectul contractului de vânzare „îl reprezintă vânzarea”,
adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea de a transmite
un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plăţii unui
preţ de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, prestaţiile la care
se angajează părţile nu înseamnă nimic altceva decât acţiunile sau inac
ţiunile de care sunt ţinute părţile (conduita părţilor), de exemplu, vânză-
[11 A se vedea, pentru dezvoltări, G. Boroi, op. cit., p. 191 şi urm.

toru! îşi asumă, între altele, obligaţia de a preda lucrul cumpărătorului, iar
această obligaţie are ca obiect însăşi predarea.
Totuşi, deosebirea dintre obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei
prezintă importanţă în ceea ce priveşte una dintre cerinţele de valabilitate,
anume că actul juridic trebuie să aibă un obiect determinat, în vreme ce
pentru obligaţie ar fi suficient nu numai un obiect determinat, ci şi deter
minabil la momentul încheierii actului juridic.
Distincţia dintre obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei prezintă
interes şi sub aspectul unei alte cerinţe de validitate, în sensul că ar fi
posibil ca operaţiunea juridică, în ansamblul ei, să fie ilicită, deşi obiectul
fiecărei obligaţii, adică fiecare prestaţie privită izolat, să nu aibă acest
caracter/11 după cum ar fi posibil ca operaţiunea juridică să fie licită, însă
prestaţiile sau unele dintre prestaţii să fie ilicite.
Pe lângă obiectul actului juridic (operaţiunea juridică) şi obiectul obli
gaţiei (prestaţia), în anumite cazuri, s-ar mai putea distinge şi obiectul
prestaţiei, adică bunul la care se referă prestaţia (obiectul derivat al actu
lui juridic).
Reţinem
* că obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validita-
i ’ > *
te şi generală a actului juridic civil.
2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil
2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectului actului juridic civil
Art. 1225 alin. (2) C.civ. prevede că obiectul contractului trebuie să fie
determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1226 alin. (2)
C.civ. dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii
absolute, determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Rezultă, aşadar, cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actu
lui juridic civil ori, după caz, a obligaţiei sau chiar a prestaţiei, anume
obiectul să fie determinat sau determinabil şi obiectul să fie licit, la care
mai adăugăm şi cerinţele ca obiectul să existe şi să fie posibil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există însă şi
cerinţe speciale, de exemplu, obiectul să fie un fapt personal al celui care
se obligă, să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de
m FR. TERRE, PH. SIMLER, V. LEQUETTE, op. cit., p. 334 (autorii oferă ur
mătorul exemplu: transferul de sânge şi plata unei sume de bani, luate separat,
sunt licite, dar alăturarea celor două prestatii în acelaşi act juridic este interzisă);
M. POUMAREDE, op. c it, p. 193.
lege, pentru actele juridice de înstrăinare obiectul derivat (lucrul) să fie în

circuitul civil.
De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să pri
vească numai anumite bunuri, spre exemplu, împrumutul de folosinţă
priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu
poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul
se referă la un bun mobil etc.
2.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil
Această cerinţă este prevăzută atât de art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ.,
care vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru
validitatea unui contract, cât şi de art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2)
C.civ.
Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operaţiune juridică deter
minată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o opera
ţiune juridică determinabilă. Prestaţia (acţiunea sau abstenţiunea) trebuie
să fie determinată sau cel puţin determinabilă (susceptibilă de a fi deter
minată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, şi obiectul
derivat (bunul).
Când obiectul priveşte un bun individual determinat (res certa), prin
ipoteză, această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită. Dacă
este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este înde
plinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii (obiectul este deter
minat şi atunci când părţile stabilesc cantitatea, fără să precizeze însă
calitatea, întrucât, părţile nederogând prin stipulaţie expresă, îşi va găsi
aplicare criteriul legal de stabilire a calităţii, criteriu prevăzut de art. 1486
teza a ll-a C.civ., potrivit căruia debitorul nu este liberat decât prin pre
darea unor bunuri de calitate cel puţin medie), valorii (într*o asemenea
situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a
unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării
actului juridic (în acest caz, se spune că obiectul este determinabil).
în ceea ce priveşte determinarea calităţii obiectului, potrivit art. 1231
C.civ., atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea
prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după
împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
în situaţia în care preţul sau orice alt element al contractului urmează
să fie determinat de un tert,i1 acesta trebuie să acţioneze i în mod corect, 1
diligent şi echidistant, iar dacă terţul nu stabileşte preţul sau orice alt
element al contractului ori aprecierea sa este în mod evident nerezo

nabilă, atunci, la cererea părţii interesate, preţul sau elementul nedeter
minat va fi stabilit de către instanţă (art. 1232 C.civ.).
în cazul raporturilor dintre profesionişti, conform art. 1233 C.civ., dacă
un contract încheiat între aceştia nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere
preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi
prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ,
un preţ rezonabil.
De asemenea, atunci când, potrivit contractului, preţul se determină
prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat
să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei
convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234
C.civ.).
2.3. Obiectul să fie licit
Această cerinţă este prevăzută de art. 1225 alin. (2) C.civ. şi de

art. 1226 alin. (2) C.civ.
Cu referire la operaţiunea juridică, art. 1225 alin. (3) C.civ. dispune că
„obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii
publice ori bunelor moravuri".
Se observă că, în concepţia legiuitorului, nu există o cerinţă distinctă a
obiectului de a fi moral, ci aceasta este o componentă a cerinţei ca
obiectul să fie licit.
Prestaţiile (acţiunile sau inacţiunile) părţilor actului juridic civil trebuie
să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu bunele moravuri.
în cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care inter
vine este nulitatea absolută.
2.4. Obiectul să existe
în măsura în care conduita părţilor priveşte un bun, devin incidente

următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului
juridic, cerinţa nu este îndeplinită şi, deci, actul juridic nu este valabil (o
aplicaţie a acestei reguli o face art. 1659 C.civ. în materia vânzării, dispu
nând că, „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat
acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul
pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în

momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea cores
punzătoare a preţului”);
- bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte
cerinţa în discuţie, chiar dacă bunul piere ulterior;
- un bun viitor poate forma, în principiu, obiect valabil al unui act juridic
civil, conform art. 1228 C.civ. (de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care
se va confecţiona etc.). Există însă şi excepţii, de exemplu, succesiunea
viitoare nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul
juridic unilateral care constă în acceptarea sau renunţarea la succesiune
(art. 956 C.civ.).
Cerinţa este îndeplinită şi în ipoteza în care se încheie un act juridic
privind un bun care aparţine unui terţ. în acest sens, art. 1230 C.civ. dis
pune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmi
tă creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, iar în cazul neexe-
cutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Spre exemplu, în cazul vânzării bunului individual determinat proprie
tatea altuia (art. 1683 C.civ.), întrucât transmiterea dreptului de proprietate
este un efect al contractului de vânzare (este vorba despre executarea
obligaţiei de a da asumată de către vânzător), lipsa calităţii de proprietar
al vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabili-
tatea vânzării, însă, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium
transferre potest, quam ipse habet, cumpărătorul va deveni proprietar al
bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia
ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar; dacă vânzătorul
nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător, înseamnă că nu şi-a
executat obligaţia asumată, astfel încât cumpărătorul poate cere rezolu-
ţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-
interese.
Subliniem însă că există şi norme speciale care derogă de la regula
înscrisă în art. 1230 C.civ., în sensul că, pentru ipotezele la care se referă
în mod expres (şi limitativ), situează problema înstrăinării bunului altuia nu
pe tărâmul executării actului juridic, ci pe cel al încheierii valabile, cum
este cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, art. 1064 alin. (2) C.civ.
2.5. Obiectul să fie posibil
Din împrejurarea că, referitor la imposibilitatea iniţială a obiectului

obligaţiei, art. 1227 C.civ. dispune că actul juridic „este valabil chiar dacă,
la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” nu
trebuie trasă concluzia că actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un
obiect imposibil pentru oricine. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că
imposibilitatea absolută a obiectului echivalează practic cu lipsa obiec
tului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, aşa încât obiectul
actului juridic trebuie să fie posibil - ad impossibilium, nulla obligatio.
Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o impo
sibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru
oricine. Imposibilitatea poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului
juridic nu poate fi înfăptuit din cauza unei stări de fapt), dar şi de ordin
juridic (dacă se datorează unei împrejurări de drept).
Dacă, însă, imposibilitatea este relativă, adică obiectul este imposibil
pentru debitor, nu însă şi pentru o altă persoană, atunci obiectul actului
juridic este posibil, deci actul juridic este valabil, iar în caz de neexecutare
culpabilă din partea debitorului, se va angaja răspunderea sa civilă.
Dacă, în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era
posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz
fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contrac
tului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va
angaja răspunderea sa civilă.
2.6. Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic

civil, fiind prevăzută în mod expres de art. 1229 C.civ. potrivit căruia
„numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale” şi reluată în materia contractului de ipotecă de art. 2351
alin. (1) C.civ., neputându-se astfel ipoteca bunurile inalienabile sau inse
sizabile.
Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba
despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot
circula în condiţii
> restrictive.
încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a

cerinţelor restrictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea
j j ^ i
nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

însă bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte
juridice (de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul
derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere).
2.7. Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă
Cerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă

într-o faptă şi decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi
obligată decât prin voinţa sa. Prin urmare, o parte nu poate promite într-un
act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în
care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.
în alte cuvinte, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia
este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost
promisă. în schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să
depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice
un act juridic (convenţie de porte-fort), deoarece este vorba de propria
faptă a celui care şi-a asumat o asemenea obligaţie, iar dacă terţul
consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un contract sau îl
ratifică, prin voinţa sa. în caz contrar, potrivit art. 1283 alin. (1) C.civ., cel
care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act
este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige.
în actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum
contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a
unui avocat etc., obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se
obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea
însuşirilor acestuia.
2.8. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei

cerinţe prevăzute de lege
Art. 207 C.civ., după ce prevede că în cazul activităţilor care trebuie

autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea
activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă
prin lege nu se prevede altfel, instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru
„actele şi operaţiunile” săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege.
în cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri,

sub sancţiunea nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se
obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. în acest sens, Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, cu modificările şi com
pletările ulterioare, instituie obligativitatea obţinerii prealabile de autorizaţie
în vederea încheierii de acte juridice privitoare la arme şi muniţii.
Mai reţinem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar
pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imo
bilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca
numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar; acord dat pentru fiecare
înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 5 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare].
De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu mo
dificările ulterioare, la înstrăinarea (prin acte inter vivos, încheiate în formă
autentică) apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă,
» * trebuie să existe,* sub sancţiunea nulitătii absolute,* o adeverinţă
i i »
din partea asociaţiei de proprietari referitoare la achitarea la zi a cotelor
de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.
Pentru ipoteza în care ar exista datorii către asociaţia de proprietari,
alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că înstrăinarea proprietăţii se poate
face numai dacă se introduce în contract o clauză privitoare la preluarea
datoriilor de către cumpărător (dobânditor). O asemenea clauză reprezin
tă o preluare a datoriei, care însă, potrivit art. 1605 C.civ., va produce
efecte numai dacă va fi acceptată de asociaţia de proprietari, acordul
acesteia putând fi exprimat inclusiv prin primirea plăţii efectuate de către
dobânditor.
Subsecţiunea a V-a. Cauza (scopul) a c tu lu i ju r id ic civil
1. Noţiune
în literatura de specialitate corespunzătoare Codului civil din 1864, de

regulă, prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelegea obiectivul urmă
rit la încheierea acestuia. Se mai sublinia că în structura cauzei actului
juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul mediat.111
m A se vedea, pentru dezvoltări, G. Boroi, op. cit., p. 198-199.

Noul Cod civil nu a reţinut această concepţie, nedefinind cauza şi prin

luarea în considerare a scopului imediat.
Astfel, potrivit art. 1235 C.civ., cauza actului juridic civil este motivul
care determină fiecare parte să încheie contractul.
Motivul determinant al încheierii actului juridic se poate referi fie la
însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. El se caracterizează
prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare, scopul mediat constă în
destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei
ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o
persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană cum
pără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă
pentru a face o investiţie etc.), respectiv de fa vânzător la vânzător (o per
soană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere
un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să
îşi plătească o datorie etc.).
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a
actului juridic civil. Ea răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul
juridic civil?”
Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă,
împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprin
zând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la
încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând
altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.
De asemenea, cauza actului juridic nu trebuie confundată nici cu obiectul
acestuia şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret.
Dacă ţinem cont şi de sensul filosofic al noţiunii de cauză (causa
efficiens), constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ
improprie, fiind preferabil ca pentru desemnarea acestei condiţii a actului
juridic civil să se utilizeze cuvântul scop. Deşi, aparent, cauza în sens juri
dic (causa finalis ori scopul) ar urma efectului, în sensul că realizarea sco
pului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în reali
tate, cauza precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea mentală a sco
pului urmărit, se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.
2. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil
2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii cauzei actului juridic civil
Conform art. 1236 C.civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:
- să existe;
- să fie licită;
- să fie morală.
2.2. Cauza să existe
Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-şi repre

zenta (prefigura) corect faptele sale ori consecinţele acestora. în alte cu
vinte, lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului.
întrucât noua reglementare nu a mai reţinut ca o cerinţă distinctă a
cauzei şi pe aceea de a fi reală, vom considera că lipsa cauzei include şi
ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare
esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a deter-
minat-o să încheie actul juridic,111 ceea ce evidenţiază strânsa legătură ce
există între această cerinţă a cauzei şi eroarea ca viciu de consimţământ.
Spre exemplu, s-ar putea obţine anularea unui legat pentru lipsa cauzei
(cauză falsă) dacă se face dovada că testatorul nu a ştiut că i se va naşte
un copil (ceea ce implică necunoaşterea, de către testator, a sarcinii femeii)
şi că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul.
Potrivit art. 1238 alin. (1) C.civ., „lipsa cauzei atrage anulabilitatea con
tractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poa
te produce alte efecte juridice”. Desigur că, în situaţia cauzei false, nulita
tea relativă a actului juridic va interveni numai dacă sunt îndeplinite con
diţiile de la eroarea esenţială.
i i
întrucât condiţiile de validitate privesc încheierea actului juridic, în

seamnă că existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul în
cheierii acestuia. Altfel spus, nu este necesar ca motivul determinant al
încheierii actului juridic să subziste până la executarea acestuia. Dacă
împrejurarea care a determinat pe una dintre părţi să încheie actul juridic
[1] De altfel, chiar şi sub imperiul Codului civil din 1864, s-a susţinut că lipsa
cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare
asupra cauzei - A. Ionaşcu, op. cit, p. 91. în sensul că o obligaţie nu poate fi lip
sită de cauză decât atunci când este fondată pe o cauză falsă, menţionăm şi
M.F. Mourlon, op. cit, tome II, p. 575.
a suferit modificări sau a dispărut până la executarea acestuia, atunci nu

se va pune problema anulării actului juridic pentru lipsa cauzei, ci, după
caz, problema revizuirii efectelor pe temeiul impreviziunii, a riscului sau
chiar a leziunii.
2.3. Cauza să fie licită
Conform art. 1236 alin. (2) C.civ., cauza este ilicită atunci când este
contrară legii şi ordinii publice.
De asemenea, cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege, deci
atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eiuda aplicarea unei
norme legale imperative (art. 1237 C.civ.).
în cazul actelor juridice nenumite, ar putea să aibă caracter ilicit nu
numai motivul determinant, ci chiar prestaţia la care se obligă una dintre
părţi, de exemplu, contractul prin care Primus se obligă să îi plătească lui
Secundus o sumă de bani dacă acesta din urmă săvârşeşte o anumită
infracţiune.
Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comu
nă ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împre
jurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia primită
sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne întotdeauna supusă
restituirii (art. 1638 C.civ.).
Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soarta unui
contract la încheierea căruia doar una dintre părţi a urmărit un scop ilicit,
iar cealaltă parte nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască această
împrejurare, deoarece s-ar putea concluziona fie în sensul valabilităţii
contractului, fie în sensul nulităţii relative (şi virtuale). în ce ne priveşte,
optăm pentru soluţia valabilităţii contractului, afară de cazul în care, pe
temeiul unei norme speciale (inclusiv aparţinând unei alte ramuri de drept,
spre exemplu, dreptului penal), ar urma să se dea o altă soluţie.
2.4. Cauza să fie morală

Potrivit art. 1236 alin. (3) C.civ., cauza este imorală atunci când este
contrară bunelor moravuri.
Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic111 dacă este
comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
(11 Spre exemplu, s-a decis că antecontractul de vânzare încheiat pentru a se

menţine o relaţie de concubinaj este lovit de nulitate absolută pentru cauză
imorală - C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 211/1998, B.J., semesiruf 1/1998, p. 198.
împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia
primită sau executată în temeiul unei cauze imorale rămâne întotdeauna
supusă restituirii (art. 1638 C.civ.).
Pentru ipoteza în care la încheierea contractului doar una dintre părţi a
urmărit un scop contrar bunelor moravuri, iar cocontractantul nu a cu
noscut şi nici nu trebuia să cunoască aceasta, consecvenţa ne obligă să
optăm pentru soluţia valabilităţii contractului.
Cât priveşte corelaţia dintre art. 1238 alin. (2) C.civ. şi art. 11 C.civ.,
conform căruia, „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unila
terale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele mora
vuri”, se observă că nu există o suprapunere între domeniile de aplicare
ale celor două texte de lege, în sensul că în baza art. 11 C.civ. pot fi de
clarate nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor
exprese care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, aşa încât
vor putea fi declarate nule numai pe temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ. ace
le acte juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine unei dispoziţii
legale exprese.
Mai precizăm că, dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor
imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, atunci şi cauza actului
juridic respectiv este ilicită sau imorală, în schimb, pot exista situaţii în
care cauza actului juridic să fie ilicită sau imorală, iar obiectul acelui act
juridic să fie licit.
3. Proba cauzei
Potrivit art. 1239 alin. (1) C.civ., „contractul este valabil chiar atunci
când cauza nu este expres prevăzută”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dis
pune că „existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba con
trară”.
Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina
probei.[1]
Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc
de probă.
[11 A se vedea şi C.S.J., completul de 7 judecători, dec. nr. 39/1994, în B.J.

1994, p. 45.
Subsecţiunea o Vi-a. Form a a c tu lu i ju r id ic c iv il
1. Consideraţii generale
1.1. Noţiunea de formă a actului juridic civil
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a

manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia „forma actului juridic
civil” poate avea şi un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă:
- forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validi-
tatem sau ad solemnitatem)',
- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem)\
- forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
1.2. Principiul consensualismului
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată

de principiul consensualismului, care, la rândul iui, reprezintă o aplicare în
această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept
potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi
suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub
aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a
produce efecte juridice. în alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice
civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
în legislaţia actuală, există o consacrare expresă, cu caracter general,
a acestui principiu în art. 1178 C.civ. potrivit căruia „contractul se încheie
prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru
anumite acte juridice civile, precum contractul de vânzare (art. 1674
C.civ., conform căruia „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă
din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”) sau, mai larg, contractele
translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C.civ. care dispune
că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al
părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă
asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acordul poartă asupra unor bunuri de gen”].
Fiind vorba de un principiu, înseamnă că excepţiile trebuie să fie
expres şi limitativ prevăzute de lege.
1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condiţiilor de formă ale

actului juridic civil.
După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma
ad validitatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută a actului juridic civil;
- forma cerută pentru probarea actului juridic (numită şi forma ad
probationem), a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic
civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare,
de asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sanc
ţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să facă
abstracţie de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă, deci
să îl ignore.
După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:
- forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie legală;
- forma voluntară (convenţională), care este impusă de părţi, iar nu de
lege.
în privinţa formei convenite de părţi, reţinem însă că, potrivit art. 1242
alin. (2) C.civ., „dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o
anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil
chiar dacă forma nu a fost respectată”.
2. Forma ad valid ita te m
Prin forma pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea con
diţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndepli
nirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu
s-ar putea naşte în mod valabil.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că forma ad validitatem poate să fie
nu numai legală, ci şi voluntară, deci nu ar trebui exclusă posibilitatea
părţilor actului juridic de a ridica, prin voinţa lor, forma unui act juridic care,
potrivit legii, nu este solemn, la rangul de condiţie esenţială pentru încheie
rea valabilă a actului juridic respectiv. Spre exemplu, părţile se înţeleg cu
privire la încheierea unui contract (pentru care legea nu ar pretinde forma
ad validitatem), stabilind drepturile şi obligaţiile ce constituie efectele
acestuia, însă mai convin că respectivul contract va fi considerat valabil
încheiat numai din momentul întocmirii lui în formă autentică. Desigur că,
în baza principiului libertăţii actelor juridice, părţile, prin acordul lor de
voinţă, expres sau tacit [art. 1242 alin. (2) C.civ.], ar putea renunţa ulterior
la forma pe care o stabiliseră iniţial. De asemenea, ar fi posibil să se facă
o ofertă în vederea încheierii unui contract pentru care legea nu cere
forma ad validitatem, dar ofertantul să stipuleze că simpla acceptare a
ofertei nu este suficientă, ci contractul trebuie încheiat în formă autentică.
Instituirea formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil
se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor asupra importan
ţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui
care le face sau pentru patrimoniile celor care le fac (de exemplu, în cazul
donaţiei, al renunţării exprese la succesiune etc.); asigurarea libertăţii şi
certitudinii consimţământului (cum este cazul testamentului); exercitarea
unui control al societăţii, prin organele statului, cu privire la actele juridice
civile care prezintă o importanţă ce depăşeşte cadrul strict al intereselor
părţilor (de exemplu, în cazul contractului prin care se înfiinţează o socie
tate cu personalitate juridică, al convenţiilor care strămută sau constituie
drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.).
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în
lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune
manifestarea expresă de voinţă;
- este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn,
trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică [de la
acest caracter există însă şi excepţii, precum testamentul (art. 1041
C.civ.), fideiusiunea (art. 2282 C.civ.) etc.].
Chiar dacă, în cele mai multe cazuri, forma ad validitatem îmbracă for
ma autentică,' trebuie retinut
» că între cele două noţiuni
i nu există identitate.
Spre exemplu: testamentul poate îmbrăca nu numai forma autentică, dar
poate fi şi olograf (scris în întregime, datat şi semnat de către testator);
contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, fiind suficient chiar
şi un înscris sub semnătură privată etc.
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validi-

tatem sunt următoarele:
- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută
pentru valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admi
sibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru deter
minarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă;[1J
- actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă. Spre pildă: mandatul dat pentru încheie
rea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică;
atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în
forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl
încheie [art. 1278 alin. (5) C.civ.], deci, dacă este cazul, forma cerută ad
i'aliditatem; cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contrac
tantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea
contractului cedat (art. 1316 C.civ.) etc.;
- actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă (art. 1243 C.civ.);
- actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă. De la această regulă există însă şi
excepţii, spre exemplu: legatul poate fi revocat şi în mod tacit - art. 1052
C.civ.; desemnarea tutorelui de către părinte poate fi făcută numai în
formă autentică, însă revocarea poate fi făcută chiar şi printr-un înscris
sub semnătură privată - art. 114 C.civ.).
Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă (de
regulă, forma autentică) sunt următoarele:
- convenţia > matrimonială,1 care,
7 sub sancţiunea
i nulitătii
> absolute,1
trebuie încheiată prin înscris autentificat de notarul public [art. 330 alin. (1)
C.civ.];
111 în cazul în care convenţia, pentru care legea pretinde forma ad validitatem,
este încheiată prin corespondenţă, atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea
ofertei trebuie să îndeplinească cerinţele de formă.
De asemenea, potrivit art. 7 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă elec
tronică este considerat a îndeplini condiţia de formă ad validitatem (sau, după caz,
ad probationem) dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă (art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001), bazată pe un certificat
calificat (art. 4 pct. 12, art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 455/2001) şi generată prin
intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (art. 4 pct. 8 din Legea
nr. 455/2001).
- partajul convenţional în timpul comunităţii de bunuri [art. 358 alin. (1)

C.civ.];
- lichidarea regimului legal al comunităţii de bunuri pe cale conven
ţională [art. 355 alin. (1) C.civ.];
-co n tra ctu l de donaţie [art. 1011 alin. (1) C.civ.];
- promisiunea de donaţie [art. 1014 alin. (1) C.civ.];
-testam entul (art. 1040 C.civ.);
- revocarea expresă a unui legat [art. 1051 alin. (1) C.civ.];
- renunţarea expresă la succesiune [art. 1120 alin. (2) C.civ.];
- înlăturarea efectelor nedemnităţii de drept sau judiciare [art. 961
alin. (1) C.civ.];
- partajul succesoral în cazul existenţei bunurilor imobile succesorale
[art. 1144 alin. (1) teza a ll-a C.civ.];
- convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a
fi înscrise în cartea funciară, care, sub sancţiunea nulitătii absolute, tre
buie să fie încheiate prin înscris autentic (art. 1244 C .civ.)/11
- înscrierea în Cartea funciară în cazul înstrăinării şi constituirii de
drepturi reale imobiliare [art. 885 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că preve
derea legală referitoare la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea fun
ciară se va aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru
fiecare unitate administrativ-teritorială, până la acea dată înscrierea făcân-
du-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi;
- în cazul pactului de opţiune, dacă pentru contractul pe care părţile
urmăresc să îl încheie legea pretinde forma ad validitatem, atunci atât
*11 Se ridică problema dacă şi promisiunea de a contracta trebuie să îndepli

nească forma ad validitatem atunci când pentru contractul care urmează a se în
cheia legea pretinde forma ad validitatem. Art. 1279 alin. (3) teza I C.civ. (în
materia contractului în general) şi art. 1669 alin. (1) ultima teză C.civ. (în materia
contractului de vânzare) se referă la îndeplinirea „condiţiilor de validitate” ale con
tractului care urmează a fi încheiat, fără a distinge între condiţiile de fond şi con
diţiile de formă, însă aceasta numai pentru posibilitatea sesizării instanţei în ve
derea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract. Rezultă astfel că forma
promisiunii de a contracta este doar o condiţie procesuală pentru cererea de
pronunţare a hotărârii care să ţină loc de contract. Prin urmare, dacă promisiunea
nu îndeplineşte cerinţa formei prevăzute de lege pentru contractul ce urmează a
se încheia, în caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul acesteia nu poate să
obţină o hotărâre care să ţină loc de contract, însă are dreptul la daune-interese.
pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie să îmbrace

aceeaşi formă [art. 1278 alin. (5) C.civ.];111
- convenţia de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară [art. 2378
alin. (1) C.civ.] sau mobiliară [art. 2388 C.civ.];121
- cesiunea ipotecii, care trebuie realizată printr-un act în formă scrisă
[art. 2358 alin. (2) C.civ.];
-fid u c ia [art. 774 alin. (1) teza I C.civ.];
-v â n z a re a unei moşteniri [art. 1747 alin. (2) C.civ.];
- contractul de societate în cazul aportului unor bunuri imobile sau,
după caz, al altor drepturi reale imobiliare [art. 1883 alin. (2) C.civ.];
- contractul de întreţinere (art. 2255 C.civ.);
- fideiusiunea, care trebuie asumată în mod expres printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute
(art. 2282 C.civ.);
- contractul de arendare, care trebuie încheiat în scris [art. 1838
alin. (1) C.civ.];
- contractul de înfiinţare a unei societăţi cu personalitate juridică, care
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute
[art. 1884 alin. (2) C.civ.];
- convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului, care trebuie în
cheiată în scris, semnată şi datată de soţi (art. 2599 C.civ.);
- clauza de neconcurenţă din contractul de agenţie, care trebuie
redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 2075 alin. (2)
C.civ.];
- renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în
cartea funciară [art. 562 alin. (2) C.civ.];
111 Soluţia legislativă se justifică pe împrejurarea că pactul de opţiune conţine

oferta de a contracta, iar în cazul actelor pentru care forma este cerută ad
validitatem, atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea acesteia trebuie, conform
art. 1187 C.civ., să respecte cerinţa de formă.
[2] S-a decis că inserarea în convenţia părţilor (contract de credit) a unei clauze
prin care debitorul constituie un drept de ipotecă în favoarea creditorului nu este
suficientă, câtă vreme convenţia nu a fost încheiată în formă autentică, ci această
clauză constituie o obligaţie de a face, care trebuia urmată de încheierea con
tractului de ipotecă în formă autentică - C.S.J., s. corn., dec. nr. 129/1996, în B.J.
1996, p. 310. Instanţa supremă mai precizează că nu s-ar putea pronunţa o hotă
râre care să ţină loc de contract de ipotecă, însă această parte a soluţiei este dis
cutabilă, întrucât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, clauza respectivă
ar putea fi interpretată ca un antecontract de ipotecă, iar obligaţia rezultată dintr-un
asemenea antecontract este susceptibilă de executare silită în natură.
- actul juridic de înstrăinare, între vii, a locuinţelor şi unităţilor indivi

duale trebuie să se realizeze în formă autentică, sub sancţiunea nulitătii
’ i i
absolute [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 114/1996 privind locuinţa];
- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care, sub sanc
ţiunea nulităţii, trebuie încheiat în scris [art. 41 alin. (1) din Legea
nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată];
- contractul de voluntariat, care, sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie încheiat în formă scrisă [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 195/2001 a
voluntariatului, republicată];
- actul de mecenat, care se încheie în formă autentică [art. 1 alin. (4)
din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi comple
tările ulterioare] etc.
3. Forma ad probationem
Prin forma pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă
care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic
civil.
Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor
acte juridice civile, iar, pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl
prezintă, în sensul că asigură redarea certă şi fidelă a conţinutului actului
juridic civil şi, prin aceasta, fie prevenirea unor eventuale litigii, fie uşura
rea sarcinii organului de jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei
de fapt într-o speţă determinată.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că
nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului
juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilita-
tea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în
imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. însă
dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni dis
tincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.
Există o serie de dispoziţii legale care instituie forma scrisă ad probatio
nem, deosebindu-se, în această privinţă, două procedee tehnico-juridice:
a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte
juridice civile, anume cele care au un obiect de o valoare mai mare decât
cea prevăzută de lege [art. 1191 alin. (1) C.civ. din 1864];
b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anu
mite acte juridice, precum:
- contractul de societate [art. 1884 alin. (1) C.civ.];

- contractul de comision (art. 2044 C.civ.);
- contractul de consignaţie (art. 2055 C.civ.);
- contractul de depozit [art. 2104 C.civ.; însă, potrivit art. 2124 alin. (2)
C.civ., depozitul necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, in
diferent de valoarea lui, iar, în cazul depozitului hotelier, conform art. 2133
C.civ., dovada introducerii bunurilor în hotel, indiferent de valoarea lor,
poate fi făcută prin declaraţii de martori];
- contractul de asigurare [art. 2200 alin. (1) teza I C.civ.];
- contractul de tranzacţie (art. 2272 C.civ.);
- contractul de agenţie, care trebuie încheiat în forma scrisă, autentică
sau sub semnătură privată [art. 2078 alin. (1) C.civ.];
- contractul de sponsorizare [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994
privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare];
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi contractul
de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală [art. 42, art. 59 alin. (1)
şi art. 68 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drep
turile conexe, cu modificările şi completările ulterioare] etc.
4. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi
Prin forma pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil de
semnăm acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face
actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui,
în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de
protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte
juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu
facultativă.
în cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în
inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a
ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împo
triva sa. în consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este
ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de
drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.
Dintre principalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă
de terti,
»* menţionăm
> următoarele:
- înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor

asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2413 alin. (1) C.civ.];
- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrie
rea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2482 alin. (1)
C.civ.];
- comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către debitor
printr-un înscris cu dată certă [art. 1578 alin. (1) C.civ.],
- opozabilitatea faţă de terţi a cesiunii unei universalităţi de creanţe,
actuale sau viitoare prin înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare [art. 1579 teza I C.civ.];
- opozabilitatea faţă de debitor a cesiunii unei universalităţi de creanţe,
actuale sau viitoare prin comunicarea acesteia [art. 1579 teza a ll-a
C.civ.];
- forma scrisă pentru subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de
către debitor sau creditor [art. 1593 alin. (3) teza a ll-a C.civ.];
- publicitatea convenţiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale [art. 334 alin. (1) C.civ.];
- publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului sepa
raţiei de bunuri prin anexarea la convenţia matrimonială şi înscrierea în
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale [art. 361 alin. (3)
C.civ.];
- înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipaţie
[art. 540 alin. (2) C.civ.;
- menţionarea fiduciei în Arhiva Electronică de Garanţii
* 1 Reale Mobi-
liare [art. 781 alin. (1) C.civ.];
- înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de rezolutiune sau de rezi-
liere [art. 1552 alin. (3) C.civ.];
- înscrierea clauzelor de insesizabilitate în Cartea funciară sau, după
caz, în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2329 alin. (3)
C.civ.];
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ţinut de
secretarul consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate
[art. 1838 alin. (3) C.civ.];
- data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită prin una
dintre cele patru modalităţi prevăzute de art. 1182 C.civ. din 1864 (opoza
bilitatea faţă de terţi a datei înscrisului sub semnătură privată nu ar însem
na nimic dacă, în realitate, nu ar fi vorba despre opozabilitatea faţă de terţi
a actului juridic ce este constatat prin înscrisul sub semnătură privată, mai
exact, despre opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor

ce izvorăsc din actul juridic consemnat într-un înscris sub semnătură
privată);
- înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea fun
ciară a contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură (art. 71 din
O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune proprietate
publică, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 22/2007);
- înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură
privitoare la perimetrele de exploatare şi/sau explorare [art. 54 lit. k) din
Legea nr. 238/2004 a petrolului];
- înregistrările sau, după caz, înscrierile prevăzute de Legea nr. 64/1991
privind brevetele de invenţii, republicată, cu modificările ulterioare, de Legea
nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, repu
blicată, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare, de Legea
nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante, republicată, cu modi
ficările ulterioare;
- menţiunile cu caracter de protecţie, precum şi înregistrările în
materia dreptului de autor şi drepturilor conexe, prevăzute de Legea
nr. 8/1996, cu modificările ulterioare etc.
Subsecţiunea a Vil-a. M o d a lită ţile a c tu lu i ju r id ic civ il
1. Termenul
1.1. Noţiune
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveni

ment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau,
după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor civile corelative.
1.2. Clasificare
1.2.1. Termen suspensiv şi termen extinctiv
După efectul său, termenul este de două feluri:

- termen suspensiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea
lui, începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile
corelative, fiind astfel amânată scadenţa obligaţiei, conform art. 1412
alin. (1) C.civ. (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de
bani împrumutată);
- termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea
lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei
corelative, cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului dreptului se
stinge, astfel cum dispune chiar art. 1412 alin. (2) C.civ., însăşi obligaţia
corelativă (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de
întreţinere).
1.2.2. Termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului

şi termen în favoarea am belor p ă rţi
în raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul

beneficiului termenului), se deosebesc trei feluri de termene:
- termen stabilit în favoarea debitorului, care reprezintă regula, aşa
cum rezultă din art. 1413 alin. (1) C.civ.;
- termen stabilit în favoarea creditorului [cum este cazul depozitului, în
care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului, conform
art. 2115 alin. (1) C.civ.];
- termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de
exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare; termenul de resti
tuire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu
titlu oneros, potrivit art. 2161 teza I C.civ.).
în principiu, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege,
din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea
creditorului sau a ambelor părţi [art. 1413 alin. (1) C.civ.].
Această clasificare prezintă interes, deoarece numai cel în folosul
căruia este stabilit termenul poate să renunţe oricând la beneficiul lui fără
consimţământul celeilalte părţi [art. 1413 alin. (2) C.civ.], iar, în cazul în
care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debito
rului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin
acordul ambelor părţi.
1.2.3. Termen voluntar, termen legal şi termen jurisdicţional
în funcţie de izvorul său, conform art. 1411 alin. (2) C.civ., termenul
poate să fie:
- termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen
ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau plurilateral; majo
ritatea termenelor este formată din această categorie. După modul în care
a fost precizat în actul juridic civil, termenul voluntar poate să fie expres
(atunci când este prevăzut în mod expres de către părţi) sau tacit (dacă
este dedus din natura raportului juridic concret sau din alte împrejurări);
- termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care
face parte de drept din actul juridic;
- termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debi
torului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de
exemplu, termenul de graţie)/11 Atunci când organul de jurisdicţie este o
instanţă judecătorească, se foloseşte denumirea de termen judiciar.
De reţinut că, potrivit art. 1415 alin. (1) C.civ., instanţa va putea, la
cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul atunci când părţile au con
venit să amâne stabilirea termenului sau au prevăzut această obligaţie în
sarcina uneia dintre ele şi când, după o durată rezonabilă de timp, ter
menul nu a fost încă stabilit. Fixarea termenului se va realiza tinându-se
seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
De asemenea, art. 1415 alin. (2) C.civ. prevede că instanţa va putea
să fixeze termenul atunci când obligaţia presupune, prin natura sa, un
termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
Conform ultimului alineat al aceluiaşi articol, cererea privind stabilirea
unui termen de către instanţă este supusă regulilor aplicabile procedurii
ordonanţei preşedinţiale, fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani,
care începe să curgă de la data încheierii contractului.
[11 Termenul de graţie se acordă de instanţa de fond numai în favoarea debito

rului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, fără a se cere consimţământul
creditorului şi chiar fără a se ţine cont de eventualele stipulaţii din actul juridic.
Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie, indiferent de
izvorul sau de obiectul ei. Totuşi, termenul de graţie nu poate fi acordat în cazurile
prevăzute de art. 263 C.proc.civ. (dacă bunurile debitorului se urmăresc de alţi
creditori, dacă debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte
cunoscută, dacă, prin fapta sa, debitorul a micşorat garanţiile date prin contract
creditorului, dacă debitorul nu a dat garanţiile promise).
Termenul de graţie amână, până la împlinirea lui (sau până la decăderea
debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a obligaţiei, însă
nu împiedică, dacă este cazul, compensaţia (art. 1619 C.civ.).
Un alt exemplu de termen jurisdicţional îl întâlnim în materia împrumutului de
consumaţie (mutuum), anume termenul de restituire pe care îl stabileşte instanţa
atunci când în contract părţile nu au stipulat termenul restituirii [art. 2162 alin. (1)
C.civ.].
1.2.4. Termen cu scadenţa certa şi termen cu scadenţa incerta
După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sa/e, deosebim:

- termenul cu scadenţă certă (denumit, de regulă, termen cert), adică
acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din
chiar momentul încheierii actului juridic;
- termenul cu scadenţă incertă (denumit, de cele mai multe ori, termen
incert), prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor
şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în mo
mentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu,
data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
1.3. Efecte
Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează

numai executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia.
Cât priveşte efectele termenului, trebuie să distingem între efectele
termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
1.3.2. Efectele termenului suspensiv
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării

dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative.111 Dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă.
De aici decurg următoarele consecinţe pentru cazul în care termenul
suspensiv este în favoarea (sau şi în favoarea) debitorului:121
- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de scadenţă, adică
înainte de împlinirea termenului suspensiv (în cazul în care termenul a
t1] în cazul în care într-un contract sinalagmatic doar pentru obligaţia uneia
dintre părţi s-a prevăzut un termen suspensiv, obligaţia celeilalte părţi este pură şi
simplă şi deci scadentă din chiar momentul încheierii contractului. De exemplu,
dacă într-un contract de vânzare s-a stipulat un termen pentru predarea bunului
fără a se preciza ceva în legătură cu scadenţa obligaţiei de plată a preţului, atunci
această din urmă obligaţie este exigibilă încă de la încheierea contractului, aşa
încât, de la acest moment, dacă este cazul, cumpărătorul poate fi obligat la plata
daunelor moratorii.
[2) Dacă termenul este numai în favoarea creditorului, acesta poate oricând să
renunţe la beneficiul lui, deci creditorul poate să solicite executarea obligaţiei
atunci când termenul a fost stipulat în favoarea lui.
fost stabilit în favoarea sau şi în favoarea creditorului, debitorul nu poate

să îl oblige pe creditor să primească plata înainte de scadenţă, deci plata
înainte de scadenţă presupune acordul ambelor părţi), atunci el face o
plată valabilă, iar nu una nedatorată, aşa încât nu poate cere restituirea ei
(art. 1414 C.civ. şi art. 1343 teza I C.civ.),1[11faptul executării înainte de ter
men fiind privit ca o renunţare la beneficiul termenului;121 cu toate acestea,
debitorul va putea cere restituirea atunci când plata s-a făcut prin doi sau
violenţă (art. 1343 teza I C.civ.);
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate
lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său;
- în actele juridice translative de drepturi reale cu privire la bunuri
individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor
drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut în mod expres contrariul;
- în actele juridice translative de proprietate, potrivit art. 1274 C.civ.,
riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat înainte de împlinirea
termenului suspensiv va fi suportat de către înstrăinător, chiar dacă pro
prietatea a fost transferată dobânditorului; astfel, în cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie,
[11 Chiar şi pentru cazul în care, din eroare, debitorul plăteşte înainte de termen
o sumă care, potrivit actului juridic, nu era producătoare de dobânzi, se admite că
el nu va putea să ceară restituirea nici măcar a sumei reprezentând dobânda afe
rentă sumei plătite (pentru perioada cuprinsă între momentul plăţii şi momentul la
care urma să se împlinească termenul suspensiv stipulat în favoarea debitorului) -
A . C o l in , H. C a p it a n t , op. cit., tome II, p. 168-169; C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u ,
Al. B ă ic o ia n u , op. c it, voi. II, p. 410.
[2J Renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte ca şi
în cazul împlinirii lui, obligaţia devenind de îndată exigibilă (art. 1418 C.civ.).
Aceeaşi este situaţia şi în cazul decăderii din beneficiul termenului suspensiv,
numai că aceasta este o sancţiune civilă, prevăzută de art. 1417 C.civ., care inter
vine atunci când: debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de
insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-
o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea credito
rului sau nu constituie garanţiile promise; din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia
de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii
i >
contractului, în acest caz fiind necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial

al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes
legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.
Menţionăm că, în cazul termenului de graţie, art. 263 şi art. 382 C.proc.civ. sta
bilesc şi alte cazuri de decădere din acest termen (întrucât cazurile menţionate de
art. 263 C.proc.civ. le-am enumerat într-o notă anterioară, precizăm doar că
art. 382 C. proc. civ. se referă la cazul când debitorul a fugit, precum şi la cazul
când debitorul risipeşte averea sa mobilă sau imobilă).
iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (fiind astfel aplicabilă regula
res perit debitori)?^ Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia
riscul pieirii fortuite a bunului, el neputându-se libera chiar dacă ar dovedi
că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere
plata de la debitor (art. 1414 C.civ.);
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune
debitorului compensaţia [art. 1617 alin. (1) C.civ.]; totuşi, termenul de gra
ţie, deşi este un termen suspensiv în favoarea debitorului, nu împiedică
compensaţia (art. 1619 C. civ.), ci numai executarea silită;
- prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului
stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C.civ.].
Corespunzător reglementării oferite de Codul civil din 1864, o parte a
doctrinei a considerat că, înainte de împlinirea termenului suspensiv,
creditorul nu ar fi îndreptăţit să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie) şi
nici acţiunea pauliană (revocatorie).121 Această soluţie era motivată, de
regulă, prin aceea că acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie ar depăşi
cadrul unor acte de conservare. în ceea ce ne priveşte, am arătat că
rezolvarea problemei trebuia dată ţinându-se cont de împrejurarea că atât
acţiunea oblică, precum şi acţiunea pauliană presupun, printre alte con
diţii, insolvabilitatea debitorului (în caz contrar, acţiunea ar urma să fie
respinsă ca lipsită de interes), iar, într-o asemenea situaţie, potrivit fostului
art. 1025 C.civ. din 1864 (art. 1417 C.civ. din 2009), debitorul este decă
zut din beneficiul termenului, deci creditorul este în drept să exercite ac
ţiunea oblică sau, după caz, acţiunea revocatorie, deoarece creanţa sa
devine exigibilă.13* în actuala reglementare, pentru acţiunea revocatorie,
nu se mai prevede cerinţa potrivit căreia creanţa creditorului care exercită
acţiunea revocatorie să fie exigibilă, ci doar ca respectiva creanţă să fie
111 Se observă că este o soluţie diametral opusă celei din reglementarea ante
rioară, în care se aplica regula res perit domino, deci riscul pieirii fortuite a bunului
era suportat de dobânditor, deoarece acesta a devenit proprietar încă din momen
tul încheierii actului juridic, cu excepţia situaţiei când părţile au prevăzut că trans
ferul dreptului de proprietate se va produce la împlinirea termenului, caz în care
riscul era suportat de înstrăinător.
[21 A se vedea, spre exemplu, P.M. C o s m o v ic i , op. cit, p. 123.
131 G. B o r o i , op. cit, p. 212. în sensul soluţiei pe care am susţinut-o, a se
vedea şi C . H a m a n g iu , I. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , op. cit., voi. II, p. 348
şi p. 358.
certă la data introducerii acţiunii (art. 1563 C.civ.). în schimb, pentru acţiu
nea oblică, art. 1560 alin. (1) C.civ. pretinde o creanţă certă şi exigibilă,
astfel încât discuţia menţionată mai sus rămâne de actualitate pentru
acţiunea oblică.
»
1.3.3. Efectele term enului extinctiv
Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv

civil şi a executării obligaţiei corelative, iar, odată cu acestea, chiar stin
gerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi
produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetea
ză.
Spre exemplu: moartea credirentierului marchează momentul la care
iau sfârşit atât dreptul de a pretinde renta viageră, cât şi obligaţia de a o
plăti; expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de loca
ţiune are ca efect stingerea atât a dreptului de folosinţă al locatarului, cât
şi a dreptului la chirie al locatorului (desigur, şi a obligaţiilor corelative
acestor drepturi) etc.
2. Condiţia
2.1. Noţiune
Unii autori au definit această modalitate a actului juridic ca fiind un

eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa
actului juridic.111 în ce ne priveşte, pornind de la faptul că din art. 1017
C.civ. din 1864 rezulta în mod clar că este vorba de naşterea obligaţiei, iar
art. 1019 C.civ. din 1864 se referea la desfiinţarea obligaţiei, am arătat că
o asemenea definiţie nu este exactă, întrucât actul juridic afectat de această
modalitate există ca atare, iar numai existenţa drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii. în consecinţă, am oferit
definiţia potrivit căreia condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eve
niment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea
sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.
[1J A se vedea, spre exemplu, A. Pop, G h . B e l e iu , op. cit., p. 286. Pentru subli
nierea că, în cazul condiţiei suspensive stipulate într-un contract de vânzare, se
amână transferul proprietăţii, dar nu se afectează perfectarea vânzării, a se ve
dea, însă, Fr. D e a k , op. cit., p. 18, inclusiv nota 28.
Remarcăm însă că, potrivit art. 1399 C.civ. din 2009, „este afectată de
condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveni
ment viitor şi nesigur” , deci textul de lege nu vorbeşte de naşterea sau
desfiinţarea obligaţiei, ci de eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
2.2. Clasificare
2.2.1. Condiţie suspensiva şi condiţie rezolutorie
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau

rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naş
terea (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative
(art. 1400 C.civ.), de exemplu, „îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi tran
sferat în altă localitatef.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiin
ţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative [art. 1401
alin. (1) C.civ.], spre exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dar, dacă mă
voi muta în provincie până la sfârşitul anului, vânzarea se desfiinţează'
Art. 1401 alin. (2) C.civ. prezumă condiţia a fi rezolutorie ori de câte ori
scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar
putea îndeplini, fiind vorba de o prezumţie relativă, acelaşi text permiţând
proba contrară.
2.2.2. Condiţie cazualâ, condiţie m ixta şi condiţie potestativa
în raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării eveni

mentului (după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea eve
nimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.
Condiţia este cazuală {casus = întâmplare, deci este greşit să se
spună condiţie cauzală) atunci când realizarea evenimentului depinde de
hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor actului
juridic; spre exemplu, „îţi vând schiurile mele, dacă până la Crăciun nu va
ningef1.
(1) S-a arătat că obligaţia sub condiţie rezolutorie ar fi, în realitate, o obligaţie
pură şi simplă, pe care îndeplinirea condiţiei o desfiinţează, deci orice condiţie ar fi
suspensivă, însă ea suspendă când existenţa obligaţiei, când desfiinţarea ei -
D. A l e x a n d r e s c o , op. cit., voi. III, Bucureşti, 1926, p. 166.
Un exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) ne este oferit de art.

1016 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, în materia donaţiei, „contractul poate
să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul
ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi
descendenţii săi ar predeceda donatorului”.111
Tot cazuală trebuie considerată şi condiţia a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa unui terţ, deoarece nici în această situaţie voinţa păr
ţilor actului juridic nu are vreun rol în împlinirea condiţiei.
Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât
de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate, de
exemplu, „mă oblig să îţi vând garsoniera mea, dacă până la sfârşitul
anului mă voi căsători cu X \
Condiţia este potestativă dacă realizarea evenimentului depinde de
voinţa uneia dintre părţi.
La rândul ei, condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.
Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, de exemplu, „îţi donez autoturismul
meu, dacă vreai/’ (aşa cum vom vedea, obligaţia asumată sub o astfel de
condiţie nu produce niciun efect) sau „îţi donez autoturismul meu, dacă
vei dori să îl prim eştr.
Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depin
de atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un element exterior acesteia
(fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate), spre exemplu, „îţi
vând această casă, dacă te vei căsători
Importanţa juridică a acestei subclasificări constă în diferenţa de regim
juridic. Astfel:
- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea
celui care se obligă nu produce niciun efect (art. 1403 C.civ.), deoarece o
asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a
se obliga - sub hac conditione, si voiam, nulla est obligatio;
[1J Exceptând cazurile în care încheierea actului juridic cu încălcarea dreptului

de preempţiune se sancţionează expres cu nulitatea absolută sau relativă, vân
zarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau conven
ţional către o altă persoană decât preemptorul este, potrivit art. 1731 C.civ., o vân
zare sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către
preemptor, iar, în ce ne priveşte, considerăm că o asemenea condiţie poate fi asi
milată condiţiei cazuale, având în vedere că realizarea condiţiei nu depinde de
voinţa vreuneia dintre părţile actului juridic.
- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) pur

potestativă din partea creditorului este valabilă (concluzie desprinsă din
interpretarea per a conîrario a art. 1403 C.civ.);
- obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie pur potestativă din partea
debitorului este valabilă/11 deoarece există intenţia de a se obliga, dar
debitorul şi-a rezervat dreptul să pună capăt obligaţiei atunci când va dori
(art. 1403 C.civ., interpretat per a contrario)'}2]
- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) potestati
vă simplă este valabilă, chiar dacă depinde de voinţa debitorului (art. 1403
C.civ., interpretat per a contrario).
2.2.3. Condiţie pozitivă şi condiţie negativă
După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, con

diţia poate să fie pozitivă sau negativă.
Condiţia pozitivă este aceea care afectează existenţa drepturilor su
biective civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să
se îndeplinească, mai exact, dacă este formulată în sens afirmativ (de
exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dacă voi fi transferat în provincie”).
Condiţia negativă, dimpotrivă, constă într-un eveniment care urmează
să nu se producă, mai exact, atunci când este formulată în sens negativ
(spre exemplu, „îţi vând apartamentul meu, dacă în termen de doi ani nu
mi se va naşte un copil’).
Se observă că îndeplinirea sau neîndeplinirea priveşte evenimentul
respectiv, deoarece, dintr-un alt punct de vedere, atât condiţia pozitivă,
cât şi condiţia negativă pot să nu se îndeplinească (în cele două exemple
de mai sus, să nu intervină transferul în provincie, respectiv să nu i se
nască vânzătorului, în termen de doi ani, copilul). Prin urmare, indiferent
dacă este pozitivă sau negativă, realizarea sau nerealizarea condiţiei
trebuie să fie posibilă.
Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte modul în care
se îndeplineşte evenimentul.
E1] De exemplu, clauza de dezicere este o condiţie rezolutorie pur potestativă

din partea beneficiarului acestei clauze.
‘2| O excepţie există însă în materia contractului de donaţie, deoarece, în baza
art. 1015 alin. (2) lit. a) C.civ., acesta este lovit de nulitate absolută nu numai
atunci când este afectat de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea dona
torului, ci şi atunci când este afectat de o condiţie rezolutorie pur potestativă din
partea donatorului.
în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, legea cuprinde

o serie de reguli. Astfel:
- împlinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau
pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări
[art. 1404 alin. (1) C.civ.];
- dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit
termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, con
diţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun
termen, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită numai atunci când
este sigur că evenimentul nu se va mai produce [art. 1404 alin. (2) C.civ.];
- dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un
anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită dacă termenul a
expirat fără ca evenimentul să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de
împlinirea termenului este sigur că evenimentul nu se va produce
[art. 1404 alin. (3) teza I C.civ.];
- dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia negativă este îndeplinită
numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce
- condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie,
a împiedicat realizarea ei [art. 1405 alin. (1) C.civ.];
- condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplini
rea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului [art. 1405
alin. (2) C.civ.].
Potrivit art. 1404 alin. (4) C.civ., partea interesată poate cere oricând
instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţ
ia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a
îndeplinit; în acest caz obligaţia se transformă din obligaţie afectată de
modalităţi în obligaţie simplă (art. 1406 C.civ.).
2.2.4. Alte clasificări
în temeiul prevederilor înscrise în art. 1402 C.civ., mai deosebim două

clasificări.
Textul de lege menţionat distinge condiţia posibilă de condiţia impo
sibilă, aceasta din urmă constând într-un eveniment care nu se poate
realiza, fie sub aspect material, fie sub aspect juridic.
Referitor la condiţia imposibilă, se poate discuta dacă ea reprezintă
totuşi o veritabilă condiţie ca modalitate a actului juridic, deoarece aceasta
din urmă este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, în vreme ce ne-

realizarea condiţiei imposibile este sigură.
Dispoziţia legală mai sus menţionată mai deosebeşte condiţia licită şi
morală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, condiţia ilicită sau imorală, adi
că acea condiţie ce contravine legii sau bunelor moravuri.
Condiţia imposibilă sau ilicită ori imorală este considerată nescrisă,
atrăgând nulitatea absolută a actului juridic atunci când constituie însăşi
cauza acestuia. O asemenea condiţie desfiinţează actul juridic civil numai
atunci când este vorba de o condiţie suspensivă; în schimb, dacă este o
condiţie rezolutorie, ea nu desfiinţează actul juridic, ci, fiind considerată
nescrisă, actul juridic se va socoti ca nefiind afectat de această moda
litate.
2.3. Efectele condiţiei
2.3.1. Aspecte generale
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de

două reguli.
în primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor civile corelative (eficacitatea sau desfiinţarea -
art. 1399 C.civ.).
în al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv
(ex tunc)t în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu
este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii
actului juridic civil sub condiţie. în acest sens, potrivit art. 1407 alin. (1)
C.civ., „condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contrac
tului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”. Din această dispoziţie
legală rezultă clar că regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter
imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această
regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din
momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.
Prezentarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o
parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă par
te, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic
şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură
(pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente
conditione).
2.3.2. Efectele condiţiei suspensive
în privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul

juridic civil nu îşi produce efectele, existenţa (eficacitatea) drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative fiind sub semnul incertitudinii.
în consecinţă:
i
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);

- debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere
restituirea plăţii ca fiind nedatorată (art. 1343 teza a ll-a C.civ.);
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge
nici prin plată;
- prescripţia extinctivă nu începe să curgă [art. 2524 alin. (3) C.civ.];
- în actele juridice translative de drepturi reale nu se produce efectul
translativ;
- în actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a
bunului individual determinat, care face obiectul obligaţiei de a da, va fi
suportat de debitorul acestei obligaţii [art. 1274 alin. (1) C.civ.], adică de
înstrăinător (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub
condiţie suspensivă, dacă lucrul piere fortuit, iar ulterior se împlineşte
condiţia suspensivă, riscul va fi suportat de către vânzător, care este debi
torul obligaţiei de a preda lucrul la împlinirea condiţiei, deci cumpărătorul
nu mai este ţinut de obligaţia de a plăti preţul);
- creditorul poate totuşi să facă acte de conservare a dreptului său
(art. 1409 C.civ.), iar dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept
real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară (art. 29 din
Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, repu
blicată, respectiv art. 898 C.civ.); dacă însă nu se dovedeşte îndeplinirea
condiţiei suspensive în termen de 5 ani de la înscriere, atunci dreptul
afectat de condiţia respectivă se va radia din oficiu [art. 912 alin. (1)
C.civ.];
- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa
(gaj, ipotecă, fideiusiune);
- creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis
causa, dreptul său condiţional,111 acesta transmiţându-se către dobânditor
aşa cum se găseşte în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiţia
[1] Există totuşi o excepţie, şi anume, potrivit art. 1071 lit. e) C.civ., orice legat
devine caduc atunci când legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei sus
pensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal.
suspensivă [art. 1408 alin. (1) C.civ.], iar nu ca drept pur şi simplu - nemo
plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, în cazul preluării
unei obligaţii afectate de condiţie, vor fi aplicabile regulile din materia pre
luării datoriei prevăzute de art. 1599-1608 C.civ. [art. 1408 alin. (2) C.civ.].
Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum
aceasta s-a realizat sau nu.
Atunci când condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv,
că actul juridic a fost pur şi simplu [art. 1407 alin. (3) teza I C.civ.]. în con
secinţă:
i
- plata efectuată pendente conditione, deşi era nedatorată şi se putea

cere restituirea ei, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate
fi restituită;
- transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către
titularul dreptului condiţional sunt consolidate [art. 1407 alin. (3) teza a ll-a
C.civ.].
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite
există următoarele excepţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii
condiţiei [art. 2524 alin. (3) C.civ.];
- fructele culese de cel care a înstrăinat bunul rămân ale sale, deşi
dreptul său dispare cu efect retroactiv, aşa încât dobânditorul va culege
fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei (art. 1410 C.civ.);
- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împli
nirea condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei suspen
sive, se consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul
încheierii actului juridic;
Dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, atunci părţile se găsesc în
situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic. Prin urmare:
- toate prestaţiile efectuate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (de
exemplu, dacă pendente conditione vânzătorul a constituit în favoarea
unui terţ o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă,
această ipotecă se consolidează).
Având în vedere efectele condiţiei suspensive, rezultă că este necesar
să se facă deosebire între contractul afectat de o condiţie suspensivă şi
promisiunea de a încheia un anumit contract. Astfel (luând ca ipoteză de
lucru vânzarea), în cazul contractului de vânzare afectat de o condiţie
suspensivă, transferul dreptului de proprietate va avea loc numai dacă se
îndeplineşte condiţia, însă, în măsura în care se îndeplineşte condiţia, se

consideră că dreptul de proprietate a fost transferat din chiar momentul
realizării acordului de voinţă, afară de stipulaţie contrară.
în schimb, promisiunea unilaterală de vânzare (de cumpărare) sau
promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu transmite un drept real
afectat de o condiţie, ci una dintre părţi sau, după caz, ambele părţi se
obligă să vândă (să cumpere) în viitor un anumit bun, respectiv să încheie
în viitor contractul de vânzare la preţul convenit; transferul dreptului de
proprietate se va produce pe data încheierii contractului de vânzare, iar
nu din momentul încheierii antecontractului.
Aşa cum am arătat, părţile ar putea să convină ca, în cazul împlinirii
condiţiei suspensive, efectele să se producă din momentul împlinirii con
diţiei (deci nu retroactiv), dar şi pentru o asemenea situaţie nu se poate
pune semnul egalităţii între promisiunea de vânzare şi vânzarea sub
condiţie suspensivă, deoarece în cazul promisiunii nu s-a vândut nimic, ci
s-a promis numai.
Desigur că nu este exclus ca o promisiune de vânzare să fie făcută
sub condiţie suspensivă (de exemplu, cazul pactului de preferinţă, prin
care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să
acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal).
2.3.3. Efectele condiţiei rezolutorii
în privinţa efectelor condiţiei rezolutorii, pendente conditione, actul juridic

se comportă ca un act pur şi simplu. Tocmai de aceea, se spune că per
soana care datorează sub condiţie rezolutorie datorează pur şi simplu -
pura obligatio quae sub conditione resoivitur.
în consecinţă:
i
- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate

să solicite executarea acesteia (pura est sed sub conditione resoivitur);
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte
inter vivos sau prin acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie
rezolutorie.
Eveniente conditione, urmează a se deosebi după cum condiţia rezo
lutorie s-a îndeplinit sau nu.
Atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat, actul juridic se desfiin
ţează cu efect retroactiv, drepturile subiective civile şi obligaţiile născute
din acest act juridic fiind considerate a nu fi existat niciodată. Prin urmare:
- părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate [art. 1407 alin. (3)
C.civ.], adică dobânditorul trebuie să restituie bunul, iar cel care l-a înstrăi
nat trebuie să restituie preţul;
- dacă pendente conditione dobânditorul a constituit anumite drepturi
cu privire la bun, acestea se desfiinţează retroactiv (resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis) şi invers, drepturile constituite de cel care a
înstrăinat se consolidează.
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite există
următoarele excepţii:
- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie
i
rămân valabile;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în
>
proprietatea sa (art. 1410 C.civ);

- în actele juridice cu executare succesivă, efectele îndeplinirii con
diţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor [art. 1407 alin. (2) C.civ.].
în ipoteza în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se
consolidează definitiv, fiind socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.
Mai reţinem că, potrivit art. 912 alin. (2) C.civ., în cazul dreptului afec
tat de o condiţie rezolutorie înscris în cartea funciară, condiţia rezolutorie
> ’ i
va fi radiată din oficiu dacă timp de 10 ani de la înscriere nu s-a cerut

radierea dreptului înscris sub o asemenea condiţie.
2.4. Comparaţie între termen şi condiţie
Atât termenul, cât şi condiţia sunt modalităţi ale actului juridic civil; ca
şi termenul, condiţia este un eveniment viitor.
Principalele deosebiri între termen şi condiţie privesc următoarele as
pecte:
- spre deosebire de termen, în cazul condiţiei realizarea evenimentului
este nesigură; chiar dacă şi în cazul termenului incert există o nesiguran
ţă, aceasta priveşte numai momentul realizării termenului, realizarea fiind
sigură, în vreme ce, în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi reali
zarea evenimentului;
- termenul afectează numai executarea actului juridic, pe când condiţia
afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor core
lative;
- termenul produce efecte ex nune, în vreme ce condiţia produce, în
principiu, efecte ex tune.
3. Sarcina
3.1. Noţiune
Sarcina este o modalitate specifică liberalităţilor şi constă într-o obliga

ţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător.
3.2. Clasificare
în funcţie de persoana beneficiarului , există trei feluri de sarcină:

- sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu, într-un contract de
donaţie, donatorul îi impune donatarului obligaţia de a-i plăti o datorie a sa
faţă de un terţ);
- sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu, într-un contract de
donaţie, donatorul impune donatarului să folosească suma de bani donată
în scopul efectuării unei lucrări de specialitate);
- sarcina în favoarea unei terţe persoane (spre exemplu, se lasă prin
testament o casă unei persoane, cu îndatorirea legatarului de a plăti o
rentă viageră soţiei supravieţuitoare a testatorului).
Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al
celor trei feluri de sarcină. Astfel:
- numai printr-o donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispu
nătorului (donatorului) ce urmează a fi prestată în timpul vieţii acestuia,
gratificatul neputând fi obligat prin testament să execute o îndatorire a
testatorului în timpul vieţii acestuia, deoarece, pe de o parte, efectele tes
tamentului se produc numai după moartea testatorului, iar, pe de altă par
te, în caz contrar, ar fi vorba practic de un pact asupra unei succesiuni
viitoare, expres prohibit de art. 956 C.civ. (este însă valabilă clauza testa
mentară prin care se instituie o sarcină în interesul testatorului, dacă
sarcina urmează a fi executată de către legatar după deschiderea succe
siunii, spre exemplu, sarcina constă în suportarea, de către legatar, a
cheltuielilor ocazionate de înmormântarea testatorului);
- sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, atunci
când constă într-o obligaţie care egalează sau întrece valoarea emolu-
mentului „donaţiei”, actul juridic nu mai este cu titlu gratuit, ci devine un
act juridic cu titlu oneros, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de
calificare juridică;
- donatorul va răspunde pentru viciile ascunse asemenea vânzătorului
în limita valorii sarcinilor [art. 1019 alin. (3) C.civ.];
- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei

pentru altul, iar nu a simulaţiei prin interpunere de persoane, ceea ce în
seamnă, printre altele, că terţul beneficiar va avea dreptul de a cere exe
cutarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului
pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul în
cheiat între stipulant şi promitent [art. 1027 alin. (2) C.civ. şi art. 1284
alin. (2) C.civ.].
într-o altă clasificare, se deosebeşte uneori între sarcina posibilă şi
sarcina imposibilă.
Alteori se distinge între sarcina licită ş i morală , pe de o parte, iar, pe de
altă parte, sarcina ilicită sau imorală.
3.3. Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare

a ei, ci numai eficacitatea acestuia.
Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea
actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic conferit de sarcină
contractului de donaţie, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului
(ori succesorilor săi în drepturi) de a opta între a cere revocarea actului
juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii [art. 1027
alin. (1) C.civ.].111
3.4. Comparaţie între condiţie şi sarcină
Principalele deosebiri sunt următoarele:

- pe când condiţia poate afecta atât un act juridic cu titlu gratuit, cât şi
un act juridic cu titlu oneros, sarcina este admisibilă numai în cazul libe-
ralitătilor;
> *
f1] Acţiunea în revocarea unei donaţii pentru neexecutarea sarcinii este transmi
sibilă prin deces, moştenitorii având şi posibilitatea de a exercita direct o aseme
nea acţiune, iar nu numai de a continua acţiunea introdusă de autorul lor - Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 733/1972, în Repertoriu 1969-1975, p. 116, nr. 139 [solu
ţia urmează a fi preluată şi pentru noua reglementare, ea rezultând din art. 1027
alin. (1) C.civ.]. De asemenea, acţiunea în executarea sarcinii sau în revocarea
actului juridic poate fi intentată nu numai de către dispunător sau de către moşte
nitorii acestuia, ci şi de creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice. A se vedea
şi Fr. D e a k , op. cit., p. 172-173.
- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic, în vreme ce

sarcina afectează numai eficacitatea actului juridic;
- în cazul condiţiei rezolutorii, chiar dacă ar fi potestativă din partea
gratificatului, nu se creează nicio obligaţie pentru acesta, care are deci
posibilitatea de a acţiona cum doreşte, fără riscul de a-şi vedea angajată
răspunderea; în schimb, sarcina obligă pe gratificat, putându-se exercita
acţiunea
> în executarea sarcinii;*
- în timp ce condiţia operează de drept [în caz de litigiu, instanţa jude
cătorească numai constată efectele produse de realizarea sau nerealiza
rea condiţiei - art. 1404 alin. (4) C.civ.], revocarea pentru neexecutarea
sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti (art. 1027 C.civ. şi art. 1069
C.civ.);111
- acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea
donaţiei pentru neexecutarea acesteia este supusă prescripţiei extinctive
în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată [art. 1027
alin. (3) C.civ.], iar acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea
sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia
executată (art. 1070 C.civ.), în timp ce acţiunea în constatarea îndeplinirii
sau neîndeplinirii condiţiei este imprescriptibilă extinctiv [art. 1404 alin. (4)
C.civ.].
Ca asemănare, se poate reţine că atât revocarea pentru neexecutarea
sarcinii, cât şi desfiinţarea actului juridic pentru îndeplinirea sau, după caz,
neîndeplinirea condiţiei produc, în principiu, efecte retroactive, iar excep
ţiile de la retroactivitate sunt, de regulă, aceleaşi.
[11 Se admite că părţile pot stipula în contractul de donaţie, în mod valabil, un

pact comisoriu expres, prevăzând revocarea de drept în cazul neexecutării sarcinii.
Secţiunea a ///-o. Efectele actului ju rid ic civil
1. Consideraţii generale referitoare la efectele actului juridic civil
1.1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi

obligaţiile civile cărora actul juridic le dă naştere, pe care le modifică sau
le stinge.
Aşadar, ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul aces
tuia, în acelaşi timp, constituie efectele actului juridic civil care generează
acel raport juridic.
1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil
Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege stabilirea sau

fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative generate,
modificate sau stinse de un asemenea act.
O astfel de operaţiune juridică este necesară, deoarece nu întotdeau
na conţinutul actului juridic civil este clar, ci, uneori, cel puţin la prima ve
dere, el este neclar, datorită unor cauze precum neconsemnarea mani
festării de voinţă într-un înscris, greşita exprimare a părţilor la încheierea
actului juridic, folosirea unor cuvinte nepotrivite, concizia excesivă a
expresiilor sau cuvintelor utilizate etc.
în asemenea situaţii, pentru determinarea conţinutului actului juridic
civil trebuie să se parcurgă anumite etape sau faze, în cadrul cărora se
folosesc o serie de reguli ori procedee.
Probarea actului juridic civil reprezintă faza prealabilă, dar obligatorie,
pentru stabilirea efectelor actului juridic civil. Dacă nu se dovedeşte exis
tenţa actului juridic civil, atunci nu se mai pune problema stabilirii efectelor
sale - idem est non esse et non probări. Această fază presupune apli
carea regulilor privind mijloacele de probă reglementate de lege.
Atunci când există mijloace de probă suficiente şi concludente, odată
cu dovedirea actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale, în măsura în
care acestea sunt clar exprimate.
Pot exista însă şi cazuri în care, deşi existenţa actului juridic civil este
neîndoielnică, efectele sale nu apar cu destulă claritate, menţinându-se
unele îndoieli cu privire la conţinutul actului respectiv. în asemenea cazuri,
se impune o a doua fază a determinării efectelor actului juridic civil, care

constă în interpretarea clauzelor actului.
Interpretarea poate avea ca scop fie calificarea juridică a actului, fie
stabilirea înţelesului
i unei sau unor clauze,* în funcţie
» de care vor fi stabilite
drepturile subiective şi obligaţiile civile ce revin părţilor, fie atât calificarea
juridică a actului, cât şi stabilirea înţelesului unei sau unor clauze ale
acestuia.
Aşadar, un prim rezultat al interpretării actului juridic civil este califi
carea acestuia, adică încadrarea actului juridic civil concret într-un anumit
tip de acte juridice. Corecta calificare juridică a actului prezintă o impor
tanţă de necontestat, deoarece, dacă se ajunge la concluzia că în speţă
este vorba despre un act juridic civil numit (tipic), atunci vor fi incidente
regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel tip de act juridic, iar
dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba de un act juridic civil
nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materie de acte
juridice, iar dacă acestea nu sunt suficiente, regulile speciale privitoare la
contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).
în frecvente cazuri, operaţiunea de interpretare nu se opreşte la cali
ficarea actului juridic civil, întrucât încadrarea actului într-o anumită cate
gorie atrage după sine efectele proprii acelei categorii de acte juridice, iar
aceste efecte pot constitui şi ele obiect de interpretare în măsura în care
neclarităţile persistă, fiind deci necesară lămurirea înţelesului exact al
unor clauze, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţii sau a părţilor în
strânsă corelaţie cu voinţa internă,
t i
Cât priveşte regulile de interpretare a actului juridic civil, este de reţinut

că art. 1266 - 1269 C.civ. şi art. 1272 C.civ. stabilesc anumite reguli refe
ritoare la interpretarea contractelor, iar, în baza art. 1325 C.civ., aceste
reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu
excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau plu-
rilateral. De altfel, în ceea ce priveşte interpretarea unui anumit act juridic
unilateral, art. 1039 alin. (1) C.civ. prevede că regulile de interpretare a
contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în care sunt com
patibile cu caracterele juridice ale acestuia.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil
sunt următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar
nu după sensul literal al termenilor, la stabilirea voinţei concordante a
părţilor ţinându-se seama, între altele, de scopul contractului, de negocie
rile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comporta

mentul ulterior încheierii contractului (art. 1266 C.civ.);
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice,
deci se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din ansamblul actului (art. 1267 C.civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel
mai bine naturii şi obiectului actului juridic [art. 1268 alin. (1) C.civ.] -
quotiens idem senso duas sententias exprimit, ea potissim um accipiatur,
quae rei gerendae aptior est,
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de
natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpreta
rea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expre
siilor în domeniu şi de uzanţe [art. 1268 alin. (2) C.civ.] - in obscuris
inspici solet, quod verisimilius est, aut quod plerem que fieri soiet (clauzele
obscure se interpretează după ceea ce este mai verosimil sau după cele
ce se întâmplă mai des);
- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în
care nu ar produce vreun efect [art. 1268 alin. (3) C.civ.] - actus inter-
pretandus est potius ut valeat quam ut pereat,
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, actul juridic nu cuprinde
decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta [art. 1268
alin. (4) C.civ.] - actus non debent operări ultra intentionem agentos ;
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială
asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în
alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art. 1268 alin. (5) C.civ.] -
quae dubitationis toliendae causa, contractibus inseruntur ius commune
non laedunt,
- dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne
neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excep
ţia stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune, care se interpretează
împotriva celui care le-a propus (art. 1269 C.civ.) - in dubio pro reoP ]
(1’ Se admite că această regulă de interpretare se aplică şi în privinţa legatelor,

atunci când îndoiala priveşte nu existenţa legatului, ci numai întinderea sa, deci
îndoiala se va interpreta în favoarea moştenitorului legal şi împotriva legatarului.
Dacă însă îndoiala priveşte însăşi existenţa legatului, s-a arătat că ea va fi inter
pretată în favoarea legatarului, deoarece clauzele unui act trebuie interpretate ast
fel încât să producă efecte - D. A l e x a n d r e s c o , op. cit., voi. III, p. 88-89.
- actul juridic valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres

stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi,
uzanţele, legea sau echitatea le dau actului, după natura Iui [art. 1272
alin. (1) C.civ.];
- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt
stipulate în mod expres [art. 1272 alin. (2) C.civ.].
Pentru anumite acte juridice există şi unele reguli speciale de interpre
tare. Spre exemplu, pentru testament, art. 1039 alin. (2) C.civ. stipulează
faptul că elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai
în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci, iar alin. (3) al aceluiaşi
articol prevede că, în situaţia în care legatul este în favoarea creditorului,
nu se prezumă a fi făcut în compensaţia creanţei sale.
1.3. Noţiunea şi enumerarea principiilor efectelor actului juridic civil
Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de

drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv
cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.
în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în
privinţa numărului principiilor care guvernează efectele actului juridic civil.
într-o prim ă concepţie, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului
juridic civil: principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi prin
cipiul relativităţii.111
într-o a doua concepţie, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă
un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.121
Principiile efectelor actului juridic civil sunt consacrate legislativ şi sunt
aplicabile atât contractelor, cât şi, pe temeiul art. 1325 C.civ., actelor juri
dice unilaterale.
Astfel, potrivit art. 1270 alin. (1) C.civ., „contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”, fiind astfel consacrat principiul
forţei obligatorii a contractelor.
Irevocabilitatea actului juridic civil este prevăzută în mod expres (ca
un aspect al forţei obligatorii), pentru contracte, de către art. 1270 alin. (2)
C.civ., potrivit căruia „contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege” (în sensul că, din inter
[1] A se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 303 şi urm.
i2] C. Stătescu, C. BÎrsan, op. c it, p. 58 şi urm.; L. Pop, Drept civil român.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 58 şi urm.
pretarea p e r a contrario a acestei dispoziţii legale, rezultă că nu s-ar putea

revoca sau modifica un contract numai prin voinţa uneia dintre părţi), iar
pentru actele juridice unilaterale consacrarea rezultă implicit, dar neîn
doielnic, prin aceea că legea menţionează expres situaţiile în care actul
juridic unilateral este revocabil, ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri
actul juridic unilateral este irevocabil; de altfel, pentru unele acte juridice
unilaterale, irevocabilitatea este consacrată în mod expres, de exemplu
art. 1191 C.civ. pentru oferta cu termen.
Principiul relativităţii efectelor contractelor este consacrat de art. 1280
C.civ., conform căruia „contractul produce efecte numai între părţi, dacă
prin lege nu se prevede altfel” [acest principiu rezultă şi din interpretarea
p e r a contrario a art. 1270 alin. (1) C.civ.].
2. Principiul forţei obligatorii
2.1. Noţiune şi justificare
Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt ser-

vanda , este acea regulă de drept potrivit căreia actul ju rid ic civil legal în
cheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor
juridice unilaterale) întocm ai ca legea. în alte cuvinte, executarea actului
juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă.111
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru
părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea
unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să
asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în inter
pretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
Trebuie reţinut că formula întrebuinţată de art. 1270 alin. (1) C.civ.
[„contractul (...) are putere de lege”] urmează a fi înţeleasă doar în sens
metaforic, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între lege şi con
tract.
J11 în aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o parte contrac
tantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul
încheierii contractului (C.S.J., s. com., dec. nr. 890/1995, în B.J. 1995, p. 313; dec.
nr. 1086/1996, în B.J. 1996, p. 278) şi nici clauza referitoare la modalităţile de pla
tă a preţului (C.S.J., s. com., dec. nr. 78/1995, în B.J. 1995, p. 287). De altfel, în
actuala reglementare, din art. 1270 alin. (2) C.civ. rezultă foarte clar că, exceptând
cazurile expres prevăzute de lege, contractul nu poate fi modificat decât prin acor
dul părţilor.
Existenţa principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este justi

ficată, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei ra
porturilor juridice generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de
imperativul moral al respectării cuvântului dat. O altă explicaţie a prin
cipiului în discuţie ar fi şi aceea că actele juridice sunt utile şi chiar nece
sare dezvoltării societăţii şi de aceea trebuie executate.
2.2. Excepţii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în

care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut
părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz,
a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
stabilite iniţial.
i
Există atât cazuri de restrângere a forţei obligatorii a unui act juridic

civil, cât şi cazuri de extindere a acesteia.
a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevă

zute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele
înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Dintre excepţiile
ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau
considerabile a lucrului [art. 1818 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de locaţiune ca urmare a desfiinţării dreptului
care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat [art. 1819
alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului în care locatarul a fost de bună-cre-
dinţă la data încheierii locaţiunii, contractul urmând a produce efecte pe
durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării
titlului locatorului [art. 1819 alin. (2) C.civ.];
- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile
de la data înregistrării decesului chiriaşului [art. 1834 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de societate datorită anumitor cauze prevăzute
de art. 1937 şi art. 1938 C.civ. (pieirea bunurilor subscrise ca aport; moar
tea unui asociat, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate con
tinua cu moştenitorii asociatului decedat; punerea sub interdicţie a uneia
dintre persoanele fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a
uneia dintre persoanele juridice asociate, falimentul unui asociat);
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau
falimentului mandantului ori a mandatarului [art. 2030 lit. c) C.civ.];
- obligarea comodatarului, de către instanţă, la restituirea lucrului

înainte de expirarea termenului stipulat de părţi sau înainte de a se fi
folosit de bun potrivit convenţiei, însă numai atunci când comodantul are o
nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul dece
dează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile (art. 2156 C.civ.);
- încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau
falimentul arendaşului [art. 1850 C.civ.];
- încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă
aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa (art. 1870 C.civ.);
- încetarea contractului de arendare din cauza decesului sau inca
pacităţii antreprenorului, neimputabile acestuia, dacă a fost încheiat în
considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului [art. 1871 alin. (1)
C.civ.], precum şi încetarea altor acte juridice inîuitu personae ca urmare
a morţii părţii în considerarea căreia s-a încheiat actul;
- încetarea contractului de consignaţie prin moartea, dizolvarea, falimen
tul, interdicţia sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063
C.civ.);
- încetarea contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată
din cauza morţii credirentierului, dacă aceasta a survenit înainte de expi
rarea duratei contractului [art. 2263 alin. (1) C.civ.];
- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există
stipulaţie contrară (art. 2319 C.civ.);
- desfiinţarea contractului de asigurare în cazul în care, înainte ca
obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a
produs sau producerea sa a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce
obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului
asigurat a devenit imposibilă [art. 2205 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o
cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum şi încetarea ace
luiaşi contract prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii
obiective de a exploata bunul concesionat [art. 57 alin. (1) lit. e) din
O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică];
- stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevă
zute de părţi în contractul aflat în curs de executare, fie a aitor efecte, mai
restrânse decât cele prevăzute de părţi, în măsura în care o asemenea
lege ar prevedea în mod expres că se aplică şi contractelor în curs de

executare.111
b) în categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ:

- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul
legii, peste termenul convenit de părţi [spre exemplu, prorogarea, din 5 în
5 ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere, cum a
fost cazul art. 1 din Legea nr. 17/1994, al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,
al art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004 etc.];
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează
cauza de suspendare;
- moratoriul legai, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are
ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de
către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări
excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.
Nu vom reţine însă ca excepţii de la principiul în discuţie, deoarece
producerea mai multor efecte decât cele stabilite la încheierea contrac
tului are loc în temeiul unui acord tacit sau, după caz, expres al părţilor:
- tacita relocaţiune (dacă, după expirarea termenului stipulat în con
tractul de locaţiune, locatarul continuă să folosească lucrul şi să îşi înde
plinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului), caz în
care este vorba despre un nou contract de locaţiune ce se consideră a fi
încheiat în condiţiile primului contract, dar fără termen (art. 1810 C.civ.);
- reînnoirea contractului de arendare pentru aceeaşi durată, dacă
niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său
cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor
111 Prin urmare, ar trebui să fie o lege care să conţină dispoziţii tranzitorii dero
gatorii de la prevederile înscrise în art. 6 alin. 2 C.civ., lucru posibil având în vede
re că textul de lege menţionat nu vizează neretroactivitatea legii noi, ci ultraactivi
tatea legii vechi, desigur pentru efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.
De exemplu, fostul art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii
legale pentru obligaţii băneşti (în prezent abrogată prin O.G. nr. 13 din 24 august
2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii bă
neşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar), potrivit căruia în raporturile civile, dobânda convenţională nu poate depă
şi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, s-a aplicat şi contractelor în curs de
executare la data intrării lui în vigoare şi în care părţile au prevăzut o dobândă mai
mare, ceea ce înseamnă că în aceste contracte dobânda s-a redus, începând cu
data intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, la nivelul menţionat.
cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an, termenele de refuz reducându-

se la jumătate dacă durata contractului de arendare este de un an sau
mai scurtă (art. 1848 C.civ.);
- prelungirea tacită a contractului de societate, care intervine în cazul
în care societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii con
tinuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se comporte ca
asociaţi, prorogare ce operează pe o durată de un an, continuând din an
în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii
(art. 1931 C.civ.);
- cazul în care părţile contractante au prevăzut, la încheierea contrac
tului, posibilitatea prelungirii efectelor acestuia sau a reînnoirii contractului
(de exemplu, într-un contract de depozit bancar la termen, se inserează
clauza potrivit căreia, în cazul în care, la expirarea termenului, deponentul
nu solicită restituirea sumei, se va considera încheiat un nou depozit pe
acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii).
c) Tot o excepţie de la principiul pacia sunt servanda o constituie şi

revizuirea efectelor anum itor acte juridice din cauza ruperii echilibrului
contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în
momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a im previziunii -
rebus sic stantibus ), deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie
altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles
să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele.111
m Pentru justificarea teoriei impreviziunii, unii autori au arătat că, ori de câte ori
executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre
părţile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea
restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au obligat în con
diţiile economice existente la data încheierii contractului, aşa încât, dacă între timp
aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile
împrejurări economice; cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă,
înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde voinţei prezumate a
părţilor contractante. Alţi adepţi ai teoriei impreviziunii au justificat-o fie recurgând
la o interpretare extensivă a noţiunii de forţă majoră, asimilând ipoteza imposibi
lităţii absolute de executare a contractului cu ipoteza în care executarea lui ar fi
foarte dificilă din cauza obligaţiilor devenite între timp prea oneroase, fie pe îmbo
găţirea fără justă cauză, fie pe ideea de echitate coroborată cu buna-credinţă a
părţilor în executarea contractelor. Jurisprudenţa în materie era contradictorie,
predominante fiind soluţiile care nu admiteau revizuirea efectelor pe temeiul im
previziunii în lipsa unui text expres de lege (totuşi, în sensul recunoaşterii posibi
lităţii revizuirii clauzei referitoare la chirie în cazul unui contract de locaţiune încheiat
pe o durată de 5 ani, a se vedea C.S.J., s. corn., dec. nr. 21/1994, în B.J. 1996,
Teoria impreviziunii vizează, ca regulă, contractele sinalagmatice, cu

titlu oneros, comutative şi cu executare succesivă.
Totuşi, apreciem că ar putea fi vorba şi de un contract cu executare
uno ictu, în măsura în care împrejurarea care rupe echilibrul contractual
survine după încheierea acestuia, dar înainte de momentul la care obli
gaţiile părţilor trebuiau executate.
De asemenea, teoria impreviziunii este compatibilă şi cu unele con
tracte unilaterale, deoarece şi în cazul acestora ar fi posibil să se pună
problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta datorită împre
jurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de
oneroasă pentru debitorul ei.
Reglementarea anterioară nu conţinea o dispoziţie cu caracter general
privind impreviziunea, ci numai câteva aplicaţii legale particulare ale aces
teia, care încă sunt în vigoare. Astfel, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996
privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările ulterioare,
prevede că „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului
operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale,
autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea con
tractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”. i De asemenea,7 art. 54
din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bu
nuri proprietate publică dispune că „relaţiile contractuale dintre concedent
şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al conce
siunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între drepturile care îi
sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. în conse
cinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate
de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în
urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică; b) unui caz de forţă
majoră sau unui caz fortuit”.
Noul Cod civil reglementează cu caracter general posibilitatea revizuirii
efectelor contractului în caz de impreviziune, cu respectarea anumitor
condiţii.
i
Astfel, după ce primul alineat ai art. 1271 C.civ. reafirmă principiul

forţei obligatorii, dispunând că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile,
chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii
costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contra-
prestaţiei", alineatul 2 prevede că „dacă executarea contractului a devenit
p. 230 - contractus qui habent îractum succesivum et dependentiam de futuro rebus

sic stantibus inteiliguntui).
excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor

care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei,
instanţa poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în
mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea
împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe
care le stabileşte” .
Condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune
revizuirea efectelor contractului sunt prevăzute de art. 1271 alin. (3)
C.civ., anume:
- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
- schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi
nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în
momentul încheierii contractului;
- debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu
putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
Acelaşi text adaugă şi o condiţie procesuală, instituind o procedură
prealabilă şi obligatorie sesizării instanţei, în sensul că debitorul trebuie să
încerce, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.
în materia liberalităţilor, indiferent că acestea sunt donaţii sau legate,
este reglementată revizuirea condiţiilor şi sarcinilor.
Astfel, art. 1006 C.civ. prevede că „dacă, din cauza unor situaţii impre
vizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, înde
plinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a
devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, aces
ta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor” .
Cât priveşte soluţionarea cererii de revizuire a sarcinilor sau condiţiilor
liberalităţii, art. 1007 C.civ. stabileşte că instanţa de judecată sesizată cu
cererea de revizuire, cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispună-
torului, poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor
sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea
similare provenind din alte liberalităţi. Instanţa poate autoriza înstrăinarea
parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit
în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri
care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.
Mai reţinem că, potrivit art. 1008 C.civ., „dacă motivele care au deter
minat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana
interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii” .
De altfel, chiar anterior Codului civil din 2009, legiuitorul consacrase, în

mod excepţional, teoria impreviziunii şi în cazul unui anumit act juridic cu
titlu gratuit, anume contractul de voluntariat. Astfel, art. 14 din Legea
nr. 195/2001 a voluntariatului prevede că, „dacă pe parcursul executării
contractului de voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o
situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce revin volunta
rului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă execu
tarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.
Este de reţinut că, în situaţia în care părţile au stipulat în contract o
clauză ce prevede revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării
împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii, nu mai suntem în
prezenţa unei excepţii de la principiul pacta sunt servanda, ci este vorba de
un aspect al principiului libertăţii actelor juridice.
d) în rândul excepţiilor de la principiul forţei obligatorii vom include şi

acele situaţii în care legea ar recunoaşte uneia dintre părţile actului juridic
posibilitatea de a aduce modificări unilaterale actului respectiv, deci de a
modifica actul juridic fără a avea nevoie de acordul celeilalte părţi şi fără
ca aceasta din urmă să se poată opune. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din
O.U.G. nr. 54/2006, „concedentul poate modifica unilateral partea regle
mentară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a conce
sionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local,
după caz” ; alineatul următor al aceluiaşi articol prevede că, „în cazul în
care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, conce
sionarul are dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire”, iar
în alin. (3) se adaugă faptul că, „în caz de dezacord între concedent şi
concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de
către instanţa judecătorească competentă”, stipulându-se în continuare că
„acest dezacord nu poate, în niciun caz, să permită concesionarului să nu
îşi execute obligaţiile”.
3. Irevocabilitatea actului juridic civil
Prin irevocabilitatea actului juridic , indiferent dacă ar fi privită ca o con

secinţă a principiului forţei obligatorii sau ca un principiu al efectelor actu
lui juridic, înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se
poate pune capăt prin voinţa num ai a uneia dintre părţi, ia r actului juridic
unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens

contrar, din partea autorului acestuia.
Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic,
fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Prin
urmare, raţiunile care servesc ca justificare existenţei principiului forţei
obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiuni pe care se întemeiază irevo
cabilitatea actului juridic.
Este, însă, de reţinut că irevocabilitatea donaţiilor (art. 1015 C.civ.) nu
reprezintă o simplă aplicaţie a irevocabilităţii actului juridic civil bilateral, în
sensul că, în materie de donaţii, irevocabilitatea priveşte nu numai efec
tele actului juridic, ci însăşi esenţa contractului de donaţie, fiind o condiţie
de validitate pentru formarea acestuia. Tocmai de aceea, uneori, se face
distincţie între, pe de o parte, „irevocabilitatea de gradul I”, care vizează
actul juridic în general, iar, pe de altă parte, „irevocabilitatea de gradul II”,
care se referă la contractul de donaţie.
3.2. Excepţii
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului ju rid ic acele cazuri în

care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre
părţi, actului juridic plurilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia
sau mai multor părţi, dar nu a tuturor, iar actului juridic unilateral i se
poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bila

terale sau plurilaterale sunt următoarele:113
E1] Nu constituie excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale

sau plurilaterale acele situaţii în care revocarea nu operează ca urmare a simplei
manifestări de voinţă a uneia dintre părţi, ci cu titlu de sancţiune, de exemplu,
revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 1023 şi urm. C.civ.), revocarea
donaţiei pentru neexecutarea sarcinii (art. 1027 şi urm. C.civ.) etc.
Tot datorită faptului că revocarea nu intervine ca urmare a simplei voinţe a
uneia dintre părţi, nu vom include în categoria acestor excepţii nici acele cazuri în
care revocarea operează de drept. Spre exemplu, art. 1022 alin. (2) C.civ. dispune
că promisiunea de donaţie se revocă de drept atunci când, anterior executării
sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură
încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori pro-
mitentul a devenit insolvabil.
- revocarea donaţiei între soţi, care poate avea loc numai în timpul
căsătoriei (art. 1031 C.civ.);111
- revocarea de către stipulant a stipulaţiei pentru altul cât timp accep
tarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepţia
cazului în care promitentul ar avea interesul de a o executa [art. 1286
alin. (2) teza I şi art. 1287 alin. (1) C.civ.];
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeter
minată de oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz, orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul
denunţării contractului considerându-se nescrisă (art. 1277 C.civ.);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeter
minată [art. 1816 alin. (1) C.civ.];*21
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei
înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile
într-un termen de cel puţin 60 de zile (art. 1825 C.civ.);
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei pe
durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile într-un termen care
nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit
plata chiriei [art. 1824 alin. (1) C.civ.];
- denunţarea de către locator a contractului de închiriere a locuinţei pe
durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile într-un termen care
nu poate fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a
stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare, respectiv de minim 15
zile, dacă acest interval este mai mic de o lună [art. 1824 alin. (2) C.civ.];
[11 Ar fi posibil ca soţul donator să revoce donaţia după ce bunul a fost

înstrăinat de către soţul » donatar către un tert.t într-o asemenea situatie,» 9 efectele
restituirii sunt guvernate de dreptul comun în materie, adică de art. 1648 C.civ., iar
nu de dispoziţia specială înscrisă în art. 1026 C.civ., care vizează efectele
speciale ale revocării donaţiei pentru ingratitudine. Soluţia se justifică pe regula
potrivit căreia normele speciale nu pot fi aplicate prin analogie (art. 10 C.civ.). Prin
urmare, în cazul în care obiectul donaţiei a constat într-un bun mobil şi sunt
îndeplinite condiţiile aplicării art. 937 alin. (1) C.civ., soţul donator nu va putea
exercita acţiunea în restituire şi împotriva terţului dobânditor, iar întrucât restituirea
în natură nu mai este posibilă, soţul donatar va fi ţinut să îi plătească valoarea
bunurilor, potrivit distincţiilor din art. 1641 C.civ. Aceeaşi este situaţia în care
obiectul donaţiei a constat într-un bun imobil, iar tertul dobânditor ar invoca
t 1 »
uzucapiunea sau regulile speciale în materie de carte funciară [art. 909 alin. (3) şi
art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ. sau, după caz, art. 909 alin. (2) C.civ.].
[2] C.S.J., s. econ. şi com., dec. nr. 78/1992, în Probleme de drept 1990-1992,
p. 498.
- revocarea contractului de mandat de către mandant [art. 2030

alin. (1) lit. a) C.civ.]111 şi renunţarea mandatarului la mandat [art. 2030
alin. (1) lit. b) C.civ.];
- revocarea împuternicirii date comisionarului până în momentul în
care acesta a încheiat actul cu terţul [art. 2051 alin. (1) C.civ.];
- revocarea contractului de consignaţie de către consignant şi
renunţarea consignatarului (art. 2063 C.civ.);
- revocarea de către comitent o ordinului de expediţie până la
încheierea contractului de transport (art. 2065 C.civ.);
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de agenţie pe
durată nedeterminată, cu un preaviz obligatoriu [art. 2089 alin. (1) C.civ.];
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de agenţie,
fără necesitatea unui preaviz, atunci când circumstanţe excepţionale, alte
le decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea cola
borării dintre comitent şi agent [art. 2090 alin. (1) C.civ.];
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului [art. 2115
alin. (1) C.civ.] sau prin restituirea bunului de către depozitar, în cazul
depozitului fără termen [art. 2115 alin. (4) C.civ.];
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent
încheiat pe durată nedeterminată [art. 2183 alin. (2) C.civ.];
- denunţarea de către oricare dintre „curentişti", de către reprezentan
tul incapabilului sau de către moştenitori a contractului de cont curent în
caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte a uneia dintre părţi [art. 2183
alin. (3) C.civ.];
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent
bancar încheiat pe durată nedeterminată, cu un preaviz de 15 zile [art. 2188
C.civ.];
- denunţarea de către oricare dintre părţi a facilitării de credit încheiate
pe durată nedeterminată, cu respectarea unui termen de preaviz de 15
zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă altfel [art. 2195 alin. (3)
C.civ.];
- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul
i
judiciar [art. 20 alin. (1) lit. j) şi art. 25 lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare];
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare [art. 46
alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile
conexe, cu modificările şi completările ulterioare];
[11 C.S.J., s. civ., dec. nr. 1226/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 64.
- denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile

a celeilalte părţi într-un termen de cel puţin 20 de zile (art. 2209 C.civ.);
- renunţarea asiguratului la contractul de asigurare de viaţă individual
încheiat pe o durată de cel mult 6 luni fără preaviz, în termen de 20 de zile
de la data semnării contractului de către asigurător (art. 2229 C.civ.);
- încetarea contractului de concesiune, prin denunţarea unilaterală a
concedentului şi cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către con
cesionar, în cazul în care interesul naţional sau local impune o asemenea
încetare [art. 57 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 privind contractele
de concesiune de bunuri proprietate publică];
- denunţarea
i unilaterală a contractului de voluntariat,* fie de către vo-
luntar, fie de către beneficiarul voluntariatului, termenul stabilit pentru pre
zentarea preavizului fiind de 30 de zile (art. 16 din Legea nr. 195/2001,
republicată);
- denunţarea
» contractului de consum de către consumator,7 în condiţiile>
stabilite de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu
modificările ulterioare.
Mai reţinem că art. 1276 C.civ. reglementează unele aspecte ce pri
vesc denunţarea unilaterală. în ce ne priveşte, apreciem că acest text de
lege se referă nu numai la acele situaţii în care dispoziţii legale exprese
prevăd dreptul de denunţare unilaterală, ci, dimpotrivă, pe temeiul lui, păr
ţile ar avea posibilitatea să includă o clauză de dezicere în orice contract,
afară de cazul în care legea ar interzice aceasta.111
Mai mult, din interpretarea p er a contrario a art. 1276 alin. (3) C.civ.
potrivit căruia „dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta
produce efecte numai atunci când prestaţia este executată”, rezultă că
legea permite nu numai dezicerea cu titlu oneros,121 ci şi dezicerea cu titlu
gratuit.
111 S-a arătat că în cazul în care părţile contractante au convenit posibilitatea

denunţării unilaterale a contractului nu ar fi vorba de o excepţie propriu-zisă de la
principiul forţei obligatorii, întrucât este vorba despre un aspect al principiului liber
tăţii actelor juridice, iar denunţarea (revocarea) unilaterală intervine în baza acordului
părţilor - M. N ic o l a e , Actul juridic civil, în Drept civil român. Curs selectiv pentru
licenţă (2000-2001), Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 63. Pentru opinia că
stipularea posibilităţii de denunţare unilaterală a contractului reprezintă o excepţie de
la principiul forţei obligatorii, a se vedea, totuşi, C. S t ă t e s c u , C. B îr s a n , op. cit.,
p. 59.
[2] Un caz particular de dezicere cu titlu oneros este reglementat de art. 1545
C.civ. sub denumirea de arvună „penalizatoare”; potrivit acestui text de lege, „dacă
în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi
în cazul existenţei unui drept legal sau convenţional de denunţare

unilaterală a contractului, acesta poate fi exercitat atât timp cât execu
tarea contractului nu a început, iar în contractele cu executare succesivă
sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen
rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă
denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care
se află în curs de executare [art. 1276 alin. (1) şi (2) C.civ.]. Subliniem că
normele înscrise în art. 1276 alin. (1)-(3) C.civ. sunt supletive, părţile
putând astfel deroga de la acestea, de exemplu, stabilind că dreptul de
denunţare unilaterală poate fi exercitat şi după începerea executării con
tractului, că denunţarea va produce efecte chiar şi înainte de plata preţului
dezicerii etc.
După cum am menţionat deja, art. 1270 alin. (2) C.civ. prevede posi
bilitatea revocării contractului prin acordul părţilor, ceea ce nu reprezintă
altceva decât un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, în sensul
că, aşa cum contractul se încheie mutuus consensus, tot astfel i se poate
pune capăt prin mutuus dissensus.
b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt

următoarele:
-testam entul (art. 1034 C.civ.);
- dispoziţia prin care se revocă un testament poate fi retractată în mod
expres prin act autentic notarial sau prin testament (art. 1053 C.civ.);
- legatul (art. 1068 C.civ.);
- revocarea renunţării la moştenire, care poate avea loc dacă nu a
expirat termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală [un
an de la data deschiderii moştenirii - art. 1103 alin. (1) C.civ.] şi dacă,
între timp, moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai defunctului
[art. 1123 alin. (1) C.civ.];
- consimţământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui la încu
viinţarea adopţiei poate fi revocat în termen de 30 de zile de la exprimarea
lui în condiţiile legii [art. 466 alin. (2) C.civ.];
- consimţământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu
terţ donator poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului
chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator [art. 442
alin. (2) teza a ll-a C.civ.];
de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau,
după caz, trebuie să restituie dublul celei primite".
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă
dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta
sau, după caz, cu acceptarea (art. 1199 C.civ. coroborat cu art. 1191
C.civ.);111
- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare
[art. 1329 alin. (1) C.civ.];
- mărturisirea poate fi revocată pentru eroare de fapt [art. 1206
alin. (2) C.civ. din 1864].
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula

de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte num ai faţă de
autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze
terţelor persoane.
într-o altă formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau
plurilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru părţile
lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Conţinutul principiului consacrat de art. 1280 C.civ. este foarte exact
exprimat de adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest.
Principiul în discuţie îşi găseşte justificarea atât în natura voliţională a
actului juridic civil, în sensul că, dacă este firesc ca o parte să devină
debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel
de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără
voia sa, cât şi în faptul că soluţia contrară ar fi de natură să aducă atin
gere libertăţii persoanei.
111 Potrivit art. 1191 alin. (1) C.civ., oferta este irevocabilă de îndată ce autorul
ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevoca
bilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al prac
ticilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzan
ţelor. O eventuală declaraţie de revocare a unei oferte irevocabile nu ar produce
niciun efect, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.
4.2. Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului

juridic
Trebuie distins între principiul relativităţii efectelor actului juridic şi

opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic.
Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi su
biective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului
juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar
reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să
îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate so
cială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el,
desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic.
Aşadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective
şi obligaţii pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor actului
juridic trebuie respectate şi de terţi. Tocmai de aceea, spre pildă: actul
juridic poate fi invocat, de către una dintre părţi, faţă de un terţ, ca titlu de
dobândire a unui drept real sau de creanţă; actul juridic poate servi ca
temei pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane, putând fi
opus unei persoane străine de acel act juridic şi care ar introduce o acţiu
ne în îmbogăţire fără justă cauză împotriva uneia dintre părţile actului
juridic respectiv etc.
Opozabilitatea efectelor contractului este prevăzută de art. 1281 C.civ.,
potrivit căruia „contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere
drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege” .
în concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul
părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în
legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respec
tiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui
asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic
este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi.
Trebuie precizat că pot exista şi cazuri în care terţele persoane ar avea
interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor aces
tuia.
Este de reţinut că, atunci când se pune problema opozabilităţii faţă de
terţi a actului juridic, din punctul de vedere al terţilor, actul juridic apare
doar ca o situaţie juridică, deci ca un fapt juridic stricto sensu. Din împre
jurarea că faţă de terţi actul juridic urmează a fi considerat ca un simplu
fapt juridic, rezultă cel puţin două consecinţe importante: dacă un terţ în
calcă un drept ce aparţine unei părţi dintr-un act juridic sau dacă împie
dică pe una dintre părţile actului juridic să execute obligaţia ce îi revine din
acel act, atunci se va angaja răspunderea civilă delictuală a terţului, iar nu
răspunderea contractuală, aceasta din urmă revenind numai părţilor con
tractante; atunci când are interesul să se prevaleze de un act juridic la
care nu a fost parte, terţul poate să folosească orice mijloc de probă pen
tru a-l dovedi, regulile restrictive prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi (2)
C.civ. din 1864 nefiindu-i aplicabile.
Menţionăm că, în doctrină şi în practică, uneori, noţiunea de opoza
bilitate (respectiv inopozabilitate) este folosită şi pentru raporturile juridice
fie dintre părţile actului juridic, fie dintre una dintre părţile actului juridic şi
succesorii celeilalte părţi, fie dintre succesorii părţilor actului juridic. Tre
buie însă reţinut că, pentru astfel de raporturi juridice, noţiunea de opo
zabilitate înseamnă dreptul de a invoca actul juridic respectiv pentru a
cere executarea obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere, iar
inopozabilitate înseamnă lipsa unui asemenea drept.
4.3. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză
înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic,

precum şi a excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor
de parte, având-cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit act juridic
civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una dintre aceste trei
noţiuni.
a) Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, per
sonal sau prin reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc
efectele actului respectiv.111
în legătură cu noţiunea de parte a actului juridic civil se impun unele
precizări.
în primul rând, cuvântul „parte” desemnează atât pe una dintre părţile
actului juridic civil bilateral sau plurilateral, cât şi pe autorul actului juridic
[1J în doctrina franceză, se precizează că o persoană poate dobândi calitatea de

parte într-un act juridic nu numai la încheierea acestuia, ci şi ulterior, pe parcursul
executării actului juridic, ca urmare a decesului (încetării, dacă ar fi vorba de o per
soană juridică) părţii care a încheiat actul juridic sau a cesiunii contractului -
M. POUMAREDE, op. cit., p. 278-281. în ce ne priveşte, preferăm să îl includem pe
„cel care dobândeşte calitatea de parte pe parcursul executării actului juridic” în
categoria avânzilor-cauză.
civil unilateral. Desigur că, în raport de natura actului juridic, părţile poartă
denumiri diferite (ofertant, testator, vânzător şi cumpărător, asociaţi, co-
părtaşi etc.).
în al doilea rând, trebuie subliniat că, în sens juridic, prin parte se
înţelege nu numai persoana care încheie direct şi personal un anumit act
juridic civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui repre
zentant (legal sau convenţional).
în al treilea rând, este de remarcat că, din punct de vedere juridic, o
parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice
sau juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.
Ca o concluzie, reţinem că părţile reprezintă acea categorie de per
soane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul prin
cipiului forţei obligatorii şi al principiului relativităţii.
b) Terţii (peniîus extranei) sunt persoanele străine de un anumit act

juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheie
rea acestuia. în principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui act
juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.
c) Prin având-cauză (habentes causam) se desemnează persoana

care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndri
tuită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să
suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una dintre părţile
acelui act juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
- succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.111
Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patri
moniu, adică o universalitate (universitas bonorum). Este cazul moşte
nitorului legal unic, al legatarului care a cules întreaga moştenire şi al per
soanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al fuziunii (absor
bţiei sau contopirii) ori al transformării.
Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o
fracţiune dintr-un patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarul sau
111 A se vedea, de exemplu: A. P o p , Gh. B e l e iu , op. cit., p. 316; C. S t ă t e s c u ,

C. B îr s a n , op. cit, p. 64; M. N ic o l a e , op. cit, p. 70. Aşa cum vom arăta, unele re
zerve ar putea fi făcute în ceea ce priveşte includerea creditorilor chirografari în
categoria avânzilor-cauză; în orice caz, aceştia au o poziţie specială.
legatarii care a(u) dobândit o cotă-parte din moştenire,’11 persoana juridică

dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate (indi
ferent dacă ar fi vorba de o divizare totală sau de o divizare parţială).
Se observă că între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal
ai părţilor actului juridic nu există vreo deosebire de ordin calitativ, ci
numai de ordin cantitativ, aşa încât ei formează o singură categorie de
avânzi-cauză.
Din punct de vedere juridic, succesorii universali sau cu titlu universal
ai părţilor actului juridic sunt consideraţi continuatori ai personalităţii auto
rului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o
fracţiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal ai părţilor de a fi
avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor
(adică de cel de la care au dobândit patrimoniul sau o fracţiune din aces
ta) îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau
toate sau o parte din drepturile subiective şi obligaţiile patrimoniale ale
autorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de persoana
autorului, precum şi cele declarate de părţi ca intransmisibile.
în acest sens, art. 1282 alin. (1) C.civ. prevede că „la moartea unei
părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succe
sorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia
părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul”, legiuitorul scăpând
însă din vedere că nu numai persoanele fizice, ci şi persoanele juridice
pot fi părţi în raporturile juridice contractuale.
Este de reţinut că, în cazurile prevăzute de lege, ar fi posibilă încetarea
calitătii de avânzi-cauză ai succesorilor universali sau cu titlu universal
faţă de anumite acte juridice încheiate de autorul lor. Ca exemplu, menţio
năm cazul moştenitorilor legali rezervatari în privinţa liberalităţilor făcute
de autorul lor şi care încalcă rezerva succesorală.
Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte un
anumit drept subiectiv, privit individual (ut singuli). Este cazul cumpărăto
rului unui bun, donatarului, cesionarului, legatarului cu titlu particular etc.
111 Din definiţiile date de art. 1055 şi art. 1056 alin. (1) C.civ. legatului universal
şi legatului cu titlu universal nu trebuie trasă concluzia că distincţia între succeso
rul universal şi succesorul cu titlu universal s-ar face în funcţie de vocaţia de a
dobândi întreg patrimoniul sau numai o fracţiune din acesta, deoarece calitatea de
având-cauză priveşte dobândirea efectivă, pentru că numai atunci se pune practic
problema transmiterii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.
Trebuie subliniat că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea

sa de având-cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a
dobândit un anumit drept subiectiv (în acest act juridic având poziţia juri
dică de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său
(cel de la care a dobândit acel drept subiectiv) cu alte persoane şi care
acte nu au nicio legătură cu dreptul subiectiv respectiv (faţă de aceste
acte juridice având poziţia de terţ), ci numai în raport cu actele juridice
anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu
alte persoane (faţă de aceste din urmă acte juridice, succesorul cu titlu
particular poate să fie având-cauză sau terţ).
Art. 1282 alin. (2) C.civ. dispune că „drepturile, precum şi, în cazurile
prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun
se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Aşadar, dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză
(deci poate exercita drepturile şi este ţinut să execute obligaţiile autorului
său şi care decurg din actul juridic respectiv) numai dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele cerinţe: t
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv

dobândit;
- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte
persoane şi referitoare la acelaşi drept sau bun;
- actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având-
cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerin
ţele privitoare la forma pentru opozabilitate faţă de terţi.
în cazul neîndeplinirii vreuneia dintre aceste cerinţe, dobânditorul cu
titlu particular se va afla în poziţia de terţ.
Spre exemplu, să presupunem că se încheie un contract de locaţiune
cu privire la un imobil înscris în cartea funciară, iar, după aceea, proprie
tarul (locatorul) vinde imobilul respectiv unei terţe persoane. Dacă locaţiu-
nea a fost notată în cartea funciară, contractul de locaţiune va produce
efectele (astfel cum au fost convenite de locator şi locatar) şi faţă de cum
părător [art. 1811 lit. a) C.civ.], iar în situaţia în care în contractul de loca
ţiune s-a prevăzut expres încetarea acestuia în cazul vânzării, locaţiunea
rămâne opozabilă dobânditorului (va produce efecte faţă de acesta) chiar
şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un anumit termen
stabilit potrivit art. 1812 alin. (2) C.civ. Dimpotrivă, dacă locaţiunea nu era
notată în cartea funciară la data încheierii contractului de vânzare, atunci
cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de
către vânzător.
Este de reţinut că, în aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va

produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi
formează obiectul (spre exemplu, în cazul înstrăinării bunului printr-un
contract de donaţie,111 de întreţinere, de schimb etc.), precum şi faţă de cel
căruia locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate
asupra bunului respectiv (de exemplu, convenţia de constituire a unui
drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).
Subliniem că problema stabilirii calităţii de având-cauză ori de terţ a
dobânditorului cu titlu particular se poate ivi şi în cazul încetării prin acor
dul părţilor (mutuus dissensus) sau modificării actului juridic încheiat an
terior de către cel ce i-a transmis dreptul. Dacă la data la care a dobândit
calitatea de succesor cu titlu particular, actul prin care au fost aduse mo
dificări sau prin care părţile au convenit încetarea actului anterior nu
îndeplinea formalitatea cerută pentru opozabilitate, atunci dobânditorul cu
titlu particular devine terţ desăvârşit faţă de actul de modificare sau înce
tare.
Menţionăm că producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii
universali sau cu titlu universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate,
faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi de principiul potrivit
căruia un drept se dobândeşte aşa cum apare el în patrimoniul transmi-
ţătorului, acesta din urmă neputând transmite sau constitui mai multe
drepturi decât are [art. 17 alin. (1) C.civ.] - nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam Ipse habet
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală
care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului
(ipotecă, gaj, privilegiu), ci numai un drept de „gaj general” asupra bunu
rilor prezente şi viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept
garanţie comună a creditorilor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].
Creditorii chirografari sunt consideraţi de majoritatea autorilor ca fiind
avânzi-cauză ai debitorului lor, în sensul că ei suportă influenţa actelor
juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice
prin care activul patrimonial (gajul general sau garanţia comună) se poate
mări sau micşora. în principiu, aceste acte trebuie respectate de creditorul
chirografar, deoarece el nu are dreptul să se amestece în treburile debito
rului său.
[11 Pentru o aplicaţie practică, a se vedea Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 1945/1996, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 26.
în alte cuvinte, creditorilor chirografari le sunt opozabile actele juridice

încheiate de debitorul lor cu terţe persoane; însă din aceste acte nu se
nasc drepturi subiective şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina creditorilor
chirografari, aceştia nedevenind creditori sau debitori ca urmare a unor
asemenea acte juridice. Tocmai de aceea, poziţia creditorilor chirografari
în raport de actele juridice încheiate de debitorul lor cu terţe persoane nu
vizează atât principiul relativităţii efectelor actului juridic (din perspectiva
acestui principiu, creditorii chirografari urmează a fi incluşi în categoria
terţilor), cât opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor subiective civile şi,
implicit, a obligaţiilor părţilor actului juridic.
Există totuşi o particularitate, în sensul că legea instituie anumite reguli
specifice prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă
de ei a actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor lor, fie prin
acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art. 1562 şi urm. C.civ.,
fie prin acţiunea în declararea simulaţiei, reglementată de art. 1289 şi
urm. C.civ. Această posibilitate recunoscută de lege se explică prin aceea
că, spre deosebire de situaţia terţilor desăvârşiţi, între creditorul chirogra-
far şi debitorul său (parte în actul juridic respectiv) există anumite ra
porturi, concretizate în dreptul de gaj general.
4.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

acele cazuri în care efectele actului juridic civil s-ar produce şi faţă de alte
persoane care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de
alte persoane decât părţile. Aşadar, când vorbim despre excepţiile de la
acest principiu, trebuie să fim în prezenţa fie a unui act juridic care dă
naştere la drepturi subiective direct în favoarea altei persoane decât ace
ea sau acelea care au încheiat actul respectiv, fie a unui act juridic care
dă naştere la obligaţii civile direct în sarcina altei persoane decât părţile
lui.
Reamintim că opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil (a situa
ţiei juridice create de un asemenea act) nu reprezintă o excepţie de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece în sarcina
terţilor nu se nasc obligaţii civile din actul juridic respectiv, ci este vorba
numai de împrejurarea că terţilor nu le este permis să aducă atingere
drepturilor subiective născute în favoarea părţilor actului juridic.
Sub imperiul reglementării anterioare, excepţiile de la principiul rela
tivităţii erau împărţite de literatura de specialitate în excepţii aparente şi
excepţii reale, neexistând însă un punct de vedere unitar în ceea ce pri

veşte includerea anumitor situaţii în categoria excepţiilor reale sau a celor
aparente. Opinia majoritară era în sensul că excepţia reală de la principiul
relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic şi numai prin
voinţa acestora (nu însă şi în temeiul legii sau al consimţământului tacit al
terţului), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o
persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin repre
zentant; pe cale de consecinţă, se admitea că singura excepţie reală de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic ar fi stipulaţia pentru altul.
Stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe per
soane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă
de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a
treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la
încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant,
era considerată unanim, cât timp nu era reglementată expres de lege, ca
excepţie veritabilă (reală) de la principiul relativităţii efectelor actului juridic
civil, deoarece se admitea că dreptul subiectiv civil al terţului se năştea
direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, iar numai exer
ciţiul acestui drept depindea de voinţa terţului beneficiar. Noul Cod civil nu
numai că reglementează cu caracter general stipulaţia pentru altul, dar,
după ce prevede că, „prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte drep
tul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei” [art. 1284 alin. (2)
C.civ.], dispune că, „dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul
său se consideră a nu fi existat niciodată” [art. 1286 alin. (1) C.civ.], ceea
ce înseamnă că naşterea dreptului subiectiv civil direct şi definitiv în pa
trimoniul terţului beneficiar este condiţionată de acceptarea acestui drept
de către terţul beneficiar, neacceptarea stipulaţiei având caracterul unei
condiţii rezolutorii.
Situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie reală de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece: succesorii universali şi
cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor, în sensul că iau locul
părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic, fiind deci „continuatori ai
autorului lor”, iar, de cele mai multe ori (de exemplu, în cazul fuziunii),
această împrejurare nici nu este străină de voinţa acestor succesori; suc
cesorul cu titlu particular, în măsura îndeplinirii celor trei condiţii arătate, ia
locul părţii actului juridic, dobândirea calităţii de având-cauză făcându-se
cu voia lui; creditorii chirografari, admiţând că fac parte şi ei din categoria
avânzilor-cauză, nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din actul
juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca actul fraudulos al
debitorului lor (drept care, oricum, depăşeşte cadrul noţiunii de efecte ale
actului juridic) se naşte din lege.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-forf), adică acel
contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
(creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană să încheie ori să
ratifice un act juridic (art. 1283 C.civ.), reprezintă numai în aparenţă o
excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, întrucât, în
realitate, promitentul promite propria lui faptă (de a determina pe o terţă
persoană să îşi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului
promisiunii), iar terţul nu devine obligat prin acest contract, ci numai dacă
se obligă personal sau prin reprezentant, deci terţul devine parte în actul
juridic respectiv numai prin voinţa sa.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (re
prezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane
(reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct
în persoana celui reprezentat, deci direct între reprezentat şi cealaltă par
te (art. 1296 C.civ.). Indiferent de felul ei (legală, când împuternicirea de a
reprezenta izvorăşte din lege, ca în cazul minorului sub 14 ani şi al celui
pus sub interdicţie judecătorească, dar şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege; convenţională, dacă împuternicirea de reprezentare izvorăşte din
voinţa părţilor exprimată în contractul de mandat; judiciară, care îşi are
izvorul în împuternicirea dată de instanţă, ca în cazul sechestrului judi
ciar), reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relati
vităţii, în sensul că efectele actului juridic se produc faţă de reprezentat,
deşi actul juridic respectiv a fost încheiat (fizic) de către reprezentant.111
M1 Aşadar, actul juridic încheiat prin reprezentare produce efecte faţă de repre
zentat întocmai ca în cazul în care reprezentatul ar fi încheiat personal acest con
tract cu terţul cocontractant. Faţă de terţul cocontractant, actul juridic încheiat prin
reprezentare produce efecte întocmai ca faţă de reprezentat, deoarece aceştia au
calitatea de părţi în actul juridic respectiv (în fapt, terţul tratează cu reprezentantul,
însă, în drept, contractează cu reprezentatul). Faţă de reprezentant, în principiu,
contractul încheiat prin procedeul reprezentării nu produce vreun efect.
însă, contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci
când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că
reprezentantul acţiona în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant şi pe
terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, dacă reprezentantul,
atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei între
prinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identi
tatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă dreptu
rile pe care le are împotriva reprezentantului (art. 1297 C.civ.)
însă, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul intră, aşa cum am

văzut, în noţiunea de parte a actului juridic (prin contractul de mandat,
reprezentatul şi-a manifestat voinţa de a deveni titularul drepturilor şi
obligaţiilor ce se vor naşte din actul juridic pe care îl va încheia reprezen
tantul), iar, în cazul reprezentării legale sau judiciare, reprezentatul se
vede în temeiul legii titular de drepturi şi obligaţii izvorâte din actul juridic
încheiat de reprezentant, iar nu exclusiv în temeiul voinţei altei persoane,
parte în actul juridic în cauză.
Prin acţiunile directe desemnăm acele situaţii în care, potrivit legii, o
persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu
care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi con
tractuale cu o altă persoană cu care şi pârâtul se află în raporturi con
tractuale.
Astfel, în cazul sublocaţiunii, art. 1807 alin. (1) C.civ. recunoaşte loca
torului, pentru chiria cuvenită în temeiul contractului de locaţiune, o acţiu-
în privinţa consecinţelor lipsei ori depăşirii împuternicirii de a reprezenta, potri

vit art. 1309 alin. (1) C.civ., „contractul încheiat de persoana care acţionează în
calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor
conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ”, însă, alin. (2) al aceluiaşi
articol prevede că, „dacă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat
pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de
a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se
poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”. Pentru
ipoteza în care contractul încheiat nu produce efecte între reprezentat şi terţ,
art. 1310 C.civ. dispune că persoana care încheie un contract în calitate de repre
zentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încre
dinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut,
cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului.
Mai reţinem că legea permite reprezentatului (precum şi, dacă este cazul,
succesorilor acestuia) să ratifice contractul încheiat fără sau cu depăşirea puterii
de reprezentare. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în nu
mele căreia s-a încheiat un act juridic, în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a
reprezenta, înlătură ineficacitatea actului respectiv, devenind prin aceasta parte în
actul juridic pe care îl ratifică. Ratificarea nu presupune consimţământul celui care
a încheiat actul juridic în numele altuia şi nici al terţului cu care s-a contractat, ci
valabilitatea ei se apreciază numai în raport de persoana ratificantului.
Chiar şi în lipsa ratificării, este totuşi posibilă obligarea reprezentatului, în
măsura în care sunt întrunite condiţiile de la gestiunea de afaceri. De asemenea,
atunci când nu ar fi îndeplinite condiţiile de la gestiunea de afaceri (de exemplu,
prin contractul de mandat s-a interzis în mod expres depăşirea limitelor împu
ternicirii de a reprezenta, actul juridic încheiat nu prezintă utilitate pentru reprezen
tat etc.), dacă este cazul, reprezentantul l-ar putea acţiona în judecată pe repre
zentat pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
ne directă împotriva sublocatarului, până la concurenţa chiriei pe care

acesta din urmă o datorează locatarului principal.
în materia contractului de antrepriză, art. 1856 C.civ. recunoaşte lucră
torilor (care sunt terţi faţă de contractul încheiat de antreprenor cu bene
ficiarul) o acţiune directă împotriva beneficiarului (care este terţ faţă de
contractele încheiate de antreprenor cu lucrătorii), dispunând că, „în mă
sura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza
unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru presta
rea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împo
triva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o
datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”.
De asemenea, în materia contractului de mandat, pentru ipoteza în
care mandatarul, în executarea mandatului, şi-a substituit o altă persoană,
art. 2023 alin. (6) C.civ. recunoaşte mandantului (care este terţ faţă de
contractul prin care s-a produs substituirea) o acţiune directă împotriva
persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.
Se observă că, în cazul acţiunilor directe, posibilitatea reclamantului de
a pretinde un drept subiectiv, invocând un act juridic la care nu este parte,
nu se naşte din acel act juridic, ci izvorăşte din lege, aşa încât suntem în
prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil.
Cesiunea de creanţă poate fi privită ca o excepţie aparentă de la prin
cipiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Deşi părţile convenţiei care
are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi cesionarul, debitorul
cedat fiind un terţ faţă de această convenţie, totuşi, după ce i-a devenit
opozabilă, debitorul va trebui să efectueze plata către cesionar. Este vorba
însă de aceeaşi creanţă (sub aspectul obiectului, al naturii, al garanţiilor
care o însoţesc, al eventualelor dobânzi), fiind schimbată numai persoana
creditorului; oricum, efectele cesiunii de creanţă se produc faţă de debitor
în temeiul legii.
Nici cesiunea contractului nu constituie o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii, deoarece presupune consimţământul contractantului
cedat, consimţământ ce poate fi dat în mod anticipat sau ulterior cesiunii.
De asemenea, preluarea datoriei printr-un contract încheiat de debi
torul iniţial cu noul debitor produce efecte numai dacă se obţine acordul
creditorului.
Gestiunea de afaceri (denumită şi gestiunea intereselor altei persoane)
este, în esenţă, operaţiunea ce constă în aceea că o persoană, numită
gerant, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, intervine şi săvârşeşte acte
materiale sau acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a
fi primit mandat din partea acesteia din urmă. în măsura în care actele
juridice încheiate de gerant, cu intenţia de a gera interesele altuia, sunt
utile geratului, deci au caracterul de acte necesare sau utile, atunci aces
tea îşi vor produce efectele faţă de gerat, în alte cuvinte, deşi actul juridic
este încheiat de gerant cu o terţă persoană, el va naşte drepturi şi obligaţii
pentru gerat. Aceasta se datorează însă dispoziţiilor legii [art. 1337 alin. (2)
C.civ.], aşa încât suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la prin
cipiul relativităţii efectelor actului juridic.
Actele juridice colective (hotărârile asociaţilor, hotărârile unora dintre
coproprietari) sunt tot excepţii aparente de la principiul în discuţie, întrucât
ele îşi produc efectele faţă de asociaţii (coproprietarii) care nu au parti
cipat la adoptarea lor, precum şi faţă de cei care au votat împotrivă, în
temeiul legii, precum şi, uneori, al unui consimţământ tacit şi prealabil
dedus din actul juridic la care aceştia au consimţit iniţial (actul constitutiv,
actul juridic de coachiziţie).
Spre exemplu: art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la aso
ciaţii şi fundaţii stabileşte că „hotărârile luate de adunarea generală în
limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi
pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au
votat împotrivă” , fiind posibil ca hotărârile respective să privească încheie
rea unor acte juridice; art. 43 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei, cu modificările ulterioare, dispune că „hotărârile
adunării generale a membrilor cooperatori luate în conformitate cu preve
derile actului constitutiv şi ale prezentei legi sunt obligatorii pentru membrii
cooperatori, inclusiv pentru membrii cooperatori care nu au luat parte la
adunare sau au votat împotrivă” ; art. 24 alin. (4) din Legea nr. 230/2007
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari,
cu modificările ulterioare, prevede că „hotărârile adunării generale a aso
ciaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii din condominiu
care nu au fost prezenţi la adunarea generală, precum şi pentru proprie
tarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari”; în materia coproprie-
tăţii obişnuite actele de administrare pot fi făcute, ca regulă, cu acordul
coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi (art. 641 C.civ.) etc.
S-ar putea ajunge ca un act juridic să producă, indirect, efecte faţă de
un terţ prin aplicarea regulilor din materia răspunderii civile delictuale.
Este vorba de ipoteza în care un terţ, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a
împiedicat executarea unei obligaţii asumate printr-un act juridic. Credito
rul acelei obligaţii nu are împotriva terţului o acţiune contractuală, ci o
acţiune în răspundere civilă delictuală în cadrul căreia terţul este ţinut să

repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, iar, în funcţie de împre
jurările concrete, despăgubirea la care va fi obligat terţul ar putea echivala
cu valoarea prestaţiei neexecutate datorită faptei sale.
4.5. Excepţii de la opozabilitatea actului juridic civil
O excepţie de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi o întâlnim în

materia simulaţiei. Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică prin
care, printr-un act juridic public, aparent, denumit şi simulat, se creează o
altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret,
dar adevărat (actul ascuns trebuie să se încheie concomitent sau înainte
de încheierea actului public). în principiu, sancţiunea care intervine în
cazul simulaţiei constă în inopozabilitatea fată de tertii de bună-credintă a
« ■ i i i
situaţiei juridice create prin actul juridic secret, precum şi, dacă este cazul,
înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Aşadar, deşi între părţi
(precum şi, ca regulă, faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai
părţilor) îşi produce efectele actul juridic secret (real), terţilor de bună-
credintă, în condiţiile care rezultă din art. 1290-1291 C.civ., nu le este
opozabil acest act juridic, ci numai actul juridic aparent (simulat); mai mult,
terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor,
actul juridic secret, prin intermediul acţiunii în simulaţie.111
în ce ne priveşte, apreciem că este preferabil ca situaţia unei anumite
categorii de avânzi-cauză, anume cea a creditorilor chirografari, să fie
considerată excepţie de la opozabilitatea actului juridic, iar nu excepţie
aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, întrucât nu
este vorba de drepturi subiective civile şi obligaţii civile care să aparţină
sau, după caz, să revină unor persoane ce nu au participat, nici direct şi
nici prin reprezentare, la încheierea actului juridic şi care nu au nici cali
tatea de succesori ai părţilor. Situaţia creditorilor chirografari este inclusă
uneori în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii pe con
siderentul că dreptul creditorilor chirografari de a ataca actele juridice
frauduloase ale debitorului lor, pe calea acţiunii revocatorii, se naşte din
lege, iar nu din actul juridic încheiat de părţi, însă, un asemenea drept
excede noţiunii de efecte ale actului juridic civil, cu atât mai mult cu cât,
111 A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993,
p. 194.
astfel cum rezultă din art. 1565 alin. (1) C.civ., efectul admiterii acţiunii
revocatorii constă în inopozabilitatea actului juridic atacat.
De altfel, am considerat simulaţia ca excepţie nu de la relativitate, ci de
la opozabilitate, iar în cazul simulaţiei poate fi vorba tot de creditorii chiro-
grafari ai părţilor simulaţiei, cărora legea le recunoaşte, în anumite con
diţii, dreptul de opţiune între a invoca actul juridic aparent (simulat) sau
actul juridic ascuns (real).
în categoria excepţiilor de la opozabilitatea actului juridic ar putea fi
inclus şi cazul în care, potrivit legii, terţul care ar justifica un interes este
îndreptăţit să atace un act juridic (de exemplu, nulitatea absolută a unui
act juridic poate fi invocată de orice persoană interesată).
Secţiunea a IV-a. N ulitatea actului ju rid ic civil
1. Noţiuni generale
1.1. Definiţia nulităţii
Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încăl
carea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus
nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil
de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
în alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu
dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se res
pectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului
juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte
juridice.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii,
anume:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- priveşte numai actele juridice/11 nu şi faptele juridice stricto sensu;
- intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglemen
tează condiţiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii
de fond sau condiţii de formă);121
- constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juri
dice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte,
întotdeauna, actul juridic în întregul lui;
Există, însă, şi dispoziţii legale din care rezultă că nulitatea este o sancţiune
care nu se aplică exclusiv actelor juridice; spre exemplu, art. 196-199 C.civ. regle
mentează nulitatea persoanelor juridice; art. 100 alin. (1) şi (4) C.civ. se referă la
anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (cu precizarea
că actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de negotium, ci acte în sens
de instrumentum, adică înscrisuri).
[2] în doctrină, uneori, se mai subliniază că este necesar să se ţină cont şi de
concordanţa efectelor actului juridic cu regulile de convieţuire socială, deci cu
bunele moravuri. Nu am reţinut această precizare, deoarece morala nu reprezintă
un izvor distinct de drept civil, ci regulile de convieţuire socială (bunele moravuri)
sunt încorporate în dispoziţiile legale care trimit, expres sau implicit, la acestea,
inclusiv în acele dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actelor juridice.
- pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efec

telor actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic
este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispo
ziţia legală încălcată;
- momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic
cu legea este acela al încheierii actului juridic;111
- nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost
încălcată o condiţie de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel
[spre exemplu, art. 1213 C.civ. care permite adaptarea contractului lovit
de nulitate relativă pentru eroare, art. 1221 alin. (1) care prevede sancţiu
nea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.].
1.2. Funcţiile nulităţii
Instituţia nulităţii actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât şi un
rol represiv. în consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie pre
ventivă, ci şi o funcţie sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită
asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu
nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate, în sensul că, ştiind că un
asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi îndem
nate să respecte legea civilă.
Funcţia sanctionatorie intră în acţiune atunci când funcţia preventivă
f f i i »
nu şi-a dovedit eficienţa, constând în înlăturarea efectelor contrarii nor

melor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
Unii autori adaugă şi o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, ca
fiind o sinteză a celorlalte două, anume funcţia de mijloc de garanţie a
principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile.121
111 Şi în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ. cauza de nulitate există
la momentul încheierii contractului, însă aplicarea sancţiunii este condiţionată de
nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului.
De asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata
vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală letală, din
cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247
C.civ., care, conform art. 2256 alin. (1) C.civ. se aplică şi în cazul contractului de
întreţinere], cauza de nulitate exista la data încheierii contractului şi consta în lipsa
elementului aleatoriu.
[2] Gh. Beleiu, op. cit., p. 213. într-o altă concepţie, se face deosebire între
funcţia potenţială a nulităţii şi funcţia operativă a nulităţii, iar, în analiza acestei din
urmă funcţii, se vorbeşte, printre altele, de finalitatea represivă şi de finalitatea
1.3. Concepţia despre nulitate
în decursul timpului, concepţia despre nulitatea actului juridic civil a

cunoscut o anumită evoluţie. !
într-un trecut mai îndepărtat, se considera că un act juridic lovit de nuli

tate nu poate produce niciun efect, deci, în principiu, nulitatea era totală şi
iremediabilă (concepţia nulităţii „actului-organism”, în sensul că nulitatea
actului juridic civil era asemănată cu boala organismului uman).
Mai târziu, ţinându-se cont de faptul că nulitatea, ca sancţiune a actului
juridic civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic prin care se restabi
leşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic civil, a fost formulată
concepţia proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii,
spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin sco
pului edictării dispoziţiei legale încălcate, menţinându-se însă celelalte
efecte ale actului juridic respectiv. în cadrul acestei concepţii, se afirmă că
nulitatea este, în principiu, parţială şi remediabilă.
1.4. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil (de alte

cauze de ineficacitate a actului juridic)
Mai buna înţelegere a instituţiei nulităţii actului juridic civil presupune şi

operaţiunea delimitării acesteia de alte sancţiuni sau cauze de inefi
cacitate a actului juridic civil.
1.4.1. N ulitatea şi rezoluţiunea
Rezolutiunea este acea sancţiune ce constă în desfiinţarea retroactivă

t t i
a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictut în cazul neexecutării

culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi. Spre exemplu, dacă la
încheierea unui contract de vânzare cumpărătorul a fost în eroare cu pri
vire la calităţile substanţiale ale bunului, atunci el va putea solicita anu
larea contractului respectiv; dacă, însă, contractul a fost încheiat în mod
valabil, dar vânzătorul nu predă lucrul vândut sau cumpărătorul nu plă
teşte preţul, atunci cel interesat va putea să ceară rezoluţiunea contrac-
preventivă (O. C ă p ă ţ în ă , Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, voi. I,
Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 212-214). însă, aşa-numita
funcţie potenţială nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul
de timp cuprins între momentul încheierii şi momentul anulării lui, perioadă în care
actul juridic lovit de nulitate se bucură totuşi de o prezumţie de validitate.
tului respectiv (cel interesat poate să solicite şi executarea silită a obli

gaţiei ce revine celeilalte părţi contractante).
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele:
- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea, cât şi, în principiu, nulitatea produc efecte retro
activ;
- ambele sancţiuni pot interveni, în principiu, fie în temeiul unei hotă
râri a organului de jurisdicţie, fie în temeiul voinţei părţilor.
Principalele deosebiri dintre cele două sancţiuni sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei
condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil
încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluţiunea
intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic şi constă
în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a
actului, însă cauza rezoluţiunii apare ulterior momentului încheierii şi constă
în neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi;
- acţiunea în rezoluţiune şi acţiunea în declararea nulitătii relative sunt
t } Y i l
supuse unor reguli diferite în privinţa începutului prescripţiei extinctive, iar

nulitatea absolută, precum şi nulitatea relativă invocată pe cale de excep
ţie nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
Sub aspect procesual, apreciem că sunt utile unele precizări (care pot
viza nu numai raportul dintre nulitate şi rezoluţiune, ci şi raportul dintre
nulitate şi alte cauze de ineficacitate).
Dacă în legătură cu acelaşi contract sinalagmatic s-ar pune atât pro
blema rezoluţiunii, cât şi problema nulităţii, atunci va fi analizată cu prio
ritate aceasta din urmă. Să presupunem că una dintre părţile contractante
solicită rezoluţiunea pentru neexecutare culpabilă (eventual cu daune-
interese), iar cealaltă parte formulează o cerere reconvenţională prin care
solicită desfiinţarea contractului pentru o cauză de nulitate relativă sau ab
solută. Instanţa va analiza cu prioritate cererea reconvenţională, iar dacă
o va admite (pronunţând în dispozitivul hotărârii desfiinţarea contractului
pentru nulitate, adică, potrivit unei părţi a jurisprudenţei, anularea sau,
după caz, „constatarea nulităţii”), va trebui să respingă ca neîntemeiată
cererea în rezoluţiune, fără a mai administra probe pentru verificarea
condiţiilor rezoluţiunii. Chiar şi în ipoteza în care pârâtul dintr-o acţiune în
rezoluţiune nu ar formula cerere reconvenţională, dar ar invoca în mod
i i f
întemeiat nulitatea contractului (ca mijloc de apărare), indiferent că ar fi

vorba de o cauză de nulitate absolută sau relativă, instanta va trebui să

’ y
respingă acţiunea în rezoluţiune, fără însă a mai dispune desfiinţarea

contractului. Mai mult, dacă ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută de
care pârâtul nu s-ar prevala, instanţa trebuie să invoce din oficiu nulitatea
absolută a contractului şi să respingă acţiunea în rezoluţiune.
1.4.2. Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexe-

cutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi
constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. De
exemplu, dacă încheierea unui contract de locaţiune prin violenţă atrage
nulitatea relativă a acestuia, în schimb, neplata chiriei de către locatar
poate conduce ia rezilierea contractului de locaţiune valabil încheiat.
Rezultă că rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că inter
vine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii
succesive şi că operează numai pentru viitor. în consecinţă, comparaţia
dintre nulitate şi rezoluţiune prezintă numeroase puncte comune cu aceea
dintre nulitate şi reziliere.
1.4.3. Nulitatea şi revocarea
Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor

liberalităţilor din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpa
bile a sarcinii.
Noţiunea de revocare este folosită uneori şi în sensul de denunţare
unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în
sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că şi ea reprezintă o
cauză de ineficacitate a actului juridic civil.
însă, între cele două sancţiuni civile există importante deosebiri, anume:
- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de vali
ditate;
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se
aplică, în principiu, liberalităţilor;
- cauza nulităţii este contemporană momentului încheierii actului juridic,
pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.
1.4.4. Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea

actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei
împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa
autorului actului juridic.
Ca exemple de caducitate menţionăm:
- art. 333 alin. (4) C.civ., conform căruia „clauza de preciput devine
caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când
soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au
decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost
vândute la cererea creditorilor comuni”;
- art. 1071 C.civ., potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când:
legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii; legatarul este
incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii; legatarul este
nedemn; legatarul renunţă la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii
condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter
pur personal; bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit
în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii
testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul;
- art. 1195 C.civ., care prevede că oferta devine caducă: dacă accep
tarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil; dacă destinatarul o refuză; în cazul decesului sau incapacităţii
ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau împrejurările impun
caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea111 se caracterizează prin urmă
toarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul
juridic respectiv nu şi-a produs niciun efect);
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină
de voinţa autorului actului juridic.
[1] Pentru o soluţie greşită din cauza faptului că se pune semnul egalităţii între,
pe de o parte, caducitatea ofertei de donaţie ca urmare a decesului ofertantului
survenit înainte ca acceptarea ofertei de donaţie să îi fie comunicată, iar, pe de
altă parte, nulitatea contractului de donaţie, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 1688/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 19.
1.4.5. Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor

cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte
juridice.
Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act
juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de
a reprezenta, în cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprie
tate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul coproprie
tarilor, precum şi în cazul acţiunii revocatorii (pauliene).
Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoa
rele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabili
tatea presupune un act juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile
> sale de validitate;*
- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi
terţii, însă, în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă
de părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute din actul respectiv nu pot fi
opuse terţilor;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe
când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopo
zabilitatea poate fi înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.
1.4.6. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice

încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea
unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un
contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.
în consecinţă, deosebim, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor exce
sive, adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea (de
cuius) şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiu
nea unei prestaţii pentru leziune sau pentru un alt viciu de consimţământ,
precum şi în cazul impreviziunii.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele
aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducţiunea

se aplică fie liberalităţilor excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comu
tative;
- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulităţii constă
în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a
actului juridic, pe când, în cazul reducţiunii liberalităţilor excesive şi al apli
cării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar,
ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parţială, din cauza încălcării
rezervei succesorale sau din cauza apariţiei unor împrejurări, neavute în
vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, care duc la ruperea
echilibrului contractual.
1.5. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
1.5.1. Nulitatea absoluta şi nulitatea relativă
în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la

încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea
relativă [art. 1246 alin. (2) C.civ.].
Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la în
cheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un inte
res general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desi
gur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic
[art. 1247 alin. (1) C.civ.].
Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la în
cheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un inte
res individual (particular), deci a unei norme juridice imperative de ordine
privată, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului
juridic [art. 1248 alin. (1) C.civ.].
Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând
cont de indicaţia legiuitorului. Astfel, în Codul civil din 2009, nulitatea ab
solută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „consta
tarea nulităţii”, iar nulitatea relativă este desemnată, în afară de sintagma
ca atare, prin formula „act anulabil”.
Dacă din textul de lege care instituie nulitatea nu rezultă felul acesteia
ori dacă dispoziţia legală stabileşte doar condiţia de validitate pentru
încheierea actului juridic, fără a indica şi sancţiunea incidenţă, stabilirea
felului nulităţii se face în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea
normei juridice care a fost nesocotită la încheierea actului juridic. Desigur
că, dacă legiuitorul precizează în mod expres că, în situaţia respectivă,

este vorba de o nulitate absolută sau, după caz, de o nulitate relativă, nu
mai este necesară stabilirea felului nulităţii în raport de natura interesului
ocrotit, iar aceasta chiar şi atunci când s-ar ajunge la o altă soluţie decât
cea la care s-a oprit legiuitorul.11*
Dacă nici în raport de natura interesului ocrotit de norma juridică încăl
cată nu se poate determina felul nulităţii, atunci se va aplica prezumţia de
nulitate relativă stabilită de art. 1252 C.civ., care dispune că „în cazurile în
care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic
din lege, contractul este anulabil”.
Menţionăm că în doctrină a fost formulată şi aşa-numita teorie a acte
lor inexistente, adepţii acesteia deosebind: acte lovite de nulitate relativă,
acte lovite de nulitate absolute şi acte inexistente.121 O asemenea teorie
este însă inutilă, deoarece, şi în cazul aşa-zisei inexistenţe, urmează ca
instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexis
tenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Mai mult, motivul real
care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie (faptul că
nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, este supusă prescripţiei
extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea
absolută este imprescriptibilă.
Subliniem, însă, că teoria actelor juridice inexistente, cu care nu sun
tem de acord, nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca
nescrise, aceasta din urmă cunoscând unele aplicaţii chiar în Codul civil
din 2009.
[1] Spre exemplu, art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că, sub sanc
ţiunea nulităţii absolute, până la rambursarea integrală a creditului ipotecar, imo
bilul ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditoru
lui ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, deşi se observă că textul de lege,
instituind o condiţie specială de validitate a actelor juridice de înstrăinare a imo
bilului ipotecat pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, nu a
urmărit să asigure protecţia unui interes general, ci a interesului creditorului ipotecar,
deci a unui interes individual.
(2] Teoria inexistenţei actului juridic derivă din concepţia nulităţii „actului orga
nism”, care, după cum am menţionat deja, este în prezent abandonată. Astfel, com-
parându-se actul juridic cu un organism uman, se arată că actul juridic valid este
precum un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca un
organism atins de o boală care se poate vindeca, actul juridic lovit de nulitate abso
lută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îi va aduce moar
tea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viaţă.
în ce ne priveşte, considerăm că, în ipoteza unei clauze considerate ca

nescrisă, se poate spune că, practic, ar fi vorba de o nulitate absolută (şi,
ca regulă, parţială) care, însă, operează de drept.
1.5.2. Nulitatea parţiala şi nulitatea totala
Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii.

Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în
întregime.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte
dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât
nu contravin legii.
Din art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „clauzele contrare legii,
ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise
atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura
lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, se
poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parţială
reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepţia. Totuşi, nulitatea
parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex, în sensul că
actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situa
ţie s-ar putea pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor
efecte.
în cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule,
cât şi cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispo
ziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) şi (3) C.civ.].
Mai reţinem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai
multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui
scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage
desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea
acesteia este esenţială pentru existenţa contractului” .
Subliniem că nulitatea parţială nu trebuie confundată cu următoarele
situatii:111
i
- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legă
tură, se anulează în întregime numai unul;
- ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea
de voinţă produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;
[11 A se vedea şi G. RĂDUCAN, Nulitatea actului juridic, Ed. Hamangiu, 2009,

p. 107.
- cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin
confirmare;
- ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă,
ulterior, este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii
lui;
- situaţia când forma ad probationem nu îndeplineşte cerinţele prevă
zute de lege, dar operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.
Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze
sau a unor clauze, dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic.
Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale
şi nulităţi totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Com
binând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întin
derea efectelor), vom deosebi: nulitate absolută şi parţială (spre exemplu,
cazul prevăzut de art. 2546 C.civ., potrivit căruia „este lovită de nulitate
absolută clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce ar face
excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către
partea interesată”), nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială,
nulitate relativă şi totală.
1.5.3. Nulitatea expresa şi nulitatea virtuala
în funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea

expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală
(numită şi nulitate implicită sau tacită).
Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevă
zută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din
această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte nor
mative.
Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres
prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil sau,
după cum spune art. 1253 C.civ., sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pen
tru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale nu trebuie confundată cu
clasificarea nulităţilor în absolute şi relative, deoarece este vorba despre
două criterii diferite. în consecinţă, pot exista: nulităţi exprese şi absolute;
nulităţi exprese şi relative; nulităţi virtuale şi absolute; nulităţi virtuale şi
relative.
1.5.4. N ulităţi de fo n d şi n u lită ţi de fo rm ă
După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic

civil, nulitătile sunt de fond sau de formă.
7 j
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori ne-
valabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, ca
pacitate, obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sunt cele mai
numeroase în practică.
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespec-
tării formei cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., care pre
vede că „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului", instituie o nuli
tate de formă.
1.5.5. N ulităţi amiabile şi n ulităţi judiciare. Precizări privind aşa-numi-

tele n u lită ţi de drept. Clauze considerate nescrise
Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în

nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criteriu,
deosebesc între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.
Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare este consacrată
şi de Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege
nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau decla
rată prin acordul părţilor” .
Prin urmare, putem face deosebire între situaţia în care părţile se înţe
leg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efecte
actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie
(caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile)111 şi situaţia în care
părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic
căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a
[11 în doctrină (P. VASILESCU, op. cit, p. 424) s-a arătat, în mod întemeiat, că
nulitatea amiabilă, datorită caracterului convenţional, nu poate afecta drepturile
dobândite de tertii de bună-credintă.
i >
Mai mult, s-a precizat că nulitatea amiabilă produce efecte numai pentru viitor,
deci nu retroactivează - FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 406.
Considerăm că această afirmaţie * trebuie nuantată,
i ’ în sensul că,1 în măsura în care
nu ar aduce atingere intereselor terţilor de bună-credinţă, nulitatea amiabilă ar ur
ma să producă aceleaşi efecte ca şi nulitatea judiciară, cel puţin în acele cazuri în
care părţile ar putea să pună capăt contractului prin mutuus dissensus şi totodată
să prevadă că aceasta va opera retroactiv.
luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoaşte

rea de filiaţie, căsătoria etc., fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic
să fie declarată de organul de jurisdicţie competent (într-o asemenea si
tuaţie vorbim de nulitate judiciară).
în schimb, exceptând ipoteza clauzelor considerate ca nescrise şi
eventualele norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să ope
reze de drept,111 distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu
poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic în
cheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a
fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu
se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlătu
rarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât
nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg,
trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale vali
dări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este
vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de juris
dicţie competent; într-o formă a proiectului noului Cod civil se prevedea că
nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a
reţinut acea prevedere.121
Prin urmare, întrucât nulitatea absolută nu operează de drept, înseam
nă că nu ar trebui să se vorbească despre constatarea nulităţii absolute şi
declararea nulităţii relative, deoarece, atât în cazul nulităţii absolute, cât şi
în cazul nulităţii relative, instanţa apreciază (constată) existenţa sau
inexistenţa cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunţa nulitatea,
deci va anula actul juridic.131 Mai mult, distincţia cu care nu suntem de
acord poate crea impresia că acţiunea prin care se invocă nulitatea ab
m De exemplu, art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remunerato
rie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, după ce prevede în alin. (1) că „în
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucra
tiv, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, dispune
în alin. (2) că „orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de
drept”, iar într-un asemenea caz „creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde
dobânda legală".
[2] în mod surprinzător, nu au fost scoase referirile la constatarea nulităţii abso
lute.
După cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, „în toate cazurile de
nulitate, judecătorul constată cauza ineficacităţii actului şi, odată cauza constatată,
el proclamă nulitatea actului” - C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u ,
op. cit., voi. I, p. 123. A se vedea şi G. RĂDUCAN, op. cit., p. 112.
solută ar fi o acţiune (cerere) în constatare, reglementată de art. 111

C.proc.civ., deşi, în realitate, acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic
este o acţiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate
absolută sau de o nulitate relativă.
Prin excepţie, aşa cum am menţionat deja, clauzele considerate nescri
se pot fi privite ca nulităţi absolute111 şi, ca regulă, parţiale, [2] care însă
operează de drept.
Ca exemple de clauze considerate nescrise, menţionăm:
- clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunţa la dreptul de a înde
plini o formalitate de publicitate, precum şi clauza penală sau altă sancţiu
ne stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3)
C.civ.];
- dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană
care ar fi făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);
- clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, pre
cum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează
sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă
au fost publicate [art. 218 alin. (3) C.civ.];
- clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2)
C.civ.];
- orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei
revine doar unuia dintre soţi [art. 325 alin. (3) C.civ.];
- clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii
obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea
unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a
sarcinilor [art. 1009 alin. (1) C.civ.];
- dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sanc
ţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contes
tarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moşteni-
111 Nu suntem de acord cu opinia că, în unele cazuri, ar fi vorba de nulităţi rela
tive, deoarece numai nulităţile absolute ar putea opera de drept, adică pe temeiul
legii, prin însăşi inserarea clauzei în actul juridic. Ţinând cont de regimul juridic al
nulitătii
* relative,’ dacă s-ar admite că unele clauze considerate nescrise ar fi nulităti»
relative, s-ar putea ajunge la consecinţa că nulitatea relativă nu mai operează sau
nu mai poate fi invocată, deci că acea clauză, deşi considerată nescrisă, va pro
duce efecte, ceea ce este inacceptabil.
*21 Ar putea fi vorba de o nulitate totală dacă respectiva clauză, care trebuie
considerată nescrisă, a fost determinantă pentru încheierea actului juridic.
torilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri
[art. 1009 alin. (2) C.civ.];
- orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunu
rilor moştenirii, urmăreşte să înlăture regula potrivit căreia moştenirile va
cante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în dome
niul lor privat (art. 1138 C.civ.);
- dispoziţia care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1)
C.civ.];
- orice clauză prin care părţile ar institui o altă cauză de nulitate în
afara celor stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută
de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.];
- clauza prin care s-ar suprima obligaţia respectării unui termen rezo
nabil de preaviz pentru denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe
durată nedeterminată, precum şi clauza prin care s-ar stipula o prestaţie
în schimbul denunţării contractului (art. 1277 C.civ.);
- clauza prin care s-ar prevedea o condiţie imposibilă, contrară legii
sau bunelor moravuri, cu excepţia ipotezei în care condiţia este însăşi
cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului
(art. 1402 C.civ.);
- stipulaţia conform căreia creditorul nu ar avea obligaţia de a dovedi
cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4)
C.civ.];
- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) şi (2)
C.civ. care reglementează reducerea cuantumului penalităţii;
- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) C.civ.
care reglementează condiţiile în care creditorul poate solicita rezoluţiunea
sau, după caz, rezilierea contractului;
- stipulaţia conform căreia creanţa încorporată într-un titlu la purtător
nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3)
C.civ.];
- stipulaţia conform căreia subrogaţia ar opera cu consimţământul
debitorului [art. 1594 alin. (2) C.civ.];
- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1699 C.civ. care
reglementează limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune;
- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 1734 alin. (1) C.civ.
care reglementează concursul dintre preemptori;
care prevede condiţiile denunţării închirierii încheiate pe durată deter
minată;
- clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii
locuinţelor;
» *
- orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea bene
ficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];
- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1910 alin. (1)-(4) C.civ. care
reglementează modalitatea de adoptare a hotărârilor privind societatea;
- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1918 alin. (1)-(3) C.civ. care
reglementează drepturile asociaţilor care nu sunt administratori;
- orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii
pentru unul sau unii dintre asociaţi [art. 1953 alin. (5) C.civ.];
- clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin
lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];
- orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea
transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (1)-(4)
C.civ.;
- orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurenţă
[art. 2075 alin. (3) C.civ.];
- înscrierea în contul curent a creanţelor care nu pot face obiectul
compensaţiei [art. 2172 alin. (1) C.civ.];
- orice clauză prin care instituţia de credit este exonerată de răspun
dere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor
cu prudenţă şi diligenţă [art. 2192 alin. (3) C.civ.];
- clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor
servicii [art. 2257 alin. (5) C.civ.];
care reglementează pronunţarea rezoluţiunii contractului de întreţinere
numai de către instantă;
i 1
- orice stipulaţie prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a

privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339
alin. (1) C.civ.;
- clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată, la cerere,
a obligaţiei garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau
plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra
aceluiaşi bun [art. 2384 alin. (2) C.civ. şi art. 2396 alin. (3) C.civ.];
- clauza de antihreză, adică acea clauză prin care creditorul ipotecar
este autorizat ca, până la data începerii executării, să exercite posesia
asupra imobilului ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile

acestuia (art. 2385 C.civ.);
- orice stipulaţie care ar contraveni obligaţiei creditorului ipotecar de a
remite debitorului său sumele încasate care depăşesc cuantumul capita
lului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor (art. 2408 C.civ.);
- orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei
debitorului său, creditorul îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevo
cabil al bunului ipotecat ori să dispună de acesta fără formalităţile impuse
de lege (art. 2433 C.civ.);
- orice stipulaţie prin care s-ar limita obligaţia creditorului, atunci când
legea îi permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu
tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la
constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune [art. 2440
alin. (2) C.civ.].
2. Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această
sancţiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea la în
cheierea actului juridic111 a tuturor dispoziţiilor legale care reglementează
condiţiile sale de valabilitate,
i
într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a

actului juridic civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;
E1) Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii

actului juridic, ameninţarea exercitată în faza executării contractului nefiind de
natură să afecteze valabilitatea acestuia (I.C.C.J., s. corn., dec. nr. 2515/2004,
www.scj.ro). Subliniem, însă, că ameninţarea efectuată pe parcursul executării
contractului ar putea să privească modificarea contractului sau obţinerea exe
cutării obligaţiei în alte condiţii decât cele stabilite la încheierea contractului, ipo
teză în care ar fi posibil să se invoce nulitatea relativă a modificării de contract sau
a plăţii (plata fiind şi ea o convenţie).
- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea vala

bilă a anumitor acte juridice.
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută a actului juridic
civil, iar altele atrag nulitatea relativă.
Pentru ipoteza în care se invocă mai multe cauze (motive) de nulitate
prin aceeaşi cerere de chemare având ca obiect desfiinţarea unui act
juridic, nu există o ordine în care instanţa trebuie să analizeze aceste mo
tive, având în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente, produ
când aceleaşi efecte în cazul în care sunt întemeiate, iar aceasta indife
rent că nulitatea ar fi absolută sau relativă. Este suficient ca instanta să
i
găsească un motiv de nulitate întemeiat, iar, faţă de desfiinţarea actului

juridic ce ar urma să se pronunţe, devine inutil să se cerceteze şi alte
motive de nulitate. Dacă, însă, acţiunea în nulitate se respinge, instanţa
trebuie să analizeze în considerentele hotărârii toate motivele de nulitate
invocate, chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu se va face referire la
acestea. într-o asemenea situatie, « * considerentele în care sunt analizate
motivele de nulitate nu numai că explică soluţia din dispozitiv, ci fac corp
comun cu acesta, astfel încât vor trece şi ele în autoritatea lucrului jude
cat, o nouă cerere de chemare în judecată prin care se solicită nulitatea
pentru unul dintre motivele respective nemaiputând fi cercetată pe fond.
Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt legale. în acest sens,
art. 1246 alin. (4) C.civ. stipulează expres că prin acordul părţilor nu pot fi
instituite şi nici suprimate cauze de nulitate, orice convenţie sau clauză
contrară fiind considerată nescrisă.
2.2. Cauzele de nulitate absolută
Potrivit art. 1250 C.civ., „contractul este lovit de nulitate absolută în

cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîn
doielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.
a) în baza unor dispoziţii legale exprese, sunt lovite de nulitate abso

lută:
- actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului
uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege (art. 66 C.civ.);
- actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca
obiect drepturi ce nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1)
şi (3) C.civ.];
- actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce

au ca obiect alte drepturi şi obligaţii civile decât acelea care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut
[art. 206 alin. (2) şi (3) C.civ.], cu excepţia acelor acte prin care aceste
persoane juridice primesc liberalităţi (art. 208 C.civ.);
- căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271,
art. 273, art. 274, art. 276 şi art. 287 alin. (1) C.civ. [art. 293 alin. (1)
C.civ.];
- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani [art. 294 alin. (1) C.civ.];
- căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) C.civ.];
- recunoaşterea unui copil a cărui filiaţie nu a fost înlăturată [art. 418
lit. a) C.civ.];
- recunoaşterea unui copil după decesul acestuia [art. 418 lit. b)
C.civ.];
- adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) C.civ.];
- partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2)
C.civ.];
- partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc
condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezen
tare succesorală [art. 1163 alin. (1) C.civ.];
- contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în
folosul beneficiarului (art. 775 C.civ.);
- actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei
moşteniri nedeschise încă (art. 956 C.civ.);
- liberalităţile realizate fără determinarea beneficiarului sau prevederea
criteriilor pe baza cărora acesta să poată fi determinat la data la care
liberalitatea produce efecte juridice [art. 989 alin. (1) C.civ.];
- donaţia care contravine principiului irevocabilităţii, deci care: a) este
afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa dona
torului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar con
tracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în
contractul de donaţie; c) conferă donatorului dreptul de a denunţa unila
teral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat,
chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun; dacă dreptul de
a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează
numai în privinţa acestei părţi [art. 1015 alin. (2) C.civ.];
-testam entul reciproc (art. 1036 C.civ.);
- opţiunea succesorală afectată de modalităţi (art. 1101 C.civ.);
- actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit [art. 1225 alin. (2)
C.civ.] sau care priveşte o prestaţie nedeterminabilă ori ilicită [art. 1226
alin. (2) C.civ.];
- actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic,
legea o cere pentru încheierea sa valabilă [art. 1242 alin. (1) C.civ.];
- contractele prin care judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avo
caţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă cumpără,
direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de com
petenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară
activitatea [art. 1653 alin. (1) C.civ.];
- subarendarea totală sau parţială [art. 1847 alin. (2) C.civ.];
- contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe
durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului
(art. 2246 C.civ.);
- tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate
absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra
nulităţii [art. 2274 alin. (1) C.civ.];
- vânzarea bunurilor culturale mobile, proprietatea persoanelor fizice
sau juridice de drept privat, clasate în tezaur cu nerespectarea dreptului
de preempţiune al statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor [art. 36
alin. (1) şi (5) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cul
tural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare];
- vânzarea monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelor
fizice sau juridice de drept privat cu nerespectarea dreptului de preempţiu
ne al statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru monumen
tele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate
ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în
grupa B, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale [art. 4 alin. (4) din
Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată,
cu modificările ulterioare];
- vânzarea imobilelor pe care sunt amplasate mormintele şi operele
comemorative de război, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau
juridice de drept privat, cu excepţia celor care au destinaţia de locuinţă şi
pe care sunt amplasate plăci comemorative, cu nerespectarea dreptului
de preempţiune al statului sau, după caz, al unităţilor administrativ-terito-
riale, prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor [art. 9 alin. (2) din Legea
nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de
război, cu modificările ulterioare];
- actul juridic de înstrăinare (inter vivos) a unui apartament sau spaţiu

cu altă destinatie decât aceea de locuinţă, fără a exista adeverinţa din
i i 7 »
partea asociaţiei de proprietari referitoare la achitarea la zi a cotelor de

contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari [art. 20 alin. (2) din
Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asocia
ţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare] etc.
b) Ţinând cont de condiţiile de validitate, putem reţine, generic, urmă

toarele cauze care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă, însă
numai dacă este vorba de nerespectarea unei incapacităţi speciale de
folosinţă a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes general
[spre exemplu, încălcarea incapacităţii speciale de folosinţă instituite de
art. 44 alin. (2) din Constituţie, a incapacităţii instituite de art. 1653 alin. (1)
C.civ. etc], de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau de
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice fără scop lucrativ [art. 206 alin. (2) şi (3) C.civ.];
- lipsa totală a consimţământului111 (de exemplu: încheierea unui act
juridic într-o limbă pe care partea nu o înţelege;121 manifestarea de voinţă
a fost exprimată fără intenţia de a produce efecte juridice etc.), cu excep
ţia cazului în care legea prevede sancţiunea nulităţii relative (ca în ipoteza
erorii obstacol);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil [spre exemplu, cazul
prevăzut de art. 1847 alin. (2) C.civ.] sau a obiectului obligaţiei;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci
când cauza este ilicită (inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală,
afară de situaţia în care prin lege s-ar dispune altfel;’31
t11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; Trib.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3641/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 45. Dacă susţi
nerea părţii în sensul că nu ea a semnat contractul este confirmată de expertiza gra
fologică efectuată, atunci contractul este lovit de nulitate pentru lipsa consimţămân-
tului-C .A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 1269/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 41.
121 B. FAGES, op.cit., p.81.
(31 A se vedea, spre exemplu, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1815/1989, în
Dreptul nr. 7/1990, p. 66 (nulitatea absolută pentru cauză imorală a contractului de
întreţinere încheiat în scopul menţinerii stării de concubinaj); dec. nr. 144/1983, în
Repertoriu 1980-1985, p. 79, nr. 70 (nulitatea liberalităţii prin care s-a urmărit înce
perea, continuarea sau reluarea unei relaţii de concubinaj).
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem}^

- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ)
prevăzute de lege.
2.3. Cauzele de nulitate relativă
Potrivit art. 1251 C.civ., actul juridic „este anulabil când au fost neso
cotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când con
simţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege” .
De asemenea, reamintim că pentru nulităţile virtuale, art. 1252 C.civ.
stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că, dacă nu rezultă
neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că
interesul ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage
nulitatea relativă.
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei,
însă numai atunci când: actul juridic de administrare sau de dispoziţie s-a
încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic de
administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezio-
nar pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actul juridic de
dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau
a instanţei de tutelă (în toate aceste situaţii, este vorba despre încălcarea
dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei
fizice); actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane
fizice incapabile, incompatibile sau, după caz, numite în organele de
administrare şi de control ale persoanei juridice cu încălcarea dispoziţiilor
legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei juridice respective
[art. 211 alin. (1) C.civ.];121 actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei
111 în cazul donaţiei, este necesar ca atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea
acesteia să îmbrace forma autentică. Tocmai de aceea, s-a decis că împrejurarea
că oferta de donaţie a fost întocmită în formă autentică nu echivalează cu perfec
tarea actului, în condiţiile în care nu s-a putut face dovada acceptării de către
donatar în formă autentică - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 937 din 3 fe
bruarie 2009, www.scj.ro.
[2] în schimb, ca regulă, sunt valabile actele juridice încheiate cu depăşirea pu
terilor conferite organelor persoanei juridice. Astfel, art. 210 alin. (2) C.civ. sta
bileşte că „actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele
desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori
statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte
incapacităţi speciale de folosinţă, instituită pentru protecţia unor interese

individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
[art. 1205 alin. (1) C.civ.];1’1
- viciile de consimţământ;
j '
- lipsa cauzei [art. 1238 alin. (1) C.civ.];121

- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limi
tativ) prevăzute de lege, anume de art. 15 alin. (2) şi de art. 30 alin. (3) din
Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naţionale, cu modificările şi completările
ulterioare (dreptul de preempţiune al Arhivelor Naţionale sau, după caz, al
direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, în cazul vânzării oricăror
documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României), de
art. 42 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (dreptul de
preempţiune al deţinătorilor cu titlu valabil în cazul vânzării imobilelor cu
altă destinaţie decât cea de locuinţă, respectiv dreptul de preempţiune al
persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri”,

iar art. 218 alin. (2) C.civ. prevede că „în raporturile cu terţii, persoana juridică este
angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de
reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care
ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului”.
£11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, citată mai sus; C.A. Braşov, dec.
civ. nr. 374/R/1995, în C.P.J.C. 1994-1998, p. 51; C.A. Ploieşti, dec. civ.
nr. 477/1998, în B.J., semestrul 1/1998, p. 181; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec.
nr. 2079/1999 şi dec. nr. 3247/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 80 şi p. 64. S-a mai
decis că lipsa discernământului nu constituie un caz de nulitate absolută, deoa
rece lipsa discernământului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consim
ţământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a
actului (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3255/2005, www.scj.ro). Soluţia este
corectă sub aspectul că lipsa discernământului la încheierea unui act juridic civil
atrage nulitatea relativă a acestuia, iar nu nulitatea absolută, însă este inexactă
afirmaţia că lipsa discernământului ar fi un viciu de consimţământ (sunt vicii de
consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea), chiar dacă existenţa discernă
mântului este o cerinţă a valabilităţii consimţământului.
[2] Uneori, legea sancţionează cu nulitatea relativă şi cazuri particulare de
cauză ilicită sau imorală, spre exemplu, potrivit art. 215 alin. (1) C.civ., „este anu
labil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descen
denţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv,
aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau
trebuia să cunoască acest lucru”.
chiriaşilor în cazul vânzării imobilelor cu destinaţia de locuinţă, în ambele

ipoteze fiind vorba de imobile care nu s-au restituit persoanelor îndreptăţi
te), precum şi de art. 45 alin. (5) şi (10) din Legea Codului silvic nr. 46/2008,
cu modificările şi completările ulterioare (dreptul de preempţiune în favoa
rea coproprietarilor şi vecinilor proprietari de fond forestier, persoane fizi
ce sau persoane juridice de drept public ori de drept privat, în cazul vân
zării de terenuri din fondul forestier proprietate privată).
3. Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub

aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două
feluri de nulităti.
t
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă

nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.
Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:
- cine poate invoca nulitatea;
- cât timp poate fi invocată nulitatea;
- dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.
3.2. Regimul juridic al nulităţii relative
3.2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regim ul ju rid ic al n u lită ţii

relative
în cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în

următoarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana
ocrotită prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic,
deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de
prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este
imprescriptibilă pe cale de excepţie;
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea
interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).
3.2.2. Nulitatea relativa poate f i invocata, în principiu, num ai de per

soana interesata
Art. 1248 alin. (2) C.civ. dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată
numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată” .111
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită
să ocrotească un interes individual (particular).
Trebuie însă subliniat că, deşi regula în discuţie este formulată restric
tiv, totuşi, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic
aparţine unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi
invocată:
- de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de
exemplu, de victima violenţei, de partea aflată în eroare esenţială şi scu
zabilă etc.).121 De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă
este una dintre părţile actului juridic, însă, sunt cazuri în care norma
juridică nerespectată la încheierea actului juridic ocroteşte interesele unei
terţe persoane, iar nu interesele uneia dintre părţile actului juridic, astfel
încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna dintre părţile
actului juridic, ci de către terţul respectiv (de exemplu, interesul de a
invoca nulitatea relativă a unui legat pentru vicierea consimţământului tes
tatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în
actul juridic a cărui nulitate o invocă);
- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, care
de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, aşa încât, cu
atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl
ocrotească pe cel aflat sub protecţia sa;
£1] Spre exemplu, s-a decis că, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub
imperiul dolului exercitat de cumpărătoare, soţul vânzătoarei nu poate cere anula
rea contractului în contradictoriu cu cumpărătoarea - I.C.C.J., s. civ. şi de propr.
int., dec. nr. 4564/2005, www.scj.ro.
[2] Subliniem că acţiunea în anularea actului juridic pentru încălcarea dispozi
ţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu poate fi invocată şi de minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani [art. 46 alin. (2) C.civ.].
De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) C.civ., cel lipsit de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anula-
bilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub
interdicţie judecătorească.
- de ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrân

să'}^
- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea
actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae;
- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice,
afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi sau acţiuni strict personale
(art. 1560-1561 C.civ.);121
- de procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 C.proc.civ., precum şi
atunci când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă
deşi o asemenea autorizare era necesară, potrivit legii [art. 46 alin. (3)
C.civ.].
în sfârşit, mai reţinem că, potrivit art. 1248 alin. (3) C.civ., nulitatea
relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
în schimb, dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de
nulitate relativă dacă are cunoştinţă de existenţa acestuia şi să refuze
autentificarea actului, iar aceasta indiferent dacă părţile solicită încheierea
actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau autentificarea
unui act juridic deja încheiat şi pentru care legea nu pretinde forma
autentică.131
111 Ocrotitorul legal sau reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea nu

numai pentru încheierea actului juridic cu încălcarea regulilor referitoare la capa
citatea de exerciţiu [art. 46 alin. (2) C.civ.], ci pentru orice cauză de nulitate rela
tivă. Această soluţie se fundamentează pe o interpretare extensivă şi teleologică a
art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ.; dacă prescripţia extinctivă curge de la data când
reprezentantul legal sau ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare, înseamnă,
implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de
a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă
parte, cerinţa cunoaşterii de către reprezentantul legal sau ocrotitorul legal a
cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă dacă acesta nu ar putea soli
cita anularea.
121 în acest sens, menţionăm I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3255/2005,
www.scj.ro.
[3] Art. 1258 C.civ. prevede că Jn cazul anulării sau constatării nulităţii contrac
tului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă
din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului pu
blic la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pen
tru fapta proprie”.
3.2.3. Nulitatea relativa este prescriptibila pe cale de acţiune şi

imprescriptibila pe cale de excepţie
Art. 1249 alin. (2) teza I C.civ. prevede că „nulitatea relativă poate fi
invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de
lege” .
Acelaşi alineat, curmând o controversă doctrinară, consacră, în teza
a ll-a, imprescriptibilitatea nulităţii relative invocate pe cale de excepţie,
dispunând că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opu
ne oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea terme
nului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare” . Prin derogare însă
de la această din urmă regulă, invocarea nulităţii relative pentru leziune
pe cale de excepţie este, potrivit art. 1223 alin. (2) C.civ., supusă prescrip
ţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi invocarea nulităţii relative pe cale
de acţiune,
i
3.2.4. Nulitatea relativă poate f i acoperită prin confirmare expresă ori

tacită
Art. 1248 alin. (4) C.civ. dispune că actul juridic anulabil este suscep
tibil de confirmare.
Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare),
este firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la
dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este
conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect
acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se
realizează prin confirmare.
Aşadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă
la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndepli
nească următoarele cerinţe:>
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie

făcut în deplină cunoştinţă de cauză, adică numai cunoscând cauza de
nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia [art. 1263
alin. (2) C.civ.];
- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să
nu mai existe la momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confi
rmare este anulabil)111 şi să fie întrunite, la acest moment, toate celelalte

condiţii de validitate [art. 1263 alin. (1) C.civ.];121
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune
despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara
viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art. 1264 C.civ.).
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra
intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a
unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este,
însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate
relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). în acest sens,
art. 1263 alin. (5) C.civ. prevede că, „în lipsa confirmării exprese, este
suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea
putea fi valabil confirmată de către partea interesată” .
Mai reţinem că, potrivit art. 1263 alin. (6) C.civ., persoana care poate
să confirme poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care par
tea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exer
cite acţiunea
> în anulare, în termen
* de 6 luni de la notificare, sub sanctiu-
* »
nea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului. în alte cuvinte,
de la primirea notificării, cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă poate
să opteze între a confirma nulitatea sau a introduce acţiunea în anularea
actului juridic. Această opţiune poate fi exercitată în termen de cel mult 6
luni de la primirea notificării, deoarece, la împlinirea acestui termen, este
decăzut din dreptul de a solicita anularea actului juridic, ceea ce înseam
nă că, practic, este vorba de o prezumţie absolută de confirmare ce
decurge din neintroducerea în termen a acţiunii în anulare.
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect
validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce
[1] O aplicaţie implicită a acestei condiţii o întâlnim în art. 48 C.civ., în ceea ce

priveşte confirmarea actului lovit de nulitate relativă pentru lipsa capacităţii depline
de exerciţiu. Din acest text de lege rezultă că actul făcut singur de minorul care
trebuia reprezentat sau asistat poate fi confirmat de către acesta numai după ce
devine major, iar nu şi în timpul minorităţii, când confirmarea poate fi făcută, potri
vit art. 1263 alin. (3) şi (4) C.civ., de persoana chemată de lege să încuviinţeze ac
tele minorului, dacă această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă
a actului juridic, respectiv cu autorizarea instanţei de tutelă, atunci când este
cazul.
[21 Este aproape inutil să precizăm că nu se poate renunţa la dreptul de a
invoca nulitatea relativă prin chiar actul juridic anulabil. Prin ipoteză, confirmarea
poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de
nulitate relativă, neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta.
retroactiv (ex tune), adică de la data când a fost încheiat actul juridic
confirmat. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (1) C.civ., „confirmarea îşi produce
efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la
mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor
dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă” .
Partea finală a acestei dispoziţii legale este menită să asigure protecţia
terţului care a dobândit cu bună-credinţă dreptul ce a fost transmis prin
contractul anulabil sau un drept în legătură cu acesta (deci avândului-
cauză cu titlu particular al uneia dintre părţile contractului anulabil), în
măsura în care terţul a dobândit dreptul respectiv anterior confirmării.111
Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai
multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre
acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi [art. 1265
alin. (2) C.civ.].
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului
prin doi sau violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a
cere daune-interese [art. 1263 alin. (3) C.civ.].
Confirmarea nulitătii> relative nu trebuie confundată cu ratificarea,
aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul
juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a
încheia actul respectiv.
De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului,
deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce
efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.
în sfârşit, este necesar să se facă deosebire între confirmare şi actui
recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexis
tent numai în privinţa existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui,
ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a
invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.
E1] A se vedea şi FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 420;
M. POUMAREDE, op. cit., p. 225, în ambele lucrări oferindu-se următorul exem
plu: un minor vinde un bun, contractul fiind anulabil pentru lipsa capacităţii depline
de exerciţiu, apoi, devenit major, vinde acelaşi bun unei alte persoane; dacă ar
confirma prima vânzare, aceasta ar deveni retroactiv valabilă, astfel încât cel de-al
doilea cumpărător ar fi în situaţia că a dobândit de la un neproprietar, însă confir
marea primei vânzări nu îi va fi opozabilă celui de-al doilea cumpărător.
3.3. Regimul juridic al nulităţii absolute
3.3.1. Enumerarea regulilor care guvernează regim ul ju rid ic al n u lită ţii

absolute
în cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează

în următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile ac
tului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la
încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă
din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau
de excepţie, fiind deci imprescriptibilă;
- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
(nici expresă şi nici tacită).
3.3.2. Nulitatea absolută poate f i invocată de oricine are interes, de

instanţă, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege
Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută

este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea
posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o aseme
nea nulitate a unui act juridic civil.
De reţinut că, pentru instanţă, invocarea nulităţii absolute a actului
juridic dedus judecăţii este nu numai o posibilitate, ci chiar o obligaţie. în
acest sens, art. 1247 alin. (3) C.civ. prevede că „instanţa este obligată să
invoce din oficiu nulitatea absolută”.
însă,* invocarea din oficiu de către instantă a nulitătii
« absolute
> nu tre-
buie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o
acţiune în declararea nulităţii absolute a unui act juridic şi nici că instanţa
ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul
juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un inte
res general, să se pronunţe în dispozitivul hotărârii asupra nulităţii (adică
să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul dis
ponibilităţii.
Atunci când se spune că instanţa poate să invoce din oficiu nulitatea
absolută a unui act juridic, trebuie avută în vedere ipoteza în care una
dintre părţi declanşează un litigiu civil având ca obiect executarea unui act
juridic (în alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executa
rea prestaţiei ce îi revine potrivit acelui act juridic, de exemplu, se cere ca

pârâtul să fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vândut reclamantului)
sau, mai larg, îşi întemeiază pretenţia împotriva pârâtului pe un anumit act
juridic, iar instanţa, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul
pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge
cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată),111 fără însă
a pronunţa şi nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care
pârâtul, prin cerere reconvenţională, a solicitat anularea).
Se mai impune încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin
procesual. Având în vedere condiţiile exercitării acţiunii civile (mai exact,
condiţia interesului, prin care se înţelege folosul practic urmărit de cel care
recurge la acţiunea civilă, cu menţiunea că, în principiu, interesul proce
sual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie
invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât
o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legă
tură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
Aşadar, deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes general, un ase
menea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal),
iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să
urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv; în
caz contrar, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.
Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaşte
legitimare (calitate) procesuală activă unor organe sau persoane care nu
ar justifica un interes propriu. în alte cuvinte, acordând unui cerc larg de
persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic,
legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta
nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica şi un interes propriu,
deoarece, în privinţa condiţiilor procesuale ale exercitării acţiunii civile,
calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.
în sfârşit, mai adăugăm că în cazul unei acţiuni în nulitatea absolută a
unui contract exercitate de terţul care justifică un interes, calitatea proce
suală pasivă aparţine tuturor părţilor contractante, deci terţul trebuie să
introducă acţiunea în nulitate absolută împotriva tuturor părţilor contrac-
f11 Mai mult, pentru a se asigura respectarea unui alt principiu care guvernează
procesul civil [principiul contradictorialităţii - art. 129 alin. (5) teza a ll-a C.proc.civ.],
instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor problema nulităţii absolute, fiind
fără relevanţă că aceasta este reţinută doar ca un mijloc de apărare împotriva
pretenţiei reclamantului.
tante, iar nu numai împotriva uneia dintre acestea. Nu putem admite că un

contract ar putea să fie desfiinţat doar faţă de unul dintre contractanţi, dar
să fie valabil faţă de celălalt contractant (dacă s-ar accepta că acţiunea ar
putea fi introdusă şi doar împotriva uneia dintre părţi, contractantul neche
mat în judecată ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii), deoarece efec
tele nulităţii trebuie să opereze erga omnes. în schimb, dacă reclamantul
îşi fundamentează pretenţia pe un contract faţă de care pârâtul este terţ
(de exemplu, reclamantul dintr-o acţiune în revendicare introdusă împo
triva simplului posesor se prevalează de contractul prin care o altă per
soană i-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului aflat în posesia
pârâtului), pârâtul poate invoca nulitatea absolută pe cale de excepţie fără
a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere
că instanţa nu va pronunţa şi desfiinţarea contractului, ci doar va respinge
pretenţia reclamantului. Dacă însă pârâtul urmăreşte ca în dispozitivul
hotărârii să se desfiinţeze
> contractul,9 atunci va trebui să formuleze cerere
reconvenţională, fiind vorba despre unul din rarele cazuri în care cererea
reconvenţională se introduce nu numai împotriva reclamantului, ci şi
împotriva unui terţ faţă de procesul respectiv.
3.3.3. Nulitatea absoluta este imprescriptibila
Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actului juridic este pre

văzută de art. 1249 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „dacă prin lege nu se
prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţie” . Aşadar, nulitatea absolută a actului juri
dic nu este supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă se valorifică pe
cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă
extinctiv există o excepţie, care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea
nr. 10/2001, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent
de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de
la data intrării în vigoare a prezentei legi” (precizăm că, prin O.U.G.
nr. 145/2001, termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni). întrucât acest
text de lege nu distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se
desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în
declararea nulităţii relative, cât şi acţiunea în declararea nulităţii absolute
a actelor juridice care cad sub incidenţa acestei legi.111
[1] A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. intMdec. nr. 528/2008, www.scj.ro.

3.3.4. Nulitatea absoluta, în principiu, nu poate f i acoperita prin con

firm are
Potrivit art. 1247 alin. (4) C.civ., „actul juridic lovit de nulitate absolută
nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege” .
Această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este con
secinţa primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunţa
valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică prin carac
terul general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atra
ge nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea absolută putând fi invocată de un
cerc larg de persoane sau organe, ar fi greu sau chiar imposibil (de exem
plu, în cazul reprezentantului Ministerului Public, adică al procurorului) ca
toţi cei care au un asemenea drept să renunţe la el prin confirmarea actu
lui nul absolut.
Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu,
inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de
nulitate absolută. Desigur că părţile actului juridic lovit de nulitate absolută
pot să refacă actul, adică să încheie din nou actul cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate, numai că efectele noului act se vor produce de la
data încheierii sale, iar nu de la data încheierii actului nul.
Menţionăm, însă, că legea prevede şi unele excepţii de la imposi
bilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.
Astfel, din art. 1010 C.civ., potrivit căruia „confirmarea unei liberalităţi
de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atra
ge renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive
de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile
terţilor”, rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispună
torului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor,
indiferent de motivul de nulitate care le afectează, deci inclusiv atunci
când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.
De asemenea, art. 303 C.civ., care reglementează acoperirea nulităţii
căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
vârsta matrimonială, poate fi privit şi ca un caz particular de confirmare
tacită a nulitătii absolute a căsătoriei,
i
Mai trebuie reţinut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de

nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul
absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt
respectate dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de validitate, inclusiv
cele nesocotite la încheierea primului act juridic. în cazul unei refaceri a
actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut
este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii
sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.
Se vorbeşte uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheie
rii lui, validare care ar decurge din concepţia despre nulitate. în ceea ce
ne priveşte, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridic îşi va pro
duce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespec
tată, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel [o
asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2) C.civ., potrivit
căruia „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în
toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe
de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”]. Oricum, nici această
situatie nu trebuie confundată cu confirmarea.
3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea

relativă
Este de retinut că nu există deosebire de efecte între nulitatea abso-

Iută şi nulitatea relativă, în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate fiind
lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat şi care contravin unei
dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă
pot fi exprimate, sintetic, în felul următor:
- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de
procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum şi de instanţă din ofi
ciu, aceasta din urmă având chiar obligaţia să o invoce, nulitatea relativă
poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe
cale de acţiune sau pe cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este
supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă pe cale de acţiune şi impres
criptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;
- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin con
firmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.
4. Efectele nulităţii
4.1. Consideraţii generale
4.1.1. N oţiunea de efecte aie n u lită ţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice

ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în între
gime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulită
ţii şi constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juri
dice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin
adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil
născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune şi, prin aceasta,
restabilirea legalităţii.
Distinct de desfiinţarea actului juridic, se va putea angaja şi răspun
derea civilă delictuală în cazul în care cauza de nulitate este imputabilă
uneia dintre părţi, spre exemplu, pentru acoperirea cheltuielilor pe care
cocontractantul le-a făcut în vederea încheierii contractului desfiinţat, pen
tru acoperirea dobânzilor plătite de cumpărător pentru creditul pe care l-a
făcut în vederea cumpărării bunului etc.111
Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nuli
tatea este totală sau parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce
s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact,
după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost încheiate sau nu
acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.
Sub cel de-al doilea aspect menţionat mai sus, vom distinge urmă
toarele ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este
anulat, aplicarea sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi
executat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se
(1’ M. POUMAREDE, o p .c itp. 240. Pentru o abordare a efectelor nulităţii actu

lui juridic prin distincţie între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă,
a se vedea G. RĂDUCAN, op. cit., p. 369-370, unde, între altele, se arată, înte
meiat, că partea de bună-credinţă are dreptul să obţină şi compensarea ocaziilor
pierdute din cauza încrederii în validitatea contractului, soluţie care, în actuala
reglementare, rezultă din art. 1385 alin. (4) C.civ.
află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. în consecinţă,

cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiec
tive civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite
că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la
obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momen
tul declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a
actului juridic, precum şi restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a
prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării
nulităţii, una dintre părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă per
soană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a consti
tuit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului
juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza
acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
4.1.2. Enumerarea p rin cip iilo r efectelor n u lită ţii
Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale
efectelor nulitătii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se pro
duc din momentul încheierii actului juridic;
- repunerea în situaţia anterioară ( restitutio in integrum ), care se reali
zează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat;
- anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent
(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Cât priveşte corelaţia dintre principiile efectelor nulităţii, este de obser
vat că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii determină principiul resta
bilirii situaţiei anterioare, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna prac
tic nimic dacă tot ceea ce s-a prestat în temeiul actului juridic lovit de nuli
tate nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivităţii determină (nu însă
direct, ci indirect, adică prin intermediul principiului restabilirii situaţiei
anterioare) şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial, în sensul că dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind des
fiinţat retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate
face decât prin desfiinţarea actului subsecvent de transmitere către un
subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta.
Se poate spune că ultimele două principii menţionate mai sus apar

drept consecinţe ale principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, reprezen
tând, totodată, mijloace de asigurare efectivă a retroactivităţii.
Principiile efectelor nulităţii sunt consecinţe ale principiului mai larg
quod nullum est, nullum producit effectum, care se manifestă şi se reali
zează tocmai prin cele trei principii menţionate mai sus. De aici se poate
desprinde concluzia că excepţiile de la principiile efectelor nulităţii consti
tuie, în acelaşi timp, şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum
producit effectum.
4.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
4.2.1. Noţiune
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit

căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut,
adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului
juridic civil.
Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între
momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. în
temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în
situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.
Acest prim principiu al efectelor nulităţii este consacrat de art. 1254
alin. (1) C.civ., potrivit căruia „contractul lovit de nulitate absolută sau
anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege apli-
cându-se, pe temeiul art. 1325 C.civ., şi actelor juridice unilaterale lovite
de nulitate absolută sau de nulitate relativă.
4.2.2. Excepţii
Există unele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, sunt menţinute efec
tele produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării
acestuia, deci cazuri când nulitatea produce efecte numai pentru viitor.
în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul
retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:
- cazul căsătoriei putative [art. 304 alin. (1) C.civ.], în sensul că efectul
retroactiv al declarării nulitătii căsătoriei este înlăturat fată de soţul care a
I 9 t
fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de

soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheie
rii căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsă

toriei devine definitivă;
- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) C.civ.], în
sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privinţa copiilor
din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor
(se observă că, în acest caz, principiul ocrotirii intereselor minorului înlă
tură nu numai retroactivitatea efectelor nulităţii, ci însăşi nulitatea, desigur
numai în privinţa situaţiei legale a copiilor rezultaţi din căsătoria care ulte
rior a fost anulată);
- cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păs
trează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită ca efect al încheierii
acelei căsătorii şi ulterior anulării căsătoriei [art. 39 alin. (2) C.civ.];
- modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării
recunoaşterii de filiaţie, precum şi în cazul anulării căsătoriei, purtarea nu
melui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie,
căsătoria fiind un fapt ireversibil;
- cazul declarării nulităţii unei persoane juridice [art. 198 alin. (1) C.civ.
prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare
sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează
fără efect retroactiv şi intră în lichidare”].
4.3. Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum)
4.3.1. Noţiune
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară)

este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui
act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează
efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul
respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi.
Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nuli
tăţii şi, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că
„în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie
celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit preve
derilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv
sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325

C.civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
4.3.2. Aspecte procesuale
Trebuie reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza

unui act juridic anulat nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate.
Aşadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre
următoarele două căi procedurale:
- să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea
situaţiei anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declan
şează procesul civil va avea două capete de cerere, şi anume un capăt de
cerere principal, prin care se solicită declararea nulităţii actului juridic,
precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă
capăt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacă se va admite capătul
de cerere principal);
- să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar, dacă instanţa va dis
pune desfiinţarea acestuia, să declanşeze un al doilea proces, având ca
obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.
Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic,
iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii
reconvenţionale, restituirea prestaţiilor efectuate, instanţa nu poate să dis
pună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul
disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C.proc.civ.], principiu specific procesului civil
şi care prevalează faţă de regulile dreptului material.
Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desfiinţarea con
tractului, solicitând şi restituirea preţului, fără a menţiona nimic despre
restituirea bunului către partea adversă (deci reclamantul solicită doar
restituirea propriei prestaţii), s-a ridicat problema dacă restituirea presta
ţiei pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere
reconvenţională ori poate fi dispusă şi în baza solicitării formulate prin
întâmpinare. Soluţiile majoritare sunt în sensul că instanţa învestită cu
soluţionarea unei astfel de cereri în desfiinţare a contractului este obligată
să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară,
prin restituirea prestaţiei fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres
restituirea prestaţiei sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvenţională,
astfel că nu se pune problema timbrării, inclusiv în cazul în care se for
mulează o astfel de cerere.
Aşadar, dacă una dintre părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a

executat-o, instanţa va dispune şi restituirea prestaţiei executate de
cealaltă parte.
4.3.3. Excepţii de la principiul restitutio in integram
Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în

care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic
desfiinţat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că sunt excepţii de la principiul
restitutio in integrum următoarele:
- păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic transla
tiv ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de
bună-credinţă, în temeiul art. 948 C.civ. şi art. 1645 alin. (1) C.civ., a fruc
telor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Spre exem
plu, printr-un act juridic încheiat cu nesocotirea unor dispoziţii legale refe
ritoare la condiţiile
> sale de validitate, Primus îi transmite
’ lui Secundus
dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deşi principiul retroacti
vităţii efectelor nulităţii ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus
fructele acelui bun şi pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a
fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prero
gativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege
fructele), totuşi, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credinţă
(ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că
a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza
de nulitate), va reţine fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna
sa credinţă (buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în momentul intro
ducerii cererii în declararea nulităţii, fiind însă posibil să înceteze şi înainte
de acest moment),111 urmând a restitui numai bunul, precum şi fructele do
bândite ulterior momentului în care a încetat buna-credinţă (de asemenea,
111 Astfel, s-a decis că declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică
obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data intro
ducerii acţiunii în anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada ante
rioară el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă
asupra bunului ce a constituit obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează
să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care a primit-o ca preţ al vânzării
tot numai de la data introducerii acţiunii în anularea vânzării - Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în C.D. 1985, p. 34.
dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa

credinţă);
- cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în
limita folosului realizat (art. 47 C.civ.), apreciat la data cererii de restituire,
afară de ipoteza când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea
să fie imposibilă, situaţie în care va fi ţinut la restituirea integrală (art. 1647
C.civ.). Această excepţie este justificată de principiul ocrotirii minorilor şi a
persoanelor puse sub interdicţie judecătorească (spre exemplu, să presu
punem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o
parte din suma obţinută ca preţ se plăteşte o datorie pe care minorul o avea
faţă de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează con
tractul de vânzare, însă restabilirea situaţiei anterioare va fi numai parţială,
în sensul că minorul va redobândi lucrul şi va restitui numai acea parte din
preţul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale faţă de terţa
persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);
- cazul în care şi-ar găsi aplicare art. 580 C.civ., ipoteza fiind următoa
rea: se încheie, cu încălcarea unei condiţii de validitate, un act juridic prin
care se transferă proprietatea unor materiale de construcţie, care sunt în
corporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta
se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective (este în
să posibil ca excepţia de la restitutio in integrum să fie doar parţială, anu
me atunci când la data anulării actului juridic numai o parte din materiale
se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind încă nefolosite;
deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseam
nă că proprietarul terenului le va restitui şi va primi, la rândul lui, numai
partea din preţul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite);
- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori
constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de
nulitate, a r putea invoca uzucapiunea\
- cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea
prestaţiilor executate \n temeiul actului juridic lovit de nulitate.
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că ar
exista încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume ca
zul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (ni
mănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau
imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele
juridice cu obiect imoral sau cauză imorală, precum şi menţinerea, până la
data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.

Codul civil din 2009 nu a reţinut însă şi aceste excepţii.
Astfel, art. 1638 C.civ. stipulează că prestaţia primită sau executată în
temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă resti
tuirii.
De asemenea, potrivit art. 1254 alin. (3) C.civ., restituirea prestaţiilor
se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au
avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1)
C.civ., restituirea se va face prin echivalent. Subliniem că, în unele cazuri,
s-ar putea ajunge la consecinţe asemănătoare cu cele ale soluţiei oferite
pe vechea reglementare, spre exemplu, dacă se desfiinţează un contract
de locaţiune, locatorul ar urma să restituie chiria încasată, dar prestaţia de
care a beneficiat locatarul (folosinţa bunului) nu poate fi restituită în na
tură, deci acesta ar urma să restituie echivalentul valoric al prestaţiei,
care, conform art. 1640 alin. (2) C.civ., se stabileşte prin raportare la mo
mentul la care a beneficiat de prestaţie, însă valoarea prestaţiei a fost
prestabilită de părţi, anume chiria pe care a primit-o locatorul, astfel încât
va putea opera compensaţia ca mod de stingere a ambelor obligaţii de
restituire.
4.3.4. M o d a lită ţi de restituire
Restituirea se face în natură sau, după caz, prin echivalent [art. 1637
alin. (1) C.civ.], cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură.
Potrivit art. 1640 alin. (1) şi (2) C.civ., dacă restituirea nu poate avea
loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori
dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea
se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul la
care debitorul (obligaţiei de restituire) a primit ceea ce trebuie să restituie.
Pentru ipoteza p ieirii totale ş i nefortuite sau a înstrăinării bunului supus
restituirii, art. 1641 C.civ. distinge două situaţii.
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia
de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă),
atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare dintre valoa-
rea bunului la momentul la care l-a primit şi valoarea bunului la momentul
pierderii ori al înstrăinării.
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obliga
ţia de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ţinut să plătească
valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al

pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori.
Pentru ipoteza pieirii totale şi fortuite a bunului supus restituirii,
art. 1642 C.civ. distinge aceleaşi două situaţii.
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia
de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât
dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi
fost deja predat creditorului.
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obli
gaţia de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obli
gaţie, însă trebuie să cedeze creditorului obligaţiei de restituire fie indem
nizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o
încă, dreptul de a primi această indemnizaţie.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum
este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire
este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pier
derea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neim
putabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă credito
rului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se
găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul
când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii [art. 1643
alin. (1) şi (2) C.civ.].
Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat
cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părţi
să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost
de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică
regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă
sau, dimpotrivă, a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu îi este
imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii
pentru posesorul de bună-credinţă (art. 1644 C.civ.).
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a bunului a fost de bună-credinţă,
nu numai că dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii (su
portând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează
nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care
această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care
bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel
obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu pro
ducerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le
dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care

bunul i-a putut-o procura [art. 1645 alin. (1) şi (2) C.civ.].
Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă, potrivit
art. 1646 C.civ., fie de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se
restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credinţă ori din a cărui culpă
contractul a fost desfiintat.
4.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului

iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
4.4.1. Noţiune şi justificare
Desemnăm prin acest principiu regula de drept potrivit căreia anularea

(desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic
subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi
este consacrat de art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că „desfiinţarea
contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., şi actelor
juridice unilaterale lovite de nulitate.
De asemenea, principiul rezultă şi din art. 1648 C.civ., chiar dacă
acesta este consacrat efectelor restituirii fată de terti. Din acest text de
» f
lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau
asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi
exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte
funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credintă i a bunurilor mobile ori,7
după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două
principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium
transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul
că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmi-
ţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept
în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu
îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Precizăm, însă, că din această justificare nu trebuie trasă concluzia
potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act consti
tutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului
subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi găseşte aplicare şi
atunci când este vorba de drepturi de creanţă. De altfel, este posibil ca

niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative
de drepturi reale (de exemplu, actul juridic primar îl reprezintă un contract
de locaţiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de comodat).
Principiul şi-ar putea găsi aplicare, în funcţie de împrejurări, chiar şi
atunci când actul iniţial are caracter declarativ, astfel încât actul subsec-
i ’
vent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure

dantis, resolvitur ius accipientis.
4.4.2. Excepţii
Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur

ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actu
lui juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta
din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic
desfiinţat. Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă
desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul
acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una
dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul
dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se
şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.
De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-
credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării
securitătii şi stabilitătii circuitului civil.
> r
In vederea stabilirii excepţiilor de la acest principiu, trebuie să avem în
vedere anumite norme speciale, dar şi art. 1648-1649 C.civ. Deşi aceste
două texte de lege reglementează efectele restituirii faţă de terţi, apreciem
că excepţiile ce rezultă din cuprinsul lor sunt excepţii şi de la anularea
actului subsecvent, deoarece, o acţiune în anularea actului subsecvent ar
urma să fie respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o
asemenea acţiune nu ar obţine niciun folos practic.
în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul
în discuţie:
♦
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz

ar rezulta din art. 1649 C.civ.), menţinerea acestora fiind justificată de
interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (de exemplu,
se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antre
prenor şi care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, ipo
teză în care contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar
dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul - clientul din contrac
tul de antrepriză - a dobândit casa respectivă). Subliniem însă că actele
juridice de administrare nu vor fi menţinute în cazul în care acestea au
fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar - fraus
omnia corrumpit,
- cazul locatarului de bună-credintă, * * contractul de locaţiune
i încheiat
de acesta urmând a produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului
pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării
[art. 1819 alin. (2) C.civ.];
- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiţia
respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să
producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la
data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 C.civ.);
- cazul aplicării art. 937 alin. (1) C.civ., în ipoteza în care proprietarul
unui bun mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după
care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terţ
de bună-credinţă (în momentul în care a intrat în posesia bunului respec
tiv), iar ulterior primul act juridic este anulat.111 Prin actul juridic iniţial s-a
transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate preroga
tivele sale (inclusiv dispoziţia), aşa încât anularea acestuia ar urma să
ducă la desfiinţarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului
din actul juridic respectiv, care ar atrage şi desfiinţarea actelor juridice
încheiate ulterior de acest dobânditor cu terţe persoane, însă, în baza
111 Uneori, în literatura de specialitate (a se vedea, spre exemplu, A. Pop,

Gh. Beleiu, op. cit., p. 401), s-a arătat că ipoteza acestei excepţii este următoa
rea: Primus îi încredinţează lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exem
plu, se încheie un contract de comodat, de depozit etc., adică un contract prin
care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil res
pectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius, acesta din urmă intrând în
posesia bunului fiind de bună-credinţă (crezând că a tratat cu adevăratul proprie
tar); ulterior, contractul dintre Primus şi Secundus se anulează (de exemplu, pen
tru error in negotio), dar aceasta nu antrenează şi anularea contractului dintre Se
cundus şi Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros şi a fost
de bună-credinţă. Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o
excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului ini
ţial, cât o excepţie numai de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce
prin actul juridic iniţial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lut
Secundus înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca,
anulând actul juridic iniţial, să dispară (retroactiv) un drept subiectiv care, ulterior,
a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.
art. 937 alin. (1) C.civ., va fi menţinut actul juridic încheiat cu terţul de
bună-credintă;> 7
- cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a ll-a C.civ., potrivit căruia, deşi
cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuşi,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă,
sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la
data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este
în viaţă. Aşadar, anularea actului jurisdicţional declarativ de moarte atrage
desfiinţarea drepturilor transmise către moştenitorii celui declarat mort şi,
pe cale de consecinţă, ar urma să fie desfiinţate şi actele juridice prin care
aceşti moştenitori au înstrăinat către terţe persoane bunurile (nu numai
cele mobile, ci şi cele imobile - ubi iex non distinguit, nec nos distinguere
debemus) care au aparţinut celui declarat mort, însă, în temeiul art. 54
alin. (2) teza a ll-a C.civ., va fi menţinut actul juridic cu titlu oneros
încheiat cu un subdobânditor de bună-credintă; »*
- cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) C.civ. şi art. 908 alin. (1) pct. 1
C.civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea
funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un
act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipo
tecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a
fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea
funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a
ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii
t în rectificare,1 a fost comu-
nicată celui îndreptăţit Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) C.civ., când o
înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală,
se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1)
pct. 1 C.civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei inta-
bulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este vala
bilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiintat, * *
în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente în
cheierii ori, după caz, emiterii lui (cu precizarea că persoana interesată
poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate). Art. 909
alin. (3) C.civ. dispune că, „sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în
fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908
alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane
care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un
act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipo
tecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare”, în aceste cazuri, terme
nul de decădere fiind de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de
înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui

rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a or
donat înscrierea care face obiectul acţiunii
» în rectificare,* a fost comunicată
celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea
acesteia. Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar
(înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real în cartea
funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu one
ros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi ac
ţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăinătorul din
actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) C.civ. (3
ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat
înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la
acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdo
bânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de
efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va
fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu
menţinerea actului juridic subsecvent;111
- cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdo-
bândiîorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu
titlu particular) al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la
[1J Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, pre
cum şi unele soluţii din jurisprudenţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în
C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. Bucureşti,
s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. şi
de propr. int., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro etc.) au extins excepţia la cazul ori
cărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a
echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobân
dire a proprietăţii, deşi modurile de dobândire a proprietăţii erau (şi sunt) expres şi
limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepţiei nu se sprijinea însă pe
vreun text de lege şi nici nu ţinea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să
deroge de la principiul în discuţie, oferind protecţie terţului dobânditor (subdobân
ditor) de bună-credinţă, în anumite situaţii, a făcut-o în mod expres [spre exemplu,
art. 1909 atin. (1) C.civ. din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în pre
zent abrogate], iar exceptio est strictissimae interpretationis. Chiar şi după intrarea
în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care conţi
nea dispoziţii asemănătoare celor din art. 909 C.civ. din 2009, au existat soluţii juris-
prudenţiale care preferau pe (sub)dobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros
al unui imobil în detrimentul proprietarului. Sperăm însă că, după intrarea în vi
goare a art. 17 C.civ. din 2009, în special alin. (1) şi alin. (4), precum şi a art. 1648
alin. (1) C.civ., soluţiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziţii cu caracter
general să se sprijine numai pe prevederi legale speciale.
data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în

cartea funciară.
- cazul în care terţul subdobânditor a r putea invoca uzucapiunea
(art. 1648 C.civ.), deoarece, aşa cum am spus, ar fi lipsit de interes să se
solicite desfiinţarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest
act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune.
Vom mai reţine o excepţie de la principiul în discuţie, anume ipoteza
prevăzută de art. 293 alin. (2) C.civ., care dispune că, „în cazul în care
soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă”, prima
căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (acest caz este
prezentat uneori ca o excepţie de la regula potrivit căreia nulitatea abso
lută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepţie de la prin
cipiul retroactivităţii efectelor nulităţii). Astfel, încheierea celei de-a doua
căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte
(care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii), aşa încât, în
lipsa textului de lege menţionat, anularea hotărârii judecătoreşti decla
rative de moarte, producând efecte retroactiv, ar fi antrenat şi desfiinţarea
celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă că această excepţie
prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat la baza
actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicţional.
4.5. Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit
effectum
4.5.1. Precizări prealabile
Aşa cum am arătat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efec

tele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, iar
această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin
intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii, de care ne-am ocupat
mai sus, prezentând şi excepţiile de la acestea.
Alături de excepţiile analizate, care reprezintă şi limitări ale principiului
quod nullum est, nullum producit effectum, există şi anumite situaţii care
înlătură principiul menţionat, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu
numai unele efecte ale acesteia.
Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effec
tum sunt următoarele: conversiunea actului juridic, error communis facit
ius şi principiul răspunderii civile delictuale (cu sublinierea că, în ultimele

două cazuri, este înlăturată chiar sancţiunea nulităţii actului juridic).
4.5.2. Conversiunea actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se înţelege considerarea manifestării

de voinţă în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în
sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. în alte cuvinte, în
cazul conversiunii, manifestarea de voinţă este calificată ca echivalentă
unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.111
Deşi art. 1260 alin. (1) C.civ. se referă la contractul lovit de nulitate ab
solută, nu excludem aplicarea conversiunii şi în cazul actului juridic afectat
de o cauză de nulitate relativă. Astfel, dacă testatorul lasă prin legat cu
titlu particular un anumit bun, pe care ulterior îl vinde printr-un act juridic
afectat de o cauză de nulitate relativă, alta decât incapacitatea, vicierea
voinţei sau lipsa discernământului testatorului (spre exemplu, nerespec
tarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu în ceea ce îl
priveşte pe cumpărător), contractul de vânzare, chiar dacă va fi anulat,
valorează act de revocare a legatului, potrivit art. 1068 alin. (2) şi (3)
C.civ.
Principiul conversiunii beneficiază de o consacrare cu caracter general
în art. 1260 C.civ., fiind reglementate şi unele aplicaţii ale acestuia.
Pentru a opera conversiunea actului juridic, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:121
f
- să existe un element de diferenţă între actul juridic nul (actul juridic

pentru care a fost emisă manifestarea de voinţă) şi actul juridic ce urmea
ză a fi considerat valabil; acest element de diferenţă poate privi natura
celor două acte juridice (spre exemplu, primul este un contract, iar cel de
al doilea un act juridic unilateral), conţinutul acestora (în sensul că dreptu
rile şi obligaţiile ce s-ar naşte din cele două acte sunt diferite), efectele
sau forma celor două acte;
- actul juridic ce urmează a fi socotit valabil să îndeplinească toate
condiţiile de validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul juridic
[1J A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2556/2007, www.scj.ro.
[21 Unii autori adaugă şi condiţia ca în cele două acte juridice să existe iden
titate de părţi, adică să figureze aceleaşi părţi şi în actul nul şi în actul în care se
converteşte actul nul (D. Cosma, op. cit., p. 341; O. C ă p ă ţ în ă , op. cit., p. 238).
Există însă situaţii în care această condiţie se dovedeşte a fi inexactă [spre exem
plu, cazul desprins din dispoziţiile art. 1068 alin. (3) C.civ.], în sensul că actul juri
dic lovit de nulitate este bilateral, iar actul juridic considerat valabil pe temeiul con
versiunii este unilateral, aşa încât nu se mai poate vorbi de identitate de părţi.
desfiinţat [actul juridic lovit de nulitate să cuprindă toate elementele consti

tutive ale actului juridic ce urmează a fi considerat valabil încheiat în
temeiul conversiunii - art. 1260 alin. (1) C.civ.];
- manifestarea de voinţă a părţii sau, după caz, a părţilor să fie favo
rabilă conversiunii, adică din această manifestare de voinţă să nu rezulte
inadmisibilitatea conversiunii; în acest sens, potrivit art. 1260 alin. (2)
C.civ., conversiunea nu se va aplica dacă intenţia de a exclude aplicarea
conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip
neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
Având în vedere aceste condiţii, i ' rezultă că nu este vorba de conver-
siune în următoarele cazuri:
- unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (fiind deci vorba de o
nulitate parţială);
- actul juridic apare ca nul datorită denumirii greşite date de părţi (într-un
asemenea caz, va interveni calificarea corectă a actului juridic, în funcţie de
voinţa reală a părţilor şi de natura clauzelor actului juridic, nepunându-se,
deci, problema conversiunii, manifestarea de voinţă nefiind susceptibilă
de a fi interpretată în două sensuri, întrucât părţile au dorit un anumit act
juridic, pe care l-au încheiat valabil, dar l-au denumit greşit - error in
nomine negotii);
- dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi (concomitent sau
succesiv), se desfiinţează numai unul;
- refacerea actului juridic nul (art. 1259 C.civ.);
- validarea actului juridic prin confirmare, prin îndeplinirea ulterioară a
cerinţei legale nerespectate la încheierea lui (în acest caz, ca şi în cel
anterior, nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie menţionată mai sus) ori
prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261 C.civ.);
- novaţia (care presupune existenţa unei obligaţii anterioare valabile,
ceea ce nu se întâmplă în cazul conversiunii; de asemenea, novaţia este
totdeauna expresă, pe când, în cazul conversiunii, cel de-al doilea act
juridic se deduce din voinţa prezumată a părţii sau a părţilor).
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare, dar valorează
antecontract de vânzare;113
- cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul Ia care se referea şi actul de
înstrăinare desfiinţat [art. 1068 alin. (3) C.civ.]t2) etc.
(11Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 412/1980, în C.D. 1980, p. 22.

[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 28/1979, în R.R.D. nr. 1/1980, p. 22.
Ca aplicaţii cu totul particulare (întrucât, deşi există un element de dife

renţiere, şi anume forma, nu este vorba totuşi de două acte juridice dife
rite) ar putea fi reţinute şi cazul testamentului autentic sau privilegiat, nul
ca atare pentru vicii de formă, dar valabil ca testament olograf, în măsura
în care este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului
(art. 1050 C.civ.),1[1] precum şi cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar
valabil ca înscris sub semnătură privată (art. 1172 C.civ. din 1864) sau al
înscrisului sub semnătură privată lovit de nulitate, dar valabil ca început
de dovadă scrisă.
4.5.3. Error communis fa c it ius
Art. 17 C.civ., după ce afirmă în alin. (1) regula potrivit căreia „nimeni
nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”,
reglementează excepţia error communis facit ius.
Astfel, potrivit alin. (2), „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită
calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va
putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat
în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care
desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
De reţinut că excepţia erorii comune şi invincibile [care nu se prezumă -
art. 17 alin. (3) C.civ.] nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici
în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate
[art. 17 alin. (4) C.civ.].
O aplicaţie legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel,
potrivit art. 102 C.civ., „actele de stare civilă întocmite de o persoană care
a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea
tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu
avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi” .
4.5.4. Principiul răspunderii civile delictuale
Principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazu

ri, la menţinerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate. Ipoteza pre
supune că partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului
juridic civil, deşi cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un preju-
[1] A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2259/1977, în C.D. 1977, p. 89.
diciu tocmai din cauza anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui
să fie reparat de cel culpabil.
în legislaţia noastră, posibilitatea înlăturării nulităţii ca urmare a princi
piului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului şi al persoanei
puse sub interdicţie judecătorească. în măsura în care minorul (incapa
bilul) ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii unui contract (spre
exemplu, ar crea prin manopere dolosive o aparenţă înşelătoare că este
major sau capabil) şi ulterior ar solicita anularea contractului respectiv,
cealaltă parte ar fi prejudiciată, iar cel care a săvârşit fapta ilicită (şi care
ulterior cere anularea contractului pentru incapacitate) ar trebui să îl des
păgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă parte
contractantă), prejudiciul respectiv urmând să provină tocmai din anularea
actului juridic în cauză. însă, instanţa judecătorească sesizată cu acţiunea
în anulare poate considera că menţinerea actului juridic ca valabil este
cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului. Altfel spus, instanţa va
respinge acţiunea în anularea contractului, evitând astfel prejudicierea
cocontractantului. Practic, în baza principiului executării în natură a obli
gaţiilor şi a principiului reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul
lovit de nulitate va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a
prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului prin fapta ilicită a
minorului (persoanei puse sub interdicţie judecătorească).
în asemenea cazuri, principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 45 teza I C.civ.,
potrivit căruia „simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de
cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrân
să, nu înlătură anulabilitatea actului”) cedează în faţa principiului răspun
derii civile delictuale. în acest sens, art. 45 teza a ll-a C.civ. dispune că
„dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse
în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar
constitui o sancţiune civilă adecvată” ,
j
Considerăm că, în raport de împrejurările concrete ale speţei, o ase

menea construcţie juridică ar putea fi folosită şi în alte situaţii în care
cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care
solicită desfiinţarea actului juridic, de exemplu, aşa cum am arătat, eroa
rea imputabilă părţii care a avut o falsă reprezentare a realităţii nu justifică
anularea contractului.
Capitolul al IV-lea. Prescripţia extinctivă
şi decăderea
Secţiunea I. Consideraţii generale referitoare

la prescripţia extinctivă
1. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive
Pornind de la dispoziţiile art. 2500 alin. (1) C.civ., prescripţia extinctivă

poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în con
diţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol arată că prin drept la acţiune se înţelege
dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute
o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte
orice altă sancţiune civilă, după caz.
Sub aspect terminologic, noţiunea de prescripţie extinctivă poate fi
folosită în două accepţiuni, anume, desemnează, pe de o parte, instituţia
de drept civil care are această denumire, iar, pe de altă parte, stingerea
dreptului material la acţiune.
Normele juridice care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt
cuprinse, în principal, în Cartea a Vl-a a Codului civil („Despre prescripţia
extinctivă, decădere şi calculul termenelor”), Titlul I fiind dedicat integral
reglementării acestei instituţii.
De lege lata, prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o insti
tuţie juridică de ordine publică, noile dispoziţii legale conferindu-i caracter
de ordine privată.
Astfel, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în fostul art. 18 din
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în prezent, organul
de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu [art. 2512
alin. (2) C.civ.].
Mai mult decât atât, art. 2512 alin. (3) C.civ. stipulează în mod expres
faptul că prescripţia nu poate fi invocată din oficiu nici măcar în acele situaţii
în care ar fi în interesul statului sau al unitătilor sale administrativ-teritoriale.
i
De asemenea, există posibilitatea renunţării la prescripţie (art. 2507 -

art. 2511 C.civ.).
în considerarea caracterului de ordine privată al instituţiei prescripţiei
extinctive, art. 2515 alin. (3) C.civ. permite părţilor care au capacitate
deplină de exerciţiu să modifice, prin acord expres, durata termenelor de
prescripţie sau cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin
modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere.111
în privinţa modificării termenelor de prescripţie prin acordul expres al
părţilor, alineatul 4 al aceluiaşi articol prevede că acestea pot fi reduse
sau mărite fixând însă anumite limite în sensul că, în cazul termenelor de
prescripţie (legale) mai mici de 10 ani, noua durată a acestora, convenită
de părţi, nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, iar în
cazul termenelor de prescripţie (legale) de cel puţin 10 ani, noua durată a
acestora poate fi stabilită până la 20 ani.
în legătură cu cauzele de suspendare sau de întrerupere, atragem
atenţia că legea se referă la posibilitatea părţilor de a le modifica (prin sta
bilirea unui alt conţinut), iar nu şi de a le suprima. Tot astfel, dacă părţile
fixează o altă regulă referitoare la începutul cursului prescripţiei, este
necesar să nu se ajungă practic la consecinţa că dreptul la acţiune ar
putea fi exercitat oricând, deoarece, pe temeiul art. 2515 alin. (2) C.civ.,
clauza respectivă ar fi lovită de nulitate absolută.
De reţinut că, aşa cum prevede art. 2515 alin. (5) C.civ., părţile nu au
posibilitatea de a modifica durata termenelor de prescripţie extinctivă sau
cursul acesteia în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să
dispună şi nici în cazul acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de
asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.
Prin excepţie de la caracterul de ordine privată al instituţiei prescripţiei
extinctive în ansamblul ei, există şi dispoziţii legale de ordine publică.
Astfel, art. 2515 alin. (2) C.civ. interzice orice clauză prin care fie
direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit
f1] Subliniem că este vorba de o modificare semnificativă faţă de vechea regle

mentare, în care, potrivit fostului art. 1 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, „orice
clauză care se abate de ia reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”.
Spre exemplu, ar fi fost lovite de nulitate absolută acele clauze inserate într-un act
juridic (încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil), prin care s-ar pre
vedea un alt termen de prescripţie decât cel stabilit de lege, alte cauze de între
rupere sau de suspendare a cursului prescripţiei decât cele stabilite de lege, prin
care s-ar determina momentul de la care începe să curgă prescripţia după alte
reguli decât cele stabilite de dispoziţiile legale etc.
IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea 291
legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege

imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea
absolută orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 2515 C.civ.
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive
în stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie, în prealabil,

să se ţină cont de împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de
toate ramurile de drept, iar nu numai de dreptul civil. în consecinţă, dato
rită faptului că prescripţia extinctivă se înfăţişează ca o instituţie juridică
având un caracter complex, natura sa juridică urmează a fi stabilită în
cadrul fiecărei ramuri de drept. A determina natura juridică a prescripţiei
extinctive pentru dreptul civil înseamnă a stabili ce este pentru dreptul civil
prescripţia extinctivă.
în ce ne priveşte, considerăm că, pentru dreptul civil, prescripţia extinc
tivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului
subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile
legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia
prin exercitarea dreptului material la acţiune.
3. Efectul prescripţiei extinctive
3.1. Noţiune şi consecinţe
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare nu a existat un

punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea problemei de a şti ce se
stinge prin prescripţia extinctivă.111
De lege lata, după ce din art. 2500 alin. (1) C.civ. se poate deduce că
prescripţia are ca efect stingerea dreptului material la acţiune, art. 2506
alin. (2) C.civ. precizează expres că, după împlinirea termenului de pres
cripţie, cel obligat poate să refuze executarea obligaţiei.
Având în vedere faptul că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-
numitul „drept la acţiune în sens material”, precum şi faptul că prescripţia
extinctivă nu operează de drept (prin simpla împlinire a termenului) şi nici
din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate (cel în folosul căruia
curge prescripţia având posibilitatea de a se prevala sau nu de aceasta),
m A se vedea G. B o r o i, op. cit, p. 284-286.

urmează a se desprinde o consecinţă importantă, anume supravieţuirea,

după împlinirea termenului de prescripţie, a dreptului subiectiv civil şi a
obligaţiei civile corelative.
Astfel, întrucât organul de jurisdicţie nu mai poate invoca din oficiu
prescripţia extinctivă, dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecţie
judiciară pe cale de acţiune ori de câte ori prescripţia extinctivă nu este
invocată în termenul prevăzut de lege (art. 2513 C.civ., potrivit căruia
prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, în
lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile
sunt legal citate) de către cel în folosul căruia a curs prescripţia sau de
persoanele menţionate în art. 2514 C.civ.
Ca şi în reglementarea anterioară, dreptul subiectiv prescris se bucură
de protecţie pe cale de excepţie,111 în sensul că, în cazul în care obligaţia
corelativă a fost executată de bunăvoie după ce termenul de prescripţie
s-a împlinit, nu se va putea cere restituirea chiar şi atunci când, la data
executării, cel în folosul căruia a curs prescripţia nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit [art. 2506 alin. (3) C.civ.].
Tot despre supravieţuirea dreptului ulterior împlinirii termenului de
prescripţie este vorba şi în cazurile prevăzute de art. 2506 alin. (4) C.civ.,
potrivit căruia sunt valabile recunoaşterea dreptului făcută prin act scris,
precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului supus
prescripţiei extinctive, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit, în ambele ipoteze fiind aplicabile regulile de la
renunţarea la prescripţie.
Având în vedere caracterul de ordine privată al prescripţiei extinctive,
legea permite celui în folosul căruia curge sau a curs prescripţia să renun
ţe la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită
sau, după caz, la prescripţia împlinită (art. 2507 C.civ.), renunţare care
poate fi expresă sau chiar şi tacită, aceasta din urmă trebuind să fie neîn
doielnică şi să rezulte numai din manifestări neechivoce (art. 2508 C.civ.).
Nu poate însă renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a
înstrăina sau, după caz, de a se obliga (art. 2509 C.civ.).
Cât priveşte efectele renunţării la prescripţie, art. 2510 C.civ. distinge
între renunţarea la prescripţia împlinită, caz în care începe să curgă o
nouă prescripţie de acelaşi fel, şi renunţarea la beneficiul termenului scurs
(11 în dreptul civil, noţiunea de excepţie este folosită, de regulă, în sensul de

excepţie de drept substanţial, deci ceea ce în dreptul procesual civil se desemnea
ză prin expresia „apărare de fond”.
pentru prescripţia începută şi neîmplinită, ipoteză în care sunt aplicabile

regulile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
Trebuie reţinut că, potrivit art. 2511 C.civ., renunţarea produce efecte
numai în privinţa celui care a făcut-o, neputând fi invocată împotriva code-
bitorilor solidari ori a unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor,
aceştia putându-se prevala de prescripţie. De altfel, potrivit art. 2514 C.civ.,
codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca
prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a
renunţat la ea, textul recunoscând acest drept şi creditorilor celui intere
sat, precum şi oricărei alte persoane interesate.
Precizăm, însă, că nu este supus prescripţiei extinctive aşa-numitul
„drept la acţiune în sens procesual”, adică acele componente ale dreptului
la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, de a
formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile
de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita
mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea
civilă.
3.2. Principiile efectului prescripţiei extinctive
Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii (care au

existat şi în reglementarea anterioară):
- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv prin
cipal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel [art. 2503 alin. (1)
C.civ.];
- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul
la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau
alta dintre prestaţiile datorate [art. 2503 alin. (2) C.civ.], cu excepţia cazu
lui în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din
lege sau convenţie, un tot unitar [art. 2503 alin. (3) C.civ.].
Se observă că ambele principii privesc efectul stingerii prin prescripţie
extinctivă a unui drept de creanţă (mai exact, a acelei componente a drep
tului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condam
narea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă),
deoarece primul principiu vizează un drept accesoriu, iar un asemenea
drept, indiferent că este de creanţă sau real, poate avea ca drept principal
numai un drept de creanţă; de asemenea, numai un drept de creanţă este

susceptibil de a îmbrăca forma unor prestaţii succesive.
Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu odată
cu prescrierea acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o apli
caţie a regulii accesorium sequitur principale. Aşadar, odată cu stingerea
dreptului la acţiune privind un drept (de creanţă) principal, se stinge şi
dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii personale etc.
Prin excepţie, art. 2504 alin. (1) teza I C.civ. prevede că prescripţia
dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea drep
tului la acţiunea ipotecară.111
Acelaşi articol fixează însă două limite. Astfel, o primă limitare rezultă
din art. 2504 alin. (1) teza a ll-a C.civ., potrivit căruia creditorul ipotecar va
putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,
însă numai în limita valorii acestor bunuri. O a doua limitare rezultă din
art. 2504 alin. (2) C.civ., anume valoarea capitalului, în sensul că dobân
zile şi alte accesorii ale creanţei ipotecare nu mai pot fi acoperite în afara
capitalului după împlinirea prescripţiei din valorificarea pe cale silită a
bunului ipotecat.
Pentru a înţelege mai bine aceste limitări vom lua două exemple.
Să presupunem că a intervenit prescripţia unei creanţe de 10.000 de
lei, garantate prin ipotecă. Creditorul ipotecar este îndreptăţit să execute
silit bunul ipotecat, iar, dacă din valorificarea acestuia se obţine doar o
sumă de 6.000 de lei, creditorul nu va putea solicita şi urmărirea altor
bunuri neipotecate pentru a-şi acoperi întreaga creanţă de 10.000 de lei.
Să mai presupunem că a intervenit prescripţia unei creanţe ipotecare
de 15.000 de lei care a produs o dobândă de 1.000 de lei. Creditorul ipo
tecar este îndreptăţit să execute silit bunul ipotecat, iar în cazul în care din
valorificarea acestuia s-ar obţine o sumă de 20.000 de lei, creditorul nu-şi
va putea acoperi din aceasta decât valoarea capitalului de 15.000 de lei,
iar nu şi valoarea dobânzii de 1000 de lei.
Din principiul în discuţie decurg două consecinţe importante şi anume, pe
de o parte, imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect im
prescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu, iar, pe de altă parte, stinge
rea prin prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune privind un drept subiec-
(11 Pe temeiul art. 2494 C.civ., potrivit căruia dispoziţiile privitoare la publicita
tea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică şi dreptului
de gaj, se poate trage concluzia că art. 2504 C.civ. se aplică şi dreptului de gaj.
tiv accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept

subiectiv principal.
Cel de-al doilea principiu al efectului prescripţiei extinctive (al stingerii
printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie
în cazul obligaţiilor cu executare succesivă) se aplică dacă debitorul este
ţinut la prestaţii succesive, precum chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă
viageră etc., indiferent de izvorul obligaţiei, afară de cazul în care presta
ţiile alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot
unitar.
De reţinut că, în aplicarea concretă a acestui principiu, dacă este
cazul, trebuie să se ţină cont şi de incidenţa celuilalt principiu care guver
nează efectul prescripţiei extinctive. Astfel, atunci când se pune problema
stingerii prin prescripţie a unui drept accesoriu având ca obiect prestaţii
succesive, trebuie cercetat, în prealabil, dacă nu s-a stins prin prescripţie
dreptul de creanţă principal, deoarece prescrierea dreptului principal atra
ge prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul drep
tului de creanţă accesoriu, devenind inutil să se mai verifice dacă pentru
fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia extinctivă.
De exemplu, să presupunem că, la data de 1 februarie 2008, Primus
l-a împrumutat pe Secundus cu 10.000 de lei, părţile stabilind că aceasta
va fi restituită la data de 1 august 2008 şi că, până la restituirea integrală
a sumei împrumutate, Secundus îi va plăti lui Primus o dobândă lunară de
1%. Dacă Primus îl acţionează în judecată pe Secundus la data de 1
octombrie 2011, solicitând obligarea acestuia să îi plătească suma împru
mutată şi dobânda aferentă acesteia, instanţa nu va putea să admită
acţiunea nici măcar în parte, întrucât prescripţia extinctivă a dreptului de
creanţă principal a atras prescripţia extinctivă a tuturor prestaţiilor ce alcă
tuiesc obiectul dreptului accesoriu (deci şi prescripţia extinctivă a dobân
zilor aferente perioadei ce a început cu data de 1 octombrie 2008, chiar
dacă, de la data exigibilităţii prestaţiilor respective, au trecut mai puţin de
3 ani).
4. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de uzucapiune, de

acea modalitate a actului juridic care este termenul, precum şi de decă
dere.
4.1. Prescripţia extinctivă şi uzucapiunea
Principalele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi uzucapiune sunt

următoarele:
- ambele se înfăţişează ca sancţiuni de drept civil pentru titularii
drepturilor subiective civile inactivi;
- ambele presupun termene;
- există reguli comune (art. 2551-2556 C.civ.) privind calculul termenu
lui;
- dispoziţiile legale care reglementează uzucapiunea se completează
în mod corespunzător cu cele privitoare la prescripţia extinctivă, astfel
cum stabileşte art. 934 C.civ.
Cele mai semnificative deosebiri dintre prescripţia achizitivă şi uzuca
piune vizează următoarele aspecte:
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în
vreme ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real principal;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai nume
roase;
- există reguli proprii care privesc momentul de la care începe să
curgă termenul uzucapiunii, respectiv al prescripţiei extinctive;
- repunerea în termen se aplică numai în cazul prescripţiei extinctive
etc.
4.2. Prescripţia extinctivă şi termenul, ca modalitate a actului juridic
Deosebirile mai importante dintre prescripţia extinctivă şi termen, ca

modalitate a actului juridic, privesc următoarele aspecte:
- prescripţia extinctivă reprezintă o sancţiune care stinge dreptul la
acţiune în sens material, iar termenul, ca modalitate a actului juridic, este
un eveniment viitor şi sigur ca împlinire, de care depinde exercitarea drep
turilor subiective şi executarea obligaţiilor corelative;
- dreptul subiectiv există şi după împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă, însă, termenul extinctiv stinge chiar dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă acestuia;
- durata termenului de prescripţie extinctivă este stabilită de lege, păr
ţile având posibilitatea să o modifice în anumite condiţii, pe când terme
nul, ca modalitate a actului juridic, poate izvorî din lege, din convenţia păr
ţilor sau poate fi acordat de către organul de jurisdicţie;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai

termenului de prescripţie extinctivă etc.
Ca asemănări,• menţionăm:
>
- în principiu, atât durata termenului de prescripţie extinctivă, cât şi cea
a termenului, ca modalitate a actului juridic, pot fi modificate prin acordul
părţilor;
- calculul termenului se face după aceleaşi reguli etc.
4.3. Prescripţia extinctivă şi decăderea
Decăderea se aseamănă cu prescripţia extinctivă deoarece ambele

institutii:
i
- sunt sancţiuni de drept civil;

- au efect extinctiv;
- presupun termene.
Principalele deosebiri dintre prescripţia extinctivă şi decădere sunt
următoarele:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material,
pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;
- instanţa nu poate să invoce din oficiu prescripţia extinctivă, în vreme
ce decăderea poate fi invocată din oficiu dacă termenul de decădere este
de ordine publică;
- prescripţia extinctivă presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie
prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului subiectiv [cu excepţia
cazului prevăzut de art. 1552 alin. (2) C.civ.], însă decăderea poate inter
veni chiar dacă nu ar fi vorba de exercitarea dreptului la acţiune;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege, părţile
având posibilitatea să le modifice în anumite condiţii, în vreme ce ter
menele de decădere izvorăsc din lege sau din voinţa părţilor;
- cursul prescripţiei extinctive este susceptibil de a fi suspendat sau
întrerupt şi se poate dispune repunerea în termenul de prescripţie, în
vreme ce, în cazul decăderii, unele dintre dispoziţiile referitoare la sus
pendare, întrerupere şi repunere în termen se aplică numai în mod
excepţional.
Secţiunea a ih a . D o m e n iu l
p re s c rip ţie i e xtin ctive
1. Noţiune
Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiec

tive ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.
în concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a
stabili, prin raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei
extinctive, care sunt drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune sunt
supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi de drepturile subiective
ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
în funcţie de natura drepturilor subiective civile distingem, pe de o parte,
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deose-
bindu-se apoi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de
creanţă, domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale acce
sorii, precum şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
reale principale), iar, pe de altă parte, domeniul prescripţiei extinctive în
categoria drepturilor nepatrimoniale.
2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrim o

niale
2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
în principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice,

fapte juridice licite, fapte juridice ilicite),111 sunt supuse prescripţiei extinc
tive.
Această regulă rezultă din art. 2501 alin. (1) C.civ. potrivit căruia drep
turile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei
extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie
prin care se solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt
supuse prescripţiei extinctive, pot exista şi excepţii. De exemplu, potrivit
(11 Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune privind acordarea de despăgubiri

ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, a se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr.
int., dec. nr. 3378/2005, în Dreptul nr. 4/2006, p. 273.
art. 2237 C.civ., drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezer
vele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de
plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.
2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii
Drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive, ca regulă,

în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de creanţă principal pe lângă care există
[art. 2501 alin. (1) C.civ. şi art. 2503 alin. (1) C.civ.].
Pornind de la particularitatea rezultată din art. 2504 alin. (1) C.civ., nu
trebuie trasă concluzia imprescriptibilităţii dreptului de ipotecă, ci doar că
în privinţa acestuia nu se aplică principiul accesorium sequitur principale,
însă dreptul de ipotecă rămâne supus prescripţiei extinctive [art. 2501
alin. (1) C.civ.] în termenul prevăzut de art. 2518 pct. 1 C.civ., deoarece el
este un drept patrimonial pe care legea nu îl declară în mod expres
imprescriptibil.
2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
în aplicarea art. 2501 alin. (1) C.civ. ar rezulta că şi drepturile reale

principale sunt supuse prescripţiei extinctive, dacă legea nu dispune altfel.
Cu toate acestea, în această materie există prevederi legale care declară
anumite drepturi reale ca fiind imprescriptibile extinctiv, astfel încât majo
ritare sunt acţiunile reale imprescriptibile extinctiv.
Astfel, următoarele acţiuni reale sunt imprescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicare111 (imobiliară sau mobiliară) întemeiată pe
dreptul de proprietate privată, afară de cazul în care prin lege se dispune
în mod expres altfel [art. 563 alin. (2) C.civ.];
- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe drep
tul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate
[11 Prin intermediul acţiunii în revendicare, proprietarul care nu are posesia unui
bun individual determinat solicită instanţei să i se recunoască dreptul de proprie
tate asupra bunului respectiv şi să (re)dobândească posesia lui de la cel care îl
stăpâneşte fără a fi proprietar. Acţiunea în revendicare este mobiliară sau imobilia
ră, după cum se revendică un bun mobil sau un bun imobil. Se poate distinge între
acţiunea în revendicarea unui bun proprietate privată, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, acţiunea în revendicarea unui bun proprietate publică.
publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială [art. 136 alin. (2)
din Constituţie şi art. 865 alin. (3) C. civ.];[1]
- acţiunea care are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul
vecinului în favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la
calea publică [art. 617 alin. (3) C.civ.];
- acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se cere împărţirea
bunurilor aflate în proprietate comună (art. 669 C. civ.);
- acţiunea negatorie (art. 564 C.civ.);121
- acţiunea confesorie131 prin care se urmăreşte apărarea unui drept de
superficie (art. 696 C.civ.);
- acţiunea în grăniţuire;141
- petiţia de ereditate (art. 1130 C.civ.).
în schimb, următoarele acţiuni reale sunt supuse prescripţiei extinctive:
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572
C.civ. (avulsiunea) şi de art. 520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adju
decat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situaţii
cu excepţia cazului când imobilul revendicat este proprietate publică;
- acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul
altuia [art. 576 alin. (1) C.civ.];
(1) Este de reţinut că acţiunea în revendicarea unui bun proprietate publică este
imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile, chiar şi în acelea în care, potrivit unor
dispoziţii speciale, acţiunea in revendicarea unui bun proprietate privată ar fi
supusă prescripţiei extinctive.
[2] Acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul unui bun (sau o altă
persoană care ar justifica un interes propriu) cheamă în judecată pe cel care pre
tinde că este titularul unui drept real principal asupra bunului respectiv, contestând
existenţa acestuia, deci acţiunea prin care reclamantul solicită încetarea exercitării
de către pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Se obser
vă că, prin intermediul acţiunii negatorii, se apără însuşi dreptul de proprietate.
Prin acţiunea confesorie, reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembră
mânt al dreptului de proprietate privată, deci prin intermediul acestei acţiuni se
apără dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitaţie şi servitute.
[4] Acţiunea în grăniţuire este acţiunea în justiţie prin care proprietarul unui
teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei reconstitui
rea hotarului dintre cele două terenuri şi fixarea semnelor corespunzătoare.
Imprescriptibilitatea acţiunii în grăniţuire ar decurge din caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate, fiind practic vorba de un atribut al dreptului de proprietate
asupra unui teren; în alte cuvinte, prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul
de proprietate asupra terenului, deci, soluţia dată cu privire la imprescriptibilitatea
acţiunii în revendicare imobiliară trebuie dată şi în privinţa acţiunii în grăniţuire.
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de

uzufruct [art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.], a dreptului de uz sau de abitaţie
(art. 754 C.civ.) şi a dreptului de servitute [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.];
- acţiunea în apărarea dreptului de administrare, a dreptului de conce
siune şi a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit [art. 870, art. 873 şi art. 875,
raportate la art. 2501 alin. (1) C.civ.].m
3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatri

moniale
3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale
Prin acest principiu se desemnează acea regulă de drept potrivit căreia

protecţia drepturilor nepatrimoniale, pe calea acţiunii în justiţie, nu este
limitată în timp, putându-se obţine oricând.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale este consacrat
expres de art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ., care însă admite şi excepţii pentru
care trebuie să existe dispoziţie legală expresă.
Principiul în discuţie este justificat de caracterul perpetuu al drepturilor
nepatrimoniale şi de împrejurarea că astfel de drepturi sunt inseparabile
de persoana fizică sau juridică.
Cu titlu exemplificativ, menţionăm că sunt imprescriptibile extinctiv,
deoarece au caracter nepatrimonial: acţiunea privind apărarea dreptului la
nume sau a dreptului la pseudonim [art. 254 alin. (2) şi (3) C.civ.], acţiu
nea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă pre
zumţia de paternitate (art. 434 C.civ.),121 acţiunea în contestarea recunoaş
terii voluntare de maternitate sau de paternitate (art. 420 C.civ.), acţiunea
în contestarea filiaţiei atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere
fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat
(art. 421 C.civ.), acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă [art. 423 alin. (4)
[11 O altă acţiune reală supusă prescripţiei extinctive este şi acţiunea posesorie
[art. 951 alin. (1) C.civ.], însă, prin intermediul acesteia, reclamantul nu urmăreşte
apărarea unui drept real, ci numai a posesiei, ca stare de fapt care produce efecte
juridice.
121 S-a decis că, în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie, nu pot fi
aplicate dispoziţiile de excepţie referitoare la prescriptibilitatea acţiunii în tăgădui
rea paternităţii (acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea prezumţiei de pater
nitate, întrucât este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului), deci, o ase
menea acţiune este imprescriptibilă extinctiv - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 520/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 126.
C.civ.], acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului

[art. 427 alin. (1) C.civ.], acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către
copil [art. 433 alin. (2) C.civ.], acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de
către cel care se pretinde tată biologic [art. 432 alin. (2) teza I C.civ.],
acţiunea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii, acţiunea prin
care se solicită desfiinţarea, modificarea sau completarea unui act de stare
civilă sau unei menţiuni de pe acesta etc.
3.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatri

moniale
Următoarele acţiuni, deşi au un obiect nepatrimonial, sunt, totuşi, pres

criptibile extinctiv:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil nepatrimonial
[art. 1249 alin. (2) C.civ.];111
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei [art. 301 alin. (1) C.civ.];
- acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii copilului [art. 419
alin. (2) C.civ.];
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii atunci când este introdusă de soţul
mamei sau moştenitorii acestuia (art. 430 C.civ.), mamă sau moştenitorii
acesteia (art. 431 C.civ.), precum şi de către moştenitorii tatălui biologic
- acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită
după decesul copilului de către moştenitorii acestuia [art. 423 alin. (5)
C.civ.];
- acţiunea în stabilirea paternităţii, atunci când este pornită după
decesul copilului de către moştenitorii acestuia [art. 427 alin. (2) C.civ. şi
art. 423 alin. (5) C.civ.];
Calificarea acţiunii în declararea nulităţii unui act juridic patrimonial ca acţiu

ne nepatrimonială ar fi greşită, de vreme ce o asemenea acţiune are ca scop des
fiinţarea actului juridic patrimonial şi, pe cale de consecinţă, readucerea dreptului
real sau de creanţă în patrimoniul în care a existat înainte de încheierea acelui
act, iar aceasta indiferent dacă se solicită sau nu şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară prin restituirea eventualelor prestaţii executate în temeiul actului des
fiinţat. în acest sens, a se vedea şi I.C.C.J., S.U., dec. 32/2008, publicată în M.Of.
nr. 830 din 10 decembrie 2008, conform căreia „sunt evaluabile în bani litigiile
civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte
juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu
privind restabilirea situaţiei anterioare".
4. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinc

tive
4.1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei (a

apărării de fond)
Din definiţia dată dreptului subiectiv civil rezultă că de esenţa acestuia

este posibilitatea recunoscută titularului de a recurge, în caz de nevoie
(adică atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forţa
coercitivă a statului.
Valorificarea (realizarea sau recunoaşterea) pe cale judiciară a drep
tului subiectiv civil poate fi obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii,
ci şi pe calea defensivă a excepţiei, cu precizarea că nu trebuie să avem
în vedere excepţia procesuală, ci vom folosi noţiunea de excepţie pentru a
desemna anumite apărări de fond.
Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împo
triva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei
formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se
spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe
cale de excepţie (de drept material, substanţial).
Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie pre
supune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de
acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără
însă a urmări să obţină obligarea adversarului din proces să execute o
anumită prestaţie faţă de el.111
111Se impune o precizare. Este vorba de o valorificare a dreptului subiectiv civil

pe cale de acţiune (iar nu pe cale de excepţie) nu numai atunci când dreptul res
pectiv este supus judecăţii prin intermediul unei cereri de chemare în judecată (act
de procedură prin care se declanşează procesul civil), ci şi atunci când dreptul su
biectiv este dedus judecăţii (nu cu scopul de a obţine doar respingerea pretenţiei
formulate de adversar, ci cu scopul de a obţine realizarea acestui drept faţă de
partea adversă sau faţă de o altă persoană care nu este încă parte în proces)
printr-un act de procedură formulat în cursul unui proces deja declanşat, dar care
act, ca natură juridică, reprezintă o veritabilă chemare în judecată (cum este cazul,
spre exemplu, al cererii reconvenţionale). în alte cuvinte, sub aspect procesual,
valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de acţiune implică fie introducerea
unei cereri de chemare în judecată, fie formularea unei cereri incidentale prin care
se invocă o pretenţie proprie, în schimb, pentru valorificarea dreptului subiectiv
civil pe cale de excepţie este suficientă doar formularea unei întâmpinări.
Pentru ipoteza în care valorificarea dreptului pe cale de acţiune ar fi

supusă prescripţiei extinctive, trebuie stabilit dacă valorificarea aceluiaşi
drept pe cale de excepţie este sau nu prescriptibilă.111
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, nu a existat un
punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema prescriptibilităţii sau
imprescriptibilităţii excepţiei (de drept material).121
Noul Cod civil nu conţine o dispoziţie cu caracter general, care să
rezolve această problemă pentru toate cazurile de valorificare a unui drept
subiectiv pe cale de excepţie, ci doar unele dispoziţii speciale.
în unele cazuri, legea prevede în mod expres imprescriptibilitatea
excepţiei. Astfel, art. 1095 C.civ., după ce stabileşte, în alin. (1), prescripti-
bilitatea acţiunii în reducţiunea liberalităţilor excesive, prevede, în alin. (3),
că excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv. De asemenea,
art. 1249 alin. (2) C.civ. dispune că nulitatea relativă poate fi invocată pe
cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege, însă,
partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând
nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare. Potrivit art. 369 alin. (4)
C.civ., creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului
matrimonial pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării făcute în frauda intereselor lor.
Sunt reglementate însă şi situaţii din care rezultă prescriptibilitatea
excepţiei. Spre exemplu, art. 1223 alin. (1) C.civ. prevede că nulitatea
relativă a contractului pentru leziune nu poate să fie opusă pe cale de
excepţie când dreptul la acţiune este prescris. De asemenea, sub inci
denţa art. 2505 C.civ. cade o ipoteză din care rezultă că valorificarea
dreptului pe cale de excepţie este supusă prescripţiei extinctive. Textul de
lege menţionat prevede că prescripţia nu împiedică stingerea prin com
pensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie,
dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut
opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz. Să presupunem
că reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestaţiei corela
[1] Fără îndoială că în cazul în care acţiunea este imprescriptibilă extinctiv,

atunci şi ocrotirea dreptului subiectiv pe calea excepţiei este imprescriptibilă. Spre
exemplu, art. 1249 alin. (1) C.civ. stipulează că, dacă prin lege nu se prevede alt
fel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţie.
121 A se vedea: G. Boroi, op. cit., p. 294-295; M. N ic o l a e , Tratat de prescripţie
extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 399 şi urm.
tive creanţei reclamantului; dacă şi pârâtul are o creanţă faţă de recla

mant, atunci ar putea să-i opună acestuia din urmă compensaţia (art. 1616
şi urm. C.civ.), care, sub aspect procesual, constituie un simplu mijloc de
apărare, deci creanţa pârâtului va fi valorificată pe cale de excepţie;
numai că, din art. 2505 C.civ. rezultă că acest lucru nu va fi posibil în
cazul în care creanţa pârâtului s-a prescris anterior momentului la care ar
fi îndeplinite toate condiţiile compensaţiei, ceea ce înseamnă că prescrie
rea valorificării creanţei pe cale de acţiune afectează şi valorificarea
aceleiaşi creanţe pe cale de excepţie.
în acele cazuri pentru care nu există norme speciale referitoare la
imprescriptibilitatea valorificării dreptului pe cale de excepţie, apreciem că
valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepţie este supusă
prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi valorificarea dreptului res
pectiv pe cale de acţiune.111Totuşi, nu trebuie exclusă posibilitatea de a se
considera, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, că prescripţia
extinctivă nu a început să curgă ori că a fost întreruptă prin recunoaştere
tacită sau expresă.
4.2. Acţiunea în constatare
Acţiunea în constatare este acea acţiune în justiţie prin care recla

mantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al
său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâ
tului împotriva sa.
Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina corespunzătoare reglementării ante
rioare au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, ară
tându-se că această soluţie decurge din imprescriptibilitatea aşa-numitului
drept la acţiune în sens procesual, cât şi din împrejurarea că dreptul
111 Precizăm doar că soluţia contrară, deci cea a imprescriptibilităţii valorificării

dreptului pe cale de excepţie în toate cazurile, s-ar sprijini în aparenţă pe un argu
ment de text, în sensul că legea prevede că prin prescripţie se stinge dreptul
material la acţiune, de unde s-ar putea trage concluzia, per a contrario, că apărarea
dreptului pe cale de excepţie nu este atinsă prin efectul prescripţiei (M. N ic o la e , op.
cit, p. 403). însă, în cadrul acestei concepţii, s-ar conferi un sens restrâns dreptu
lui material la acţiune, care ar fi astfel redus doar la dreptul la acţiunea condamna-
torie, deşi, potrivit art. 2500 alin. (2) C.civ., prin drept la acţiune trebuie să se înţe
leagă nu numai dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să
execute o anumită prestaţie, ci şi dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul
forţei publice, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă
sancţiune civilă.
subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la înde
mână calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibili
tatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiec
tiv civil oricând are interes.
Noul Cod civil prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2,
imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept.
4.3. Acţiunile mixte
Acţiunile mixte sunt acele acţiuni în justiţie prin care reclamantul

urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de
creanţă ce sunt efectul aceleiaşi cauze (de exemplu, izvorăsc din acelaşi
contract) sau între care există o strânsă legătură.111 Se deosebesc două
categorii de acţiuni mixte şi anume, pe de o parte, acţiunile prin care se
solicită anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau, după caz, revocarea unui
act juridic prin care s-a constituit ori s-a transmis un drept real, iar, pe de
altă parte, acţiunile prin care se solicită executarea unui act juridic consti
tutiv sau translativ de drepturi reale (mai exact, predarea bunului ce a
format obiectul acestuia).121
Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii urmează a se deter
mina în funcţie de situaţia concretă (spre exemplu, acţiunea în nulitate
este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută;
t1) A se vedea, de exemplu: V.M. C io b a n u , Tratat de procedură civilă, voi. I,

Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 299-300; G. Boroi, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 329.
Existenta acţiunilor mixte este contestată de unii autori, care susţin că ar fi
> i t
vorba de acţiuni cumulative sau de cumulul a două acţiuni (o acţiune personală şi

o acţiune reală) - I. D e l e a n u , Procedură civilă, voi. I, Ed. Servo Sat, Arad, 1998,
p. 126 şi urm.; I. L e ş , Principii şi instituţii de drept procesual civil, voi. I, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 251. Insă, acţiunea mixtă nu înseamnă o acţiune cu mai
multe capete de cerere, dintre care unele au caracter principal, iar altele caracter
accesoriu, pentru a fi vorba de cel puţin două acţiuni ce pot fi exercitate cumulativ
sau succesiv. Spre exemplu, acţiunea prin care se solicită rezoluţiunea unui con
tract sinalagmatic translativ de proprietate, fără a se solicita şi restabilirea situaţiei
anterioare, nu presupune decât un singur capăt de cerere, prin care se valorifică
un drept izvorât din contractul respectiv, dar care, în caz de admitere, are ca efect
desfiinţarea retroactivă a contractului şi, deci, readucerea dreptului de proprietate
în patrimoniul fostului vânzător, chiar dacă acesta nu va dobândi şi stăpânirea
materială a bunului.
acţiunea în predarea bunului vândut este imprescriptibilă întrucât dreptul

de proprietate este imprescriptibil etc.).
Aşadar, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea nu depinde de califi
carea dată acestor acţiuni ca fiind mixte.
t
4.4. Dualitatea de acţiuni
Prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situatia în care titu-

i y
larul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia
dreptului său şi anume, pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract,
deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă
parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, imprescriptibilă extinctiv.
Ca exemple, se citează cazul deponentului/11 al comodantului,121 al loca
torului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.
Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv
ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din con
tractul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunu
lui) şi care este apărat printr-o acţiune patrimonială şi personală (prescrip
tibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun,
apărat printr-o acţiune reală (imprescriptibilă extinctiv).133
Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile
mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al
unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale constă în aceea
că, prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juri
dic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul
de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real
preexistă izvorului dreptului de creanţă. O altă deosebire se situează pe
tărâm probatoriu, în sensul că în cazul acţiunii mixte este suficientă dove
direa actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni,
111 A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969, în C.D. 1969, p. 93;
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1303/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 12.
[2] A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2300/1989, în Dreptul, nr. 8/1990,
p. 78. ^
[31 în acest sens, M. N ic o l a e , op. cit, p. 431. Sub aspectul prescripţiei extinc
tive, acţiunea reală este mai avantajoasă decât acţiunea personală în restituire.
De asemenea, spre deosebire de acţiunea personală în restituire, acţiunea reală
poate fi exercitată şi împotriva terţilor care ar deţine lucrul ce a format obiectul
actului juridic netranslativ. în schimb, acţiunea personală în restituire nu implică
dovada dreptului de proprietate, fiind suficientă simpla dovadă a actului juridic din
care s-a născut dreptul la restituirea lucrului.
dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea

acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate. Deo
sebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi pe planul prescripţiei
extinctive. Astfel,* în cazul acţiunii
i mixte,* fiind vorba nu de două acţiuni
»
cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucru
lui se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de
drepturi reale,111 iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul
real; dimpotrivă, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire
este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cere
rea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar
fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii per
sonale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o
nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală.
4.5. Drepturile potestative (secundare)
în literatura de specialitate, prin drepturi potestative (numite şi drepturi

secundare) sunt desemnate acele drepturi subiective civile care, ca regu
lă, nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative
constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă
unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul
de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unila
terală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor de bună-
credinţă, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real;
dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al
utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita
achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de
leasing; dreptul de a revoca o ofertă fără termen etc.
întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drep
turile secundare sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi,
efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce
priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care
s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii alter
native, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a efectua ale
gerea între cele două prestaţii ce formează obiectul obligaţiei, însă,
(11 Fără a intra în amănunte, precizăm că în cererea de chemare în judecată

trebuie să se menţioneze, printre altele, nu numai pretenţia supusă judecăţii
(obiectul cererii), ci şi fundamentul, temeiul acestei pretenţii (cauza cererii).
prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa dreptului creditorului de a

pretinde de la debitor prestaţia aleasă.
Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi
dreptul de opţiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte condi
ţiile pentru a putea moşteni de a alege între consolidarea titlului de moşte
nitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea
la moştenire), însă acesta trebuie exercitat într-un anumit termen (de de
cădere). De asemenea, unele drepturi potestative se pot exercita prin
intermediul unei acţiuni în justiţie, ipoteză în care ar putea fi incidenţă
4.6. Acţiunea în repararea (compensarea) prejudiciului moral
Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea

acestuia poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială (în această din
urmă ipoteză este vorba, în fapt, despre o compensare).
Acţiunea în repararea nepatrimonială a unui prejudiciu moral este im
prescriptibilă extinctiv [art. 253 alin. (1) şi art. 2502 alin. (2) pct. 2 C.civ.].
în schimb, acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui
prejudiciu moral este supusă prescripţiei extinctive [art. 253 alin. (4)
C.civ.], fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă,
deci o acţiune patrimonială şi personală care atrage incidenţa dispoziţiilor
legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de
creanţă.
4.7. Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act

juridic civil desfiinţat, desfăcut sau ale cărui obligaţii au devenit impo
sibil de executat
Aşa cum am arătat cu un alt prilej, acţiunea în nulitate (prescriptibilă

sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută) nu se
confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau, după caz, parţială a pres
taţiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiinţat, chiar dacă
este posibilă exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, într-un proces
în care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar resti
tuirea prestaţiilor executate constituie obiectul unui capăt de cerere acce
soriu.
Cât priveşte incidenţa prescripţiei extinctive asupra acţiunii în resti
tuirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost
desfiinţat, trebuie, în primul rând, să se ţină seama de natura patrimonială

a acesteia. în al doilea rând, din împrejurarea că art. 2525 C.civ. stabi
leşte regula aplicabilă începutului cursului prescripţiei pentru dreptul la
acţiunea în restituirea prestaţiilor, nu trebuie trasă concluzia că o aseme
nea acţiune este în toate cazurile supusă prescripţiei extinctive (deoarece
textul de lege nu este consacrat domeniului de aplicare a prescripţiei
extinctive), ci, dimpotrivă, este necesar să se ia în considerare natura
dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se valorifica prin intermediul unei
asemenea acţiuni (drept real sau drept de creanţă).
în cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi
reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce
a înstrăinat sau constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are
caracterul unei acţiuni reale, devenind, deci, aplicabile regulile care guver
nează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale. Spre
exemplu, acţiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cum
părător să îi predea lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare-
cumpărare care ulterior a fost desfiinţat are natura juridică a unei acţiuni
în revendicare, fiind, deci, imprescriptibilă extinctiv.111
în celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patri
moniale şi personale, fiind deci o acţiune prescriptibilă extinctiv. Pentru
această ipoteză, ar putea deveni însă incident art. 2538 alin. (3) C.civ.,
deci ar fi posibil ca prescripţia extinctivă să fie întreruptă prin recunoaştere
tacită.
Soluţia este asemănătoare şi în ipoteza în care se solicită restituirea
prestaţiilor executate în temeiul unui contract sinalagmatic desfiinţat ca
urmare a rezoluţiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acţiunea
prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locaţiuni
reziliate pentru neplata chiriei), al unui act juridic revocat, ori al unui act
juridic ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui
eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit sau a unui alt eveniment
asimilat acestora.
4.8. Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată şi alte

acţiuni în restituire
Din faptul că art. 2528 alin. (2) C.civ. stabileşte că regula privind înce
putul cursului prescripţiei extinctive a acţiunii în repararea pagubei cau-
[11 A se vedea şi M. N ic o la e , op. c it, p. 435-436.

zate printr-o faptă ilicită se aplică şi acţiunii în restituire întemeiate pe

plata nedatorată nu trebuie desprinsă concluzia că această din urmă ac
ţiune este prescriptibilă extinctiv în toate cazurile, ci trebuie să se deose
bească după cum plata a avut ca obiect un bun nefungîbil (individual
determinat) sau un bun fungibil (determinat generic).
Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată are natura unei
acţiuni reale atunci când plata respectivă a avut ca obiect un bun nefun-
gibil (individual determinat) şi este deci imprescriptibilă extinctiv.
în schimb, dacă plata nedatorată a avut ca obiect bunuri fungibile (de
terminate generic), acţiunea în restituire este o acţiune prin care se valo
rifică un drept de creanţă, fiind deci supusă prescripţiei extinctive.
Un raţionament asemănător trebuie făcut şi în cazul altor acţiuni în
restituire (pe alte temeiuri legale), în sensul că trebuie stabilit dacă obli
gaţia de restituire este corelativă unui drept real sau unui drept de crean
ţă. Spre exemplu, acţiunea prin care proprietarul solicită posesorului de
rea-credinţă restituirea în natură a fructelor naturale şi industriale este
imprescriptibilă extinctiv, în schimb, acţiunea prin care se solicită fruc
tele civile sau contravaloarea fructelor naturale şi industriale este su
pusă prescripţiei extinctive, în condiţiile dreptului comun. De altfel, în
materia coproprietăţii, o soluţie similară este prevăzută de art. 638
alin. (2) şi alin. (3) C.civ., cu referire la situaţia în care fructele au fost
culese doar de unul dintre coproprietari.
însă, acţiunea întemeiată pe gestiunea de afaceri şi acţiunea înte
meiată pe îmbogăţirea fără justă cauză sunt în toate cazurile supuse
prescripţiei extinctive, deoarece prin intermediul lor se valorifică numai
drepturi de creanţă, în nicio situaţie neputând fi vorba de un drept real.
4.9. Acţiunile în materie de carte funciară
Acţiunea prin care cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil
încheiat, să înscrie un drept real în folosul său solicită radierea din cartea
funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang prefe
renţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, în condiţiile pre
văzute de art. 892 alin. (2) şi (3) C.civ., se prescrie în termen de 3 ani de
la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.
Acţiunea în prestaţie tabulară întemeiată pe art. 896 alin. (1) C.civ.,
adică acea acţiune prin care, în cazul când cel obligat să transmită, să
constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil
nu îşi execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se
solicită instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea este prescriptibilă în

condiţiile legii.
Acţiunea în prestaţie tabulară îndreptată împotriva terţului dobânditor
înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant
este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobân
ditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului, se prescrie
în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul
său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra
antecesorului tabular s-a prescris mai înainte [art. 897 alin. (2) C.civ.].
Dispoziţiile art. 896-897 C.civ., deci şi cele referitoare la prescripţie se
aplică, în mod corespunzător, şi acţiunii în justificarea înscrierii provizorii
[art. 899 alin. (2) C.civ.].
Cât priveşte acţiunea în rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii,
art. 909 alin. (1) C.civ. prevede că, sub rezerva prescripţiei dreptului la
acţiunea în fond, o asemenea acţiune este imprescriptibilă faţă de dobân
ditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă
dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale
separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, impres
criptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împo
triva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost
notată în cartea funciară. în condiţiile stabilite de alin. (2) şi (3) ale ace
luiaşi articol, acţiunea în rectificare poate fi exercitată şi împotriva terţilor
care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, numai că termenele de 5
ani şi de 3 ani sunt calificate în mod expres ca termene de decădere.
Acţiunea în rectificarea notării în cartea funciară este imprescriptibilă
extinctiv [art. 911 alin. (2) C.civ.].
Referitor la îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrie
rilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele care constituie cazuri
de rectificare, art. 913 C.civ. trimite la dispoziţiile art. 909-911, deci şi la
cele vizând imprescriptibilitatea sau, după caz, decăderea.
Acţiunea prin care cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din
culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare solicită obligarea, în
solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publici
tate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare
de prejudiciul astfel cauzat (dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot
sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege)
se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vătămat a
cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a
săvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul, prescripţia fiind însă sus
pendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege

pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare (art. 915 C.civ.).
4.10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală
Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat în termenul stabilit de

art. 1103 C.civ., însă acesta nu este un termen de prescripţie extinctivă, ci
de decădere, deoarece, pe de o parte, stinge însuşi dreptul respectiv, iar,
pe de altă parte, dacă ar fi calificat ca termen de prescripţie, atunci ar de
veni inutilă dispoziţia înscrisă în alin. (3) al art. 1103 C.civ.; în plus, exer
citarea dreptului de opţiune succesorală nu presupune introducerea unei
acţiuni în justiţie.
însă, actul de opţiune succesorală, ca orice act juridic, este supus nuli
tăţii, iar dacă ar fi vorba de o nulitate relativă, dreptul la acţiunea în anu
larea acceptării sau renunţării la moştenire se prescrie în termen de 6 luni,
calculat, în caz de violenţă, de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri
din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de
nulitate relativă (art. 1124 C.civ.).
De asemenea, pentru ipoteza în care succesibilul a renunţat la moşte
nire în frauda creditorilor săi, aceştia pot cere instanţei revocarea renun
ţării în ceea ce îi priveşte, în termen de 3 luni de la data la care au cu
noscut renunţarea [art. 1122 alin. (1) C.civ].
Acţiunea prin care se solicită partajul succesoral este imprescriptibilă
extinctiv [art. 1143 alin. (1) C. civ.].
De reţinut că acţiunea de partaj este imprescriptibilă extinctiv nu numai
în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc
masa succesorală, ci, astfel cum rezultă din art. 638 alin. (2) şi (3) C.civ.,
şi a fructelor naturale şi industriale ale bunurilor respective, în măsura în
care aceste fructe mai există în materialitatea lor. Dacă însă fructele nu
mai există în materialitatea lor, cererea de aducere la masa de împărţit a
echivalentului valoric al acestora are caracter patrimonial şi personal, fiind
prescriptibilă în termen de trei ani de la data culegerii fructelor respective.
De asemenea, cererea de împărţire a fructelor civile încasate de unul
dintre comoştenitori este supusă prescripţiei extinctive.
Acţiunea prin care se solicită constatarea masei succesorale, a calităţii
de moştenitor sau a cotelor succesorale este, ca orice acţiune în consta
tare, imprescriptibilă extinctiv.
Nu este supusă prescripţiei extinctive nici petiţia de ereditate (art. 1130
C.civ.), adică acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instan-
tei recunoaşterea calităţii sale de moştenitor universal ori cu titlu univer

sal, precum şi obligarea pârâtului, care se pretinde de asemenea moşte
nitor universal sau cu titlu universal, la restituirea bunurilor succesorale pe
care le deţine, drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie
în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de
ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată
(art. 1070 C.civ.).
Cât priveşte dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legaii au fost
dezmoşteniţi, aceasta este supusă cauzelor de nulitate prevăzute de lege,
iar sub aspectul prescriptibilităţii, trebuie distins după cum nulitatea este
relativă sau absolută. Acţiunea în anulare este supusă prescripţiei extinc
tive, care începe să curgă de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cu
noştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moşte
nire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii [art. 1076 alin. (2)
C.civ.], iar întrucât textul nu stabileşte şi durata termenului, înseamnă că
se aplică dreptul comun, deci termenul este cel stabilit de art. 2517 C.civ.,
anume de 3 ani. în schimb, acţiunea în constatarea nulitătii absolute este
* » i
imprescriptibilă extinctiv, în aplicarea dreptului comun.

Reducţiunea liberalităţilor excesive este sau nu supusă prescripţiei
extinctive, în funcţie de invocarea reducţiunii pe cale de acţiune ori pe
cale de excepţie.11' Astfel, dreptul la acţiunea în reducţiunea liberalităţilor
excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii
sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut pose
*11 Acţiunea în reducţiunea liberalitătilor excesive este acea acţiune prin care
i i t j r
moştenitorii rezervatari (sau, după caz, moştenitorii acestora ori cei care le înfăţi
şează drepturile, adică cei care au dobândit de la moştenitorii rezervatari drepturi
succesorale prin acte între vii, precum şi creditorii moştenitorilor rezervatari) soli
cită reducerea legatelor şi donaţiilor care încalcă rezerva succesorală, astfel încât
aceste liberalităţi să se încadreze în cotitatea disponibilă ordinară.
Remarcăm opţiunea legiuitorului de a permite invocarea reducţiunii pe cale de
excepţie fără a distinge în raport de obiectul litigiului, deci nu numai în cazul parta
jului succesoral (ipoteză ce presupune că unul dintre copărtaşi este beneficiarul
liberalităţii), ci şi în cazul în care beneficiarul liberalităţii îl cheamă în judecată pe
moştenitorul legal rezervatar care deţine bunul sau bunurile ce formează obiectul
liberalităţii, solicitând predarea acestora. Cel puţin în această din urmă situaţie,
pârâtul supune judecăţii o pretenţie proprie faţă de reclamantul care solicită exe
cutarea donaţiei sau a legatului, pentru care ar fi trebuit să formuleze cerere
reconvenţională, însă, datorită existenţei art. 1094 alin. (2) şi art. 1095 alin. (3)
C.civ., urmează să admitem că simpla apărare este suficientă.
sia bunurilor care formează obiectul liberalitătilor,

> * iar în cazul liberalitătilor
»
excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut exis
tenţa acestora şi caracterul lor excesiv [art. 1095 alin. (1) şi (2) C.civ.].
Excepţia de reducţiune este, însă, imprescriptibilă extinctiv [art. 1095 alin.
(3) C.civ.].
Referitor la raportul donaţiilor, în lipsa unui text expres de lege, vom
reţine, în prealabil, că donaţiile care nu au fost scutite de raport pot fi privi
te ca un avans din moştenire şi că, potrivit art. 1152 alin. (1) C.civ., rapor
tul donaţiilor se realizează în cadrul partajului (care, după cum am văzut,
este imprescriptibil extinctiv); în consecinţă, putem considera că dreptul de
a cere raportul donaţiilor, prin natura sau obiectul său, nu poate fi limitat în
timp [art. 2502 alin. (1) C.civ.], nefiind deci supus prescripţiei extinctive.
Referitor la prescriptibilitatea acţiunii prin care se cere predarea
(executarea) legatului cu titlu particular, soluţia trebuie dată în funcţie de
obiectul legatului cu titlu particular. Astfel, dacă legatul cu titlu particular
are ca obiect drepturi de creanţă sau bunuri de gen, acţiunea are caracter
patrimonial şi personal, fiind, deci, supusă regulilor de drept comun refe
ritoare la prescripţia extinctivă; dacă însă obiectul legatului îl constituie
dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun individual
determinat, atunci este vorba de o acţiune reală, astfel încât, sub aspectul
prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii acesteia, urmează a se aplica re
gulile care guvernează acţiunea în revendicare sau, după caz, acţiunea
confesorie.
Acţiunea în declararea nulităţii legatului se prescrie în termen de 3 ani
dacă se invocă o cauză de nulitate relativă a acestui act juridic, însă este
imprescriptibilă extinctiv atunci când se invocă o cauză de nulitate abso
lută.
Acţiunea privind lichidarea cheltuielilor de înmormântare este supusă
prescripţiei extinctive, deoarece are ca obiect valorificarea unui drept de
creanţă, fiind, deci, vorba de o acţiune cu caracter patrimonial şi perso-
111 I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 6/2009, în M. Of. nr. 321 din 14 mai 2009,
conform căreia „cererile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de
înmormântare şi respectarea tradiţiilor religioase ce compun pasivul succesoral
sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie atât în situaţiile în care sunt
formulate în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, cât şi atunci când sunt formu
late pe cale separată”.
Aceeaşi este soluţia în cazul lichidării oricăror datorii ale moştenirii

(acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor,
existau în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii) şi sarcini
ale moştenirii (acele obligaţii patrimoniale care, fără a fi existat în patri
moniul celui ce lasă moştenirea, se nasc în persoana moştenitorilor la
deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului ori
a moştenitorilor, precum cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea
moştenirii, plata legatelor cu titlu particular etc.), deci acţiunea exercitată
de către moştenitorul care a plătit peste partea sa împotriva celorlalţi moş
tenitori este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescrip
ţie aplicabil drepturilor de creanţă, iar aceasta indiferent că cererea se va
lorifică pe cale separată sau în cadrul procesului de partaj succesoral.111
însă, aşa cum s-a decis în jurisprudenţă/21 dacă este cazul, posesia exer
citată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moşte
nitorul care a plătit peste partea sa are semnificaţia unei recunoaşteri din
partea celorlalţi moştenitori, fiind, deci, vorba de o întrerupere a prescripţiei
ori de o amânare a începutului cursului acesteia; într-o asemenea ipoteză,
prescripţia acţiunii în restituire va începe să curgă de la data pierderii pose
siei bunurilor succesorale ori de la data împărţelii voluntare sau de la data
formulării unei cereri de partaj de către unul din ceilalţi moştenitori.
Art. 2502 alin. (2) pct. 4 C.civ. declară imprescriptibilă extinctiv acţiu
nea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă
obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul suc
cesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Pentru alte ipoteze în care se invocă nulitatea certificatului de moştenitor,
problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii se rezolvă ţinând cont de
împrejurarea că o asemenea acţiune nu este o acţiune de sine stătătoare,
ci o acţiune grefată pe acţiunile care sancţionează direct drepturile moşte
nitorilor sau, după caz, ale terţilor, aşa încât urmează a fi supusă regulilor,
în materie de prescripţie extinctivă, aplicabile acestor acţiuni, fiind, deci,
necesar să se stabilească dacă dreptul care se pretinde că a fost încălcat
este sau nu supus prescripţiei extinctive.
(11 A se vedea şi Fr. D e a k , Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti,

1999, p. 517.
[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, citată mai sus.
4.11. Alte acţiuni în justiţie
în ceea ce priveşte rezoluţiunea (sau rezilierea), este necesar să

distingem, în prealabil, între rezoluţiunea judiciară, rezoluţiunea unilate
rală şi rezoluţiunea de plin drept.
Acţiunea prin care se solicită instanţei să dispună rezoluţiunea (rezilie
rea) unui contract sinalagmatic patrimonial este o acţiune patrimonială,111
deoarece admiterea unei asemenea acţiuni are ca efect desfiinţarea con-
> i
tractului respectiv şi, prin urmare, reintrarea dreptului real sau de creanţă
în patrimoniul care a existat înainte de încheierea contractului, indiferent
dacă se cere sau nu şi restituirea eventualei prestaţii deja executate.
Neexistând vreo dispoziţie legală care să declare acţiunea în rezoluţiune
(judiciară) imprescriptibilă, urmează să aplicăm art. 2501 alin. (1) C.civ.,
deci acţiunea este supusă prescripţiei extinctive.
Rezoluţiunea unilaterală operează în baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune a părţii interesate, care însă, aşa cum stabileşte art. 1552
alin. (2) C.civ., trebuie făcută în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut
de lege pentru acţiunea corespunzătoare acesteia. în cazul în care credi
torul obligaţiei neexecutate culpabil sau executate necorespunzător emite
declaraţia de rezoluţiune după expirarea termenului de prescripţie, cocon
tractantul va putea să introducă o acţiune prin care să solicite instanţei să
constate că rezoluţiunea nu a operat. De asemenea, o eventuală acţiune
în constatarea rezoluţiunii, introdusă de creditorul obligaţiei neexecutate
culpabil sau executate necorespunzător, va fi respinsă ca neîntemeiată
(iar nu ca prescrisă) dacă debitorul se va apăra invocând faptul că decla
raţia de rezoluţiune nu a fost făcută în termenul de prescripţie.
Rezoluţiunea de plin drept, care intervine fie în cazurile expres prevă
zute de lege, fie atunci când părţile au convenit astfel, operează ope legis,
prin simpla neexecutare, iar acţiunea în constatarea rezoluţiunii de plin
drept, ca orice acţiune în constatare, este imprescriptibilă extinctiv.
Acţiunea în simulaţie este apreciată ca fiind o acţiune în constatare, şi
deci imprescriptibilă extinctiv.*21
Pentru situaţia în care terţii de bună-credinţă pot opta între a invoca
actul public sau a invoca actul secret, acţiunea în simulaţie introdusă de
către aceştia poate fi privită şi ca un caz particular de exercitare a unui
[1J I.C.C.J., S.U., dec. 32/2008, publicată în M.Of. nr. 830 din 10 decembrie
2008.
[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 3009/1973, în îndreptar interdisciplinar de
practică judiciară, p. 132.
drept potestativ (secundar), iar nu numai ca o acţiune în constatarea

inopozabilităţii.
Totuşi, dacă acţiunea este introdusă de un creditor al uneia dintre păr
ţile simuiaţiei, iar creanţa acestuia este prescrisă, apreciem că debitorul ar
putea să se apere invocând faptul că a intervenit prescripţia extinctivă a
creanţei, caz în care acţiunea în simulaţie se va respinge ca lipsită de
interes (iar nu ca prescrisă). Subliniem însă că instanţa, neputând să
invoce din oficiu prescripţia extinctivă, nu va putea invoca din oficiu nici
excepţia lipsei de interes a acţiunii în constatarea simuiaţiei; de aseme
nea, nici cealaltă parte a simuiaţiei nu va putea invoca excepţia lipsei de
interes.
în ceea ce priveşte acţiunea oblică (subrogatorie, indirectă), incidenţa
prescripţiei extinctive se raportează nu la acţiunea propriu-zisă, ci la drep
turile şi acţiunile pe care debitorul reclamantului le are faţă de pârât. Dacă
dreptul exercitat prin intermediul acţiunii oblice este prescris, atunci pârâ
tul va putea opune prescripţia şi creditorului titularului acestui drept. în
schimb, considerăm că în cazul în care este prescrisă creanţa reclaman
tului din acţiunea oblică faţă de titularul dreptului exercitat prin intermediul
acestei acţiuni, pârâtul din acţiunea oblică nu va putea invoca prescripţia
spre a obţine respingerea acţiunii oblice ca lipsită de interes.
Acţiunea revocatorie (pauliană) nu este reglementată ca o acţiune în
constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de debitor în frauda
drepturilor creditorului său, ci ca o acţiune în declararea inopozabilităţii
[art. 1562 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1565 alin. (1) C.civ.], fiind deci o
acţiune supusă prescripţiei extinctive, astfel cum rezultă şi din art. 1564
C.civ., care stabileşte termenul de prescripţie şi data de la care acesta
curge.
în cazul în care creanţa creditorului reclamant este prescrisă, debitorul
(nu şi instanţa din oficiu) va putea invoca prescripţia pentru a obţine res
pingerea acţiunii revocatorii ca lipsită de interes.
Secţiunea a ///-o. Termenele de prescripţie extinctivă
1. Noţiune şi clasificare
Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de

lege sau chiar de părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune,
sub sancţiunea stingerii dreptului material la acţiune.
Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început
(marcat de momentul la care începe să curgă prescripţia extinctivă), o
durată, precum şi un sfârşit (marcat de momentul împlinirii prescripţiei
extinctive).
Spre deosebire de reglementarea anterioară, termenul de prescripţie
extinctivă nu mai este un termen esenţialmente legal, deoarece, în con
diţiile art. 2515 C.civ., părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie
extinctivă prevăzute de lege.
Deşi, ca regulă, durata termenului de prescripţie nu poate fi modificată
decât prin acordul expres al părţilor, există totuşi un caz de prorogare le
gală a termenului de prescripţie extinctivă. Astfel, potrivit art. 1394 C.civ.,
în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea
penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a
răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Termenele de prescripţie extinctivă pot fi clasificate, în funcţie de izvo
rul lor, în termene legale şi termene convenţionale.
După vocaţia sau sfera lor de aplicare, se poate face distincţie între
termenul legal general de prescripţie extinctivă şi termenele legale spe
ciale de prescripţie extinctivă.
în raport de izvorul normativ, deosebim între termene legale de pres
cripţie extinctivă instituite de Codul civil şi termene legale de prescripţie
extinctivă instituite de alte acte normative.
2. Termenul general de prescripţie extinctivă
Prin termen general de prescripţie extinctivă înţelegem acel termen

care se aplică practic ori de câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen
special de prescripţie extinctivă într-un anume caz dat sau părţile nu au
convenit un alt termen.
Potrivit art. 2517 C.civ., termenul de prescripţie extinctivă este de

3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale (prin care se valo
rifică drepturi de creanţă), cu excepţia cazurilor în care există termene
speciale de prescripţie sau părţile au convenit un alt termen, indiferent de
izvorul concret al raportului juridic obligaţional (act juridic sau fapt juridic
stricto sensu licit sau ilicit), inclusiv în cazul pretenţiilor patrimoniale care
însoţesc o acţiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescrip
tibilă extinctiv (spre exemplu, pretenţiile patrimoniale ce însoţesc acţiunea
în nulitate, acţiunea în reductiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere
’ i i ’ i i
etc.), în măsura în care acţiunea prin care se valorifică asemenea pretenţii

are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale.
Cu titlu exemplificativ, menţionăm că termenul general de prescripţie
extinctivă de 3 ani poate fi aplicat în cazul: cererii prin care se solicită
contravaloarea, proporţional cu cota-parte, a fructelor naturale sau indus
triale ori a fructelor civile încasate doar de unul dintre coproprietari;111cere
rii prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpă-
rare;[2J cererii prin care mandantul solicită obligarea mandatarului să îi
restituie bunurile primite de acesta din urmă în temeiul contractului de
mandat;131 acţiunea în stabilirea unui termen de restituire în cazul împru
mutului de consumaţie (art. 2163 C.civ.); acţiunea în despăgubire exer
citată de proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului
dominant [art. 620 alin. (1) C.civ.] etc.
Acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiu
nilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte
un termen special de prescripţie extinctivă,141 cum este cazul acţiunii în
nulitatea relativă a recunoaşterii copilului [art. 419 alin. (2) C.civ.]
Termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în
cazurile când, printr-o dispoziţie legală expresă, se instituie un termen
special de prescripţie tot de 3 ani. Precizarea ar prezenta utilitate practică
în situaţia în care legiuitorul ar modifica termenul general de prescripţie
extinctivă, fără însă a modifica şi normele speciale, ţinând cont de corelaţia
[1] Trib. Suprem, completul de 7 judecători, dec. nr. 74/1982, în C.D. 1982,
p. 49; s. civ., dec. nr. 129/1983, în C.D. 1983, p. 80; dec. nr. 2791/1984, în C.D.
1984, p. 50.
[2) C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 63/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 29.
131 C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2339/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 60.
141 A se vedea, spre exemplu, C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 3246/1999
şi dec. nr. 2079/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 39 şi p. 80.
care există între normele generale şi normele speciale (o normă specială nu

poate fi modificată sau abrogată decât expres de o normă generală ulte
rioară).
3. Termene speciale de prescripţie extinctivă
Atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative, sunt instituite o serie
de termene speciale de prescripţie extinctivă.
Codul civil stabileşte, spre exemplu, următoarele termene speciale de
prescripţie extinctivă:111
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la drepturile
reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse
altui termen de prescripţie [art. 2518 pct. 1 C.civ.];[21
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea
prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte
de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale
comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa [art. 2518 pct. 2 C.civ.];
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea
prejudiciului adus mediului înconjurător [art. 2518 pct. 3 C.civ.];
- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport
de asigurare sau reasigurare [art. 2519 alin. (1) C.civ.];
- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la plata remu
neraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza con
tractului de intermediere [art. 2519 alin. (2) C.civ.];
111 Pentru alte termene speciale de prescripţie extinctivă, a se vedea prezentul

capitol, secţiunea a ll-a, nr. 4.8 [termenele prevăzute de art. 892, art. 897 alin. (2),
art. 915 alin. (2) C.civ.] şi nr. 4.9 [termenele stabilite de art. 1122 alin. (1),
art. 1124, art. 1070, art. 1095 alin. (1) C.civ.], precum şi secţiunea a IV-a, subsec-
ţiunea lt nr. 2.6 [termenele instituite de art. 301 alin. (1), art. 316 alin. (2), art. 479
alin. (2), art. 1223 alin. (1) C.civ.] şi nr. 2.9 [termenele stabilite de art. 270, art. 369
alin. (3), art. 423 alin. (5), art. 427 alin. (2), art. 428 alin. (3), art. 430 alin. (1),
art. 431 alin. (1) şi (2), art. 432 alin. (2), art. 433 alin. (2), art. 572, art. 576 alin. (1),
art. 951 alin. (1), art. 1024 alin. (1) şi (3), art. 1027 alin. (3), art. 1329 alin. (4),
art. 1564, art. 1669 alin. (2), art. 1933 alin. (3), art. 1936, art. 2071, art. 2182,
art. 2190 alin. (1) C.civ.].
[2] Prin raportare doar la categoria acţiunilor reale, acest termen poate fi privit
ca un termen general aplicabil ori de câte ort legea nu stabileşte un termen de
prescripţie şi nu declară imprescriptibilă acţiunea reală respectivă.
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune în următoarele cazuri

prevăzute de art. 2520 alin. (1) C.civ.:
1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru servi
ciile pe care le prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date
cu ora, cu ziua sau cu luna;
3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, ope
raţii
» sau medicamente;*
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.
Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotă
rârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. în cazul
afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data
ultimei prestaţii efectuate;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte pla
ta sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul pres
cripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesio-
nişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va
socoti din ziua când s-a terminat lucrarea;
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune privitor la restituirea
sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai
avut loc [art. 2521 alin. (1) C.civ.];
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un
contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată
împotriva transportatorului [art. 2521 alin. (2) C.civ.];
- termenul de 3 ani, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un
contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată
împotriva transportatorului, atunci când contractul de transport a fost
încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi
mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite [art. 2521 alin. (3)
C.civ.];
- termenul de 1 an de la data înregistrării sau, după caz, a înfiinţării
persoanei juridice, aplicabil acţiunii în declararea nulităţii relative a per
soanei juridice [art. 197 alin. (1) C.civ.];
- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii proprietarului terenului prin care
se solicită superficiarului încetarea dreptului de superficie sau repunerea
în situatia
> anterioară,* în cazul modificării de către acesta a structurii
construcţiei [art. 695 alin. (3) C.civ.];
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului de uzufruct şi termenul de
prescripţie extinctivă de 2 ani aplicabil uzufructului unei creanţe [art. 746
alin. (1) lit. e) C.civ.];
- termenul de 10 ani, aplicabil uzului şi abitaţiei [art. 754 C.civ. şi
art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.];
- termenul de 10 ani, aplicabil servituţilor [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.]
etc.
Cu titlu exemplificativ, menţionăm ca termene speciale de prescripţie
extinctivă instituite prin alte acte normative:
- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii în revendicarea imobilului adju
decat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară [art. 520 alin. (2)
C.proc.civ.];
- termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C.proc.pen., pentru
acţiunea în repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri
preventive pe nedrept, termen care se socoteşte de la data rămânerii
definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor
procurorului;111
- termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea conten
ciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulte
rioare, pentru acţiunile prin care se solicită anularea unui act administrativ
individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate;
- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 12 din Le
gea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale, cu modificările
ulterioare, aplicabil dreptului la acţiune pentru repararea daunelor patri
moniale sau morale cauzate prin fapte de concurenţă neloială;
- termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poştale interne) sau de 1 an (în
cazul trimiterilor poştale internaţionale), pentru acţiunea în răspunderea
operatorilor pentru prestarea serviciilor poştale (art. 41 din O.G. nr. 31/2002
privind serviciile poştale, cu modificările şi completările ulterioare);
- termenul de 3 ani (de la publicarea în Monitorul Oficial al României a
datei începerii plăţii) pentru prezentarea procesului-verbal de rechiziţie la
lichidare în vederea plăţii despăgubirilor [art. 28 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public, cu modificările şi completările ulterioare];
m A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 3282/1996, în B.J. 1996, p. 71.

- termenul de 1 an, stabilit de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare,
aplicabil dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe
judiciare de timbru, în cazurile prevăzute de primul alineat al aceluiaşi
articol;
- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte, republicată, aplicabil acţiunii pentru repararea pagubelor genera
te de produsele cu defecte destinate pentru uzul sau consumul privat al
persoanelor fizice sau juridice;
- termenul de prescripţie extinctivă de 90 de zile, prevăzut de art. 40
alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de
asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare, în
care pot fi solicitate indemnizaţiile, termen care începe să curgă de la data
la care beneficiarul era în drept să le solicite;
- termenele de prescripţie extinctivă de 30 de ani şi de 10 ani, stabilite
de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pen
tru daune nucleare, cu modificările ulterioare, primul termen fiind aplicabil
în ipoteza în care acţiunea în răspundere civilă se referă la o daună
nucleară legată de deces sau de rănire, iar cel de al doilea termen fiind
aplicabil în celelalte cazuri de daune nucleare potrivit art. 3 lit. d) pct. 2-5
şi pct. 7 din aceeaşi lege.
Secţiunea a IV-a. Cursul prescripţiei extinctive
Subsecţiunea I. în c e p u tu l p re s c rip ţie i e xtin ctive
1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
Spre deosebire de regula generală instituită prin reglementarea ante

rioară, potrivit căreia prescripţia începea să curgă la data naşterii dreptului
la acţiune, Codul civil din 2009 instituie o regulă semnificativ diferită de
aceasta.
Potrivit art. 2523 C.civ., prescripţia extinctivă începe să curgă de la
data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări,
trebuia să cunoască naşterea lui.
Se observă că această regulă stabileşte două momente alternative de
la care prescripţia poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv,
principal, constând în data la care titularul a cunoscut naşterea dreptului
la acţiune, precum şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data la
care, după împrejurări, titularul trebuia să cunoască naşterea dreptului
său la acţiune,
t
Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pen
tru o anumită situaţie, se va aplica regula generală menţionată anterior.
2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive
Codul civil conţine anumite reguli speciale privind începutul cursului

prescripţiei extinctive, unele constituind concretizarea regulii generale la
cazuri particulare, altele fiind însă derogatorii de la aceasta.
2.1. Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da

sau de a face
a) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale

de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obli
gaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute [art. 2524
alin. (1) C.civ.].
Această regulă specială se aplică, în principiu, în situaţia exercitării
drepturilor subiective pure şi simple, dar şi a drepturilor subiective afectate
de un termen extinctiv, precum şi a celor afectate de o condiţie
rezolutorie, deoarece dreptul supus unui termen extinctiv sau unei condiţii
rezolutorii poate fi exercitat din chiar momentul naşterii raportului juridic,
deci din acel moment creditorul poate cere protecţia judiciară.
Spre exemplu, dacă într-un contract de vânzare nu s-a stipulat un
termen de plată a preţului, atunci obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
este scadentă din chiar momentul încheierii contractului, astfel că
prescripţia extinctivă a dreptului vânzătorului de a pretinde plata preţului
începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare.
b) în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de
la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului [art. 2524 alin. (2) C.civ.].
Regula în discuţie este consecinţa firească a regulii înscrise în
art. 2524 alin. (1) C.civ., având în vedere că, în ipoteza unui drept
subiectiv supus unui termen suspensiv, obligaţia corelativă acestuia
devine exigibilă la data împlinirii termenului, aşa încât numai de la acea
dată creditorul poate cere executarea ei.
Remarcăm că, prin partea finală a acestei dispoziţii legale, se pune
capăt unei controverse existente în doctrina corespunzătoare reglemen
tării anterioare, în sensul că rezultă fără dubiu că prescripţia acţiunii prin
care se solicită protecţia judiciară a unui drept afectat de un termen sus
pensiv începe să curgă de la împlinirea termenului nu numai atunci când
termenul a fost stabilit în favoarea debitorului sau şi în favoarea debi
torului, ci şi în cazul în care termenul a fost stabilit exclusiv în favoarea
creditorului.
însă, textul de lege poate ridica unele probleme pentru ipoteza în care
cel în favoarea căruia este stabilit termenul renunţă la beneficiul terme-
%
nului, deoarece se referă numai la situatia renunţării creditorului la terme-

7 i y
nul stabilit exclusiv în favoarea lui. Dacă termenul este stabilit în favoarea
atât a creditorului, cât şi a debitorului, atunci renunţarea la termen presu
pune acordul ambelor părţi, iar de la data acestui acord obligaţia devine
exigibilă, astfel că, în baza art. 2524 alin. (1) C.civ., prescripţia începe să
curgă. Dacă termenul este stabilit exclusiv în favoarea debitorului, iar
acesta renunţă la beneficiul termenului, prescripţia începe să curgă, pe
temeiul art. 2523 C.civ., de la data la care creditorul a cunoscut sau
trebuia să cunoască faptul că debitorul a renunţat la termen.
c) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia
începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia [art. 2524 alin. (3)
C.civ.].
Această regulă specială se justifică prin aceea că dreptul subiectiv

afectat de o condiţie suspensivă devine eficace nu din momentul naşterii
raportului juridic, ci de la data împlinirii condiţiei suspensive, deci numai
de la această dată creditorul poate solicita executarea obligaţiei corela
tive.111
Pentru ipoteza în care condiţia suspensivă a fost stipulată exclusiv în
interesul uneia dintre părţi, iar aceasta renunţă la condiţie, astfel încât,
potrivit art. 1406 C.civ., obligaţia devine simplă, apreciem că prescripţia
începe să curgă de la data renunţării creditorului la condiţie sau, după
caz, de la data la care creditorul a cunoscut ori trebuia să cunoască
împrejurarea că debitorul a renunţat la condiţia suspensivă.
2.2. Ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în

temeiul unui act anulat ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de
ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de
rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă (art. 2525 C.civ.), afară de
cazul în care acţiunea în restituirea prestaţiei are caracterul unei acţiuni
reale imprescriptibile extinctiv.
Pentru ipoteza nulităţilor amiabile, prescripţia acţiunii în restituire înce
pe să curgă de la data acordului părţilor prin care acestea au constatat
sau declarat nulitatea.
2.3. Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune

începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar
dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie
devine exigibilă (art. 2526 C.civ.).
Se observă că prima ipoteză are în vedere prestaţiile succesive cu
caracter individual, cum este cazul dobânzilor, iar cea de-a doua ipoteză
se referă la prestaţiile succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau voinţei
părţilor, un tot unitar, cum este cazul plăţii preţului în rate.
[11 Remarcăm totuşi, prin raportare la art. 2523 C.civ., o inconsecvenţă a

legiuitorului, în sensul că nu în toate cazurile la împlinirea condiţiei suspensive
creditorul află de această împrejurare.
2.4. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor contractuale
în cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expi

rarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei
de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despă
gubirilor datorate de asigurător (art. 2527 C.civ.).
Această regulă specială se aplică, aşa cum rezultă expres din textul
menţionat, numai în materia raporturilor de asigurare contractuală, iar nu
şi în materia asigurărilor prin efectul legii.
Subliniem că regula vizează doar raporturile dintre părţile contractante
(asigurător şi asigurat), iar nu şi raporturile dintre o parte contractantă şi
terţe persoane ce ar răspunde de prejudiciul asigurat.
2.5. Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate

printr-o faptă ilicită şi cazuri asimilate
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost

cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răs
punde de ea [art. 2528 alin. (1) C.civ.].111
Se observă că această regulă specială de determinare a începutului
prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspundere civilă pentru preju
diciile cauzate prin fapte ilicite se caracterizează prin stabilirea a două mo
mente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume,
pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care
răspunde de ea (moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă,
propus fie de către reclamant, fie de către pârâtul care pretinde că a
operat prescripţia extinctivă), iar, pe de altă parte, momentul obiectiv (care
urmează a fi determinat de instanţă) al datei la care păgubitul putea ori
trebuia să cunoască aceste elemente.121
t11 Exceptând cazurile în care prin norme speciale s-ar dispune altfel, durata
termenului de prescripţie extinctivă este cea prevăzută de art. 2517 C.civ., deci de
3 ani. Totuşi, în ipoteza în care fapta ilicită constituie nu numai un delict civil, ci
este o faptă sancţionată de legea penală, ar putea deveni incident art. 1394 C.civ.,
potrivit căruia, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de
legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a
răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
{2] Consecinţa infectării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un preju
diciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, ca urmare
a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dău-
Regula în discuţie se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat

printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba de răspundere civilă delictuală
sau de răspundere civilă contractuală, întrucât textul de lege nu face vreo
distincţie în acest sens, evident, în măsura în care nu există alte reguli
speciale.
Astfel, o nuanţare a acestei reguli speciale o întâlnim în cazul prevăzut
de art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pen
tru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată, care dispune
că „dreptul la acţiune pentru repararea pagubei, ce decurge din preve
derile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data
la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa
pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului, iar acţiunea pentru
repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la
data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie". Sem
nificaţia termenului de 10 ani la care se referă această dispoziţie legală
este aceea de a marca momentul limită până la care poate fi introdusă
acţiunea, fiind un termen de decădere.
O particularitate există în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a
acţiunii în răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele de concu-
nătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp. Astfel că nu se

poate aprecia la data aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întin
derea acestuia, întrucât evoluţia bolii, reacţia la tratament, nevoile materiale ale
bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment, iar agravarea stării de sănătate,
având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariţia
unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Situaţia este aceeaşi şi în cazul
prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului,
ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii. în consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune
începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă
este cunoscută efectiv - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 289 din 20 ianuarie 2012,
www.scj.ro.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire pentru privarea
de libertate dispusă în mod nelegat, începe să curgă de la data pronunţării hotă
rârii de revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanţa penală a anulat
mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei de sub
puterea acestui mandat, constatând că măsura arestării preventive solicitată de
parchet nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri penale, iar nu de la
data rămânerii definitive a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală. Aceas
ta, întrucât, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici procurorul şi, ulterior,
în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au pronunţat cu privire la
revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504
alin. (3) C.proc.pen. - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 737 din 8 februarie 2012,
www.scj.ro.
renţă neloială. Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru comba
terea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare, „dreptul la acţiune
prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care
păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a
cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”. Cât
priveşte semnificaţia termenului de 3 ani, apreciem, contrar unor susţineri
din literatura de specialitate, că nu este vorba de momentul la care cel
mai târziu începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de un an
(pentru ipoteza în care înăuntrul acestui termen de 3 ani victima practicii
neloiale nu a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat-o), ci textul
de lege instituie un termen limită înăuntrul căruia trebuie introdusă cere
rea de chemare în judecată, sub sancţiunea stingerii dreptului la acţiune,
chiar dacă cel lezat nu a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat
această pagubă;111 chiar şi în situaţia în care victima practicii neloiale a
luat cunoştinţă de cele două elemente la un moment situat spre sfârşitul
termenului de 3 ani (mai exact, la peste 2 ani de la data săvârşirii practicii
neloiale), ea nu va mai avea la îndemână un termen de un an calculat de
la acel moment,• ci va trebui să acţioneze
» înăuntrul termenului de 3 ani de
la data săvârşirii faptei.
Există o regulă specială şi în art. 18 din Legea nr. 158/2008 privind
publicitatea înşelătoare sau comparativă, în sensul că dreptul de a sesiza
faptele de publicitate înşelătoare sau comparativă se prescrie în termen
de 3 luni de la data la care persoanele, asociaţiile sau organizaţiile care
au un interes legitim, conform legii, au luat cunoştinţă de anunţul publi
citar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data apariţiei acestuia.
O altă nuanţare o întâlnim în ceea ce priveşte acţiunea prin care se
solicită acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discri
minării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în sensul că terme
nul de prescripţie de 3 ani curge de la data săvârşirii faptei sau de la data
la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei [art. 27
alin. (1) si (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tu
turor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare].
în privinţa acţiunii în răspundere civilă pentru daune nucleare, art. 12
din Legea nr. 703/2001, după ce stabileşte, în alin. (1), momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (de 30 de ani sau,
111 G . B o r o i, Dana B o r o i, Consideraţii referitoare la acţiunea în concurenţă

neloială, în revista „Juridica”, nr. 4/2001, p. 151.
după caz, 10 ani), anume data producerii accidentului nuclear, instituie, în

alin. (2), un termen limită până la care trebuie introdusă acţiunea, anume
3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil, fără ca
termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 12 alin. (1) să fie
depăşit. întrucât termenul de 3 ani este stabilit de art. 12 alin. (2) sub
sancţiunea stingerii dreptului la despăgubire, deci a dreptului subiectiv
civil de creanţă,» * rezultă că urmează a fi calificat ca un termen de decă-
dere. Se observă că acest termen de decădere trebuie avut în vedere în
toate situaţiile în care intervalul de timp situat între data la care el începe
să curgă (fie momentul subiectiv al cunoaşterii, de către victimă, a daunei
şi a identităţii operatorului responsabil, fie momentul pe care îl va deter
mina instanta, > * la care victima ar fi trebuit să cunoască cele două elemen-
te) şi data la care s-ar împlini termenul de prescripţie extinctivă este mai
mare de 3 ani, deoarece împlinirea termenului de decădere marchează
momentul până la care trebuie introdusă acţiunea în răspundere civilă
pentru daune nucleare; dacă, însă, termenul de decădere ar începe să
curgă cu mai puţin de 3 ani înainte de împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă, atunci, în principiu, momentul împlinirii termenului de prescrip
ţie extinctivă marchează data până la care trebuie introdusă acţiunea
(afară de cazul când prescripţia extinctivă fiind suspendată sau întreruptă,
termenul de decădere s-ar împlini înainte de împlinirea termenului de
prescripţie extinctivă).
Art. 2528 alin. (2) C.civ. extinde aplicarea, în mod corespunzător, a re
gulii stabilite de primul alineat în privinţa acţiunii în restituire întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
Spre exemplu, în cazul acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă
cauză, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care cel care
şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul
măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.
2.6. Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actului juridic
Pentru această ipoteză, legea distinge, pe de o parte, după cum acţiu

nea în anulare este exercitată de partea interesată sau, dacă este cazul,
de o terţă persoană interesată, iar, pe de altă parte, în funcţie de cauza de
nulitate relativă.
Astfel, potrivit art. 2529 alin. (1) C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea
în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviin
ţeze
> sau
* să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai
târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
Subliniem că termenul de 18 luni stabilit de art. 2529 alin. (1) lit. c)
C.civ. nu este un termen de prescripţie extinctivă sau un termen limită
până la care trebuie declanşată acţiunea, ci are funcţia de a marca mo
mentul de la care începe să curgă prescripţia pentru ipoteza în care cauza
de nulitate relativă nu a fost cunoscută înăuntrul acestor 18 luni. Se poate
spune că legea a instituit o prezumţie absolută conform căreia cauza de
nulitate relativă (alta decât violenţa şi dolul) a fost cunoscută ori trebuia să
fie cunoscută de cel interesat să invoce nulitatea relativă cel mai târziu la
expirarea termenului de 18 luni de la data încheierii actului juridic. De
exemplu, să presupunem că la data de 3 octombrie 2011, Primus,
aflându-se într-o eroare esenţială, cumpără un bun de la Secundus. Dacă
Primus descoperă că a avut o falsă reprezentare la încheierea acestui
contract de vânzare la data de 5 septembrie 2012 (deci înăuntrul ter
menului de 18 luni de la data încheierii contractului), atunci de la această
dată a început să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în anularea
contractului pentru eroare esenţială. însă, dacă până la data de 3 aprilie
2013, Primus nu descoperă că a fost în eroare esenţială, atunci de la
această dată începe să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în anulare.
Art. 2529 alin. (2) C.civ. prevede că, în cazurile în care nulitatea rela
tivă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă,
dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut exis
tenţa cauzei de nulitate. Evident că în această ipoteză nu îşi mai găseşte
aplicare termenul de 18 luni la care se referă art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ.
Precizăm că această regulă specială nu se aplică în cazurile în care
prin lege se prevede un alt moment de la care prescripţia începe să
curgă, deci, atunci când există alte reguli speciale referitoare la începutul
prescripţiei extinctive al dreptului la acţiunea în declararea nulităţii relative.
Astfel, conform art. 301 C.civ., termenul de prescripţie de 6 luni pentru
acţiunea în anularea căsătoriei începe să curgă:
- în cazul lipsei încuviinţărilor sau a autorizării cerute de lege, de la
data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru
încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta;
- în cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discer

nământului, de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care
cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernă
mântului;
- în cazul căsătoriei încheiate între tutor şi persoana minoră aflată sub
tutela sa, de la data încheierii căsătoriei.
Pentru actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
la care se referă art. 316 alin. (1) C.civ., dacă au fost încheiate cu neres
pectarea hotărârii judecătoreşti, dreptul la acţiunea în anulare se prescrie
în termen de un an de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de
existenta actului.
Conform art. 419 alin. (2) C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea în
nulitatea relativă a recunoaşterii unui copil începe să curgă de la data
încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului, termenul
de prescripţie fiind, în lipsa unei norme speciale, cel general, anume de
3 ani.
Termenul de prescripţie de 6 luni pentru acţiunea în declararea nulităţii
relative a adopţiei începe să curgă de la descoperirea erorii sau a dolului
ori de la data încetării violentei,
i 1 dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea
adopţiei [art. 479 alin. (2) C.civ.].
în cazul în care dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au
fost dezmoşteniţi este afectată de o cauză de nulitate relativă, termenul
de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au
fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii
moştenirii (art. 1076 C.civ.), cu precizarea că, în lipsa unei derogări expre
se, îşi va găsi aplicare termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani.
Potrivit art. 1124 C.civ., dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau
renunţării la moştenire se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de
violentă> de la încetarea acesteia,1 iar în celelalte cazuri din momentul în
care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
Termenul de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în anularea contrac
tului (sau în reducerea obligaţiilor) pentru leziune începe să curgă de la
data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) C.civ.].
Pentru acţiunea
> în declararea nulitătii
i contractului de societate,} cu
excepţia cauzei privind obiectul ilicit al societăţii, termenul de prescripţie
de 3 ani începe să curgă de la data încheierii contractului, potrivit
art. 1933 alin. (3) C.civ.
Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că regula pre

văzută de fostul art. 9 din Decretul nr. 167/1958, care era asemănător, nu
însă identic cu actualul art. 2529 alin. (1) C.civ., nu se aplica nici în cazul
acţiunii în anularea unui legat, apreciindu-se că prescripţia începe să curgă
de la data deschiderii succesiunii.113 în lipsa unui text de lege expres, con
sideram preferabilă o altă soluţie, în sensul de a se aplica regula specială
stabilită de lege pentru acţiunea în anularea actului juridic, însă cu o dero
gare, constând în aceea că termenul subiectiv de 18 luni să se calculeze
nu de la data încheierii actului, ci de la data deschiderii succesiunii.121
2.7. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente
Art. 2530 alin. (1) dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel,
prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau
executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau
contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de
la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz,
de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-
verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor
constatate.
Această regulă se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a
lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi
descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
Se observă că textul de lege menţionat stabileşte două momente alter
native, ambele obiective, de ia care începe să curgă prescripţia, anume:
un moment principal constând în data predării sau recepţiei finale a bunu
lui ori a lucrării; un alt moment, subsidiar, constând în data împlinirii ter
menului legal sau, după caz, voluntar pentru înlăturarea viciilor consta
tate, respectiv a lipsei calităţilor ori a cantităţilor convenite.
O regulă similară este înscrisă în art. 1880 alin. (1) C.civ. în materia
contractului de antrepriză pentru lucrări de construcţii, potrivit căruia
prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la
data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antre
prenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea vici
ilor constatate.
(1) A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 377/1972 şi dec.
nr. 1588/1972, în C.D. 1972, p. 167 şi p. 161; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec.
nr. 567/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 89.
[21 A se vedea şi Fr. Deak, o p .c it., p. 257; G. Boroi, o p .c it ., 2010, p. 318.
în cazul în care, potrivit unei dispoziţii speciale sau voinţei părţilor,

viciile aparente trebuiau denunţate, sub sancţiunea decăderii, într-un anu
mit termen, nerespectarea acestuia atrage însăşi pierderea dreptului de
garanţie, nemaipunându-se problema prescripţiei.
2.8. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse
în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau

construcţiei,111 prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru
aceste vicii.
Potrivit art. 2531 alin. (1) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel,
prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
- în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale
a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai
înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
- în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării
sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descope
rit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
Regula referitoare la începutul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în
răspundere pentru viciile lucrului, lucrării sau construcţiei se caracte
rizează prin aceea că stabileşte două momente alternative de la care
poate începe să curgă prescripţia şi anume, pe de o parte, un moment
subiectiv, constând în data descoperirii viciilor (acest moment urmează a
fi dovedit prin orice mijloc de probă), iar, pe de altă parte, un moment
obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie.
Aşadar, dacă înăuntrul termenului (legal sau, după caz, convenţional)
de garanţie partea a descoperit viciul ascuns, atunci de la momentul
descoperirii începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă; dacă însă
partea nu a descoperit viciul ascuns înăuntrul termenului de garanţie,
atunci la expirarea termenului de garanţie începe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă. Este necesar să se reţină că, în principiu, termenul
de garanţie nu marchează momentul limită până la care trebuie introdusă
[1] Poate fi vorba de acţiunea în rezoluţiunea vânzării (numită şi acţiune redhi-

bitorie), de acţiunea prin care cumpărătorul solicită reducerea corespunzătoare a
preţului (numită şi acţiune estimatorie), de acţiunea prin care se solicită înlăturarea
viciilor de către sau pe cheltuiala vânzătorului ori de acţiunea prin care se solicită
înlocuirea bunului cu unul de acelaşi fel.
acţiunea în justiţie; dacă însă viciile ascunse nu au apărut înăuntrul

termenului de garanţie, atunci obligaţia de garanţie se stinge în momentul
expirării termenului de garanţie, astfel încât nu se va mai pune problema
începutului prescripţiei acţiunii în răspundere, chiar şi atunci când, după
acest moment, s-ar ivi viciile respective. De altfel, din art. 2531 alin. (4)
C.civ. rezultă în mod expres că viciile trebuie întotdeauna să se ivească
înăuntrul termenelor de garanţie.
Termenele de garanţie prevăzute de art. 2531 C.civ. au însă caracter
subsidiar şi general, în sensul că expirarea lor marchează momentul la
care cel mai târziu poate începe să curgă prescripţia extinctivă numai
dacă, în cazul concret, nu îşi găseşte aplicare un termen special de
garanţie, indiferent că acesta ar fi legal sau convenţional [art. 2531
alin. (5) C.civ.]. Spre exemplu, art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind cali
tatea în construcţii prevede două termene speciale de garanţie şi anume
un termen determinat (10 ani de la recepţia lucrării) pentru viciile ascunse
obişnuite, precum şi un termen nedeterminat (durata de existenţă a
construcţiei) pentru viciile structurii de rezistenţă.
Această regulă specială se aplică şi în cazul executării unor lucrări
curente, termenele legale de garanţie fiind însă de o lună, respectiv de 3
luni [art. 2531 alin. (2) C.civ.], în cazul lipsei calităţilor convenite ori a
lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri nu
puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală
[art. 2531 alin. (3) C.civ.], în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un
termen de valabilitate, precum şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru
care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare [art. 2531
alin. (6) C.civ.].
2.9. Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive
Atât pentru acţiunea prin care se solicită restituirea darurilor primite în

considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în considerarea căsătoriei
(art. 268 C.civ.), cât şi pentru acţiunea în despăgubiri exercitată împotriva
părţii care rupe logodna în mod abuziv (art. 269 C.civ.), termenul de
prescripţie extinctivă de un an începe să curgă de la data ruperii logodnei
(art. 270 C.civ.).
Termenul de prescripţie extinctivă de un an aplicabil acţiunii revocatorii
exercitate de creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimu
lui matrimonial începe să curgă de la data la care au fost îndeplinite for
malităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai

înainte de aceste împrejurări pe altă cale [art. 369 alin. (3) C.civ.].
Cât priveşte acţiunea în stabilirea maternităţii, pentru ipoteza în care
copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi o pot
introduce în termenul de prescripţie extinctivă de un an care începe să
curgă de la data decesului acestuia [art. 423 alin. (5) C.civ.].
De asemenea, moştenitorii copilului pot introduce acţiunea în stabilirea
paternităţii în termenul de prescripţie extinctivă de un an care începe să
curgă de la data decesului acestuia [art. 427 alin. (2) C.civ. şi art. 423
alin. (5) C.civ.].
în cazul acţiunii în despăgubire exercitate de mama copilului împotriva
pretinsului tată pentru plata a jumătate din cheltuielile naşterii, ale lehuziei
şi cele efectuate cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de
lehuzie, termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani începe să curgă de la
naşterea copilului [art. 428 alin. (3) C.civ.].
în privinţa acţiunii în tăgada paternităţii exercitate de către soţul
mamei, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă fie de la data la
care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată
ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii [art. 430
alin. (1) C.civ.].
în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii pornite de către mamă, ter
menul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data naşterii copilului
[art. 431 alin. (1) C.civ.].
Acţiunea în tăgada paternităţii exercitată fie de moştenitorii soţului
mamei, fie de către moştenitorii mamei, în cazul în care aceştia au dece
dat înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, se prescrie în
termen de un an de la data decesului [art. 430 alin. (3) C.civ. şi art. 431
alin. (2) C.civ.].
Cât priveşte acţiunea în tăgada paternităţii formulată de moştenitorii
tatălui biologic, aceasta este supusă unui termen de prescripţie de un an
care începe să curgă de la data decesului [art. 432 alin. (2) teza a ll-a
C.civ.].
Pentru acţiunea în tăgada paternităţii exercitată de moştenitorii copi
lului, în cazul în care acesta a decedat înainte de a introduce acţiunea,
termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data decesului
[art. 433 alin. (3) C.civ. şi art. 423 alin. (5) C.civ.].
în cazul acţiunii în revendicare pentru avulsiune, termenul de pres
cripţie de un an începe să curgă de la data la care porţiunea de teren este
smulsă de mal şi alipită la terenul altui proprietar riveran (art. 572 C.civ.).
Cât priveşte acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe

terenul altuia, termenul de prescripţie de 30 de zile începe să curgă de la
data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului [art. 576
alin. (1) C.civ.].
Prescripţia extinctivă a acţiunii în despăgubire exercitată de proprie
tarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să
curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere [art. 620 alin. (1) C.civ.],
termenul de prescripţie fiind, în lipsa unei dispoziţii speciale, cel de drept
comun, adică de 3 ani.
în cazul acţiunii posesorii, termenul de prescripţie de un an începe să
curgă de la data tulburării sau deposedării [art. 951 alin. (1) C.civ.].
în ipoteza acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, termenul
de prescripţie de un an începe să curgă din ziua în care donatorul a ştiut
că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine [art. 1024 alin. (1) C.civ.], iar
dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare, moşte
nitorii acestuia pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de
la data decesului [art. 1024 alin. (3) C.civ.].
Cât priveşte acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sar
cinii, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care
sarcina trebuia executată [art. 1027 alin. (3) C.civ.].
Pentru acţiunea în despăgubire în cazul revocării fără justă cauză a
promisiunii publice de recompensă, termenul de prescripţie de un an
curge de la data publicării revocării [art. 1329 alin. (4) C.civ.].
Dacă prin lege nu se prevede altfel, termenul de prescripţie de un an
pentru acţiunea revocatorie (pauliană) începe să curgă la data la care
creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul din actul atacat
(art. 1564 C.civ.).
în cazul acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de contract, termenul de prescripţie de 6 luni curge de la data la
care contractul trebuia încheiat [art. 1669 alin. (2) C.civ.].
Cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al acesteia, care poate fi
cerută oricând, pentru acţiunea în constatarea sau în declararea nulităţii
societăţii, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data încheierii
contractului [art. 1933 alin. (3) C.civ.].
Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin declararea
sau, după caz, constatarea nulităţii societăţii se prescrie în termen de 3 ani,
care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecă
toreşti de declarare sau constatare a nulităţii. Dispariţia cauzei de nulitate
sau regularizarea societăţii nu împiedică exercitarea dreptului la acţiune în
despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin intervenţia nulităţii,

dreptul la acţiune, fiind supus prescripţiei, se prescrie în termen de 3 ani
din ziua în care nulitatea a fost acoperită (art. 1936 C.civ.).
Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în
termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie
sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia drep
tului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în
afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni (art. 2071 C.civ.).
Prescripţia extinctivă a acţiunii în stabilirea de către instanţă a unui
termen de restituire în cazul împrumutului de consumaţie începe să curgă
de la data încheierii contractului (art. 2163 C.civ.), termenul de prescripţie
fiind cel general, anume de 3 ani.
în materia contractului de cont curent, termenul de prescripţie de un an
pentru acţiunea prin care se solicită rectificarea erorilor de calcul, făcute
cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora ase
menea începe să curgă de la data comunicării extrasului de cont curent
(art. 2182 C.civ.).
Pentru contractul de cont bancar curent, art. 2190 C.civ. prevede că
dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea
contului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului
curent. în cazul în care contul curent a fost închis din initiativa institutiei de
» i
credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul

sau, după caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat în acest sens
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu
sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.
Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce a format
obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acţiunii confesorii prin care se pre
tinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui imobil
ori chiar al acţiunii personale prin care se invocă un drept de folosinţă
asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară (art. 520 C.proc.civ.).
Subsecţiunea a ll-a. Suspendarea p re s c rip ţie i e xtin ctive
1. Noţiune. Justificare
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a

cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de
prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului

la acţiune în imposibilitate de a acţiona.
Pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul său sancţionator,
este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune, să
existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea reală, efectivă de a se
adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridică a dreptului său
subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au
fost modificate prin acordul expres al părţilor [art. 2515 alin. (3) C.civ.], în
care titularul dreptului la acţiune este în imposibilitate de a acţiona, cursul
prescripţiei extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situaţia în care
titularului dreptului la acţiune i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea
imputa pasivitatea sau neglijenţa sa în a acţiona, ceea ce ar echivala cu
deturnarea prescripţiei extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea,
legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.
Subliniem că, pentru a fi vorba de suspendarea prescripţiei extinctive,
este necesar ca împrejurările care constituie cauze de suspendare să
apară în timp ce prescripţia extinctivă este în curs, deci după ce prescrip
ţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de
prescripţie extinctivă. în cazul în care aceste împrejurări intervin mai înain
te de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs va fi nu de
suspendare a prescripţiei extinctive, ci de amânare (întârziere) a începu
tului prescripţiei extinctive. Faptul că este vorba de două noţiuni distincte
rezultă şi din preambulul art. 2532 C.civ. („prescripţia nu începe să curgă,
iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă ...”). Această precizare ar
prezenta importanţă practică în cazul în care termenul de prescripţie
extinctivă ar fi mai scurt de o lună, în sensul că, nefiind vorba de suspen
darea cursului prescripţiei extinctive, ci de amânarea începutului prescrip
ţiei extinctive, nu îşi vor mai găsi aplicare prevederile înscrise în art. 2534
alin. (2) C.civ. (în legătură cu efectul special al suspendării prescripţiei
extinctive), deci, după încetarea cauzei care a determinat amânarea înce
putului cursului ei, prescripţia extinctivă se va împlini la expirarea termenului
de prescripţie (prin ipoteză, acesta este mai scurt de o lună), iar nu la expi
rarea termenului de o lună la care se referă art. 2534 alin. (2) C.civ.
2. Cauzele de suspendare
2.1. Cauzele generale de suspendare
Potrivit art. 2532 C.civ., prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a

început să curgă, prescripţia se suspendă:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;[1]

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi
reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecăto
reşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în
afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;121
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost
ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit
legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum
sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele ase
menea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii,
dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte
din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobi
lizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se
111 Pentru a fi vorba de suspendarea prescripţiei extinctive, este necesar ca

raportul juridic având în conţinut dreptul prescriptibil să se nască înainte de
încheierea căsătoriei (dacă se naşte în timpul căsătoriei va fi vorba de o amânare
a începutului cursului prescripţiei), iar termenul de prescripţie extinctivă să nu se fi
împlinit anterior încheierii căsătoriei.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că această cauză de sus
pendare nu se poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubini - C.S.J., s.
civ., dec. nr. 2426/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 122, soluţie care poate fi
mentinută şi în actuala reglementare.
Această cauză de suspendare nu se aplică în cazul cererii de evicţiune,
totală sau parţială, privind imobilul adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită
imobiliară, deoarece art. 520 C.proc.civ. instituie o derogare de la dreptul comun,
prevăzând că „prescripţia curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor
puse sub interdicţie".
găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile

războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă
prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de între
rupere, cât timp nu a încetat această împiedicare;111forţa majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.
2.2. Cauzele speciale de suspendare
Existenţa altor cazuri în care cursul prescripţiei extinctive nu începe

sau se suspendă este evocată de chiar art. 2532 pct. 10 C.civ., iar arti
colul următor prevede 3 astfel de cazuri în materie succesorală.
Astfel, prescripţia extinctivă nu curge contra creditorilor defunctului în
privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceas
ta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp
nu a fost numit un curator care să îi reprezinte [art. 2533 alin. (1) C.civ.].
Prescripţia nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp
aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi
reprezinte [art. 2533 alin. (2) C.civ.].
De asemenea, prescripţia nu curge contra moştenitorilor, în privinţa
creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării
moştenirii şi până la data lichidării ei [art. 2533 alin. (3) C.civ.].
[11 Dreptul prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru prejudiciile cauzate
ca urmare a deportării din motive etnice este un drept patrimonial, fiind supus
prescripţiei extinctive. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei prici
nuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul
încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, însă regimul politic care a subzistat
în ţara noastră până în decembrie 1989 se constituie într-un caz de forţă majoră
care a împiedicat, în mod obiectiv, persoana îndreptăţită să promoveze acţiunea
în justiţie împotriva statului. Fiind recunoscută suspendarea prescripţiei extinctive
pentru perioada 1944-2000, respectiv până la apariţia O.G. nr. 105/1999, aprobată
prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că prin acest act normativ s-a regle
mentat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de
regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945,
termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2000 şi s-a
împlinit în anul 2003, astfel că dreptul material la acţiune este prescris în situaţia
formulării acţiunii după această dată - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1323/2012, www.
scj.ro. în speţă, nu a fost propriu-zis vorba de o suspendare a cursului prescripţiei
extinctive, ci de o amânare a începutului acestuia.
O altă cauză specială de suspendare ori amânare a începutului cursu

lui prescripţiei extinctive este prevăzută de art. 430 alin. (2) C.civ. pentru
exercitarea dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii de către soţul ma
mei, anume starea de incapacitate a acestuia, termenul de prescripţie ne
curgând împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească pe intervalul
de timp situat între punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei, indife
rent dacă acesta are sau nu tutore. Se observă că nu este vorba de o
simplă aplicaţie a cauzei de suspendare înscrisă în art. 2532 pct. 4 C.civ.,
aceasta din urmă vizând doar ipoteza în care cel lipsit de capacitate de
exerciţiu (sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) nu are reprezentant
legal (respectiv ocrotitor legal).
în materia accesiunii imobiliare artificiale, prescripţia acţiunii autorului
lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de pro
prietar să deţină imobilul [art. 591 alin. (1) C.civ.].
Prescripţia acţiunii prin care proprietarul terenului solicită obligarea
superficiarului care a modificat structura construcţiei la repunerea în
situaţia anterioară este suspendată până la expirarea duratei superficiei
[art. 695 alin. (3) C.civ.].
Prescripţia acţiunii în răspundere pentru ţinerea defectuoasă a cărţii
funciare este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac
prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare [art. 915
alin. (2) C.civ.].
Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului
cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul
unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoa
relor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la repa
raţie [art. 1395 C.civ.].
O altă cauză specială este prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006,
care dispune că, „de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept
toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau bunurilor sale”.
Art. 49 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profe
siei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o altă
cauză de suspendare, dispunând că termenul de prescripţie a dreptului la
acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu
data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de
mediere în oricare dintre modurile prevăzute de această lege.
3. Efectele suspendării
3.1. Efectul general
Potrivit art. 2534 alin. (1) C.civ., de la data când cauza de suspendare
a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea ter
menului şi timpul scurs înainte de suspendare.
Plecându-se de la această dispoziţie legală, s-ar putea deosebi între:
efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei
de suspendare; efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce niciun
efect juridic, întrucât intervalul de timp scurs între momentul la care se
situează începutul cursului prescripţiei extinctive şi data apariţiei cauzei
de suspendare va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea cursului
prescripţiei extinctive, deci intervalul de timp situat între momentul apari
ţiei cauzei de suspendare şi momentul încetării cauzei de suspendare nu
va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.
Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripţiei extinctive este reluat
din momentul în care fusese oprit, deci la intervalul de timp scurs înainte
de suspendare se va mai adăuga un interval de timp, astfel încât suma
acestora să fie egală cu durata termenului de prescripţie extinctivă.
Practic, dacă a operat o cauză de suspendare a cursului prescripţiei
extinctive, determinarea momentului până la care poate fi declanşată ac
ţiunea se face prin adăugarea la durata termenului de prescripţie aplicabil
în speţă, socotit de la data la care prescripţia extinctivă a început să
curgă, a intervalului de timp cât a durat cauza de suspendare. Spre exem
plu, dacă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la
data de 3 octombrie 2011, iar la data de 1 august 2012 a apărut o cauză
de suspendare a cursului prescripţiei care a încetat la data de 1 octombrie
2012, deci suspendarea a durat 2 luni, prescripţia extinctivă se va împlini
la data de 3 decembrie 2014.
3.2. Efectul special
Acest efect al suspendării cursului prescripţiei extinctive este prevăzut

în art. 2534 alin. (2) C.civ., conform căruia prescripţia nu se va împlini mai
înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a
încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor
împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea

suspendării.
Aşadar, efectul special al suspendării nu se produce în toate cazurile,
ci numai atunci când până la împlinirea termenului de prescripţie extinc
tivă au rămas: mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie extinctivă
aplicabil în speţă este mai mare de 6 luni; mai puţin de o lună, dacă ter
menul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţa respectivă este de 6 luni
ori mai scurt de 6 luni.
Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive constă în
prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în
aşa fel încât intervalul de timp cuprins între momentul încetării cauzei de
suspendare şi cel al împlinirii prescripţiei extinctive să fie de 6 luni sau de
o lună, după cum termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă este
mai mare de 6 luni, respectiv este de 6 luni sau mai scurt.
De exemplu, dacă un termen de prescripţie extinctivă de un an a
început să curgă la 5 octombrie 2011, iar în intervalul 11 iunie - 11 iulie
cursul prescripţiei a fost suspendat, prescripţia extinctivă se va împlini la
11 ianuarie 2013 (iar nu la 5 noiembrie 2012). Iar dacă un termen de
prescripţie extinctivă de 3 luni a început să curgă la 15 februarie 2012, iar
în intervalul 1 - 20 mai cursul prescripţiei a fost suspendat, prescripţia
extinctivă s-a împlinit la 20 iunie 2012.
3.3. Beneficiul şi extinderea efectului suspendării
Potrivit art. 2535 C.civ., suspendarea prescripţiei poate fi invocată

numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întreru
pere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Suspendarea nu
are însă caracter judiciar, în sensul că nu trebuie pronunţată de organul
de jurisdicţie, ci efectele acesteia se produc de drept (ope legis), în
măsura în care este invocată de partea care a fost împiedicată să facă
acte de întrerupere, deci, dacă în cursul procesului partea adversă îi
opune prescripţia extinctivă, instanţa doar va constata, la cererea titula
rului dreptului prescriptibil, că a operat suspendarea cursului prescripţiei
extinctive şi va trece la soluţionarea cauzei în fond.
Pentru ipoteza în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei
extinctive a fost garantată de un fideiusor, art. 2536 C.civ. prevede că
suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor
produce efecte în privinţa amândurora.
Cât priveşte obligaţiile indivizibile, indiferent că ar fi vorba de o indivi

zibilitate activă sau pasivă, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre
creditori sau, după caz, debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433
alin. (1) C.civ.].
De asemenea, în cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei în
folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi
creditori solidari [art. 1441 alin. (1) C.civ.], iar suspendarea prescripţiei
faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi code
bitori [art. 1449 alin. (1) C.civ.].
Subsecţiunea a IH-a. în tre ru p e re a p re s c rip ţie i e xtin ctive
Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului

acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia
unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.
Pentru înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive,
trebuie pornit de la două premise, anume, pe de o parte, lipsa de convin
gere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale, lipsă de
dusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situaţiei
de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind con
formă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia. Ori de câte ori
aceste două premise nu se mai confirmă, în sensul că titularul dreptului
subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul
căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire
faţă de titularul dreptului, prin recunoaşterea datoriei sale, înseamnă că
nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive.
Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii
prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit
legii, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor
[art. 2515 alin. (3) C.civ.], cauze de întrerupere să intervină după ce
prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea ter
menului de prescripţie extinctivă.111Totuşi, recunoaşterea dreptului prin act
scris sau constituirea de garanţii după împlinirea termenului de prescripţie
(11 A se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1317/1996, în C.P.J.C.
1993-1998, p. 74, în care se subliniază că demersurile ulterioare împlinirii terme
nului de prescripţie nu pot avea valoarea unor acte întreruptive.
produce, în baza art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 alin. (1) C.civ., acelaşi
efect ca şi întreruperea.
2. Cauzele de întrerupere
Potrivit art. 2537 C.civ., prescripţia extinctivă se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice
alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folo
sul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbi
trare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insol-
venţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite
de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui
acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în
cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea
urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc
constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este
pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
în legătură cu recunoaşterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C.civ. preci
zează că aceasta se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi
expresă sau tacită.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recunoaşterea este tacită atunci
când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului
celui împotriva căruia curge prescripţia, textul de lege indicând ca acte de
recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte,
a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată111 şi altele
asemenea.
[1J A se vedea şi Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1887/1994, în C.P.J.
1993-1997, p. 149.
S-a mai decis că predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de
vânzare-cumpărare în posesia celui ce urmează să îl cumpere echivalează cu o
recunoaştere a dreptului acestuia de a cere încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, recunoaştere care întrerupe prescripţia, iar o nouă prescripţie extinc
tivă nu va începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia celui ce urmează
să-l cumpere - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 188/1981, în C.D. 1981, p. 65. Dacă
Art. 2538 alin. (3) C.civ. dispune că poate invoca recunoaşterea tacită
şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act
juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză
de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la
cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de
aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.
Cât priveşte cazurile de întrerupere prevăzute de art. 2537 pct. 2 şi 3
C.civ., o serie de precizări importante sunt făcute de art. 2539 C.civ.
Astfel, alin. (1) prevede că prescripţia este întreruptă chiar dacă sesi
zarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală ne
competent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
Aşadar, în cazul în care cererea este introdusă la un organ necom
petent, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă de la data introducerii
cererii la acel organ, iar nu de la data la care sesizarea va ajunge ia orga
nul competent potrivit legii (de exemplu, ca urmare a declinării compe
tenţei). Totuşi, prescripţia extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci
când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să
pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea de chema
re în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române (art. 157 din
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept inter
naţional privat, cu modificările şi completările ulterioare).111 De asemenea,
prescripţia extinctivă nu este întreruptă nici atunci când cererea de che
mare în judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicţională,
deoarece un astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanţe.123
bunul a fost predat în momentul încheierii antecontractului sau chiar mai înainte de
acest moment, practic, este vorba de o amânare a începutului cursului prescripţiei
extinctive.
De asemenea, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indivi-
ziune (coproprietate) de către moştenitorul care a plătit peste partea sa din dato
riile şi sarcinile moştenirii poate echivala cu o recunoaştere din partea celorlalţi moş
tenitori -T rib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, în C.D. 1987, p. 118.
Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sinalagmatic (art. 1556
C.civ.) implică recunoaşterea, de către partea care invocă excepţia, a dreptului
cocontractantului, astfel încât prescripţia extinctivă a acestuia se întrerupe.
m Pentru soluţiile ce urmează a fi pronunţate de către instanţa sesizată de re
clamant, atunci când aceasta constată că, potrivit legii, nu este competentă să
rezolve cauza respectivă, a se vedea, spre exemplu, G. Boroi, Codul de proce
dură ..., op. cit., voi. I, p. 72.
[21 A se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 820/1995, în C.P.J.C.
1993-1998, p. 73 (în speţă, cererea a fost adresată Guvernului).
Art. 2539 alin. (2) C.civ. dispune, în teza I, că prescripţia nu este între
ruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbi
trare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a
renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă,111 anulată ori s-a perimat
printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă, potrivit dispoziţiei legale înscrise
în teza a ll-a, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotă
rârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă
cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să
fie admisă.
Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau
arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. în acest caz însă,
dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a
prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori
de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat
[art. 2539 alin. (3) C.civ.].
în sfârşit, alin. (4) al art. 2539 C.civ. stabileşte că dispoziţiile primelor
trei alineate ale sale se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când
prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului
a cărui acţiune se prescrie.
Se impun însă unele sublinieri.
Considerăm că ambele teze ale art. 2539 alin. (2) C.civ. nu se aplică şi
cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă s-ar admite soluţia
contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiaşi articol ar deveni o dispoziţie
legală inutilă. Aşadar, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescrip
ţia extinctivă se consideră întreruptă la data la care a fost introdusă acea
cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii de anulare.
De asemenea, menţionăm că art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.civ. are o
redactare incompletă, întrucât, în cazul renunţării la judecată se pronunţă
[1J în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefon

dată, neîntemeiată (deci instanţa, soluţionând procesul pe fond, a constatat că
dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că reclamantul nu este titu
larul acestui drept), nu va mai prezenta interes faptul că prescripţia extinctivă nu a
fost întreruptă ori de câte ori, într-un al doilea proces, pârâtul s-ar putea apăra
invocând excepţia autorităţii de lucru judecat dedusă din prima hotărâre (ceea ce
presupune tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi
cauză).
o încheiere prin care instanţa ia act de acest act procesual de dispoziţie,

iar în cazul perimării instanţa pronunţă o hotărâre prin care constată peri
marea. Apreciem, însă, că şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiu
ne, dacă este reiterată cererea în termen de 6 luni de la data rămânerii
definitive a încheierii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată sau a
hotărârii prin care s-a constatat perimarea, prescripţia va fi considerată
întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare pre
cedentă,’ cu condiţia
i ca noua cerere să fie admisă.
Tot în legătură cu dispoziţia legală înscrisă în art. 2539 alin. (2) teza
a ll-a C.civ., se observă că aceasta are în vedere cu precădere ipoteza
când termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii ar expira
după împlinirea termenului de prescripţie.
Se observă că în cazul întreruperii prescripţiei extinctive prin introdu
cerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii
se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a
cererii respective. în consecinţă, între data sesizării instanţei şi data rămâ
nerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripţiei extinctive este provi
zorie şi condiţionată, în sensul că definitivarea (consolidarea) efectului
întreruptiv este condiţionată de admiterea cererii de chemare în judecată
(de arbitrare) şi de rămânerea definitivă a hotărârii. însă, efectul întrerup
tiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată (de arbitrare) va dispă
rea cu efect retroactiv (deci se va considera că prescripţia extinctivă nu a
fost întreruptă prin introducerea cererii) dacă nu se va ajunge la pronun
ţarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective, eventual,
ţinând cont şi de art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.civ., precum şi de cazul
prevăzut de art. 2539 alin. (3) C.civ., deci când va interveni prescripţia
dreptului de a obţine executarea silită a hotărârii prin care s-a admis
cererea.
Cât priveşte cauza de întrerupere prevăzută de art. 2537 pct. 4 C.civ.,
trebuie reţinut că, potrivit art. 2540 C.civ., prescripţia este întreruptă prin
punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă
aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la
data punerii în întârziere. Altfel spus, şi în acest caz întreruperea prescrip
ţiei extinctive este provizorie şi condiţionată de declanşarea procesului
având ca obiect protecţia judiciară a dreptului prescriptibil în termen de 6
luni de la data punerii în întârziere.
3. Efectele întreruperii
Din art. 2541 alin. (1) şi (2) C.civ., rezultă că întreruperea cursului
prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
- ştergerea prescripţiei extinctive începute înainte de apariţia cauzei
de întrerupere;
- începerea, după întrerupere, a cursului unei noi prescripţii extinctive.
Felul (natura) noii prescripţii extinctive care începe să curgă după ce a
operat întreruperea se determină în raport de cauza de întrerupere a
prescripţiei extinctive.
Astfel, dacă întreruperea s-a produs ca urmare a recunoaşterii, va
începe să curgă o prescripţie extinctivă de acelaşi fel cu cea înlăturată
[art. 2541 alin. (3) C.civ.], deci tot o prescripţie extinctivă a dreptului
material la acţiune.
în cazul întreruperii ca urmare a introducerii cererii de chemare în jude
cată sau de arbitrare (admisă prin hotărâre definitivă), noua prescripţie
extinctivă va avea un alt obiect, anume prescripţia extinctivă a dreptului
de a obţine executarea silită, această din urmă prescripţie începând să
curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii
[art. 2541 alin. (4) C.civ.].
Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insol-
venţei sau a urmăririi silite, va începe să curgă o prescripţie extinctivă de
acelaşi fel de ia data la care există din nou posibilitatea legală de valo
rificare a creanţei rămase neacoperite [art. 2541 alin. (5) C.civ.].
în cazul în care prescripţia a fost întreruptă, potrivit art. 2537 pct. 3
C.civ., întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare,
a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspen
dare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei
penale; dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, între
ruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să
curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă
a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea
[art. 2541 alin. (5) C.civ.], în ambele ipoteze începând să curgă tot o
prescripţie a dreptului material la acţiune, afară de ipoteza în care instanţa
penală a soluţionat latura civilă, când noua prescripţie care va începe va
avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită.
4. Beneficiul şi extinderea efectului întreruptiv
Potrivit art. 2542 alin. (1) C.civ., efectele întreruperii prescripţiei profită
celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui
împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel.
Pentru situaţia în care prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea
dreptului de către cel în folosul căruia curgea, alin. (2) al aceluiaşi articol
dispune că efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
Pentru ipoteza în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei
extinctive a fost garantată de un fideiusor, art. 2543 C. civ. prevede că
întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiu-
sorului produce efecte în privinţa amândurora.
Cât priveşte obligaţiile indivizibile, indiferent că ar fi vorba de o indivi
zibilitate activă sau pasivă, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre
creditori sau debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433 alin. (2)
C.civ.].
în cazul obligaţiilor solidare, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia
dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari [art. 1441 alin. (2)
C.civ.], iar întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari
produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 1449 alin. (1) C.civ.].
însă, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului soli
dar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui
moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară [art. 1449
alin. (2) C.civ.].
Subsecţiunea a IV-a. R epunerea în te rm e n u l

de p re s c rip ţie e x tin c tiv ă
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu

caracter general, de art. 2522 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „cel care, din
motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus
prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în
termen şi judecarea cauzei”.
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi definită ca
beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile
anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile

chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.
Cât priveşte justificarea reglementării repunerii în termenul de prescrip
ţie extinctivă, trebuie să se ţină cont de finalitatea instituţiei prescripţiei
extinctive (sancţionarea conduitei culpabile a titularului dreptului subiectiv,
constând în inactivitatea acestuia); în acele situaţii în care inactivitatea
titularului s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor prescrip
ţiei extinctive ar deturna această instituţie de la finalitatea ei, aşa încât s-ar
sancţiona atitudinea titularului dreptului subiectiv, deşi nu i s-ar putea repro
şa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea între ceea ce le
gea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce reprezintă
realitatea.
Trebuie însă reţinut că repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
este o măsură excepţională.
2. Domeniul repunerii în term enul de prescripţie extinctivă
Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale

prescripţiei extinctive, care sunt indicate de lege, cauzele de repunere în
termenul de prescripţie extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci
art. 2522 alin. (1) C.civ. se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că
este vorba de „motive temeinice” , fiind, deci, lăsate la libera apreciere a
organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie
de situaţia concretă din speţă.
Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă, ar trebui să se înţeleagă doar acele împrejurări care,
fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci,
vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în
sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exer
citarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii ase
mănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată,
nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.
în alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude
atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat
cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repu
nerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz
contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa).
Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde

încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
în jurisprudenţa corespunzătoare reglementării anterioare au fost con
siderate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă:
- spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în
numele căruia urma să introducă acţiunea;111
- părăsirea minorului de către reprezentantul legal;121
- cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai
după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc.
în schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în
termenul de prescripţie extinctivă:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv.131 Apreciem
că, în actuala reglementare, soluţia trebuie nuanţată, luând în considerare
şi soluţia dată de art. 1208 alin. (2) C.civ. în ceea ce priveşte eroarea de
drept ca viciu de consimţământ, deoarece raţiunile sunt aceleaşi. Aşadar,
în cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la
acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile”, necunoaşte
rea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen;
dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept ar privi dispoziţii legale
care nu sunt „accesibile şi previzibile”, titularul dreptului ar putea fi repus,
la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă.
- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei
juridice sau a juristului acesteia, boala juristului;
- nesocotirea unor cerinţe legale etc.
3. Termenul pentru repunerea în term enul de prescripţie extinc

tivă
Art. 2522 alin. (2) C.civ. stabileşte atât durata termenului de repunere
în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi începutul acestui termen,
dispunând că „repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea
şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de
zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie” .
(11Trib. jud. Covasna, dec. civ. nr. 53/1977, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 55.
(21Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 590/1986, în C.D. 1986, p. 82.
[3! Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1465/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 170.
Subliniem că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2522 alin. (2)

C.civ., priveşte atât cererea de repunere în termenul de prescripţie extinc
tivă, cât şi introducerea cererii prin care se exercită dreptul la acţiune
privind pretenţia pe fond.
Cât priveşte natura juridică a termenului de 30 de zile stabilit de
art. 2522 alin. (2) C.civ., considerăm că aplicarea criteriului instituit de
art. 2547 C.civ. conduce la concluzia că este vorba de un termen este de
prescripţie extinctivă, iar nu de decădere.
4. Efectul repunerii în term enul de prescripţie extinctivă
Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă constă, în esenţă,

în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de pres
cripţie extinctivă a expirat. în alte cuvinte, prin repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei, organul
de jurisdicţie având astfel posibilitatea să treacă la soluţionarea pricinii pe
fond.
Cât priveşte modul în care operează repunerea în termenul de pres
cripţie extinctivă, este de reţinut că, spre deosebire de suspendarea pres
cripţiei extinctive şi întreruperea prescripţiei extinctive (ale căror efecte se
produc de drept, organul de jurisdicţie doar constatând intervenirea unei
cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive), repu
nerea în termenul de prescripţie extinctivă are caracter judiciar, deci pre
supune pronunţarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie, hotărâre
care trebuie motivată, spre a putea fi supusă controlului judiciar.
Soluţionarea cererii de repunere în termenul de prescripţie extinctivă
este de competenţa organului de jurisdicţie competent să rezolve pricina
care are ca obiect protecţia judiciară a dreptului subiectiv respectiv.
Mai precizăm că, în actuala reglementare, repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă nu mai poate fi dispusă din oficiu de către organul de
jurisdicţie, ci trebuie solicitată de titularul dreptului la acţiune supus pres
cripţiei.
Desigur că ar putea să fie vorba de aceeaşi cerere de chemare în ju
decată care să conţină un prim capăt de cerere prin care se solicită repu
nerea în termenul de prescripţie extinctivă, precum şi un alt capăt de ce
rere privind valorificarea pretenţiei. Acesta din urmă va fi cercetat pe fond
numai dacă instanţa va încuviinţa cererea de repunere în termenul de
prescripţie extinctivă; când cererea de repunere în termenul de prescripţie
extinctivă se respinge (ca neîntemeiată sau chiar ca prescrisă), capătul de

cerere privind pretenţia va fi respins ca prescris.
Subsecţiunea a V-a. îm p lin ire a p re s c rip ţie i e xtin ctive
1. Precizări prealabile
Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă impli

că un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
-te rm e n u l de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întreru
pere a prescripţiei extinctive;
- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împli
neşte prescripţia extinctivă.
2. Regulile de stabilire a momentului împlinirii prescripţiei extinc

tive
Regulile în funcţie de care se determină momentul împlinirii termenelor

de prescripţie extinctivă sunt prevăzute de art. 2551-2556 C.civ., cu preci
zarea că acestea se aplică oricărui termen, indiferent de natura şi izvorul
lui, iar nu numai termenelor de prescripţie extinctivă.
Cât priveşte modul de calcul al duratei termenului, trebuie deosebit
după cum termenul este stabilit pe ani, luni sau săptămâni, pe zile ori pe
ore.
Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă
ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început
să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii
se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi
jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la
sfârşitul termenului (art. 2552 C.civ.).
în cazul termenului stabilit pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi
a termenului. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. Dacă,
însă, este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru
[art. 2553 alin. (1)-(3) C.civ.].
în cazul termenului stabilit pe ore, art. 2555 C.civ. prevede că nu se iau

în calcul prima şi ultima oră a termenului.
Potrivit art. 2554 C.civ., dacă ultima zi a termenului este o zi nelu
crătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare
care îi urmează. Această dispoziţie se aplică nu numai în cazul termenului
stabilit pe zile, ci şi în cazul termenului stabilit pe săptămâni, luni sau ani.
Aşadar, termenul de prescripţie extinctivă nu s-ar putea împlini într-o zi
nelucrătoare. în schimb, termenul de prescripţie poate să înceapă într-o zi
nelucrătoare. De asemenea, zilele nelucrătoare din interiorul termenului
vor fi luate în considerare la calculul termenului, deci nu trebuie scăzute.
Spre exemplu, un termen de prescripţie extinctivă de o lună a putut să
înceapă să curgă sâmbătă - 4 februarie 2012, însă nu s-a împlinit
duminică - 4 martie 2012, ci luni - 5 martie 2012.
în sfârşit, art. 2556 C.civ. dispune că actele de orice fel se socotesc
făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate ofi
ciului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la
ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu, iar această
dispoziţie se aplică şi în cazul prevăzut de art. 2553 alin. (3) C.civ.
Secţiunea a V-a. Decăderea
1. Noţiune. Clasificarea termenelor de decădere
Potrivit art. 2545 alin. (1) C.civ., „prin lege sau prin voinţa părţilor se
pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvâr
şirea unor acte unilaterale”, iar alin. (2) dispune că „neexercitarea drep
tului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul
actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor”.
Precizăm că prin acte unilaterale urmează a se înţelege nu numai acte
juridice unilaterale, ci şi acte materiale.
Decăderea nu constituie o sancţiune propriu-zisă, deoarece ea poate
opera şi în lipsa oricărei culpe.
în funcţie de izvorul lor, termenele de decădere pot fi legale (instituite
prin lege) sau convenţionale (stabilite prin voinţa părţilor).
în categoria termenelor de decădere legale, putem distinge între ter
mene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general şi
termene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private.
De asemenea, mai putem deosebi între termenele de decădere de
ordine publică (termenele instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un
interes general) şi termenele de decădere de ordine privată (termenele
instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private, precum şi ter
menele convenţionale). Potrivit art. 2549 alin. (2) C.civ., părţile nu pot să
modifice (nici să micşoreze, nici să mărească) termenele de decădere de
ordine publică. Per a contrario, un termen de decădere de ordine privată
poate fi modificat prin voinţa părţilor.
2. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 2547 C.civ., „dacă din lege sau din convenţia părţilor nu
rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt
aplicabile regulile de la prescripţie”.111
111 De exemplu, pe temeiul art. 2547 C.civ., urmează a fi calificat ca fiind de

prescripţie extinctivă termenul de 45 de zile, în care hotărârea adunării generale a
asociaţiei de proprietari poate fi atacată în justiţie de către proprietarul care
pretinde că hotărârea este contrară legii, statutului ori actului de asociere sau este
de natură să îi producă daune intereselor sale (art. 26 din Legea nr. 230/2007
Se observă că pot fi distinse mai multe ipoteze.

O primă ipoteză este aceea în care prin lege sau prin actul juridic al
părţilor se instituie un termen şi, totodată, se prevede în mod expres că
depăşirea termenului atrage decăderea. în alte cuvinte, este vorba de o
decădere expresă.
Ca exemple de termene legale pentru a căror depăşire se prevede în
mod expres decăderea, menţionăm:
- termenul de decădere de 3 ani aplicabil acţiunii în rectificare, înte
meiate exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C.civ., îndreptate
împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, care
începe să curgă de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea
funciară [art. 909 alin. (3) şi (4) C.civ.];
- termenul de decădere de 1 an aplicabil acţiunii în rectificare, înte
meiate exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C.civ., îndreptate
împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, care,
în ipoteza comunicării celui îndreptăţit a încheierii prin care s-a ordonat
înscrierea, începe să curgă de la data comunicării acesteia [art. 909
alin. (3) şi (4) C.civ.];
- termenul de decădere de 5 ani aplicabil acţiunii în rectificare îndrep
tate împotriva terţului subdobânditor cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat
cu titlu particular), care începe să curgă de la data înregistrării cererii de
înscriere în cartea funciară a dreptului real dobândit [art. 909 alin. (2) şi
(4) C.civ.];
- termenul de decădere de 3 ani aplicabil acţiunii în revendicarea bu
nului mobil pierdut sau furat de la posesorul de bună-credinţă, care înce
pe să curgă de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a
bunului [art. 937 alin. (1) C.civ.];
- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului proprietarului de a
pretinde restituirea bunului găsit sau preţul obţinut din valorificarea aces
tuia, care începe să curgă de la data predării bunului către organele de
poliţie din localitatea în care a fost găsit [art. 945 alin. (1) C.civ. şi art. 942
alin. (2) teza a ll-a C.civ.];
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu mo

dificările ulterioare; precizăm că acest text de lege mai stabilea că termenul curge
de la adoptarea hotărârii, însă dispoziţia respectivă a fost declarată neconstitu
ţională de către Curtea Constituţională prin dec. nr. 670 din 18 mai 2011, în M. Of.
nr. 421/2011).
-te rm e n u l de decădere de 1 an, aplicabil acţiunii prin care succesibilul

solicită declararea nedemnităţii, care începe să curgă de la data deschi
derii succesiunii sau, în ipoteza pronunţării hotărârii judecătoreşti de con
damnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) C.civ. ulterior
deschiderii succesiunii, de la data rămânerii definitive a hotărârii [art. 959
alin. (2) şi (3) C.civ.]; în cazul în care condamnarea ar fi împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii
penale, termenul începe să curgă de la data apariţiei cauzei de împiedi
care a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moşte
nirii [art. 959 alin. (4) C.civ.]; pentru ipoteza cazurilor de nedemnitate
prevăzute de art. 959 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., termenul de un an curge
de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă
această dată este ulterioară deschiderii moştenirii [art. 959 alin. (5) C.civ.];
- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului de a cere anularea
contractului, care începe să curgă de la data notificării prin care partea
interesată îi solicită celui îndreptăţit să invoce nulitatea relativă, fie să con
firme actul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare [art. 1263 alin. (6)
C.civ.];
- termenul „rezonabil", care începe să curgă de la data descoperirii
viciilor ascunse, înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să le aducă la
cunoştinţa vânzătorului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita
rezoluţiunea contractului de vânzare; în ipoteza în care viciul apare în
mod gradual, termenul începe să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi
dă seama de gravitatea şi întinderea viciului; în cazul în care cumpă
rătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul de
decădere este de două zile lucrătoare [art. 1709 alin. (1)-(2) C.civ.];
- termenul de garanţie înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să comu
nice defecţiunea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie pentru
buna funcţionare a bunului vândut; dacă această comunicare nu a putut fi
făcută în termenul de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are
obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data
expirării termenului de garanţie [art. 1718 alin. (1) C.civ.];
- termenul de decădere de 1 an, care începe să curgă de la data în
cheierii contractului de vânzare, aplicabil acţiunii vânzătorului pentru supli
mentul de preţ şi acţiunii cumpărătorului pentru reducerea preţului sau
pentru rezoluţiunea contractului; în ipoteza în care părţile au fixat o dată
pentru măsurarea imobilului, termenul de decădere de un an curge de la
acea dată (art. 1744 C.civ.);
- termenul de o lună, care începe să curgă de la data notificării, înăun

trul căruia vânzătorul trebuie să consemneze preţul primit şi cheltuielile
efectuate de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare şi
realizarea formalităţilor de publicitate, la dispoziţia cumpărătorului sau,
după caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea decăderii din dreptul
de a exercita opţiunea de răscumpărare [art. 1760 alin. (3) C.civ.];
- termenul de decădere de 15 zile aplicabil acţiunii asociatului prin ca
re se contestă o hotărâre luată cu majoritatea asociaţilor, care începe să
curgă fie de la data la care a fost luată, dacă asociatul a fost prezent, fie
de la momentul comunicării hotărârii, dacă acesta a fost lipsă; în ipoteza
în care hotărârea luată nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data
la care asociatul a luat cunoştinţă de aceasta, însă cel mai târziu de la
trecerea unui an de la luarea hotărârii (art. 1912 C.civ.);
- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului de a cere anularea
societăţii care începe să curgă de la data punerii în întârziere a persoanei
îndreptăţite să invoce nulitatea pentru vicierea consimţământului sau
incapacitatea unui asociat fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a
exercita acţiunea în anulare [art. 1934 alin. (1) C.civ.];
- termenul de 5 zile sau, după caz, de 6 ore, în ipoteza bunurilor peri
sabile ori a animalelor vii, care începe să curgă din momentul primirii
acestora, înăuntrul căruia cel îndreptăţit poate aduce la cunoştinţa tran
sportatorului pieirea, alterarea sau deteriorarea bunului, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a solicita daune-interese [art. 1994 alin. (2)
C.civ.];
- termenul de 24 de ore, care începe să curgă de la data când clientul
a cunoscut prejudiciul suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea
bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în
hotel, înăuntrul căruia clientul trebuie să înştiinţeze administraţia hotelului,
sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita repararea prejudiciului
[art. 2134 alin. (1) lit. a) C.civ.];
- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului la acţiunea în
repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea
bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în
hotel, care începe să curgă la data producerii acestuia [art. 2134 alin. (1)
lit. b) C.civ.].
A doua ipoteză este aceea în care prin lege sau prin actul juridic al
părţilor se instituie un termen, fără a se preciza dacă depăşirea acestuia
atrage decăderea sau prescripţia extinctivă. Dacă rezultă neîndoielnic că
împlinirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat
înăuntrul termenului respectiv sau împiedicarea efectuării unui act unila

teral, atunci va fi vorba de decădere. într-un asemenea caz, se poate
vorbi de o decădere tacită (implicită).
în acest sens, apreciem că termenul care nu priveşte exercitarea drep
tului la acţiune (exercitarea unei acţiuni în justiţie) nu poate fi calificat ca
termen de prescripţie extinctivă,111ci ca termen de decădere (desigur afară
de cazul când ar fi un termen ca modalitate a actului juridic).
Spre exemplu, trebuie calificate ca termene de decădere:
- termenul de 1 an aplicabil dreptului de opţiune succesorală, care
începe să curgă de la data deschiderii succesiunii [art. 1103 alin. (1)
C.civ.];
- termenul de 10 zile aplicabil dreptului de preempţiune în cazul vân
zării de bunuri mobile sau de 30 de zile în cazul vânzării de bunuri imo
bile, termen care începe să curgă de la data comunicării către preemptor
a notificării cuprinsului contractului încheiat cu terţul [art. 1732 alin. (4)
C.civ.];
- termenul de 2 zile de la data la care roiul de albine a trecut pe tere
nul altuia, în care proprietarul roiului trebuie să îl urmărească, respectiv
termenul de 2 zile de la data la care proprietarul roiului a încetat urmărirea
[art. 576 alin. (3) C.civ.].
Dacă, însă, un termen a fost instituit prin lege sau prin voinţa părţilor
pentru exercitarea dreptului la acţiune (exercitarea unei acţiuni în justiţie)
sau în legătură cu aceasta şi nu s-a prevăzut că nerespectarea lui atrage
pierderea dreptului subiectiv sau împiedicarea efectuării unui act unila
teral, atunci trebuie calificat ca termen de prescripţie extinctivă.
Cât priveşte termenele de decădere convenţionale, subliniem că aces
tea nu pot contraveni dispoziţiilor legale care ocrotesc un interes general.
De asemenea, mai reţinem că prin voinţa părţilor nu s-ar putea stabili
un termen de decădere care ar face excesiv de dificilă exercitarea drep
tului subiectiv sau săvârşirea actului de către partea interesată, clauza
prin care s-ar institui un astfel de termen fiind, potrivit art. 2546 C.civ., lovi
tă de nulitate absolută.
111 în mod excepţional, exercitarea dreptului trebuie făcută în termenul de

prescripţie extinctivă, deşi nu este vorba de introducerea unei acţiuni în justiţie,
anume în cazul prevăzut de art. 1552 alin. (2) C.civ., conform căruia declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere unilaterală trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.
în sfârşit, considerăm că din art. 2515 C.civ. se mai poate trage con
cluzia că părţile nu pot să transforme un termen de prescripţie extinctivă
în termen de decădere.
3. Regim juridic
Art. 2548 alin. (1) C.civ. prevede regula că termenele de decădere nu

sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Chiar acelaşi articol stabileşte, însă, două excepţii, prima vizând amâ
narea începutului termenului ori suspendarea, iar cealaltă întreruperea.
Astfel, forţa majoră existentă la data Ia care ar fi trebuit să înceapă
curgerea termenului de decădere amână începutul termenului până la
data încetării forţei majore. Forţa majoră care apare în timpul curgerii
termenului de decădere are ca efect suspendarea acestuia, termenul
reluându-şi cursul de la data încetării forţei majore. Dacă, însă, după
reluarea cursului, ar rămâne mai puţin de 5 zile din termenul de decădere,
atunci acesta se împlineşte după 5 zile de la data când suspendarea a
încetat.
Dacă realizarea dreptului subiectiv presupune exercitarea unei acţiuni
în justiţie, termenul de decădere este întrerupt pe data introducerii cererii
de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după
caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în
mod corespunzător.
Aceste două excepţii au vocaţia să se aplice oricărui termen de decă
dere.
Pentru anumite termene de decădere pot exista şi alte excepţii.
Astfel, potrivit art. 1103 alin. (3) C.civ., termenului de exercitare a drep
tului de opţiune succesorală i se aplică dispoziţiile legale referitoare la
suspendarea prescripţiei extinctive (art. 2532 şi urm. C.civ.) şi la repu
nerea în termenul de prescripţie extinctivă (art. 2522 C.civ.). De aseme
nea, art. 1718 alin. (1) C.civ. se referă la depăşirea termenului de garanţie
de către cumpărător din motive obiective.
Momentul împlinirii termenului de decădere se determină prin aplicarea
regulilor prevăzute de art. 2551 - art. 2556 C.civ.
întrucât am menţionat aceste reguli atunci când ne-am referit la împli
nirea prescripţiei extinctive, vom da doar câteva exemple. Astfel, presu
punând că termenul a început să curgă luni, 31 octombrie 2011, ora 10 şi
că nu există împrejurări care, pe temeiul unor dispoziţii exprese, să sus
pende ori să întrerupă cursul termenului sau chiar să constituie motive de
repunere în termen: un termen de decădere de 6 ore s-a împlinit luni, 31

octombrie 2011, ora 18 (art. 2555 C.civ.); un termen de decădere de 7 zile
s-a împlinit marţi 8 noiembrie 2011 (art. 2553 C.civ.); un termen de
decădere de o săptămână s-a împlinit luni, 7 noiembrie 2011 [art. 2552
alin. (1) C.civ.]; un termen de decădere de o lună s-a împlinit miercuri, 30
noiembrie 2011 [art. 2552 alin. (1) şi (2) C.civ.]; un termen de decădere de
un an s-a împlinit miercuri, 31 octombrie 2012.
4. Efectele decăderii
Efectul decăderii constă în pierderea dreptului subiectiv neexercitat în

termen sau, după caz, în împiedicarea efectuării actului unilateral după
împlinirea termenului.
Dacă este cazul, partea interesată poate opune decăderea numai la
judecata în primă instanţă, cel mai târziu la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate [art. 2550 alin. (1) C.civ.].
Art. 2550 alin. (2) C.civ. prevede că instanţa este obligată să invoce şi
să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl
pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte
un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Considerăm că această
dispoziţie legală vizează numai termenele de decădere instituite prin dis
poziţii legale care ocrotesc un interes general, deci termenele de decă
dere de ordine publică.
De altfel, potrivit art. 2549 alin. (1) C.civ., dacă termenul de decădere a
fost stabilit de către părţi sau instituit printr-o dispoziţie legală care
ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit
poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Pen
tru ipoteza în care renunţarea la un asemenea termen intervine înainte de
împlinirea acestuia, de la data renunţării începe să curgă un nou termen
de decădere.
în schimb, art. 2549 alin. (2) C.civ. nu permite părţilor să renunţe, nici
anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de
ordine publică.
ANEXĂ
Teste grilă
I. Caracterizare generală a dreptului civil
1. Printre principiile generale ale dreptului civil se numără:

a) principiul consensualismului privind forma actului juridic civil;
b) principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile;
c) principiul bunei-credinţe.
2. Principiile generale ale dreptului civil:

a) includ şi principiul supravieţuirii legii vechi;
b) sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept;
c) cuprind şi principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele
generale.
3. Constituie un principiu general al dreptului civil:

a) principiul proprietăţii;
b) principiul libertăţii de voinţă;
c) principiul egalităţii în faţa legii civile.
4. Principiul bunei-credinţe:
a) priveşte nu numai exercitarea drepturilor subiective civile, ci şi exe
cutarea obligaţiilor civile;
b) constituie un principiu general al dreptului civil;
c) este reglementat de Codul civil numai pentru anumite materii.
5. Constituie izvoare ale dreptului civil român:

a) convenţiile internaţionale la care România a devenit parte prin ratifi
care;
b) pactele şi tratatele la care România este parte, dar numai în măsura
în care acestea privesc drepturile fundamentale ale omului;
c) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
6. în materiile reglementate de Codul civil, se aplică prioritar:

a) tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, în ipoteza în care există neconcordanţe între acestea
şi dispoziţiile Codului civil, chiar dacă acesta din urmă conţine dispoziţii
mai favorabile;
b) reglementările instituţiilor Uniunii Europene, indiferent de calitatea
sau statutul părţilor;
c) dreptul Uniunii Europene, dar numai în raporturile ce se stabilesc
între persoanele juridice.
7. Uzanţele:
»
a) sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu

contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
b) sunt reglementate prin acte normative;
c) se aplică în cazurile neprevăzute de lege.
8. Ca izvor al dreptului civil, uzanţele:

a) se aplică numai în cazurile prevăzute de lege;
b) se aplică şi în materiile reglementate de lege, dar numai în măsura
în care legea trimite expres la acestea;
c) se aplică, în principiu, numai dacă partea interesată face dovada
existenţei şi conţinutului lor.
9. Principiile generale ale dreptului:

a) se aplică în materiile nereglementate de lege sau de uzanţe, în care
există dispoziţii legale asemănătoare;
b) nu constituie izvor al dreptului civil;
c) constituie izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de
lege ori de uzanţe pentru care nu există dispoziţii legale asemănătoare.
10. Normele dispozitive:

a) sunt de ordine privată;
b) se împart în norme permisive şi norme supletive;
c) impun subiectelor de drept civil o anumită conduită.
11. Normele permisive:

a) sunt norme speciale;
Teste grilă 367
b) conferă subiectelor de drept posibilitatea de a avea o anumită

conduită;
c) sunt întotdeauna norme de ordine privată.
12. Normele imperative:

a) predomină în dreptul civil;
b) pot prevedea fie o acţiune obligatorie, fie obligarea la o abstenţiune;
c) sunt întotdeauna norme de ordine publică.
13. Normele onerative:

a) pot fi şi norme de ordine privată;
b) interzic expres o anumită conduită a părţilor;
c) prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită.
14. Normele juridice civile de ordine privată:

a) urmăresc ocrotirea unui interes individual;
b) sunt norme dispozitive;
c) pot fi şi norme imperative.
15. Normele juridice civile generale:

a) derogă de la normele civile speciale, atunci când sunt ulterioare
acestora;
b) pot modifica expres şi direct o normă juridică specială anterioară;
c) se aplică în toate şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu
prevede altfel.
16. Normele juridice civile speciale:

a) în principiu, nu pot fi aplicate prin analogie;
b) nu se aplică prioritar faţă de normele juridice generale;
c) sunt norme juridice de ordine publică.
17. Legea nouă:

a) se aplică, în principiu, atât situaţiilor juridice născute înainte de intra
rea ei în vigoare, cât şi efectelor viitoare ale acestora;
b) nu poate afecta validitatea actelor juridice încheiate înainte de intra
rea ei în vigoare;
c) se aplică numai facta futura.
18. S-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă aceasta ar fi aplicată:
a) pentru stabilirea cotelor succesorale în cazul moştenirilor legale
deschise înainte de intrarea ei în vigoare;
b) situaţiilor juridice în curs de formare la momentul intrării ei în vigoa
re;
c) efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în
vigoare, derivate din raporturile de proprietate.
19. în cazul succesiunii legilor în timp, condiţiile angajării răspunderii

civile delictuale se apreciază în raport de legea în vigoare la momentul:
a) săvârşirii faptei prejudiciabile;
b) producerii prejudiciului;
c) la care victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de
aceasta.
20. Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, Codul civil
din 2009 se aplică şi:
a) uzucapiunilor începute şi neîmplinite la data intrării sale în vigoare;
b) efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în
vigoare, derivate din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice
subzistă după intrarea sa în vigoare;
c) efectelor actelor juridice încheiate înainte de intrarea sa în vigoare,
însă numai dacă aceste efecte se vor produce după intrarea sa în vigoare.
21. Ultraactivitatea legii civile:

a) constituie o aplicare a principiului aplicării imediate a legii civile;
b) îşi găseşte aplicare numai în cazul normelor permisive;
c) presupune, între altele, intrarea în vigoare a unei legi civile noi.
22. Interpretarea oficială:

a) cuprinde şi interpretarea efectuată de către avocat în pledoariile
sale, fiind realizată în cadrul oficial al şedinţei de judecată;
b) are caracter general obligatoriu;
c) provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică
supusă interpretării.
23. Interpretarea judiciară:

a) ca regulă, este general obligatorie;
Teste grilă 369
b) provine de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care,

potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale;
c) se realizează, ca regulă, numai în scopul aplicării legii în cazul de
dus judecăţii.
24. Interpretarea literală:

a) presupune utilizarea regulilor gramaticii limbii române;
b) se mai numeşte şi interpretare declarativă;
c) nu este susceptibilă a fi dată unei norme juridice ce conţine o enu
merare limitativă.
25. Interpretarea extensivă:

a) nu poate fi utilizată în cazul normelor juridice civile care conţin enu
merări limitative;
b) este folosită în cazul în care între formularea textului legal şi cazurile
de aplicare nu există concordanţă, formularea textului fiind mai largă
decât ipotezele ce se pot încadra în text;
c) este aplicabilă şi normelor juridice speciale, în cazurile expres pre
văzute de lege.
26. Constituie o regulă de interpretare logică:

a) ubi lex non distinguit, nec no$ distinguere debemus;
b) resoluto iure dantis, resoivitur ius accipientis;
c) ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.
27. Regulile de interpretare logică includ:

a) error communis facit ius;
b) cessante ratione legis, cessat eius dispositio;
c) exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis).
28. Printre argumentele de interpretare logică se numără:

a) specialia generalibus derogant,
b) per a contrario;
c) reductio ad absurdum.
29. în anul 1988, X i-a vândut lui Y o construcţie, actul nefiind însă
încheiat în formă autentică şi fără a exista autorizaţia administrativă de
înstrăinare, cerinţe prevăzute de fosta Lege nr. 59/1974 sub sancţiunea
nulităţii absolute. în anul 1990, dispoziţiile Legii nr. 59/1974 care impu
neau existenţa autorizaţiei şi forma autentică au fost abrogate. într-un liti
giu declanşat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (care cere
forma autentică pentru încheierea valabilă a actelor juridice între vii prin
care se înstrăinează un imobil), s-a ridicat problema dacă Y a dobândit în
mod valabil acea constructie de la X.
»
în speţă:
a) Y a devenit proprietar al construcţiei în anul 1990, abrogarea dispo
ziţiilor restrictive din Legea nr. 59/1974 validând contractul încheiat în anul
1988, iar art. 1244 C.civ. din 2009 nu poate fi aplicat retroactiv;
b) Y nu a devenit proprietar al construcţiei, deoarece legea în vigoare
la data soluţionării litigiului pretinde forma autentică ad validitatem pentru
înstrăinările imobiliare;
c) Y nu a devenit proprietar al construcţiei, deoarece nulitatea este
supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, fiind fără relevanţă
faptul că o lege ulterioară suprimă condiţiile de validitate nerespectate la
încheierea actului.
30. Primus a cerut instanţei să constate revocată de drept pentru

survenienţă de copil donaţia pe care i-a făcut-o lui Secundus la data de
24.06.2006, arătând şi dovedind că i s-a născut un copil la data de
20.11.2011. Secundus s-a apărat arătând că prevederile Codului civil din
1864 referitoare la revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil nu au
mai fost menţinute de Codul civil din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie
2011, în sensul că acestea nu mai reglementează acest caz de revocare
a donaţiei.
i
Instanta:
f
a) va admite cererea lui Primus, deoarece, ca regulă, revocarea este

guvernată de legea în vigoare la data încheierii actului juridic;
b) va admite apărarea lui Secundus şi va respinge cererea lui Primus,
deoarece, ca regulă, ineficacitatea unui act juridic este guvernată de
legea în vigoare la data la care a avut loc cauza de ineficacitate;
c) va admite apărarea lui Secundus şi va respinge cererea lui Primus,
întrucât copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil din
2009.
31. La 20 septembrie 2011, Primus i-a vândut lui Secundus un anumit

bun individual determinat, părţile stabilind că acesta va fi predat cumpă
Teste grilă 371
rătorului la data de 20 octombrie 2011, când va fi plătit şi preţul. La 10

octombrie 2011 bunul respectiv a pierit fortuit.
Riscul pieirii fortuite va fi suportat de către:
a) Primus, deoarece la data pieirii fortuite erau deja în vigoare dispo
ziţiile legale potrivit cărora riscul este suportat de debitorul obligaţiei de
predare;
b) Primus, deoarece pieirea fortuită este guvernată de legea în vigoare
la data la care trebuia să aibă loc predarea;
c) Secundus, deoarece dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii
contractului prevedeau că riscul îl suportă partea care avea calitatea de
proprietar la momentul pieirii fortuite.
32. La 11.11.2011, Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru

a fi obligat să îi plătească o datorie care a devenit scadentă la 30.10.2008.
Pârâtul a invocat excepţia de prescripţie extinctivă. în combaterea acestei
excepţii, reclamantul a arătat şi dovedit că prin notificarea comunicată la
data de 10.10.2011 prin intermediul unui executor judecătoresc a cerut
plata datoriei de la Secundus, astfel încât prescripţia a fost întreruptă.
Cu privire la excepţia de prescripţie extinctivă, instanţa:
a) o va admite, întrucât prescripţia extinctivă este guvernată, ca regulă,
de legea în vigoare la data la care a început cursul ei, iar în reglementarea
anterioară notificarea nu constituia o cauză de întrerupere a prescripţiei;
b) o va respinge, deoarece, ca regulă, prescripţiilor neîmplinite la data
intrării în vigoare a Codului civil din 2009 li se aplică dispoziţiile acestuia;
c) o va respinge, întrucât notificarea a fost făcută înainte de împlinirea
prescripţiei şi după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
33. Moştenirea de pe urma lui X, decedat la data de 11.05.2011, este

acceptată de Y, în calitate de soţie supravieţuitoare, precum şi de Z, în
calitate de frate al defunctului. La data de 3.10.2011,’ Z solicită instantei
i să
o declare nedemnă de a moşteni pe Y, deoarece, la data de 13.06.2011,
cu rea-credinţă, a distrus testamentul olograf prin care X l-a instituit ca
legatar cu titlu universal pe Z, fapt dovedit cu martori.
Cu privire la cererea de declarare a nedemnităţii judiciare, instanţa:
a) o va respinge, cu motivarea că la data distrugerii testamentului nu
era în vigoare art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009, iar Codul civil din
1864 nu prevedea un asemenea caz de nedemnitate;
b) o va respinge, cu motivarea că la data deschiderii moştenirii nu era

în vigoare art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009, iar Codul civil din 1864
nu prevedea un asemenea caz de nedemnitate;
c) o va admite, cu motivarea că art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009 a
intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, deci anterior sesizării instanţei.
34. Proprietarul unui teren înfundat, care doreşte să obţină o hotărâre

prin care să i se permită trecerea pe terenul vecinului său pentru a avea
acces la calea publică, îşi va întemeia cererea, în ipoteza în care situaţia
exista şi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pe dis
poziţiile:
a) Codului civil din 2009, în cazul în care cererea este formulată după
intrarea acestuia în vigoare;
b) Codului civil din 1864, chiar şi în cazul în care cererea este for
mulată după 1 octombrie 2011;
c) fie ale Codului civil din 1864, fie ale Codului civil din 2009, la ale
gerea sa.
II. Raportul juridic civil
35. Drepturile absolute:

a) se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;
b) cuprind toate drepturile patrimoniale;
c) au drept obligaţie corelativă o obligaţie opozabilă erga omnes.
36. Categoria drepturilor absolute include, între altele:

a) dreptul de retenţie;
b) dreptul de abitaţie;
c) dreptul izvorât din clauza penală.
37. Categoria drepturilor relative include:

a) toate drepturile de creanţă, indiferent dacă sunt principale sau acce
sorii;
b) ipotecile mobiliare;
c) şi dreptul născut din gestiunea de afaceri.
38. Dreptul real şi dreptul de creanţă se aseamănă, printre altele, prin

aceea că:
a) au determinate atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv;
Teste grilă 373
b) sunt evaluabile pecuniar;

c) sunt însoţite de prerogativa preferinţei.
39. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă:

a) nu se bucură de prerogativa urmăririi;
b) sunt limitate ca număr;
c) fac parte din categoria drepturilor absolute.
40. Prerogativa urmăririi (dreptul de urmărire):

a) constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a pre
tinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine;
b) constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi;
c) este specifică dreptului real, nu şi dreptului de creanţă.
41. Drepturile reale accesorii:

a) includ, între altele, dreptul de uzufruct;
b) presupun, ca drept principal, un drept de creanţă;
c) includ, între altele, dreptul de gaj.
42. Se supune aplicării principiului accesorium sequitur principale:

a) dreptul de a pretinde arvuna;
b) dreptul de creanţă născut din plata nedatorată;
c) dreptul de uz.
43. Dreptul de ipotecă:

a) garantează un drept relativ;
b) constituie un bun imobil sau, după caz, mobil prin determinarea
legii;
c) este un drept real principal.
44. Abuzul de drept subiectiv civil:

a) înseamnă depăşirea limitelor externe, de ordin material sau juridic,
ale dreptului respectiv;
b) constituie o excepţie de la principiul pacta sunt servanda;
c) presupune, printre altele, exercitarea dreptului subiectiv cu rea-cre-
dintă.
45. Prin obligaţie de a da se înţelege îndatorirea:

a) de a preda un lucru;
b) de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) de a transmite un drept de creanţă.
46. Constituie o obligaţie de mijloace:

a) obligaţia pe care şi-o asumă medicul de a depune toată priceperea
sa în tratarea pacientului;
b) obligaţia de a câştiga un anumit proces, asumată de avocat faţă de
clientul său;
c) obligaţia de a preda un anumit lucru.
47. Obligaţia de a preda bunul vândut este:

a) o obligaţie de a da;
b) corelativă unui drept de creanţă;
c) o obligaţie de mijloace.
48. Obligaţia scriptae in rem:

a) se mai numeşte şi obligaţie reală;
b) incumbă şi titularului actual al dreptului real, chiar dacă acesta nu a
participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional;
c) se mai numeşte şi obligaţie opozabilă şi terţilor.
49. Obligaţia propterrem :

a) are ca izvor legea sau convenţia părţilor;
b) se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de vreo formalitate
specială;
c) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real.
50. Obligaţia perfectă:

a) se mai numeşte şi obligaţie naturală;
b) se valorifică, de regulă, pe cale de excepţie;
c) oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forţa coercitivă a sta
tului pentru a obţine executarea ei.
51. Obligaţiile naturale:

a) se mai numesc şi obligaţii imperfecte;
b) pot fi valorificate numai pe cale de excepţie (apărare);
Teste grilă 375
c) sunt îndatoriri care decurg din bunele moravuri (din regulile de con
vieţuire socială).
52. Fac(e) parte din categoria bunurilor imobile prin natura lor:
a) terenurile, izvoarele şi cursurile de apă;
b) orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter temporar;
c) dreptul de ipotecă asupra unei construcţii.
53. Constituie bunuri imobile prin destinaţie:

a) materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din
nou întrebuinţate, chiar dacă nu şi-au păstrat forma;
b) părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de
acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate;
c) lucrările fixate în pământ cu caracter permanent.
54. Materialele aduse pentru a fi folosite în locul celor vechi devin

bunuri imobile:
a) de la data încheierii contractului de vânzare prin care au fost achi
ziţionate;
i *
b) din momentul în care au dobândit această destinaţie;
c) din momentul încorporării în bunul imobil.
55. Sunt incluse în categoria bunurilor mobile prin determinarea legii:

a) toate drepturile de creanţă;
b) drepturile de proprietate industrială;
c) fructele şi recoltele neculese încă.
56. Bunurile fungibile:

a) pot fi considerate nefungibile, în temeiul voinţei părţilor;
b) pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii;
c) sunt producătoare de fructe.
57. în cazul actelor juridice între vii translative, dreptul de proprietate

asupra bunurilor fungibile se transmite, ca regulă, din momentul:
a) individualizării, afară de cazul când părţile au prevăzut altfel;
b) realizării acordului de voinţă;
c) semnării înscrisului ce constată contractul.
58. în ceea ce priveşte bunurile nefungibile (individual determinate):

a) în lipsă de stipulaţie contrară, dreptul real se transmite în momentul
individualizării;
b) riscul pieirii fortuite înainte de predare, în cazul actelor juridice
translative de proprietate, este suportat de către înstrăinător;
c) predarea lor se face la domiciliul (sediul) debitorului.
59. Bunurile consumptibile:

a) implică fie consumarea substanţei bunurilor, fie înstrăinarea lor;
b) nu pot fi considerate neconsumptibile prin voinţa părţilor;
c) sunt, ca regulă, bunuri nefungibile.
60. Fructele civile:

a) se dobândesc prin percepere;
b) se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului);
c) sunt foloasele rezultate în urma consumării substanţei unui bun.
61. Este un bun incorporai:

a) dreptul de proprietate;
b) dreptul de a pretinde arvuna;
c) dreptul la domiciliu.
62. Bunurile divizibile:

a) pot fi considerate, prin voinţa părţilor exprimată într-un act juridic,
indivizibile;
b) pot face obiectul unui partaj în natură;
c) nu pot fi împărţite fără a-şi schimba destinaţia economică.
63. Caracterul de bun accesoriu:

a) este stabilit de către proprietarul bunului principal şi al bunului acce
soriu;
b) dispare în urma separării, chiar temporare, de bunul principal;
c) în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar, atrage aplicarea regi
mului juridic al bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de gre
vare a acestuia.
64. Devălmăşia:
a) nu poate înceta prin partaj;
Teste grilă 377
b) are ca obiect numai un lucru determinat;

c) reprezintă o formă a proprietăţii comune.
65. Spre deosebire de devălmăşie, coproprietatea:

a) presupune deţinerea în proprietate de către mai multe persoane a
unei universalităţi> de bunuri;*
b) încetează prin partaj;
c) este o formă a proprietăţii comune pe cote-părţi.
66. Asemănător devălmăşiei, coproprietatea:

a) reprezintă o formă de proprietate comună;
b) presupune că niciunul dintre coproprietari nu are un anumit lucru
sau anumite lucruri privite în materialitatea lor din universalitatea respec
tivă;
c) presupune că fiecare coproprietar are precizată cota-parte ideală şi
abstractă din dreptul de proprietate.
67. Obligaţia conjunctă:

a) presupune că datoria sau, după caz, creanţa este divizibilă;
b) se mai numeşte şi obligaţie solidară;
c) există, în cazul pluralităţii active, numai dacă a fost prevăzută expres
în actul juridic civil.
68. Solidaritatea activă:

a) poate avea ca izvor numai un act juridic;
b) presupune posibilitatea oricăruia dintre creditori de a pretinde
debitorului plata întregii creanţe;
c) se transmite şi succesorilor.
69. în cazul solidarităţii active:

a) creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu
ceilalţi« creditori;*
b) fiecare creditor este îndreptăţit să pretindă de la debitor numai
partea sa;
c) debitorul care a plătit întreaga datorie unuia dintre creditori este libe
rat şi faţă de ceilalţi creditori.
70. Solidaritatea pasivă:

a) se transmite şi succesorilor;
b) are ca izvor fie legea, fie un act juridic;
c) reprezintă o formă a pluralităţii subiectelor în cazul raporturilor obli-
gaţionale.
71. în cazul solidarităţii pasive:

a) izvorul acesteia este legea sau natura obiectului obligaţiei;
b) creditorul este îndreptăţit să solicite oricăruia dintre codebitori plata
întregii datorii;
c) se menţine solidaritatea în raporturile dintre debitorul care a plătit
întreaga datorie şi ceilalţi codebitori.
72. Indivizibilitatea:
a) reprezintă o formă de pluralitate a subiectelor în cazul raporturilor
reale;
b) presupune că fiecare dintre debitori sau succesorii acestora poate fi
constrâns să execute întreaga prestaţie;
c) se naşte fie din convenţia părţilor, fie din natura obiectului obligaţiei.
73. Spre deosebire de solidaritate, indivizibilitatea:

a) nu se prezumă;
b) poate avea ca izvor şi convenţia părţilor;
c) se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei.
74. Constituie o modalitate de schimbare a creditorului:

a) cesiunea de creanţă;
b) subrogaţia personală;
c) preluarea datoriei cu consimţământul creditorului.
75. Cesiunea de creanţă:

a) stinge, ca regulă, garanţiile ce însoţeau creanţa cedată;
b) are ca părţi doar pe cedent şi pe cesionar;
c) presupune posibilitatea cesionarului de a solicita debitorului cedat va
loarea nominală a creanţei, chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Teste grilă 379
76. Subrogaţia personală:

a) constituie o modalitate de schimbare a subiectului pasiv în cadrul
raporturilor juridice obligaţionale;
b) reprezintă o modalitate de transmitere a creanţei către solvens, care
a făcut plata creditorului iniţial (accipiens);
c) permite schimbarea subiectului activ în cadrul raporturilor juridice
având ca obiect un drept real.
77. Asemănător novatiei, cesiunea contractului:

a) poate duce la schimbarea subiectului activ al raportului juridic obli
gaţional;
b) poate duce la schimbarea subiectului pasiv al raportului juridic
obligaţional;
c) nu poate avea loc în absenţa consimţământului debitorului cedat.
78. Preluarea datoriei:

a) produce efecte numai în cazul existenţei consimţământului credito
rului;
b) implică naşterea unei noi obligaţii;
c) presupune, ca regulă, transmiterea către noul debitor a accesoriilor
şi garanţiilor obligaţiei.
79. Stipulaţia pentru altul:

a) se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane;
b) presupune naşterea unui drept de creanţă afectat de condiţia rezo
lutorie a neacceptării lui de către terţul beneficiar;
c) reprezintă o modalitate directă de schimbare a debitorului.
80. Poprirea:
a) reprezintă o modalitate de schimbare doar a creditorului;
b) are ca efect naşterea unui raport juridic obligaţional între creditorul
popritor şi terţul poprit;
c) reprezintă o modalitate de schimbare doar a debitorului.
81. X, profesor de matematică, se înţelege cu Y să îl pregătească pe

fiul acestuia la matematică în vederea susţinerii examenului de bacalau-
i
reat. Aşa cum au convenit părţile, au fost efectuate 40 de şedinţe de pre

gătire a câte 2 ore fiecare, iar pentru fiecare şedinţă s-au plătit 50 de lei.
Fiul lui Y nu a luat examenul de bacalaureat,’ neobtinând

y notă de trecere
la matematică şi la fizică. Pentru acest motiv, Y l-a chemat în judecată pe
X, solicitând ca acesta să îi restituie suma de 2.000 lei.
Instanta:
>
a) va admite cererea, cu excepţia cazului în care X va dovedi că a

depus toate diligenţele în vederea atingerii rezultatului preconizat;
b) va respinge cererea, afară de cazul când Y va dovedi că X nu a
depus toate deligenţele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate;
c) va respinge cererea, întrucât, chiar dacă ar fi luat notă de trecere la
matematică, fiul lui Y tot nu ar fi promovat examenul de bacalaureat.
82. Primus şi Secundus, aflaţi în concediu, convin să joace două par

tide de şah, câştigătorul urmând a primi de la învins 1.000 de lei. Prima
partidă s-a încheiat remiză şi a doua a fost câştigată de Primus, iar Se
cundus i-a plătit de îndată 400 de lei, urmând ca diferenţa să o achite
după întoarcerea din concediu. Ulterior, Secundus nu a mai plătit, motiv
pentru care Primus l-a chemat în judecată, solicitând obligarea acestuia la
plata sumei de 600 lei.
Instanta:
i
a) va admite cererea, obligându-l pe Secundus să îi plătească lui

Primus 600 de lei;
b) va admite în parte cererea, obligându-l pe Secundus să îi plătească
lui Primus 100 de lei;
c) va respinge cererea.
83. X îi constituie lui Y un drept de uzufruct asupra unui teren agricol în

suprafaţă de un hectar, cu preţul de 40.000 de lei. în contract părţile nu au
prevăzut nimic în legătură cu recolta neculeasă aflată pe acel teren. După
ce Y a cules recolta respectivă, X l-a chemat în judecată, solicitând să fie
obligat la plata contravalorii recoltei respective.
Instanta:
*
a) va admite cererea, deoarece contravaloarea recoltei, fiind fruct civil,

se cuvine nudului proprietar;
b) va respinge cererea, deoarece, în lipsă de stipulaţie contrară în con
tract, recolta existentă şi neculeasă la începutul dreptului de uzufruct, fiind
fruct industrial, se cuvine uzufructuarului care a cules-o;
c) va admite cererea, deoarece în contract nu s-a prevăzut dreptul
uzufructuarului de a dobândi recolta existentă, dar neculeasă la începutul
dreptului de uzufruct.
Teste grilă 381
84. La 1 noiembrie 2008, X îi închiriază lui Y o locuinţă, în schimbul

unei chirii lunare de 500 de lei, durata contractului fiind de 3 ani. La 1
septembrie 2009, X constituie un uzufruct viager în favoarea lui Z asupra
locuinţei respective, fără ca în acest contract să se menţioneze ceva în
legătură cu chiria restantă datorată de Y şi nici cu chiria care va deveni
scadentă în viitor.
La 31 octombrie 2011, Z îl cheamă în judecată pe Y, solicitând obli
garea acestuia să îi plătească suma de 18.000 lei, reprezentând chiria pe
cei 3 ani. Din probele administrate a rezultat că Y nu a plătit nicio chirie.
Instanta:
j
a) îl va obliga pe Y să îi plătească lui Z suma de 18.000 lei;

b) îl va obliga pe Y să îi plătească lui Z suma de 13.000 iei;
c) va respinge cererea, deoarece chiria i se cuvine lui X.
85. Prin contract încheiat on-line, Primus a cumpărat de la Secundus

un anumit telefon pentru preţul de 699 de lei, plata preţului făcându-se cu
cârdul de debit, iar telefonul urmând a fi livrat prin poştă în celmult 48 de
ore. La primirea coletului, Primus a constatat că i-a fost livrat un alt model
de telefon, motiv pentru care a refuzat să reţină telefonul respectiv şi i-a
cerut de îndată lui Secundus să îi restituie suma plătită, precum şi comi
sionul bancar aferent operaţiunii respective. Secundus nu a fost de acord,
susţinând că i-a livrat un telefon mai scump cu 150 lei şi mai performant
decât cel comandat de Primus (procesor mai puternic şi cameră foto), aşa
încât acesta din urmă nu are decât să vină să îşi ridice personal telefonul
vândut.
Susţinerea lui Secundus este:
>
a) întemeiată, deoarece i-a livrat un produs mai scump decât cel co
mandat fără a-i pretinde diferenţa de preţ;
b) întemeiată, deoarece produsul comandat şi produsul livrat fac parte
din aceeaşi specie de bunuri;
c) neîntemeiată, întrucât cele două produse nu sunt fungibile între ele.
86. X l-a chemat în judecată pe Y, solicitând, pe temeiul gestiunii inte

reselor altei persoane, obligarea acestuia să îi plătească suma de 10.000
lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamant imo
bilului pârâtului.
Y a susţinut că nu poate fi obligat la plata întregii sume, arătând şi do
vedind că nu este proprietar exclusiv al imobilului respectiv, ci doar copro
prietar, având o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate, cealaltă cotă de 1/2
aparţinând lui Z.
Instanţa îl va obliga pe Y să îi plătească lui X:
a) 5.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este divizi
bilă;
b) 10.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este soli
dară;
c) 10.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este indivi
zibilă prin natura ei.
87. Primus, Secundus şi Tertius săvârşesc împreună o faptă ilicită,

care produce un prejudiciu în cuantum de 15.000 lei lui Quartius.
Primus, care i-a plătit lui Quartius întreaga sumă, este îndreptăţit să
pretindă de la Secundus:
a) 10.000 lei;
b) 5.000 lei, cu excepţia cazului în care Tertius este insolvabil;
c) 7.500 lei, în cazul în care Tertius este insolvabil.
88. X şi Y se obligă în solidar să îi plătească lui Z suma de 24.000 lei.

înainte de scadenţa acestei obligaţii, X decedează, moştenirea de pe
urma lui fiind acceptată de M şi N. După scadenţă, Z îl cheamă în jude
cată pe N, solicitând obligarea acestuia la plata întregii sume.
Instanţa îl va obliga pe N să îi plătească lui Z:
a) 6.000 lei;
b) 12.000 lei;
c) 24.000 lei.
89. Ca urmare a unui accident de circulaţie imputabil în mod egal lui

Primus şi Secundus, i s-a cauzat lui Tertius un prejudiciu de 20.000 lei. La
scurt timp după accident, Primus decedează, moştenirea fiind acceptată
de unicul său succesibil, anume Quartius.
Tertius este îndreptăţit să pretindă:
a) 20.000 de la Secundus',
b) 10.000 de la Quartius;
c) 20.000 de la Quartius.
90. La data de 03.10.2011, X îl împrumută pe Y cu suma de 5.000 de

lei, suma urmând a fi restituită la data de 20 decembrie 2011. La data de
Teste grilă 383
11.11.2011,* X transmite lui Z creanţa

> sa fată
i de Y,’ fără însă a-i aduce la
cunoştinţă în vreun fel cesiunea. La scadenţă, Z îi solicită lui Y restituirea
sumei împrumutate. Y refuză să îi plătească, susţinând că el este în conti
nuare obligat să îi restituie suma de 5.000 lei lui X.
Susţinerea lui Y:
>
a) este întemeiată, deoarece cesiunea de creanţă nu este valabilă fără

consimţământul debitorului cedat;
» 7
b) este întemeiată, deoarece cesiunea de creanţă nu i-a devenit opo

zabilă;
c) este neîntemeiată, deoarece cesiunea de creanţă este un mijloc
juridic direct de schimbare a creditorului.
91. Suma de 10.000 lei, pe care X o datora lui Y, îi este plătită acestuia
din urmă de către Z. Concomitent cu primirea plăţii, Y îi transmite lui Z toa
te drepturile pe care le avea împotriva lui X. Ulterior, Z îl cheamă în jude
cată pe X, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei. X se
apară, susţinând că nu există vreun raport juridic între el şi Z.
Apărarea lui X:
a) este întemeiată, deoarece X nu a consimţit ca datoria pe care o are
faţă de Y să fie plătită de altcineva;
b) este întemeiată, deoarece actul juridic intervenit între Y şi Z nu
putea naşte vreo obligaţie în sarcina lui X, care este terţ faţă de acest act;
c) este neîntemeiată, deoarece în speţă a operat o subrogaţie per
sonală convenţională.
i
III. Actul juridic civil
92. Este vorba de un act juridic declarativ în cazul:

a) actului confirmativ;
b) cesiunii de creanţă;
c) convenţiei de ipotecă.
93. Contractul de împrumut de folosinţă este un act juridic:

a) real;
b) inseparabil de modalităţi;
c) nenumit.
94. Contractul de donaţie este:

i
a) un act juridic consensual, ca regulă;

b) o liberalitate;
c) un act juridic unilateral.
95. Convenţia de ipotecă este un act juridic:

a) real;
b) accesoriu;
c) constitutiv.
96. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:

a) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare
de fapt;
b) o parte a capacităţii civile de exerciţiu;
c) o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juri
dic civil.
97. Incapacităţile relative de folosinţă:

a) atrag, în cazul nerespectării lor, sancţiunea nulităţii relative, în toate
cazurile;
b) nu permit încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o
anumită persoană sau cu anumite persoane;
c) nu pot fi aplicate prin analogie.
98. Constituie cerinţe ale valabilităţii consimţământului:

i > )
a) să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu;

b) să fie exprimatîn cunoştinţă de cauză;
c) să fie serios.
99. Ca regulă, viciile de consimţământ:

a) atrag fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă;
b) atrag nulitatea relativă;
c) nu afectează valabilitatea actului juridic.
100. Nu există un element obiectiv în structura:

a) erorii;
b) dolului;
c) violenţei.
Teste grilă 385
101. în funcţie de consecinţele care intervin, eroarea se clasifică în:

i i '
a) eroare esenţială şi eroare neesenţială;

b) eroare indiferentă şi eroare lezionară;
c) eroare de fapt şi eroare de drept.
102. Este vorba de un viciu de consimţământ în cazul în care:

♦
a) lipseşte discernământul;
b) manifestarea de voinţă este prea vagă;
c) partea a avut, la încheierea actului juridic, o falsă reprezentare a
calităţilor substanţiale ale obiectului material al prestaţiei.
103. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic atrage

nulitatea relativă a acestuia în cazul în care priveşte:
a) identitatea fizică a obiectului material al prestaţiei;
b) natura actului juridic;
c) o normă juridică considerată de părţi ca determinantă pentru în
cheierea actului, chiar şi atunci când norma este accesibilă şi previzibilă.
104. Eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat:

a) atrage nulitatea absolută a actului juridic;
b) este, în toate cazurile, viciu de consimţământ;
c) poate atrage anularea actului juridic, în condiţiile legii.
105. în cazul erorii lezionare sunt aplicabile regulile de la:

a) leziune ca viciu de consimţământ;
b) eroare (error in substantiam), fiind vorba despre o falsă reprezen
tare asupra calităţilor obiectului material al contraprestaţiei;
c) starea de necesitate.
106. în ipoteza erorii esenţiale asupra naturii actului juridic:

a) partea aflată în eroare poate solicita fie constatarea nulităţii actului,
fie adaptarea acestuia;
b) este necesar ca fiecare parte contractantă să se găsească în eroare
asupra unei împrejurări esenţiale avute în vedere la data încheierii con
tractului;
c) dreptul de a obţine anularea se stinge dacă executarea actului s-a
realizat, în termen de 3 luni de la notificare, aşa cum îl înţelesese partea
aflată în eroare.
107. Adaptarea contractului în cazul erorii esenţiale:

a) poate interveni după trecerea a 3 luni de la data primirii cererii de
chemare în judecată, chiar dacă nu s-a dispus anularea contractului;
b) nu poate interveni atunci când riscul de eroare ar fi trebuit asumat
de către partea ce o invocă;
c) poate interveni atunci când eroarea priveşte simplele motive ale
contractului, dacă acestea au fost considerate determinante prin voinţa
părţilor.
108. în cazul dolului:

a) elementul obiectiv poate consta numai într-o acţiune;
b) este vorba de o eroare provocată;
c) sancţiunea incidenţă este nulitatea absolută.
109. Dolul:
a) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
b) nu afectează valabilitatea contractului atunci când provine de la repre
zentantul cocontractantului;
c) nu se presupune.
110. Dolul prin reticenţă:

a) atrage anularea actului juridic, chiar şi atunci când eroarea nu a fost
esenţială;
> *
b) atrage nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă a actului
juridic civil;
c) constă într-o faptă omisivă.
111. Spre deosebire de eroarea esenţială, dolul:

a) atrage nulitatea relativă a actului juridic civil;
b) angajează răspunderea autorului său pentru prejudiciile cauzate;
c) este alcătuit dintr-un element subiectiv şi un element obiectiv.
112. Pentru a se dispune anularea contractului, dolul:

a) poate proveni de la un terţ, dar numai dacă cealaltă parte a cunos
cut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea actului;
b) trebuie, în toate cazurile, să provină de la cealaltă parte;
c) poate proveni şi de la reprezentantul, comitentul ori gerantul afa
cerilor celeilalte părţi.
Teste grilă 387
113. în cazul viciului de consimţământ al violentei:

i i
a) temerea insuflată trebuie să privească numai viaţa, persoana,

onoarea sau bunurile părţii ameninţate;
b) ameninţarea se poate referi şi la o vătămare viitoare, dacă temerea
este actuală;
c) temerea insuflată celui ameninţat trebuie să fie considerabilă şi
actuală.
114. în materia violentei,

» * ca viciu de consimţământ:
»
a) existenţa acesteia se apreciază ţinând cont devârsta, starea so
cială, sănătatea şi caracterul persoanei ameninţate, aceste criterii fiind
expres şi limitativ prevăzute de lege;
b) persoana ameninţată poate solicita, în cadrul aceleiaşi acţiuni, atât
anularea actului, cât şi plata despăgubirilor;
c) ameninţarea poate privi şi exercitarea unui drept, dacă este realizată
în scopul obţinerii de avantaje injuste.
115. în cazul în care o parte a profitat la încheierea contractului de

starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte:
a) sunt aplicabile regulile de la violenţă;
b) contractul este lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită şi imo
rală;
c) sunt aplicabile regulile de la leziune.
116. Partea al cărei consimţământ a fost surprins prin doi sau violenţă:
a) nu poate solicita anularea actului dacă a cerut repararea preju
diciului cauzat prin doi sau violenţă;
b) nu a renunţat tacit la dreptul de a cere daune-interese atunci când a
confirmat tacit actul lovit de nulitate relativă;
c) poate solicita reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-intere-
se la care ar fi îndreptăţită, numai subsidiar exercitării acţiunii în despă
gubiri.
117. Leziunea:
a) în cazul majorului, este aplicabilă şi actelor juridice bilaterale de dis
poziţie;
b) presupune, în toate cazurile, o disproporţie evidentă de valoare între
prestaţii;
c) se aplică tuturor actelor juridice încheiate de către minorii între 14 şi

18 ani, fără încuviinţarea ocrotitorului legal.
118. Leziunea în cazul minorului:

a) intervine şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială;
b) atrage anulabilitatea actului doar dacă la momentul încheierii sale
leziunea depăşea jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă
de minor;
c) se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului încheiat.
119. Acţiunea în anularea pentru leziune a unui act încheiat de un minor:

a) se va admite chiar dacă la încheierea actului juridic minorul a creat,
prin mijloace viclene, aparenţa că este major;
b) se va respinge ca inadmisibilă dacă disproporţia dintre prestaţii nu
exista la data introducerii cererii de chemare în judecată;
c) se va respinge în cazul în care, prin intermediul ei, se atacă un act
juridic aleatoriu.
120. Acţiunea în anularea pentru leziune a unui act încheiat de un

major:
a) poate fi formulată numai subsidiar faţă de acţiunea în reducerea
obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese;
b) poate fi respinsă dacă cealaltă parte oferă o reducere corespunză
toare a propriei prestaţii în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării
cererii de chemare în judecată;
c) este imprescriptibilă extinctiv dacă este opusă pe cale de excepţie.
121. Obiectul actului juridic civil:

a) constă în drepturile şi obligaţiile părţilor;
b) trebuie, printre altele, să fie determinat;
c) constă în scopul urmărit la încheierea actului juridic.
122. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să fie, printre
altele:
a) morală;
b) explicită;
c) posibilă.
Teste grilă 389
123. Cauza actului juridic civil nu există atunci când:

a) actul juridic este utilizat pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative;
b) există eroare esenţială asupra motivului determinant;
c) partea nu are discernământ.
124. Cauza actului juridic civil este ilicită:

a) când este prohibită de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri;
b) şi atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda apli
carea unei norme legale imperative;
c) numai atunci când este contrară ordinii publice, iar cealaltă parte a
cunoscut sau trebuia să cunoască această împrejurare.
125. în materia cauzei actului juridic civil, intervine nulitatea relativă:

a) atunci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei
cauzei;
b) ori de câte ori cauza nu îndeplineşte toate cerinţele de validitate;
c) când cauza este contrară ordinii publice.
126. Forma cerută ad validitatem:

a) constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
b) este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă;
c) atrage nulitatea absolută.
127. Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem pentru în

cheierea actului juridic:
a) trebuie invocată de instanţă din oficiu;
b) poate fi invocată de instanţă din oficiu, fără însă a exista o obligaţie
în acest sens;
c) nu poate fi invocată de instanţă din oficiu în nicio situaţie în care
partea interesată a invocat un alt motiv de nulitate.
128. Forma este cerută ad validitatem în cazul:

a) contractului de întreţinere;
b) fideiusiunii;
c) contractului de depozit.
129. Nerespectarea formei actului juridic civil cerute ad probationem:

a) atrage nulitatea relativă a actului juridic;
b) atrage nulitatea parţială a actului juridic;
c) nu afectează valabilitatea actului juridic.
130. Forma este cerută ad probationem în cazul:

a) contractului de arendare;
b) contractului de tranzacţie;
c) convenţiei matrimoniale.
131. Nu constituie o modalitate a actului juridic civil:

a) termenul;
b) capacitatea;
c) condiţia.
132. Termenul de graţie:

a) este un termen legal şi suspensiv în favoarea debitorului;
b) este un termen jurisdicţional şi suspensiv în favoarea atât a credito
rului, cât şi a debitorului;
c) nu este de natură să împiedice compensaţia.
133. Instanţa va putea stabili termenul, la cererea uneia dintre părţi:

a) atunci când părţile au convenit să amâne stabilirea termenului;
b) ţinând seama doar de natura obligaţiei şi de situaţia părţilor;
c) atunci când obligaţia presupune prin natura sa un termen şi nu
există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
134. Termenul suspensiv:

a) amână naşterea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative;
b) are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv civil şi a înde
plinirii obligaţiei corelative;
c) duce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative.
135. înainte de împlinirea termenului suspensiv stipulat în favoarea

debitorului:
a) creditorul poate exercita acţiunea revocatorie;
b) creditorul este îndreptăţit să refuze primirea plăţii înainte de scadenţă;
Teste grilă 391
c) riscul pieirii fortuite a bunului cert este suportat de către înstrăinător,

chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.
136. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde

de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei persoane determinate este:
a) mixtă;
b) potestativă simplă;
c) pur potestativă.

de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei persoane nedeterminate este:
a) mixtă;
b) pur potestativă;
c) potestativă simplă.

exclusiv de voinţa unei terţe persoane este:
a) mixtă;
b) potestativă simplă;
c) cazuală.
139. Condiţia negativă:

a) se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat fără ca evenimentul
să se fi produs;
b) nu se poate considera îndeplinită în nicio situaţie înainte de împli
nirea termenului;
c) se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie, a împie
dicat realizarea ei.
140. în cazul condiţiei suspensive, pendenîe condiîione:

a) prescripţia extinctivă nu începe să curgă;
b) obligaţia se stinge prin compensaţie;
c) se produce efectul translativ în cazul actelor juridice translative de
drepturi reale.
141. în cazul condiţiei suspensive, pendente conditione:

a) dacă debitorul plăteşte, el nu este îndreptăţit să solicite restituirea
plăţii;
b) riscul pieirii fortuite a bunului cert este suportat, de regulă, de către

dobânditor;
c) dobânditorul dreptului real imobiliar este îndreptăţit să îl înscrie
provizoriu în cartea funciară.
în cazul în care s-a realizat condiţia rezolutorie:

142. t
a) actul juridic se consolidează retroactiv, afară de cazul când părţile

au prevăzut altfel;
b) ca regulă, părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate;
c) fructele care au fost culese de dobânditor trebuie restituite.
143. în caz de neexecutare a sarcinii:

a) este afectată doar eficacitatea actului juridic civil;
b) sancţiunea produce efecte numai pentru viitor;
c) actul juridic este lovit de nulitate.
144. Spre deosebire de condiţia suspensivă, sarcina:

a) produce efecte retroactiv;
b) este întâlnită numai în cazul liberalităţilor;
c) poate atrage, în cazul neîndeplinirii ei, nulitatea actului juridic.
Spre deosebire de sarcină, condiţia:

145.
a) operează de drept;
b) poate fi stabilită prin convenţia părţilor;
c) poate fi constatată ca îndeplinită sau, după caz, neîndeplinită printr-
o acţiune imprescriptibilă extinctiv.
146. Este vorba de o excepţie de la principiul pacîa sunt servanda în

cazul:
a) încetării contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată
din cauza morţii credirentierului, dacă aceasta a survenit după expirarea
duratei contractului;
b) în care s-ar acorda prin lege un termen de amânare generală a exe
cutării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori;
c) încetării fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există
stipulaţie contrară.
Teste grilă 393
147. Revizuirea efectelor actelor juridice, în cazul impreviziunii:

a) poate avea loc, în funcţie de împrejurări, şi în cazul contractelor
sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative şi cu executare uno ictu\
b) poate interveni şi atunci când debitorul şi-a asumat riscul schimbării
împrejurărilor;
c) poate fi dispusă numai dacă debitorul a încercat, într-un termen
rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile
a actului juridic.
148. în cazul impreviziunii, instanţa poate dispune adaptarea sau,

după caz, încetarea contractului dacă, printre altele:
a) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;
b) creditorul a încercat, într-un termen optim şi previzibil, dar nu mai
târziu de începerea executării contractului, negocierea adaptării rezo
nabile şi echitabile a contractului;
c) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului.
149. în cazul impreviziunii, revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor care

afectează o liberalitate:
a) poate fi dispusă dacă îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarci
nilor a devenit excesiv de oneroasă pentru beneficiar din cauza unor si
tuaţii imprevizibile şi imputabile acestuia, survenite ulterior acceptării
liberalitătii;
»*
b) poate fi cerută indiferent dacă acestea au fost stabilite printr-o do
naţie sau printr-un legat;
c) presupune posibilitatea instanţei sesizate cu o astfel de cerere de a
dispune modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor
care afectează liberalitatea.
150. Categoria excepţiilor de la irevocabilitatea actului juridic unilateral

include, printre altele:
a) revocarea donaţiei între soţi;
b) retractarea renunţării la moştenire după expirarea termenului pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală;
c) revocarea promisiunii publice de recompensă.
151. Constituie excepţie de la irevocabilitatea actului juridic bilateral:

a) încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;
b) încetarea mandatului din cauza morţii mandatarului;

c) denunţarea contractului de locaţiune, de către locator, înainte de
împlinirea termenului stabilit.
152. Constituie excepţie de la irevocabilitatea actului juridic bilateral:

a) renunţarea mandatarului la mandat;
b) retractarea dispoziţiei de revocare a testamentului;
c) revocarea, în toate cazurile, de către stipulant a stipulaţiei pentru
altul înainte ca acceptarea beneficiarului să ajungă la promitent.
153. în categoria avânzilor-cauză trebuie incluşi, printre alţii:

a) reprezentanţii convenţionali ai părţilor;
b) toţi cei care, ulterior încheierii actului juridic, au contractat cu părţile
acestuia;
c) succesorii cu titlu universal ai părţilor.
154. Dobânditorul unui drept subiectiv (privit ut singuli) are calitatea de

având-cauză fată de:
i
a) actul juridic prin care a dobândit acel drept;

b) actele juridice încheiate anterior de cel de la care a dobândit dreptul
respectiv, însă numai dacă sunt în legătură cu acel drept şi au fost res
pectate formalităţile de opozabilitate faţă de terţi;
c) toate actele juridice încheiate anterior de cel de la care a dobândit
acel drept.
155. Constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii actului

juridic civil:
a) preluarea datoriei, cu consimţământul creditorului;
b) situaţia succesorilor universali ai părţilor actului juridic;
c) simulaţia.
156. Asemănător rezoluţiunii,

» * nulitatea:
a) atrage ineficacitatea actului juridic;
b) se aplică numai contractelor sinalagmatice;
c) este, în toate cazurile, supusă prescripţiei extinctive.
157. Spre deosebire de rezoluţiune, nulitatea:

a) produce efecte retroactiv;
Teste grilă 395
b) se aplică numai actelor cu executare succesivă;

c) este supusă altor reguli în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.
158. Spre deosebire de caducitate, nulitatea:

a) presupune un act juridic nevalabil încheiat;
b) produce efecte numai pentru viitor;
c) presupune o cauză existentă la momentul încheierii actului juridic.
159. Este considerată nescrisă:

a) dispoziţia prin care se impune donatarului raportul în natură;
b) clauza prin care se prevede o condiţie imposibilă;
c) stipulaţia conform căreia subrogaţia ar opera fără consimţământul
debitorului.
160. Este considerată ca fiind nescrisă:

a) clauza prin care acţiunea în anularea unui act juridic este declarată
imprescriptibilă extinctiv;
b) clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor
servicii;
c) clauza de antihreză.
161. Este lovit(ă) de nulitate absolută:

a) contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în
folosul beneficiarului;
b) testamentul reciproc;
c) orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei
revine doar unuia dintre soti.
162. Intervine nulitatea absolută în cazul:

a) neexecutării cu intenţie a obligaţiei asumate prin contract;
b) partajului făcut fără participarea tuturor coproprietarilor;
c) lipsei cauzei.
163. Intervine nulitatea relativă în cazul:

a) lipsei discernământului în momentul încheierii actului juridic;
b) clauzei prin care părţile instituie o altă cauză de nulitate în afara
celor stabilite de lege;
c) încălcării oricărei prevederi legale referitoare la capacitatea civilă.
164. Intervine nulitatea relativă în cazul:

a) predecesului legatarului;
b) neefectuării formalităţilor de publicitate imobiliară;
c) viciilor de consimţământ.
165. Nulitatea relativă:

a) poate fi confirmată şi tacit;
b) intervine şi în cazul fraudei la lege;
c) presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.
166. Asemănător nulitătii« absolute,* nulitatea relativă:

a) poate fi invocată, în principiu, şi de către instanţă din oficiu;
b) desfiinţează efectele actului juridic ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea lui valabilă;
c) este imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile în care se invocă pe
cale de excepţie.
167. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută:

a) este supusă altor reguli privind suspendarea prescripţiei extinctive;
b) poate fi invocată de către persoana al cărei interes a fost nesocotit
la momentul încheierii actului juridic civil;
c) nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.
168. Dacă se invocă mai multe cauze de nulitate în privinţa aceluiaşi

act juridic:
a) trebuie analizate cu prioritate cauzele de nulitate absolută;
b) trebuie analizate toate cauzele de nulitate, afară de ipoteza în care
părţile convin altfel;
c) este suficient ca instanţa să găsească o cauză de nulitate înte
meiată, devenind inutilă cercetarea celorlalte cauze de nulitate.
169. Confirmarea actului juridic lovit de nulitate:

a) este posibilă numai în cazul nulităţii parţiale;
b) produce efecte retroactiv (ex tune)\
c) se realizează prin intermediul unui act recognitiv.
170. Actul juridic de confirmare:

a) este o convenţie prin care se ratifică un act juridic anulabil;
Teste grilă 397
b) validează retroactiv actul juridic anulabil;

c) presupune refacerea actului juridic anulabil.
171. Efectele nulitătii:

i
a) nu diferă după cum actul juridic a fost sau nu executat până în mo
mentul declarării nulitătii;
»*
b) sunt aceleaşi indiferent de natura interesului ocrotit prin dispoziţia
legală ce stabileşte condiţia de validitate nerespectată la încheierea actu
lui juridic;
c) se produc numai pentru viitor, afară de excepţiile expres prevăzute
de lege.
172. în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară în

cheierii actului juridic desfiinţat:
a) acţiunea (cererea) în restituirea prestaţiilor executate nu se con
fundă cu acţiunea (cererea) în nulitate;
b) instanţa căreia i s-a solicitat doar desfiinţarea actului juridic trebuie
să dispună, chiar şi din oficiu, restituirea prestaţiilor executate în baza
acestuia;
c) instanţa va dispune repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară,
chiar dacă cealaltă parte nu a solicitat expres restituirea prestaţiei sale.
173. în caz de anulare a actului:

a) părţile sunt de drept (ope legis) repuse în situaţia anterioară;
b) fructele culese până la data intentării cererii de anulare de posesorul
de bună-credintă nu se restituie;
> 9
c) nu poate fi opusă uzucapiunea.
174. Atunci când restituirea prestaţiilor, efectuate în temeiul unui con

tract care a fost desfiinţat pentru o cauză de nulitate absolută, se face prin
echivalent, deoarece prestaţiile privesc servicii deja efectuate, valoarea
acestora se apreciază prin raportare la momentul:
a) introducerii cererii de chemare în judecată;
b) primirii de către debitor a prestaţiei supuse restituirii;
c) punerii în întârziere a debitorului.
175. Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă:

a) de ambele părţi în mod egal, cu excepţia cazului în care părţile pre
văd altfel;
b) ca regulă, de ambele părţi, proporţional cu valoarea prestaţiilor care
se restituie;
c) integral de partea culpabilă pentru desfiinţarea actului juridic.
176. Categoria excepţiilor de la principiul anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului iniţial include, între altele:
i 1
a) conversiunea actului juridic civil;

b) cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui
drept real imobiliar, după trecerea a 5 ani de la data înregistrării cererii de
înscriere în cartea funciară;
c) cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea.
177. Conversiunea actului juridic:

a) înlătură efectele nulităţii;
b) implică refacerea actului juridic lovit de nulitate;
c) presupune validarea actului juridic prin confirmare.
178. Efectele nulitătii sunt înlăturate de:

a) principiul restitutio in integrum;
b) excepţia error communis facit ius\
c) principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
179. Excepţia error communis facit ius:

a) nu cunoaşte nicio aplicare legală;
b) nu este aplicabilă în materia cărţii funciare;
c) are ca efect menţinerea unui act juridic încheiat într-o situaţie de
eroare comună şi invincibilă.
180. Primus le-a vândut lui Secundus şi Tertius o bijuterie, predarea

bunului vândut şi plata preţului având loc chiar la momentul încheierii
contractului. Ulterior, Primus a solicitat anularea contractului de vânzare,
arătând că la încheierea acestuia a fost în eroare cu privire la calitatea de
soţi a cumpărătorilor, abia ulterior aflând că aceştia erau divorţaţi.
Teste grilă 399
Instanta:
»
a) va respinge acţiunea, deoarece eroarea asupra stării civile a cum

părătorilor nu poate constitui motiv de anulare;
b) va admite acţiunea, întrucât calitatea de soţi a cumpărătorilor este
un element determinant pentru încheierea contractului, având în vedere
obiectul derivat al acestuia;
c) va respinge acţiunea, întrucât executarea contractului a confirmat
tacit nulitatea relativă.
181. X a cumpărat de la Y o geantă cu preţul de 1.000 lei. Z, parte

nerul de viaţă al lui X, a solicitat anularea acestui contract pentru doi, sus
ţinând că Y i-a ascuns cu bună-ştiinţă lui X faptul că geanta nu este din
piele naturală, ci din piele sintetică.
Instanta:
>
a) va admite acţiunea în anulare, dacă Z dovedeşte susţinerile sale;

b) va respinge acţiunea în anulare ca nefondată, deoarece în speţă nu
este vorba de un element esenţial pentru încheierea contractului;
c) va respinge acţiunea în anuiare ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate procesuală activă.
182. X, persoană juridică, a cerut anularea pentru violenţă a contrac

tului de antrepriză încheiat cu Y, persoană juridică, arătând (şi dovedind)
că, pe parcursul executării acestui contract, reprezentantul legal al lui Y a
exercitat ameninţări la adresa reprezentantului legal al lui X, obţinând
astfel plata înainte de termenul convenit.
Instanta:
>
a) va respinge cererea, deoarece numai persoanele fizice pot invoca

viciul de consimţământ
» al violentei;
» ’
b) va respinge cererea, întrucât cauza de nulitate trebuie să existe la
momentul încheierii actului juridic;
c) va admite cererea, deoarece şi plata este un act juridic.
183. X, unicul moştenitor al lui Y, a solicitat în contradictoriu cu Z anu

larea contractului prin care Y i-a transmis dreptul de proprietate asupra
unui imobil lui Z, în schimbul întreţinerii prestate de acesta din urmă până
la sfârşitul vieţii lui Y. în motivare, reclamantul a arătat că autorul lui, din
cauza stării de sănătate şi a vârstei înaintate, a avut o anumită temere
subiectivă, în sensul că a apreciat că singurul care îl poate ajuta în starea

în care se afla era pârâtul.
în speţă, faţă de motivul invocat, contractul de întreţinere este:
a) lovit de nulitate relativă pentru eroare esenţială;
b) lovit de nulitate relativă pentru violenţă morală;
c) valabil.
184. Primus a cerut anularea pentru leziune a contractului prin care i-a
vândut lui Secundus un anumit imobil pentru preţul de 60.000 lei, preţ plă
tit la momentul încheierii contractului. în motivarea cererii de chemare în
judecată, reclamantul a arătat (şi dovedit) că la încheierea contractului se
afla într-o stare de nevoi acută, în sensul că se apropia scadenţa unei
datorii de 50.000 lei pe care o avea faţă de un terţ creditor al său, iar cum
părătorul a profitat de această stare de nevoi, obligându-l să accepte un
preţ vădit mai mic decât valoarea de circulaţie a imobilului, care era de
100.000 lei.
Instanta:
t
a) va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată;

b) va constata leziunea şi va majora preţul la 100.000 lei, obligându-l
pe Secundus să îi plătească lui Primus suma de 40.000 lei;
c) va constata nulitatea absolută pentru cauză imorală, dispunând re
stabilirea situatiei anterioare.
>
185. Prin înscris sub semnătură privată încheiat la data de 10.11.2011,

Primus l-a împrumutat pe Secundus cu suma de 10.000 lei, sumă ce
urma să fie restituită la 24.12.2011. Părţile au inserat în înscris şi o clauză
potrivit căreia, până la restituirea sumei împrumutate, Secundus constituie
în favoarea lui Primus o garanţie reală asupra autoturismului său, care
însă va rămâne în folosinţa proprietarului. Această clauză:
a) a dat naştere unui drept de ipotecă asupra autoturismului;
b) a dat naştere unui drept de gaj asupra autoturismului;
c) nu a dat naştere, în mod valabil, unui drept real de garanţie asupra
autoturismului.
186. Prin înscrisul dactilografiat, semnat la 25 martie 1992 de M.V. în

faţa secretarului primăriei comunei P., judeţul laşi şi intitulat „testament”,
M.V. a arătat că lasă după moartea sa o casă de locuit şi un teren fiului
său, M.C., cu condiţia ca acesta să îl îngrijească până la deces, iar după
moarte să îi facă cele creştineşti, conform tradiţiei locale. După deschi
Teste grilă 401
derea succesiunii de pe urma lui M.V., M.A., în calitate de soţie supravie

ţuitoare, a solicitat în contradictoriu cu M.C., între altele, desfiinţarea tes-
1 » 7 7 ,
tamentului.
în speţă, testamentul întocmit la 25 martie 1992:
a) este valabil ca testament olograf;
b) este valabil ca testament autentic;
c) este lovit de nulitate absolută pentru lipsa formei cerute ad validi-
tatem.
187. La data de 3 octombrie 2011, Primus a cumpărat de la Secundus

un anumit tablou (bun individual determinat), părţile stabilind că acesta va
fi predat cumpărătorului la data de 31 octombrie 2011, când va fi plătit şi
preţul de 20.000 lei. La data de 29 octombrie 2011, tabloul a pierit fortuit.
L-a data de 7 noiembrie 2011, Secundus l-a chemat în judecată pe Pri
mus, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de
preţ. Pârâtul a cerut respingerea acţiunii, deoarece reclamantul nu îşi poa
te executa obligaţia de predare a bunului vândut, trebuind deci să suporte
riscul pieirii fortuite.
Instanta:
»
a) va respinge acţiunea, deoarece riscul contractului sinalagmatic se

suportă de debitorul obligaţiei imposibil de executat;
b) va admite acţiunea în parte, obligând pe pârât să plătească recla
mantului suma de 10.000 lei, deoarece riscul trebuie suportat de ambele
părţi, în mod egal;
c) va admite acţiunea, obligând pe pârât să plătească reclamantului
suma de 20.000 lei, deoarece pârâtul era proprietar al bunului la momen
tul pieirii fortuite, iar riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de proprie
tarul acestuia.
188. X îi donează lui Y un imobil, părţile stipulând, între altele, obligaţia

lui Y de a plăti în favoarea lui Z, nepotul de frate al lui X, suma de 5.000
lei anual, până când Z îşi va finaliza studiile universitare de licenţă.
După finalizarea studiilor, Z îl cheamă în judecată pe Y, solicitând
revocarea donaţiei, invocând (şi dovedind) neexecutarea obligaţiei asu
mate de Y în favoarea sa.
Instanta:
»
a) va admite cererea, neexecutarea obligaţiei de către donatar consti

tuind motiv de revocare a donaţiei;
» *
b) va respinge cererea, deoarece Z nu poate cere revocarea donaţiei;

c) va respinge cererea, deoarece donaţiile sunt irevocabile.
189. X şi Y încheie un contract de arendare, pe o durată de 3 ani,

având ca obiect un teren arabil în suprafaţă de 10 hectare, în schimbul
unei arende reprezentând jumătate din contravaloarea recoltei ce se va
culege. Ulterior, arendaşul Y încheie un contract de subarendare cu Z. X îl
cheamă în judecată pe Y, solicitând instanţei declararea nulităţii absolute
a contractului de subarendare.
în raport doar cu aceste date ale speţei, instanţa:
a) va respinge cererea ca neîntemeiată;
b) va respinge cererea, întrucât nu a fost introdusă împotriva ambelor
părţi ale contractului de subarendare;
c) va admite cererea.
190. Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru a fi obligat la

plata preţului apartamentului pe care i l-a vândut prin înscris sub sem
nătură privată încheiat la data de 3.10.2011. Deşi legal citat, pârâtul nu a
depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat spre a se apăra.
Instanta:
a) va admite cererea de chemare în judecată;
b) va respinge cererea de chemare în judecată şi va constata, în dis
pozitivul hotărârii, nulitatea absolută a vânzării pentru lipsa formei auten
tice;
c) va respinge cererea de chemare în judecată şi doar în conside
rentele hotărârii (în motivare) va arăta că vânzarea este lovită de nulitate
absolută.
191. Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru a se dispune

rezoluţiunea, pentru neplata preţului, a contractului de vânzare intervenit
între cei doi, cu daune-interese. Fără a formula cerere reconvenţională,
Secundus a invocat (şi dovedit) că a încheiat contractul sub imperiul
violentei.
*
Instanta:
a) va respinge cererea de chemare în judecată, fără a anula contractul
de vânzare;
b) va respinge cererea de chemare în judecată şi va anula contractul
de vânzare pentru violenţă;
Teste grilă 403
c) va admite cererea de chemare în judecată şi va dispune rezoluţiu

nea, obligând pârâtul la plata de daune-interese.
192. X, în vârstă de 17 ani, îi vinde un calculator lui Y, major, în

schimbul preţului de 1.000 lei. La încheierea contractului, vânzătorul i-a
spus cumpărătorului că are vârsta de 19 ani, prezentându-i în acest sens
cartea de identitate a fratelui său, mai mare ca el cu 2 ani. Din preţul
obţinut, X şi-a achitat o datorie de 400 lei, a făcut prietenei sale un cadou
în valoare de 350 lei, restul de bani fiindu-i furat.
Ulterior, X a solicitat în contradictoriu cu Y anularea contractului de
vânzare pentru lipsa capacităţii depline de exerciţiu a vânzătorului, cu
repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Instanta:
>
a) va dispune anularea, obligându-l pe Y să îi remită calculatorul lui X,

iar pe X să îi plătească lui Y suma de 400 lei;
b) va respinge cererea de chemare în judecată;
c) va dispune anularea, obligându-l pe Y să îi remită calculatorul lui X,
iar pe X să îi plătească lui Y suma de 750 lei.
IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea
193. Renunţarea la prescripţia extinctivă:

a) poate fi expresă sau tacită;
b) produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o;
c) poate fi realizată cât timp prescripţia nu a început să curgă.
194. Renunţarea la prescripţie:

a) poate fi făcută de către minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu;
b) făcută de către unul dintre codebitorii unei obligaţii solidare nu îi
împiedică pe ceilalţi codebitori să invoce prescripţia;
c) poate fi făcută atât cu privire la prescripţia împlinită, cât şi la benefi
ciul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
195. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală:

a) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, caz în care
creditorul ipotecar poate urmări oricare dintre bunurile debitorului, însă
numai în limita valorii bunurilor ipotecate;
b) atrage, în principiu, prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile

accesorii;
c) nu atrage şi stingerea dreptului de gaj.
196. Este imprescriptibilă extinctiv acţiunea:

a) de partaj;
b) întemeiată pe plata nedatorată;
c) negatorie.
197. Este prescriptibilă extinctiv acţiunea confesorie întemeiată pe:

a) dreptul de superficie;
b) dreptul de servitute;
c) dreptul de abitaţie.
198. Este prescriptibilă extinctiv:

a) acţiunea în revendicare imobiliară în cazul avulsiunii;
b) acţiunea negatorie;
c) acţiunea în constatare.
199. Este imprescriptibilă extinctiv:

a) acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită
de moştenitorii copilului;
b) acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului;
c) acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei.
200. Este supusă prescripţiei extinctive:

a) acţiunea în revocarea judecătorească a legatului;
b) excepţia de reducţiune a liberalităţilor excesive;
c) petiţia de ereditate.
201. în cazul dreptului afectat de o condiţie rezolutorie, prescripţia

extinctivă:
a) începe să curgă de la data când obligaţia de a da sau de a face a
devenit exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute;
b) este suspendată evenienîe conditione;
c) începe să curgă de la data realizării condiţiei.
Teste grilă 405
202. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când cel păgubit:
a) a descoperit prejudiciul;
b) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a cauzat-o;
c) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde
de ea.
203. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru

violenţă începe să curgă:
a) la data încetării violenţei;
b) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încetării violenţei;
c) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului
juridic.
204. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru

doi începe să curgă:
a) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului
juridic;
b) la data descoperirii dolului;
c) la data la care cel îndreptăţit a cunoscut dolul, dar nu mai târziu de
împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
205. Prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii pentru eroare

asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut începe să curgă:
a) de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare;
b) de la data predării lucrului;
c) de la data la care cumpărătorul a cunoscut că a avut o falsă repre
zentare a realităţii, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data
încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
206. Prescripţia acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale

lucrului începe să curgă:
a) de la data predării lucrului;
b) în toate cazurile de la data descoperirii viciilor;
c) cel mai târziu de la data expirării termenului de garanţie.
207. Forţa majoră constituie o cauză:

a) de suspendare a prescripţiei extinctive;
b) care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă;

c) de suspendare a termenului de decădere.
208. Prescripţia extinctivă nu curge:

a) între partenerii de viaţă;
b) între rudele şi afinii până la gradul IV, inclusiv;
c) între soţi.
209. Nu constituie o cauză de suspendare a cursului prescripţiei ex

tinctive:
a) ascunderea de către debitor, în mod deliberat, a existenţei sau exi
gibilităţii datoriei;
b) logodna intervenită între creditoare şi debitor;
c) depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de
alti creditori.
210. Există cauze speciale de suspendare a cursului prescripţiei

extinctive:
a) în materie succesorală;
b) în materia răspunderii pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare;
c) acţiunii în anularea actului juridic pentru doi.
211. Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive:

a) se produce în toate cazurile în care intervine o cauză de suspen
dare;
b) constă în amânarea împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în
cazurile prevăzute de lege;
c) se aplică atunci când au rămas mai puţin de 6 luni până la împlinirea
termenului, dacă acesta este mai mic de 6 luni.
212. Suspendarea prescripţiei extinctive:

a) nu intervine dacă părţile au convenit că nu va produce efecte
împrejurarea care, potrivit legii, ar constitui cauză de suspendare;
b) operează numai în cazurile expres prevăzute de lege;
c) intervine în cazul în care debitorul se află într-o situaţie de forţă
majoră.
Teste grilă 407
213. în privinţa cursului prescripţiei extinctive:

a) cauzele de suspendare, de întrerupere şi de repunere în termen
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege;
b) clauza prin care părţile contractante ar stabili momentul de la care
începe să curgă prescripţia, derogând astfel de la regula incidenţă mate
riei respective, nu este lovită de nulitate absolută;
c) nu prezintă importanţă distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit.
214. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă de drept comun:

a) nu poate fi dispusă din oficiu de organul de jurisdicţie;
b) se dispune numai pentru cauzele enumerate limitativ de lege;
c) operează de drept şi automat.
215. Predarea, la 30 de zile de la încheierea unei promisiuni bilaterale

de vânzare în care nu s-a stipulat un termen pentru încheierea contractului
de vânzare, a bunului ce formează obiectul acesteia către cel care urmează
să îl cumpere:
a) constituie o cauză care justifică repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă a dreptului de a cere încheierea contractului de vânzare-cum-
părare;
b) reprezintă executarea obligaţiei de a da;
c) întrerupe cursul prescripţiei extinctive a dreptului celui care urmează
să cumpere de a cere încheierea contractului de vânzare.
216. Cererea de chemare în judecată introdusă de către creditor:

a) are ca efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive în toate
situatiile;
i 7
b) reprezintă o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive;

c) atribuie un caracter provizoriu şi condiţionat întreruperii cursului
prescripţiei extinctive.
217. Nu constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive:

a) constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale;
b) punerea în întârziere a debitorului, dacă aceasta este urmată de
chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data împlinirii terme
nului de prescripţie;
c) punerea în întârziere a debitorului, dacă aceasta este urmată de
chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întâr
ziere.
218. întreruperea prescripţiei extinctive:

a) are ca efect înlăturarea prescripţiei extinctive scurse anterior mome
ntului apariţiei cauzei de întrerupere;
b) intervine numai în cazul recunoaşterii exprese din partea debitorului;
c) îşi produce efectele chiar dacă cererea de chemare în judecată este
respinsă.
219. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă are ca efect:

a) ştergerea prescripţiei extinctive scurse anterior momentului apariţiei
cauzei de repunere în termen;
b) posibilitatea de a considera prescripţia extinctivă ca neîmplinită;
c) oprirea cursului prescripţiei extinctive.
220. Termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani în cazul:

a) acţiunii în revendicarea imobilului adjudecat;
b) dreptului la acţiunea ipotecară;
c) acţiunii în anulare pentru leziune.
221. în cazul termenului de decădere de ordine publică:

a) instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu decăderea,
dacă este cazul;
b) partea interesată poate să renunţe la termen doar după începerea
cursului acestuia;
c) renunţarea anticipată la termen nu este posibilă decât cu acordul
tuturor părţilor.
222. Constituie termen de decădere:

a) termenul de 1 an aplicabil dreptului de opţiune succesorală;
b) termenul de 1 an pentru exercitarea acţiunii posesorii;
c) termenul de 3 ani aplicabil acţiunii în revendicarea bunului mobil
pierdut sau furat de la posesorul de bună-credinţă.
223. Clauza prin care părţile stabilesc un termen de decădere care ar

face excesiv de dificilă exercitarea dreptului subiectiv:
a) este, pe temeiul principiului libertăţii de voinţă, valabilă;
b) nu va produce efecte decât în cazul în care titularul dreptului subiec
tiv dovedeşte vicierea consimţământului său;
c) este lovită de nulitate absolută.
Teste grilă 409
224. Un termen de decădere de o lună care a început să curgă marţi

31 ianuarie 2012 s-a împlinit:
a) joi 1 martie 2012;
b) vineri 2 martie 2012;
c) miercuri 29 februarie 2012.
225. Un termen de decădere de o lună care a început să curgă joi 31

mai 2012 se va împlini:
a) sâmbătă 30 iunie 2012;
b) duminică 1 iulie 2012;
c) luni 1 iulie 2012.
226. La data de 1.06.2006, Primus îi închiriază un apartament lui Se

cundus pe o durată de cinci ani în schimbul unei chirii lunare de 500 de
lei, fiecare chirie fiind scadentă în ultima zi a fiecărei luni. La 1.09.2011,
Primus îl cheamă în judecată pe Secundus, solicitând instanţei ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe Secundus la plata sumei afe
rente chiriilor neplătite de către acesta. Din probatoriul administrat rezultă
că Secundus nu a plătit nicio chirie de la data închirierii apartamentului.
Secundus s-a apărat susţinând că în speţă a intervenit prescripţia
extinctivă.
Instanta:
»
a) va admite în parte cererea de chemare în judecată şi îl va obliga pe

Secundus să îi plătească lui Primus suma de 16.500 lei;
b) va admite cererea de chemare în judecată şi îl va obliga pe Secun
dus să îi plătească lui Primus suma de 30.000 lei;
c) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
227. La data de 11.11.2007, Primus îl împrumută pe Secundus cu

10.000 lei, părţile convenind că suma va fi restituită la data de
11.11.2008, precum şi o dobândă lunară de 0,5% până la restituirea efec
tivă. întrucât Secundus nu a restituit suma împrumutată şi nici nu a plătit
vreo dobândă, la data de 10.11.2011, Primus îl cheamă în judecată pe
Secundus, solicitând instanţei, prin capătul de cerere principal, obligarea
pârâtului la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de restituire împrumut, pre
cum şi, prin capătul de cerere accesoriu, obligarea pârâtului la plata
sumei de 2.400 lei cu titlu de dobândă aferentă. Secundus a invocat
Instanta:
>
a) va respinge atât capătul de cerere principal, cât şi capătul de cerere

accesoriu ca prescrise;
b) va obliga pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu
titlu de restituire împrumut, precum şi a sumei de 2.400 lei cu titlu de
dobânzi;
c) va obliga pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu
titlu de restituire împrumut, precum şi a sumei de 1.800 lei cu titlu de do
bânzi.
228. La 10.10.2008, în cadrul unei emisiuni televizate, X, moderatorul

emisiunii, îi adresează grave injurii şi calomnii lui Y, unul dintre invitaţii la
acea emisiune. La 04.12.2008, Y depune o plângere penală împotriva lui
X, însă instanţa penală, constatând incidenţa art. 10 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen., pronunţă o hotărâre de achitare. în plângerea penală Y men
ţiona, între altele, că îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat dreptului său la imagine. La 14.11.2011, Y ÎI cheamă în
judecată pe X, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl
oblige pe pârât la plata sumei de 100.000 de lei cu titlu de despăgubiri
pentru prejudiciul moral pe care i l-a cauzat prin afirmaţiile făcute cu
ocazia acelei emisiuni televizate. X se apără susţinând că acţiunea este
prescrisă.
Instanta:
>
a) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, deoarece dreptul la

imagine este un drept nepatrimonial, astfel încât repararea lui este im
prescriptibilă extinctiv;
b) va admite excepţia de prescripţie extinctivă, constatând că termenul
de prescripţie s-a împlinit la 10.10.2011, deci anterior sesizării instanţei;
c) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, deoarece plângerea
penală a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.
229. La 15.10.2006, X îi vinde lui Y o bijuterie, însă contractul este

ulterior rezolvit pentru neplata preţului prin hotărâre rămasă definitivă la
12.03.2008.
La 17.04.2011, X îl cheamă în judecată pe Y, solicitând instanţei ca
prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe Y la restituirea bijuteriei ce
a făcut obiectul contractului desfiinţat. Y invocă excepţia de prescripţie ex
tinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiei executate în temeiul contractului
desfiintat.
Teste grilă 411
Instanta:
»
a) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece termenul de prescripţie

de 3 ani pentru acţiunea în restituirea prestaţiilor s-a împlinit la 12.03.2011;
b) va respinge excepţia de prescripţie, întrucât acţiunea în restituirea
prestaţiilor, având caracter accesoriu, este imprescriptibilă extinctiv ca şi
acţiunea
> în rezoluţiune;
» *
c) va respinge excepţia de prescripţie, deoarece, în speţă, acţiunea în
restituirea prestaţiei executate de X are caracterul unei acţiuni reale.
230. La 11.02.2008, X îi vinde prietenului său Y o bijuterie în schimbul

preţului de 12.000 lei, care trebuia plătit până la sfârşitul lunii. La
15.05.2011, Y îl împrumută pe X cu 25.000 lei, împrumut ce trebuia
restituit la 30.06.2011. După deteriorarea relaţiei de prietenie dintre cei
doi, la 30.09.2011, Y îl cheamă în judecată pe X, spre a fi obligat să îi plă
tească suma de 25.000 lei cu titlu de împrumut nerestituit. X se apără
invocând compensaţia legală. Y recunoaşte că nu a achitat preţul pentru
contractul încheiat în februarie 2008, susţinând însă că a intervenit
1 i
prescripţia extinctivă a creanţei pe care X o avea faţă de el.

Instanţa îl va obliga pe X să îi plătească lui Y suma de:
a) 13.000 lei, deoarece, în speţă, creanţa lui X faţă de Y este valorifi
cată pe cale de excepţie, iar excepţiile sunt imprescriptibile extinctiv;
b) 25.000 lei, deoarece creanţa pe care X o avea faţă de Y era pre
scrisă în momentul în care s-ar fi putut opune compensaţia;
c) 13.000 lei, deoarece relaţia de prietenie dintre cei doi a avut ca efect
suspendarea prescripţiei creanţei pe care X o are faţă de Y.
231. La data de 06.05.2008, Primus a cumpărat de la Secundus un ta

blou semnat de renumitul pictor La data de 30.06.2011, consultând
un expert în materie, Primus a aflat că tabloul respectiv este doar o repro
ducere, astfel că, prin cerere înregistrată la data de 01.09.2011, Primus
l-a chemat în judecată pe Secundus, solicitând anularea contractului
pentru eroare esenţială. Prin întâmpinare depusă în termen legal, Secun
dus a solicitat respingerea acţiunii ca prescrisă.
Instanta:
*
a) va soluţiona cauza pe fond, acţiunea nefiind prescrisă;

b) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece au trecut mai mult de 3
ani de la încheierea contractului;
c) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece Primus nu a descoperit
faptul că a fost în eroare până cel mai târziu la data de 06.11.2009.
232. Ca urmare a unor manopere dolosive săvârşite de X, acesta

cumpără de la Y un imobil la data de 8 octombrie 2011. Presupunând că
Y va descoperi că a fost victima dolului abia la data de 1 iunie 2013 şi că
nu vor exista cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, ter
menul de prescripţie a acţiunii în anularea contractului se va împlini la
data de:
a) 8 aprilie 2016;
b) 1 iunie 2016;
c) 8 octombrie 2014.
233. La 15.05.2008, autoturismul lui Primus, aflat într-o parcare, este

lovit de un alt autovehicul, dar nu este identificat şoferul acestuia. La data
de 25.06.2008, Primus plăteşte 10.000 lei către service-ul care i-a reparat
avariile cauzate prin acea tamponare. După o serie de investigaţii, la
10.09.2008, Primus a aflat că la volanul autovehiculului care i-a tamponat
autoturismul se afla chiar proprietarul acestuia, anume Secundus.
La 5.09.2011, Primus îl cheamă în judecată pe Secundus, solicitând
obligarea acestuia să îi plătească suma de 10.000 de lei cu titlu de des
păgubiri pentru avariile cauzate autoturismului său. Secundus se apără
invocând excepţia de prescripţie extinctivă.
Instanta:
>
a) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă, consta

tând că termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de
15.05.2011;
b) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă şi va soluţiona cererea
de chemare în judecată pe fond;
c) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă, consta
tând că termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de
25.06.2011.
234. La 20.12.2006, X îl împrumută pe Y cu 10.000 USD, suma

urmând a fi restituită la 13.03.2007. La 13.10.2009, X se căsătoreşte cu
Y. Cei doi divorţează, de comun acord, la 16.05.2011.
Prescripţia dreptului la acţiune al lui X de a pretinde de la Y restituirea
sumei împrumutate:
a) s-a împlinit la 16.11.2011;
b) s-a împlinit la 13.03.2010;
c) s-a împlini la 16.10.2011.
Teste grilă 413
235. Prin antecontract de vânzare-cumpărare încheiat în formă auten

tică la data de 10 octombrie 2008, Primus s-a obligat să îi transmită lui
Secundus dreptul de proprietate asupra unui anumit teren pentru preţul de
100.000 lei, din care 25.000 lei au fost plătiţi la încheierea antecon-
tractului.
La data de 15 martie 2009, deşi încă nu se încheiase contractul de
vânzare-cumpărare, Primus i-a predat terenul respectiv lui Secundus, fiind
plătită şi diferenţa de preţ.
Ulterior, Primus a refuzat să încheie contractul de vânzare-cumpărare
în formă autentică.
La data de 12 octombrie 2011, Secundus l-a chemat în judecată pe
Primus, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
contract.
Pârâtul a invocat excepţia de prescripţie extinctivă.
Instanta:
a) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât dreptul de
proprietate este imprescriptibil extinctiv;
b) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât prescripţia a
fost întreruptă;
c) va admite excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât de la încheierea
antecontractului şi până la sesizarea instanţei au trecut mai mult de 3 ani.
236. La 1 octombrie 2011, X îi promite lui Y că îi va vinde un anumit

imobil în schimbul unui anumit preţ, părţile convenind că vor încheia
contractul de vânzare în formă autentică la data de 31 octombrie 2011.
Ulterior, X refuză să mai încheie contractul translativ de proprietate.
Presupunând că nu există cauze de întrerupere şi suspendare, terme
nul de prescripţie extinctivă a dreptului lui Y de a solicita pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract se va împlini:
a) luni 30 aprilie 2012;
b) vineri 31 octombrie 2014;
c) miercuri 2 mai 2012.
Răspunsuri
I. Caracterizare generală a dreptului civil
1. b, c; 18. a;
2. c; 19. a;
3. a, c; 20. b;
4. a, b; 21. c;
5. a, c; 22. b, c;
6. b; 23. c;
7. a, c; 24. b;
8. b, c; 25. a;
9. c; 26. a, c;
10. a, b; 27. b, c;
11. b, c; 28. b, c;
12. b; 29. c;
13. a, c; 30. c;
14. a, c; 31. c;
15. b, c; 32. a;
16. a; 33. a;
17. b; 34. b.
II. Raportul juridic civil
35. c; 47. b;
36. a, b; 48. c;
37. a, c; 49. a, b;
38. b; 50. c;
39. a; 51. a, b;
40. c; 52. a;
41. b, c; 53. b;
42. a; 54. b;
43. a, b; 55. a, b;
44. c; 56. a, b;
45. b; 57. a;
46. a; 58. b;
Răspunsuri 415
59. a; 76. b;
60. b; 77. a, b;
61. b; 78. a, c;
62. a, b; 79. a, b;
63. a, c; 80. b;
64. c; 81. b;
65. c; 82. c;
66. a, b; 83. b;
67. a; 84. b;
68. a, b; 85. c;
69. a, c; 86. a;
70. b, c; 87. b, c;
71. b; 88. a;
72. b, c; 89. a, b;
73. c; 90. b;
74. a, b; 91. c.
75. b, c;
III. Actul juridic civil
92. a; 109. a, c;
93. a, b; 110. a, c;
94. b; 111. b, c;
95. b, c; 112. a;
96. a, c; 113. b, c;
97. b, c; 114. b, c;
98. b, c; 115. a;
99. b; 116. b;
100. a; 117. a;
101. a; 118. a, c;
102. c; 119. c;
103. a, b; 120. b;
104. c; 121. b;
105. a; 122. a;
106. c; 123. b, c;
107. b, c; 124. b;
108. b; 125. a;
126. b, c; 160. b, c;
127. a; 161. a, b;
128. a, b; 162. b;
129. c; 163. a;
130. b; 164. c;
131. b; 165. a;
132. c; 166. b;
133. a, c; 167. c;
134. b; 168. c;
135. a, c; 169. b;
136. a; 170. b;
137. c; 171. b;
138. c; 172. a, c;
139. a, c; 173. b;
140. a; 174. b;
141. c; 175. b, c;
142. b; 176. b, c;
143. a; 177. a;
144. b; 178. b;
145. a, c; 179. b, c;
146. b, c; 180. a;
147. a, c; 181. c;
148. a, c; 182. b;
149. b, c; 183. c;
150. c; 184. a;
151. a; 185. c;
152. a; 186. c;
153. c; 187. a;
154. b; 188. b;
155. a, b; 189. b;
156. a; 190. c;
157. c; 191. a;
158. a, c; 192. b;
159. a, b;
Răspunsuri 417
IV. Prescripţia extinctivă şi decaderea
193. a, b; 215. c;
194. b, c; 216. c;
195. b, c; 217. b;
196. a, c; 218. a;
197. b; 219. b;
198. a; 220. a;
199. b; 221. a;
200. a; 222. a, c;
201. a; 223. c;
202. c; 224. c;
203. a; 225. c;
204. b; 226. a;
205. c; 227. c;
206. c; 228. b;
207. a, c; 229. c;
208. c; 230. b;
209. b, c; 231. a;
210. a, b; 232. b;
211. b; 233. b;
212. b; 234. a;
213. b; 235. b;
214. a; 236. a;
Index1* 1
- imobil 75
A b u z de drept 65
- insesizabil 86
Act juridic civil 109 şi urm.
- mobil 76
- clasificare 110
- sesizabil 86
- condiţii 127
- propriu 86
Act aleatoriu 114
- prin natura lui 75
Act comutativ 114
- prin destinaţie 75
Act dezinteresat 110
- prin determinarea legii 76
Act juridic colectiv 233
- prin anticipaţie 76
Acţiune confesorie 300
Acţiune în grăniţuire 300
Acţiune posesorie 301 C aducitate 241
Acţiune revocatorie (pauliană) 113 Cauză 171 şi urm.
Acţiune
y
în reductiunea liberalitătilor
i >
Capacitate 128 şi urm.
excesive 314 Cesiune de contract 100, 232
Acţiune directă 231 Cesiune de creanţă i 102,* 232
Argument Clauză penală 61
- a fortiori 30, 43, 48,149 Condiţie*
- ad hominem 49 - cazuală 192

- ad ignorantiam 49 - ilicită şi imorală 196
- adpopulum 49 - imposibilă 195
- ex silentio 49 - licită şi morală 196
- per a contrario 35, 48,16 1 ,17 4, - mixtă 193
194,208, 219, 358 - negativă 194
- reductio ad absurdum 49 - posibilă 195
Arvună 61 - potestativă 193
Având-cauză 225 - pozitivă 194
- rezolutorie 192
B u n 74 şi urm. - suspensivă 192
Contract bilateral 111
- comun 86
Contract complex 125
- din domeniul public 85
n Cifrele fac trimitere la numărul paginii.

Contract de voluntariat 113,182, Fapt juridic

215 - lato sensu 54
Contract unilateral 111 - stricto sensu 54
Consimţământ 131 şi urm. Fideiusiune 61
Fruct
- civil 81
D ebitor cedat 97
- industrial 81
Decădere 358 şi urm.
- natural 81
Drept civil
- continut 2
>
- înţelesuri 1 G estiune de afaceri 33, 59, 232

t
- obiect 3
-ro l 3 Incapacităţi (de a încheia acte
Drept de abitaţie 62
juridice)
Drept de gaj 63
- absolute 130
Drept de retenţie 63
- ce acţionează ope legis 130
Drept de servitute 62
- cu caracter de protecţie 130
Drept de superficie 61
- cu caracter de sancţiune 130
i
Drept de uz 62
- de exerciţiu 129
Drept subiectiv civil 60 şi urm.
- de folosinţă 129
i
- absolut 56
- generale 129
- accesoriu 60
- relative 130
- nepatrimonial 57
- speciale 129
- patrimonial 58
- stabilite de legea civilă 130
- principal 60
- stabilite de legea penală 130
- real 58
Indivizibilitate activă 94
- accesoriu 60
Indivizibilitate pasivă 94
- principal 60
Inopozabilitate 242
- de creanţă 58
Interpretare jurisdicţională 42
- accesorii 60
Interpretare oficială 41
- relativ 57
Interpretare judiciară 42
Doi 149 şi urm.
Izvor al raportului juridic concret 53
Izvor de drept civil 7
Facta futura 22 -jurisprudenţa 10
Facta pendentia 21 - legea 7
Facta praeterita 21 - morala 9
- obiceiul 8
Index 421
- principiile generale ale

Patrim oniu 75
dreptului 7
Persoană fizică 88
- uzanţele 7
i
Persoană juridică 88
JK
Plată nedatorată 59
îmbogăţire fără justă cauză 33, 59 Poprire 102
Preluarea datoriei 100
Lege 7 Prescripţie extinctivă 289 şi urm.
Principiul aplicării imediate a legii
Liberalităti 115
civile noi 16 şi urm.
Leziune 159 şi urm.
- excepţie 18
Principiul bunei-credinţe 6
Mecenat 115 Principiul egalităţii în faţa legii
Moratoriu legal 211 civile 5
Modalităţi ale actului civil 185 şi Principiul garantării şi ocrotirii
urm. drepturilor subiective civile 6
Principiul îmbinării intereselor
Normă de drept civil 7 şi urm. individuale cu interesele
generale 5
- definiţie 7 t
Principiul libertăţii actelor juridice
- - dispozitive 11
civile 134
- permisive 11
Principiul neretroactivităţii legii
- supletive 12
civile 15 şi urm.
- - imperative 12
Principiul proprietăţii 5
- onerative 12
Principiul voinţei reale 136
- prohibitive 12
- excepţii 138
Novaţia f
Privilegiu 63
- prin schimbare de
Producte 82
creditor 98
Promisiunea faptei
- prin schimbare de debitor 100
altuia 230
Nulitate 236 şi urm.
Proprietăţi incorporale 82
Obligaţie indivizibilă 94
R aport juridic civil
Obligaţie alternativă 73
- abstract 53
Obligaţie civilă 67 şi urm.
- concret 53
Obligaţie divizibilă (conjunctă) 91
- fapte omeneşti 54
Obligaţie facultativă 73
- evenimente (fapte
Obligaţie solidară 93
naturale) 54
- nepatrimonial 2 - extinctiv 186

- patrimonial 2 - efecte 191
- subiecte 3 - incert 188
Raport social 51 - în favoarea creditorului 186
Rebus sic stantibus 212 - în favoarea debitorului 186
Restitutio in integrum 271 şi urm. - jurisdicţional 187
Reductiune 242
j
-legal 187
Reprezentare 230 - suspensiv 188
Revocare 240 - efecte 188
Reziliere 240 - voluntar 186
Rezoluţiune 238
t
)
Terţ (penitus extranei 224
Titlu de valoare 83
S arcină 201 şi urm.
Simulatie 234
i
U b i eadem est ratio, eadem iex
Solidaritate activă 93 esse debet/ubi eadem est ratio,
Solidaritate pasivă 93 ibi eadem soiutio esse debet 49
Stipulaţia pentru altul 101, 229 Ubi lex non distinguit, nec nos
Subrogaţie personală 98 distinguere debemus 46, 282
Succesor cu titlu universal 224 Ultraactivitatea legii civile vechi 18,
Succesor universal 224 26, 30, 36, 211
- derogare 36
Uzanţă 8
Tem pus regit actum 16,19, 23
Teoria impreviziunii 213
Termen V iolen ţă 154 şi urm.
- cert 188
- convenţional 186

G. Boroi - Drept Civil. Partea Generala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

G. Boroi - Drept Civil. Partea Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de drept civil

Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Anghelescu, Caria Alexandra

Editura Hamangiu Vânzări:

Curs de drept civil

3.1.4. Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, facta

CAPITOLUL AL ll-LEA. RAPORTUL JURIDIC CIVIL_____________ 51

3. Izvoarele raportului juridic civil c o n cre t___________________ 53

2.3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul

2.2. Clasificarea b u n u rilo r____________________________ 75

CAPITOLUL AL lll-LEA. ACTUL JURIDIC C IVIL_________________ 109

S e c ţ iu n e a a II- a . C o n d iţ iil e a c t u l u i j u r id ic c iv il 127

juridic c iv il_____________________________________________ 127

Subsecţiunea a H-a. Capacitatea de a încheia actui juridic

de vreun viciu de consimţământ 141

6.2. C la sifica re ______________________________________155

actului juridic c iv il________________________________ 165

2. Forma ad validitatem _______________________________ 177

1.5.4. Nulităţi de fond şi nulităţi de formă____________ 247

4.3.1. Noţiune 273

CAPITOLUL AL IV-LEA. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ 289

3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor

2.4. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor

TESTE GRILĂ___________________________________________ 365

Secţiunea /. Definiţia, rolul şi principiile dreptului civil

1. Definiţia dreptului civil

1.1. înţelesurile expresiei „drept civil"

Expresia „drept civil” este susceptibilă de mai multe înţelesuri.111

1.2. Definiţia dreptului civil, ca ramură de drept

Pentru a defini dreptul civil, ca ramură de drept, vom porni de la art. 2

[1] A se vedea: C . H a m a n g iu , I. R o s e t t i -B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , Tratat de

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de

1.3. Explicarea definiţiei dreptului civil, ca ramură de drept

în primul rând, definiţia de mai sus face referire la conţinutul dreptului

După felul subiectelor lor, deosebim trei categorii de raporturi juridice

2. Rolul dreptului civil

în sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de im­

m A se vedea Gh. B e le iu , op. c it, p. 15.

3. Principiile dreptului civil

3.1. Categorii de principii ale dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale,

principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte­

3.2. Principiile generale ale dreptului civil

Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de nor­

sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute

f11 Prin proces civil desemnăm activitatea pe care o desfăşoară instanţa,

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă

1.2. Legea (actele normative)

în principiu, principalele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele

conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele norma­

blicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate

1.4. Principiile generale ale dreptului

1.5. Precizări privind morala şi jurisprudenţa

în literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă există şi

[1] Doctrina (literatura de specialitate) nu este şi nu poate fi izvor al dreptului

trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea, caz în

2. Clasificarea normelor de drept civil

2.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice civile impe­

111 Dificultăţi în ceea ce priveşte caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei

în sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de im

principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte

Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de nor

conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele norma

2.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice civile impe

De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivi

cu nesocotirea acestora au rămas lovite de nulitate relativă, nefiind vali

noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispoziţiile din regle

sau cursul prescripţiei) nu validează convenţiile având ca obiect modifi

ritoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situaţiilor năs

M oştenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschi