Volumul Lectii de Teoria Generala A Dreptului

Lecţii de
Teoria generală a dreptului

Copyright © 2014 Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS – Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu. Nicio parte din această lucrare
nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IGNĂTESCU, CAMELIA MARIA CEZARA
Lecţii de Teoria generală a dreptului / Camelia
Ignătescu. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2014
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-678-891-5
34
Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25;
031.425.42.24; 0741.244.032; E-mail: redactie@hamangiu.ro;
distributie@hamangiu.ro; contact.biblioteca@hamangiu.ro
www.hamangiu.ro
www.bibliotecahamangiu.ro
Lector univ. dr. Camelia Ignătescu
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava
Lecţii de
Teoria generală a dreptului
Cuvânt-înainte
Elaborarea unui manual ce include lecţii pentru studenţi şi

pentru cei interesaţi în cunoaşterea dreptului are, desigur, alte
reguli şi principii decât cele ale unui tratat.
Prezenta lucrare îşi propune să vă iniţieze în limbajul juridic,
pornind de la ipoteza că vă aflaţi în faţa unei provocări căreia
nu-i veţi putea face faţă decât prin dobândirea cunoştinţelor unui
ceva mai sofisticat abecedar, respectiv cel juridic.
În cuprinsul acestui curs ne propunem să ilustrăm cu cât mai
multe exemple fiecare dintre termenii uzitaţi de specialişti şi care,
peste doi-trei ani, vă vor fi atât de familiari, încât, deşi nu vă veţi
mai aminti definiţiile, veţi şti exact sensul lor.
Structura cărţii este gândită în mod didactic cu accentuarea
elementelor esenţiale ce urmează apoi a fi explicate. Veţi observa
că, atunci când veţi înţelege o anumită definiţie, analiza acesteia
va fi mult mai simplă.
Abordarea logică a fiecărei lecţii şi implicarea serioasă în des-
luşirea mesajului transmis constituie atuuri importante şi nu ne
îndoim că veţi fi incitaţi să depăşiţi limitele pe care ni le-am impus
prin forma de cercetare aleasă şi să evoluaţi spre lectura unor
lucrări mai ample, având deja proprietatea termenilor juridici.
Autoarea
Abrevieri
alin. – alineatul
art. – articolul
C. civ. 2011 – Codul civil din 2011 (Legea
nr. 287/2009, republicată, M. Of.
nr. 505/2011)
C. pen. 2014 – Codul penal din 2014 (Legea
nr. 286/2009, M. Of. nr. 510/2009, în
vigoare de la 1 februarie 2014)
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă din 2013
(Legea nr. 134/2010, republicată,
M. Of. nr. 545/2010)
ed. – ediţia
Ed. – Editura
H.G. – Hotărâre de Guvern
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. – numărul
O.G. – Ordonanţa Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina
pct. – punctul
S.C.J. – Studii şi cercetări juridice
vol. – volumul
Cuprins
Capitolul I. Dreptul_________________________________ 1
1.1. Premise____________________________________ 1
1.2. Ştiinţa dreptului______________________________ 4
Capitolul al II-lea. Sistemul dreptului pozitiv___________ 7

2.1. Premise____________________________________ 7
2.2. Diviziunea dreptului în drept intern şi drept
internaţional__________________________________ 9
2.3. Diviziunea dreptului intern în drept public şi
drept privat__________________________________ 10
2.4. Ramura de drept____________________________ 12
2.5. Instituţia juridică_____________________________ 21
2.6. Principalele sisteme de drept__________________ 22
Capitolul al III-lea. Izvoarele dreptului obiectiv_________ 26

3.1. Premise___________________________________ 26
3.2. Legea_____________________________________ 26
3.3. Uzanţele__________________________________ 29
3.4. Principiile de drept___________________________ 30
3.5. Jurisprudenţa_______________________________ 33
3.6. Doctrina___________________________________ 34
Capitolul al IV-lea. Izvoarele dreptului subiectiv_______ 36

4.1. Premise___________________________________ 36
4.2. Faptele juridice_____________________________ 37
4.2.1. Faptele juridice involuntare________________ 37
4.2.2. Faptele juridice voluntare _________________ 38
4.3. Actele juridice______________________________ 40
4.3.1. Clasificarea actelor juridice ________________ 40
4.3.2. Condiţiile actului juridic___________________ 45
X Lecţii de Teoria generală a dreptului
Capitolul al V-lea. Norma juridică___________________ 50

5.1. Premise___________________________________ 50
5.2. Trăsăturile normei juridice ____________________ 50
5.3. Structura normei juridice______________________ 52
5.4. Clasificarea normelor juridice__________________ 54
Capitolul al VI-lea. Interpretarea normei juridice_______ 58

6.1. Premise___________________________________ 58
6.2. Necesitatea interpretării normei juridice__________ 60
6.3. Formele interpretării _________________________ 61
6.3.1. Interpretarea oficială_____________________ 61
6.3.2. Interpretarea neoficială ___________________ 62
6.4. Metodele de interpretare a normei juridice ________ 63
6.4.1. Metoda gramaticală _____________________ 64
6.4.2. Metoda sistematică ______________________ 65
6.4.3. Metoda logică __________________________ 66
6.4.4. Metoda istorică_________________________ 67
6.4.5. Metoda teleologică_______________________ 67
6.5. Rezultatul interpretării________________________ 67
Capitolul al VII-lea. Aplicarea dreptului în timp,

în spaţiu şi asupra persoanelor__________________ 71
7.1. Premise___________________________________ 71
7.2. Aplicarea dreptului în timp_____________________ 72
7.2.1. Intrarea în vigoare a normei juridice _________ 72
7.2.2. Ieşirea din vigoare a normelor juridice________ 73
7.2.3. Principiile efectelor normelor juridice în timp___ 75
7.3. Aplicarea legii în spaţiu_______________________ 78
7.3.1. Conflictul legilor în spaţiu__________________ 78
7.3.2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii______ 79
7.4. Aplicarea legii asupra persoanelor______________ 80
7.5. Regimuri recunoscute cetăţenilor străini__________ 81
Capitolul al VIII-lea. Raportul juridic_________________ 83

8.1. Premise___________________________________ 83
8.2. Sursele raportului juridic ______________________ 84
8.2.1. Norma juridică__________________________ 85
8.2.2. Subiectele de drept______________________ 86
Cuprins XI
8.2.3. Faptele juridice_________________________ 86

8.3. Caracterele raportului juridic___________________ 87
8.4. Structura raportului juridic_____________________ 92
8.4.1. Subiectele raporturilor juridice______________ 92
8.4.1.1. Capacitatea juridică _________________ 93
8.4.1.2. Capacitatea persoanei fizice___________ 94
8.4.1.3. Capacitatea persoanei juridice__________ 96
8.4.2. Conţinutul raportului juridic________________ 97
8.4.2.1. Drepturile subiective şi clasificarea lor____ 97
8.4.2.2. Obligaţiile juridice şi clasificarea lor_____ 104
8.4.3. Obiectul raportului juridic_________________ 109
8.4.3.1. Definirea obiectului raportului juridic____ 109
8.4.3.2. Bunurile şi clasificarea acestora_______ 109
Capitolul al IX-lea. Răspunderea juridică____________ 119

9.1. Premise__________________________________ 119
9.2. Structura răspunderii juridice şi caracteristicile
acesteia___________________________________ 121
9.3. Formele răspunderii juridice__________________ 122
9.3.1. Răspunderea civilă _____________________ 122
9.3.2. Răspunderea penală ___________________ 123
9.3.3. Răspunderea contravenţională____________ 124
9.3.4. Răspunderea disciplinară________________ 124
9.3.5. Tipuri specifice de răspundere juridică ______ 125
9.4. Condiţiile răspunderii juridice__________________ 125
9.4.1. Fapta ilicită ___________________________ 126
9.4.2. Vinovăţia _____________________________ 127
9.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente
dăunător________________________________ 128
9.4.4. Raportul de cauzalitate __________________ 129
9.5. Cauzele care înlătură răspunderea juridică_______ 131
9.5.1. Cazuri justificative______________________ 131
9.5.2. Cauze străine _________________________ 134
9.5.3. Cauze ulterioare _______________________ 136
Bibliografie_____________________________________ 139
Capitolul I. Dreptul
1.1. Premise
Pentru a înţelege ce înseamnă dreptul din perspectiva Te-

oriei generale a dreptului ar trebui să înţelegem cu prioritate
diferenţa majoră dintre semnificaţia uzuală a acestui termen şi
cea ştiinţifică.
În limbajul comun, termenul de drept este adeseori folosit cu
mai multe sensuri. În mod curent, sensul noţiunii, atunci când
apreciem că ceva este drept sau nedrept, este acela de just sau
corect ori ilegal sau incorect.
În expresia „am dreptul să…”, sensul este acela de preroga-
tivă văzută în mod comun ca o recunoaştere legală a posibilităţii
de a acţiona într-un fel sau altul.
În egală măsură, în expresia „nu am dreptul să…”, sensul este
acela de a recunoaşte existenţa unei bariere legale între ceea
ce intenţionez şi ceea ce legea îmi permite să fac.
Folosirea acestor expresii în limbajul comun reprezintă în fapt
percepţia cotidiană şi profană a noţiunii de drept.
În sens juridic, dreptul reprezintă totalitatea normelor
juridice destinate să reglementeze conduita subiectelor
umane a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului[1]. Dreptul astfel conceput face
obiectul ştiinţei dreptului.
Relaţia fiecăruia dintre noi cu dreptul este permanentă şi ine-
vitabilă. Practic, marea majoritate a faptelor şi acţiunilor pe care
le întreprindem sunt supuse conştient sau nu unei norme juridice.
De pildă, o simplă călătorie cu un mijloc de transport în comun
ne transformă în subiect al raportului juridic de drept al transpor-
turilor, dobândind drepturi şi obligaţii specifice calităţii noastre
Gh. Mihai, Teoria dreptului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
[1]
2008, p. 1.
2 Lecţii de Teoria generală a dreptului
de călător. Astfel, călătorului îi revine obligaţia de a respecta

regulile de călătorie stabilite pentru transportul de persoane,
de a se supune măsurilor luate de angajaţii transportatorului
şi de a achita contravaloarea biletului de călătorie. Corelativ cu
aceste obligaţii, călătorul are dreptul de a i se asigura condiţiile
de confort şi serviciile necesare unei călătorii normale, de a fi
luate toate măsurile de siguranţă necesare pentru ca, pe timpul
călătoriei, până la ajungerea la staţia de destinaţie, să nu i se
întâmple nimic, transportatorul fiind răspunzător în caz de moarte
sau accidentare a acestuia[1].
Înainte de apariţia Codului civil 2011, legea aplicabilă în ma-
teria transportului de persoane era reprezentată de dispoziţiile
art. 1470 pct. 2 şi art. 1473-1477 C. civ. 1864 şi ale art. 413-441
C. com.
Prin urmare, ne interesează dreptul în vigoare la un moment
dat într-un anume stat, denumit drept pozitiv. La rândul său,
acesta se împarte în două subansamble:
a) dreptul obiectiv – format din ansamblul normelor juridice;
b) dreptul subiectiv – format din prerogativele subiectelor
de drept de a-şi exercita în concret drepturile ce le revin potrivit
dreptului obiectiv.
De pildă, dreptul obiectiv, respectiv art. 555 C. civ. 2011, defi-
neşte proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de a poseda,
folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu,
în limitele stabilite de lege.
Dreptul subiectiv, ce derivă din dreptul obiectiv sus-menţionat,
conţine prerogativele pe care proprietarul le are asupra bunului
său, să zicem un autoturism. Acesta îl poate utiliza, vinde, închi-
ria sau garanta ca împrumut, exercitând astfel posesia, folosinţa
şi dispoziţia reglementate de dreptul pozitiv obiectiv.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate îi este recunos-
cută doar proprietarului, toate celelalte persoane (terţii) având
Contractul de transport de persoane este reglementat în art. 2002

[1]
şi urm. C. civ. 2011.

1. Dreptul 3
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-l

stânjeni pe proprietar în exerciţiul dreptului său[1].
Drepturile subiective ale persoanei nu pot exista în afara sis-
temului de norme juridice proprii dreptului pozitiv obiectiv.
Dreptul subiectiv există ca urmare a manifestărilor de voinţă
ale titularilor săi ce valorifică astfel o prerogativă conferită de
lege[2]. Dreptul subiectiv este protejat de norma juridică în vi-
goare.
Pot exista diferenţe însemnate între dreptul subiectiv de pro-
prietate, în funcţie de nuanţele specifice dreptului obiectiv intern
al fiecărui stat. Tot astfel, chiar şi dreptul subiectiv la viaţă, care
pare că ar trebui unanim şi similar recunoscut de toate sistemele
de drept, comportă diferenţe majore, în special în ţările africane.
În Afganistan, de pildă, conflictele armate dintre triburi se încheie
uneori prin decizii ale Sfatului Bătrânilor, care decide sacrifica-
rea, cu titlu de „jertfă adusă celui mai puternic”, a două sau trei
persoane apropiate şefului tribului declarat învins. În acest caz,
invocarea dreptului la viaţă este lipsită de valoare, întrucât drep-
tul obiectiv nu apără în niciun fel persoana supusă unei astfel
de proceduri[3]. Analiza corelaţiei dintre dreptul obiectiv şi cel
subiectiv devine esenţială şi vitală în exemplul de mai sus. De
regulă, la o scară mai puţin dramatică regulile dreptului pozitiv
creează drepturi subiective şi obligaţii corelative. Există însă,
potrivit unor autori, şi situaţii când dreptul obiectiv nu generează
drepturi subiective, cum ar fi prevederile normelor constituţionale
referitoare la obligaţia statului român de a garanta un nivel de trai
sau dreptul la muncă care nu ar crea drepturi subiective core-
lative, în sensul că individul nu poate cere prestaţii determinate
din partea statului[4]. Tot astfel se întâmplă cu regulile penale
[1]
Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 76.
[2]
P. Roubier, Droits subjectifs et situations juridiques, Ed. Dalloz,
Paris, 1963, p. 5.
[3]
Raportul Consiliului Naţional Român pentru Refugiaţi pe proble-
ma refugiaţilor din Afganistan, site-ul www.cnrr.ro.
[4]
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 266.
care nu dau naştere unor drepturi subiective, ci formează reguli

de disciplină socială, străine de concepţia drepturilor subiective.
1.2. Ştiinţa dreptului
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, so-

cietate şi gândire, format în mod istoric şi care se dezvoltă pe
baza practicii sociale.
Ştiinţa este structurată pe ramuri determinate după obiectul
generic al studiului lor. Astfel există:
– ştiinţe ale naturii: astronomia, fizica, chimia, ştiinţe ale omu-
lui;
– ştiinţe ale societăţii: antropologia, etnografia, sociologia,
politologia, ştiinţa dreptului:
– ştiinţe generale: logica, matematica, cibernetica;
– ştiinţe ale acţiunii: ştiinţele tehnice, medicale, educaţionale.
La rândul său, ştiinţa dreptului este structurată în mai multe
subdiviziuni.
Specificul ştiinţelor juridice constă în faptul că ele studiază
evoluţia istorică concretă a fenomenului juridic, instituţiile şi ra-
murile de drept cu trăsături specifice.
Ştiinţele juridice sunt grupate în trei categorii:
1. ştiinţele juridice care studiază dreptul în ansamblul său:
Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Sociologia juri-
dică etc.;
2. ştiinţele juridice istorice al căror obiect îl formează studiul
dreptului în evoluţia sa istorică concretă: Dreptul roman, Istoria
dreptului românesc etc.;
3. ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii
ale normelor de drept, grupate pe baza obiectului lor comun:
Drept constituţional, Drept civil, Drept penal, Drept procesual
civil, Drept procesual penal, Drept comercial, Drept fiscal etc.
În ceea ce priveşte „Teoria generală a dreptului”, aceasta este
o ştiinţă de graniţă, desprinsă din filosofie. Ea cercetează forme-
le, conţinuturile, structurile, funcţiile, mecanismele fenomenului
social al dreptului, pentru a le explica în mod raţional.
1. Dreptul 5
De altfel, limita dintre „Filosofia dreptului” şi „Teoria generală

a dreptului” este încă un subiect de reflecţie pentru specialiştii
în materie. În opinia lui Kelsen, filosofia dreptului caută să răs-
pundă la problema cunoaşterii regulilor pe care dreptul trebuie
să le adopte sau să le stabilească. În alţi termeni, subiectul său
specific este problema justiţiei. Dimpotrivă, „Teoria generală a
dreptului” are ca subiect dreptul aşa cum este de fapt, efectiv, şi
anume dreptul pozitiv atât naţional, cât şi internaţional. Obiectivul
constă în analiza structurii dreptului pozitiv şi fixarea noţiunilor
fundamentale de cunoaştere a acestui drept[1].
Deşi textul sus citat pare foarte abstract, în realitate acesta
ne transmite că filosofia dreptului tratează fenomenul juridic în
strânsă legătură cu morala şi etica, pe când „Teoria generală
a dreptului” studiază ansamblul normelor juridice în vigoare, a
căror respectare poate fi asigurată la nevoie de organele special
abilitate ca instrumente ale forţei de constrângere a statului.
Spre exemplu, furtul este în egală măsură imoral şi ilegal.
Acesta este incriminat în Codul penal printr-o normă juridică ce
cuprinde şi pedeapsa ce poate fi aplicată infractorului (art. 228-
232 C. pen. 2014). Sancţiunea morală pentru cel ce săvârşeşte
această faptă este legată de atitudinea membrilor societăţii în
raport cu acesta.
Articolul din Codul penal menţionat face parte din sistemul de
norme juridice analizat în „Teoria generală a dreptului”. Moda-
litatea în care acesta este redactat, structura normei juridice şi
felul acesteia, precum şi răspunderea penală antrenată în cauză
reprezintă obiecte de studiu ale „Teoriei generale a dreptului”.
Pe de altă parte, în cea de-a doua ipoteză, cea a sancţiunii
morale, intrăm în domeniul „Filosofiei dreptului”, care va accen-
tua legătura dintre legal şi moral din perspectiva idealului de
justiţie care este sau ar trebui să fie dezideratul oricărei societăţi.
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti,

[1]
2000, p. 36.
De reţinut!
Dreptul pozitiv este dreptul în vigoare la un moment dat într-un

anume stat. Acesta se împarte în două subansamble:
a) dreptul obiectiv, format din ansamblul normelor juridice;
b) dreptul subiectiv, format din prerogativele subiectelor de
drept de a-şi exercita în concret drepturile ce le revin potrivit drep-
tului obiectiv.
Ştiinţa juridică studiază evoluţia istorică concretă a fenomenului
juridic, instituţiile şi ramurile de drept cu trăsături specifice.
Teoria generală a dreptului studiază ansamblul normelor juri-
dice în vigoare, a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, de
organele special abilitate ca instrumente ale forţei de constrângere
a statului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de graniţă, des-
prinsă din filosofie, care cercetează formele, conţinuturile, structuri-
le, funcţiile şi mecanismele fenomenului social al dreptului, pentru
a le explica în mod raţional.
Capitolul al II-lea. Sistemul
dreptului pozitiv
2.1. Premise
Dreptul pozitiv este format din ansamblul normelor juridice

în vigoare într-un stat la un moment dat. Prin urmare, acesta
organizează relaţiile interumane dintr-o societate concretă.
Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o struc-
tură diferită în funcţie de forma de proprietate dominantă într-o
anumită etapă istorică şi fiind influenţat de tradiţiile legislative şi
nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă.
Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă esenţială,
întrucât studiul său permite descoperirea şi completarea anumi-
tor lacune, eliminarea normelor perimate şi asigurarea concor-
danţei principiale dintre normele dreptului în vigoare.
Dreptul pozitiv a fost şi rămâne un concept cu o dinamică
susţinută, care provine din necesitatea adaptării normelor sale
la realităţile contemporane. Construcţia sistemului juridic al unui
stat determină coerenţă şi stabilitate mediului social şi economic
contribuind la dezvoltarea societăţii.
Elaborarea actelor normative trebuie să reprezinte un răs-
puns la o nevoie socială. De pildă, introducerea în Codul civil din
2011 a unor dispoziţii cu privire la posibilitatea alegerii regimului
matrimonial şi a încheierii de convenţii matrimoniale[1] reprezintă
un feed-back la problemele ivite în gestionarea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ale soţilor într-o societate modernă. Re-
gimul comunităţii de bunuri rigid şi generator al unor dificultăţi de
probare a contribuţiei soţilor în cazul partajului de bunuri comune
a devenit doar o opţiune, soţii având posibilitatea de a alege şi
[1]
Art. 329 şi urm. C. civ. 2011. Art. 329 prevede că: „alegerea unui
alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin înche-
ierea unei convenţii matrimoniale”.
varianta regimului separaţiei de bunuri[1], a cărei gestionare este

mult mai flexibilă şi facilă.
Dreptul pozitiv român are o componentă materială şi una pro-
cedurală, componenta procedurală fiind reprezentată de Codul
de procedură civilă, Codul de procedură penală, Codul de proce-
dură fiscală, precum şi alte norme de procedură din legi speciale,
de exemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[2].
Componenta materială este reprezentată de normele dreptului
pozitiv român, cu excepţia normelor procedurale sus-menţionate.
Sistemul dreptului prezintă următoarele caractere:
a) flexibilitate – determinată de diferenţierea ramurilor sale
în funcţie de obiectul şi metoda de reglementare în paralel cu in-
terferenţa normelor de drept public şi privat în cadrul unor ramuri
de drept cu caracter mixt, cum ar fi dreptul muncii sau dreptul
afacerilor.
b) integralitate – presupune că proprietăţile sistemului sunt
rezultate ale interacţiunii dintre componentele sale.
c) dinamică – determinată de adaptarea sistemului de drept
la schimbările vieţii sociale.
d) conservativitate – presupune că stabilirea formelor sis-
temului de drept garantează stabilitatea relativă a ordinii sociale
normative.
e) permeabilitate este atât internă – condiţionarea reciprocă
a componentelor sale –, cât şi externă – interacţiunea cu siste-
mele sociale nejuridice[3].
Modificarea sau dispariţia unor norme juridice, diferenţierea
sau desprinderea unor noi ramuri de drept ori reunirea acestora
nu afectează sistemul dreptului, ci îi întemeiază complexitatea
elastică şi deschiderea în societate.
[1]
În cazul regimului separaţiei de bunuri, art. 360 alin. (1) C. civ.
2011 prevede: „fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor
pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.
[2]
M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[3]
Gh. Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 58.
2. Sistemul dreptului pozitiv 9
2.2. Diviziunea dreptului în drept intern şi drept in

ternaţional
Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice în vi-

goare dintr-un stat, indiferent dacă este vorba despre un stat
naţional unitar sau un stat federativ. Deşi în statele federative
există şi reglementări specifice ale statelor federale, acestea
trebuie să respecte reglementările federale valabile pentru în-
treaga federaţie.
Subiectele dreptului intern sunt persoanele fizice şi juridice
din interiorul unei ţări, precum şi statul.
Dreptul internaţional, urmând distincţia fundamentală sta-
bilită în dreptul intern între drept public şi drept privat, are, la
rândul său, două ramuri: Dreptul internaţional public şi Dreptul
internaţional privat.
A. Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile intersta

tale. Acesta se formează prin acordul de voinţă al statelor suve-
rane şi egale în drepturi în relaţiile lor reciproce.
Putem defini dreptul internaţional public ca fiind ansamblul
regulilor care guvernează relaţiile dintre subiecţii de drept inter
naţional. În cadrul acestei ramuri se distinge un drept interna-
ţional public general de o multitudine de materii specializate,
precum: dreptul păcii, dreptul conflictelor armate şi dreptul penal
internaţional.
Dreptul păcii este un drept de cooperare şi cuprinde regulile
ce reglementează relaţiile normale, paşnice, dintre naţiuni.
Dreptul conflictelor armate este format din ansamblul regulilor
care reglementează confruntările militare dintre state, referin-
du-se la declanşarea stării de război, desfăşurarea operaţiilor
militare, situaţia civililor în raport cu armatele în conflict, protecţia
victimelor războiului etc.
Dreptul penal internaţional se aplică în cadrul tribunalelor in-
ternaţionale pentru judecarea crimelor de război şi contra uma-
nităţii şi reprezintă o excepţie a principiului suveranităţii statale,
răspunderea penală pentru aceste tipuri de infracţiuni tinzând

să se internaţionalizeze.
B. Dreptul internaţional privat se defineşte ca fiind ansamblul

normelor juridice ce au ca scop soluţionarea conflictelor de legi
şi de jurisdicţii în cazul raporturilor juridice private cu element
de extraneitate[1].
Prin raport juridic cu element de extraneitate se înţelege un
raport în care un element sau un fapt de care este legată naş-
terea, modificarea sau stingerea sa se află în străinătate ori sub
imperiul unei legi străine.
Există situaţii în care, în soluţionarea unei cauze, sunt impli-
cate două jurisdicţii, dreptul internaţional privat cuprinzând soluţii
cu privire a problema alegerii legii aplicabile în situaţia dată. De
pildă, în cazul divorţului în care unul dintre soţi este cetăţean
străin, părţile pot alege de comun acord una dintre următoarele
legi: legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită
comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile; legea
statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data
convenţiei de alegere a legii aplicabile; legea statului al cărui
cetăţean este unul dintre soţi; legea statului pe teritoriul căruia
soţii au locuit cel puţin 3 ani; legea română[2].
2.3. Diviziunea dreptului intern în drept public şi drept

privat
După criteriul interesului ocrotit de lege, jurisconsultul roman

Ulpian a divizat dreptul intern în drept public şi drept privat. Con-
form acestuia, dreptul intern privat este cel stabilit prin convenţii
de către particulari între ei, astfel încât să-şi satisfacă interesele
prin reciprocitate, pe când dreptul intern public are ca obiect or-
ganizarea vieţii comunitare astfel încât să garanteze şi să apere
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti,

[1]
1994, p. 21.
[2]
Art. 2597 C. civ. 2011.
ordinea publică, securitatea socială, interesul general. Statul nu

intervine în raporturile dintre particulari decât dacă şi în măsura
în care, prin convenţiile lor, pun în pericol sau lezează ordinea
publică, securitatea socială, interesul general sau una dintre părţi
este lezată în interesul ei, prin acte ilicite, de cealaltă parte.
Totuşi, graniţa între dreptul public şi dreptul privat nu este
atât de clară. Cele mai numeroase raporturi de drept privesc
şi interesul general şi interesul privat. Normele de drept privat
contribuie la ordinea publică, deoarece respectarea lor aduce
pacea socială; de pildă, în situaţia în care una dintre părţile unui
contract nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu rea-credinţă, garantând
cu instrumente de plată de tipul cecului sau biletului la ordin
fără acoperire, săvârşind infracţiunea de înşelăciune prevăzută
de art. 215 C. pen.[1], raportul juridic dintre părţi va avea atât un
aspect privat, reprezentat de relaţia juridică stabilită prin contract,
cât şi un aspect public, reprezentat de răspunderea penală.
Subiectele de drept privat nu pot face abstracţie de preve-
derile normelor de drept public, pentru simplul motiv că aceştia
sunt membrii aceleaşi comunităţi ale cărei reguli de conduită
sunt obligaţi să le respecte.
Interesul privat se subsumează interesului public, aşa cum
interesul public nu poate sacrifica interesul privat fără ca astfel
el însuşi să rămână nealterat[2].
Structura dreptului public român include dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal, dreptul vamal
şi dreptul financiar.
Dreptul privat are la rândul său o structură proprie ce include:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul concu-
renţei etc.
În procesul de dezvoltare a sistemului de drept pozitiv român
s-au format şi ramuri de drept mixte, în care subzistă atât ele-
mente de drept privat, cât şi elemente de drept public, precum:
[1]
Infracţiunea de înşelăciune este reglementată în Codul penal din
2014 la art. 244.
[2]
Gh. Mihai, Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 105.
dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul funciar, dreptul me-

diului sau dreptul afacerilor.
Caracteristicile raporturilor de drept public sunt:
– unul dintre subiecte este statul sau instituţiile statului;
– statul sau instituţiile statului îşi subordonează celălalt su-
biect;
– prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public
general;
– statul sau instituţiile statului poate oricând să pună capăt
raportului ori să-i modifice conţinutul.
Caracteristicile raporturilor de drept privat sunt:
– fiecare dintre subiecte urmăreşte un interes personal;
– părţile se află pe poziţii de egalitate;
– oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului
doar în condiţiile prevăzute prin convenţia pe care au încheiat-o
împreună.
2.4. Ramura de drept
Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept. În

ansamblul lor, normele juridice sunt legate între ele şi grupate
într-un sistem unitar.
În cadrul acestei unităţi, normele juridice se divid în anumite
părţi interdependente, respectiv ramuri de drept şi instituţii juri-
dice.
Ramura de drept reprezintă un grup omogen de norme şi
instituţii juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor co-
mun, prin principii comune şi printr-o metodă comună folosită în
reglementarea relaţiilor sociale specifice potrivit intereselor din
societatea respectivă.
Aşadar, criteriile de grupare a normelor juridice în ramuri de
drept sunt:
1. Obiectul reglementării juridice – reprezintă o categorie
omogenă şi unitară de relaţii sociale reglementate de nome ju-
ridice care la rândul lor sunt unitare şi uniforme. Spre exemplu,
obiectul dreptului civil este format din raporturile sociale patrimo-
niale reale (care au în conţinutul lor drepturi reale[1]) şi obligaţio-

nale (care au în conţinutul lor drepturi de creanţă[2]).
2. Metoda de reglementare – reprezintă modul în care statul
reglementează anumite categorii de relaţii sociale. Metoda poa
te fi cea a egalităţii juridice a părţilor sau cea a subordonării
acestora. De pildă, în dreptul civil părţile se situează pe poziţii
de egalitate, în sensul că toate persoanele fizice sau juridice se
supun în mod egal legilor civile edictate. Astfel, în cazul unui
contract de închiriere atât chiriaşul, cât şi proprietarul au drepturi
şi obligaţii corelative, iar în cazul în care executarea contractului
este defectuoasă aceştia se pot adresa în mod egal instanţei de
judecată, fiindu-le aplicabile aceleaşi norme juridice în desfăşu
rarea procesului civil. Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul
penal metoda de reglementare porneşte de la inegalitatea păr
ţilor, respectiv subordonarea oricărei persoane fizice sau juridice
căreia îi revine obligaţia de a nu încălca prescripţiile normei
penale sau a infractorului în situaţia în care aceste norme au
fost încălcate, în raport cu statul reprezentat prin organele sale
judiciare.
În anumite ramuri de drept asistăm la o utilizare conjugată
a celor două metode de reglementare, de exemplu în dreptul
afacerilor, în care raportul juridic specific se caracterizează
prin aceea că părţile pot avea o poziţie de egalitate juridică,
atunci când ne referim la relaţii guvernate de normele dreptului
privat, în situaţiile în care se încheie, se modifică sau se desfiin
ţează raporturi de afaceri (de exemplu, contracte de vânzare-
cumpărare), sau o poziţie de subordonare juridică a părţilor,
[1]
Drepturile reale sunt drepturi subiective în virtutea cărora titularul
lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit asupra bu-
nului la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
Drepturile reale principale, potrivit codului civil, sunt: dreptul de propri-
etate publică sau privată, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
[2]
Drepturile de creanţă sunt drepturi subiective patrimoniale în te-
meiul cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, poate pre
tinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
atunci când ne referim la relaţiile guvernate de dreptul public,

respectiv în cadrul raporturilor juridice în care una dintre părţi
este statul sau organele reprezentative (Oficiul Registrului Co
merţului, Administraţia fiscală etc.).
3. Calitatea subiectelor raporturilor juridice. În anumite ramuri
de drept subiectele nu trebuie să aibă o calitate specială, fiind
necesar şi suficient doar calitatea acestora de persoană fizică –
fiinţa umană luată individual – sau de persoană juridică – colectiv
de oameni cu organizare proprie, având un patrimoniu propriu, în
vederea realizării unui anumit scop. Alte ramuri de drept impun
subiectelor raportului juridic o calitate specială, cum ar fi cea de
organ al puterii legislative, infractor (în dreptul penal) sau organ
al administraţiei publice (în dreptul administrativ).
Potrivit acestor criterii, sunt determinate mai multe ramuri de
drept.
A. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului pu-

blic formată din normele juridice care reglementează relaţiile
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii în stat.
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile
juridice fundamentale, reglementate de Constituţie şi alte norme
de drept constituţional, ce au în conţinutul lor drepturi majoritar
nepatrimoniale, precum: dreptul la viaţă, dreptul la alegeri, drep-
tul de a solicita şi de a primi cetăţenie română etc.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării faţă de
stat a celorlalte subiecte ale raportului juridic de drept constitu-
ţional.
3. Calitatea subiectelor este specială, în cadrul raportului juridic
de drept constituţional unul dintre subiecte este întotdeauna statul,
alături de care pot fi subiecte de drept constituţional poporul,
partidele şi partidele politice legal constituite, avocatul poporului,
cetăţenii, străinii şi apatrizii, organizaţiile guvernamentale legal
constituite care au ca unic scop apărarea drepturilor omului.
B. Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice,
precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile admi-
nistraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei
vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor
autorităţi, pe de altă parte[1]. Prin urmare, dreptul administrativ
priveşte două categorii de relaţii sociale: raporturile din sfera
de activitate a administraţiei publice (raporturi de administraţie
activă) şi raporturile conflictuale ale administraţiei cu persoanele
fizice şi juridice (raporturi de contencios administrativ).
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile în
care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea exe-
cutivă, fiind purtătoare ale autorităţii publice, ce au în conţinutul
lor drepturi majoritar nepatrimoniale, precum dreptul de a obţine
o autorizaţie de construcţie sau dreptul de a obţine informaţii de
interes public ce provin de la un organ administrativ, şi drepturi
patrimoniale, precum dreptul organului administrativ de a încasa
contravaloarea redevenţei în baza unui contract de concesiune.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării orică-
rei persoane fizice sau juridice faţă de organele administraţiei
publice sau a subordonării organului de stat inferior faţă de cel
superior.
3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre su-
biecte fiind în mod obligatoriu un organ al administraţiei publice.
C. Dreptul financiar este o ramură a dreptului public des-

prinsă din dreptul administrativ, format din totalitatea actelor nor-
mative care reglementează relaţiile de constituire, administrare,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale insti-
tuţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice
ale societăţii.
ce au în conţinutul lor drepturi majoritar patrimoniale, precum:
dreptul organele financiare de stat de a stabili şi încasa impo-
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,

[1]
Bucureşti, 2001, p. 121.

zite şi taxe, de a le administra în mod corespunzător şi de a le

repartiza potrivit destinaţiei legale etc.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării oricărei
persoane fizice sau juridice faţă de organele statului cu atribuţii
fiscale.
3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre
subiecte trebuie să fie organ al statului cu atribuţii fiscale.
D. Dreptul penal este ramura dreptului public ce cuprinde

ansamblul de norme juridice de drept public prin care sunt re-
glementate faptele ce constituie infracţiuni, precum şi condiţiile
angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte[1]. Infracţiu-
nea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o[2].
juridice de conformare, în cazul respectării legii penale şi de
raporturile juridice de conflict, în cazul săvârşirii unei infracţiuni.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării oricărei
persoane fizice sau juridice faţă de stat reprezentat prin organele
judiciare.
3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre su-
biecte trebuie să fie statul reprezentat prin organele judiciare, iar
celălalt diferă în funcţie de natura raportului de juridic, în raportul
juridic penal de conformare acesta fiind reprezentat de toate per-
soanele fizice sau juridice, cu excepţia statului şi a autorităţilor
publice, care au obligaţia de a respecta valorile sociale ocrotite
de legea penală, iar în cadrul raportului penal de conflict acesta
fiind reprezentat de persoana care a săvârşit o infracţiune.
E. Dreptul muncii este ramura de drept mixtă alcătuită din

ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile indivi-
duale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,

[1]
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2.

[2]
Art. 15 alin. (1) C. pen. 2014.
patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei

muncii[1].
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi
juridice ce au în conţinutul lor atât drepturi patrimoniale, pre-
cum dreptul la remuneraţia muncii sau dreptul angajatorului de
a aplica sancţiuni disciplinare de ordin financiar, cât şi drepturi
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la concediu de odihnă, dreptul
salariaţilor de a se organiza în sindicate etc.
2. Metoda de reglementare este mixtă, părţile fiind pe poziţie
de egalitate doar în faza încheierii contractului de muncă, urma-
tă de poziţia de subordonare a salariatului faţă de angajator în
timpul executării contractului.
3. Calitatea subiectelor este specială, unul dintre subiecte
fiind angajatorul, respectiv persoana fizică sau juridică ce poate,
potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract
individual de muncă[2]. În ceea ce priveşte salariatul, sfera per-
soanelor fizice este restricţionată în raport cu minorii sub 15 ani.
F. Dreptul mediului înconjurător este ramura de drept mixtă

alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează re-
laţiile ce se stabilesc între persoane privind atitudinea lor faţă de
natură, ca element vital şi suport la vieţii, în procesul conservării
şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a compo-
nentelor mediului înconjurător, naturale şi artificiale, precum şi
relaţiile privind protecţia, conservarea şi ameliorarea acestora.
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi ju-
ridice care au în conţinutul lor drepturi preponderent nepatrimo-
niale, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos, dreptul la protejarea
mediului, dreptul la conservarea mediului, precum şi drepturi
patrimoniale, cum ar fi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul
suferit ca urmare a daunei ecologice etc.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor.
[1]
Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucu
reşti, 2007, p. 11.
[2]
Art. 14 alin. (1) C. muncii.
3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi

fiind statul reprezentat prin structurile sale specifice sau orga-
nizaţii neguvernamentale, care au ca scop protecţia mediului.
G. Dreptul comercial este ramura dreptului privat care cu-

prinde normele juridice care reglementează activitatea comer-
cială, adică producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii.
ridice comerciale care au în conţinutul lor drepturi preponderent
patrimoniale, precum dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezi-
lierea unui contract comercial în cazul nerespectării clauzelor
contractuale şi plata de daune, dreptul la decontarea unui CEC
sau bilet la ordin, dar şi drepturi nepatrimoniale, precum dreptul
la marcă, dreptul la păstrarea secretului comercial etc.
2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.
trebuind să fie un profesionist, respectiv cel care exploatează o
întreprindere[1].
H. Dreptul civil, fără îndoială cea mai importantă ramură a

dreptului privat, reglementează raporturile patrimoniale şi ne-
patrimoniale stabilite între persoane fizice sau juridice aflate pe
poziţie de egalitate juridică.
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juri
dice civile care au în conţinutul lor drepturi civile patrimoniale şi
nepatrimoniale, precum dreptul de proprietate cu toate dezmem-
brămintele sale[2], dreptul de succesiune, dreptul de a încheia
contracte civile, dreptul de proprietate intelectuală etc.
[1]
Art. 3 alin. (2) C. civ. 2011. Conform art. 3 alin. (3), „constituie
exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una
sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în pro-
ducerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
[2]
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dreptul de uzu-
fruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul
de superficie.

3. Calitatea subiectelor nu este specială, acestea putând fi
orice persoană cu capacitate juridică, inclusiv statul reprezentat
prin organele sale.
I. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile intersta

tale, precum şi relaţiile dintre organizaţiile internaţionale ori dintre
state şi respectivele organizaţii.
ridice care au în conţinutul lor drepturi preponderent nepatrimo-
niale, cum ar fi dreptul la suveranitate şi independenţă, dreptul
la pace şi securitate, dreptul unui stat de a deveni membru şi de
a participa la viaţa organizaţiilor internaţionale, dreptul unui stat
de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state, dreptul
de a participa la tratate internaţionale etc.
3. Calitatea subiectelor este specială şi impune ca ambele
părţi să fie state sau organizaţii internaţionale.
J. Dreptul internaţional privat este reprezentat de ansam-

blul normelor juridice care au ca scop soluţionarea conflictelor de
legi şi de jurisdicţii în cazul raporturilor juridice private cu element
de extraneitate. Prin raport cu element de extraneitate se înţele-
ge un raport în care un element ori un fapt legat de existenţa sa
se află în străinătate ori sub imperiul unei legi străine.
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juri-
dice care se stabilesc, de exemplu, prin încheierea unui contract
între persoane din ţări diferite sau prin încheierea unei căsătorii
între persoane cu cetăţenii diferite şi au în conţinutul lor drepturi
preponderent nepatrimoniale, precum dreptul de a încheia un
contract de muncă cu elemente de extraneitate, dreptul unei per-
soane de a i se recunoaşte şi încuviinţa executarea în România
a unei hotărâri judecătoreşti străine etc.
3. Calitatea subiectelor nu este specială, acestea putând fi
orice persoană fizică sau juridică între care se formează raporturi
juridice private cu element de extraneitate (indiferent dacă aces-

ta priveşte părţile, conţinutul sau obiectul derivat[1] al raportului
juridic).
K. Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme

care reglementează modul de judecată şi rezolvare a pricinilor
privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de exe-
cutare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
juridice ce se nasc în momentul exercitării acţiunii civile şi au
în conţinutul lor drepturi preponderent nepatrimoniale, cum ar
fi dreptul la apărare, dreptul de a propune probe, dreptul de a
fi citat etc.
2. Metoda de reglementare este mixtă, pe de o parte, constând
în poziţia de egalitate dintre reclamanţi şi pârâţi în procesul
civil, iar, pe de altă parte, constând în poziţia de subordonare a
acestora faţă de instituţiile specifice.
fiind instituţii specifice care au un rol determinat în înfăptuirea
justiţiei şi apoi în punerea în executare a sentinţelor instanţelor
de judecată (instanţa de judecată, executor judecătoresc etc.).
L. Dreptul procesual penal este definit ca sistemul de norme

care reglementează modul de desfăşurare a urmăririi penale,
a judecării cauzelor penale şi a punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti penale.
care se formează în cadrul procesului penal şi care sunt regle-
mentate de normele procesuale penale.
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor,
tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni
fiind o manifestare a puterii şi autorităţii statului în acest domeniu.
fiind statul reprezentat prin organele sale judiciare.
Bunul ce formează obiectul unei convenţii se află într-o ţară

[1]
străină.
2.5. Instituţia juridică
Instituţia juridică reprezintă un concept complet diferit de în-

ţelesul obişnuit al termenului de „instituţie”.
De regulă, în limbajul curent, noţiunea de instituţie ne con-
duce la imaginea instituţiilor publice, cum ar fi primăria sau pre-
fectura. Limbajul juridic însă, pe care ne străduim să-l asimilăm
pe parcursul acestei lecturi, ne impune o rapidă delimitare a
sensului instituţiei juridice de oricare alte tipuri de instituţii.
Astfel, instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, gene-
rând astfel o categorie aparte de raporturi juridice[1].
De pildă, instituţia juridică a căsătoriei este formată din nor-
mele juridice care reglementează condiţiile încheierii căsătoriei,
nulitatea căsătoriei, efectele căsătoriei şi drepturile şi obligaţiile
soţilor.
Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din
cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi din mai multe ra-
muri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel,
instituţia juridică a căsătoriei include şi norme juridice specifice
divorţului, care sunt atât norme de drept civil, cât şi norme de
drept procesual civil.
Instituţia juridică este un sistem durabil, întrucât chiar dacă
normele juridice care o alcătuiesc se schimbă, aceasta rămâne
sub denumirea consacrată, căreia i se subsumează normele
juridice noi. De pildă, instituţia căsătoriei a fost preluată în Codul
civil 2011 într-o formă nouă, diferită de cea din Codul familiei din
1954, suferind în materia divorţului schimbări majore. Potrivit
art. 373 C. civ. 2011, divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia
dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai
este posibilă;
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

[1]
1996, p. 148.
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care

a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei.
Astfel, aceste motive de divorţ sunt prezentate diferit în noua
reglementare, spre deosebire de art. 38 C. fam., modificat de
Legea nr. 59/1993, care prevedea că: „(2) Divorţul poate fi
pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii: a) până la data cererii de divorţ
a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei; b) nu există
copii minori rezultaţi din căsătorie. (3) Oricare dintre soţi poate
cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
continuarea căsătoriei”. Modificările sus-menţionate nu au
afectat însă existenţa instituţiei juridice a căsătoriei, aceasta
suportând doar o reconfigurare. Dispariţia instituţiei juridice poate
interveni doar în cazul dispariţiei genului de relaţii sociale pe care
le reglementează.
2.6. Principalele sisteme de drept
Sistemul romano-germanic are la bază doi piloni: sistemul

juridic francez şi sistemul juridic german. El îşi are originea în
dreptul roman şi dreptul cutumiar germanic, care a preluat şi
adaptat la condiţiile economice moderne şi relaţiile sociale noi
instituţiile, conceptele şi tehnicile romane.
Specificitatea acestui sistem de drept constă în aceea că
legea este cel mai important izvor de drept şi nu precedentul
judiciar. În România, potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ., îi este
interzis judecătorului ca prin hotărârile pe care le pronunţă în
cauzele care îi sunt deduse spre soluţionare să stabilească dis-
poziţii general obligatorii.
Sistemul common law (anglo-saxon) este total diferit de

sistemul romano-germanic, caracterizându-se prin faptul că ju-
risprudenţa (precedentul judiciar) reprezintă principalul izvor de
drept, în sensul că deciziile pronunţate de o instanţă se impun
cu obligativitate în soluţionarea viitoarelor speţe atât judecătorilor

instanţei respective, cât şi instanţelor inferioare. Acest sistem a
apărut în Marea Britanie, fiind explorat în toate coloniile, inclusiv
Statele Unite ale Americii – cu excepţia Louisianei şi a provinciei
Québec din Canada.
În ultimii 50 de ani se observă că totala separare şi intan-
gibilitate a celor 2 sisteme s-a mai estompat, atât legea, cât şi
precedentul judiciar începând să îşi facă loc în sistemul common
law, respectiv romano-germanic, datorită existenţei dreptului co-
munitar şi regulilor acestuia.
Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în

statele comuniste. Caracteristic acestui sistem a fost impunerea
unui drept colectivist, în contradicţie cu viziunea individualistă a
sistemelor occidentale romano-germanic sau anglo-saxon.
Acest sistem a preluat de la sistemul romano-germanic îm-
părţirea pe ramuri, însă a fost profund modificat prin instaurarea
regimurilor comuniste.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist-leninistă, sis-
temul socialist a conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă
de cele clasice. În acest sens, principalele mijloace de producţie
au fost naţionalizate, constituind proprietatea întregului popor.
Dreptul comercial era practic inexistent, în condiţiile în care
economia statului era planificată la un înalt grad de centralizare,
raporturile juridice dintre întreprinderile de stat şi cele coopera-
tiste fiind cuprinse în dreptul economic.
Deşi sistemul de drept socialist era bazat pe norme legale,
printre care Codul civil sau Codul penal, factorul politic conducă-
tor avea un rol primordial în aplicarea dreptului, acesta apelând
frecvent la noi legi şi legiferări. Actele normative adoptate expri-
mau, de fapt, voinţa şi interesele partidului statal.
Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei şi
Americii Latine o influenţă considerabilă a avut sistemul juridic
sovietic. În prezent, s-au produs masive schimbări în ţările
ex-socialiste, fiecare creându-şi dreptul naţional în conformitate
cu dreptul continental.
În ceea ce priveşte ţările cu guvernare comunistă din prezent,

acestea au aplicat multiple modificări sistemelor lor juridice, ca
rezultat al schimbărilor orientate spre economia de piaţă şi a
reformelor în materia drepturilor omului. Cu toate acestea, dife-
renţe majore pot fi constatate în special în materia dreptului de
proprietate, de exemplu, în China proprietatea privată asupra
terenurilor agricole fiind încă neaccesibilă.
Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin

faptul că normele lor nu se aplică fiecărei persoane dintr-un anu-
mit stat, ci tuturor celor care, având o anumită religie, indiferent
de statul în care locuiesc, au un statut personal supus precep-
telor acelei religii.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă dreptul islamic, al cărui
izvor principal de drept îl constituie Coranul, care într-o unitate de
norme, practic inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană,
cuprinde reguli de drept civil, de drept penal, raporturi internaţio
nale, proceduri jurisdicţionale, drept public şi economico-fiscal
şi regulile pe care trebuie să le respecte fiecare credincios (sha-
ria – calea de urmat).
În prezent, dreptul islamic a suferit numeroase influenţe din
partea sistemelor de drept romano-germanic şi a celui anglo-
saxon.
De asemenea, şi dreptul hindus este un sistem de drept re-
ligios, dar şi bazat pe cutumele tradiţionale. Acest sistem nu
reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie
despre viaţă. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de
Sud-Est, precum şi din Africa.
De reţinut!
Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o structură

diferită în funcţie de forma de proprietate dominantă într-o anumită
etapă istorică şi fiind influenţat de tradiţiile legislative şi nivelul
tehnicii legislative.
Dreptul pozitiv român are o componentă materială şi una procedu-
rală, cea din urmă fiind reprezentată de Codul de procedură civilă,
Codul de procedură penală, Codul de procedură fiscală, precum şi

alte norme de procedură din legi speciale. Componenta materială
este reprezentată de normele dreptului pozitiv român cu excepţia
normelor procedurale sus-menţionate.
Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare
dintr-un stat. Dreptul intern se divide în drept public şi drept privat.
Structura dreptului public român include dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal, dreptul vamal
şi dreptul financiar.
Structura dreptului privat român include dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei şi dreptul concurenţei.
În procesul de dezvoltare a sistemului de drept pozitiv român
s-au format şi ramuri de drept mixte, în care subzistă atât elemente
de drept privat, cât şi elemente de drept public, cum ar fi dreptul
muncii şi securităţii sociale, dreptul mediului sau dreptul afacerilor.
Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile interstatale.
Dreptul internaţional privat cuprinde ansamblul normelor ju-
ridice ce au ca scop soluţionarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii
în cazul raporturilor juridice private cu element de extraneitate.
Ramura de drept reprezintă un grup omogen de norme şi insti-
tuţii juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin
principii comune şi printr-o metodă comună folosită în reglemen-
tarea relaţiilor sociale specifice potrivit intereselor din societatea
respectivă.
Instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, generând astfel
o categorie aparte de raporturi juridice.
Principalele sisteme de drept sunt sistemul romano-germanic,
sistemul common law (anglo-saxon), sistemul de drept socialist
şi sistemele religioase şi tradiţionale.
Capitolul al III-lea. Izvoarele
dreptului obiectiv
3.1. Premise
În sens larg, izvoarele dreptului obiectiv reprezintă condi-

ţiile socio-economice care au determinat apariţia unor anumite
norme juridice, în funcţie de tipul de societate existent într-o
perioadă istorică dată. Aceste condiţii ne răspund la întrebările
de ce, unde, când, cum şi pentru ce raţiuni a apărut acea normă
juridică. Aceste izvoare se numesc izvoare normative.
Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ. 2011 sunt izvoare ale dreptului
civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Pentru
prima dată se nominalizează expres prin legea civilă calitatea de
izvor de drept a uzanţelor şi a principiilor generale ale dreptului
(civil).
Pe lângă izvoare normative sunt recunoscute şi anumite
izvoare interpretative ale dreptului, cu rol important în inter-
pretarea actelor cu caracter normativ. Acestea sunt doctrina şi
practica judiciară.
Izvoarele dreptului obiectiv sunt următoarele: legea lato sensu,
uzanţele, principiile dreptului, jurisprudenţa şi doctrina.
3.2. Legea
Dreptul obiectiv îşi regăseşte izvoarele atât în normele inter-

ne, cât şi în normele internaţionale devenite reglementări interne
pe calea aderării României la tratatele internaţionale.
Legea este un izvor normativ al dreptului obiectiv. Conceptul
de lege are un sens larg, constând în orice act normativ, act cu
putere obligatorie, şi un sens restrâns, reprezentând actul pe
care-l adoptă Parlamentul, pe baza unei proceduri specifice.
3. Izvoarele dreptului obiectiv 27
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris şi, în

acest sens, vor intra în această noţiune de act normativ toate
actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de or-
gane ale autorităţii publice care au în competenţă emiterea lor.
Ierarhia actelor normative în dreptul românesc este urmă-
toarea:
a) Constituţia României;
b) Dreptul european şi tratatele internaţionale la care Româ-
nia este parte;
c) Legea organică şi legea ordinară;
d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului;
e) Ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor şi ale altor organe ale
administraţiei centrale de stat;
f) Deciziile organelor locale de stat.
A. Constituţia României este calificată ca fiind cea mai im-

portantă lege în stat, denumită şi lege fundamentală. Aceasta
stabileşte cadrul general al ordinii de drept şi concretizează în
cel mai înalt grad ideea de justiţie şi dreptate umană organizată
statal. Toate actele normative ale unui stat trebuie elaborate pe
baza şi în aplicarea Constituţiei, în spiritul şi litera acesteia.
B. Dreptul european şi tratatele internaţionale la care Ro-

mânia este parte devin reglementări interne pe calea aderării
României la Uniunea Europeană şi la Tratatele internaţionale.
Tratatele trebuie ratificate de Parlament, în timp ce normele
dreptului European, potrivit tratatului de aderare, nu necesită
preluare în dreptul intern[1].
Dispoziţiile constituţionale arată care este raportul dintre nor-
mele interne şi cele internaţionale şi prevăd că reglementările
internaţionale la care România este parte au prioritate faţă de
reglementările interne, în măsura în care între aceste două ca-
tegorii există neconcordanţe. În materia drepturilor omului, în
B. Andreşan-Grigoriu, Şt. Tudorel, Drept comunitar, Ed. C.H.

[1]
Beck, Bucureşti, 2007, p. 116

cazul existenţei neconcordanţei, vor avea prioritate de aplicare

cele mai favorabile.
C. Legea ordinară şi legea organică

Legile organice reglementează domenii de activitate expres
prevăzute de Constituţie: sistemul electoral, organizarea şi func
ţionarea partidelor politice şi a referendumului, organizarea Gu-
vernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, regimul de
urgenţă al stării de asediu, statutul funcţionarului public, conten-
ciosul administrativ, educaţia etc. Ca şi exemple de legi organi-
ce menţionăm: Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale[1], Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale[2], Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici[3] etc.
Legile ordinare reglementează orice alt domeniu social-eco
nomic, cu excepţia celor rezervate legilor organice, cum ar fi:
Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar[4], Legea societăţilor
nr. 31/1990[5] etc.
D. Hotărârile şi ordonanţele Guvernului

Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării
legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare din partea Parlamentului, în limitele şi în condiţiile pre-
văzute de aceasta. Legea de abilitare stabileşte domeniul (numai
domenii care nu fac obiectul legilor organice) şi data până la care
se pot emite ordonanţe.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta şi ordonanţe
de urgenţă. În ultima perioadă, procedura ordonanţei de urgenţă
a fost excesiv utilizată, caracterul de urgenţă fiind reinterpretat
în funcţie de interesele guvernării existente la un moment dat.
Actele normative emise de Guvern trebuie să se conformeze
Constituţiei şi celorlalte legi în vigoare, să intervină doar acolo
[1]
M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
[2]
Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
[3]
Republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
[4]
Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
[5]
Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
unde legea nu a intervenit şi să respecte forma şi procedura

cerută pentru fiecare dintre ele.
E. Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale altor organe

ale administraţiei centrale de stat
Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor sunt supuse aceloraşi
condiţii ca şi actele Guvernului şi se emit în aplicarea legilor ce
reglementează domeniile lor de competenţă.
În ceea ce priveşte celelalte organe ale administraţiei de stat,
acestea emit acte normative conformându-se exigenţelor sus-
menţionate. Aceste organe pot fi: Banca Naţională, Institutul
Naţional de Statistică, Consiliul Naţional al Audiovizualului etc.
F. Deciziile şi dispoziţiile organelor locale de stat se

adoptă în limitele competenţei lor teritoriale şi de specialitate,
la nivel de regiune, judeţ, municipiu, oraş sau comună. Ele sunt
subordonate Guvernului, Ministerelor şi celorlalte organe ale
administraţiei centrale de stat.
3.3. Uzanţele
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit

grad de vechime, repetabilitate sau stabilitate, aplicată unui nu-
măr nedefinit de indivizi.
Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege obiceiul şi
uzurile profesionale[1].
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din
practica socială, folosită timp îndelungat şi însuşită ca normă
juridică obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în
exercitarea unei anumite profesii care sunt aplicate ca şi când
ar fi norme legale.
În sistemul românesc de drept până la intrarea în vigoare a
actualului Cod civil uzanţele nu constituiau izvoare formale de
drept, neavând caracter normativ de reglementare. Situaţia s-a
[1]
Art. 1 alin. (6) C. civ. 2011.
schimbat, art. 1 C. civ. 2011 enumerând expres printre izvoarele

dreptului civil şi uzanţa.
Mecanismul trecerii unei uzanţe în izvoarele dreptului pozitiv
este marcat de două momente: fie că statul prin organele sale le-
gislative recunoaşte oficial un obicei şi îl încorporează într-o normă
a sa, fie cutuma este invocată de părţi ca normă de conduită în
faţa unei instanţe de judecată care o validează prin hotărârea sa,
cum întâlnim în instanţele chineze.
Uzanţa reprezintă izvor de drept intern în sistemele europene
de drept doar cu titlu de excepţie şi doar când i se recunoaşte
funcţia de a completa legea care nu a prevăzut detaliul aplicării
unui text.
3.4. Principiile de drept
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care

asigura echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor şi sintetizează experienţa socială. Etimologic, noţiu-
nea de principiu vine de la latinescul principium care are sensul
de început, obârşie sau element fundamental.
Utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale constă
în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem
juridic şi exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea
legiuitorului.
În determinarea spiritului legii, principiile generale ale drep-
tului asigură lămurirea pe deplin a acestei cerinţe.
Codul civil din 2011 statuează în mod expres în art. 1 alin. (2)
că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare,
iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale
dreptului”. Ca urmare, judecătorul nu poate invoca lipsa textului
legal, ci va soluţiona pricina în baza principiilor de drept.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt general valabile
în toate ramurile de drept. Cele mai importante dintre ele sunt
asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, garantarea
libertăţii şi egalităţii indivizilor, principiul responsabilităţii sociale

şi principiul echităţii şi justiţiei.
Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului consti-

tuie premisa existenţei statului de drept, deoarece caracteristica
fundamentală a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale
legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele
legalităţii. În statul de drept, izvorul oricărei puteri politice trebuie
să fie voinţa suverană a poporului, astfel încât puterea poporului
să poată funcţiona în mod democratic. Guvernarea prin drept
implică realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridică
activă şi descurajarea şi reprimarea tendinţelor abuzive.
Statul trebuie să asigure garanţii constituţionale eficiente, să
organizeze exerciţiul separat al puterii pe cele trei planuri, legis
lativ, executiv şi judecătoresc, şi în acelaşi timp să faciliteze
intercontrolul fiecărei componente a puterii.
Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor. Conform aces-

tui principiu, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească fun-
damentare juridică, întrucât egalitatea poate exista numai între
oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a
căror egalitate este consfinţită juridic.
Libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără
oprelişti, dar astfel încât prin exercitarea drepturilor proprii să
nu fie vătămate drepturile altora, în timp ce egalitatea priveşte
echilibrul vieţii sociale.
În planul realizării efective a libertăţilor sociale, rolul dreptului
se materializează prin îngrădirea înclinaţiilor unor grupuri de a
nega altora ceea ce lor nu le place şi în înlăturarea tuturor barie-
relor şi discriminărilor care persistă în asigurarea şanselor egale
de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.
Formele de manifestare a libertăţii sunt numeroase şi sunt
în strânsă legătură cu drepturile fundamentale prevăzute în
Constituţie, cum ar fi: libertatea de opinie, libertatea religioasă,
libertatea de exprimare etc.
Principiul responsabilităţii sociale presupune fundamen-

tarea unei atitudini culturale a subiectului de drept faţă de lege.
Responsabilitatea constă în asumarea de către acesta a valorii
acelor acte pe care le apreciază ca fiind de dorit pentru sine şi
pentru comunitatea sa şi a căror înfăptuire o decide autonom ori
la care aderă în mod liber.
Responsabilitatea se formează lent şi presupune o atitudine
personală impusă de propria conştiinţă a subiectului de drept în
relaţiile de convieţuire cu ceilalţi. Dreptul nu trebuie să fie privit
şi apreciat doar prin efectul său sancţionator, ci trebuie avută în
vedere posibilitatea ca, prin conţinutul său, dreptul obiectiv să
contribuie la fundamentarea unei atitudini pozitive a indivizilor
faţă de lege, care să împiedice atingerea valorilor sociale ocroti-
te. Responsabilitatea nu se referă doar la individ, ci putem vorbi
şi despre responsabilitatea persoanelor juridice de ordin privat
sau chiar şi despre responsabilitatea instituţiilor publice.
Principiul echităţii şi justiţiei. Acest principiu, fără de care

nu poate fi asigurată securitatea juridică percepută ca valoare
socială fundamentală, trebuie să-şi afirme prezenţa statornică
în orice stat de drept.
Conceptul de echitate presupune ca toţi indivizii să fie trataţi
la fel în situaţii similare, dar şi să fie trataţi diferit în cazul în care
există diferenţe relevante pentru situaţia în care se află. Princi-
piului echităţii trebuie să-i fie supuse atât activitatea de legiferare,
cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către
organele care aplică legea.
Justiţia enunţă necesitatea şi aspiraţia umană de a funda-
menta relaţiile sociale pe dreptate, echitate şi justeţe. Justiţia
urmăreşte ca în tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice
diferenţă care nu ar fi întemeiată pe situaţiile juridice în care
aceştia se găsesc. Prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse
controlului justiţiei, iar în ipoteza în care se dovedesc anumite
legi ca fiind injuste, acestea vor fi schimbate.
3.5. Jurisprudenţa
Tradiţional, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept formal

în dreptul românesc. Prin excepţie însă, există şi cazuri în care
soluţia unei instanţe judecătoreşti constituie izvor de drept, în
sensul că trebuie luată în considerare, ca drept pozitiv, de către
judecătorul învestit cu soluţionarea unui litigiu.
În prezent, jurisprudenţa din România constituie izvor formal
de drept în următoarele ipoteze:
A. În materia recursului în interesul legii, deciziile pronun-

ţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub aspectul proble-
melor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţele care
judecă ulterior cauze asemănătoare de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I, scopul acestei căi
extraordinare de atac fiind întocmai interpretarea şi aplicarea
unitară a legii.
B. În cazul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în

vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlega-
rea unei chestiuni de drept ivite în faţa unui complet care judecă
în ultimă instanţă, decizia prin care a fost soluţionată chestiu-
nea de drept în discuţie este obligatorie pentru instanţa care a
solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru
celelalte instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial
al României, Partea I.
C. Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului este

direct aplicabilă în sistemul român de drept, având forţă consti-
tuţională şi supralegislativă. Ca atare, instanţele de judecată vor
ţine seama de jurisprudenţa Curţii, indiferent dacă aceasta s-a
format în urma unor soluţii pronunţate împotriva României sau
altor state părţi la convenţie[1].
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii

[1]
pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,

p. 103.
D. Deciziile Curţii Constituţionale în materia controlului de

constituţionalitate a legilor au valoare legală pentru viitor, astfel
încât instanţele de judecată vor trebui să ţină cont de acestea.
3.6. Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile sau interpretările pe

care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic.
Ideile autorităţilor ştiinţifice în materia dreptului au influenţat
activităţi legislative şi practici judiciare, în sensul că, pe de o par-
te, au orientat soluţii de lege lata[1] şi de aplicare a dreptului, iar,
pe de altă parte, au condus la adoptarea de noi norme juridice
sau abrogarea ori modificarea celor existente prin propuneri de
lege ferenda[2].
Doctrina nu este în general admisă ca izvor de drept, însă
constituie un instrument important de interpretare şi aplicare a
actelor normative. Soluţiile şi interpretările doctrinare sunt întot-
deauna fondate pe cazuri practice, pornind de la fapte reale, pe
care apoi le generalizează, le interpretează şi le explică teoretic.
Doctrina a avut un deosebit rol în procesul de creare a drep-
tului. Astfel, în dreptul roman, opiniile jurisconsulţilor Papinian,
Ulpian sau Paul erau considerate ca având forţa legii. În Evul
Mediu, doctrina a jucat, de asemenea, un rol important datorită
obscurităţii şi nesiguranţei dreptului cutumiar, astfel că judecătorii
obişnuiau să caute soluţiile în comentariile juriştilor.
Odată cu codificarea cutumei şi cuprinderea normelor juridice
în legi, rolul doctrinei a scăzut fără ca el să dispară însă, argu-
mentele ştiinţifice ale doctrinarilor fiind avute în vedere atât de
legiuitor în crearea dreptului, cât şi de judecători în soluţiile date.
[1]
Această expresie se foloseşte la desemnarea normei juridice în
vigoare.
[2]
Această expresie se foloseşte la desemnarea legii care urmează
să fie elaborată, propunerile în acest sens având în vedere o formă
viitoare, îmbunătăţită a normei juridice analizate, prin contrast cu re-
glementarea de lege lata.
De reţinut!
Izvoarele dreptului pozitiv obiectiv sunt: legea lato sensu, uzan-

ţele, principiile dreptului, jurisprudenţa şi doctrina.
Legea lato sensu constă în orice act normativ, act cu putere obli-
gatorie. Ierarhia actelor normative în dreptul românesc este urmă-
toarea: Constituţia României, dreptul european şi tratatele interna
ţionale la care România este parte, legea organică şi legea ordinară,
hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale
miniştrilor şi ale altor organe ale administraţiei centrale de stat,
deciziile organelor locale de stat.
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit
grad de vechime, repetabilitate sau stabilitate, aplicată unui număr
nedefinit de indivizi. Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege
obiceiul şi uzurile profesionale. Obiceiul (cutuma) este o regulă de
conduită născută din practica socială, folosită timp îndelungat şi
însuşită ca normă juridică obligatorie. Uzurile profesionale sunt
reguli de conduită statornicite în exercitarea unei anumite profesii
care sunt aplicate ca şi când ar fi norme legale.
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care
asigura echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor şi sintetizează experienţa socială. Cele mai importante
dintre ele sunt: asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului,
garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor, principiul responsabi-
lităţii sociale, principiul echităţii şi justiţiei.
Jurisprudenţa nu constituie izvor de drept formal în dreptul
românesc, cu excepţia deciziilor date în recursurile în interesul legii,
a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept ivite în faţa unui complet care
judecă în ultimă instanţă, deciziile Curţii Constituţionale în materia
controlului de constituţionalitate a legilor şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Dreptului Omului.
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile sau interpretările pe
care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este
în general admisă ca izvor de drept, însă constituie un instrument
important de interpretare şi aplicare a actelor normative.
Capitolul al IV-lea. Izvoarele
dreptului subiectiv
4.1. Premise
Izvoarele drepturilor subiective sunt împrejurările care deter-

mină constituirea, modificarea sau stingerea drepturilor subiec-
tive. Ele fac parte din situaţia juridică, definită ca ansamblul de
drepturi şi obligaţii pe care le are o persoană aflată în anumite
condiţii descrise de ipoteza normei în vigoare[1]. De pildă, incul-
patul care a săvârşit un furt se află într-o situaţie juridică specifică
procesului penal, având drepturi şi obligaţii ce decurg din dreptul
obiectiv procesual penal.
Izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice şi actele
juridice[2].
Actele şi faptele cu semnificaţie juridică au un caracter com-
plex, ce presupune atât elemente obiective, cât şi subiective.
Caracterul obiectiv este determinat de norma juridică, iar carac-
terul subiectiv de percepţia pe care o are persoana, de valoarea
pe care aceasta o conferă unei anumite acţiuni.
Deşi opiniile doctrinare[3] tratează şi tema faptului juridic în
sens larg, ne vom referi în continuare doar la sensul restrâns
al noţiunii, pentru o desluşire mai facilă a surselor drepturilor
subiective.
[1]
Gh. Mihai, Teoria dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004.
[2]
P. Drăghici, Faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, Ed.
Universitaria, Craiova, 1999, p. 30.
[3]
Gh. Mihai apreciază că izvoarele drepturilor subiective sunt
faptele juridice în sens larg, concept care se divide în fapte juridice în
sens restrâns şi acte juridice (a se vedea Gh. Mihai, op. cit., 2002, p.
218-220). Apreciem ca just un astfel de raţionament, care presupune
însă cunoaşterea subtilităţilor teoriei şi filozofiei dreptului, nivel la care
vom trata această temă într-o lucrare ulterioară.
4. Izvoarele dreptului subiectiv 37
4.2. Faptele juridice
Prin fapt juridic se înţelege orice eveniment social sau na-

tural şi orice faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care se produc finalmente în virtutea legii[1].
Faptele juridice se clasifică în raport de intervenţia sau lipsa
intervenţiei voinţei omului în fapte involuntare şi fapte voluntare.
La rândul lor, faptele voluntare se împart în fapte voluntare
ilicite şi fapte voluntare licite.
4.2.1. Faptele juridice involuntare
Fenomenele care se produc independent de voinţa unui su-

biect de drept, dar care potrivit legii produc consecinţe juridice,
sunt calificate drept fapte juridice. Acestea sunt denumite şi eve-
nimente.
De pildă, cutremurul, inundaţiile, incendiile sunt evenimen-
te care nu depind de voinţa subiectului de drept. Consecinţele
sociale şi economice inevitabile ale acestor fapte independen-
te de voinţa omului au generat nevoia socială de legiferare a
modalităţii de soluţionare a problemelor concrete intervenite în
astfel de situaţii. S-a pus astfel problema asigurării obligatorii a
locuinţelor pentru ca sinistraţii să poată beneficia de despăgubiri
pentru daunele produse de cutremure, inundaţii sau incendii.
Lipsa unei astfel de reglementări nu va da dreptul proprietarilor
de imobile la despăgubire, aceştia neputând revendica un drept
subiectiv de această natură. Este de remarcat că sunt situaţii în
care, deşi victimele acestor catastrofe nu sunt asigurate, statul şi
organizaţiile neguvernamentale intervin prin distribuirea unor aju-
toare, însă acest tip de acţiune nu este condiţionat de acţiunea
vreunei norme legale, aşa încât dreptul subiectiv al sinistratului la
despăgubire se naşte numai în ipoteza existenţei unei asigurări.
Naşterea, moartea sau chiar concepţia sunt, de asemenea,
fapte juridice care nu depind de voinţa persoanei fizice. Acestea
[1]
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 305.
sunt însă reglementate de norma legală, generând astfel drepturi

subiective.
Există însă şi fapte juridice care, fără a avea o legătură directă
cu un subiect de drept, dau naştere unor drepturi subiective.
Astfel, aluviunile, fenomene naturale şi care constau în adăugiri
de teren la malurile apelor curgătoare, conferă proprietarului fon-
dului riveran dreptul de proprietate asupra acestora, numai dacă
ele se formează treptat, prin intermediul accesiunii imobiliare
naturale[1].
4.2.2. Faptele juridice voluntare
Faptele voluntare sunt rezultatul unei acţiuni voite a subiectu-

lui de drept, însă acestea nu pot fi confundate cu actele juridice.
Deşi atât faptele, cât şi actele juridice sunt manifestări de voinţă,
în cazul actelor juridice subiectul urmăreşte producerea efectului
juridic (de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-cumpă-
rare), pe când în cazul faptului juridic voluntar subiectul doreşte
doar realizarea actului material.
Faptele voluntare pot fi licite sau ilicite, după cum corespund
sau nu cu prevederile normei juridice.
A. Faptele voluntare ilicite sunt determinate prin acţiuni

voluntare care generează efecte juridice ca urmare a atingerii
aduse unui drept subiectiv. Faptele ilicite sunt obiectul de stu-
diu a două dintre ramurile dreptului care au dezvoltat sisteme
teoretice cu privire la acestea, respectiv în dreptul penal, unde
faptul juridic ilicit este denumit infracţiune, şi în dreptul civil, unde
acesta îmbracă forma delictului şi a cvasidelictului, adică a neso-
cotirii obligaţiilor generale de prudenţă, diligenţă şi loialitate care
incumbă oricărui individ în exerciţiul libertăţii sale.
De pildă, vătămarea unei persoane survenită în urma unui
accident cauzat de conducerea unui automobil cu nerespectarea
regulilor de circulaţie reprezintă o faptă ilicită. În egală măsură,
furtul, înşelăciunea sau abandonul de familie sunt fapte ilicite.
[1]
Art. 569 C. civ. 2011.
Acestea duc la constituirea dreptului subiectiv al statului de a

trage la răspundere şi de a sancţiona pe făptuitori, dar şi dreptul
subiectiv al victimelor la reparaţia prejudiciului material şi moral.
Exemplele de mai sus se referă la materia dreptului penal.
Şi în dreptul civil întâlnim numeroase situaţii în care persoane
fizice sau juridice afectează exercitarea dreptului subiectiv al
altui subiect de drept. În cazul vecinătăţilor relativ la parcele de
teren agricol, unii proprietari îşi extind suprafaţa ocupând abuziv
şi fără drept părţi din parcela vecinilor, faptă care naşte dreptul
prejudiciatului de a iniţia o acţiune în revendicare.
B. Faptele voluntare licite sunt faptele prin care nu se încal-

că normele imperative ale legii aflate în vigoare. Sub denumirea
de fapte juridice licite, Codul civil din 2011 reglementează ges-
tiunea de afaceri (art. 1330-1340), plata nedatorată (art. 1341-
1344) şi îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348).
Gestiunea de afaceri este fapta juridică licită prin care o per-
soană denumită gerant săvârşeşte din proprie iniţiativă acte juri-
dice sau fapte materiale în folosul sau în interesul altor persoane.
Gerantul acţionează în interesul geratului fără să fi fost îm-
puternicit de acesta, însă acesta trebuie să-l înştiinţeze de ges-
tiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil. Se naşte
astfel dreptul subiectiv al gerantului la plata muncii şi cheltuielilor
efectuate în profitul geratului. De pildă, există situaţii în care
apartamentul vecinului de bloc plecat în străinătate este inundat
din cauza unei fisuri a sistemului de canalizare. Fapta unui co-
locatar de a îndepărta neajunsurile intervenite, pe cheltuiala lui,
reprezintă o gestiune de afaceri, care îi conferă dreptul de a-şi
recupera contravaloarea cheltuielilor şi a muncii sale.
Plata nedatorată este fapta unei persoane care din eroare,
crezându-se debitoare, plăteşte o datorie inexistenţă şi pretinde
celui care a încasat-o să o restituie. Aceasta este izvor de drept
subiectiv pentru persoana care a plătit din eroare. Situaţii în care
intervine plata nedatorată sunt: achitarea unei datorii deja plătite,
plata către altă persoană decât adevăratul creditor, plata către
creditor a unei sume mai mari decât cea datorată etc.
Îmbogăţirea fără justă cauză este fapta juridică prin care, în

absenţa oricărei legături contractuale sau delictuale, patrimoniul
unei persoane se măreşte în detrimentului patrimoniului altei
persoane.
În acest caz, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferită de
cealaltă persoană şi în limita propriei îmbogăţiri. Se naşte astfel
dreptul subiectiv al celui prejudiciat de a primi contravaloarea
creşterii patrimoniului de la cel care s-a îmbogăţit astfel. De pildă,
chiriaşul care efectuează îmbunătăţiri imobilului proprietarului,
fără ca acestea să fie nici prevăzute, dar nici interzise în contrac-
tul de închiriere, are dreptul de a solicita restituirea contravalorii
acestora.
4.3. Actele juridice
Noţiunea de act juridic este folosită cu dublu înţeles.

În primul rând, acesta este un înscris constatator al unei ope
raţii juridice, în care subiectele consemnează operaţia juridică
la care s-au angajat, numit instrumentum sau instrumentum
probationem, mijloc de probare al actului juridic.
În al doilea rând, actul juridic reprezintă o manifestare de
voinţă a subiectului de drept care o execută, numită negotium sau
negotium iuris. Instituţia juridică a actului juridic este determinată
de acest al doilea sens.
Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, mo-
difica sau stinge un raport juridic.
4.3.1. Clasificarea actelor juridice
A. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice uni-

laterale, bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei
singure părţi. În această categorie se includ: testamentul, oferta,
promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni,
renunţarea la o moştenire, recunoaşterea unui copil etc.
Actul juridic bilateral reprezintă manifestarea concordantă

de voinţă a două părţi, purtând şi denumirea de contract sau
convenţie.
Actul juridic multilateral reprezintă manifestarea concordantă
de voinţă a trei sau mai multe părţi, cum se întâmplă, de pildă,
în cazul contractului de societate.
În determinarea caracterului bilateral sau multilateral al unui
act juridic nu are importanţă numărul persoanelor între care s-a
încheiat acesta, ci numărul părţilor, respectiv al intereselor con-
tractante. De pildă, un contract de vânzare-cumpărare a unui
bun imobil încheiat între mai mulţi vânzători, proprietari comuni ai
bunului imobil, şi trei cumpărători rămâne un act juridic bilateral.
Tot astfel, contractele colective de muncă sunt acte bilaterale,
părţile contractului colectiv de muncă fiind angajatorul, pe de o
parte, şi salariaţii, pe de altă parte.
B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice pot

fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte
obţinerea altui folos patrimonial, precum contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de închiriere, contractul de transport,
împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obli-
gaţiilor părţilor din momentul încheierii actului juridic, actele cu
titlu oneros se subclasifică în: acte comutative şi acte aleatorii.
Actul comutativ este acel act cu titlu oneros la încheierea
căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor. La în-
cheierea unor asemenea contracte, fiecare parte ştie exact care
îi sunt obligaţiile: de exemplu, în cazul contractului de vânzare-
cumpărare al unui bun vânzătorul ştie că trebuie să transfere
dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul
ştie că trebuie să plătească preţul convenit etc. Contractul nu se
consideră încheiat până când nu sunt fixate şi acceptate toate
obligaţiile părţilor.
Actul aleatoriu este acel act cu titlu oneros la încheierea

căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că
există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi ce depind de
o împrejurare viitoare incertă. Astfel de acte juridice sunt con
tractul de joc sau pariurile, contractul de asigurare, contractul
de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere etc. De pildă,
printr-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere
cumpărătorul se obligă să îi procure vânzătorului toate cele de
trebuinţă necesare unei vieţi decente, până la moartea acestuia
din urmă. Cumpărătorul nu cunoaşte însă, la momentul încheierii
contractului, valoarea patrimonială a obligaţiei sale, deoarece
nu cunoaşte când anume se va produce moartea vânzătorului.
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură
un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patri-
monial în schimb, precum actul de donaţie, mandatul gratuit,
împrumutul fără dobândă etc.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
liberalităţi şi acte dezinteresate.
Liberalităţile sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul
îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat. Spre
exemplu, în cazul donaţiei, donatorul îşi diminuează patrimoniul
cu valoarea bunului dăruit, în timp ce donatarul îşi măreşte pa-
trimoniul cu aceeaşi valoare.
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi fără
a-şi micşora prin aceasta patrimoniul. Spre exemplu, în cazul
mandatului gratuit, mandatarul îi face un serviciu mandantului,
prin aceea că se ocupă de încheierea unui contract în numele
acestuia. Prin acest serviciu, mandantul a primit un avantaj, dar
mandatarul nu şi-a diminuat patrimoniul.
C. După efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive,

translative şi declarative.
Actul juridic constitutiv este acel act care dă naştere unui
drept subiectiv care n-a existat anterior, cum ar fi constituirea
unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Actul juridic translativ este acel act ce are ca efect transfera-

rea unui drept subiectiv dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu, de
pildă contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb,
contractul de donaţie etc.
Actul juridic declarativ este actul juridic ce are ca efect con-
solidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Spre
exemplu, partajul (succesoral sau între soţi) sau confirmarea
actelor anulabile au caractere declarative şi produc efecte retro
active.
D. După criteriul naturii dezmembrământului dreptului de

proprietate exercitat distingem: acte juridice de conservare,
acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie.
Actele de conservare au ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept, astfel încât cu o cheltuială mică să se salveze (să se
conserve) un drept de o valoare mult mai mare, actul de con-
servare fiind deosebit de avantajos pentru autorul său. Actele
de conservare pot fi încheiate şi de persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă sau chiar şi de persoanele lipsite de capacita-
te de exerciţiu. Un exemplu de act de conservare este repararea
unui acoperiş pentru a proteja imobilul de intemperii.
Actele de administrare sunt acele acte prin care se realizează
o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu.
Astfel de acte sunt, de exemplu, contractele de prestări-servicii
încheiate cu personalul de reparaţie sau întreţinere a unui imobil,
contractele de asigurare de bunuri etc. Actele de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor pot fi încheiate şi de persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă sau chiar şi de persoanele lipsite de capaci-
tate de exerciţiu.
Actele de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea
din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui bun
cu o sarcină (gaj, ipotecă). Cel mai întâlnit act de dispoziţie este
reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia
cazului în care acesta poate fi calificat ca şi act de dispoziţie (de
exemplu, proprietarul unui imobil care cumpără o ramă pentru un

tablou de valoare face un act de administrare, nu de dispoziţie).
E. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice pot fi: acte

juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale.
Actele juridice patrimoniale sunt acele acte juridice care au
un conţinut evaluabil în bani. De regulă, fac parte din această
categorie contractul de vânzare-cumpărare, contractul de dona-
ţie, contractul de împrumut etc.
Actele juridice nepatrimoniale sunt acele acte juridice care au
un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este un act nepa-
trimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca
acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei, eliberarea unei
autorizaţii de construcţii etc.
F. După forma de încheiere, actele juridice pot fi: consen-

suale, solemne sau reale.
Actele juridice consensuale sunt cele care se încheie prin
simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau autorului lor).
Actele juridice solemne sunt actele a căror încheiere valabilă
impun, pe lângă manifestarea de voinţă, şi respectarea unor
cerinţe de formă, prevăzute de lege. Forma specială solemnă
pentru un asemenea act este o condiţie de valabilitate. Forma
poate consta în întocmirea unui înscris sub semnătură privată, a
unui înscris autentificat la notariat (cazul contractului de donaţie
ori a contractului de vânzare-cumpărare a unui teren), a unui
înscris fie autentic, fie olograf, scris, semnat şi datat de mâna
autorului (cazul testamentului) etc.
Actele juridice reale sunt actele a căror încheiere valabilă
impun, pe lângă manifestarea de voinţă a părţilor, predarea sau
remiterea bunului care formează obiect al actului. Spre exemplu,
contractul de depozit nu se consideră încheiat în momentul acor-
dului de voinţe între deponent şi depozitar, ci abia în momentul
în care deponentul predă efectiv bunul în depozit depozitarului.
G. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele

juridice sunt: acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele ne-
condiţionat de moartea autorului sau autorilor lui, marea majori-
tate a actelor juridice intrând în această categorie.
Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care
nu îşi produce efectele decât la moartea autorului său, de pildă
testamentul.
H. După raportul existent între ele, actele juridice pot fi: acte
juridice principale şi acte juridice accesorii.
Actele juridice principale sunt actele care au o existenţă de
sine stătătoare, independentă, care dau naştere, modifică sau
sting singure un raport juridic.
Actele juridice civile accesorii sunt acele acte care nu au o
existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând de
soarta altui act juridic, principal (accesorium sequitur principale).
Din această categorie fac parte, spre exemplu, contractul de
ipotecă convenţională sau gajul.
I. Din punctul de vedere al modului de executare, actele

juridice pot fi: acte cu executare dintr-o dată şi acte cu exe-
cutare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată sunt actele juridice a căror
executare implică o singură prestaţie din partea subiectului care
se obligă. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee.
Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel
de act.
Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror
executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp. Astfel,
închirierea unui bun sau vânzarea cu plata preţului în rate sunt
acte cu executare succesivă.
4.3.2. Condiţiile actului juridic
Prin condiţiile actului juridic se înţeleg elementele obligatorii

pentru încheierea valabilă a unui astfel de act.
A. Condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea oricărui act
juridic, indiferent de natura lui sunt: capacitatea, consimţământul
părţilor, obiectul actului juridic şi cauza actului juridic. Pentru

validitatea actului juridic, legea poate impune şi o anumită formă
a acestuia.
1. Capacitatea de a încheia un act juridic este acea con-
diţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului
de drept de a deveni titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea
actului juridic.
Pentru a încheia în mod valabil acte juridice, subiectul de
drept trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu. Potrivit Co-
dului civil, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei
de a încheia singură acte juridice civile[1].
2. Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi
generală a actului juridic care constă în exteriorizarea manifes-
tării de voinţă cu privire la încheierea actului juridic. De pildă,
la încheierea unui contract de muncă consimţământul liber şi
neviciat trebuie să fie exprimat atât de angajat, cât şi de anga-
jator, cu privire la toate elementele contractului (salariu, timp de
muncă, timp de odihnă, sarcini de serviciu etc.).
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
– să existe;
– să provină de la o persoană cu discernământ;
– să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
– să fie exteriorizat;
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ, respectiv
eroare, dol, violenţă sau leziune.
Specific viciilor de consimţământ este faptul că manifestarea
de voinţă este alterată fie în conţinutul ei intelectual, conştient,
cum este cazul erorii sau a dolului, fie în caracterul său liber,
cum este cazul violenţei sau a leziunii.
Eroarea este acel viciu de consimţământ ce constă în falsa
reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil.
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în induce-
rea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
[1]
Art. 37 C. civ. 2011.
pentru a o determina să încheie un act juridic. Dolul este astfel o

eroare provocată, şi nu spontană, precum eroarea propriu-zisă.
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ
ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să
îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe
care altfel nu l-ar fi încheiat.
Leziunea există atunci când una dintre părţi, profitând de sta
rea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a
celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane
o prestaţie de valoare considerabil mai mare decât valoarea
propriei prestaţii.
3. Obiectul actului juridic reprezintă conduita părţilor stabi-
lită prin actul juridic în discuţie, respectiv acţiunile ori inacţiunile
la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
În doctrină[1], obiectul actului juridic este considerat ca fiind
însuşi obiectul raportului juridic născut din acel act juridic. Obiec-
tul actului juridic trebuie să fie cert, posibil şi licit, conferind astfel
validitate acestui act. Trebuie menţionat că doar un act juridic
valid este izvor de drepturi subiective.
4. Cauza actului juridic reprezintă elementul actului juridic
ce constă în motivaţia încheierii unui astfel de act. Cauza ori
scopul răspunde la întrebările „de ce?” şi „pentru ce s-a încheiat
actul juridic”?
Cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală şi, totodată,
să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii
şi ordinii publice şi imorală atunci când este contrară bunelor
moravuri.
B. Forma actului juridic reprezintă acea condiţie de validi-

tate a actelor juridice care constă în modalitatea de exteriorizare
a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice.
În sens restrâns, prin forma actului juridic se înţelege modali-
tatea de exteriorizare a voinţei reale; astfel, forma este inerentă
[1]
Gh. Beleiu, op. cit., p. 163.
oricărui act juridic şi este guvernată de principiul consensualis-

mului.
Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem – necesară pentru însăşi va-
labilitatea actului juridic civil, nerespectarea acestei forme atră-
gând nulitatea absolută a actului;
b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea
actului juridic civil, nerespectarea ei atrăgând imposibilitatea
dovedirii existenţei şi conţinutului actului juridic cu alt mijloc de
probă;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de
terţi.
Forma cerută de lege poate fi solemnă, şi implică respectarea
unor anumite formalităţi, cum ar fi autentificarea actului la un no-
tariat sau încheierea căsătoriei în prezenţa ofiţerului stării civile
şi a martorilor, sau consensuală, care poate fi verbală, scrisă,
expresă sau tacită, de pildă cumpărarea unor produse agricole
de la producătorii locali.
De reţinut!
Izvoarele drepturilor subiective sunt împrejurările care deter-

mină constituirea, modificarea sau stingerea drepturilor subiective.
Izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice şi actele ju-
ridice.
Prin fapt juridic se înţelege orice eveniment social sau natural
şi orice faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care se produc finalmente în virtutea legii (sensul restrâns al noţi-
unii). Faptele juridice se clasifică, în raport de intervenţia sau lipsa
intervenţiei voinţei omului, în fapte involuntare şi fapte voluntare. La
rândul lor, faptele voluntare se împart în fapte voluntare ilicite şi
fapte voluntare licite.
Faptele voluntare licite sunt gestiunea de afaceri, plata nedato-
rată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu inten-
ţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau
stinge un raport juridic.
După criteriul numărului părţilor, există acte juridice unilaterale,

bilaterale şi multilaterale.
După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice pot fi: cu
titlu oneros şi cu titlu gratuit.
După efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive,
translative şi declarative.
După criteriul naturii dezmembrământului dreptului de pro-
prietate exercitat distingem: acte juridice de conservare, acte juridice
de administrare şi acte juridice de dispoziţie.
În funcţie de conţinutul lor, actele juridice pot fi: acte juridice
patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale.
După forma de încheiere, actele juridice pot fi: consensuale, so-
lemne sau reale.
În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice
sunt acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
După raportul existent între ele, actele juridice pot fi: acte juridice
principale şi acte juridice accesorii.
După modul de executare, actele juridice pot fi: acte cu executare
dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.
Condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea oricărui act ju-
ridic, indiferent de natura lui, sunt: capacitatea, consimţământul păr-
ţilor, obiectul actului juridic şi cauza actului juridic. Pentru validitatea
actului juridic, legea poate impune şi o anumită formă a acestuia.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Capitolul al V-lea. Norma juridică
5.1. Premise
Norma juridică este o regulă de conduită umană, generală,

impersonală, repetabilă şi obligatorie, instituită de puterea publi-
că sau recunoscută de aceasta, a cărei aplicare este asigurată
prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Din analiza acestei definiţii rezultă că norma juridică este o re-
gulă de conduită umană impusă celor care trebuie să o respecte.
Într-o analiză strictă, nu toate normele juridice cuprind o regu-
lă de conduită, cum este cazul definiţiilor unor termeni sau al prin-
cipiilor generale, de pildă, dar şi acestea privesc indirect conduita
umană şi sunt subordonate scopului acesteia de a limita conduita
individului în vederea organizării raporturilor intersubiective[1].
5.2. Trăsăturile normei juridice
Generalitatea. Această trăsătură se manifestă prin aceea că

regulile de conduită sunt tipice şi se aplică la un număr nelimitat
de cazuri. Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile fie-
cărui subiect în cadrul unui raport social în mod generic, acestea
fiind o unitate de măsură stabilită de stat în interesul asigurării
echilibrului relaţiei sociale. Norma juridică utilizează o măsură
unică de apreciere a conduitei umane, deşi oamenii sunt diferiţi
şi se deosebesc unul de celălalt.
Norma juridică se aplică de fiecare dată când se ivesc con-
diţiile prevăzute în ipoteza ei. Dacă aceste condiţii nu se ivesc,
norma respectivă nu se aplică. De pildă, Legea nr. 188/1999 pri-
vind statutul funcţionarilor publici este inaplicabilă angajaţilor din
sectorul privat, aşa cum Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale
nu are aplicabilitate în materia sistemului sanitar.
[1]
N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 7-a, Ed. All Beck,
5. Norma juridică 51
Normele au grade diferite de generalitate, în funcţie de su-

biectele de drept cărora le sunt destinate.
Cel mai înalt grad de generalitate o au normele destinate
tuturor locuitorilor de pe teritoriul unui stat, cum ar fi Constituţia,
Codul civil sau Codul penal.
Urmează apoi normele destinate unei categorii determinate
de persoane fizice sau juridice, cum ar fi funcţionarii publici,
elevii, studenţii şi corpul profesoral, societăţile, asociaţiile şi
fundaţiile etc. Activitatea acestora este reglementată prin Le-
gea nr. 188/1999, Legea nr. 1/2011, Legea nr. 31/1990, O.G.
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii[1] etc.
Un grad mai redus de generalitate o au normele care vizează
anumite organe sau organizaţii, cum sunt Legea nr. 35/1997 pri-
vind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului[2],
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi[3], H.G. nr. 185/2013 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Educaţiei Naţionale[4] etc.
Gradul minim de generalitate a normelor îl întâlnim în cazul
celor care reglementează funcţionarea organelor unipersonale,
de pildă Preşedintele ţării.
Impersonalitatea se referă la denumirea generică a destina-

tarilor normei juridice. Mai clar, norma juridică nu se adresează
funcţionarului „X”, ci oricărui funcţionar, nu militarului „Y”, ci ori-
cărui militar.
Nici în cazul normelor destinate unor organe unipersonale
(de exemplu, Preşedintele României) nu este vizată o persoană
anume, ci toate persoanele care vor îndeplini această funcţie.
Repetabilitatea implică aplicarea normei ori de câte ori vreun

individ îndeplineşte condiţiile de subiect de drept, cerute de o
anumită normă. Ori de câte ori un şofer va încălca dispoziţiile
[1]
M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
[2]
Republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004.
[3]
Republicată în M. Of. nr. 282 din 29 aprilie 2009.
[4]
M. Of. nr. 249 din 30 aprilie 2013.
legale cu privire la regimul de viteză stabilit pentru un anumit

sector de drum, acesta ar putea fi sancţionat contravenţional în
ipoteza în care ar fi depistat de organele abilitate.
Obligativitatea implică faptul că norma juridică nu poate fi

lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la
nevoie, de către stat prin constrângere. Pentru ca obligativitatea
să fie eficientă, fiecare sistem de drept şi-a creat mijloace proprii
de constrângere şi supraveghere a respectării legii.
5.3. Structura normei juridice
Norma juridică integrează în structura sa trei elemente: ipo-

teza, dispoziţia şi sancţiunea.
A. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condi-

ţiile şi împrejurările în care norma se aplică, precum şi categoriile
de subiecţi de drept cărora aceasta li se adresează. De exemplu,
art. 1357 C. civ. 2011 prevede că: „cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat
să îl repare”. În această normă, ipoteza constă în atitudinea unei
persoane de a săvârşi cu vinovăţie o faptă ilicită.
B. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care

stabileşte conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împre-
jurările prevăzute de ipoteză. În exemplul de mai sus, dispoziţia
constă în obligaţia pe care o are orice persoane de a se abţine
de la săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite.
C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte

consecinţele ce decurg din nerespectarea dispoziţiei normei res
pective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventua
lele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma.
În exemplul dat, sancţiunea constă în posibilitatea celui pre-
judiciat de a cere şi obţine repararea prejudiciului.
1. În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se cla-

sifică în:
– sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o expri-
mare a unei întinderi fixe şi deci care nu pot fi modificate de
către autorităţile care le aplică (de exemplu, amendă în valoare
de 2000 lei);
– sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept
sunt prevăzute numai limitele de determinare ulterioară a sanc-
ţiunii, întinderea acesteia variind între un minim şi un maxim
(de exemplu, închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă de la
1000 la 5000 lei);
– sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică
posibilitatea de a alege, de a opta între două sancţiuni diferite,
de pildă, în cazul în care legea contravenţională prevede sanc-
ţiunea avertismentului sau a amenzii ori în cazul în care legea
penală pedepseşte o anumită infracţiune cu amendă penală sau
pedeapsă privativă de libertate;
– sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede
posibilitatea aplicării a două sau mai multe sancţiuni pentru ace-
eaşi faptă, de exemplu, în cazul în care legea contravenţională
prevede sancţiunea amenzii şi a interzicerii dreptului de a con-
duce autovehicule ori în cazul în care legea penală pedepseşte
o anumită infracţiune cu pedeapsă privativă de libertate şi inter-
zicerea pentru o perioadă a dreptului de a alege şi de a fi ales.
2. În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există
următoarele categorii de sancţiuni:
– sancţiuni penale, care poartă numele de pedepse, apli-
cându-se atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale
sunt cele mai grave sancţiuni aplicabile şi pot consta în priva-
rea de libertate (închisoarea), amenda penală, interzicerea unor
drepturi etc.;
– sancţiuni contravenţionale sau administrative, sancţiuni
care se aplică pentru fapte ce constituie contravenţii, adică aba-
teri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu sunt prevăzute
în legea penală, ci în diverse alte acte normative, principalele
forme fiind avertismentul şi amenda;
– sancţiuni civile, care se pot naşte din răspunderea con-

tractuală, concretizându-se în acest caz în repararea prejudi-
ciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a
obligaţiilor contractuale, sau pot decurge din răspunderea civilă
delictuală, constând în repararea prejudiciului cauzat de comi-
terea unei fapte ilicite;
– sancţiuni disciplinare, care intervin în cazul încălcării obli-
gaţiilor de serviciu şi pot îmbrăca următoarele forme: mustrare,
avertisment, reducere de salariu, retrogradare, suspendare din
funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie etc.;
– sancţiuni procedurale, care decurg din nerespectarea
normelor impuse de diverse proceduri şi care constau de obicei
în nulitatea sau anularea actului astfel încheiat.
În esenţă, o normă juridică tipică, ce cuprinde toate elemen-
tele structurale, prezintă următoarea formulare: dacă faci parte
dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti anumite con-
diţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu trebuie
sau poţi să ai o anumită conduită, altfel urmează să suporţi unele
consecinţe. Sau mai succint: „Dacă..............., atunci...............,
altfel..............”.
Normele juridice care se prezintă într-o astfel de formulare
tipică sunt însă puţine şi din această cauză, în cadrul procesului
de interpretare a lor, este adesea necesară o reformulare men-
tală a textului legal, astfel încât să fie posibilă determinarea şi
identificarea celor trei elemente de structură.
5.4. Clasificarea normelor juridice
A. În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescri-

se, normele juridice se clasifică în norme imperative şi norme
dispozitive.
1. Normele imperative impun o anumită conduită, cerând
săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unei ac-
ţiuni, prin obligarea la un comportament de la care subiecţii de
drept nu se pot abate.
La rândul lor, normele imperative sunt de două feluri:

a) norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia să-
vârşirii unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită. De
pildă, art. 2255 C. civ. 2011 prevede că: „contractul de întreţinere
se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
b) norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adi-
că săvârşirea unui anumit act sau fapt. Spre exemplu, art. 752
C. civ. 2011 prevede că: „dreptul de uz ori de abitaţie nu poate
fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi
închiriat sau, după caz, arendat”.
2. Normele dispozitive sunt cele care, pe lângă o anumită
conduită, prevăd şi posibilitatea unei conduite subsidiare, acor-
dând o sferă de comportament mai largă subiecţilor de drept.
Normele dispozitive se împart în:
a) norme permisive, care permit o anumită conduită, fără însă
a o impune. De exemplu, art. 314 C. civ. 2011 prevede că: „un
soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exer-
citarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.
b) norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite
subsidiare, scopul lor fiind ca, atunci când subiecţii tac şi nu-şi
exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în privinţa unui contract,
să suplinească voinţa acestora. Cu titlu de exemplu, art. 1720
alin. (1) C. civ. 2011 prevede, în materia contractului de vânza-
re-cumpărare, că „în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul
trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se află în mo-
mentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este
transmisă”.
B. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de

drept se clasifică în norme juridice complete şi norme juridice
incomplete.
1. Norme juridice complete sau determinate sunt acele
norme care conţin toate cele trei elemente de structură: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
2. Norme juridice incomplete sau nedeterminate sunt

acele norme din al căror text lipseşte unul dintre elementele de
structură.
La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri:
a) norme de trimitere, care, pentru elementul de structură
care le lipseşte, fac trimitere la un alt act normativ în vigoare.
b) norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care
urmează a se completa cu elementul de structură care le lipseşte
dintr-o normă de drept ulterioară, mai exact, care nu a fost încă
adoptată, dar urmează să apară.
C. După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se îm-

part în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
1. Norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabili-
tate şi adesea se afirmă despre ele că formează „dreptul comun”.
Numeroase norme din Codul civil reprezintă dreptul comun pen-
tru unele relaţii juridice de drept comercial sau din alte ramuri.
2. Norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse
de raporturi juridice, norme care au caracter derogativ de la ceea
ce se înţelege prin dreptul comun.
3. Norme de excepţie, care aduc completări fie normelor
generale, fie celor speciale şi care se aplică totdeauna cu pre-
cădere, însă strict, în cazurile în care legea le prevede.
Această clasificare prezintă interes practic prin prisma faptului
că normele speciale se aplică înaintea normelor generale, iar
cele de excepţie înaintea normelor speciale, deci cu atât mai
mult înaintea celor generale.
De reţinut!
Norma juridică este o regulă de conduită umană, generală, im-

personală, repetabilă şi obligatorie, instituită de puterea publică sau
recunoscută de aceasta, a cărei aplicare este asigurată prin conştiinţa
juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Norma juridică integrează în structura sa trei elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică

în sancţiuni absolut determinate, sancţiuni relativ determinate, sancţiuni
alternative şi sancţiuni cumulative.
În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, sancţiunile se cla-
sifică în sancţiuni penale, sancţiuni contravenţionale sau administrative,
sancţiuni civile, sancţiuni disciplinare şi sancţiuni procedurale.
În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise,
normele juridice se clasifică în norme imperative şi norme dispozitive.
La rândul lor, normele imperative sunt norme onerative şi norme
prohibitive, iar normele dispozitive sunt norme permisive şi norme
supletive.
După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se
clasifică în norme juridice complete şi norme juridice incomplete.
La rândul lor, normele incomplete sunt norme de trimitere şi nor-
me în alb.
După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în
norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Capitolul al VI-lea. Interpretarea
normei juridice
6.1. Premise
Problema interpretării dreptului s-a bucurat dintotdeauna

de o atenţie sporită, fiind considerată încă din antichitate baro
metrul măiestriei legiuitorului şi al tehnicităţii judecătorului[1]. În
doctrina românească a fost explicată semnificaţia interpretării,
arătându‑se că „normele juridice au o substanţă reală, de aceea
substanţa formală a normei (conţinutul abstract) îşi regăseşte
replica în însăşi realitatea lucrurilor. În acest sens, legea nu este
şi nu poate fi izolată de realitate, deoarece, ea plecând de la
aceasta, este destinată să fie aplicată ei. Norma de drept nu este
un cuvânt mort (vox mortua), ci un comandament activ, dinamic,
viu, sub care pulsează realitatea. Or, din moment ce realitatea
care provoacă aplicarea normei nu este decât aceeaşi realitate
care a provocat crearea acelei norme, raţiunea ne spune că
nu am putea interpreta suficient de corect norma fără a nu ţine
seama şi de realităţile care au modelat substanţa sa formală
(conţinutul abstract)”[2].
Noţiunea de interpretare a normei juridice are două sensuri
diferite.
În sens restrâns, interpretarea normei juridice desemnează
un instrument al tehnicii judiciare şi cuprinde ansamblul formu-
lelor admise şi a regulilor recunoscute cu ajutorul cărora jude-
cătorul soluţionează cauzele deduse judecăţii.
În sens larg, interpretarea normei juridice are valoare prin
scopul pe care ea se descoperă capabilă de a-l împlini într-o
societate organizată şi participă mai direct la ansamblul forţe-
[1]
S.G. Longinescu, Elemente de drept roman, vol. I, Ed. Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1926, p. 176.
[2]
V. Dongoroz, Drept penal. Partea generală, Ed. „Tirajul” – Institut
de arte grafice, Bucureşti, 1939, p. 105.
6. Interpretarea normei juridice 59
lor obscure care concurează la elaborarea dreptului. Expresivă

dintr-un punct de vedere mai larg decât cel al tehnicii utilitare,
aceasta devine o funcţie socială[1].
Interpretarea este o operaţie intelectuală care constă în elu-
cidarea semnificaţiei unui text obscur, ca şi în specificarea unui
text general în vederea aplicării sale unui caz concret. Astfel
definită, interpretarea se deosebeşte de celelalte operaţii care
constau în umplerea lacunelor dreptului şi în dezvoltarea drep-
tului imperfect şi inadecvat.
Interpretarea normelor juridice reclamă folosirea unor metode
de apreciere a literei şi spiritului lor[2].
În practica dreptului, sub numele de interpretare, reunim an-
samblul de procedee intelectuale care servesc la determinarea
şi precizarea, într-o situaţie dată, a principiului aplicabil. În acest
sens, tot astfel cum am precizat anterior, a interpreta înseamnă,
desigur, a lămuri un text obscur; dar a interpreta mai înseamnă
şi a analiza în detaliu un text general, a rectifica imperfecţiuni-
le textelor şi a găsi conformitatea acestor texte cu exigenţelor
actuale; a rezolva contradicţiile; a extinde textele astfel încât să
umple lacunele. Altfel spus, interpretarea cuprinde ansamblul
operaţiunilor necesare pentru a face regulile de drept suscepti-
bile de aplicare în concret.
Interpretarea normelor juridice nu trebuie să aibă un caracter
contemplativ. Acestea trebuie cunoscute şi înţelese sub aspectul
conţinutului în mod dinamic, raportându-le sensul la realităţile
vieţii sociale. În măsura în care, în procesul aplicării normelor
juridice se constată că înţelesul lor iniţial nu răspunde nevoii
sociale de ordonare a relaţiilor dintr-un anumit domeniu, norma
respectivă trebuie modificată[3].
Prin urmare, nevoia desluşirii spiritului legii rezultă nu doar
din imperfecţiunile legii, ci şi din natura intrinsecă a legilor, din
generalitatea normelor pe care le conţin.
[1]
G. Jèze, Revue de droit public, vol. XXVIII, 1921, p. 441-444.
[2]
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucu-
reşti, 2000, p. 285.
[3]
E. Iftime, Teoria generală a dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică,
6.2. Necesitatea interpretării normei juridice
Necesitatea interpretării rezultă din faptul că, la fel ca orice

mesaj, norma juridică cuprinde concepte, realităţi abstracte, tipuri
de comportamente, calităţi şi moduri de a acţiona. Pentru a înţe-
lege voinţa legiuitorului, trebuie în mod necesar să se determine
înţelesul şi semnificaţia conţinutului termenilor folosiţi.
În activitatea de realizare şi aplicare a dreptului pozitiv inter
pretarea este inevitabilă, aceasta fiind cerută atunci când carac-
terul general şi ipotetic al normei nu acoperă situaţiile ce se pot
ivi în viaţa practică, dar şi în ipoteza în care legiuitorul foloseşte
o terminologie concisă, concentrând la maxim ideile pe care vrea
să le exprime, aspect ce impune o mai dificilă descifrare a con-
ţinutului ei real. Dar chiar şi în cazul în care legiuitorul reuşeşte
reglementarea minuţioasă a unei relaţii sociale, operaţia inter-
pretării nu este inutilă. Chiar şi cea mai clară şi completă regulă
de drept trebuie interpretată. De pildă, diligenţa cerută debito-
rului în executarea obligaţiilor, similară cu diligenţa pe care un
bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale [potrivit
art. 1480 alin. (1) C. civ. 2011], impune lămurirea modalităţii în
care ar acţiona un astfel de proprietar. Nu putem stabili dacă de-
bitorul a procedat cu bună-credinţă decât dacă stabilim aspectul
sus-amintit. Or aceasta se poate realiza numai prin operaţiunea
de interpretare.
Fără îndoială că, dacă legiuitorul ar fi mai precis în enunţa-
rea ipotezelor de fapt, ar fi mai uşor de determinat dacă faptele
implicate sunt vizate de lege sau nu. Totuşi, legiuitorului îi e
imposibil să procedeze astfel, deoarece nu poate să prevadă
toate faptele şi împrejurările ce ar putea să apară în existenţa şi
dezvoltarea relaţiilor sociale. „E suficient să reflectăm un moment
la esenţa legilor, pentru a ne convinge că necesitatea interpretării
rezultă mai puţin din obscuritatea sau din insuficienţa lor, decât
din natura lor”[1].
Fr. Laurent, Principes de droit civil, Bruxelles, Bruylant-Chris-

[1]
tophe, Paris, Librairie A. Marescq, ed. a 3-a, 1878, p. 269.

Atunci când o anumită normă este interpretată în mod diferit

de către instanţele de judecată, rezultatul poate fi injust şi preju-
diciabil pentru justiţiabilii în cauză. S-ar ajunge astfel la situaţia
în care două persoane, care se află în aceeaşi situaţie juridică
în raport cu terţii, să primească soluţii diferite şi contradictorii.
6.3. Formele interpretării
În literatura de specialitate se face distincţie între interpreta-

rea oficială şi interpretarea neoficială.
6.3.1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială, numită şi „interpretare cu forţă juridică”,

este obligatorie şi poate fi autentică sau cazuală.
Interpretarea autentică este interpretarea dată de legiuitor

(de organul emitent al normei juridice) fie în procesul elaborării
normelor juridice, fie, ulterior, în procesul aplicării lor (când inter-
pretarea se face prin aşa-numitele „norme de aplicare” a legii).
Acest gen de interpretare are caracter obligatoriu şi general.
Interesantă este analiza interpretării general obligatorii din
perspectiva dreptului administrativ. S-a pus problema aici dacă
un organ ierarhic superior are dreptul de a interpreta normele
juridice elaborate de organele inferioare. Este firesc ca, atunci
când organele superioare pot modifica şi anula actele organelor
inferioare, acestea să aibă şi posibilitatea de a le interpreta. Dacă
raportul de subordonare ierarhică prezentat mai sus determină
logic soluţia enunţată, care ar fi răspunsul la întrebarea dacă
organul ierarhic inferior poate interpreta actele normative ale
organului superior? În opinia noastră, răspunsul este pozitiv.
Astfel, organele administrative pot interpreta legea fie prin acte
normative inferioare, fie prin acte cu caracter individual, aşa încât
interpretarea în discuţie este posibilă. Există însă o regulă care
nu trebuie încălcată, anume aceea că interpretarea nu trebuie în
niciun fel să contrazică sau să modifice conţinutul legii, ci doar

să lămurească o anume probleme în litera şi spiritul ei.
Interpretarea cazuală este interpretarea realizată de instan-

ţele judecătoreşti sau de organele administraţiei publice în pro-
cesul aplicării actelor normative la cazuri concrete („interpretarea
de caz”). De regulă, acest gen de interpretare nu are caracter
general, dar este obligatorie pentru părţile implicate în cauză.
Interpretarea cazuală poate fi făcută şi de un organ admi-
nistrativ împuternicit prin lege în acest sens. Aşa sunt actele pe
care le elaborează organele administraţiei publice cu ocazia apli-
cării normelor juridice la situaţii individuale, cum ar fi eliberarea
unui certificat de urbanism pentru edificarea unui imobil. Chiar
şi puterea legislativă poate face o interpretare cazuală atunci
când aplică legea la o împrejurare concretă, cum ar fi ridicarea
imunităţii unui parlamentar în baza dispoziţiilor din Regulamentul
Camerei din care face parte.
În mod excepţional, în dreptul românesc, interpretarea dată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul unei decizii
pronunţate într-un recurs în interesul legii devine obligatorie şi
pentru terţi, din momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial,
Partea I.
Chiar dacă nu creează noi norme de drept, ci numai inter-
pretează sau eventual completează normele existente, practica
aplicării normelor juridice conform interpretării este apreciată a fi
un „izvor social al dreptului”[1]. Această concluzie este determina-
tă de truismul potrivit căruia practica este un element constitutiv
al realităţii materiale ce determină, în conţinut şi în formă, voinţa
legiuitorului exprimată în norme de drept.
6.3.2. Interpretarea neoficială
Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în lite-

ratura de specialitate de către experţii în drept. Această formă
J.L. Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du

[1]
droit civil, Ed. Armand Colin, Paris, 1992, p. 15.

de interpretare înseamnă atât elucidarea unui text obscur, cât şi

specificarea unui text general, rectificarea imperfecţiunilor texte
lor, adaptarea la exigenţele actuale, rezolvarea contradicţiilor,
lărgirea textului, astfel încât să fie acoperite lacunele.
Trebuie precizat că interpretarea neoficială poate fi realizată
şi de către instituţii specializate ce nu au statutul unor orga-
ne de stat. Tot o formă a interpretării neoficiale o reprezintă şi
aşa-numita interpretare „oficioasă”, care aparţine unor persoane
oficiale, ce dezbat proiectele unor acte normative.
Interpretarea neoficială nu este obligatorie, ci facultativă, dar
prin clarificarea anumitor probleme de drept, prin sesizarea la-
cunelor legislative şi prin corectivele propuse constituie un în-
dreptar în elaborarea şi aplicarea legii.
6.4. Metodele de interpretare a normei juridice
Prin metodele de interpretare se înţelege totalitatea procede-

elor şi construcţiilor logice folosite pentru a descoperi conţinutul
prevederilor normelor juridice, în vederea aplicării lor la cazuri
concrete. Procedeele tehnice sunt mijloace menite a pune un
concept sau o construcţie în concordanţă cu realitatea. Tehni-
cile de interpretare cuprind procedeele tehnice de interpretare,
compararea textului ce urmează să fie interpretat cu alte norme,
cercetarea materialelor pregătitoare, folosirea demonstraţiei şi a
silogismelor etc. Metodele de interpretare constau în procedee
şi construcţii logice, metode de lucru şi principii generale care au
fost acceptate în practica instanţelor judecătoreşti şi în general
a organelor de aplicare a legii, ca mijloace pentru identificarea
voinţei legiuitorului în ce priveşte conţinutul şi finalitatea normei
juridice interpretate. Ele sunt numite, de obicei, metode sau pro-
cedee de interpretare[1].
Se poate aprecia că metodologia interpretării normelor juri-
dice nu trebuie limitată (redusă) numai la enumerarea tehnicilor
utilizate în cadrul procesului de interpretare a normelor juridice,
R.P. Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bu-

[1]
cureşti, 2000, p. 456-458.

ci ea are datoria, fără a se pretinde infailibilă, de a oferi o con-

cepţie unitară, sistemică, de armonizare (consultare) a anumitor
metode şi tehnici pe baza anumitor atitudini şi principii ce vizea-
ză optimizarea procesului interpretării şi atingerea obiectivelor
(scopurilor) acestui proces[1].
În funcţie de condiţiile sociale şi istorice, de epoca în care este
plasată, atitudinea faţă de interpretare şi de metodologia inter-
pretării a cunoscut transformări. În general, se admite existenţa
următoarelor metode: gramaticală, istorică, sistematică, logică,
teleologică. Savigny consideră că, de fapt, nu există metode
diferite de interpretare, ci diferite activităţi, elemente ale interpre
tării, care trebuie aplicate împreună în procesul de interpreta-
re[2]. O asemenea precizare este necesară, întrucât existenţa
unei varietăţi de metode nu trebuie să conducă la fragmentarea
aplicării. Organul de aplicare se va folosi de o metodă sau alta,
în raport de aspectele pe care le prezintă cazul. De aceea, unii
autori grupează aceste metode în: analitice (metoda gramaticală
şi cea logică) şi sintetice (metoda istorică şi cea sistematică).
Alteori, acestor metode li se adaugă şi metoda teleologică (care
urmăreşte să pună în lumină scopul legii).
6.4.1. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală se bazează pe procedeele de analiză

morfologică şi sintactică a textului, pornind de la sensul gramati-
cal al cuvintelor folosite. Dreptul, de regulă, se exprimă printr-un
tex scris, iar cel ce aplică norma începe prin a o citi. „Or, actul
lecturii presupune că judecătorul desfăşoară o activitate origi-
nală pentru a lega termenii între ei în vederea desprinderii unui
sens”[3]. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a problemei
terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate
[1]
I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,
Universitatea Bucureşti, 1983, p. 421-423.
[2]
Fr.C. Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin,
1840, p. 213.
[3]
X. Dijon, Méthodologie juridique. L’application de la norme,
Notre-Dame de la Paix, Namur, 1989, p. 28.
într-un text juridic poate fi acelaşi cu cel din limbajul obişnuit sau
poate fi diferit. Uneori, legiuitorul însuşi explică în text sensul
unor termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă.
În lipsa unei astfel de explicaţii, organele de aplicare a dreptului
se folosesc de interpretarea dată de practică sau de doctrină,
pornind de la înţelesul curent al acelor termeni. În cadrul acestei
metode de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a
cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii.
De exemplu, dacă în textul normei juridice se foloseşte con-
juncţia „şi”, interpretul va trage o anumită concluzie, iar dacă se
foloseşte conjuncţia „sau”, va trage o altă concluzie.
Interpretarea gramaticală trebuie să valorifice, de asemenea,
concluziile ce pot rezulta din folosirea semnelor de punctuaţie.
6.4.2. Metoda sistematică
Metoda sistemică se bazează pe determinarea locului normei

juridice în sistemul ramurii de drept sau, la nevoie, chiar în siste-
mul de drept ori în cel al principiilor fundamentale ale dreptului.
Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracte-
rul de sistem al dreptului dintr-un stat, acesta constituind nu o
simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi inter-
dependente. Astfel, normele din partea specială a unui cod nu
pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din partea generală a
aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile ge-
nerale de drept şi normele tuturor ramurilor de normele dreptului
constituţional. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în ca-
zul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb),
care îşi întregesc conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.
Metoda sistematică presupune folosirea următoarelor reguli:
– raportarea conceptului incert la materia tratată în context –
argument „a subjecta materia”;
– dispoziţia cu sens incert se lămureşte prin titlul rubricii care
o conţine – argument „a rubrica”[1].
[1]
Idem, p. 38-39.
Acest tip de interpretare permite interpretului să-şi aplice ra-

ţionamentul şi să-şi întemeieze concluzia pe un ansamblu de
dispoziţii, avute în vedere simultan şi examinate împreună, ceea
ce va conduce la alegerea unei anume semnificaţii.
6.4.3. Metoda logică
Metoda logică se bazează pe aplicarea regulilor logicii forma-

le. Ea nu poate fi separată de celelalte metode de interpretare,
deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe
utilizarea de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica câteva
dintre aceste raţionamente logice:
– raţionamentul „a pari” permite deducerea unor consecinţe
în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare,
în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una
dintre ele;
– raţionamentul „per a contrario” permite deducerea din
opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor consecinţe: dacă o regulă
este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să
se aplice dacă aceste condiţii nu sunt întrunite. Sistematizând,
vom apela la adagiul latin „cine susţine o teză neagă teza con-
trară – qui dicit de uno negat de altero”, care se întemeiază pe
legea terţului exclus;
– raţionamentul „a fortiori” are la baza postulatul că cine
poate mai mult poate şi mai puţin. Acest argument reprezintă o
interpretare extensivă, norma aplicându-se unei sfere mai largi
de fapte decât cea vizată iniţial de lege. De pildă, dreptul de pro-
prietate, care este cel mai puternic drept real, poate fi dobândit
prin uzucapiune. În consecinţă, un dezmembrământ al acestui
drept poate fi, de asemenea, dobândit prin uzucapiune, fără ca
legea să cuprindă în mod expres o astfel de reglementare;
– raţionamentul „ad absurdum” porneşte de la demonstra-
rea imposibilităţii logice a unei situaţii, consecinţa fiind că numai
o anumită soluţie este posibilă.
Stabilirea adevărului a ceea ce este de demonstrat se face
prin infirmarea tezei contrare, demonstrându-se că aplicarea
acesteia din urmă ar duce la rezultate absurde.
6.4.4. Metoda istorică
Metoda istorică presupune cercetarea condiţiilor istorice,

social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ
(occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea
scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune
studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare
ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au
purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în Parlament, presă
sau lucrări de specialitate. Dacă actul normativ are un preambul
şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare
pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.
În realitate, metoda istorică se referă la geneza acelei norme,
însă apreciem că o exagerare a utilităţii ei nu ar fi binevenită.
6.4.5. Metoda teleologică
Metoda teleologică se bazează pe finalitatea actului normativ

interpretat. Această tehnică se referă la logica scopului normei
juridice („telos”, în greaca veche, înseamnă „scop”). Prin urmare,
când interpretăm teleologic, interpretăm din perspectiva scopu-
lui legiuitorului, acela cunoscut sau care rezultă din principiile
dreptului.
Astfel cum afirma M. Djuvara[1], creativitatea juristului trebuie
să fie temperată: el trebuie să recurgă la înţelesul raţional al legii,
la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului,
la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.
6.5. Rezultatul interpretării
Stabilirea înţelesului complet şi exact al unei norme juridice

este un proces de gândire care presupune construcţii logice şi fo-
losirea unor metode şi tehnici de lucru şi a unor principii generale.
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1995,

[1]
p. 247.
Rezultatul aplicării metodelor de interpretare se poate consta

ta ca fiind concretizat în una dintre următoarele forme de inter-
pretare: literală, extensivă şi restrictivă.
Interpretarea literală (ad-literam) apare atunci când voinţa

reală a legiuitorului este surprinsă exact în forma de exprimare.
De pildă, atunci când norma legală dispune că divorţul poate
avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia
dintre soţi acceptată de celălalt soţ, interpretarea literară a
acesteia ne conduce la concluzia că acest tip de divorţ poate fi
promovat în două împrejurări. Prima dintre ele implică acordul
ambilor soţi în chiar momentul depunerii acţiunii introductive,
iar cea de-a doua presupune ca „soţul pârât” să achieseze la
manifestarea de voinţă exprimată de soţul reclamant prin cererea
de chemare în judecată[1].
Atunci când legea spune mai puţin decât legiuitorul ar fi vrut

să spună, interpretarea este extensivă. În acest caz, sfera si
tuaţiilor la care se referă textul de lege este mult mai largă în rea-
litatea socială decât rezultă din modul de redactare a textului. De
aceea, prin interpretare se va da normei sensul indicat de conţi-
nutul său, aplicându-se şi altor ipoteze ale raportului reglementat.
Spre exemplu, norma de reglementare a răspunderii delictuale
în Codul civil din 2011 prevede că cel care, având discernământ,
încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi aduce atingere, prin acţiu
nile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane va răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral[2]. Deşi legiuitorul a folosit termenul
de prejudiciu fără a specifica natura sa, respectiv materială sau
morală, prin interpretare extensivă s-a ajuns la concluzia că,
atâta timp cât legea nu limitează noţiunea sus-amintită, norma
poate fi aplicată în ambele ipoteze. În mod egal, şi exprimarea
minimală referitoare la repararea integrală a prejudiciului va in-
[1]
Art. 373 alin. (1) lit. a) C. civ. 2011.
[2]
Art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. 2011.
clude prin interpretare extensivă atât pagubele principale, cât şi

cele complementare, indiferent de natura lor.
Sunt însă şi texte de lege cu caracter limitativ sau care insti-
tuie anumite excepţii care derogă de la regula generală.
Atunci când legiuitorul a vrut să spună mai puţin decât con-

ţinutul exprimat în normă, interpretarea este restrictivă. În
această ipoteză, interpretul restrânge aplicarea normei la limi-
tele ce i-au fost fixate, ignorând sensul rezultat din formularea
imperfectă a textului.
Sunt de strictă interpretare normele juridice de excepţie, nor-
mele juridice oneroase, cele de drept penal, precum şi cele care
stabilesc competenţa autorităţilor publice.
În concluzie, interpretarea poate fi apreciată ca fiind cel mai
important element care păstrează constant structura dreptului, ca
raportare şi sinteză a ceea ce este evident şi necesar în socie
tate, ca relaţie (cu diferite intensităţi) între judecător şi legiuitor.
Exagerarea diferenţelor dintre interpretare în sensul ei re-
strâns şi interpretarea în sensul ei larg, respectiv între ceea ce
este de obicei calificat drept „înţelegerea” unei norme şi ceea
ce numim „dezvoltarea” normei, depăşeşte însă scopul legal al
interpretării. Aşa fiind, interpretul este cel care îşi asumă respon-
sabilitatea păstrării echilibrului acestor două categorii pentru a
ajunge la armonia dintre litera şi spiritul legii cerută de stabilitatea
juridică.
De reţinut!
În sens restrâns, interpretarea normei juridice desemnează un

instrument al tehnicii judiciare şi cuprinde ansamblul formulelor
admise şi a regulilor recunoscute cu ajutorul cărora judecătorul so-
luţionează cauzele deduse judecăţii.
În sens larg, interpretarea normei juridice are valoare prin sco-
pul pe care ea se descoperă capabilă de a-l împlini într-o societate
organizată şi participă mai direct la ansamblul forţelor obscure care
concurează la elaborarea dreptului.
Interpretarea poate fi oficială şi neoficială.

Interpretarea oficială, numită şi „interpretare cu forţă juridică”,
este obligatorie şi poate fi autentică sau cazuală.
Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în litera-
tura de specialitate de către experţii în drept.
Prin metodele de interpretare se înţelege totalitatea procedeelor
şi construcţiilor logice folosite pentru a descoperi conţinutul preve-
derilor normelor juridice, în vederea aplicării lor la cazuri concrete.
În general, se admite existenţa următoarelor metode: gramaticală,
istorică, sistematică, logică, teleologică.
Rezultatul aplicării metodelor de interpretare este concretizat
în una dintre următoarele forme de interpretare: literală, extensivă
şi restrictivă.
Capitolul al VII-lea. Aplicarea dreptului
în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
7.1. Premise
Problema fundamentală a aplicării dreptului impune delimi-

tarea domeniului său de acţiune în timp, în spaţiu şi cu privire
la persoane.
Aplicarea în timp a normelor juridice priveşte trei aspecte
distincte, a căror analiză este esenţială în determinarea legii
aplicabile la un moment dat. Vom analiza intrarea în vigoare a
legii, ieşirea din vigoare a acesteia, precum şi principiile efectelor
normelor juridice în timp, respectiv principiul aplicării imediate a
normei juridice noi, principiul neretroactivităţii normei juridice şi
principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.
Activitatea normativă contemporană, în efortul de a acoperi
nevoia socială de lege şi interesele statului în anumite materii, se
desfăşoară într-un ritm infernal. Este real că viaţa socială devine
tot mai complicată, ceea ce impune o mai amplă coordonare şi
o rigoare sporită a normei juridice.
Creşterea numărul de norme determină însă o reală explozie
a posibilităţilor de asociere a textelor normative. Numărul mare
de modificări şi revizuiri schimbă relaţia tradiţională dintre drept
şi realitate. Aceasta duce la o calitate îndoielnică a textelor, căci
dreptul constrâns să se modifice prea rapid nu are timpul unei
reale elaborări[1].
Dinamica uimitoare a sistemului normativ pune des problema
legii aplicabile în raport cu locul şi momentul acţiunii analizate.
Prezumţia cu privire la cunoaşterea tuturor legilor nu mai poate
fi aplicată nimănui în mod absolut. Aplicarea dreptului în spaţiu
şi timp, în relaţie directă cu persoana, constă în stabilirea unei
corespondenţe între normă şi faptă, corespondenţă care trebuie
R. Savatier, L’inflation législative et l’indigestion du corps social,
[1]
Requel Dalloz, Paris, 1977, p. 47.

cercetată în raport de normele dreptului pozitiv ce reglementează

aceste operaţiuni.
7.2. Aplicarea dreptului în timp
7.2.1. Intrarea în vigoare a normei juridice
Intrarea în vigoare a normei juridice determină momentul de la

care o normă juridică este aplicabilă subiectelor de drept, deve-
nind obligatorie. Intrarea în vigoare a normei juridice este diferită,
în funcţie de natura actului normativ concret, fiind reglementată
prin art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative[1].
Legile adoptate de Parlament şi ordonanţele (simple) emise
de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare adoptată de
Parlament intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Moni-
torul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul acesteia.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial, sub condiţia depunerii lor prealabile
la Camera Parlamentului competentă să fie sesizată.
Celelalte acte juridice (hotărâri adoptate de Parlament, hotă-
râri de Guvern, actele normative ale autorităţilor administrative
autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte norma-
tive emise de organele administraţiei publice centrale de specia-
litate) intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, dacă
în cuprinsul lor nu este prevăzută o altă dată.
Efectele intrării în vigoare a normei juridice constau în aceea
că acestea devin obligatorii pentru destinatarii săi.
O lege publicată şi intrată în vigoare creează o prezumţie
absolută de cunoaştere a acesteia, ceea ce înseamnă că nimeni
nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii.
Există însă şi excepţii de la această regulă. Spre exemplu,
atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat dintr-o
cauză de forţă majoră de restul ţării, situaţie în care ignorarea
normei juridice se datorează unei cauze obiective şi nu subiec-
[1]
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
7. Aplicarea dreptului 73
tive, sau în materia convenţiilor, atunci când o persoană încheie

un contract necunoscând consecinţele pe care legea le face să
decurgă din acesta, ea putând cere anularea contractului pentru
eroare de drept[1].
7.2.2. Ieşirea din vigoare a normelor juridice
Pentru ca o normă juridică să-şi înceteze efectele, aceasta

trebuie să fie scoasă din vigoare, operaţiune juridică care poate
fi realizată prin: abrogare, cădere în desuetudine, ajungere la
termen, caducitate sau încetare a efectelor juridice ale normei
prin declararea neconstituţionalităţii acesteia.
Abrogarea şi ajungerea la termen sunt metode uzuale de
încetare a efectelor normelor juridice, excepţiile fiind desuetudi-
nea, caducitatea şi încetarea efectelor juridice ale normei prin
declararea neconstituţionalităţii.
A. Abrogarea este procedeul prin care o normă juridică îşi

încetează efectele datorită unui act legislativ ulterior şi contrar ei.
Abrogarea unui act normativ nu poate fi făcută decât printr-un act
situat pe aceeaşi poziţie sau pe o poziţie superioară în ierarhia
normelor juridice. Astfel, o lege nu poate fi abrogată decât tot
printr-o lege sau prin Constituţie.
Modalităţile abrogării sunt:
1. În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului
ce face abrogarea, aceasta poate fi:
a) expresă – acea formă a abrogării care rezultă din însuşi
textul noii norme în care se prevede în mod expres că la data
intrării în vigoare a acestuia se abrogă una sau mai multe legi
ce conţin dispoziţii din aceeaşi materie;
b) tacită – numită şi abrogare implicită – este acea formă de
abrogare care nu este prevăzută în noul act normativ, ea rezul-
tând din adoptarea unei norme contrare celei existente. Contra-
dicţia dintre termeni trebuie să le facă incompatibile. Abrogarea
tacită este considerată de doctrinari un procedeu periculos de
[1]
N. Popa, op. cit., p. 306.
tehnică legislativă, întrucât lasă loc unor practici fluctuante şi

implicit la interpretări[1].
2. După criteriul întinderii abrogării, aceasta poate fi:
a) totală – presupune ca actul normativ nou să scoată din
vigoare întregul act anterior;
b) parţială – presupune ca doar anumite părţi ale actului
normativ să-şi înceteze forţa obligatorie, celelalte rămânând în
vigoare.
B. Ajungerea la termen este aplicabilă normelor juridice care

prevăd chiar în textul lor momentul ieşirii din vigoare, dată la care
acesta iese de drept din vigoare. Există anumite norme juridice
care, prin natura lor, sunt temporare. Ne referim la legile de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în cazul cărora
una dintre condiţii este aceea de a determina în mod cert durata
abilitării.
C. Desuetudinea implică încetarea forţei obligatorii a unei

norme juridice prin efectul neaplicării ei. Această normă este
formal în vigoare, dar neaplicarea voită de stat se fondează pe
incompatibilitatea regulii cu noile concepţii juridice şi morale ac-
ceptate în societate.
În fapt, desuetudinea implică neaplicarea normei de către
organele statului în baza convingerii că aceasta nu mai trebuie
aplicată, ea fiind considerată nocivă sau inutilă. Cu toate aces-
tea, sunt autori care consideră că desuetudinea unei legi nu
dovedeşte decât neglijenţa autorităţilor care ar trebui să o facă
respectată. În ziua în care aceste autorităţi „vor ieşi din toro-
peală şi vor reîncepe, cum le este datoria, să repună în aplicare
un text prea mult timp neglijat, nimic nu va putea sta în calea
resuscitării legii”[2].
J. Falys, Introduction aux sources et principes du droit, Louvain

[1]
la Neuve, Bruylant, Bruxelles, 1981, p. 123.

[2]
A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français,
Libraire Dalloz, Paris, 1931, p. 361.
D. Caducitatea este legată de dispariţia relaţiilor reglemen-

tate care atrage după sine dispariţia reglementării, ce rămâne
astfel fără obiect, ea nemaiavând vreo aplicabilitate. De pildă, o
normă juridică care reglementează situaţia unui anumit monu-
ment istoric devine caducă în momentul în care acest monument
istoric dispare.
E. Încetarea efectelor juridice ale normei prin declararea

neconstituţionalităţii. Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia
României, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, pre-
cum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţio-
nale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constitu-
ţionale cu dispoziţiile Constituţiei (…)”. Această modalitate de
ieşire din vigoare a textului legal este distinctă de abrogare, în
acest caz manifestarea de voinţă fiind a unui organ diferit de cel
care a adoptat norma.
7.2.3. Principiile efectelor normelor juridice în timp
Intrarea şi ieşirea din vigoare a unei norme juridice implică

probleme legate de încadrarea unei anumite situaţii juridice sub
imperiul legii vechi sau a legii noi.
Există situaţii în care faptele se produc sub o anumită lege,
iar consecinţele lor se produc sub imperiul noii reglementări.
Perioada de interferenţă a legii vechi şi a celei noi este numită
perioadă tranzitorie şi poate fi uneori destul de lungă. De pildă,
în art. 6 alin. (2) C. civ. 2011 s-au reglementat mai multe as-
pecte legate de aplicarea în timp a legii civile, prevăzându-se în
mod expres că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz,
săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi
nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute la data
încheierii, săvârşirii ori producerii lor. Intervine astfel un conflict
de norme juridice în timp, care este rezolvat în baza principiilor
aplicării normei juridice în timp.
Principiului efectului imediat al normei juridice noi re-

prezintă regulă de drept potrivit căreia legea nouă se va aplica
imediat tuturor situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vi-
goare, excluzând aplicarea legii vechi[1]. Potrivit acestui principiu
norma juridică nouă dispune numai pentru viitor şi nu are putere
retroactivă. Ea reglementează toate situaţiile juridice create din
momentul intrării ei în vigoare. În mod egal, deducem că norma
veche nu ultraactivează, adică nu-şi poate extinde efectele după
ieşirea ei din vigoare. Spre exemplu, divorţul promovat în anul
2013 de soţii care au încheiat căsătoria în anul 2010, deci sub
imperiul Codului civil din 1864, se va judeca în baza normelor
cuprinse în Codul civil din 2011.
Principiul neretroactivităţii normei juridice noi înseamnă

neaplicarea acesteia unor situaţii juridice ale căror efecte au
fost pe de-a întregul consumate sub imperiul normei anterioare.
Principiul neretroactivităţii stabileşte că norma juridică dispune
numai pentru viitor, ea nu poate aduce atingere drepturilor câş-
tigate înainte de intrarea ei în vigoare, adică nu poate statua ex
post facto[2].
Neretroactivitatea normei juridice noi funcţionează în paralel
cu neultraactivitatea normei juridice vechi. Raporturile juridice
stabilite în baza unei norme nu pot fi desfiinţate pe considerentul
că în noua reglementare legiuitorul a înţeles să modifice condiţiile
acestora. S-ar afecta astfel stabilitatea şi încrederea subiecte-
lor de drept în sistemul legislativ. Este evident că, de pildă, o
căsătorie în care unul dintre soţi avea 17 ani la data încheierii
acesteia, în anul 2010, cu îndeplinirea cerinţei legale de obţinere
a acordului Consiliului Local al primăriei la care s-a oficiat, rămâ-
ne valabilă şi sub Codului civil din 2011, care prevede în mod
expres, în art. 272 alin. (2), obligaţia obţinerii autorizării instanţei
de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Su-

[1]
biectele dreptului civil, ed. a 8-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae,

P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003.
[2]
Principiul neretroactivităţii legii are în sistemul românesc va-

loare constituţională începând cu anul 1991, ridicarea acestui
principiu la rang constituţional fiind un aport la realizarea atât
a aspectului material, cât şi a celui formal al statului de drept[1].
Principiul retroactivităţii legii penale sau contravenţio-

nale mai favorabile reprezintă o excepţie de la principiile an-
terioare, fiind un principiu constituţional distinct. Practic, acest
principiu dă posibilitatea infractorului sau contravenientului ca,
indiferent de data la care a săvârşit fapta, să solicite aplicarea
legii mai favorabile. Raţiunea pe care s-a întemeiat acest princi-
piu este cea a poziţiei legiuitorului în raport cu o anumită faptă.
Ar fi injust ca în anul 2014 o persoană care a săvârşit, de pildă,
un furt în 2012 să fie condamnată la o pedeapsă cu închisoarea
pe o durată mai mare decât maximul prevăzut pentru aceeaşi
infracţiune în Codul penal din 2014.
În ceea ce priveşte noţiunea de lege mai favorabilă aceasta
trebuie analizată în formele de lege exclusiv mai favorabilă şi
de lege nouă în parte mai favorabilă şi în acelaşi timp în parte
mai nefavorabilă.
La rândul lor, legile exclusiv mai favorabile pot fi împărţite
în două categorii: legi referitoare la incriminarea unor fapte şi
legi referitoare la pedepsele aplicabile faptelor incriminate. În
prima categorie includem legile care dezincriminează o faptă
care până atunci era calificată ca infracţiune, respectiv contra-
venţie. În egală măsură, este mai favorabilă şi legea care in-
troduce condiţii suplimentare pentru ca fapta să fie infracţiune
sau contravenţie. De exemplu, dacă o persoană este cercetată
sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni la momentul în care legea
penală dezincriminează acea infracţiune, raportul juridic penal
de conflict încetează şi, prin urmare, consecinţele faptei vor fi
lipsite de efecte juridice penale.
În privinţa legilor mai favorabile cu privire la pedeapsă, remar-
căm că acestea se pot referi la cuantumul pedepselor, modul de
cumulare a acestora, tipul pedepsei (sancţiune pecuniară sau
[1]
Idem, p. 336.
pedeapsă privativă de libertate), stabilirea unor noi circumstanţe

atenuante care lasă judecătorului posibilitatea de a suspenda
executarea pedepsei şi diminuarea sau suprimarea unei pedep-
se complementare. De pildă, în Codul penal din 2014 limitele
pedepsei pentru infracţiunea de înşelăciune simplă sunt stabilite
prin art. 244 alin. (1) între 6 luni şi 3 ani, spre deosebire de Codul
penal anterior care prevede în art. 215 alin. (1) limitele de pe-
deapsă de la 6 luni la 12 ani. Ca urmare, unei persoane care a
fost trimisă în judecată în anul 2013 pentru săvârşirea infracţiunii
de înşelăciune, stabilindu-se ca termen de judecată luna martie
2014, i se vor aplica prevederile mai favorabile ale noii legi, chiar
dacă infracţiunea a fost săvârşită sub imperiul legii vechi.
7.3. Aplicarea legii în spaţiu
Aplicarea legii în spaţiu impune lămurirea delimitării frontiere-

lor în interiorul cărora poate acţiona o normă de drept. Această
materie este subsumată principiului teritorialităţii, potrivit că-
reia legea se aplică în limitele teritoriului statului a cărui organ
legislativ a edictat-o. Se exclude astfel aplicarea pe teritoriul unui
stat a altei legi decât a celei edictate de acesta. Prin urmare,
legea se va aplica tuturor situaţiilor juridice, indiferent de natura
lor, în limitele teritoriului naţional, cu anumite excepţii.
7.3.1. Conflictul legilor în spaţiu
Un act normativ poate avea aplicare extrateritorială fie pe

baza autonomiei de voinţă a părţilor, fie independent de voinţa
acestora. Aplicarea extrateritorială a unor prevederi juridice in-
terne poate intra în conflict fie cu reglementările unuia sau a unor
state, fie cu reglementările de drept internaţional.
Aceste situaţii apar când raportul juridic născut pe un anumit
teritoriu are în componenţă un element de extraneitate (cetăţean
străin, firmă străină etc.). De exemplu, un rus şi o americancă
doresc să se căsătorească pe teritoriul României. Se pune pro-
blema de a şti care este legea aplicabilă în această situaţie.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil din 2011, legea aplicabilă căsă-

toriei va fi, în ceea ce priveşte condiţiile de fond, legea naţională
a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei[1],
iar în ceea ce priveşte forma căsătoriei, aceasta este supusă
legii statului pe teritoriul căruia se celebrează[2].
Totodată, în cazul în care un cetăţean al unei ţări musulmane
intenţionează să se căsătorească cu o româncă, în condiţiile
în care mai are două căsătorii valabile încheiate în ţara sa, că-
sătoria nu va putea fi încheiată pe teritoriul României întrucât,
potrivit art. 273 C. civ. 2011, este interzisă încheierea unei noi
căsătorii de către o persoană care este căsătorită. În schimb,
această căsătorie ar putea fi încheiată în mod valabil pe teritoriul
ţării musulmane.
7.3.2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii
Acestea sunt situaţiile în care fie legea naţională nu se aplică

pe teritoriul statului asupra unor anumite bunuri sau persoane,
fie legea unui stat se aplică şi în afara teritoriului naţional.
Primul caz îl întâlnim în dreptul internaţional privat dominat
de principiul de autonomie de voinţă al părţilor, care pot deter-
mina legea aplicabilă raporturilor lor, cu condiţia să nu încalce
dispoziţii imperative ale legii. De pildă, într-un contract comercial
executat în România de o firmă din Franţa părţile pot conveni ca
legea aplicabilă să fie cea franceză. În acest caz, legea franceză
va avea aplicare extrateritorială, legea română nefiind aplicabilă
în cauză.
Legea poate avea efecte extrateritoriale şi indiferent de voinţa
părţilor. Este cazul legilor relative la starea civilă şi la capacitatea
persoanelor, care, potrivit codului civil, îi urmăresc pe români
chiar şi atunci când ei îşi au reşedinţa în străinătate.
Legat de exemplu căsătoriei de mai sus, un cetăţean român
căsătorit în România nu ar avea posibilitatea de încheia o altă
[1]
Art. 2586 alin. (1) C. civ. 2011.
[2]
Art. 2587 alin. (1) C. civ. 2011.
căsătorie valabilă într-o ţară musulmană, chiar dacă pentru ce-

tăţenii acelei ţări poligamia este admisă.
Legea română nu se aplică pe teritoriul României sediilor
misiunilor diplomatice sau personalului diplomatic, ceea ce con-
stituie tot o excepţie de la principiul teritorialităţii.
7.4. Aplicarea legii asupra persoanelor
Generalitatea normei juridice presupune că ea se adresează

în mod abstract şi difuz subiecţilor de drept, fără să-i individua-
lizeze. Aceasta nu înseamnă însă că se adresează întotdeauna
tuturor subiecţilor de drept.
Aplicarea legii asupra persoanelor este pusă în discuţie în
legătură cu acţiunea teritorială a normelor juridice atât sub as-
pect intern, cât şi sub aspect internaţional. Sunt unele norme
ce se aplică numai cetăţenilor, cum ar fi cele privind drepturile
cetăţeneşti, precum dreptul de vot sau dreptul de a fi ales, ori
cele privind obligaţiile specifice cetăţenilor, cum este cea privind
serviciul militar şi altele ce se aplică tuturor, cum este cazul
normelor de ordine publică sau reglementărilor din domeniul
drepturilor omului.
Ceea ce trebuie adăugat este faptul că, în concepţia dreptului
românesc, legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal
tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, sex, religie etc. Constituţia României prevede, în acest
sens, în art. 16 alin. (1) că toţi „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Aceasta
nu înseamnă că legile nu au în vedere existenţa unor categorii
de cetăţeni cu o capacitate juridică specială, rezultată din spe-
cificul muncii desfăşurate, poziţia socială, remuneraţie etc. Prin
urmare, legile nu se aplică automat tuturor cetăţenilor, existând
norme juridice care se adresează numai anumitor categorii de
persoane, precum cadrelor didactice, studenţilor, reprezentan-
ţilor diplomatici, pensionarilor.
7.5. Regimuri recunoscute cetăţenilor străini
O excepţie de la principiul conform căruia legea română se

aplică tuturor persoanelor şi situaţiilor de pe teritoriul României
sunt şi diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor străini. Aces-
tora li se poate aplica regimul naţional, un regim special sau
regimul naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în acordarea pentru străini a drep-
turilor de care se bucură cetăţenii statului respectiv.
Regimul special vizează acordarea pentru străini a unor
drepturi diferite decât cele prevăzute pentru cetăţeni, de exem-
plu, în baza unor tratate internaţionale. Imunitatea diplomatică
poate constitui un asemenea regim special.
Regimul naţiunii celei mai favorizate se referă la acordarea
străinilor, cetăţeni ai altui stat, a unor drepturi care să nu fie mai
restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.
În legătură cu situaţia străinilor, art. 18 alin. (1) din Constituţia
României prevede că „cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc
în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a
averilor, garantate de Constituţie şi de alte legi”.
De reţinut!
Intrarea în vigoare a normei juridice determină momentul de la

care o normă juridică este aplicabilă subiectelor de drept, devenind
obligatorie.
Ieşirea din vigoare determină momentul în care o normă juri-
dică îşi încetează efectele, operaţiune juridică care poate fi realizată
prin abrogare, cădere în desuetudine, ajungere la termen, caducitate sau
încetare a efectelor juridice ale normei prin declararea neconstituţionali-
tăţii acesteia.
În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului ce face
abrogarea, aceasta poate fi expresă sau tacită.
După criteriul întinderii abrogării, aceasta poate fi totală sau
parţială.
Principiile efectelor normelor juridice în timp sunt principiului
efectului imediat al normei juridice noi, principiul neretroactivităţii normei
juridice noi şi principiul retroactivităţii legii penale sau contravenţionale

mai favorabile.
Aplicarea legii în spaţiu impune lămurirea delimitării frontie-
relor în interiorul cărora poate acţiona o normă de drept. Această
materie este subsumată principiului teritorialităţii, potrivit căreia
legea se aplică în limitele teritoriului statului a cărui organ legislativ
a edictat-o.
Conflictul legilor în spaţiu poate interveni în cazul în care apli-
carea extrateritorială a unor prevederi juridice interne poate intra
în conflict fie cu reglementările unuia sau a unor state, fie cu regle-
mentările de drept internaţional.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii legii sunt situaţiile în
care fie legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului asupra
unor anumite bunuri sau persoane, fie legea unui stat se aplică şi
în afara teritoriului naţional.
Aplicarea legii asupra persoanelor este pusă în discuţie în le-
gătură cu acţiunea teritorială a normelor juridice atât sub aspect
intern, cât şi sub aspect internaţional.
O excepţie de la principiul conform căruia legea română se aplică
tuturor persoanelor şi situaţiilor de pe teritoriul României sunt şi
diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor străini. Acestora li se poate
aplica regimul naţional, un regim special sau regimul naţiunii celei
mai favorizate.
Capitolul al VIII-lea. Raportul juridic
8.1. Premise
În sens restrâns, raportul juridic reprezintă relaţia socială re-

glementată de drept. Relaţiile sociale cu valenţe juridice prezintă
însă o complexitate deosebită.
Printr-un raport juridic se realizează conexiunea dintre planul
general şi impersonal al normei juridice şi planul concret în care
părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine
individualizate.
Totodată, raportul juridic este definit ca fiind acea categorie
de raporturi sociale reglementate prin norme juridice, raporturi
a căror formare, modificare ori încetare are loc, de regulă, prin
prezenţa unui fapt juridic (acţiune omenească sau eveniment) şi
în care părţile se manifestă ca titulare de drepturi şi obligaţii, ce
se realizează, dacă este necesar, prin forţa coercitivă a statului[1].
Normele juridice îşi ating dezideratele pentru care au fost
instituite prin conduita conformă a participanţilor la raporturile
sociale. Aceştia sunt obligaţi la respectarea normei într-un mod
activ, cum este cazul normelor onerative, ori într-un mod pasiv,
cum este cazul normelor prohibitive. Totodată, aceştia au facul-
tatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor
permisive. În toate aceste ipoteze, pentru formarea, modificarea
sau încetarea raportului juridic este necesară intervenţia unui
fapt juridic declanşator al incidenţei normei, care, alături de nor-
ma însăşi, constituie condiţii ale raportului juridic.
În doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, dacă norma de
drept n-ar reglementa un raport juridic aceasta ar fi literă moar-
tă[2]. Prin urmare, prin raport juridic se înţelege norma juridică în
[1]
I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Universitatea din Sibiu,
1991, p. 91.
[2]
A. Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei „România de mâine”,
acţiune, unica formă de realizare a dreptului fiind aceea de a da

naştere unor raporturi juridice.
Relevând importanţa practică a formării raporturilor juridice,
unii autori le califică ca fiind o treaptă necesară în realizarea
funcţiei dreptului[1].
Nu toate relaţiile sociale sunt însă raporturi juridice, întrucât nu
toate sunt reglementate de norme juridice. Cu titlu de exemplu,
menţionăm că relaţiile religioase, politice, de prietenie sau cole
gialitate nu se înscriu în această categorie.
8.2. Sursele raportului juridic
Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa

concomitentă a unor factori declanşatori, a unor surse. Aceste
surse sunt norma juridică, subiectele raportului juridic şi faptele
juridice.
Norma juridica şi subiectele de drept sunt considerate pre-
mise generale sau abstracte, iar faptele juridice sunt considera-
te premise speciale sau concrete ale raporturilor juridice[2]. Doar
existenţa concomitentă a acestor surse dă naştere raportului
juridic, adică unor drepturi subiective şi obligaţii juridice corelative
ale titularilor lor – subiectele raporturilor juridice.
Unii autori consideră ca şi premise ale raportului juridic doar
norma juridică şi faptul juridic, subiectele de drept constituind, în
opinia acestora, unul dintre elementele raportului juridic, alături
de obiect şi conţinut[3].
Ne raliem opiniei potrivit căreia prezenţa concomitentă a ce-
lor trei surse permite naşterea raportului juridic, subiectele de
drept constituind, totodată, şi sursă a raportului juridic şi element
esenţial al acestuia.
I. Ceterchi, M. Luburici, op. cit., 1983, p. 358.

[1]
Idem, p. 362.
[2]
[3]
Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 207-215.
8. Raportul juridic 85
8.2.1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă condiţia fundamentală pentru naş-

terea unui raport juridic. Fără normă juridică nu se poate vorbi de
un raport juridic, întrucât norma juridică este cea care defineşte
şi precizează capacitatea subiectelor care intra întru-un raport
juridic ca urmare a incidenţei unui fapt juridic.
Caracterul tipic, general şi impersonal al normei juridice se
particularizează în cadrul raporturilor juridice, care constituie
„modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de
drept se întrupează în viaţa socială”[1].
Totuşi, doctrina menţionează că pot exista şi raporturi juridi-
ce fără norme juridice care să le reglementeze[2]. Un exemplu
în acest sens îl constituie instituţia analogiei[3], în baza căreia
judecătorul aplică norme juridice care reglementează cazuri sau
situaţii asemănătoare sau principii generale de drept, în soluţio
narea unui caz, întrucât nu există norme juridice incidente, în
mod direct.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. civ. 2011, judecăto
rul care ar refuza să judece, sub pretextul neprevederilor legale,
s-ar face vinovat de denegare de dreptate. Judecătorul va trebui
să soluţioneze problema juridică ridicată, chiar dacă legea nu
indică vreo soluţie, recurgând la dispoziţiile legale privitoare la
situaţii asemănătoare sau la principiile generale ale dreptului.
Prin urmare, judecătorul nu poate priva de protecţie juridică acele
raporturi cu privire la care legiuitorul nu a dispus, în mod expres.
Totodată, a fost susţinută şi o altă situaţie atipică, reprezenta-
tă de existenţa unei norme juridice, a cărei aplicare nu conduce,
în mod direct, la formarea unui raport juridic. Este cazul normelor
cu caracter şi conţinut prohibitiv, a căror menire nu este de a crea
raporturi juridice, ci de a impune abstinenţa faţă de săvârşirea
[1]
N. Popa, op. cit., p. 276.
[2]
Gh. Boboş, op. cit., 1983, p. 208-209.
[3]
S. Popescu, op. cit., p. 263-265.
unor fapte interzise, precum şi a celor care consacră drepturi

absolute şi universale, opozabile erga omnes[1].
8.2.2. Subiectele de drept
Subiectele de drept sunt oamenii, persoanele fizice şi per-

soanele juridice, inclusiv statul, titulare de drepturi şi obligaţii.
Pentru a fi subiecte de drept, persoanele juridice şi fizice trebuie
să aibă capacitate juridică.
8.2.3. Faptele juridice
Faptele juridice reprezintă acele împrejurări de care legea

leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic. Prin
urmare, faptele juridice permit transformarea unor cazuri generi-
ce şi ipotetice, astfel cum sunt reglementate în norma de drept,
în raporturi juridice concrete.
Spre exemplu, cumpărarea unor produse din piaţă este supu-
să normelor cu privire la contractul de vânzare-cumpărare. Chiar
dacă cei implicaţi în acest raport nu conştientizează neapărat
caracterul juridic al acestei acţiuni, ei devin interesaţi de normă
atunci când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte sau îşi îndeplineş-
te defectuos obligaţia asumată. În situaţia de mai sus, cumpă-
rătorul de pildă îşi va clama drepturile atunci când constată că
produsele sunt expirate. Prin urmare, prin achiziţia realizată se
transformă cazul generic şi ipotetic avut în vedere de legiuitor
şi prevăzut în art. 1672 şi urm. C. civ. 2011 privind „Obligaţiile
principale ale vânzătorului” într-un raport juridic concret, cu părţi
individualizate, drepturi şi obligaţii definite şi obiect determinat.
Sub aspect terminologic, este important să deosebim între
sensul larg şi sensul restrâns al noţiunii de fapt juridic.
În sens larg (lato sensu) faptul juridic desemnează orice îm-
prejurare de care dreptul obiectiv leagă efecte juridice[2]. Aceste
R.I. Motica, Gh. Mihai, Introducere în studiul dreptului, vol. I şi II,

[1]
Ed. Alma-Mater, Timişoara, 1995, p. 190; D. Mazilu, Tratat de teoria

generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 285-286.
[2]
E. Iftime, op. cit., p. 225.
împrejurări sunt fie fenomene naturale care se produc indepen-

dent de voinţa omului (cutremure, inundaţii, incendii etc.), de-
numite şi fapte materiale, fie acţiuni omeneşti, denumite şi fapte
voluntare. La rândul lor, acţiunile omeneşti includ atât acţiunile
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (totalitatea ac-
telor juridice), cât şi acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice (aceste efecte producându-se doar în puterea
legii).
În sens restrâns (stricto sensu), prin fapt juridic se înţelege
orice eveniment social sau natural şi orice faptă săvârşită fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc fi-
nalmente în virtutea legii.
Prin urmare, faptele juridice în sens larg reprezintă, în ace-
laşi timp, şi sursa raportului juridic şi izvorul acestuia, având în
vedere că drepturile subiective constituie, alături de obligaţiile
subiective, conţinutul raportului juridic.
8.3. Caracterele raportului juridic
Raportul juridic are caracter social, în sensul că acesta poate

fi stabilit doar între persoane fizice, între persoane juridice sau
între persoane fizice şi persoane juridice.
Pe de o parte, caracterul social al raportului juridic rezultă din
faptul că acesta, chiar dacă beneficiază de aportul normativităţii,
îşi păstrează trăsătura de a fi o relaţie socială. Pe de altă parte,
caracterul social al raportului juridic rezultă din faptul că subiecte-
le acestuia pot fi doar oamenii, priviţi atât ca subiecte individuale
de drept, cât şi ca subiecte colective de drept (organizaţiile).
Chiar dacă este supus normei juridice, raportul juridic îşi păs-
trează caracterul social, având în vedere că norma juridică are
tocmai rolul de a orienta conduita umană.
Caracteristic pentru orice raport social şi, în consecinţă, pen-
tru orice raport juridic este faptul că reprezintă o corelaţie inte-
rumană, fiind exclusă posibilitatea unei legături între om şi bun
(lucru).
Este adevărat că în doctrina juridică mai veche s-a exprimat

opinia – cel puţin în privinţa raporturilor juridice reale – că raportul
juridic constă în legătura care se stabileşte între om (proprietar,
uzufructuar, titularul dreptului de uz sau de abitaţie), pe de o
parte, şi bunul (lucrul) respectiv care reprezintă obiectul derivat
al raportului juridic patrimonial real, pe de altă parte[1]. Adepţii
acestei teorii invocă exemplul raporturilor de proprietate care,
potrivit opiniei lor, s-ar stabili între individul proprietar al bunului
şi bunul asupra căruia este exercitat dreptul de proprietate.
Doctrina juridică[2] şi jurisprudenţa au respins însă categoric
o astfel de interpretare pe motiv că raporturile juridice de pro-
prietate reprezintă relaţii sociale stabilite între oameni cu privire
la stăpânirea şi apropierea unor bunuri (lucruri), aceste bunuri
reprezentând doar obiectul derivat al raportului juridic de pro-
prietate.
Caracterul exclusiv social al raportului juridic este relevat şi
de profesorul Mircea Djuvara[3], care aprecia că relaţia juridică
„se altoieşte pe o relaţie fizică, externă, de la persoană la per-
soană”. „A spune că relaţia juridică se poate stabili între lucruri
este o absurditate (…) relaţia juridică cuprinde ideea unui drept
şi a unei obligaţii, pe care cineva poate să le aibă faţă de altci-
neva. Putem spune că un lucru are un drept sau are o obligaţie?
Evident că nu”[4].
Raportul juridic are caracter dublu voliţional, întrucât, pe de

o parte, acesta este reglementat de o normă edictată în baza vo-
inţei statului exprimată de organul legiuitor, iar, pe de altă parte,
raportul juridic se naşte din voinţa uneia sau a tuturor părţilor,
în măsura în care aceştia îşi manifestă voinţa de a da naştere,
[1]
C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français, vol. II, ed. a 5-a,
Imprimerie et Librairie générale de jurisprudence, Paris, 1897, p. 72.
[2]
C. du Pasquier, Introduction à la théorie générale et à la philosophie
du droit, Sirey, Paris, 1937, p. 98; J. Dabin, Théorie générale du droit,
Dalloz, Paris, 1969, p. 121.
[3]
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Ed. Socec, Bucu-
reşti, 1930, p. 153.
[4]
Idem, p. 171.
modifica sau stinge acest raport. Spre exemplu, un raport juridic,

având ca premisă un contract de vânzare-cumpărare, se va naş-
te ca urmare a manifestării exprese atât a voinţei concordante a
cumpărătorului şi a vânzătorului, cât şi a voinţei statului, expri-
mată în normele juridice incidente în materie.
Voinţa părţilor trebuie să fie însă pe deplin concordantă cu
voinţa statului exprimată în norma de drept, absenţa conformi-
tăţii dintre voinţa subiectelor de drept şi voinţa statului făcând
ca raportul juridic să nu beneficieze de protecţie legală. Această
obligativitate decurge din voinţa legiuitorului de a recunoaşte,
ocroti şi garanta raporturile juridice.
Cu privire la acest aspect, Codul civil prevede că orice con-
tract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru în-
cheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune[1].
Caracterul dublu voliţional subzistă şi în cazul raportului juridic
unilateral, care ia naştere ca urmare a unei manifestări unilate-
rale de voinţă. Spre exemplu, testamentul, act juridic civil unila-
teral, dă naştere unui raport juridic care prezintă caracter dublu
voliţional, întrucât este prezentă atât voinţa statului, exprimată
în normele care-l reglementează, cât şi voinţa testatorului, ex-
primată în testament, act juridic pentru a cărui validitate trebuie
îndeplinită exigenţa formei scrise.
În raporturile juridice de drept public, acest dublu caracter
voliţional al raportului juridic se manifestă la un grad mai redus
de intensitate, esenţială fiind în acest caz voinţa de stat. Spre
exemplu, în dreptul fiscal naşterea raporturilor juridice dintre o
societate comercială şi organul administraţiei financiare de stat
cu privire la obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor are loc fără
consultarea societăţii comerciale. Însă, chiar şi în acest caz,
opţiunea de a se organiza sub formă de societate comercială a
urmat voinţei fondatorilor acesteia, fondatori care, în momentul în
care au consimţit la înfiinţarea societăţii comerciale, şi-au asumat
şi obligaţiile financiar fiscale.
[1]
Art. 1246 alin. (1) C. civ. 2011.
În dreptul penal, caracterul dublu voliţional este pe deplin

caracteristic raportului juridic de conformare, voinţa statului de
a apăra valorile sociale întâlnindu-se cu voinţa subiectelor de
drept de a respecta normele de drept instituite. În cazul raportului
juridic de conflict nu există un contact între voinţa organului de
urmărire penală sau de judecată. Însă, chiar şi în aceste raporturi
juridice, a căror apariţie sau încetare nu depinde de voinţa am-
bilor participanţi, comportarea învinuitului sau inculpatului este
indispensabilă şi considerată ca atare în norma de drept. Pe
de altă parte, cum necunoaşterea normei de drept nu duce la
exonerarea de răspundere a celui ce săvârşeşte o faptă penală,
se prezumă că acesta şi-a asumat consecinţele faptelor sale fie
intenţionat, fie din culpă.
Raportul juridic este valoric, întrucât conţinutul său reuneşte

valori pe care legiuitorul a înţeles să le ocrotească: viaţa şi să-
nătatea individului, proprietatea, inviolabilitatea domiciliului şi a
corespondenţei etc. Fiind valori esenţiale ale societăţii, acestea
sunt promovate şi apărate de către stat pe calea normativităţii.
Raporturile juridice, atât cele care realizează dispoziţia normelor
juridice şi care sunt preponderente, cât şi cele care realizează
sancţiunea normelor juridice şi care sunt mai puţin numeroase,
constituie un mijloc important de concretizare a acestor valori.
Profesorul Mircea Djuvara[1] afirmă că „în toate relaţiile juridice
se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul
drept nu este decât o cercetare de valori”. Acelaşi autor distin-
gea între valori condiţionate şi valori necondiţionate. Ideea de
obligaţie însăşi, precum cea care revine datornicului de a plăti, la
scadenţă, suma de bani convenită, sau „să nu ucizi pe aproapele
tău” sunt valori necondiţionate. Pot exista şi valori condiţionate,
prin care se stabilesc reguli tehnice, precum cele economice,
însă acestea nu sunt adevărate valori, fiind inferiore celor juridi-
ce. Regulile tehnice trebuie respectate numai dacă destinatarul
doreşte să atingă un anumit scop, pe când regulile de drept,
[1]
M. Djuvara, op. cit., p. 216-217.
cele morale, logice şi estetice consacră valori de sine-stătătoare,

necondiţionate, impunându-se de la sine.
În cadrul raportului juridic părţile se pot afla fie pe poziţii de

egalitate, fie pe poziţii de subordonare.
În principal, poziţia de egalitate se exprimă prin ideea că păr-
ţile raportului respectiv se află pe un picior de egalitate una faţă
de cealaltă. Poziţia de egalitate trebuie privită doar în ceea ce
priveşte manifestarea de voinţă la încheierea raportului juridic
civil, nu şi în ceea ce privesc prestaţiile la care ele se obligă. De
exemplu, în cazul donaţiei părţile se află pe poziţii de egalitate
în cadrul raportului juridic, adică atât donatarul, cât şi donatorul
poate să manifeste voinţe pro sau contra naşterii, modificării sau
încetării raportului juridic dintre ei şi doar voinţa donatorului de a
dona şi voinţa donatarului de a accepta donaţia duc la înfăptui
rea actului de donaţie. Însă, prin natura ei, donaţia este un act
juridic cu titlu gratuit, ceea ce nu presupune vreo prestaţie din
partea donatarului.
Poziţia de egalitatea a părţilor este caracteristică raporturilor
juridice de drept privat (întâlnite atât în ramurile de drept privat,
precum dreptul civil, dreptul comerciale etc., cât şi în ramurile de
drept mixte, precum dreptul afacerilor sau dreptul muncii etc.),
iar poziţia de subordonare este caracteristică raporturilor juridice
de drept public (întâlnite atât în ramurile de drept public, precum
drept penal, drept fiscal sau drept administrativ, cât şi în ramurile
de drept mixte).
De exemplu, în dreptul muncii putem vorbi despre poziţia
dominantă a angajatorului în raport cu salariatul său pe parcursul
executării contractului individual de muncă, subordonarea fiind
un element esenţial al relaţiei de muncă, generată de drepturile
angajatorului de a organiza activitatea în interiorul entităţii în care
prestează munca salariatul, de direcţionare a activităţii prestate
de către salariat şi de a controla activitatea prestată de salariat,
de a constata şi a sancţiona abaterile disciplinare. Însă, în ceea
ce priveşte încheierea, modificarea sau chiar şi încetarea con-
tractului de muncă atât angajatorul, cât şi salariatul se află pe

poziţie de egalitate juridică.
Spre deosebire, în raporturile juridice de drept public, în care
una dintre părţi este statul sau instituţiile statului, întâlnim poziţia
de subordonare a celeilalte părţi faţă de stat sau instituţiile statu-
lui. În virtutea acestei subordonări, în raportul de drept financiar,
de exemplu, autorităţile financiare pot pretinde celuilalt subiect
participant anumite prestaţii sau abţineri şi, în acest scop, îl pot
controla, sancţiona şi executa silit[1].
8.4. Structura raportului juridic
Raportul juridic este format din trei elemente structurale, res

pectiv subiectele raportului juridic, conţinutul raportului juridic şi
obiectul raportului juridic.
8.4.1. Subiectele raporturilor juridice
Aşa cum am arătat, raportul juridic este un raport social, el

formându-se între oameni, priviţi individual sau ca făcând parte
din anumite colectivităţi (organizaţii).
Prin urmare, subiectele raporturilor juridice sunt persoanele
fizice sau persoanele juridice, inclusiv statul, titulare de drepturi
şi obligaţii, între care se stabilesc aceste raporturi.
Calitatea de persoană fizică o are omul, considerat individual
ca titular de drepturi şi obligaţii, iar calitatea de persoană juridică
o au anumiţi oameni consideraţi în mod colectiv ca titulari de
drepturi şi obligaţii.
Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de per-
soană juridică trebuie să îndeplinească în mod cumulativ urmă-
toarele trei condiţii:
a) să aibă o organizare de sine-stătătoare, adică să i se pre
cizeze structura internă, modul de alcătuire a organelor de con
ducere, de administrare şi de control, precum şi atribuţiile acesto-
V. Cârstea, Drept financiar public, Ed. Dacia Europa Nova, Lu-

[1]
goj, 2000, p. 16.

ra, modul în care ia fiinţă şi în care poate fi desfiinţată ca subiect

de drept;
b) să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor
fizice ce compun persoana juridică;
c) să aibă un scop determinat, licit şi moral, în acord cu intere-
sul general, care corespunde obiectului de activitate al persoanei
juridice.
În doctrina juridică expresia „persoană fizică” este utilizată
pentru a desemna „individul uman ca entitate socială şi juri
dică”[1]. Acesta apare cel mai frecvent în raporturile juridice ce
fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind
subiectul principal de drepturi şi de obligaţii. Subiectul menţionat
poate fi cetăţean al statului respectiv, un cetăţean străin, un cetă
ţean cu dublă cetăţenie sau un apatrid. Personalitatea juridică
este recunoscută în mod automat indivizilor cu care statul se
află într-o legătură de cetăţenie şi numai condiţionat cetăţenilor
străini şi (eventual) apatrizilor[2].
8.4.1.1. Capacitatea juridică
Dreptul fiecărui stat fixează atât momentul dobândirii capa-

cităţii juridice, cât şi întinderea, volumul drepturilor şi obligaţiilor
ce-i alcătuiesc conţinutul, precum şi încetarea acesteia. De la
o ramură de drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături
specifice, ramificându-se în capacitate: constituţională, adminis-
trativă, penală, civilă, de dreptul muncii, familiei etc.
În mod esenţial, calitatea de subiect de drept este dată de
capacitatea juridică a acestora, definită ca fiind acea aptitudine
generală şi abstractă recunoscută de legea în vigoare unei per-
soane de a avea drepturi subiective şi de a şi le exercita[3].
Capacitatea juridică are următoarele trăsături:
– legalitate, în sensul că este creaţia legilor (interne şi inter-
naţionale) în vigoare;
[1]
Gh. Beleiu, op. cit., p. 66.
[2]
I.P. Filipescu, Dreptul internaţional privat, vol. I, Ed. Proarcadia,
Bucureşti, 1993, p. 211 şi urm.
[3]
Gh. Mihai, op. cit., p. 129.
– generalitate, în sensul că este acordată generic;

– inalienabilitate, în sensul să nicio persoană nu poate re-
nunţa la ea nici în tot, nici în parte;
– intangibilitate, în sensul că nicio persoană nu poate fi
lipsită de capacitate juridică sau îngrădită în exercitarea ei, cu
excepţia îngrădirii sau lipsirii stabilite de lege[1].
Capacitatea juridică este formată din capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu.
8.4.1.2. Capacitatea persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitu-

dinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Aceasta este
un element al capacităţii juridice a persoanei fizice şi se referă
la drepturi şi obligaţii în general.
Capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omu-
lui de a fi subiect individual de drept. Aceasta este definită în
art. 34-36 C. civ. 2011.
Începutul capacităţii de folosinţă coincide de regulă cu naş-
terea persoanei fizice.
Cu titlu de excepţie, drepturile copilului sunt recunoscute de
la data concepţiei, însă numai dacă el se naşte viu. Raţiunea
pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze capacitatea de
folosinţă a copilului de la data concepţiei are drept scop prote-
jarea drepturilor copilului nenăscut, mai ales în împrejurările în
care acesta se naşte la o dată ulterioară decesului tatălui său.
În această ipoteză, copilul îşi va moşteni tatăl şi nu se va pune
problema excluderii acestuia din rândul succesorilor. Potrivit
art. 412 C. civ. 2011, timpul legal al concepţiunii este intervalul
de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea
naşterii copilului.
Totuşi, copilul conceput poate dobândi capacitate de folosinţă
anticipată numai dacă sunt întrunite în mod cumulativ urmă-
toarele două condiţii: copilul să se nască viu şi să fie vorba de
drepturi, nu şi de obligaţii.
[1]
Idem, p. 129.
Încetarea capacităţii de folosinţă intervine odată cu moartea

persoanei fizice, care, de regulă, se dovedeşte cu certificatul de
deces. În mod egal, data încetării capacităţii de folosinţă poate fi
şi data la care hotărârea judecătorească de constatare a morţii
rămâne definitivă.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea

acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile,
personal şi singur, încheind acte juridice.
Aceasta cunoaşte trei categorii, şi anume capacitatea de
exerciţiu deplină, capacitatea de exerciţiu restrânsă şi lipsa ca-
pacităţii de exerciţiu.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în momen-
tul în care persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Pentru motive temeinice, minorul (de sex masculin sau femi-
nin) care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în teme-
iul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după
caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei
circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Astfel, prin căsătoria la
vârsta de 16 ani minorii dobândesc anticipat capacitate deplină
de exerciţiu.
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani au capacitate de
exerciţiu restrânsă. Ei pot participa personal la încheierea acte-
lor juridice, însă nu le pot încheia decât cu încuviinţarea prealabi-
lă a părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a curatorului special,
iar, în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de
tutelă. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl preju-
diciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii lor.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii care nu au
împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti. Deoarece
aceste persoane au capacitate de folosinţă, dar nu îşi pot exer-
cita drepturile şi nu îşi pot asuma obligaţiile, actele juridice sunt
încheiate în numele lor de reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore

sau curator special).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează prin
deces ori declarare judecătorească a morţii (moment în care
încetează şi capacitatea de folosinţă) sau prin punerea sub in-
terdicţie judecătorească.
8.4.1.3. Capacitatea persoanei juridice
Ca şi persoana fizică, persoana juridică are capacitate juri-

dică.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă
aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi obligaţii.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a per-
soanei juridice, potrivit art. 205 alin. (1) C. civ. 2011 persoanele
juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă
de la data la care sunt înregistrate. Celelalte persoane juridice
(nesupuse înregistrării) dobândesc capacitate de folosinţă din
momente diferite, în funcţie de modul lor de înfiinţare: de la data
actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Pentru persoana juridică capacitatea anticipată de folosinţă
se dobândeşte înainte de data înregistrării sau de data îndeplinirii
altor cerinţe ale legii, şi anume chiar de la data actului de înfiin-
ţare, însă numai pentru drepturile şi obligaţiile necesare pentru
a lua fiinţă în mod valabil.
Ca o excepţie, dacă prin lege nu se dispune altfel, orice per-
soană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun
de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamen-
tare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în
cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în apti-

tudinea acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obli-
gaţiile, încheind acte juridice prin organele sale de administrare.
Referitor la începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice,
art. 209 alin. (1) C. civ. 2011 prevede că persoana juridică îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale
de administrare, de la data constituirii lor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează în mo
mentul încetării existenţei acestui subiect de drept, prin consta
tarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transfor
mare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de
actul constitutiv sau de lege[1].
8.4.2. Conţinutul raportului juridic
Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor

subiective şi a obligaţiilor care aparţin subiectelor participante
la raportul juridic.
Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului ra-
portului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani şi aparţin acesteia.
8.4.2.1. Drepturile subiective şi clasificarea lor
Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută de lege su-

biectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde
subiectului pasiv o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu
facă ceva) şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrân-
gere a statului[2].
Dreptul subiectiv constituie conceptul cheie prin care se
realizează „trecerea de la identic la similar” pentru alcătuirea
unui „ansamblu juridic, coerent şi eficient”[3]. Totodată, dreptul
[1]
Conform art. 244 C. civ. 2011.
[2]
S. Popescu, op. cit., p. 234; L. Barac, Teoria generală a dreptului,
Ed. Maria, Reşiţa, 1994, p. 71; Gh. Boboş, op. cit., 1983, p. 223;
I. Humă, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei „Chemarea”,
Iaşi, 1993, p. 93.
[3]
Fr. Geny, Science et technique en droit privé positif, vol. I,
Ed. Recueil Sirey, Paris, 1922, p. 157.
subiectiv reprezintă mijlocul tehnic prin care starea de fapt este

convertită în stare de drept[1].
Drepturile subiective se clasifică astfel:
1. După criteriul gradului de opozabilitate şi după cum

titularul şi-l poate realiza sau nu singur, drepturile subiecti-
ve sunt drepturi subiective absolute şi drepturi subiective
relative.
Dreptul subiectiv absolut este dreptul în virtutea căruia ti-
tularul poate avea o anumită conduită fără a avea nevoie de
concursul unei alte persoane pentru a-l exercita (de exemplu,
dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, dreptul la nume) şi are
următoarele caractere:
– subiectul activ poate fi o persoană sau mai multe persoa-
ne determinate, în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat
în momentul stabilirii raportului juridic (fiind vorba despre toate
celelalte persoane), el individualizându-se în momentul în care
dreptul absolut este încălcat;
– dreptul absolut poate fi invocat faţă de toate celelalte per-
soane, opozabilitate numită erga omnes;
– obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate
celelalte persoane, este o obligaţie generală de abţinere, respec-
tiv de a nu face nimic care să-l împiedice pe titular în exercitarea
dreptului său.
Dreptul subiectiv relativ este dreptul în virtutea căruia titula-
rul – subiectul activ – poate pretinde subiectului pasiv o conduită
determinată să dea, să facă sau să nu facă ceva, conduită fără
de care dreptul său nu se poate realiza (de pildă, drepturile care
izvorăsc din convenţii) şi are următoarele caractere:
– subiectul pasiv este determinat;
– este opozabil doar părţilor participante şi succesorilor lor,
opozabilitate numită inter partes;
T. Ionaşcu, E.A. Barasch, Despre relativa independenţă a unor

[1]
aspecte ale formei în drept, în S.C.J. nr. 2, 1964, p. 180.

– obligaţia corelativă a subiectului pasiv diferă de la un raport

juridic la altul şi poate consta, după caz, într-o acţiune (a da sau
a face) sau într-o inacţiune (a nu face ceva).
2. După natura conţinutului drepturilor, drepturile subiec-

tive sunt drepturi subiective patrimoniale şi drepturi subiec-
tive nepatrimoniale.
Dreptul subiectiv patrimonial este acel drept care are un
conţinut economic, evaluabil în bani (spre exemplu dreptul de
proprietate, drepturile care izvorăsc din contractele civile sau din
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii).
Dintre aceste drepturi, unele sunt absolute şi sunt opozabi-
le erga omnes (de exemplu, dreptul de proprietate), iar altele
sunt relative şi sunt opozabile inter partes (drepturile izvorâte
din convenţii).
Folosind drept criteriu natura obligaţiei şi efectele drepturilor
patrimoniale, acestea se împart în:
Drepturi reale (jus in re) – drepturi în virtutea cărora titularul
îşi poate exercita în mod direct prerogativele asupra unui lucru
determinat, fără intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale
fac parte din categoria drepturilor absolute.
Drepturi de creanţă (jus ad personam) – drepturi în virtutea
cărora subiectul activ (numit şi creditor) poate pretinde subiectu-
lui pasiv (numit şi debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile reale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în
timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. Astfel,
în art. 551 C. civ. 2011 sunt enumerate drepturile reale: dreptul
de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de admi-
nistrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile
reale de garanţie şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter.
Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes,
dreptul de creanţă este un drept relativ, opozabil inter partes. În
cazul drepturilor reale, titularul îşi poate exercita dreptul asupra
bunului în mod direct, fără concursul unei alte persoane, iar, în
cazul drepturilor de creanţă, titularul nu îşi poate realiza dreptul

fără intervenţia unei alte persoane.
În cazul drepturilor reale doar subiectul activ este determinat,
cel pasiv fiind format din toate celelalte persoane, în timp ce în
cazul drepturilor de creanţă atât subiectul activ (creditorul), cât şi
subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate chiar din momentul
naşterii raportului juridic.
Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor
celorlalte persoane de a nu le aduce vreo atingere, iar drepturilor
de creanţă le corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face
sau a nu face ceva.
Dreptul subiectiv nepatrimonial este dreptul strâns legat de
existenţa şi individualitatea persoanei, fără un conţinut economic
şi neevaluabil în bani. În această categorie intră:
– drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau mo-
rală a persoanei (dreptul la viaţă, sănătate, onoare, reputaţie,
familie, demnitate etc.);
– drepturi privind individualizarea persoanei fizice şi juridice
(de exemplu, dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la stare civilă,
dreptul la denumire, dreptul la sediu);
– drepturi privind creaţia intelectuală (de exemplu, drepturi-
le de autor şi drepturile conexe, dreptul de inventator, dreptul
asupra programelor de calculator, dreptul asupra desenelor şi
modelelor industriale).
Toate drepturile numite „nepatrimoniale” au şi o latură patri-
monială, mai mult sau mai puţin pregnantă, în funcţie de natura
dreptului respectiv. Astfel, valorificarea unei opere literare sau
ştiinţifice, prin publicarea acesteia, dă naştere unei remuneraţii.
Obţinerea unui brevet de invenţie sau inovaţie dă naştere unui
drept la recompensă. Din încălcarea drepturilor personale nepa-
trimoniale ale unei persoane izvorăsc nu numai prejudicii morale,
dar şi patrimoniale. De exemplu, încălcarea dreptului la libertate
sau integritate fizică a unei persoane dă naştere la dreptul de a
solicita încetarea încălcării acestui drept pentru viitor, dar şi la
un drept la despăgubire.
3. După criteriul dependenţei dintre drepturi în exercitarea

lor, drepturile subiective sunt drepturi subiective principale şi
drepturi subiective accesorii.
Dreptul subiectiv principal este dreptul care are o existenţă
de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi.
Dreptul subiectiv accesoriu este dreptul care nu are o exis-
tenţă de sine stătătoare, soarta sa fiind dependentă de soarta
dreptului principal pe lângă care există.
Această clasificare are la bază principiul potrivit căruia ac-
cesoriul urmează principalul (accesorium sequitur principale) şi
se referă doar la drepturile patrimoniale şi în principal, dar nu
numai, la drepturile reale.
Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă
de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi reale
sau de creanţă.
Sunt drepturi reale principale dreptul de proprietate publică
sau privată şi dezmembrămintele dreptului de proprietate şi drep-
turile reale corespunzătoare proprietăţii publice.
Dreptul de proprietate este reprezentat sub ambele sale
forme – dreptul de proprietate publică (având ca titulari statul şi
unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată
(având ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale).
Titularul unui drept de proprietate are trei prerogative: jus
utendi (usus) – dreptul de a se folosi de bunul aflat în proprie-
tatea sa, jus fruendi (fructus) – dreptul de a-i culege fructele şi
jus abutendi (abusus) – dreptul de a dispune de bunul respectiv.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de uzufruct – dreptul real ce conferă titularului pre-
rogativa folosinţei şi a culegerii fructelor unor bunuri aflate în
proprietatea altei persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia
de a le conserva substanţa;
b) dreptul de uz – dreptul real ce conferă titularului prerogativa
folosinţei şi a culegerii fructelor naturale şi industriale unui bun
aflat în proprietatea altei persoane doar pentru necesităţile sale
şi ale familiei;
c) dreptul de abitaţie – dreptul real ce conferă titularului pre-

rogativa folosinţei unei locuinţe aflate în proprietatea altei per-
soane. Dreptul de abitaţie este practic un drept de uz ce are ca
obiect o locuinţă;
d) dreptul de servitute – dreptul real ce conferă titularului unui
drept de proprietate asupra unui bun imobil (numit fond domi-
nant) prerogativa folosinţei unui alt imobil (numit fond aservit)
aflat în proprietatea altei persoane (de exemplu, servitutea de
trecere). Servitutea este definită de Codul civil ca o sarcină care
grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt
proprietar;
e) dreptul de superficie – dreptul real ce constă în dreptul de a
avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori
în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte
un drept de folosinţă.
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt ur-
mătoarele:
a) dreptul de administrare, care aparţine regiilor autonome
sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau lo-
cale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local;
b) dreptul de concesiune prin care concesionarul are dreptul
şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune;
c) dreptul de folosinţă cu titlu gratuit se acordă, cu titlu gratuit,
pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică;
d) dreptul de preemţiune în virtutea căruia titularul dreptului
de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu priori-
tate un bun. Vânzarea bunului cu privire la care există un drept
de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un
terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de
preempţiune de către preemptor.
Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop garanta-
rea unui drept de creanţă, existenţa sa depinzând de existenţa
dreptului pe care îl garantează.
Sunt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de ipotecă – drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii, prin care se garantează
obligaţia debitorului faţă de creditor şi nu presupune deposeda-
rea debitorului. Ipotecile pot fi legale sau convenţionale.
Contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică
de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ipote-
ca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea
funciară.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se în-
cheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sanc-
ţiunea nulităţii absolute;
b) dreptul de gaj – drept de garanţie reală mobiliară, prin care
se garantează obligaţia debitorului faţă de creditor şi presupune
remiterea bunului mobil al debitorului către creditor. Gajul poate
avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile
emise în formă materializată şi se constituie prin remiterea bunu-
lui sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea aces-
tuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul
garantării creanţei.
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează
fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
c) privilegiul – drept conferit unui creditor, decurgând din ca-
litatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori ai debito-
rului, chiar dacă aceştia sunt ipotecari.
Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în
considerarea creanţei sale, opozabile terţilor fără să fie nece-
sară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege
nu se prevede altfel. Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi
creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost
înscrise mai înainte;
d) dreptul de retenţie – drept în virtutea căruia deţinătorul
unui bun mobil sau imobil – proprietatea altei persoane – are
posibilitatea de a nu-l restitui proprietarului până când acesta
nu-i plăteşte creanţa în legătură cu bunul respectiv.
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să

îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din
acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu
îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a
făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a
cauzat. Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană
poate exercita un drept de retenţie.
Clasificarea drepturilor subiective în principale şi accesorii se
poate aplica şi drepturilor de creanţă.
Sunt drepturi de creanţă accesorii acele drepturi care nu
au o existenţă de sine stătătoare, precum dreptul creditorului
de a pretinde debitorului dobânda aferentă (dreptul accesoriu)
unei creanţe (dreptul principal), dreptul de a pretinde penalităţile
care are au ca izvor clauza penală, dreptul de a pretinde arvună,
dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea etc.
8.4.2.2. Obligaţiile juridice şi clasificarea lor
Reprezentând opusul dreptului subiectiv, obligaţia juridică

poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, constând în a da, a face sau a nu face ceva
şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului[1].
O obligaţie poate fi înţeleasă ca o legătură juridică, o realitate
relaţională, un raport juridic între doi subiecţi distincţi de drept.
Cel care este ţinut de obligaţie, respectiv persoana care dato-
rează un anumit comportament juridic se numeşte subiect pa-
siv, denumit şi debitor. Cel care beneficiază de obligaţie, având
dreptul corelativ de a cere subiectului pasiv comportamentul la
care s-a îndatorat, se numeşte subiect activ, denumit şi creditor.
Obligaţiile se clasifică în:
S. Popescu, op. cit., p. 242; L. Barac, op. cit., p. 72; Gh. Beleiu,
[1]
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 87.
1. După obiectul lor, obligaţiile se divid în obligaţii de a da,

obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv de a
transfera sau de a constitui, în folosul subiectului activ, un drept
real asupra unui bun (proprietar, uzufructuar etc.).
Obligaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a
săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Este o condu-
ită pozitivă care nu este o prestaţie de a da. Această obligaţie
poate fi instantanee, când se executa dintr-o dată (de exemplu,
restituirea bunului împrumutat), sau succesivă, adică se execută
în timp (de pildă, întreţinerea unei persoane).
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv
de a se abţine de la săvârşirea unuia sau mai multor acte sau
fapte determinate, la care ar fi fost îndreptăţit în lipsa angaja
mentului asumat (de exemplu, vânzătorul este obligat să nu
tulbure posesia cumpărătorului, obligaţia de a nu face publică
opera o anumită perioada de timp, obligaţia vânzătorului unui
fond de comerţ de a nu deschide o nouă afacerea identică cu
cea înstrăinată în aceeaşi localitate sau în acelaşi cartier).
2. După obiectul prestaţiei, obligaţiile se divid în obligaţii

de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţiile de rezultat (determinate) sunt acele obligaţii în care
subiectul pasiv este ţinut să procure subiectului activ un anu-
mit rezultat, să realizeze un scop determinat. Potrivit art. 1481
alin. (1) C. civ. 2011, „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul
este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”. De exemplu,
sunt considerate obligaţii de rezultat: obligaţia cărăuşului de a
transporta marfa la destinaţie sau de a transporta o persoană
sănătoasă şi nevătămată într-un anumit loc; obligaţia de a restitui
bunul împrumutat la termen; obligaţia constructorului de a edifica
o anumită construcţie; obligaţia antreprenorului de a preda o
lucrare contractată.
Obligaţiile de mijloace (de diligenţă) sunt acele obligaţii în
care subiectul pasiv este ţinut să depună diligenţele şi să mani-
feste strădania pe care o reclamă urmărirea unui anumit scop
sau a obţinerii unui rezultat, fără ca însuşi rezultatul urmărit să

constituie obiectivul obligaţiei sale (de exemplu, obligaţia medi-
cului de a trata un bolnav în scopul însănătoşirii, obligaţia pro-
fesorului de a pregăti un elev în vederea unui examen, obligaţia
avocatului de a pune în valoare toate diligenţele şi cunoştinţele
pentru a câştiga procesul etc.). Subiectul pasiv nu garantează
subiectului activ că rezultatul urmărit va fi obţinut, aşa cum se
întâmplă în cazul obligaţiilor de rezultat, şi că în caz contrar îi va
repara prejudiciul cauzat. Pentru ca subiectul pasiv să răspundă
contractual, subiectul activ trebuie să facă dovada că primul este
în culpa de a nu fi depus diligenţele necesare şi de a nu fi folosit
mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui re-
zultat. Potrivit art. 1481 alin. (2) C. civ. 2011, „în cazul obligaţiilor
de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
3. După izvorul lor, obligaţiile izvorăsc din actele juridice,

din faptele voluntare şi din faptele involuntare. Izvorul obligaţi-
ilor îl constituie faptele de care legea leagă naşterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic. În sensul larg astfel exprimat,
fapta juridică are în vedere atât actele juridice, cât şi faptele
juridice în sens restrâns (voluntare sau involuntare).
Obligaţiile născute din actele juridice sunt: contractele şi ac-
tele juridice unilaterale.
Contractul este un act juridic şi constă în acordul de voinţă
încheiat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea,
modifica sau stinge raporturi juridice.
Actul juridic unilateral este acel act juridic ce constă în mani-
festarea de voinţă a unei singure persoane (de exemplu, testa-
mentul, declaraţia de acceptare sau de renunţare la succesiune,
revocarea mandatului de către mandant, rezilierea unilaterală
de către locatar a contractului de închiriere a unei locuinţe etc.)
Obligaţiile născute din fapte juridice stricto senso se nasc
voluntar din conduitele oamenilor (acţiuni sau inacţiuni), care pot
fi licite ori ilicite, sau involuntar din fapte care nu sunt conduite
umane, cum sunt fenomenele naturii (evenimente).
4. Deşi orice obligaţie are o natură patrimonială, după forma

ei de expresie, care poate diferi, se poate deosebi între obligaţii
băneşti sau pecuniare şi obligaţii în natură.
Obligaţiile în natură se concretizează în orice prestaţie, mai
puţin în una de a da o sumă de bani (de exemplu, a edifica o
construcţie sau a presta un serviciu de transport).
Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au întotdeauna
ca obiect prestaţia de a remite sau de a plăti o sumă de bani
subiectului activ (creditorului).
Între cele două categorii există importante deosebiri de re-
gim juridic, obligaţiilor pecuniare aplicându-li-se anumite reguli
speciale.
5. După sancţiunea juridică care le este proprie, deosebim

între obligaţiile propriu-zise sau perfecte şi obligaţiile im-
perfecte.
Obligaţiile propriu-zise sau perfecte sunt cele care beneficia-
ză de sancţiune, deci pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei
de coerciţie statală.
Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt cele care nu au sancţiuni
juridice. Ele sunt raporturi juridice obligaţionale pentru executa-
rea cărora subiectul activ nu poate apela la sprijinul organelor
de constrângere ale statului, neavând drept la acţiune în justi-
ţie – în sens material – care să le asigure executarea forţată,
îndeplinirea lor fiind lăsată exclusiv la voinţa subiectului pasiv. În
acest sens, odată ce obligaţia naturală a fost executată subiectul
pasiv nu mai poate solicita ulterior restituirea. Obligaţiile naturale
sunt limitate numeric. De exemplu, obligaţiile care şi-au pierdut,
prin prescripţie extinctivă, dreptul la acţiune. În cazul obligaţiilor
imperfecte, atât timp cât plata a fost făcută de către subiectul
pasiv de bună voie, el nu mai poate cere restituire ei. Practic, o
obligaţie naturală nu poate fi executată decât voluntar.
6. După opozabilitatea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii

obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile şi terţilor.
Obligaţii obişnuite sunt acele obligaţii care incumbă subiec-

tului pasiv faţă de care s-au născut. Obligaţia obişnuită este o
obligaţie opozabilă „între părţi” ca şi dreptul de creanţă.
Obligaţii reale – propter rem – sunt îndatoriri ce corespund
unor drepturi de creanţă care, fiind strâns legate de anumite
drepturi reale sau de posesia unor lucruri, au opozabilitate mai
largă, caracterizându-se prin absenţa unei legături stricte cu per-
soana subiectului pasiv iniţial determinat (de exemplu, obligaţia
stabilită prin lege deţinătorilor de pământ să execute anumite
lucrări de îmbunătăţiri funciare sau să ia măsuri pentru conser-
varea calităţii solului). Ele apar ca sarcini (reale) impuse celor ce
stăpânesc un bun, în special proprietarilor, care sunt ţinuţi de o
anumită conduită tocmai pentru că stăpânesc un bun (obligaţia
de a cultiva terenul). La aceste obligaţii nu se poate determina un
creditor propriu-zis, sancţiunea aplicată fiind de cele mai multe
ori de drept administrativ (amenda contravenţională), dar nu în
beneficiul unui creditor, ci al unei autorităţi publice.
Obligaţii opozabile şi terţilor – scriptae in rem – sunt acele
obligaţii strâns legate de posesia bunului, subiectul activ nepu-
tându-şi satisface dreptul său decât dacă posesorul actual va
respecta dreptul. Este acea obligaţie care se naşte în legătu-
ră cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe
persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului
respectiv. Specific este faptul că executarea lor poate fi cerută
şi unei alte persoane decât subiectul pasiv iniţial. Fiind legate
de lucru, obligaţiile scriptae in rem însoţesc bunul, care, trecând
dintr-o mână în alta, îşi schimbă stăpânul, acesta fiind ţinut să
execute aceeaşi prestaţie la care era ţinut antecesorul său (de
exemplu, în cazul înstrăinării imobilului ce constituie obiectul
locaţiunii, noul proprietar este obligat, în anumite condiţii, să
respecte contractul de locaţiune încheiat de vechiul proprietar).
8.4.3. Obiectul raportului juridic

8.4.3.1. Definirea obiectului raportului juridic
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile

pe care subiectul activ le poate pretinde de la subiectul pasiv,
respectiv pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească,
adică conduita sau prestaţiile părţilor[1].
Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport,
iar bunul (lucrul) la care se referă conduita părţilor este obiectul
material (derivat).
Problema obiectului raportului juridic a dat naştere la multiple
controverse în literatura de specialitate. Soluţia dominantă reţine
că obiectul raportului juridic nu poate consta decât în acţiunea
sau abţinerea pe care subiectul activ – titularul dreptului – o
poate pretinde subiectului pasiv – celui ţinut de obligaţie.
Deşi în mod frecvent prestaţiile părţilor în cadrul unui raport
juridic se referă la bunuri, nu orice raport juridic are şi un obiect
material, un bun.
Între obiectul şi conţinutul raportului juridic intervine o inter-
dependenţă evidentă, legată de întemeierea juridică a acţiunii
sau inacţiunii subiectelor.
Deşi bunurile sunt considerate doar obiect derivat al raportului
juridic, cercetarea acestora nu poate fi ignorată, întrucât caracte-
rele definitorii ale acestora pot determina în mod esenţial natura
raportului juridic şi reglementările aplicabile acestuia.
8.4.3.2. Bunurile şi clasificarea acestora
Bunul reprezintă tot ceea ce se afla în natură şi este percepti-

bil prin simţurile omului, adică are o existenţă materială. Bunurile
sunt lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor materiale
şi culturale, susceptibile de apropriere sub forma drepturilor pa-
trimoniale[2].
[1]
I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Universitatea
[2]
Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 94.
Bunurile sunt definite în art. 535 C. civ. 2011 ca fiind lucrurile,

corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obliga-
ţiilor cu caracter patrimonial ce aparţin unei persoane.
Bunurile au fost clasificate în funcţie de diferite criterii, astfel:
1. După modul de percepere, bunurile sunt corporale sau

incorporale.
Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială,
fiind uşor perceptibile prin simţurile umane.
Bunurile incorporale sunt valori economice care au o existen-
ţă ideală, abstractă (acţiuni, obligaţiuni, titluri de valoare, drepturi
de creanţă).
2. După regimul de circulaţie a bunurilor, acestea se îm-

part în bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
Această categorie de bunuri poate fi subclasificată în:
– bunurile care pot circula în mod liber, putând fi dobândite
sau înstrăinate de orice persoană (spre exemplu, bunurile de
uz casnic, bunurile de consum). Această categorie reprezintă
regula în materie;
– bunurile supuse unui regim special de circulaţie, restricţiile
în circulaţie privind persoanele care le pot dobândi sau înstrăina
ori condiţiile în care se pot încheia actele juridice (de pildă, ar-
mele, muniţiile şi materiile explozive, deşeurile toxice, produsele
şi substanţele stupefiante, metalele, pietrele preţioase şi semi-
preţioase, obiectele de cult, documentele din fondul arhivistic
naţional, bunurile din patrimoniul cultural-naţional).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu
pot face obiectul actelor juridice constitutive sau translative de
drepturi reale.
Din această categorie fac parte bunurile aparţinând proprie

tăţii publice, enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituţie: bogă-
ţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot
fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, pre-
cum şi alte bunuri stabilite de lege. Potrivit art. 136 alin. (4) din
Constituţie, acestea pot fi date în administrare regiilor autonome
ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Sunt,
de asemenea, scoase din circuitul civil terenurile care fac parte
din domeniul public, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991
a fondului funciar.
Se consideră că nu sunt în circuitul civil nici bunurile care,
prin natura lor, nu pot face obiectul unei apropieri, precum aerul
sau lumina soarelui.
Importanţa acestei clasificări priveşte consecinţele nerespec-
tării prevederilor legale referitoare la aceste bunuri, sub forma
nulităţii absolute a actelor încheiate şi, uneori, a răspunderii ad-
ministrative sau penale.
3. După posibilitatea de individualizare, de determinare

a bunurilor, acestea pot fi individual determinate sau generic
determinate.
Bunurile individual determinate (bunurile certe) sunt acele
bunuri care se deosebesc prin însuşirile lor specifice, proprii, de
alte bunuri din aceeaşi categorie (de pildă, produsele unicate, dar
şi bunurile care au anumite caractere specifice, cum ar fi o casă
situată pe o anumită stradă, la un anumit număr, aflată într-o anu-
mită localitate, o suprafaţă de teren situată într-o anumită zonă).
Bunurile generic determinate (bunurile de gen) sunt acele
bunuri care se caracterizează prin însuşiri comune genului cate-
goriei din care fac parte (cum sunt banii, alimentele, combustibilii)
şi se individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.
Clasificarea prezintă interes din punctul de vedere al momen-
tului transmiterii dreptului real, care, în cazul bunurilor individual
determinate, coincide cu momentul realizării acordului de voinţă,
chiar dacă bunul nu s-a predat, iar în cazul bunurilor generic

determinate coincide cu momentul individualizării bunurilor prin
măsurare, cântărire sau numărare.
4. După posibilitatea de înlocuire a bunurilor, unele cu

altele, în executarea unei obligaţii, bunurile pot fi fungibile sau
nefungibile.
Bunurile fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea unei obligaţii.
Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite une-
le cu altele în executarea unei obligaţii, subiectul pasiv nefiind
liberat prin predarea altui bun decât cel datorat.
De regulă, bunurile individual determinate sunt bunuri nefun-
gibile, iar bunurile generic determinate sunt bunuri fungibile. Însă
caracterul de fungibil sau nefungibil depinde nu numai de însu-
şirile naturale ale bunului, ci şi de voinţa părţilor, prin act juridic
un bun fungibil prin natura sa putând fi considerat ca nefungibil.
Exemplul clasic în materie îl constituie împrumutul unei cărţi. Fi-
ind un bun generic determinat şi fungibil, cartea poate fi înlocuită
în momentul restituirii ei cu o alta, de acelaşi autor, cu acelaşi titlu
şi din aceeaşi ediţie. Însă, prin convenţia părţilor, împrumutătorul
poate pretinde să i se restituie exact aceeaşi carte, deoarece
poartă o dedicaţie a autorului, caz în care bunul respectiv devine
un bun individual determinat şi prin urmare nefungibil.
Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul executării
obligaţiilor. Dacă bunul este fungibil, subiectul pasiv este liberat
dacă predă subiectului activ un alt bun de acelaşi fel, iar dacă
bunul este nefungibil, debitorul nu se poate libera decât dacă
predă exact bunul respectiv.
5. Având în vedere criteriul consumării substanţei bunuri-

lor la prima întrebuinţare, acestea sunt bunuri consumptibile
şi neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt bunurile care la prima lor între-
buinţare îşi consumă substanţa sau sunt înstrăinate (precum
alimentele, combustibilii, banii).
Bunurile necomsumptibile sunt bunurile care pot fi folosite în

mod repetat, fără a-şi consuma substanţa sau a fi înstrăinate,
chiar dacă folosirea lor îndelungată presupune un anumit grad
de uzură (de pildă, clădirile, terenurile, maşinile, obiectele de
îmbrăcăminte).
6. Potrivit criteriului producerii de fructe de către bunuri,

acestea se împart în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic dau
naştere altor produse, numite fructe, fără să-şi consume substan
ţa. Conform art. 548 alin. (1) C. civ. 2011, fructele reprezintă
acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanţa acestuia, intrând în această categorie:
a) fructele naturale – sunt produsele directe şi periodice ale
unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe
care pământul le produce de la sine (de exemplu, fructele de
pădure), producţia şi sporul animalelor;
b) fructele industriale – produsele directe şi periodice ale unui
bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele
de orice fel (precum fructele şi legumele de cultură);
c) fructele civile – veniturile rezultate din folosirea bunului de
către o altă persoană în virtutea unui act juridic (precum chiriile,
arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele).
Fructele nu trebuie confundate cu productele, care sunt pro-
dusele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră şi altele asemenea.
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot da naşte-
re altor produse în mod periodic, fără ca prin aceasta să nu-şi
consume substanţa.
7. După posibilitatea împărţirii bunurilor fără ca acestea

să-şi schimbe destinaţia, bunurile sunt divizibile şi indivizi-
bile.
Bunurile divizibile sunt bunurile care pot fi supuse divizării,
fără ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia lor economică. În
principiu, orice bun este divizibil, însă ceea ce interesează este

dacă divizarea lui are sau nu consecinţe cu privire la destina-
ţia sa economică. De regulă, bunurile generic determinate sunt
bunuri divizibile. Astfel, o cantitate de cereale poate fi împărţită
fără să-şi schimbe destinaţia economică.
Bunurile indivizibile sunt bunurile care prin divizare îşi schim-
bă destinaţia economică. Bunurile individual determinate sunt,
de regulă, indivizibile. Un tablou, un automobil sau un obiect de
vestimentaţie nu pot fi comod împărţite în natură fără ca desti-
naţia lor economică să fie afectată.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi consi-
derat indivizibil.
8. După legătura dintre bunuri, deosebim bunuri principale

şi bunuri accesorii.
Bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi folosite în
mod independent, nefiind destinate a servi la întrebuinţarea altor
bunuri.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la întrebuin-
ţarea unor bunuri principale (de pildă, cureaua pentru ceas, che-
ile pentru lacăt, beţele pentru schi, caloriferele pentru un imobil).
Bunurile pot fi principale sau accesorii prin natura lor, dar şi
prin voinţa părţilor participante la un raport juridic.
Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte
regimul juridic al bunurilor accesorii, care îl urmează pe cel al
bunurilor principale, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta
bunului principal (accesorium sequitur principale), inclusiv în caz
de înstrăinare sau de grevare a bunului principal, dacă legea sau
părţile nu au prevăzut altfel. Aşadar, atunci când se datorează
un bun debitorul va fi obligat să predea atât bunul principal, cât
şi bunul accesoriu.
9. După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi
stabilă (spre exemplu, terenurile, construcţiile, plantaţiile). Sunt
bunuri imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, planta-
ţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în

pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorpo-
rat în acestea cu caracter permanent.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot deplasa dintr-un
loc în altul fie prin ele însele, fie cu ajutorul unei forţe străine (de
exemplu, animalele şi toate lucrurile care nu sunt fixate de sol).
Ca o noutate, se precizează expres în actualul Cod civil că
sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în servi-
ciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora.
10. Bunuri aparţinând domeniului public şi bunuri aparţinând

domeniului privat.
Această clasificare priveşte numai statul şi unităţile adminis-
trativ-teritoriale, care pot fi titulari ai dreptului de proprietate pu-
blică sau ai dreptului de proprietate privată (proprietatea privată
a statului), după cum bunurile care le aparţin sunt incluse în
domeniul public de interes naţional, domeniul public de interes
local sau în domeniul privat al acestora.
Domeniul public include bunurile care sunt destinate să ser-
vească folosinţei tuturor persoanelor.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor adminis-
trativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe). Articolul 136
alin. (3) din Constituţie enumeră bunurile care formează obiec-
tul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţi-
al energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.
În acest sens, Legea nr. 18/1991 prevede că aparţin domeniului
public terenurile afectate unei utilităţi publice şi cele pe care sunt
amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii,
reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenu-

rile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele
lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al
mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile
pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, an-
samblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii,
terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care,
potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt
de uz sau interes public.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile
şi insesizabile.
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teri-
toriale include bunuri pe care acestea le folosesc şi care produc
venituri şi pot fi înstrăinate prin acte juridice.
Deosebirea faţă de bunurile din patrimoniul persoanelor fizice
şi juridice priveşte titularul dreptului de proprietate, care este
statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
11. După posibilitatea bunurilor de fi urmărite şi executate

silit pentru plata datoriilor vom deosebi între bunuri sesiza-
bile şi bunuri insesizabile.
Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot face obiectul
executării silite a debitorului. Majoritatea bunurilor fac parte din
această categorie.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot face obiec-
tul executării silite pentru plata unei datorii a subiectului pasiv. De
pildă, sunt bunuri insesizabile lucrurile pentru dormit necesare
debitorului şi familiei sale.
12. După destinaţia economică, bunurile se împart în bu-

nuri mijloace de producţie şi bunuri mijloace de consum.
Bunurile mijloace de producţie sunt bunurile care servesc
la producerea altor bunuri. Acestea se împart, la rândul lor, în:
a) bunurile mijloace fixe – bunuri folosite un timp îndelungat
în procesul de producţie, transmiţându-şi valoarea în mod trep-
tat asupra produselor (de exemplu, uneltele, utilajele, maşinile,

clădirile);
b) bunurile mijloace circulante – bunuri ce se consumă inte-
gral într-un singur proces de producţie şi îşi transmit în întregi-
me valoarea asupra produselor (de exemplu, materiile prime,
combustibilii).
Bunurile mijloace de consum sunt bunurile destinate să ser-
vească necesităţilor materiale şi spirituale ale oamenilor.
De reţinut!
Raportul juridic este definit ca fiind acea categorie de raporturi

sociale reglementate prin norme juridice, raporturi a căror formare,
modificare ori încetare are loc, de regulă, prin prezenţa unui fapt
juridic (acţiune omenească sau eveniment) şi în care părţile se ma-
nifestă ca titulare de drepturi şi obligaţii, ce se realizează, dacă este
necesar, prin forţa coercitivă a statului.
Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa con-
comitentă a unor factori declanşatori, a unor surse. Aceste surse sunt
norma juridică, subiectele raportului juridic şi faptele juridice.
Raportul juridic are caracter social, caracter dublu voliţional, caracter
valoric şi în cadrul său părţile se pot afla fie pe poziţii de egalitate, fie pe
poziţii de subordonare.
Raportul juridic este format din trei elemente structurale, respec-
tiv subiectele raportului juridic, conţinutul raportului juridic şi obiectul
raportului juridic.
Subiectele raporturilor juridice sunt persoanele fizice sau per-
soanele juridice, inclusiv statul, titulare de drepturi şi obligaţii, între
care se stabilesc aceste raporturi.
Capacitatea juridică este acea aptitudine generală şi abstractă
recunoscută de legea în vigoare unei persoane de a avea drepturi
subiective şi de a şi le exercita. Capacitatea juridică este formată din
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drep-
turi şi obligaţii civile (începe la naşterea persoanei şi încetează la
moartea acesteia).
Capacitatea de exerciţiu poate fi deplină, restrânsă sau poate lipsi
(lipsa capacităţii de exerciţiu).
Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor

subiective şi a obligaţiilor care aparţin subiectelor participante la
raportul juridic. Drepturile subiective formează latura activă a con-
ţinutului raportului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă
a acestuia.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile pe
care subiectul activ le poate pretinde de la subiectul pasiv, respectiv
pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică conduita
sau prestaţiile părţilor. Conduita părţilor constituie obiectul juridic al
acestui raport, iar bunul (lucrul) la care se referă conduita părţilor
este obiectul material (derivat).
Capitolul al IX-lea. Răspunderea
juridică
9.1. Premise
Orice faptă a omului poate fi calificată, evaluată şi apreciată

de societatea în care trăieşte ca fiind conformă sau nu cu siste-
mul de valori proprii acelei societăţi. Sfera noţiunii de răspunde-
re este foarte largă, întrucât majoritatea acţiunilor umane sunt
susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere. Răs-
punderea juridică este o formă a răspunderii sociale, legea fiind
cea care urmează să stabilească regulile după care cel care a
săvârşit o faptă reprobabilă urmează să fie obligat la îndepărta-
rea consecinţelor ei negative.
În încercarea de a analiza noţiunea de răspundere juridică,
autorii de drept au elaborat mai multe definiţii.
Mircea Costin, unul dintre cei mai subtili doctrinari români,
propune ca definirea categoriei de răspundere juridică să însem-
ne complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se
nasc ca urmare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiuni-
lor juridice în scopul asigurării raporturilor sociale şi îndrumării
membrilor societăţii în spiritul respectării normelor de drept[1]. Din
definiţia de mai sus rezultă că răspunderea juridică constituie un
raport juridic între stat – prin organele sale – şi persoanele care
au nesocotit prescripţia normelor juridice.
Într-o altă accepţiune, răspunderea juridică apare ca obligaţia
ce revine unui subiect de drept de a suporta consecinţele faptei
sale ilicite prevăzute de legea în vigoare, prin care a adus atin-
gere unui drept subiectiv[2].
[1]
M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1974, p. 14.
[2]
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului. Vol. V. Teoria răspunderii
juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 70.
Categoriei de răspundere juridică nu-i corespunde o instituţie

juridică, aşa cum, de pildă, categoriei răspundere civilă îi cores-
punde instituţia răspunderii civile.
Răspunderea juridică este o metacategorie în raport cu doc-
trinele de ramură, ea incluzând toate categoriile de răspunderi
specifice acestora[1]. Teoria generală a dreptului studiază răspun-
derea şi principiile sale atât la nivelul dreptului intern, cât şi la
nivelul celorlalte sisteme de drept, acesta fiind un concept care
înglobează numai elemente fundamentale ale acesteia.
Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrân-
gere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la
răspundere pe cel ce a încălcat norma de drept, aplicând sanc-
ţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei
vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sanc-
ţiunii aplicate pe baza normei juridice[2]. Pentru a ilustra justeţea
acestei definiri, dispoziţiile Codul civil din 2011 arată că „orice
persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atinge-
re, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane”[3]. În cazurile anume prevăzute de
lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum
şi de ruina edificiului[4].
Caracterul de constrângere al normei reiese din interpretarea
verbului a obliga. Se pune astfel întrebarea cine şi cum poate
să oblige o persoană să facă, să nu facă sau să dea ceva, în
contextul în care aceasta nu şi-ar exprima voinţa în acest sens.
Este previzibil că singurul răspuns este acela că doar statul prin
organele sale poate să-l constrângă pe cel care şi-a încălcat
obligaţia să răspundă conform consecinţelor pe care însăşi legea
le prevede.
[1]
S. Popescu, op. cit., p. 299.
[2]
D. Mazilu, op. cit., p. 310.
[3]
Art. 1349 alin. (1) C. civ. 2011.
[4]
Art. 1349 alin. (3) C. civ. 2011.
9. Răspunderea juridică 121
Din interpretarea definiţiei cu textul de lege sus-menţionat,

deducem următoarele concluzii:
a) oricare ar fi subiectul de drept el răspunde de actele sale;
b) subiectul de drept îşi asumă consecinţele pe care le de-
clanşează, indiferent dacă natura acestora este licită sau ilicită;
c) în măsura în care consecinţele contravin legii, subiectul
îşi asumă vinovăţia sau i se atribuie vinovăţia în baza legii în
vigoare fără a ne preocupa dacă aceste acte sunt săvârşite cu
intenţie sau din culpă;
d) motivul pentru care ar interveni răspunderea juridică sunt
fie lezarea unuia sau mai multor drepturi subiective, fie depăşirea
limitelor juridice ale libertăţii sale[1].
9.2. Structura răspunderii juridice şi caracteristicile

acesteia
Structura răspunderii juridice este construită pe dreptul su-

biectiv al autorităţilor abilitate de a sancţiona pe cei care au
încălcat un drept şi obligaţia acestora de a executa sancţiunea
în limitele prevăzute de norma juridică.
Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta ilicită, iar con-
secinţa acesteia este aplicarea sancţiunii juridice[2].
Sancţiunea juridică se stabileşte în funcţie de conduita ilicită şi
gradul său de pericol social determinat de gravitatea consecinţe-
lor ce decurg din atingerile aduse anumitor interese ale societăţii.
Răspunderea juridică prezintă următoarele caracteristici:
a) normativitatea conferă valoare juridică răspunderii prin
însăşi existenţa normei juridice în vigoare. De pildă, în absenţa
textului de lege cu privire la răspunderea pentru animalele aflate
în paza unei persoane, cel prejudiciat de atacul unui câine nu
şi-ar putea recupera prejudiciul de la proprietarul acestuia întru-
cât acest tip de răspundere nu ar avea suport normativ;
[1]
R. Saleilles, De la personnalité juridique: histoire et théories, ed.
a 2-a, Ed. Rousseau, Paris, 1922, p. 13.
[2]
Gh. Mihai, op. cit., 2004, p. 142.
b) generalitatea asigură apărarea interesului social şi stabi-

litatea relaţiilor sociale;
c) multiformitatea trebuie înţeleasă atât la nivelul dreptului
pozitiv, cât şi la nivelul fiecărei ramuri a acestuia.
În raport cu ramura de drept căreia îi aparţine, răspunderea
juridică poate fi constituţională, penală, civilă sau administrativă.
9.3. Formele răspunderii juridice
Problema răspunderii este întâlnită în toate ramurile dreptului.

Ea se referă la cadrul juridic ce permite aplicarea sancţiunii şi
constrângerii statale bazate pe ideea că orice subiect participant
la circuitul juridic trebuie să-şi asume consecinţele comporta-
mentelor sale contrare dreptului sau al activităţilor ce implică
risc social.
9.3.1. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă este cea mai dezvoltată formă a răspun-

derii juridice şi se prezintă în două subdiviziuni distincte: delic-
tuală şi contractuală.
Răspunderea delictuală are la bază dispoziţiile Codului civil,

respectiv art. 1349 C. civ. 2011[1], precum şi conceptul de delict
civil. Delictul civil reprezintă un comportament ilicit (acţiune sau
omisiune) manifestat în lipsa unui raport contractual preexistent,
care, încălcând normele dreptului obiectiv, cauzează altuia un
prejudiciu prin lezarea unui drept subiectiv sau a unui interes le
gitim al acestuia[2]. Condiţiile acestei răspunderi sunt fapta ilicită,
prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu.
[1]
Art. 1349 alin. (1) C. civ. 2011 dispune că: „orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.
[2]
I. Dogaru, P. Drăghici, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind cadrul

juridic ce impune obligaţia, pentru orice parte a unui contract, de
a-şi asuma prejudiciile ce pot rezulta pentru cealaltă parte din
neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului sau
prin orice altă încălcare a obligaţiilor contractuale, obligaţie core-
lativă cu dreptul părţii prejudiciate de a cere statului respectarea
dreptului[1]. Potrivit art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ. 2011, „Orice
persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
Atunci când, fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndato-
rire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi
şi este obligată să repare acest prejudiciu în condiţiile legii(…)”.
Textul nou adoptat defineşte mai clar noţiunea de răspundere
contractuală. Este evident că se accentuează efectul impunerii
faţă de partea în culpă a unor obligaţii distincte de conţinutul
contractului.
9.3.2. Răspunderea penală
Răspunderea penală este definită ca fiind raportul penal de

constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între
stat, pe de o parte, şi infractori, pe de altă parte, raport complex al
cărui conţinut formează dreptul statului de a trage la răspundere
pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infrac-
ţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi
obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se
supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept
şi restaurării autorităţii legii[2].
Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, definită în Co-
dul penal din 2014 ca fiind fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care
a săvârşit-o[3].
Spre deosebire de delictul civil, care se poate manifesta în
numeroase forme, care nu sunt prevăzute în mod expres de lege,
[1]
[2]
C. Bulai, Drept penal. Vol. III. Răspunderea penală. Sancţiunile
în dreptul penal, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, p. 15.
[3]
Art. 15 alin. (1) C. pen. 2014.
faptele calificate drept infracţiuni sunt definite precis, iar o faptă

care nu este calificată drept infracţiune nu poate atrage o sanc-
ţiune penală. În consecinţă, răspunderea penală este guvernată
de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor[1].
9.3.3. Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională se referă la fapte pe care le-

gea le determină ca periculoase, dar care nu sunt incriminate
de legea penală. Aceasta înseamnă că răspunderea contraven-
ţională nu va putea afecta libertatea individuală prin sancţiuni
privative de libertate.
Contravenţiile, varietatea, reglementarea şi sancţionarea lor
se face printr-o multitudine de acte normative, pornind de la cele
emise de organele locale ale puterii de stat către cele emise de
către organele centrale ale administraţiei publice şi finalmente
până la legea organică. Principala sancţiune a contravenţiilor
este amenda, iar, ca formă a răspunderii, răspunderea contra-
venţională este subsumată răspunderii administrative.
9.3.4. Răspunderea disciplinară
Răspunderea disciplinară intervine atunci când persoanele

încadrate în muncă sau funcţionarii publici încalcă obligaţiile ce
decurg din raportul juridic de muncă, respectiv din raportul juridic
de serviciu. Fapta săvârşită în legătură cu munca şi care constă
într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către sa-
lariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul
intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor
ierarhici, se numeşte abatere disciplinară[2]. Pentru abaterea dis-
ciplinară se aplică sancţiunea disciplinară. Deosebit de aceasta,
răspunderea disciplinară funcţionează în paralel şi cu răspunde-
I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice,

[1]
Ed. Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 111.

[2]
Art. 247 alin. (2) C. muncii (republicat în M. Of. nr. 345 din 18
mai 2011).
rea patrimonială, în cazul salariatului, în cadrul căreia se pune

problema reparării unei daune materiale cauzate angajatorului.
În măsura în care fapta salariatului este prevăzută şi ca infrac-
ţiune sau contravenţie, acesta urmează să răspundă şi potrivit
normelor ce guvernează aceste materii.
Angajatorul va putea fi subiect al răspunderii patrimoniale, al
răspunderii contravenţionale, precum şi al celei penale atunci
când încalcă normele specifice dreptului muncii, care prevăd
sancţiuni patrimoniale, contravenţionale sau penale.
9.3.5. Tipuri specifice de răspundere juridică
Răspunderea constituţională se aplică deţinătorilor unui

mandat politic, guvernului şi membrilor săi. Aceştia sunt ţinuţi
să răspundă pentru actele lor, iar sancţiunile intră fie în catego-
ria celor aplicate chiar de către electori care nu vor mai alege
o persoană care a săvârşit acte contrare legii şi ordinii publice
sau lipsite de bună-credinţă în executarea mandatului primit, fie
în categoria celor dispuse de către legea constituţională, cum
ar fi ridicarea imunităţii, solicitarea demisiei sau chiar demisia în
cazul în care parlamentul le angajează răspunderea.
Apreciem că acest tip de răspundere este neunitar şi impre-
cis, fiind inferior celorlalte forme de răspundere juridică în ce
priveşte rigoarea reglementării.
Răspunderea internaţională este o instituţie juridică a

dreptului internaţional şi priveşte răspunderea statelor pentru
încălcarea dreptului internaţional. Această formă a răspunderii
poate fi atrasă prin mecanisme de angajare specifice dreptului
internaţional.
9.4. Condiţiile răspunderii juridice
Pentru angajarea răspunderii juridice se cer întrunite următoa-

rele condiţii, fiecare fiind necesară, iar împreună fiind necesare şi
suficiente: existenţa faptei ilicite, existenţa vinovăţia făptuitorului,
existenţa rezultatului socialmente periculos şi existenţa unui ra-

port cauzal între fapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos.
9.4.1. Fapta ilicită
Comportamentul ilicit este cel care încalcă dispoziţiile legilor

în vigoare şi aduce atingere exercitării unui drept subiectiv. Ilicit
este orice comportament desfăşurat fără drept, prin intermediul
căruia se încalcă ordinea juridică a societăţii şi este afectată
exercitarea nestingherită a unui drept subiectiv.
Comportamentul ilicit conduce la fapte ilicite. Prin urmare,
odată cu fapta ilicită este sancţionat şi comportamentul făptuito-
rului. În funcţie de ramura de drept, fapta ilicită apare ca o neres-
pectare a obligaţiei contractuale sau ca un delict în materie civilă,
ca infracţiune în materie penală, ca o contravenţie în materia
dreptului administrativ şi ca abatere disciplinară în dreptul muncii.
Fiecare tip de faptă ilicită angajează o formă de răspundere
juridică, cu sancţiunea corespunzătoare. Astfel, identificăm ur-
mătoarele corespondenţe:
a) fapta ilicită civilă – delictul – răspunderea civilă delictuală –
sancţiunea civilă – repararea integrală a prejudiciului;
b) fapta ilicită civilă – încălcarea clauzelor contractuale – răs-
punderea civilă contractuală – sancţiunea civilă – rezoluţiunea
sau rezilierea contractului, plata de daune interese, revocarea
donaţiei pentru ingratitudine etc.;
c) fapta ilicită în dreptul muncii – abatere disciplinară – răs-
pundere disciplinară – sancţiune disciplinară – avertisment,
suspendarea contractului de muncă, retrogradarea din funcţie,
reducerea salariului, desfacerea disciplinară a contractului de
muncă etc.;
d) fapta ilicită administrativă – contravenţia – răspunderea
contravenţională – sancţiunea administrativă – avertismentul,
amenda etc.;
e) fapta ilicită penală – infracţiunea – răspunderea penală –
sancţiunea penală – închisoarea, amenda penală, interzicerea
unor drepturi, confiscarea bunurilor etc.
Comportamentul ilicit se manifestă în două modalităţi: acţiu-

nea (comisiunea) sau inacţiunea (omisiunea).
Prin acţiune subiectul de drept săvârşeşte ceea ce legea in-
terzice. Prin inacţiune subiectul de drept se abţine de la o acţiune
pe care, conform legii, era obligat să o săvârşească. De pildă,
neachitarea unei datorii în termenul prevăzut în contract, cu rea-
credinţă, sau omisiunea de a acorda întreţinere vânzătorului din
contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sunt
inacţiuni ilicite.
9.4.2. Vinovăţia
Vinovăţia constă în atitudinea psihică a autorul comisiunii ori

omisiunii faţă de încălcarea dispoziţiei unei norme de drept şi
faţă de urmările acesteia.
Vinovăţia poate fi analizată sub două aspecte: cognitiv şi vo-
litiv.
Aspectul cognitiv priveşte cunoaşterea de către subiectul de
drept a semnificaţiei normative a consecinţelor faptei sale, dar şi
modul în care acesta şi-a reprezentat acest rezultat.
Aspectul volitiv priveşte însă voinţa subiectului de drept şi
atitudinea acestuia, voită sau nevoită, de a produce rezultatul
ilicit.
Vinovăţia presupune şi implică recunoaşterea capacităţii oa-
menilor de a acţiona cu discernământ. Lipsa vinovăţiei exclude
răspunderea juridică pentru un fapt ilicit.
Existenţa voinţei este probată de consimţământ, iar pentru a
exista vinovăţie persoana care consimte trebuie să aibă discer-
nământ. Tocmai de aceea minorul, alienatul sau debilul mintal,
lipsiţi de discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite, nu
sunt vinovaţi de ea şi nu răspund juridic.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o instituţie juridică potrivit
căreia subiectul nu a săvârşit o faptă ilicită ce i se impută decât
dacă există o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.
Instanţa de judecată poate constata fie că fapta ilicită nu a avut
loc, fie că fapta ilicită a avut loc dar nu subiectul a săvârşit-o sau
a săvârşit-o cu lipsă de discernământ ori datorită presiunii unor
factori externi. În împrejurările descrise mai sus acesta rămâne

nevinovat.
Cât priveşte vinovăţia persoanelor juridice, aceasta nu se
referă nemijlocit la entitatea considerată astfel, ci la persoanele
ce fac parte din conducerea acesteia şi o pot reprezenta legal.
Formele vinovăţiei. Vinovăţia apare sub două forme: intenţia

şi culpa.
Intenţia, la rândul său, are două forme: directă, atunci când
făptuitorul are reprezentarea acţiunii ori inacţiunii sale, a mo-
dului de înfăptuire, anticipează rezultatul socialmente periculos
şi urmăreşte producerea ei, şi indirectă, atunci când subiectul
de drept prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale
ilicite, acceptă eventualitatea producerii lui, dar nu urmăreşte
producerea acestuia.
De asemenea, şi culpa îmbracă două forme, respectiv culpa
simplă (greşeală, neglijenţă, nepricepere), atunci când subiectul
de drept nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă, şi culpa cu prevedere (uşurinţă, impruden-
ţă), atunci când subiectul de drept a prevăzut rezultatul posibil
al faptei sale, dar sperând uşuratic că el nu se va produce, nu a
acceptat acest rezultat şi nu şi l-a dorit.
De pildă, conducătorului auto care conduce regulamentar pe
o porţiune de şosea afectată de intemperii şi acroşează un pieton
de pe marginea drumului i se poate reţine o culpă simplă.
Aceluiaşi conducător auto, care circulă în aceleaşi condiţii
meteo, dar depăşind viteza legală pe acel sector de drum acro-
şează un pieton de pe marginea drumului, i se poate reţine o
culpă cu prevedere.
9.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător
În teoria răspunderii juridice noţiunea de prejudiciu apare ca

element esenţial. Dacă multă vreme, atunci când s-au referit la
prejudiciu, autorii au avut în vedere dauna sau paguba în înţe-
lesul său patrimonial, autorii francezi, mai întâi, iar apoi şi opinii
exprimate în dreptul românesc au început să releve şi aspectul

moral al rezultatului dăunător al faptei ilicite[1].
Prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei lui, cât
şi cu privire la posibilitatea de a stabili întinderea acestuia, fie în
prezent, fie în viitor, pentru a putea fi măsurată răspunderea ju-
ridică a prejudiciatorului. Prejudiciul eventual, a cărei producere
în viitor nu e sigură, nu poate fi reparat.
Prejudiciul trebuie să fie şi direct, adică să fie consecinţa
directă a faptei ilicite.
Prejudiciul trebuie să fie personal – numai cel lezat direct
în exercitarea unui drept subiectiv poate pretinde atât încetarea
săvârşirii faptei abuzive, cât şi repararea prejudiciului creat astfel.
Dreptul la repararea acestuia poate trece asupra moştenitorilor
prejudiciatului sau poate fi exercitat de creditorii acestuia pe ca-
lea acţiunii oblice.
Prejudiciul trebuie să fie „rezultatul încălcării unor drepturi
subiective sau a unor interese legitime, a unor interese rezultate
dintr-o situaţie stabilă de fapt, iar interesele respective să nu fie
contrare regulilor de convieţuire socială”[2].
Pentru a se naşte dreptul persoanei păgubite la reparaţiu-
ne, prejudiciul mai trebuie să îndeplinească o ultimă condiţie, şi
anume aceea de a nu fi fost reparat nici de autorul prejudi-
ciului şi nici de către o terţă persoană, cum ar fi asigurătorul
atunci când paguba pricinuită este şi obiect al unui contract de
asigurare (de exemplu, cel de asigurare de răspundere civilă).
9.4.4. Raportul de cauzalitate
Răspunderea juridică nu poate fi concepută în lipsa raportului

de cauzalitate ce trebuie să existe între fapta abuzivă şi rezultatul
dăunător al acesteia[3].
Raţionamentul în această materie porneşte de la existenţa
faptei ilicite săvârşite de un subiect de drept şi existenţa unui
[1]
I. Albu, U. Ursa, op. cit., p. 248.
[2]
Gh. Mihai, op. cit., 2002, p. 269.
[3]
I. Deleanu, op. cit., p. 107.
rezultat păgubitor. Dacă între cele două elemente se poate de-

termina un raport de cauzalitate atunci subiectul de drept va fi
ţinut să răspundă pentru prejudiciul produs prin fapta sa.
Câtă vreme între fapta ilicită şi prejudiciu nu se poate deter-
mina o legătură cauză-efect, răspunderea juridică nu intră în
discuţie.
Stabilirea concretă a raportului de cauzalitate a suscitat nume-
roase discuţii în literatura de specialitate, propunându-se tratarea
acestui subiect din perspectiva anumitor criterii, elaborându-se
veritabile sisteme de argumentare a poziţiilor adoptate de autori.
Sistemul cauzalităţii necesare[1] porneşte de la definiţia cate-
goriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul,
îl provoacă în mod necesar. Criteriul acestui sistem ar fi legătura
necesară dintre fapta ilicită şi efectul produs – prejudiciul.
Potrivit acestui sistem, nu se află în raport de cauzalitate cu
prejudiciul acele fapte care au constituit nu cauza, ci numai con-
diţiile desfăşurării acţiunii cauzatoare, chiar dacă aceste condiţii
au avut o contribuţie importantă în producerea rezultatului.
Principala deficienţă a acestui sistem constă în lăsarea ne-
sancţionată a acelor fapte care au jucat rolul de condiţii, deşi
chiar autorii arată că „existenţa condiţiilor corespunzătoare cre-
ează posibilitatea pentru un anumit fenomen (cauză) să realizeze
în mod obligatoriu un alt fenomen (efectul)[2].
Pentru a depăşi impasul creat astfel, autorii sistemului „cauzei
necesare” consideră că, „potrivit legii, este posibilă instituirea
unei răspunderi civile a unor persoane care nu au cauzat preju-
diciul, ci au avut rolul numai de condiţii ale cauzării acestora”[3].
Un al doilea sistem este cel care porneşte de la teza indivizi
bilităţii cauzei cu condiţiile[4], sistem ce promovează ideea că în
stabilirea raportului cauzal trebuie să avem în vedere faptul că
[1]
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiin
ţifică, Bucureşti, 1970, p. 92 şi urm.
[2]
Idem, p. 96-97.
[3]
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 202.
[4]
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucu
reşti, 1972, p. 131.
fenomenul cauză nu acţionează izolat, singur, ci că desfăşurarea

lui este condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce direct
efectul păgubitor sau realmente periculos, favorizează totuşi
producerea acestui efect. Teoria propune noţiunea de complex
cauzal sau relaţia cauzală complexă, aptă să explice atât acţiu
nea unitară a unor cauze de diferite tipuri, cât şi acţiunea unitară
a cauzelor şi condiţiilor în direcţia producerii unui efect unic[1].
În contextul celor arătate mai sus, fapta ilicită cauză trebuie
privită în lumina condiţiilor concrete ale săvârşirii sale, şi nu de-
cupată din acest context. Astfel, deşi consecinţa conduitei ilice a
părintelui pare directă, cea a decăderii din drepturile părinteşti o
suportă doar autorul; în împrejurarea în care concubina îl instigă
pe tatăl copilului la un comportament ilicit, care îmbracă forma
unei vătămări corporale, va fi sancţionată penal ca instigator.
Evident, cauzalitatea juridică se manifestă cu particularităţi în
diferite ramuri de drept pozitiv, urmând ca acestea să fie studiate
în detaliu în cadrul cursurilor specifice.
9.5. Cauzele care înlătură răspunderea juridică
Cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt situaţii, stări

sau împrejurări care au ca efect exonerarea de răspundere a
subiectului de drept.
În general, acestea pot fi grupate în trei categorii: cazuri jus-
tificative, cauze străine şi cauze ulterioare săvârşirii faptei ilicite.
9.5.1. Cazuri justificative
Cauzele justificative sunt cauzele ce anihilează, exclud ca-

racterul ilicit al faptei şi, implicit, înlătură răspunderea juridică.
În categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea
de necesitate, constrângerea fizică, iresponsabilitatea, eroarea
de fapt, beţia involuntară completă etc.
[1]
Idem, p. 148.
Legitima apărare este prevăzută atât de Codul penal[1], cât

şi de Codul civil[2] şi reprezintă situaţia în care autorul săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat,
ale altuia ori interesul public.
Starea de necesitate reprezintă situaţia în care o persoana
care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său
ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei
nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat[3].
Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei săvârşi-
te în această stare din cauza constrângerii psihice sub puterea
căreia a acţionat cel care a săvârşit fapta, constrângere care,
înlăturând posibilitatea de aşi determina liber voinţa, exclude
vinovăţia. Pentru a înlătura caracterul ilicit al faptei prejudicia-
bile, starea de necesitate trebuie să îndeplinească următoarele
[1]
Art. 19 C. pen. 2014 prevede că: „(1) Este justificată fapta pre-
văzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. (2) Este în legiti-
mă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului. (3) Se prezumă a fi în legitimă
apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respin-
ge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie,
efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.
[2]
Art. 1360 alin. (1) C. civ. 2013 prevede că: „Nu datorează des-
păgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu”.
[3]
Art. 20 alin. (2) C. pen. 2014 prevede că: „Este în stare de nece-
sitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori
al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat”.
condiţii: să fie vorba de un pericol grav şi iminent; pericolul să

nu fie înlăturat prin alte mijloace; pericolul să ameninţe viaţa, in-
tegritatea corporală, sănătatea unei persoane, un bun important
sau un interes public; prin fapta respectivă să se producă urmări
mai puţin grave decât acelea care s-ar fi produs în cazul în care
fapta nu s-ar fi săvârşit.
Există diferenţe între înlăturarea răspunderii penale şi înlătu-
rarea răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte starea de
necesitate. Astfel, art. 1361 C. civ. 2011 prevede că „cel care,
aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile
altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudi-
ciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat,
potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”.
Constrângerea fizică şi morală. Constrângerea fizică[1]
constă în presiunea pe care o forţă fizică, căreia nu se poate
rezista, se exercită asupra fizicului unei persoane din care cauză
aceasta nu mai acţionează liber şi comite o faptă ilicită. De ase
menea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza
unei constrângeri morale[2] exercitată prin ameninţarea cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care
nu putea fi înlăturat în alt mod. În asemenea situaţii persoana
constrânsă fizic sau moral prevede urmările acţiunii (inacţiunii),
însă nu le doreşte şi nici nu le acceptă, fiindcă nu are posibilitatea
de a hotărî şi de a acţiona liber, deci nu acţionează cu vinovăţie.
Pentru a exista constrângere fizică/morală trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii: să existe o constrângere directă asupra
fizicului/psihicului unei persoane; persoana constrânsă să nu poa
tă rezista acestei energii/persoanei respective să i se trezească
o temere serioasă; fapta comisă de către persoana constrânsă
[1]
Art. 24 C. pen. 2014 prevede că: „Nu este imputabilă fapta pre-
văzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
[2]
Art. 25 C. pen. 2014 prevede că: „Nu este imputabilă fapta pre-
văzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptui-
torului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod”.
trebui să fie o faptă ilicită/pericolul să nu poată fi înlăturat decât

prin comiterea faptei pretinsă de cel care ameninţă.
Iresponsabilitatea constă în incapacitatea psihofizică a unei
persoane, care, din cauza alienaţiei mintale sau a altor cauze,
nu-şi poate da seama de acţiunile (inacţiunile) sale şi de urmările
acestora sau, lipsindu-i voinţa, nu poate fi stăpână pe aceasta
şi săvârşeşte o faptă antisocială. Starea de iresponsabilitate se
constată întotdeauna de către experţi, în cadrul instituţiilor sani-
tare care se pronunţă asupra capacităţii psihofizice.
Eroarea de fapt constituie o cauză care exonerează de răs-
punderea penală, contravenţională sau disciplinară şi, cu unele
excepţii, de răspunderea civilă, ca o consecinţă a lipsei vinovă-
ţiei. Dacă însă eroarea este consecinţa propriei culpe, nepregă-
tire profesională corespunzătoare, neînsuşirea corectă a unor
cunoştinţe necesare executării unei activităţi etc., atunci eroarea
nu duce la exonerarea răspunderii.
Cu privire la actele civile, identificăm: eroarea obstacol şi
eroarea viciu de consimţământ. Eroarea obstacol priveşte în-
suşi natura actului ce urmează a fi încheiat, iar eroarea viciu de
consimţământ vizează substanţa obiectului convenţiei respective
sau partea.
9.5.2. Cauze străine
Cauzele străine exoneratoare de răspundere sunt cele care

înlătură raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În categoria acestor cauze intră forţa majoră, cazul fortuit, fapta
victimei, fapta unui terţ etc.
Forţa majoră este definită în art. 1351 alin. (2) C. civ. 2011 ca
fiind „este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil
şi inevitabil”.
Astfel, pentru ca un eveniment sau o anumită împrejurare să
poată fi calificată forţă majoră este necesar să se îndeplinească
în mod cumulativ trei condiţii:
– să fie externă, adică să fie o împrejurare care îşi are originea

în afara celui care în aparenţă ar fi chemat să răspundă, precum
şi în afara câmpului său de activitate;
– să fie imprevizibilă, adică să se fi produs într-un moment în
care nu exista nicio raţiune să se creadă că un atare eveniment
s-ar putea produce;
– să fie absolut invincibilă şi inevitabilă, ceea ce presupune că
nici o altă persoană nu ar fi putut învinge sau evita producerea
evenimentului.
Cazul fortuit este o împrejurare care înlătură caracterul ilicit
al faptei în cazul în care o împrejurare imprevizibilă schimbă
rezultatul firesc al faptei iniţiale şi conferă acesteia caracter ilicit.
Codul civil 2011 defineşte cazul fortuit în art. 1351 alin. (3) ca
fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de
către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul
nu s-ar fi produs”, iar Codul penal 2014 prevede în art. 31 că „nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat
e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Împrejurările ce constituie caz fortuit pot fi împrejurări interne,
care îşi au originea în câmpul de activitate al celui care este sau
ar fi chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor şi animalelor
acestuia (de pildă, viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabri-
caţie), sau împrejurări externe, care nu au caracter extraordinar
şi nu puteau fi prevăzute şi nici prevenite ori evitate cu diligenţă
şi prudenţă obişnuită (de pildă, ploile torenţiale, cutremurele de
mică intensitate care se produc frecvent în anumite zone terito-
riale, inundaţiile care se produc în mod obişnuit în unele locuri
în fiecare primăvară).
Distincţia dintre cazul fortuit şi forţa majoră prezintă impor-
tanţă mai ales în spaţiul răspunderii delictuale, motivat de faptul
că în Codul civil sunt prevăzute situaţii de excepţie când numai
forţa majoră exclude răspunderea delictuală. Astfel de situaţii
sunt: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în gene-
ral (art. 1376-1377 C. civ. 2011); răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animalele ce le avem în pază juridică (art. 1375 şi
art. 1377 C. civ. 2011); răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de ruina edificiului (art. 1378 C. civ. 2011).
În materie contractuală, distincţia dintre forţa majoră şi cazul

fortuit nu îşi are rostul întrucât debitorul este apărat de răspun-
dere în ambele situaţii, cu excepţia răspunderii transportatorului
în contractul de transport de persoane (art. 2004 C. civ. 2011)
şi răspunderea în contractul de depozit necesar (art. 2124-2126
C. civ. 2011).
9.5.3. Cauze ulterioare
În această a treia categorie vom include cauzele care, fără să

excludă caracterul ilicit al faptei, înlătură fie răspunderea juridică,
fie înlătură executarea măsurilor de constrângere derivând din
răspunderea juridică.
În dreptul penal, cauzele care, fără să excludă caracterul
penal al faptei, înlătură răspunderea juridică, respectiv consecin-
ţele care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite sunt amnistia
(art. 152 C. pen. 2014), prescripţia răspunderii penale (art. 153
C. pen. 2014), lipsa plângerii prealabile (art. 157 C. pen. 2014),
retragerea plângerii prealabile (art. 158 C. pen. 2014) şi împă-
carea (art. 159 C. pen. 2014).
Amnistia este un act al puterii de stat prin care se înlătură
răspunderea penală sau executarea sancţiunii pronunţate. Ast-
fel, prin amnistie statul renunţă la tragerea la răspundere pena-
lă, restrângându-se în felul acesta câmpul de aplicare al legii
penale în vigoare cu privire la anumite infracţiuni ori sancţiuni
aplicate. Dacă intervine înainte de condamnare amnistia înlă-
tură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare
înlătură şi executarea pedepsei, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării. Amnistia nu are efecte însă asupra drepturilor
persoanei vătămate, deci nu înlătură acţiunea civilă.
Graţierea este măsura de clemenţă acordată de Preşedin-
tele României şi de Parlament care constă în înlăturarea totală
sau parţială a executării pedepsei sau comutarea ei în alta mai
uşoară. Ea are un caracter obligatoriu şi personal şi poate fi
acordată în mod individual de către Preşedintele României sau
în mod colectiv de către Parlamentul României.
Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răs-

punderii penale, ca urmare a trecerii unui anumit interval de timp
de la săvârşirea faptei.
Nu doar în dreptul penal există instituţia prescripţiei, ea inter-
venind în toate ramurile de drept după trecerea unui interval de
timp stabilit de lege, în care titularii drepturilor subiective afectate
printr-o faptă ilicită trebuiau să fi efectuat actele necesare pentru
stabilirea răspunderii juridice sau executarea unei hotărâri jude-
cătoreşti definitive. Astfel, împlinirea termenului de prescripţie,
fără ca titularii drepturilor sau organele competente să fi acţionat,
poate conduce la înlăturarea răspunderii juridice sau la înlătu-
rarea executării sancţiunii. Vorbim în acest caz de prescripţia
extinctivă, spre deosebire de prescripţia achizitivă, care este un
mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin
posesia îndelungată a unui bun imobil şi în condiţiile prevăzute
de lege (uzucapiune).
De reţinut!
Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrân-
gere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răs-
pundere pe cel ce a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea
prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de
a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe
baza normei juridice.
Structura răspunderii juridice este construită pe dreptul su-
biectiv al autorităţilor abilitate de a sancţiona pe cei care au încălcat
un drept şi obligaţia acestora de a executa sancţiunea în limitele
prevăzute de norma juridică.
Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta ilicită, iar con-
secinţa acesteia este aplicarea sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică prezintă următoarele caracteristici: norma-
tivitate, generalitate, multiformitate.
Răspunderea civilă este cea mai dezvoltată formă a răspunderii
juridice şi se prezintă în două subdiviziuni distincte: delictuală şi
contractuală.
Răspunderea penală este definită ca fiind raportul penal de con-
strângere, născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe
de o parte, şi infractori, pe de altă parte, raport complex al cărui con-

ţinut formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor,
de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi
de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de
a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.
Temeiul răspunderii penale este infracţiunea.
Răspunderea contravenţională se referă la fapte pe care legea
le determină ca periculoase, dar care nu sunt incriminate de legea
penală.
Răspunderea disciplinară intervine atunci când persoanele în-
cadrate în muncă sau funcţionarii publici încalcă obligaţiile ce de-
curg din raportul juridic de muncă, respectiv din raportul juridic de
serviciu, obligaţii care formează în totalitatea lor disciplina muncii.
Condiţiile răspunderii juridice sunt: existenţa faptei ilicite, exis-
tenţa vinovăţia făptuitorului, existenţa rezultatului socialmente pe-
riculos şi existenţa unui raport cauzal între fapta ilicită şi rezultatul
socialmente periculos.
Cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt situaţii, stări
sau împrejurări care au ca efect exonerarea de răspundere a subiec-
tului de drept. În general, acestea pot fi grupate în trei categorii:
a) cazuri justificative – care anihilează, exclud caracterul ilicit al
faptei şi, implicit, înlătură răspunderea juridică. În categoria cauze-
lor justificative intră legitima apărare, starea de necesitate, constrân-
gerea fizică, iresponsabilitatea, eroarea de fapt, beţia involuntară
completă etc.;
b) cauze străine exoneratoare de răspundere – care înlătură raportul
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În categoria acestor
cauze intră forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei, fapta unui
terţ etc.;
c) cauze ulterioare – care fără să excludă caracterul ilicit al faptei
înlătură fie răspunderea juridică, fie înlătură executarea măsurilor
de constrângere derivând din răspunderea juridică. În această ca-
tegorie se includ: amnistia, graţierea, prescripţia extinctivă, lipsa
plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea.
Bibliografie
Albu I., Ursa U., Răspunderea civilă pentru daunele morale,

Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979
Andreşan-Grigoriu B., Tudorel Şt., Drept comunitar, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
Anghel I.M., Deak Fr., Popa M.F., Răspunderea civilă,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Aubert J.L., Introduction au droit et thèmes fondamentaux du
droit civil, Ed. Armand Colin, Paris, 1992
Barac L.,Teoria generală a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994
Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Su-
biectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001
Beleiu Gh., Drept civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007
Bîrsan C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Comentarii pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
Boboş Gh., Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didac-
tică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Boboş Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1996
Bulai C., Drept penal. Vol. III. Răspunderea penală. Sanc-
ţiunile în dreptul penal, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982
Cârstea V., Drept financiar public, Ed. Dacia Europa Nova,
Lugoj, 2000
Ceterchi I., Luburici M., Teoria generală a statului şi dreptului,
Universitatea Bucureşti, 1983
Ceterchi I., Luburici M., Teoria generală a dreptului, Univer-
sitatea Bucureşti, 1989
Costin M., Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1974
Dabin J., Théorie générale du droit, Ed. Dalloz, Paris, 1969
Dănişor D.C., Dogaru I., Dănişor Gh., Teoria generală a drep-
tului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
Dijon X., Méthodologie juridique. L’application de la norme,

Notre-Dame de la Paix, Namur, 1989
Djuvara M., Teoria generală a dreptului, vol. I, Ed. Socec,
Bucureşti, 1930
Dogaru I., Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertăţile publice,
Ed. Zamolxe, Chişinău, 1998
Dogaru I., Drăghici P., Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Şti-
inţifică, Bucureşti, 1999
Dongoroz V., Drept penal. Partea generală, Ed. „Tirajul” –
Institut de arte grafice, Bucureşti, 1939
Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1972
Filipescu I.P., Dreptul internaţional privat, vol. I, Ed. Proarca-
dia, Bucureşti, 1993
Geny Fr., Science et technique en droit privé positif, vol. I,
Ed. Recueil Sirey, Paris, 1922
Humă I., Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei „Che-
marea”, Iaşi, 1993
Iftime E., Teoria generală a dreptului, Ed. Didactică şi Peda-
gogică, Bucureşti, 2013
Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001
Jèze G., Revue de droit public, vol. XXVIII, 1921
Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucu-
reşti, 2000
Laurent Fr., Principes de droit civil, Bruxelles, Bruylant-
Christophe, Paris, Librairie A. Marescq, ed. a 3-a, 1878
Longinescu S.G., Elemente de drept roman, vol. I, Ed. Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1926
Mazilu D., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
Mihai Gh., Motica R., Fundamentele dreptului. Teoria şi filo-
sofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997
Mihai Gh., Fundamentele dreptului. Vol. V. Teoria răspunderii
juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
Mihai Gh., Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Bibliografie 141
Mihai Gh., Teoria dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004
Mihai Gh., Teoria dreptului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucu-
reşti, 2008
Motica R.I., Mihai Gh., Introducere în studiul dreptului, vol. I
şi II, Ed. Alma-Mater, Timişoara, 1995
Pasquier C., Introduction à la théorie générale et à la philo-
sophie du droit, Sirey, Paris, 1937
Popa N., Teoria generală a dreptului, ed. a 7-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002
Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 1990
Popescu S., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
Popescu T.R., Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucu-
reşti, 1994
Roubier P., Droits subjectifs et situations juridiques, Ed. Dalloz,
Paris, 1963
Saleilles R., De la personnalité juridique: histoire et théories,
ed. a 2-a, Ed. Rousseau, Paris, 1922
Santai I., Introducere în studiul dreptului, Universitatea din
Sibiu, 1991
Savatier R., L’inflation législative et l’indigestion du corps
social, Requel Dalloz, Paris, 1977
Savigny Fr.C., System des heutigen römischen Rechts,
Berlin, 1840
Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obliga
ţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
Streteanu F., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Ţiclea Al., Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007
Vonica R.P., Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
Noul Cod penal.
Noul Cod de procedurã penalã
cu legea de punere în aplicare, expunere de motive, index alfabetic
ediþia a 3-a revizuitã, actualizat 7 ianuarie 2014
Prezenta ediþie cuprinde modificãrile aduse Legii

nr. 255/2013 prin O.U.G. nr. 116/2013 (publicatã
în M. Of. nr. 837 din 24 decembrie 2013 ºi intratã în
vigoare la 30 decembrie 2013).
Lucrarea reuneºte cele douã noi legi de bazã în
materie penalã ºi de procedurã penalã, oferind o
bazã teoreticã de studiu practicienilor, cadrelor
didactice, studenþilor, dar ºi tuturor celor interesaþi
978-606-522-736-1 sã cunoascã dispoziþiile care, potrivit legilor de punere
18 lei, 544 p. în aplicare, vor intra în vigoare la 1 februarie 2014.
Sunt redate noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009), actualizat cu modificãrile ºi completãrile aduse
prin Legea nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr. 63/
2012 (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) ºi Legea de punere în aplicare
nr. 187/2012 (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), respectiv noul Cod
de procedurã penalã adoptat prin Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din
15 iulie 2010), actualizat cu modificãrile ºi completãrile aduse prin Legea
de punere în aplicare nr. 255/2013 (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013).
Toate modificãrile ºi completãrile au fost inserate direct la nivelul fiecãrui
articol din cele douã coduri, iar, acolo unde a fost cazul, sub textele de lege
au fost aºezate dispoziþiile interpretative ºi cele de aplicare, precum ºi cele
privind situaþiile tranzitorii.
De asemenea, sunt prezentate expunerile de motive la proiectele Legilor de
punere în aplicare, care sintetizeazã substanþa modificãrilor aduse noului
Cod penal, respectiv noului Cod de procedurã penalã ºi legilor speciale în
materie.
Cartea mai cuprinde o tablã de materii detaliatã, precum ºi un index alfabetic
pentru fiecare cod, care nu fac parte din textele oficiale ale acestora, ci
faciliteazã orientarea ºi identificarea mai rapidã a instituþiilor/cuvintelor-
cheie cãutate.
Noul Cod civil ºi Legea de punere
în aplicare
corespondenþa cu reglementãrile anterioare,
legislaþie conexã ºi index alfabetic
ediþia 8 revizuitã, actualizat 15 noiembrie 2013
Lucrarea de faþã cuprinde textul noului Cod

civil ºi Legea de punere în aplicare, actua-
lizate pânã la data de 15 noiembrie 2013.
Legea nr. 71/2011 cuprinde, în mare, trei
categorii de prevederi: 1. dispoziþii tranzitorii
ºi de punere în aplicare a noului Cod civil;
978-606-678-645-4 2. dispoziþii de modificare ºi completare a
19 lei, 704 p. acestuia ºi 3. dispoziþii de modificare ºi
completare a diferitelor legi speciale. Dispoziþiile de modificare
ºi completare a textelor din noul Cod civil cuprinse în Legea
nr. 71/2011 nu au mai fost redate separat, întrucât ele sunt înglo-
bate în codul republicat oficial în M. Of. nr. 505 din 15 iulie
2011 “ forma reprodusã în cartea de faþã. Celelalte dispoziþii de
sine stãtãtoare ale Legii de punere în aplicare, mai puþin dispoziþiile
de modificare ºi completare a diferitelor legi speciale, sunt redate
integral ca lege separatã faþã de cod.
Textul noului Cod civil este însoþit de note de trimitere cãtre
toate articolele corespondente din vechiul Cod civil, Codul
comercial, Codul familiei, Decretul nr. 167/1958 ºi toate celelalte
acte normative anterioare al cãror conþinut a fost absorbit în Codul
civil. De asemenea, se fac trimiteri la legislaþia conexã.
Cartea cuprinde ºi o tablã de materii detaliatã, precum ºi un
index alfabetic, care nu fac parte din textul oficial al Codului
civil, ci au fost întocmite de Editura Hamangiu, pentru a face
mai uºoarã cãutarea prin cele 2.664 de articole ale acestuia.

Volumul Lectii de Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volumul Lectii de Teoria Generala A Dreptului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lecţii de

Teoria generală a dreptului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Elaborarea unui manual ce include lecţii pentru studenţi şi

Capitolul al II-lea. Sistemul dreptului pozitiv___________ 7

Capitolul al III-lea. Izvoarele dreptului obiectiv_________ 26

Capitolul al IV-lea. Izvoarele dreptului subiectiv_______ 36

Capitolul al V-lea. Norma juridică___________________ 50

Capitolul al VI-lea. Interpretarea normei juridice_______ 58

Capitolul al VII-lea. Aplicarea dreptului în timp,

Capitolul al VIII-lea. Raportul juridic_________________ 83

8.2.3. Faptele juridice_________________________ 86

Capitolul al IX-lea. Răspunderea juridică____________ 119

Pentru a înţelege ce înseamnă dreptul din perspectiva Te-

de călător. Astfel, călătorului îi revine obligaţia de a respecta

Contractul de transport de persoane este reglementat în art. 2002

şi urm. C. civ. 2011.

obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-l

care nu dau naştere unor drepturi subiective, ci formează reguli

1.2. Ştiinţa dreptului

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, so-

De altfel, limita dintre „Filosofia dreptului” şi „Teoria generală

H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti,

Dreptul pozitiv este dreptul în vigoare la un moment dat într-un

Dreptul pozitiv este format din ansamblul normelor juridice

varianta regimului separaţiei de bunuri[1], a cărei gestionare este

2.2. Diviziunea dreptului în drept intern şi drept in­

Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice în vi-

A. Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile intersta­

răspunderea penală pentru aceste tipuri de infracţiuni tinzând

B. Dreptul internaţional privat se defineşte ca fiind ansamblul

2.3. Diviziunea dreptului intern în drept public şi drept

După criteriul interesului ocrotit de lege, jurisconsultul roman

T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti,

ordinea publică, securitatea socială, interesul general. Statul nu

dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul funciar, dreptul me-

2.4. Ramura de drept

Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept. În

niale reale (care au în conţinutul lor drepturi reale[1]) şi obligaţio-

atunci când ne referim la relaţiile guvernate de dreptul public,

A. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului pu-

B. Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce

C. Dreptul financiar este o ramură a dreptului public des-

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,

Bucu­reşti, 2001, p. 121.

zite şi taxe, de a le administra în mod corespunzător şi de a le

D. Dreptul penal este ramura dreptului public ce cuprinde

E. Dreptul muncii este ramura de drept mixtă alcătuită din

F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2.

patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei

F. Dreptul mediului înconjurător este ramura de drept mixtă

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi

G. Dreptul comercial este ramura dreptului privat care cu-

H. Dreptul civil, fără îndoială cea mai importantă ramură a

2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.

I. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile intersta­­

J. Dreptul internaţional privat este reprezentat de ansam-

juridice private cu element de extraneitate (indiferent dacă aces-

K. Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme

L. Dreptul procesual penal este definit ca sistemul de norme

Bunul ce formează obiectul unei convenţii se află într-o ţară

2.2. Diviziunea dreptului în drept intern şi drept in

A. Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile intersta

Bucureşti, 2001, p. 121.

I. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile intersta