Teste

Adrian Stoica
- coordonator -
Adrian Stoica Gabriel

Mihai Mădălina Botină
Cristina Ramona Duţă
Gabriel Grigore
Valentin Beleniuc
Teste-grilă
pentru examenele
de admitere în
profesiile juridice
LU
Drept civil
Drept procesual civil
< Peste 2500 de teste-grilă

Conform ultimelor modificări legislative
UJ
COLECŢIA EXAMENE
TESTE-GRILA PENTRU EXAMENELE DE ADMITERE ÎN

PROFESIILE JURIDICE
DREPT CIVIL Şl DREPT PROCESUAL CIVIL
Adrian STOICA
- 2015-prezent: Profesor universitar în cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative;
- 2016-prezent: Decan al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 2006-prezent: Trezorier adjunct, Secretar al Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti, actualmente, Consultant
permanent al Biroului Executiv al Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti;
- 1999-prezent: executor judecătoresc;
- Titlul tezei de doctorat: „Executarea silită imobiliară”, coordonator prof. univ. dr. loan Leş;
- articole publicate în reviste naţionale şi internaţionale de specialitate sau cărţi publicate la edituri naţionale/internaţionale.
Gabriel MIHAI, este doctor în drept al Universităţii din Bucureşti din anul 2001 ,cu teza intitulată „Sistemul măsurilor procesual
penale cu privire specială la măsurile de prevenţie”, sub coordonarea prof. univ. dr. Ion Neagu.
De la absolvirea studiilor universitare în anul 1986 este avocat în Baroul Constanţa, îndeplinind în mai multe mandate
funcţia de consilier al Baroului Constanţa şi, respectiv, vicepreşedinte sau membru al Comisiei de disciplină din cadrul aceluiaşi
barou.
Din anul 2004 a dobândit atestatul de arbitru activând neîntrerupt în această calitate la Curtea de Arbitraj Comercial şi
Maritim Constanţa. Gabriel Mihai este profesor universitar doctor la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul
Universităţii „Ovidius” Constanţa, fiind directorul departamentului de Drept.
Autor a numeroase cursuri, monografii, studii şi articole în domeniul dreptului privat, prof. univ. dr. Gabriel Mihai este titularul
cursurilor de Drept comercial, Dreptul comerţului internaţional, Arbitraj, Dreptul protecţiei consumatorului şi Arbitraj maritim.
Mădălina BOTINĂ
Mădălina Botină este în prezent conferenţiar universitar doctor în cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative -
Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
în perioada 2005-2008, aceasta a urmat stagiul de doctorat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca sub îndrumarea
Profesorului Ion Turcu. Cu prilejul acestei colaborări, autoarea a elaborat şi publicat împreună cu conducătorul de doctorat, o serie
de articole apreciate în doctrina de specialitate, culminând cu publicarea unor părţi importante din teza de doctorat intitulată .Averea
debitorului în procedura insolvenţei”, în Tratatul teoretic şi practic de drept comercial, voi. I şi II, publicat la Editura C.H. Beck, în
anul 2008.
Remarcabila activitate didactică şi profesională a doamnei conferenţiar universitar doctor Botină Mădălina, a fost şi este
însoţită permanent, de o susţinută activitate ştiinţifică şi publicistică, concretizată în cursuri universitare, studii şi articole publicate în
ţară şi în străinătate la edituri şi publicaţii prestigoioase din domeniul dreptului. Majoritatea lucrărilor - de o certă valoare ştiinţifică -
au fost publicate în reviste de specialitate cu impact asupra specialiştilor din domeniile abordate: Revista de Drept Comercial,
Studia Universitatis Babeş-Bolyai. lurisprudentia, Acta Universitatis Lucian Blaga. Iurisprudentia, Revista de insolvenţă Phoenix,
Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale.
De asemenea, activitatea sa de cercetare ştiinţifică s-a concretizat în elaborarea unui număr important de lucrări prezentate
la conferinţe naţionale şi internaţionale de prestigiu, ulterior publicate în reviste de specialitate cotate în baze de date internaţionale.
Aceste rezultate demonstrează strădania doamnei Botină Mădălina, de a-şi perfecţiona în mod constant abilităţile de cercetător
ştiinţific, contribuind la lărgirea orizontului cunoaşterii în domeniul dreptului privat.
Cristina Ramona DUŢĂ, judecător din anul 1998, la Tribunalul Constanţa din anul 2004, iar din data de 01.07.2018 Vicepreşedinte al
acestei instanţe.
Doctor în Drept civil din anul 2011, cu lucrarea intitulată „Raporturile patrimoniale dintre soţi la confluenţa dispoziţiilor dintre
Vechiul şi Noul Cod civil”, sub coordonarea prof. univ. dr. Alexandru Bacaci al Facultăţii de Drept din Sibiu.
Colaborator al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa, în calitate de lector
univ., din anul 2015, la materiile Drept civil. Obligaţii - activităţi de seminar, Drept European - curs şi seminar, Drept civil. Succesiuni
- Curs şi seminar, Drept comparat. Sisteme de Drept - curs. în curs de titularizare în cadrul aceleiaşi facultăţi.
Autoare a numeroase articole publicate în revista Dreptul, Revista Română de Jurisprudenţă, Revista Română de Executare
Silită.
Gabriel GRIGORE
Activitate profesională
1993 - judecător definitiv la Judecătoria Constanţa;
1995 - vice preşedinte al Judecătoriei Constanţa;
1997 - avocat, membru al Baroului Constanţa;
2007 - membru al consiliului Baroului Constanţa;
2011-2018 - Decan al Baroului Constanţa şi membru al Consiliului uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Activitate didactică
2005 - lector la Universitatea Ovidius din Constanţa
2011 - doctor, Academia de Studii Economice, Bucureşti, domeniul drept, conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. Brânduşa
Ştefănescu; Teza doctorat: „Contractul internaţional de navlosire charter-partf.
Discipline de curs şi seminar: Drept civil. Teoria generală a dreptului civil; Drept civil. Subiectele dreptului civil; Drept
procesual civil.
Grigore-Valentin BELENIUC
- doctor în drept din anul 2018, calificativul - „Magna cum laude”, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept, cu teza de
doctorat intitulată „Contractul de întreţinere”, sub coordonarea prof. univ. dr. Sevastian Cercel;
- avocat din anul 2014, în Baroul Constanţa;
- asistent universitar colaborator la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa,
la disciplinele la seminar: Drept civil. Contracte speciale, Drept civil. Drepturi reale, Dreptul european al concurenţei, Organizarea
sistemului judiciar şi a profesiilor juridice.
Activitate publicistică:
- Grigore-Valentin Beleniuc, Contractul de întreţinere, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019;
-Adrian Stoica, Grigore-Valentin Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Note de Curs. Teste-grilă, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2019;
- autor sau coautor a peste 10 lucrări/articole publicate în revistele de specialitate.
Coordonator
Prof. univ. dr. Adrian Stoica
Prof. univ. dr. Adrian Stoica Prof. univ. dr. Gabriel Mihai
Conf. univ. dr. Mădălina Botină Lect. univ. dr. Cristina Ramona Duţă
Lect. univ. dr. Gabriel Grigore Asist. univ. dr. Valentin Beleniuc
TESTE-GRILĂ PENTRU
EXAMENELE DE ADMITERE ÎN
PROFESIILE JURIDICE
DREPT CIVIL Şl DREPT PROCESUAL CIVIL
Universul Juridic
Bucureşti
2019
- -
Editat de Universul Juridic SRL.
Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) şi este considerată editură cu
prestigiu recunoscut.
Copyright © 2019, Universul Juridic SRL.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Universul Juridic SRL.
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fară acordul scris al Universul Juridic SRL.
ţ Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fară ştampila şi semnătura Editurii sau,
• după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.
*' \ Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă!

Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt
ignorate şi încălcate într-o măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a
devenit necesară apărarea lor prin forţa şi sub sancţiunea legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru
cititorii săi:
/> conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la un an sau cu amendă reproducerea, fară autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor
recunoscute de lege, a operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi
conexe;
/> conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau
parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent,
prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a
unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea autorităţilor competente,
în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror deţinător este în baza contractelor de
editare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Teste-grilă pentru admiterea în profesiile juridice :
drept civil şi drept procesual civil / prof. univ. dr. Adrian
Stoica (coord.), prof. univ. dr. Gabriel Mihai, conf. univ.
dr. Mădălina Botină,.... - Bucureşti: Universul Juridic,
2019 Conţine bibliografie ISBN 978-606-39-0466-0
I. Stoica, Adrian
II. Mihai, Gabriel
III. Botină, Mădălina
34
Redactor: Ciprian Radu

Tehnoredactor
: Marcela Radu
Copertă: Vlad Pătruţă
Redacţie: Ijuridic tel.: 0733.673.555;

tel.: 0732.320.666 021.312.22.21 e-mail:
e-mail: redactie@universuljuridic.ro comenzi@ujmag.ro ujmag.ro
Portal:
Distribuţie: O Ujmag.ro
tel.: 0725.683.560 e-mail:
tel.: 021.314.93.15 fax:
021.314.93.16 portal@universulj uridic.ro
universuljuridic.ro
e-mail:
distributie@universuljuridic.ro D Universul Juridic
editurauniversuljuridic.ro
O Editura Universul Juridic
uj mag™
HE Universul Librăria UJmag:
Cuprins
Cuvânt introductiv......................................................................................................9
TITLUL I. DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ..............................................11
Capitolul I. Aplicarea legii în timp. Raportul juridic civil.....................................11
Capitolul II. Actul juridic civil. Contractul - izvor de obligaţii..............................19
Capitolul III. Prescripţia extinctivă. Decăderea......................................................50
TITLUL II. DREPT CIVIL. PERSOANELE..........................................................62
Capitolul I. Persoana fizică - capacitatea civilă.......................................................62
Capitolul II. Persoana juridică.................................................................................64
Capitolul III. Profesionistul şi întreprinderea.........................................................71
TITLUL III. DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE..........................................72
Capitolul I. Dreptul de proprietate..........................................................................72
1. Consideraţii generale.........................................................................................72
2. Dreptul de proprietate privată. Noţiune. Titulari. Obiect. Moduri de
dobândire...............................................................................................................72
3. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată...................................73
4. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată......................................74
5. Regimul juridic al imobilelor proprietate privată...........................................79
6. Dreptul de proprietate publică.........................................................................82
7. Exercitarea dreptului de proprietate publică..................................................88
Capitolul II. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată................91
Capitolul III. Acţiunea în revendicare...................................................................103
Capitolul IV. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată....................117
1. Consideraţii generale. Dreptul de superficie..................................................117
2. Dreptul de uzufruct. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie.............................124
Capitolul V. Posesia. Accesiunea. Uzucapiunea....................................................142
1. Posesia...............................................................................................................142
2. Accesiunea........................................................................................................144
3. Uzucapiunea.....................................................................................................146
TITLUL IV. DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR.......148
Capitolul I. Faptul juridic licit................................................................................148
1. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)..........................148
2. Plata lucrului nedatorat..................................................................................152
3. îmbogăţirea fară justă cauză..........................................................................154
Teste-grilă pentru examenele de admitere in profesiile juridice
Capitolul II. Răspunderea civilă delictuală........................................................156

1. Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă
delictuală prevăzute de lege. Răspunderea pentru fapta proprie.....................156
2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.....................................162
3. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie...........165
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau pentru
ruina edificiului....................................................................................................166
5. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.....................171
Capitolul III. Executarea obligaţiilor..................................................................179
1. Delimitări terminologice privind executarea obligaţiilor. Plata....................179
2. Punerea in întârziere a debitorului. Executarea silită directă şi executarea
silită indirectă a obligaţiilor.................................................................................183
3. Sancţiuni civile in caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Cauze justificative de neexecutare a obligaţiilor contractuale..........................186
4. Mijloace de protecţie a drepturilor creditorilor asupra patrimoniului
debitorului.............................................................................................................189
Capitolul IV. Transmisiunea, transformarea, stingerea şi garantarea
obligaţiilor.............................................................................................................192
1. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor..................................................192
2. Stingerea obligaţiilor........................................................................................194
3. Garantarea obligaţiilor....................................................................................196
TITLUL V. DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE.................................198
Capitolul I. Contractul de vânzare......................................................................198
1. Consideraţii generale (Noţiune şi caractere juridice).....................................198
2. Condiţii de validitate ale contractului de vânzare..........................................199
A. Capacitatea de a contracta.........................................................................199
B. Consimţământul..........................................................................................200
C. Obiectul contractului de vânzare...............................................................205
3. Efectele contractului de vânzare.....................................................................207
A. Obligaţia vânzătorului de predare şi de transmitere a proprietăţii
bunului.............................................................................................................207
B. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii...............................213
C. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor ascunse ale bunului
vândut...............................................................................................................216
D. Obligaţiile cumpărătorului........................................................................218
4. Varietăţi de vânzare.........................................................................................223
Capitolul II. Contractul de locaţiune..................................................................226
1. Caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune 226
2. Efectele contractului de locaţiune şi încetarea contractului de locaţiune.....228
Capitolul III. Contractul de mandat...................................................................233
1. Mandatul cu reprezentare................................................................................233
2. Mandatul fară reprezentare. Contractul de comision...................................237
Cuprins
Capitolul IV. Contractul de întreţinere.................................................................240

Capitolul V. Contractul de tranzacţie....................................................................246
Capitolul VI. Contractul de împrumut..................................................................250
1. împrumutul de folosinţă (comodatul).................................................................250
2. împrumutul de consumaţie.................................................................................252
TITLUL VI. DREPT CIVIL. SUCCESIUNI........................................................257

Capitolul I. Moştenirea legală................................................................................257
Capitolul II. Donaţia...............................................................................................271
Capitolul III. Testamentul......................................................................................278
Capitolul IV. Rezerva succesorală. Cotitatea dispobinilă. Reducţiunea
liberalităţilor excesive.............................................................................................284
Capitolul V. Dreptul de opţiune succesorală. Partajul succesoral.......................290
TITLUL VII. INSTITUŢII DE DREPTUL FAMILIEI.......................................296

Capitolul I. Desfacerea căsătoriei...........................................................................296
Capitolul II. Filiaţia.................................................................................................303
Capitolul III. Obligaţia legală de întreţinere.........................................................309
Capitolul IV. Autoritatea părintească....................................................................312
TITLUL VIII. DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA GENERALĂ.............315
Capitolul I. Noţiuni introductive. Principiile procesului civil..............................315
Capitolul II. Acţiunea civilă....................................................................................333
Capitolul III. Participanţii la procesul civil...........................................................346
1. Instanţa................................................................................................................346
2. Părţile în procesul civil........................................................................................359
Capitolul IV. Competenţa.......................................................................................385
Capitolul V. Actele de procedură şi termenele procedurale.................................402
TITLUL IX. DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA SPECIALĂ...................416

Capitolul I. Etapa scrisă la judecata în primă instanţă. Etapa cercetării
procesului.................................................................................................................416
Capitolul II. Excepţiile procesuale. Probele..........................................................425
Capitolul III. Etapa dezbaterilor în fond. Suspendarea şi perimarea
judecăţii. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor...........................................437
Capitolul IV. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Teste-grilă pentru examenele de admitere in profesiile juridice
Hotărârea judecătorească.......................................................................................446
Capitolul V. Căile de atac.......................................................................................452
Capitoul VI. Executarea silită.................................................................................461
Capitoul VII. Proceduri speciale............................................................................469
Răspunsuri corecte..................................................................................................477
4
Bibliografie selectivă...............................................................................................515
CUVÂNT INTRODUCTIV
Prezenta lucrare reprezintă materializarea efortului comun realizat de către

membrii disciplinelor Drept civil, împreună cu colegi, titulari ai materiei Drept
procesual civil, cadre didactice ale Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative,
Universitatea „Ovidius” din Constanţa, cu scopul de a veni în întâmpinarea
absolvenţilor cu specializare în domeniul drept, interesaţi de admiterea în cadrul
diferitelor profesii juridice.
Cartea este concepută ca o veritabilă colecţie de teste-grilă în materiile amintite,
structurată pe capitole şi secţiuni, care are o abordare eclectică a tematicilor solicitate
la concursurile sau examenele organizate de către Institutul Naţional al Magistraturii,
Institutul Naţional Pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor sau Institutul
Notarial Român.
După cum se poate remarca cu destulă uşurinţă, aceste teste-grilă reprezintă
modele substanţiale de pregătire a persoanelor interesate să participe la concursurile
sau examenele organizate de autorităţile sus-menţionate. La elaborarea lor, s-au avut în
vedere diferite surse esenţiale, şi anume: conţinutul unui text legal, opinii doctrinare
sau soluţii jurisprudenţiale. Totodată, s-a ţinut cont de legislaţia în vigoare, fară a intra
în sfera unor texte supuse controlului constituţional. De aceea, fiecare test-grilă poate
să aibă una sau două variante corecte, tocmai pentru a respecta rigorile impuse de
instituţiile organizatoare a concursurilor sau examenelor amintite. Facem precizarea,
de la bun început, că nu există test-grilă fară nicio variantă corectă.
Neîndoielnic, împreună cu autorii am avut în vedere această formă de debut a
cărţii, întrucât, pe viitor, conţinutul său va fi îmbunătăţit cu alte elemente care să
conducă la o şi mai bună înţelegere a materiilor examinate.
Interesant este faptul că testele-grilă sunt realizate de către autori diferiţi, cu
viziuni, abordări şi profesii juridice diferite, însă aceştia sunt antrenaţi să respecte
anumite rigori de construcţie a unui test-grilă, cu precădere datorită faptului că toţi
sunt cadre didactice cu experienţă. Ca urmare a acestui fapt, testele-grilă prezentate în
carte oferă viitorilor candidaţi un material deosebit de util de antrenament, dar şi un
criteriu de obiectivare al stadiului de pregătire pentru susţinerea concursului sau
examenului de admitere în diferite profesii juridice.
însă, spre surprinderea unora dintre dumneavoastră, simt nevoia să evoc o
precizare pe care o socotesc pertinentă: utilizarea excesivă a testelor-grilă suprimă din
dinamismul şi creativitatea specifice activităţilor corespunzătoare profesiilor juridice şi
dezvoltă un spirit intuitiv, limitat la şablonul soluţionării unei grile. De aceea,
personal, consider că testele-grilă pot constitui căi obiective de verificare, şi nu
fundamente optime de formare.
în final, aş dori să mulţumesc întregului colectiv de autori pentru totala implicare
în realizarea acestei cărţi, iar dumneavoastră, celor interesaţi să fiţi admişi într-o
profesie juridică, vă rog să primiţi toată aprecierea noastră, dar şi încurajarea de a nu
renunţa niciodată la visele voastre.
Personal şi în numele autorilor, vă doresc mult succes!
Prof. univ. dr. Adrian Stoica
TITLUL I
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
APLICAREA LEGII ÎN TIMP. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. în materia aplicării legii civile în timp:

a. nu se va aplica exclusiv legea veche pentru facta praeterita;
b. pentru facta futura nu se va aplica legea nouă dacă legiuitorul a optat
pentru supravieţuirea legii vechi;
c. de principiu, pentru facta pendentia se va aplica legea nouă fară a putea fi
considerată retroactivă.
2. Facta:
a. praeterita, se referă la faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de
situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi,
cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment;
b. pendentia, pot cunoaşte aplicabilitatea imediată a legii noi, afară de cazul în
care este aplicabilă ultraactivitatea legii vechi;
c. futura, reprezintă situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge
după intrarea în vigoare a legii noi, cu excepţia efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice trecute.
3. Aplicarea legii în timp presupune şi faptul că:
a. pentru facta praeterita nu se aplică legea în vigoare la data producerii faptei
sau efectelor ei;
b. facta pendentia sunt guvernate de legea în vigoare la momentul la care
fiecare element s-a produs, atunci când aceste elemente care alcătuiesc
constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie;
c .facta futura pot fi cârmuite de legea veche, spre deosebire de facta
praeterita.
4. Ultraactivitatea legii vechi:
a. nu are în vedere supravieţuirea legii vechi;
b. îşi găseşte aplicare în cazul normelor juridice supletive;
c. nu reprezintă o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile noi.
5. Legea civilă nouă:
a. nu se aplică efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
derivate din starea şi capacitatea persoanelor;
b. se aplică efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior derivate
din obligaţia convenţională de întreţinere;
c. se poate aplica şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
derivate din raporturile de vecinătate.
12 Drept civil. Partea generală
6. Principiul aplicării imediate a legii civile noi:

a. implică faptul că legea civilă nouă se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice născute anterior derivate din raporturile de proprietate, chiar dacă aceste
situaţii nu mai subzistă după intrarea în vigoare a legii noi;
b. se referă la faptul că faptul că legea civilă nouă se aplică efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice născute anterior derivate din raporturile de filiaţie, dacă aceste
situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi;
c. se referă şi la faptul că legea civilă nouă se aplică efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice născute anterior derivate din raporturile de căsătorie, chiar dacă
anterior intrării în vigoare a legii noi căsătoria a fost anulată.
7. în materia legii aplicabile actului juridic civil:
a. actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data
intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi;
b. validitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sau testament este
guvernată de legea în vigoare la data încheierii convenţiei sau testamentului;
c. proprietatea comună în devălmăşie poate avea ca izvor şi actul juridic încheiat
anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.
8. Cu referire la aplicarea în timp a Codului civil din 2009:
a. modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de
legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt
supuse dispoziţiilor în vigoare la data când a fost încheiat contractul;
b. legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele
care s-au produs sub imperiul ei, cât şi efectele care se vor produce după intrarea în
vigoare a legii noi;
c. niciuna dintre variantele de răspuns anterior menţionate nu este adevărată.
9. Reprezintă aplicaţii legale ale principiului aplicării legii în vigoare la data
încheierii unui act juridic tuturor efectelor sale trecute şi viitoare:
a. efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie;
b. contractele de mandat pentru care părţile au prevăzut un termen, încheiate
anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009;
c. dispoziţiile privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate
după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
10. în materia aplicării în timp a Codului civil din 2009:
a. prevederile din vechea reglementare referitoare la revocarea donaţiei pentru
surve- nienţă de copil nu se aplică în ipoteza în care copilul s-a născut după intrarea în
vigoare a Codului civil;
b. contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din
2009, pentru care părţile au prevăzut un termen mai scurt de 10 ani, rămân supuse legii
în vigoare la data încheierii lor;
11. în materia aplicării legii civile în timp:
Aplicarea legii în timp. Raportul juridic civil 13
a. prescripţiile extinctive şi decăderile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit;
b. accesiunea, ca fapt juridic, este supusă legii în vigoare la data producerii sau
săvârşirii împrejurării sau faptei care atrage incidenţa accesiunii;
c. în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea
unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt
guvernate de legea în vigoarea de la momentul exercitării dreptului de opţiune.
12. Aplicarea legii civile în timp în materia uzucapiunii se referă şi la faptul
că:
a. prescripţia achizitivă va fi supusă dispoziţiilor în vigoare de la momentul la care
s-a sfârşit posesia;
b. atunci când posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil din
2009, uzucapiunea nu va fi guvernată de noua reglementare;
c. uzucapiunea mobiliară va putea fi invocată chiar dacă posesia asupra bunului
mobil a început anterior datei de 1 octombrie 2011.
13. în materia legii aplicabile dezmembrămintelor dreptului de proprietate
privată:
a. dreptul de superficie va fi guvernat de Codul civil actual numai dacă a fost
constituit ulterior intrării în vigoare a acestuia;
b. dispoziţiile referitoare la cesiunea uzufructului din Noul Cod civil se aplică
indiferent de data constituirii uzufructului;
c. prevederile referitoare la stingerea uzufructului prin neuz se aplică şi drepturilor
de uzufruct constituite anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.
14. în materia legii aplicabile dezmembrămintelor dreptului de proprietate
privată:
a. prevederile referitoare la stingerea dreptului de uzufruct prin abuz de folosinţă
din Noul Cod civil sunt aplicabile şi în cazul uzufructului constituit anterior intrării în
vigoare a Codului civil, dacă abuzul de folosinţă este săvârşit ulterior acestei date;
b. dispoziţiile din Noul Cod civil referitoare la stingerea uzufructului prin pieirea
bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare
a Codului civil;
c. dreptul de servitute este guvernat de legea în vigoare la momentul la care a fost
constituit, dispoziţiile referitoare la stingerea prin neuz a dreptului de servitute apli-
cându-se şi drepturilor de servitute constituite anterior intrării în vigoare a Codului
civil.
15. în cazul legii aplicabile faptelor juridice licite ca izvoare de obligaţii:
a. obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare de la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor;
b. obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil actual sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta;
c. plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la momentul la care acci-
piensul a refuzat să restituie obligaţia care i-a fost executată de solvens.
16. în cazul legii aplicabile:

a. faptelor juridice licite ca izvoare de obligaţii, prevederile referitoare la cazurile
de nedemnitate se aplică numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a Codului
civil, chiar dacă moştenirea a fost deschisă înainte de 1 octombrie 2011;
b. gestiunii de afaceri, se va aplica acea lege în vigoare la momentul la care gesti -
unea a profitat geratului;
c. îmbogăţirii fară justă cauză, va fi aplicabilă legea în vigoare la data săvârşirii
faptei care a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea fară justă cauză.
17. în materia raportului juridic civil:

a. se va reţine existenţa dublului caracter voliţional atunci când raportul juridic are
ca izvor voinţa părţilor;
b. nu se va reţine subordonarea părţilor;
c. relaţia socială nepatrimonială este exclusă.
18. în materia izvoarelor raportului juridic civil concret:

a. îmbogăţirea fară justă cauză este o faptă juridică ilicită;
b. faptele omului sunt evenimente;
c. delictele civile sunt fapte juridice în sens restrâns.
19. în materia conţinutului raportului juridic civil:

a. raportul juridic nepatrimonial este un raport simplu, spre deosebire de raportul
juridic real;
b. nu este simplu raportul juridic obligaţional;
c. raportul juridic de creanţă poate fi simplu, asemenea raportului juridic real.
20. în materia elementelor constitutive ale raportului juridic civil:

a. conţinutul raportului juridic civil reprezintă conduita părţilor, adică acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile pe care sunt ţinute să le respecte;
b. obiectul raportului juridic civil este reprezentat de totalitatea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv;
21. Exerciţiul dreptului subiectiv civil:

a. este reprezentat de posibilitatea materializată;
b. reprezintă efectiva punere în valoare a posibilităţii juridice;
c. poate fi reprezentat de posibilitatea juridică.
22. în materia clasificării drepturilor subiective civile în drepturi absolute şi

drepturi relative:
a. drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute, asemenea drepturilor reale;
b. drepturile reale nu sunt drepturi relative, asemenea drepturilor nepatrimoniale;
23. în general, în materia drepturilor subiective:
a. drepturile decurgând din creaţia intelectuală pot fi şi nepatrimoniale;
b. dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu;
c. este un drept real principal acel drept de folosinţă a unor bunuri proprietatea
anumitor persoane juridice, conferite de acestea persoanelor juridice anexă.
24. în general, în materia drepturilor subiective:
a. dreptul de a pretinde arvuna este un drept de creanţă principal;
b. drepturile reale accesorii stau întotdeauna pe lângă un drept principal de creanţă;
c. sunt drepturi subiective civile accesorii nu pot fi nepatrimoniale.
25. Exercitarea drepturilor subiective civile:
a. este necondiţionată şi imediată (acest din urmă aspect rămânând la latitudinea
titularului dreptului);
b. trebuie făcută în limitele sale interne, atât de ordina material cât şi de ordin juridic;
c. se va realiza în limitele de ordin externe, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege.
26. Abuzul de drept:
a. implică depăşirea limitelor externe;
b. nu implică depăşirea limitelor interne;
c. implică exercitarea dreptului cu rea-credinţă.
27. Abuzul de drept, implică un element:
a. subiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care
a fost recunoscut;
b. obiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil;
28. Obligaţia civilă:
a. în sens larg, reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de
a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
b. în sens restrâns, constă în raportul juridic obligaţional;
c. poate fi reprezentată şi de înscrisul constatator al creanţei.
29. Elementele raportului juridic obligaţional se referă la:
a. conţinut, respectiv acţiunea sau absenţiunea concretă la care este îndatorat debi-
orul şi îndreptăţit creditorul;
b. obiect, adică dreptul de creanţă ce aparţine creditorului şi obligaţia corespunză-
toare dreptului respectiv, care incumbă debitorului;
c. subiectele acestui raport care pot avea o dublă calitate.
30. Obligaţia:
a. de a da, poate fi exemplificată prin obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut;
b. de a face, se poate referi şi la prestarea unui serviciu;
c. de a constitui sau transmite un drept real este o obligaţie de a face.
31. Obligaţia:
a. de a nu face poate fi reprezentată şi de o obligaţie de a da;
b. de mijloace neexecutată, dă naştere la existenţa unei prezumţii de culpă în
sarcina debitorului;
c. se apreciază ca fiind de mijloace sau de rezultat, avându-se în vedere şi
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
32. în materia clasificării obligaţiilor:
a. obligaţia de plată a unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu,
pentru care nu se aplică dispoziţiile unei reglementări speciale este o obligaţie
imperfectă;
b. obligaţiile propter rem, sunt acele obligaţii care se nasc în legătură cu un lucru
şi care îşi produc efectele asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept
real asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la
naşterea raportului ce are în conţinut acele obligaţii;
c. obligaţiile scriptae in rem, sunt reprezentate de îndatoririle ce incumbă, în
temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni
precum existenţa unor raporturi de vecinătate ori protecţia unor lucruri de importanţă
naţională.
33. Obligaţia:
a. este facultativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar
executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie;
b. este alternativă, dacă are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate libera executând o altă prestaţie determinată;
c. de grăniţuire nu este o obligaţie scriptae in rem.
34. Bunurile:
a. lato sensu, se referă numai la lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patri-
moniale;
b. care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa
acesteia sau prin lege alcătuiesc o universalitate de drept;
c. fac obiectul conduitei părţilor, în raporturile juridice patrimoniale, dar nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestuia.
35. Patrimoniul unei persoane:
a. este o universalitate de fapt;
b. nu este o universalitate juridică;
36. în materia clasificării bunurilor:
a. bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, sunt bunuri mobile prin antici-
paţie, asemenea fructelor neculese încă;
b. dreptul de proprietate asupra unui lucru imobil nu este un bun imobil prin deter-
minarea legii;
c. undele electromagnetice sunt bunuri imobile prin natura lor dacă provin dintr-o
sursă imobiliară.
37. în materia importanţei clasificării bunurilor:
a. pentru bunurile mobile, posesia poate reprezenta o condiţie absolută şi
irefragabilă în condiţiile Codului civil sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune;
b. armele de foc şi muniţiile, sunt scoase din circuitul civil asemenea materialelor
explozive;
c. lucrurile comune pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv
de proprietate.
38. Clasificarea bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri nefungibile implică şi
faptul că:
a. bunurile fungibile sunt bunuri determinate generic;
b. bunul de gen implică o plată portabilă;
c. bunurile nefungibile nu sunt bunuri individual determinate.
39. Importanţa clasificării bunurilor se referă şi la faptul că:
a. locul de executare a obligaţiei de predare în cazul unui bun nefungibil se deter-
mină în mod cherabil;
b. riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei de predare indiferent
dacă bunurile sunt nefungibile sau de gen;
c. bunurile consumptibile sunt ca regulă generală şi fungibile.
40. în materia importanţei clasificării bunurilor:
a. bunurile divizibile nu pot face obiectul obligaţiilor indivizibile;
b. caracterul de bun principal sau accesoriu derivă din însuşirile fizice ale bunului,
iar nu din voinţa omului;
c. dreptul de proprietate asupra fructelor naturale se dobândeşte la acelaşi moment
la care se dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra fructelor industriale.
41. în materia clasificării bunurilor după criteriul modului de percepere:
a. dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune se aplică prin excepţie şi bunurilor
incorpórale;
b. sunt bunuri incorpórale, drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
42. în cazul raporturilor juridice:
a. nepatrimoniale nu poate exista pluralitate activa;
b. reale nu poate exista pluralitate pasivă;
c. nepatrimoniale, poate exista pluralitate pasivă.
43. în materia pluralităţii subiectelor raportului juridic civil:
a. solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din
testament;
b. codebitorul care a plătit are posibilitatea să se îndrepte împotriva celorlalţi code-
bitori şi să pretindă tot ce a plătit peste partea sa, situaţie în care şi aceştia din urmă vor
fi obligaţi solidar faţă de debitorul plătitor;
c. solidaritatea activă poate avea ca izvor legea sau voinţa părţilor.
44. Obligaţia solidară:
a. este transmisibilă şi mortis causa, iar nu numai inter vivos;
b. implică şi faptul că debitorul chemat în judecată poate să ceară introducerea în
proces şi a celorlalţi debitori numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea
datorată de fiecare dintre ei;
c. nu poate avea ca obiect şi natura obiectului obligaţiei, spre deosebire de natura
obiectului obligaţiei.
45. Obligaţia indivizibilă:
a. nu este transmisibilă moştenitorilor
b. implică şi faptul că debitorul chemat în judecată poate să ceară introducerea în
proces şi a celorlalţi debitori numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea
datorată de fiecare dintre ei;
c. se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei, iar nu la legătura dintre subiectele
obligaţiei, spre deosebire de obligaţia solidară, aceasta din urmă nefiind de natura
obligaţiei.
46. în materia schimbării subiectelor raportului juridic civil:
a. real, subiectul pasiv poate fi schimbat;
b. nepatrimonial, subiectul activ nu poate fi schimbat, deoarece dreptul nepatri-
monial este intransmisibil;
c. subrogaţia reprezintă o modalitate de schimbare a persoanei subiectului pasiv în
raporturile juridice obligaţionale.
47. Schimbarea subiectului pasiv:
a. se poate realiza prin poprire, asemenea posibilităţii schimbării subiectului pasiv
în acest caz;
b. nu se poate realiza printr-o stipulaţie pentru altul;
c. se poate realiza şi prin cesiunea contractului, spre deosebire de schimbarea
subiectului pasiv în această ipoteză.
CAPITOLUL II
ACTUL JURIDIC CIVIL. CONTRACTUL - IZVOR DE OBLIGAJII
1. în materia clasificării actelor juridice unilaterale:
a. mutuum-ul este un contract unilateral chiar şi atunci când a fost încheiat cu
dobândă;
b. promisiunea unilaterală de vânzare este un contract unilateral inclusiv în ipoteza
în care beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se oferă, se
obligă la plata unei sume de bani;
c. contractul unilateral nu poate fi cu titlu oneros.
2. în materia clasificării actelor juridice civile:

a. leziunea este aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii;
b. depozitul neremunerat, asemenea mandatului cu titlu gratuit, reprezintă exemple
de liberalităţi;
c. în cazul actelor juridice cu titlu gratuit, acţiunea revocatorie este admisibilă, fară
a fi necesar a se dovedi şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor, fiind suficient
să se dovedească frauda săvârşită de debitor.
3. în cazul actelor juridice civile clasificate după efectele produse:

a. prin excepţie, şi actele juridice declarative pot fi supuse rezoluţiunii sau
rezilierii;
b. în principiu, numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii
imobiliare;
c. actele juridice constitutive şi cele translative nu îşi produce efectele numai
pentru viitor.
A
4. In materia clasificării actelor juridice după importanţa lor în raport cu un

bun sau un patrimoniu:
a. asigurarea unui bun este un act de conservare;
b. actele de înstrăinare, prin excepţie, pot fi considerate ca fiind acte de
administrare;
c. actele de dispoziţie se vor încheia de ocrotitorul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu.
5. Importanţa clasificării actelor juridice după modul de formare, se referă şi

la faptul că:
a. de regulă, formalităţile cerute de lege se referă la forma pe care trebuie să
o îmbrace actul, însă nu întotdeauna formalitatea vizează acest aspect;
b. în cazul actelor juridice reale, predarea ţine de executarea actului;
6. Importanţa clasificării actelor juridice după conţinutul lor, precum şi
după modul de formare se referă şi la faptul că:
a. restituirea prestaţiilor este aplicabilă şi în cazul actelor nepatrimoniale;
b. regulile din materia simulaţiei nu sunt inaplicabile actelor juridice
nepatrimoniale;
c. suspendarea executării din motive de forţă majoră, pe toată durata
imposibilităţii de executare nu poate interveni în cazul actelor juridice cu executare
uno ictu.
7. în materia importanţei clasificării actelor juridice după raportul dintre ele,
precum şi după modalitatea încheierii lor:
a. convenţia de ipotecă este un act juridic principal;
b. persoana juridică poate încheia acte juridice strict personale;
c. arvuna nu este un act juridic principal.
8. în ipoteza importanţei clasificării actelor juridice după momentul în care

îşi produc efectele, precum şi după rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului
lor, actele juridice:
a. mortis causa sunt exclusiv tipice;
b. subiective sunt acelea al căror conţinut este determinat prin voinţa autorului sau
autorilor lor;
c. condiţie, sunt reprezentate de actele juridice civile afectate de o condiţie ca
modalitate a actului juridic civil.
9. în situaţia importanţei clasificării actelor juridice după legătura lor cu mo-

dalităţile, după legătura loc cu scopul actului juridic, precum şi după rolul voinţei
părţilor în stabilirea conţinutului lor:
a. contractul de adeziune reprezintă o categorie intermediară între actele juridice
condiţie şi actele juridice subiective;
b. contractul de rentă viageră poate fi înscris în categoria actelor juridice civile
pure şi simple;
c. actele juridice cazuale implică pentru verificarea valabilităţii lor, analiza cauzei.
10. în general în materia importanţei clasificării actelor juridice civile:

a. de lege lata, în sistemul de drept civil român, nu pot exista acte juridice civile a
căror valabilitate să nu implice analiza cauzei;
b. actul de opţiune succesorală este incompatibil cu modalităţile actului juridic
civil;
c. în cazul actelor juridice nenumite nu se pot aplica în niciun caz regulile speciale
privitoare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult.
11. în general în materia importanţei clasificării actelor juridice civile:
a. nu toate actele solemne sunt acte autentice, după cum nu toate actele autentice
sunt solemne;
b. renunţarea la o moştenire nu este întotdeauna un act juridic civil pur şi simplu;
c. nu toate actele autentice sunt acte notariale, însă toate actele notariale sunt
autentice.
12. în materia importanţei clasificării actelor juridice civile:
a. neexecutarea culpabilă a obligaţiilor este sancţionată cu rezoluţiunea atât în
cazul contractului de întreţinere, cât şi în cazul contractului de rentă viageră, precum şi
în cazul contractului de vânzare cu plata preţului în rate;
b. acceptarea unei moşteniri este întotdeauna un act juridic pur şi simplu,
asemenea recunoaşterii filiaţiei;
13. Sensul polivalent al cuvântului „condiţie”:
a. nu include şi noţiunea de clauză a actului juridic civil;
b. poate desemna şi o modalitate a actului juridic civil;
c. include şi componentele care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic
civil, dar nu şi elementele din care este alcătuit acesta.
14. în materia capacităţii de a încheia actul juridic civil:
a. capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile,
reunind în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau
juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia;
b. actele încheiate cu depăşirea de către organele persoanei juridice a puterii de re-
prezentare conferite prin actul de constituire sau statut, se sancţionează cu nulitatea
absolută, numai dacă terţul contractant cunoştea la data încheierii actului această
depăşire;
c. decăderea din drepturile părinteşti reprezintă o incapacitate ce are caracter de
sancţiune.
15. în materia formei consimţământului:
a. manifestarea de voinţă poate fi tacită în cazul fiduciei, spre deosebire de fideiu-
siune;
b. retractarea revocării voluntare a testamentului poate fi şi tacită;
c. renunţarea la compensaţie se poate face fie în mod expres, fie tacit.
16. în materia consimţământului şi a voinţei juridice:
a. acceptarea ofertei se poate face şi prin gesturi concludente;
b. principiul libertăţii de voinţă este reprezentat de principiul voinţei reale;
c. principiul autonomiei de voinţă se identifică cu principiul voinţei interne.
17. Principiul libertăţii de voinţe:
a. nu este un principiu al voinţei juridice;
b. implică şi faptul că voinţa concordantă a părţilor este esenţială pentru interpre-
tarea contractelor, iar nu sensul literal al termenilor;
c. poate fi restrâns în anumite cazuri, nerespectarea acestor limite fiind
sancţionată, în funcţie de circumstanţele concrete, cu nulitatea relativă sau cu nulitatea
absolută.
18. Principiul libertăţii de voinţe:
a. este restrâns în cazul în care părţile au convenit elementele esenţiale ale con -
tractului, dar ulterior nu ajung la un acord asupra elementelor secundare, astfel încât
instanţa va dispune completarea contractului, ţinând cont de natura acestuia şi de
intenţia părţilor;
b. nu este restrâns în cazul simulaţiei;
c. nu este restrâns prin respectarea principiului nediscriminării în alegerea parte-
nerului contractual.
19. Principiul voinţei reale:
a. cunoaşte ca excepţie situaţia în care voinţa consemnată într-un înscris nu este
cea reală urmând ca aceasta să îşi producă efectele, afară de cazul în care voinţa reală
s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori în contra înscrisului;
b. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza stabilirii de către instanţă a cuantumului remu-
neraţiei depozitarului atunci când acesta nu este stabilit prin contract;
c. este restrâns în cazul în care instanţa stabileşte termenul de restituire a împru-
mutului de consumaţie, dacă acesta nu a fost convenit de părţi.
20. Discernământul:
a. este de stare de drept, care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de
aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă a acesteia;
b. este prezumat iuris tantum că există în cazul persoanelor fizice fară capacitate
de exerciţiu;
c. poate lipsi temporar din cauze de incapacitate naturală.

21. în materia consimţământului:
a. sancţiunea ca intervine în cazul lipsei consimţământului este nulitatea relativă,
asemenea ipotezei sancţiunii aplicabile pentru lipsa discernământului;
b. consimţământul dat iocandi causa are ca efect nulitatea absolută a actului
juridic;
c. lipseşte intenţia de a produce efecte juridice, atunci când consimţământul a fost
dat sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă.
22. în cazul consimţământului:
a. consimţământul dat cu o rezervă mentală, necunoscută de destinatarul ei nu
echivalează cu lipsa consimţământului;
b. eroarea este esenţială atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii econo-
mice a contraprestaţiei, regulile privind eroarea viciu de consimţământ urmând a se
aplica în mod corespunzător;
c. eroarea esenţială nu atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului.
23. Eroarea - viciu de consimţământ:
a. trebuie să nu fie provocată;
b. indiferentă, poate să atragă cel mult o diminuare sau majorare valorică a
prestaţiei;
c. trebuie probată direct.
a. nu trebuie să fie provocată;
b. neesenţială, poate rămâne chiar şi fară consecinţe juridice;
c. nu se poate proba numai indirect.
a. nu este scuzabilă atunci când aceasta cade asupra solvabilităţii
cocontractantului;
b. este scuzabilă atunci când poartă asupra rentabilităţii unei operaţiuni juridice;
c. este nescuzabilă atunci când poartă asupra unui element cu privire la care riscul
de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau trebuia să fie asumat de acesta.
a. poate fi probată prin orice mijloc de probă;
b. pentru a atrage sancţiunea nulităţii relative, în cazul contractelor plurilaterale cu
titlu oneros, nu este necesar ca celelalte părţi cocontractante să fi ştiut ori să fie trebuit
să ştie că elementul fals reprezentat este determinant pentru încheierea actului juridic
respectiv;
c. poate fi evitată prin adaptarea contractului atunci când partea care nu a fost în
eroare declară că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul
aşa cum a fost înţeles de cealaltă parte, în termen de 6 luni de la data când a fost
informată în acest sens.
27. Dolul:
a. este o eroare provocată;
b. are o arie mai restrânsă decât cea a erorii;
c. poate fi şi prin retincenta.
28. în materia dolului:
a. dacă manoperele viclene provin de la gerantul afacerilor celeilalte părţi,
anularea contractului poate fi obţinută, chiar dacă, cocontractantul nu a cunoscut sau
nu ar fi trebuit să cunoască existenţa dolului la încheierea contractului, asemenea
ipotezei în care manoperele viclene provin de la prepusul celei dintâi părţi;
b. partea al cărei consimţământ a fost viciat are un drept de opţiune între acţiunea
în declararea nulităţii relative a actului juridic şi acţiunea în răspundere civilă
delictuală, acţiuni pe care partea interesată nu le poate cumula;
c. partea interesată poate solicita confirmarea şi menţinerea contractului sau poate
opta pentru adaptarea contractului.
29. Dolul:
a. se poate prezuma în cazul persoanei care are capacitate de exerciţiu restrânsă;
b. are un element obiectiv şi un element subiectiv asemenea violenţei;
c. nu exclude soluţia adaptării contractului, spre deosebire de violenţa ca viciu de
consimţământ.
30. în materia violenţei ca viciu de consimţământ:
a. dacă violenţa a fost săvârşită de un terţ, iar cocontractantul celui ameninţat nu a
cunoscut şi nici nu ar fi trebuit să cunoască violenţa, partea ameninţată nu mai poate
solicita anularea contractului;
b. simpla temere reverenţioasă, izvorâtă din respect, poate constitui violenţă;
c. violenta poate reprezenta ameninţarea cu un rău care priveşte numai integritatea
fizică a persoanei.
31. Leziunea:
a. reprezintă prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca urmare încheierii
unui contract;
b. constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii;
c. în sensul de pagubă, în cazul majorului, primeşte un înţeles mai larg, putând fi
vorba şi de raportarea obligaţiei asumate de el la patrimoniul său ori la alte
circumstanţe.
32. în materia leziunii:
a. regulile leziunii în cazul minorului sunt aplicabile şi atunci când acesta a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie;
b. în cazul minorului, nu este vorba despre un act juridic de dispoziţie;
c. ca regulă, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative,
indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziţie.
33. Leziunea ca viciu de consimţământ:
a. este aplicabilă şi atunci când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu a
încheiat singur actul, adică fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
b. poate fi aplicabilă în cazul majorului şi în cazul actelor juridice unilaterale;
c. este inadmisibilă în cazul tranzacţiei.
34. Leziunea:
a. nu este inadmisibilă în cazul minorului în cazul actelor juridice cu titlu gratuit
fară sarcină;
b. în cazul majorului, nu este admisibilă dacă priveşte acte juridice aleatorii;
c. este prescriptibilă într-un termen de 6 luni de la data încheierii contractului.
35. Leziunea:
a. în cazul minorului se aplică numai actelor juridice comutative, bilaterale şi cu
titlu oneros;
b. implică şi faptul că anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de
excepţie, atunci când dreptul la acţiune este prescris;
c. se referă, printre altele, la faptul că, în cazul majorului, reducerea sau, după caz,
mărirea uneia dintre prestaţii, este posibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătatea
din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau
executată de major, disproporţia trebuind să existe până la data formulării cererii.
36. în materia leziunii:
a. în cazul minorului, se poate obţine anularea contractului atunci când
disproporţia depăşeşte jumătatea din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de minor, disproporţia trebuind să existe
până la data introducerii cererii;
b. numai în cazul majorului, instanţa va menţine contractul dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere corespunzătoare a propriei creanţe sau o majorare a
propriei obligaţii urmând ca actul juridic să fie adaptat în acest caz în condiţiile
Codului civil;
c. la majori se va reţine, în privinţa structurii, existenţa unui element subiect şi un
element obiectiv, în timp ce la minori se va reţine numai existenţa unui element
obiectiv.
37. Din analiza comparativă a viciilor de consimţământ rezultă că:
a. invocarea pe cale de excepţie a nulităţii relative pentru eroare, doi sau violenţă
este imprescriptibilă extinctiv;
b. eroarea, dolul şi violenţa se aplică oricăror categorii de acte juridice, inclusiv
celor aleatorii şi tranzacţiei;
c. nu la toate viciile de consimţământ, dovada acestora se poate realiza prin orice
mijloc de probă.
38. Din analiza comparativă a viciilor de consimţământ rezultă că:
a. eroarea, spre deosebire de doi, presupune existenţa unui singur element,
respectiv cel obiectiv;
b. dolul are, asemenea violenţei, două elemente - unul obiectiv şi unul subiectiv;
c. violenţa are numai un element obiectiv (material), asemenea erorii.
39. Analizând comparativ a viciilor de consimţământ rezultă că:
a. eroarea, dolul şi violenţa implică un termen de prescripţie de 3 ani;
b. se poate introduce o acţiune în declararea nulităţii relative, precum şi o acţiune
în răspundere civilă delictuală, în cazul erorii, dolului şi violenţei;
40. în materia viciilor de consimţământ:
a. termenul de prescripţie pentru acţiunea în anulare întemeiată pe eroarea - viciu
de consimţământ, începe să curgă, ca regulă generală, de la momentul la care cel
îndreptăţit sau reprezentantul legal al acestuia, ori cel chemat de lege să autorizeze
actul a cunoscut cauza anulării;
b. în situaţia în care actul juridic s-a încheiat în formă autentică, nu s-ar putea
invoca eroarea asupra naturii juridice a actului;
c. dolul va exista şi în absenţa elementului obiectiv atunci când se profită, la
momentul încheierii actului juridic civil, de ignoranţa sau lipsa de experienţă a unei
persoane.
a. în ipoteza în care actul juridic s-a încheiat în formă autentică, nu s-ar putea
invoca error in personam, cu privire la identitatea persoanei contractante;
b. leziunea în cazul minorului nu este admisibilă cu privire la actul de dispoziţie
încheiat de un minor;
c. se va putea invoca eroarea cu privire la falsa reprezentare pe care a avut-o
partea în raport cu existenţa unor legături sau raporturi cu persoana cocontractantă,
chiar dacă actul juridic s-a încheiat în formă autentică.
a. violenţa nu poate atrage nulitatea absolută a actului;
b. în cazul violenţei, termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în
anulare, curge de la momentul la care a început violenţa;
c. termenul de prescripţie în cazul dolului curge de la momentul la care
manoperele dolosive au fost descoperite.
43. în materia obiectului actului juridic civil:
a. obiectul contractului este reprezentat de prestaţia la care se angajează debitorul;
b. obiectul obligaţiei este reprezentat de operaţiunea juridică;
c. intervine sancţiunea nulităţii absolute, în cazul nerespectării condiţiilor
esenţiale, indiferent dacă este vorba despre obiectul contractului sau obiectul
obligaţiei.
44. în cazul obiectului actului juridic civil:

a. obiectul actului juridic se referă la acţiunile sau inacţiunile la care sunt ţinute
părţile;
b. obiectul obligaţiei se referă la conduita părţilor;
c. obiectul obligaţiei poate fi determinat sau determinabil, spre deosebire obiectul
contractului.
45. Obiectul actului juridic civil în sensul de operaţiune juridică:

a. poate fi determinabil;
b. este valabil, atunci când este imposibil relativ;
c. implică şi faptul că o parte nu poate promite printr-un act juridic fapta altuia, ci
numai propria faptă, afară de cazul în care promisiunea s-ar face în calitate de repre-
zentant al acelei persoane.

a. este suficientă pentru determinabilitatea obiectului ca părţile să stabilească
anumite criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului
juridic;
b. dacă potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de
referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el
se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă mediu;
c. atunci când obiectul poate fi determinat şi de un terţ, dacă acesta nu doreşte să
acţioneze, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul
nedeterminat de către părţi.

a. nu există o cerinţă distinctă a obiectului de a fi moral, ci aceasta este o compo-
nentă a cerinţei ca obiectul să fie licit;
b. actul juridic este valabil, dacă bunul a existat, dar nu mai există la data
încheierii actului juridic;
c. dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea această
împrejurare va putea solicita anularea vânzării.
48. Lipsa cauzei:

a. se poate datora lipsei discernământului;
b. include ipoteza în care cauza este falsă;
c. nu include şi situaţia în care partea s-a aflat într-o eroare esenţială şi scuzabilă
asupra existenţei cauzei.
49. în materia cauzei actului juridic civil:
a. dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor imperative, ordinii
publice sau bunelor moravuri atunci şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau
imorală;
b. prestaţia primită în temeiul unei cauze ilicite sau imorale nu rămâne întotdeauna
supusă restituirii;
c. cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o
cunoască.
50. în materia scopului actului juridic civil:
a. în situaţia cauzei false, nulitatea relativă a actului juridic va interveni numai
dacă sunt îndeplinite condiţiile de la eroare ca viciu de consimţământ;
b. pot exista situaţii în care scopul actului juridic să fie ilicit sau imoral, iar
obiectul acelui act să fie licit;
51. Forma ad validitatem:
a. nu este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă;
b. este exclusivă;
c. implică şi faptul că, de principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem.
52. în materia formei ad validitatem:

a. actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn, trebuie să
îmbrace forma autentică;
b. desemnarea tutorelui de către părinte poate fi făcută numai în formă autentică,
însă revocarea poate fi făcută şi printr-un înscris sub semnătură privată;
c. actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn nu trebuie să
îmbrace forma solemnă.
/V
53. In materia formei ad validitatem:

a. cesiunea ipotecii trebuie realizată printr-un act autentic;
b. convenţia matrimonială trebuie încheiată sub sancţiunea nulităţii absolute
printr-un înscris autentificat de notarul public;
c. testamentul olograf nu trebuie să respecte forma solemnă.
54. In general în materia formei actului juridic civil:

a. contractul de arendare trebuie să respecte forma scrisă ad solemnitatem;
b. contractul de societate reprezintă o aplicaţie a formei adprobationem;
c. revocarea tacită a unui legat trebuie realizată cu respectarea formei ad
validitatem.
55. în materia formei actului juridic civil:
a. contractul de tranzacţie reprezintă o aplicaţie a formei solemne ad
validitatem-,
b. contractul de asigurare nu reprezintă o aplicaţie a formei cerute ad
validitatem-,
c. este necesară forma solemnă ad validitatem în cazul partajului
convenţional în timpul comunităţii de bunuri, chiar dacă printre bunuri nu se
află şi un imobil.
a. forma ad probationem este obligatorie, spre deosebire de forma cerută pentru
opozabilitate;
b. contractul de comision reprezintă o aplicaţie a formei ad probationem, spre
deosebire de contractul de consignaţie;
c. lichidarea regimului legal al comunităţii de bunuri pe cale convenţională este o
aplicaţie a formei ad validitatem.
a. contractul de întreţinere reprezintă o aplicaţie a formei ad probationem,
asemenea contractului de depozit;
b. vânzarea unei moşteniri nu reprezintă o aplicaţie a formei ad validitatem',
c. fideiusiunea reprezintă o aplicaţie a formei solemne (ad validitatem).
58. în materia formei cerute pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de
terţi:
a. nerespectarea formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi, se sancţionează cu
ineficacitatea actului juridic faţă de aceştia, actul juridic fiind în acest caz ineficace şi
între părţi dacă de esenţa actului era existenţa unei modalităţi juridice pe care părţile nu
au inserat-o în respectivul act juridic civil;
b. înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipaţie reprezintă o
aplicaţie a acestei forme;
c. forma scrisă pentru subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor
sau de creditor nu reprezintă o aplicaţie a formei cerute pentru opozabilitatea actului
juridic civil faţă de terţi.
a. data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită printr-una dintre moda-
lităţile prevăzute de Codul de procedură civilă, reprezintă o aplicaţie a formei cerute
pentru opozabilitate faţă de terţi;
b. comunicarea scrisă a cesiunii sau acceptarea cesiunii de către debitor printr-un
înscris cu dată certă nu reprezintă o aplicaţie a formei cerute pentru opozabilitate faţă
de terţi;
c. în cazul promisiunii de a contracta, forma încheierii acesteia nu reprezintă o
condiţie procesuală pentru cererea de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de contract.
60. Termenul - modalitate a actului juridic civil:
a. extinctiv, amână scadenţa obligaţiei;
b. de restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie
cu titlu oneros, reprezintă un termen stipulat în favoarea ambelor părţi;
c. voluntar nu poate fi tacit.
61. Termenul, ca modalitate a actului juridic civil:
a. legal, nu face parte de drept din actul juridic;
b. de graţie, este un termen jurisdicţional;
c. este judiciar, atunci când în materia împrumutului de consumaţie, instanţa stabi-
leşte termenul de restituire, întrucât acest aspect nu fusese stipulat în contract.
62. Termenul:
a. cu scadenţă incertă, este cert sub aspectul împlinirii sale;
b. ca modalitate a actului juridic civil, afectează înseşi existenţa actului juridic
civil, iar nu numai executarea;
c. extinctiv, implică şi efectul conform căruia, pendente termine, raportul juridic
civil concret îşi produce efectele sale, ca şi cum nu ar fi afectat de nicio modalitate.
63. în materia termenului:

a. în cazul în care, din eroare, debitorul plăteşte înainte de termen o sumă care,
potrivit actului juridic, nu era producătoare de dobânzi, el nu va putea să ceară
restituirea nici măcar a sumei ce reprezintă dobânda aferentă sumei plătite - pentru
intervalul de timp cuprins între momentul plăţii şi momentul la care urma să se
împlinească termenul suspensiv stipulat în favoarea debitorului;
b. renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte precum
împlinirea lui şi precum decăderea din beneficiul termenului suspensiv prevăzută ca
sancţiune;
c. debitorul este decăzut din beneficiul termenului atunci când printr-un caz de
forţă majoră sunt diminuate garanţiile pe care le constituise creditorului.
64. în materia efectelor termenului:

a. până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la
debitor;
b. suspensiv, stabilit în favoarea debitorului, pendente termine, debitorul care exe-
cută obligaţia sa înainte de scadenţă, realizează o plată nedatorată;
c. suspensiv, stabilit şi în favoarea debitorului, eveniente termine, va începe să
curgă termenul de prescripţie extinctivă.
65. în materia efectelor termenului:

a. suspensiv, stabilit în favoarea ambelor părţi, pendente termine, titularul
dreptului poate lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său;
b. în actele juridice translative de drepturi reale cu privire la bunuri individual
determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în
care s-a prevăzut în mod expres contrariul;
66. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil:

a. se prezumă iuris tantum a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor prin-
cipale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini;
b. mixtă, este reprezentată de condiţia a cărei realizare depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate;
c. potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate.
67. Condiţia cazuală:
a. nu depinde de hazard;
b. nu poate depinde exclusiv de voinţa unui terţ;
c. este independentă de voinţa părţilor.
68. Condiţia - ca modalitate a actului juridic civil:

a. potestativă pură, este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia
dintre părţi;
b. potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa
uneia dintre părţi cât şi de un element exterior acesteia - fapt exterior sau voinţa unei
persoane nedeterminate;
c. rezolutorie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă.
69. Condiţia - modalitate a actului juridic civil:

a. suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă nu produce niciun
efect
b. negativă, se socoteşte ca fiind îndeplinită, dacă s-a prevăzut că evenimentul nu
trebuie să aibă loc într-un anumit termen, dacă termenul a expirat fară ca evenimentul
să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de împlinirea termenului este sigur că
evenimentul nu se va mai produce;
c. dacă este rezolutorie şi imposibilă, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului
juridic astfel încheiat.
70. Condiţia:
a. indiferent dacă este rezolutorie sau suspensivă produce, ca regulă generală,
efecte retroactive;
b. rezolutorie care nu s-a îndeplinit, deficiente conditione, consolidează definitiv
actul juridic;
c. nu priveşte eficacitatea actului juridic condiţional.
71. în materia condiţiei - modalitate a actului juridic civil:

a. indiferent de felul condiţiei, părţile pot deroga prin voinţa lor de la regula
conform căreia condiţia ar produce efecte ex tune;
b. suspensive, pendente conditione, dacă debitorul plăteşte el poate să ceară resti-
tuirea plăţii ca fiind nedatorată;
c suspensive, deficiente conditione, toate drepturile constituite de debitor se
desfiinţează retroactiv.
72. Efectele condiţiei rezolutorii se referă şi la faptul că deficiente conditione:

a. actul juridic se consolidează definitiv;
b. dacă dreptul era înscris în cartea funciară, condiţia rezolutorie va fi radiată din
oficiu, dacă timp de 5 ani de la înscriere nu s-a cerut radierea dreptului înscris sub o
asemenea condiţie;
c. actul este socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.
73. Efectele condiţiei rezolutorii se referă şi la faptul că eveniente conditione:
a. actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
b. fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie trebuie restituite
proprietarului sub condiţie suspensivă;
c. în actele juridice cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei nu se vor
produce ex tune.
74. în materia sarcinii - modalitate a actului juridic civil:
a. sarcina care egalează sau depăşeşte valoarea emolumentului donaţiei, are ca
efect imposibilitatea aplicării regulilor privind reducţiunea liberalităţilor excesive;
b. atunci când sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, acesta va putea solicita
revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii;
c. neexecutarea sarcinii afectează eficacitatea liberalităţii.
75. în materia sarcinii, modalitate a actului juridic civil:
a. dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina stipulată în favoarea unui terţ,
moştenitorii nu pot solicita executarea silită a sarcinii, ci numai revocarea donaţiei;
b. sarcina afectează eficacitatea actului juridic, spre deosebire de condiţie care
afectează existenţa efectelor actului juridic;
c. sarcina nu afectează exclusiv liberalităţile.
76. Sarcina ca modalitate a actului juridic civil implică şi faptul că:
a. acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau pentru executarea ei este o
acţiune în realizare, prescriptibilă în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia
executată;
b. acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii se prescrie în
termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată;
c. acţiunea prin care se solicită instanţei constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data la care condiţia s-a realizat.
77. Din analiza comparativă a condiţiei şi a sarcinii ca modalităţi ale actului
juridic civil rezultă:
a. operarea de drept a condiţiei, spre deosebire de sarcină;
b. prin existenţa unei condiţii, chiar dacă ar fi potestativă din partea gratificatului,
nu se creează nicio obligaţie în sarcina acestuia, neputând fi angajată răspunderea sa;
c. excepţiile de la retroactivitate nu sunt, ca regulă generală, aceleaşi.
78. în general în materia efectelor actului juridic civil, inclusiv cu privire la
etapele în determinarea conţinutului actului juridic civil:
a. conţinutul raportului juridic civil constituie în acelaşi timp efectele actului
juridic civil care a general acel raport;
b. dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect;
c. clauzele obişnuite într-un contract nu se subînţeleg.
79. Principiulpacta sunt servanda:
a. este justificat şi de imperativul moral al respectării cuvântului dat;
b. nu cunoaşte ca excepţie aplicarea regulilor privind rebus sic standibus;
c. cunoaşte ca excepţie revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor în materia
liberalităţilor.
80. Reprezintă cazuri de restrângere a forţei obligatorii:

a. situaţiile prevăzute în mod expres de lege în care contractul îşi încetează
efectele înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element al său;
b. încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a
lucrului;
c. revocarea donaţiei între soţi, care poate avea loc numai în timpul căsătoriei.
81. Principiul forţei obligatorii, cunoaşte ca excepţie sub forma restrângerii

forţei obligatorii, încetarea contractului de:
a. închiriere a locuinţei în termen de 15 zile de la data decesului chiriaşului;

b. mandat din cauza morţii mandantului;
c. antrepriză prin decesul beneficiarului.
82. Principiul forţei obligatorii, cunoaşte ca excepţie:

a. tacita relocaţiune;
b. moratoriul legal;
c. posibilitatea concedentului de a modifica în mod unilateral contractul de con-
cesiune.
83. Reprezintă excepţii de la principiul pacta sunt servanda:

a. încetarea fideiusiunii prin decesul fîdeiusorului, chiar dacă există stipulaţie
contrară;
b. prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă din cauza
suspendării temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de
suspendare;
c. revocarea de către stipulant a stipulaţiei pentru altul cât timp acceptarea benefi-
ciarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepţia cazului în care promitentul
ar avea interesul de a o executa.
84. Sunt excepţii de la principiul pacta sunt servanda:

a. prelungirea tacită a contractului de societate, care intervine atunci când
societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze
operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi;
b. denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe o durată nedeterminată de
oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz;
c. încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentul
arendaşului.
85. Aplicaţiile excepţiilor de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt
reprezentate şi de:
a. stabilirea prin lege fie a duratei contractului inferioară celei prevăzute de părţi
în contractul aflat în curs de executare, în măsura în care o asemenea lege ar prevedea
în mod expres că se aplică şi contractelor în curs de executare;
b. clauza din contractul de depozit bancar la termen, conform căreia dacă la expi -
rarea terenului deponentul nu solicită restituirea sumei, se va considera încheiat un nou
depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii;
c. stabilirea unor modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea, urmare a admiterii cererii de revizuire a efectelor
libera- lităţilor.
86. în materia principiului pacta sunt servanda:
a. nu constituie o excepţie de la acest principiu revocarea contractului de mandat
de către mandant;
b. constituie o excepţie de la acest principiu încetarea contractului de depozit la
cererea deponentului;
c. renunţarea mandatarului la mandat nu constituie o excepţie de la principiul
forţei obligatorii.
87. în materia principiului forţei obligatorii a actelor juridice civile:
a. încetarea actelor juridice intuitu personae ca urmare a părţii în considerarea
căreia s-a încheiat actul nu constituie o excepţie de la principiul pacta sunt servanda,
această împrejurare urmând a fi calificată ca fiind o excepţie de la principiul
irevocabilităţii efectelor actului juridic civil;
b. încetarea contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată din cauza
morţii creditorului întreţinerii, dacă acest eveniment a survenit înainte de expirarea
duratei contractului, nu reprezintă o excepţie de la principiul menţionat în ipoteza
grilei;
c. constituie o excepţie de la acest principiu, sub forma restrângerii forţei
obligatorii, desfiinţarea contractului de asigurare în cazul în care, înainte ca obligaţia
asigurătorului să înceapă să producă efecte, riscul asigurat s-a produs sau producerea
sa a devenit imposibilă.
88. Regulile privind impreviziunea:
a. nu se pot aplica în materia liberalităţilor;
b. se pot aplica şi în cazul unor contracte unilaterale;
c. sunt aplicabile şi în cazul contractelor cu executare uno ictu.
89. Excepţiile de la principiul pacta sunt servanda:
a. sunt aspectul extinderii forţei obligatorii, pot să se refere şi la prorogarea
efectelor anumitor acte juridice prin efectul legii peste termenul convenit de părţi;
b. pot să se refere şi la acele situaţii în care legea recunoaşte posibilitatea uneia
dintre părţile actului juridic de a aduce modificări unilaterale actului respectiv;
c. includ şi impreviziunea, aceasta din urmă neputând avea ca efect încetarea con-
tractului.
90. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil:
a. includ şi ipoteza în care una dintre părţile contractului poate modifica actul
juridic fără a avea nevoie de acordul celeilalte părţi şi fără ca aceasta din urmă să se
poată opune;
b. pot să se refere şi la impreviziune, nefiind necesar sub aspectul aplicabilităţii
regulilor acesteia ca debitorul să parcurgă în prealabil o procedură prealabilă care să
constea în încercarea într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului;
c. includ şi ipoteza în care s-ar putea realiza gruparea condiţiilor şi a sarcinilor cu
acelea similare provenind din alte liberalităţi în cazul admiterii cererii de revizuire a
efectelor liberalităţilor.
91. Nu constituie excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic
civil:
a. reînnoirea contractului de arendare pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre
părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte
de expirarea termenului;
b. autorizarea înstrăinării parţiale sau totale a obiectului liberalităţii, chiar dacă
instanţa ar stabili cu acest prilej şi ca preţul obţinut să fie folosit în scopuri conforme
cu voinţa dispunătorului;
c. clauza prin care părţile au prevăzut posibilitatea revizuirii efectelor contractului
în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii.
92. Principiul irevocabilităţii efectelor actului juridic civil:
a. decurge din principiul pacta sunt servanda',
b. cunoaşte ca excepţie ipoteza denunţării de către chiriaş a contractului de
închiriere a locuinţei pe durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile într-un
termen care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a
stabilit plata chiriei;
c. cunoaşte ca excepţie şi situaţia obligării comodatarului, de către instanţă, la
restituirea lucrului înainte de expirarea termenului stipulat de părţi sau înainte de a fi
folosit de bun potrivit convenţiei, atunci când comodantul are o nevoie urgentă şi
neprevăzută de bun.
93. Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii efectelor actului juridic
civil:
a. denunţarea de către oricare din părţi a contractului de cont curent încheiat pe
durată nedeterminată;
b. denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a
celeilalte părţi într-un termen de cel puţin 10 zile;
c. legatul.
94. Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii efectelor actului juridic
civil unilateral:
a. promisiunea publică de recompensă;
b. testamentul;
c. retractarea dispoziţiei prin care se revocă un testament făcută printr-un alt testa-
ment sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă.
95. Pot să constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii efectelor actului
juridic civil:
a. cazurile în care revocarea operează de drept;
b. retractarea revocării renunţării la succesiune;
c. situaţiile în care revocarea operează cu titlu de sancţiune.
96. Pot să constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii efectelor actului
juridic civil:
a. denunţarea actului cu executare dintr-o dată, cu îndeplinirea, printre altele, a
condiţiei ca executarea să nu fi început;
b. revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii;
c. denunţarea actului cu executare succesivă indiferent dacă a fost încheiat pe o
durată determinată sau nedeterminată, în condiţiile legii.
97. în materia principiului relativităţii efectelor actului juridic civil:
a. cuvântul „parte” desemnează şi pe autorul actului juridic civil unilateral;
b. creditorii chirografari nu sunt avânzi-cauză;
c. succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt avânzi-cauză, spre deosebire
de succesorii cu titlu particular.
a. succesorii cu titlu particular sunt consideraţi continuatorii personalităţii
autorului lor, asemenea succesorilor universali sau cu titlu universal;
b. calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular nu se apreciază în
raport de actul juridic prin care a dobândit un anumit drept subiectiv;
c. poziţia creditorilor chirografari în raport de actele juridice încheiate de debitorul
lor cu terţe persoane nu vizează atât principiul opozabilităţii faţă de terţi a drepturilor
subiective civile, pe cât vizează principiul relativităţii efectelor actului juridic.
a. promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie veritabilă de la acest principiu;
b. stipulaţia pentru altul nu reprezintă o excepţie de la principiul menţionat;
c. situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul
indicat în ipoteza grilei.
100. Nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor
actului juridic civil:
a. reprezentarea;
b. cesiunea de creanţă;
c. stipulaţia pentru altul.
101. Nulitatea:
a. priveşte nu numai actele juridice, ci şi faptele juridice stricto sensu;
b. are o funcţie preventivă care constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită
asupra subiectelor de drept civil;
c. produce efecte ex tune, asemenea rezoluţiunii.
102. Din analiza comparativă a nulităţii şi a caducităţii, rezultă că:
a. asemenea caducităţii, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului
juridic civil;
b. nulitatea produce efecte retroactive, spre deosebire de caducitate;
c. nulitatea este o sancţiune de drept civil, asemenea caducităţii.
103. Analizând comparativ nulitatea şi revocarea, rezultă că:
a. are şi efecte retroactive, spre deosebire de revocarea actului juridic civil produsă
ca efect a unei clauze dezicere sau de răzgândire;
b. nulitatea reprezintă efectul unor cauze cel mult concomitente momentului
încheierii contractului, asemenea revocării în toate înţelesurile acestei noţiuni;
c. nulitatea este întotdeauna o sancţiune civilă, pe când revocarea are această
funcţie numai în cazul liberalităţilor.
104. Din analiza comparativă a nulităţii şi a inopozabilităţii, rezultă că:
a. spre deosebire de nulitate, inopozabilitatea nu afectează raporturile dintre părţi,
actul fiind considerat că nu există doar de către terţii de bună-credinţă;
b. nulitatea relativă, poate fi acoperită prin ratificare, spre deosebire de inopoza-
bilitate care se poate acoperi prin ratificare;
105. Analizând comparativ nulitatea şi reducţiunea, rezultă că:
a. reducţiunea asemenea nulităţii se aplică şi contractelor sinalagmatice, cu titlu
oneros, în cazul în care are drept scop restabilirea echilibrului contractual;
b. nulitatea este o sancţiune civilă, asemenea reducţiunii, inclusiv în cazul în care
aceasta din urmă este aplicabilă în cazul leziunii;
c. leziunea constituie atât un motiv de nulitate cât şi de reducţiune.
106. Analizând comparativ reducţiunea şi nulitatea, rezultă că:
a. ambele sunt cauze de ineficacitate;
b. atât cauza de nulitate cât şi cea de reducţiune poate fi cel mult concomitentă
momentului încheierii actului juridic civil;
c. ambele sunt, în principiu, sancţiuni civile.
107. în materia nulităţii:
a. în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este prezumat a fi lovit de nulitate absolută;
b. în sistemul de drept civil român, nulitatea totală este regula, iar nu cea parţială;
c. prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate.
108. Nulitatea absolută este aplicabilă:
a. atunci când s-a încheiat un contract de întreţinere creditorul fiind o persoană
juridică;
b. în cazul în care lipseşte cauza;
c. contractului de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul
beneficiarului.
109. Nulitatea absolută este aplicabilă:
a. în cazul recunoaşterii unui copil după decesul acestuia;
b. în situaţia lipsei discernământului;
c. subarendării parţiale.
110. în cazul aplicabilităţii nulităţii:

a. testamentul reciproc este lovit de nulitate absolută;
b. opţiunea succesorală afectată de o condiţie mixtă nu este lovită de nulitate;
c. căsătoria încheiată de minorul în vârstă de 15 ani este anulabilă.
111. în materia aplicării nulităţii:

a. partajul făcut fară participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate
relativă;
b. nerespectarea dreptului de preempţiune se sancţionează în funcţie de prevederile
legale cu nulitatea absolută sau nulitatea absolută;
c. nu este lovit de nulitate absolută actul de recunoaştere a unui copil a cărui
filiaţie nu a fost înlăturată.
112. Nulitatea absolută:

a. nu este aplicabilă cu privire la partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii
care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin
reprezentare succesorală;
b. este aplicabilă în cazul actelor juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra
unei moşteniri nedeschise încă;
c. nu este inaplicabilă cu privire la liberalităţile realizate fară determinarea bene-
ficiarului sau prevederea criteriilor pe baza cărora acesta să poată fi determinat la data
la care liberalitatea produce efecte juridice.
113. în materia nulităţii relative:

a. confirmarea actului juridic anulabil reprezintă renunţarea la dreptul de a invoca
nulitatea relativă;
b. de principiu, acţiunea în anulare poate fi introdusă în termenul special de
prescripţie de 18 luni, care începe să curgă de la momente diferite în funcţie de motivul
de anulabilitate;
c. ocrotitorul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu.
114. Nulitatea relativă:

a. poate fi invocată în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, în cazul
actului juridic lezionar;
b. ca regulă generală, poate fi invocată oricând pe cale de excepţie, chiar şi după
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare;
c. poate fi confirmată prin actul recognitiv.
115. Nulitatea relativă:
a. pentru leziune poate fi invocată pe cale de excepţie într-un termen de prescripţie
extinctivă, în aceleaşi condiţii ca şi invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune;
b. poate fi înlăturată prin ratificare;
116. Confirmarea actului juridic anulabil:
a. nu poate fi realizată tacit;
b. se poate face şi în mod expres, dacă a încetat motivul de nulitate la momentul
actului confirmativ;
c. implică şi faptul că cel care trebuie să confirme poate fi pus în întârziere printr-
o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie confirmarea actului, fie să
exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a cere anularea actului.
117. în materia confirmării actului juridic anulabil:
a. validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, are loc cu efecte ex tune, de la
momentul încheierii actului juridic;
b. confirmarea unui act juridic anulabil pentru eroare nu implică prin ea însăşi
renunţarea la dreptul de a cere daune-interese;
c. terţii rămân îndreptăţiţi să invoce pe cale de excepţie nulitatea oricărui act
juridic încheiat de autorul lor anterior confirmării, dacă îi prejudiciază.
a. instanţa este obligată ca, din oficiu, atunci când observă existenţa unui motiv de
nulitate absolută şi dacă este dovedită cauza de nulitate, să respingă cererea de
chemare în judecată, dar fară să dispună şi anularea contractului, în ipoteza în care
acest lucru nu i s-a solicitat în mod expres printr-o cerere reconvenţională;
b. dacă un terţ faţă de contract este cel care solicită constatarea nulităţii, acţiunea
introdusă de terţ nu trebuie formulată faţă de toate părţile respectivului contract;
c. sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii relative,
cât şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute.
119. Nulitatea:
a. absolută, nu poate fi acoperită prin confirmare, spre deosebire de nulitatea
relativă;
b. produce aceleaşi efecte, indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă;
c. nu produce efecte retroactive în cazul hotărârii judecătoreşti definitive de
constatare sau declarare a nulităţii persoanei juridice.
120. Nulitatea:
a. absolută în condiţiile legii, poate fi acoperită prin validare, spre deosebire de
nulitatea relativă;
b. nu produce efecte retroactive în cazul căsătoriei putative cu privire la soţul de
bună credinţă;
c. absolută poate fi confirmată în cazul căsătoriei încheiate cu nerespectarea
dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială.
121. Nulitatea:
a. produce efecte exclusiv ex nune în cazul minorului de bună-credinţă cu privire
la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, atunci când căsătoria a fost anulată;
b. poate fi acoperită prin confirmare de moştenitorii universali ori cu titlu universal
ai dispunătorului, inclusiv legatele autorului lor, indiferent de motivul de nulitate care
le afectează, inclusiv atunci când ar fi lovite de nulitate absolută;
c. poate avea ca efect restituirea prestaţiilor prin echivalent, valoarea urmând a se
aprecia la momentul la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească.
122. Principiul restitutio in integrum aplicabil în materia nulităţii:
a. cunoaşte ca excepţie invocarea prescripţiei extinctive, dacă acţiunea în restituire
este prescriptibilă;
b. implică şi faptul că instanţa este obligată să dispună din oficiu restituirea
părţilor în situaţia anterioară din moment ce a admis cererea în declararea nulităţii;
c. cunoaşte ca excepţie ipoteza dobândirii proprietăţii prin uzucapiune.
123. Principiul restitutio in integrum aplicabil în materia nulităţii:
a. cunoaşte ca excepţie situaţia dobândirii prin accesiune a proprietăţii unor mate-
riale de construcţii;
b. se referă şi la faptul că debitorul de bună-credinţă este ţinut să plătească
valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori
al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori, atunci când bunul a pierit
total şi nefortuit sau a fost înstrăinat;
c. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza în care are loc dobândirea de către posesorul de
bună-credinţă a fructelor culese cât timp a durat buna sa credinţă.
124. în materia regulilor aplicabile privind restituirea prin echivalent ca efect
al nulităţii:
a. debitorul de rea-credinţă este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie
la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea
mai mare dintre aceste valori, atunci când bunul a pierit total şi nefortuit sau a fost
înstrăinat;
b. atunci când bunul a pierit total şi fortuit, debitorul de rea-credinţă nu este liberat
de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii,
ar fi fost deja predat creditorului;
A
125. In materia regulilor aplicabile privind restituirea prin echivalent ca efect
al nulităţii:
a. dacă bunul a pierit în parte, debitorul este ţinut să-l indemnizeze pe
creditor, chiar dacă pierderea rezultă din folosinţa normală a lucrului;
b. atunci când bunul a suferit o deteriorare, dacă restituirea prestaţiilor
reciproce se dispune în temeiul legii sau al unui contract, dacă bunul a pierit
numai în parte, creditorul are dreptul de a reduce propria prestaţie până la limita
a ceea ce el primeşte;
c. dacă bunul ce face obiectul restituirii, a suferit o scădere de valoare, acesta
va trebui înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii,
fară despăgubiri, afară de cazul în care această stare este cauzată din culpa
debitorului restituirii.
126. Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis:
a. cunoaşte ca excepţie ipoteza soţului celui care a fost declarat mort pe cale jude-
cătorească şi care s-a recăsătorit, fiind de bună-credinţă înainte de anularea hotărârii
declarative de moarte, în sensul că va rămâne valabilă noua sa căsătorie;
b. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza păstrării actelor de conservare încheiate în
frauda intereselor drepturilor înstrăinătorului din actul primar;
c. cunoaşte ca excepţie situaţia locatarului de bună-credinţă, contractul de
locaţiune încheiat de acesta urmând a produce efecte şi după desfiinţarea titlului
locatorului pe durata stipulată de părţi, fară a se depăşi 3 ani de la data desfiinţării.
127. Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis cunoaşte ca

excepţie:
a. ipoteza invocării uzucapiunii de către terţul subdobânditor;
b. situaţia celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit
un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după
caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 1 an
de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în

cartea funciară;
c. cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real,
însă numai dacă au trecut 3 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere
a respectivului drept în cartea funciară.
128. Principiul quod nullum est, nullum producit effectunr.

a. este înlăturat de ipoteza conversiunii actului juridic civil;
b. cunoaşte ca excepţie cazul „error communis facit ius
c. nu este înlăturat de principiul răspunderii civile delictuale.
129. Conversiunea actului juridic:

a. cunoaşte aplicabilitate în cazul contractului nul ca vânzare, dar valabil ca ante-
contract de vânzare;
b. nu implică şi condiţia negativă de a nu exista cel puţin o diferenţă între actul nul
şi cel ce urmează a fi considerat valabil pe temeiul conversiunii;
c. nu cunoaşte ca aplicaţie, ca regulă generală, cazul în care actul juridic prin care
se înstrăinează un bun, poate valora act de revocare a legatului cu titlu particular având
ca obiect bunul respectiv, întocmit anterior de înstrăinător.
130. Error communis facit ius:

a. reprezintă o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis;
b. nu reprezintă o excepţie de la principiul restitutio in integrum;
c. este o aplicaţie particulară a principiului rebus sic standibus.
131. Error communis facit ius:

a. se referă la ipoteza în care o persoană, împărtăşind o credinţă comună şi invin-
cibilă, a considerat că o altă persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, caz în care, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea
hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil, inclusiv în cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza
niciun prejudiciu;
b. cunoaşte ca aplicaţie, ca regulă generală, ipoteza actelor de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare
civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate;
132. Simpla declaraţie a unei persoane că este capabilă să contracteze, făcută

de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă:
a. nu înlătura anulabilitatea actului;
b. atunci când s-a realizat prin manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse
în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancţi-
une adecvată;
c. nu reprezintă aplicabilitatea principiului răspunderii civile delictuale ca excepţie
de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum.
133. Clauzele considerate nescrise:

a. sunt nulităţi absolute
b. nu sunt ca regulă generală nulităţi parţiale
c. operează de drept.
134. Sunt clauze considerate nescrise:

a. clauza penală pentru ruperea logodnei;
b. dispoziţia care impune donatarului raportul în echivalent;
c. orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar
unui dintre soţi.
135. Sunt clauze considerate nescrise:

a. clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunţa la dreptul de a îndeplini o forma -
litate de publicitate;
b. stipulaţia conform căreia creditorul nu ar avea obligaţia de a dovedi cazurile în
care debitorul se află de drept în întârziere;
136. în materia valabilităţii clauzelor:

a. clauza penală sau o altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea drep-
tului prin care s-ar restrânge sau s-ar renunţa la dreptul de a îndeplini o formalitate de
publicitate este valabilă;
b. se consideră ca fiind nescrisă stipulaţia conform căreia creanţa încorporată într-
un titlu la purtător nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului;
c. nu este valabilă clauza prin care s-ar stabili că subrogaţia ar opera cu consimţă -
mântul debitorului.
a. ameninţarea efectuată pe parcursul executării contractului atunci când priveşte
modificarea contractului sau obţinerea executării obligaţiei în alte condiţii decât cele
stabilite la încheierea contractului, poate avea ca efect posibilitatea părţii interesate de
a invoca nulitatea relativă a modificării de contract sau a plăţii;
b. nu există o ordine în care instanţa trebuie să analizeze motivele de nulitate invo-
cate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată;
c. nulitatea relativă nu poate fi confirmată numai ulterior încheierii actului juridic
anulabil.
a. constituie excepţie de la principiul restitutio in integrum situaţia în care se
desfiinţează un act juridic cu executare succesivă;
b. confirmarea actului juridic anulabil poate să îmbrace forma unei clauze inserate
în acesta;
a. declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică obligaţia
cumpărătorului la restituirea fructelor culese decât începând cu data la care a fost
introdusă cererea de chemare în judecată;
b. nu constituie excepţie de la principiul restitutio in integrum situaţia în care este
anulat un act juridic pentru cauză imorală sau ilicită;
140. încheierea contractului:
a. sub aspect dinamic, vizează îndeplinirea condiţiilor de validitate, de fond şi de
formă;
b. sub aspect static, se referă la întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta
cu acceptarea acesteia;
c. implică şi faptul că este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, cum ar fi natura şi obiectul contractului, chiar
dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane.
141. în materia încheierii contractului:
a. dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana
căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la
cererea oricăreia dintre părţi, anularea contractului;
b. părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor, urmând a fi
ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora;
c. când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul nego-
cierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes
propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul, încălcarea acestei obligaţii
atrăgând răspunderea civilă contractuală a părţii aflate în culpă.
142. în materia încheierii contractului:
a. atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord
asupra unui anumit element sau asupra unei forme, contractul se consideră încheiat
chiar dacă nu s-a ajuns la un acord în acest sens;
b. ca natură juridică oferta de a contracta este un act juridic unilateral;
c. constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta, solicitarea de a formula oferte
adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
143. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate:

a. chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă;
b. poate fi interpretată ca fiind după împrejurări o solicitare de ofertă;
c. nu poate fi calificată ca fiind o intenţie de negociere .
144. în materia ofertei de a contracta:

a. propunerea adresată unor persoane nedeterminate poate valora ofertă;
b. oferta exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în mod valabil atunci când
propunerea conţine clauza „negociabil”;
c. oferta nu trebuie să fie neapărat expresă.
145. în materia ofertei:

a. părţile pot conveni ca oferta să fie şi tacită;
b. oferta de a contracta nu este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o
menţină un anumit termen;
c. oferta nu este caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit.
146. Oferta fără termen adresată unei persoane absente:

a. trebuie menţinută un termen de 30 de zile, după împrejurări, pentru ca
destinatarul să o primească, analizeze şi eventual să expedieze acceptarea;
b. produce efecte numai din momentul ajungerii la destinatar, chiar dacă acesta nu
ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile;
c. revocarea intempestivă atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciul
cauzat.
147. Revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente produce
efecte:
a. dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea;
b. înaintea săvârşirii actului ori faptului concludent care determină încheierea
contractului;
148. Oferta fără termen adresată unei persoane absente:

a. poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent o
oferta;
b. nu devine caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul rezonabil;
c. devine caducă dacă destinatarul o refuză.
149. Oferta fără termen adresată unei persoane absente, devine caducă
atunci când intervine:
a. decesul ofertantului, atunci când natura afacerii o impune;
b. incapacitatea ofertantului, dacă împrejurările o impun;
150. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente:

a. produce efecte chiar dacă nu este acceptată de îndată;
b. nu devine caducă dacă destinatarul o refuză;
c. se consideră că există şi în ipoteza în care oferta este transmisă prin telefon.
151. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente:

a. poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu
oferta;
b. nu cunoaşte aplicabilitate în cazul transmiterii ofertei prin intermediul unui chat;

152. Din analiza comparativă a revocării şi a retragerii ofertei rezultă că:

a. revocarea ofertei se poate face până ce oferta ajunge la destinatar;
b. retragerea ofertei se poate realiza şi după ce oferta ajunge la destinatar;
153. Din analiza comparativă a revocării şi a retragerii ofertei rezultă că:

a. revocarea ofertei produce efecte după cum oferta este cu termen sau fară termen;
b. retragerea produce efecte dacă ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu
oferta, indiferent dacă oferta este cu termen sau fară termen;
154. Din analiza comparativă a ofertei de a contracta şi a antecontractului

rezultă că:
a. în cazul ambelor este posibilă pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract;
b. obligaţiile din antecontract se transmit succesorilor, spre deosebire de obligaţia
de decurge oferta irevocabilă care devine caducă prin moartea ofertantului, dacă acest
eveniment survine înainte de acceptarea ofertei, dacă natura afacerii sau împrejurările
o impun;
c. atât oferta de a contracta, cât şi antecontractul, asemenea negocierilor,
reprezintă acte care au relevanţă juridică.
155. Acceptarea ofertei:

a. poate să provină de la orice persoană care doreşte să încheie contractul, dacă
oferta a fost adresată publicului;
b. nu poate fi realizată printr-o inacţiune;
c. poate fi şi tacită.
156. Acceptarea ofertei:
a. poate fi retrasă dacă ajunge la ofertant anterior ori concomitent cu aceasta;
b. la fel ca şi revocarea produc efecte numai din momentul în care ajung la
ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă din motive care nu îi sunt imputabile;
c. poate fi şi tacită dacă este neîndoielnică, însă nu poate fi dedusă din tăcere.
157. Acceptarea necorespunzătoare ofertei:
a. poate fi exemplificată şi prin acceptarea tardivă a ofertei;
b. nu poate fi considerată ca fiind o contraofertă;
c. se poate exemplifica prin situaţia în care acceptarea ajunge la ofertant după ce
oferta a devenit caducă.
158. Acceptarea tardivă a ofertei:
a. presupune acceptarea ofertei după expirarea termenului stabilit sau, după caz, a
termenului rezonabil în cazul ofertei fară termen adresate unei persoane absente;
b. implică faptul că va produce efecte şi acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la
ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, dacă ofer-
tantul nu îl înştiinţează pe destinatar despre această împrejurare de îndată;
c. produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează într-un termen rezonabil
pe acceptant despre încheierea contractului.
159. Momentul şi locul încheierii contractului:
a. între persoane prezente, în cazul contractelor reale, momentul încheierii contrac-
tului se consideră a fi atunci când are loc acceptarea fară rezerve a ofertei de a
contracta;
b. între persoane absente, contractul se încheie acolo unde ofertantul primeşte
acceptarea fară rezerve a ofertei;
160. Pactul de opţiune:
a. este un act juridic unilateral;
b. implică faptul că declaraţia debitorului de a contracta reprezintă o ofertă irevo-
cabilă care produce efectele prevăzute de lege;
c. se referă şi la faptul că respectivul contract se încheie prin exercitarea opţiunii,
în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în
condiţiile convenite prin pact.
a. trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl
încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului
opţiunii;
b. implică şi faptul că declaraţia debitorului de a contracta are caracterul unei
oferte irevocabile inclusiv în cazul în care părţile nu au stabilit un termen pentru
acceptarea acesteia, sens în care părţile pot conveni ulterior încheierii pactului de
opţiune un termen pentru acceptarea ofertei, pe temeiul libertăţii de voinţă;
c. nu trebuie să respecte condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru contractul
pe care părţile urmăresc să îl încheie.
162. Promisiunea de a contracta:
a. reprezintă actul juridic unilateral prin care o persoană se obligă să încheie un
viitor un contract;
b. se poate exemplifica prin ipoteza în care părţile se obligă să negocieze în
vederea încheierii sau modificării unui contract;
c. în cazul în care nu a fost executată, nu dă dreptul părţii interesate, în cazul con -
tractelor reale, de a se adresa instanţei de judecată pentru pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract.
163. Convenţia de porte-fort:

a. constituie o excepţie aparentă de la principiul opozabilităţii;
b. poate reprezenta acel contract prin care o parte se obligă faţă de cealaltă parte să
determine o a treia persoană să ratifice un act juridic;
c. poate reprezenta şi acel contract prin care promitentul se obligă faţă de
creditorul promisiunii să determine o a treia persoană să garanteze executarea prestaţiei

asumate ulterior de către un terţ.
164. Stipulaţia pentru altul:

a. poate lua naştere ca efect al executării promisiunii faptei altuia;
b. implică existenţa unei părţi denumită „promitent” asemenea ipotezei
promisiunii faptei altuia;
c. în raporturile juridice dintre stipulant şi promitent, implică şi faptul că stipulaţia
nu poate fi revocată fară acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o
execute
165. Stipulaţia pentru altul:

a. poate fi exemplificată prin contractul de asigurare atunci când asiguratul
convine cu societatea de asigurare ca aceasta să plătească indemnizaţia de asigurare
unei terţe persoane;
b. implică şi faptul că atunci când beneficiarul nu este determinat sau, cel puţin,
determinabil ori nu există la data scadenţei obligaţiei promitentului, stipulaţia va
profita stipulantului, fară a agrava însă sarcina promitentului;
c. se referă şi la faptul că revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în
care ajunge la stipulant.
166. în materia stipulaţiei pentru altul:

a. stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului ori al promitentului;
b. dreptul terţului beneficiar se desfiinţează cu titlu retroactiv dacă stipulaţia nu
este acceptată de către acesta, neacceptarea fiind o condiţie rezolutorie;
c. dacă terţul beneficiar decedează după încheierea stipulaţiei, mai înainte de a
accepta dreptul, stipulaţia va deveni caducă.
167. în cazul stipulaţiei pentru altul:
a. terţul beneficiar nu va intra în concurs cu moştenitorii stipulantului;
b. promitentul poate invoca împotriva terţului beneficiar numai apărările
întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia, adică acele apărări pe care le-ar putea
opune stipulantului;
c. stipulaţia poate fi revocată şi de moştenitorii sau creditorii stipulantului cât timp
acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau promitent.
168. Cesiunea contractului:
a. trebuie să respecte, ca regulă generală, principiul simetriei formelor;
b. se poate realiza şi atunci când drepturile şi obligaţiile dintr-un contract au fost
executate;
c. are ca efect şi menţinerea garanţiilor consimţite în vederea executării
obligaţiilor cocontractantului cedat.
169. în materia cesiunii contractului:
a. acceptarea cesiunii locaţiunii unui bun mobil este un contract solemn în sensul
că trebuie să îmbrace forma scrisă;
b. acceptarea cesiunii contractului de închiriere nu trebuie să îmbrace forma scrisă;
c. cesiunea contractului de asigurare trebuie să respecte forma scrisă ad
validitatem în cazul acceptării cesiunii contractului de către asigurat.
a. pentru a produce efecte, cesiunea contractului trebuie acceptată de către
contractantul cedat, acesta putând opta între a dispune sau nu liberarea contractantului
cedent de obligaţiile sale;
b. creditorii contractantului cedat vor putea solicita, prin intermediul acţiunii
oblice, angajarea răspunderii cesionarului şi a cedentului, atunci când acesta din urmă
nu a fost liberat de către contractantul cedat;
a. acordarea consimţământului pentru operarea cesiunii poate fi ulterioară
cesiunii, sens în care consimţământul ulterior poate îmbrăca forma unei convenţii
încheiate între cele trei părţi sau a declaraţiei unilaterale de acceptare a cesiunii de
către contractantul cedent;
b. dacă contractantul cedent nu a fost liberat de către contractantul cedat, atunci
va putea fi obligat la executarea obligaţiilor din contractul cedat, în cazul în care
acestea nu sunt executate de către contractantul cesionar;
172. Simulaţia:
a. implică şi faptul că actul juridic secret se poate încheia şi ulterior actului juridic
public;
b. se aplică numai actelor juridice patrimoniale, nu şi actele juridice
nepatrimoniale;
c. prin interpunere de persoane, poate fi exemplificată prin convenţia de prete-non.
173. Simulaţia:
a. cunoaşte ca sancţiune nespecifică aplicabilitatea nulităţii;
b. prin interpunere de persoane, cunoaşte aplicabilitate în cazul mandatului fară
reprezentare;
c. ca acţiune, nu este o acţiune patrimonială, spre deosebire de acţiunea
revocatorie.
174. în materia simulaţiei:
a. în cazul mandatului fără reprezentare, terţii nu au niciun raport juridic cu man-
dantul;
b. nulitatea relativă este o sancţiune cu caracter special;
c. acţiunea în simulaţie, se aplică atât actelor juridice patrimoniale cât şi actelor
juridice nepatrimonial, spre deosebire de acţiunea revocatorie.
a. în cazul mandatului fară reprezentare, mandantul, substituindu-se mandatarului,
poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a
executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar;
b. în principiu, operaţiunea de disimularea a actului juridic real este legală, nefiind
sancţionată cu nulitatea însăşi simulaţia;
c. sunt inopozabile doar efectele pe care actul public le produce faţă de terţi.
a. în cazul simulaţiei convenţiei matrimoniale, actul secret prin care se alege un alt
regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu
poate fi opus terţilor de bună-credinţă;
b. actul secret nu îşi produce efectele şi faţă de succesorii universali sau cu titlu
universal ai părţilor simulaţiei;
c. terţii de bună-credinţă pot invoca împotriva părţilor simulaţiei existenţa actului
public, prin intermediul acţiunii în simulaţie.
177. în cazul efectelor simulaţiei în raporturile dintre părţi şi terţi, contractul
secret:
a. nu poate fi invocat, spre deosebire de creditorii înstrăinătorului aparent, de
succesorii universali ai părţilor, împotriva terţilor care întemeindu-se cu bună credinţă
pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent;
b. poate fi opus terţilor de rea-credinţă, care nu au drept de opţiune între a invoca
actul aparent sau a se prevala de actul secret;
c. poate fi invocat, de succesorii cu titlu particular al părţilor, împotriva terţilor
care întemeindu-se cu bună credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent.
a. în cazul efectelor simulaţiei în raporturile dintre terţi, dacă există un conflict
între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent sunt
preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret;
b. acţiunea în constatarea simulaţiei unui act juridic fictiv sau deghizat poate fi
introdusă de creditorul uneia dintre părţi doar împotriva debitorului săi, nefiind necesar
să fie introdusă în proces şi cealaltă parte contractantă pentru a se declara inopozabi-
litatea contractului public şi faţă de aceasta;
c. în concursul dintre creditorii părţilor simulaţiei sub forma contractului fictiv
sunt preferaţi cei care se întemeiază pe contractul secret.
179. Din analiza comparativă a acţiunii în simulaţie şi a acţiunii revocatorii
rezultă că:
a. acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă extinctiv, spre deosebire de acţiunea
revocatorie care este, ca regulă generală, prescriptibilă extinctiv într-un termen de 3 ani
de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă
din actul atacat;
b. acţiunea revocatorie este o acţiune în realizare asemenea acţiunii în simulaţie
când aceasta din urmă a fost introdusă de una dintre părţi;
c. acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare atunci când este introdusă de
un terţ, spre deosebire de acţiunea revocatorie care este o acţiune în realizare.
180. Creditorii chirografari:
a. reprezintă, în privinţa situaţiei lor, o excepţie de la principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil;
b. pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, trebuie să dovedească şi complicitatea
la fraudă a terţului contractant în cazul contractelor cu titlu gratuit;
c. trebuie să dovedească şi insolvabilitatea debitorului pentru admiterea acţiunii
revocatorii.
A
181. In materia riscului contractului:
a. în cazul contractului sinalagmatic, riscul contractului nu este suportat de partea
care ar avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite, ci de
debitorul obligaţiei imposibil de executat;
b. în ipoteza vânzării cu plata preţului în rate riscul bunului este transferat cumpă -
rătorului de la momentul plăţii primei rate;
CAPITOLUL III
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ. DECĂDEREA
1. Prescripţia extinctivă:
a. poate fi aplicată de organul de jurisdicţie competent din oficiu;
b. este reglementată şi prin norme de ordine publică;
c. are ca efect stingerea dreptului material la acţiune.
2. în materia prescripţiei extinctive:
a. părţile care au capacitate deplină de exerciţiu, pot să modifice, prin acord
expres, durata termenelor de prescripţie;
b. renunţarea la prescripţie nu poate fi tacită;
c. se va reţine că acţiunea în justificarea înscrierii provizorii este nu supusă
prescripţiei extinctive.
a. poate avea cursul modificat prin fixarea începutului acesteia, de către părţile
care au capacitate deplină de exerciţiu, prin acord expres;
b. ca regulă generală, nu poate cunoaşte instituirea altor cauze de întrerupere, prin
acordul expres al părţilor cu capacitate deplină de exerciţiu;
c. de principiu, poate cunoaşte instituirea altor cauze de suspendare, prin acordul
expres al părţilor cu capacitate deplină de exerciţiu.
a. este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi
declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o
acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă;
b. nicio modificare a termenelor de prescripţie, a cursului prescripţiei, a cauzelor
legale de suspendare sau întrerupere, nu poate opera în cazul acţiunilor derivate din
contractele de adeziune;
c. termenul legal de prescripţie mai mic de 10 ani, poate fi modificat, noua sa
durată neputând fi egală cu 1 an.
5. în cazul prescripţiei extinctive:
a. termenele de prescripţie legale de cel puţin 10 ani, pot fi modificate în sensul
stabilirii unei noi durate de cel mult 15 ani;
b. se aplică aceleaşi reguli privind calculul termenului, care se aplică şi în cazul
uzucapiunii;
c. calculul duratei se face după aceleaşi reguli ca şi calculul duratei termenului ca
modalitate a actului juridic civil.
6. Sunt acţiuni reale imprescriptibile extinctiv:
a. acţiunea în grăniţuire;
b. acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia;
c. acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie.
7. Sunt acţiuni reale prescriptibile extinctiv:
a. acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct;
Prescripţia extinctivă. Decăderea 51
b. acţiunea negatorie;
c. acţiunea în revendicare imobiliară în cazul avulsiunii.
8. Este imprescriptibilă extinctiv:

a. acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de servitute;
b. acţiunea de partaj;
c. acţiunea care are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în
favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică.
9. Sunt acţiuni imprescriptibile extinctiv:

a. acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă;
b. acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei;
c. acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului.
10. Sunt acţiuni prescriptibile extinctiv:

a. acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii copilului;
b. acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată
biologic;
c. acţiunea în tăgăduirea paternităţii atunci când este introdusă de soţul mamei sau
moştenitorii acestuia.
11. Sunt acţiuni imprescriptibile extinctiv:

a. acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate;
b. acţiunea în stabilirea paternităţii, atunci când este pornită de moştenitorii
copilului, după decesul acestuia;
c. acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită de moşteni-
torii copilului, după decesul acestuia.
12. Valorificarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei este imprescriptibilă

extinctiv:
a. în cazul invocării leziunii pe cale de excepţie, chiar dacă dreptul la acţiune era
prescris;
b. în situaţia excepţiei de reducţiune;
c. în ipoteza în care partea căreia i se cere executarea contractului - poate opune
oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
13. Valorificarea dreptului subiectiv pe calea apărării de fond este prescrip-

tibilă extinctiv:
a. creditorilor prejudiciaţi prin schimbarea regimului matrimonial în sensul că
aceştia pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării făcute în
frauda intereselor lor;
b. în ipoteza în care invocarea dreptului de retenţie pe cale de excepţie nu s-ar
putea realiza, întrucât dreptul la acţiune era prescris în momentul în care s-ar fi putut
opune dreptul de retenţie;


a. prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii urmează să se determine în
funcţie de calificarea dată acţiunii ca fiind mixtă sau nu;
b. drepturile potestative, sunt ca regulă generală, imprescriptibile extinctiv;
c. dualitatea de acţiuni, nu implică apărarea aceluiaşi drept subiectiv civil, ci apă-
rarea alternativă a unui drept de creanţă, printr-o acţiune persoană, de principiu,
prescriptibilă extinctiv, sau a unui drept real, printr-o acţiune reală, imprescriptibilă
extinctiv, după caz.
15. Este prescriptibilă extinctiv:

a. acţiunea prin care se invocă drepturi secundare;
b. acţiunea pauliană;
c. acţiunea prin care se invocă dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative.
16. Sunt drepturi imprescriptibile extinctiv:

a. dreptul de denunţare unilaterală a unui contract;
b. dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia;
17. Este imprescriptibilă extinctiv:

a. acţiunea în repararea nepatrimonială a unui prejudiciu moral este
imprescriptibilă extinctiv;
b. acţiunea prin care se solicită constatarea calităţii de moştenitor;

a. petiţia de ereditate este o acţiune imprescriptibilă extinctiv;
b. acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de 1 an de
la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data
la care sarcina trebuia executată;
c. reducţiunea liberalităţilor excesive este sau nu supusă prescripţiei extinctive, în
funcţie de invocarea reducţiunii pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie.

a. dreptul de a cere raportul donaţiilor este imprescriptibil extinctiv;
b. acţiunea în rectificarea notării în cartea funciară este imprescriptibilă extinctiv;
c. în cazul acţiunii în nulitate relativă a recunoaşterii copilului nu se aplică
termenul general de prescripţie.
20. Acţiunea în anularea dispoziţiei testamentare prin care moştenitorii legali
au fost dezmoşteniţi:
a. este imprescriptibilă extinctiv;
b. este supusă unui termen de prescripţie de 1 an;
c. este supusă unui termen de prescripţie care începe să curgă de la data la care cei
dezmoşteniţi au luat la cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi
de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.
21. în materia termenelor speciale de prescripţie extinctivă:
a. acţiunea în repararea prejudiciului adus mediului înconjurător este prescriptibilă
într-un termen de 15 ani;
b. acţiunea prin care se invocă dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de reasi -
gurare este supusă unui termen de prescripţie de 2 ani;
c. avocaţii trebuie să introducă acţiunea pentru plata onorariilor într-un termen de
1 an.
a. acţiunea în repararea prejudiciului moral cauzat unei persoane prin tortură, este
imprescriptibilă extinctiv;
b. acţiunea confesorie prin care se apără dreptul de superficie este supusă unui
termen de prescripţie de 10 ani;
c. acţiunea în pretenţii întemeiată pe dreptul la acţiune privind plata remuneraţiei
cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere,
nu se prescrie într-un termen de 1 an.
a. acţiunea confesorie prin intermediul căreia se urmăreşte apărarea dreptului de
uzufruct este imprescriptibilă extinctiv;
b. termenul de prescripţie extinctivă aplicabil uzufructului unei creanţe este de 3
ani;
c. acţiunea în repararea prejudiciului material cauzat unei persoane prin acte de
barbarie, nu este prescriptibilă într-un termen de prescripţie de 3 ani.
a. dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor
pentru un spectacol care nu a mai avut loc se prescrie într-un termen de 6 luni, de la
data la care spectacolul trebuia să aibă loc;
b. se prescrie într-un termen de 1 an de prescripţie extinctivă dreptul la acţiune
întemeiat pe lecţiile date cu ora de profesori;
c. dreptul la acţiune al meşteşugarilor pentru plata muncii lor se prescrie într-un
termen de 6 luni.
25. Termenul special de prescripţie extinctivă de 1 an:
a. nu este aplicabil, dreptului la acţiune al medicilor pentru plata sumelor de bani
cuvenite pentru operaţiile efectuate;
b. este aplicabil vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute;
c. se va aplica şi în cazul executorilor judecătoreşti pentru plata sumelor ce le sunt
datorate pentru actele funcţiei lor.
26. Termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani:
a. este aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii pornite de mamă;
b. se aplică şi inginerilor pentru plata sumelor ce li se cuvin;
c. nu se aplică profesioniştilor din alimentaţia publică pentru serviciile pe care le
prestează.
27. Termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani:
a. se aplică în cazul acţiunii în tăgada paternităţii exercitate de soţul mamei;
b. nu se aplică şi în cazul avocaţilor cu privire la afacerile neterminate;
c. se aplică hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează.
28. Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă:
a. de la momentul la care păgubitul a cunoscut pe cel care răspunde de paguba
produsă, pentru ipoteza acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită;
b. în cazul leziunii, de la data la care a fost încheiat contractul;
c. pentru viciile ascunse, în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 18 luni de la
data predării sau recepţiei finale a construcţiei, cu excepţia situaţiei în care viciul a fost
descoperit mai înainte, ipoteză în care termenul va curge de la data descoperirii.
29. Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă:
a. în cazul asigurării contractuale, în raporturile dintre asigurător şi asigurat, de la
momentul la care persoana păgubită a cunoscut atât existenţa pagubei cât şi pe cel care
răspunde de ea;
b. pentru acţiunea în anularea căsătoriei, în cazul în care căsătoria s-a încheiat
între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa, de la data încheierii căsătoriei;
c. de la expirarea unui termen de o lună, în cazul viciilor ascunse, în cazul
executării unor lucrări curente la un bun transmis sau o lucrare executată alta decât o
construcţie.
30. în materia începutului prescripţiei extinctive:
a. în cazul ipotezei dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă
ilicită, prescripţia poate începe să curgă de la un moment obiectiv care urmează a fi
determinat de instanţă;
b. termenul de prescripţie de 6 luni pentru acţiunea în declararea nulităţii relative a
adopţiei începe să curgă de la descoperirea erorii, dar nu mai târziu de 3 ani de la
încheierea adopţiei;
c. în cazul acţiunii în stabilirea maternităţii, pentru ipoteza în care copilul a
decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi o pot introduce în termenul de
prescripţie extinctivă de 3 ani care începe să curgă de la data decesului acestuia.
a. dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării la moştenire se prescrie
în termen de 3 luni, calculat în caz;
b. termenul de prescripţie va începe să curgă de la momentul descoperirii viciilor
dacă acestea s-au ivit după expirarea termenului de garanţie;
32. în materia începutului prescripţiei extinctive, precum şi a duratei acesteia:
a. în cazul acţiunii prin care se solicită restituirea darurilor primite în considerarea
logodnei sau, pe durata acesteia, în considerarea căsătoriei, termenul de prescripţie
extinctivă este de 6 luni şi începe să curgă de la data ruperii logodnei;
b. termenul de prescripţie extinctivă este de 1 an şi curge de la data ruperii abuzive
a logodnei, atunci când această acţiune este exercitată împotriva părţii care a rupt
abuziv logodna;
c. termenul de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în despăgubire în cazul revocării
fără justă cauză a promisiunii publice de recompensă începe să curgă de la data
publicării revocării.
a. acţiunea în tăgada paternităţii exercitată fie de moştenitorii soţului mamei, fie
de către moştenitorii mamei, în cazul în care aceştia au decedat înainte de împlinirea
termenului de prescripţie de 3 ani, se prescrie în termen de 1 an de la data decesului;
b. acţiunea în tăgada paternităţii formulată de moştenitorii tatălui biologic este
supusă unui termen de prescripţie de 6 luni care începe să curgă de la data decesului;
c. pentru acţiunea în tăgada paternităţii exercitată de moştenitorii copilului, în
cazul în care acesta a decedat înainte de a introduce acţiunea, termenul de prescripţie
este de 1 an şi începe să curgă de la data decesului.
a. acţiunea în revendicare pentru avulsiune, cunoaşte aplicabil un termen de
prescripţie de 1 an începe să curgă de la data la care porţiunea de teren este alipită la
terenul altui proprietar riveran;
b. pentru acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia,
termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care animalele au ajuns
efectiv pe acest teren;
c. prescripţia extinctivă a acţiunii în despăgubire exercitată de proprietarul
fondului aservit împotriva proprietarului dominant începe să curgă din momentul
stabilirii dreptului de trecere.
A
35. In materia începutului prescripţiei extinctive, precum şi a duratei acesteia:
a. în cazul acţiunii posesorii, termenul de prescripţie de 6 luni, începe să curgă de
la momentul tulburării sau al deposedării;
b. în cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, termenul de
prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care sarcina trebuia executată;
c. în cazul acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract, termenul de prescripţie de 1 an curge de la data la care contractul trebuia
încheiat.
36. în materia începutului prescripţiei extinctive, precum şi a duratei acesteia:
a. în ipoteza acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, dacă donatorul a
decedat fără să fi cunoscut fapta de ingratitudine, termenul de prescripţie începe să
curgă de la momentul la care moştenitorii au cunoscut fapta de ingratitudine;
b. termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani pentru acţiunea în stabilirea
de către instanţă a unui termen de restituire în cazul împrumutului de consumaţie,
începe să curgă de la data încheierii contractului;
c. în cazul contractului de cont curent, termenul de prescripţie de 1 an pentru
acţiunea prin care se solicită rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii
soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea nu începe să curgă de la
data comunicării extrasului de cont curent.
37. Cursul prescripţiei extinctive este suspendat:
a. între soţi, indiferent dacă aceştia sunt sau nu separaţi în fapt;
b. în cazul moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea
ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte;
c. în materia accesiunii imobiliare artificiale, în cazul prescripţiei acţiunii
autorului lucrării privind plata indemnizaţiei, cât timp acesta este lăsat de proprietar să
deţină imobilul.
38. Termenul prescripţiei extinctive este suspendat:
a. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faza
instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti;
b. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă s-a introdus cererea de chemare în judecată
în următoarele 6 luni, după momentul finalizării negocierilor;
c. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare.
39. Termenul de prescripţie extinctivă:
a. este suspendat dacă raportul juridic ce are conţinut prescriptibil, s-a născut în
timpul încheierii căsătoriei;
b. nu este suspendat în cazul acţiunii în răspundere pentru ţinerea defectuoasă a
cărţii funciare, chiar dacă au fost exercitate acţiunile şi căile de atac prevăzute de lege
pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare;
c. este suspendat în cazul dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii de către soţul
mamei, ipoteză în care termenul de prescripţie nu curge împotriva soţului pus sub
interdicţie judecătorească pe intervalul de timp situat între punerea sub interdicţie şi
ridicarea interdicţiei, indiferent dacă acesta are sau nu tutore.
40. Termenul prescripţiei extinctive:
a. se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faza instanţei de judecată până la închiderea dezbaterilor;
b. este suspendat între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecă-
toreşti sau al unui act juridic administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt
astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
c. este întrerupt cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia.
41. Suspendarea termenului de prescripţie extinctivă:
a. intervine atunci când forţa majoră temporară a survenit în primele 6 luni de la
începutul cursului termenului de prescripţie;
b. este aplicabilă în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate,
potrivit legii sau contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cât timp nu
a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult
de 6 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt
termen;
c. implică şi faptul că prescripţia acţiunii prin care proprietarul solicită obligarea
superficialului care a modificat structura construcţiei la repunerea în situaţia anterioară
este suspendată până la expirarea duratei superficiei.
42. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive:
a. intervine şi atunci când titularul dreptului face parte din forţele armate ale
României, chiar dacă acestea nu sunt în stare de mobilizare sau de război;
b. nu intervine prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este
pus în întârziere;
c. intervine în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exer-
ciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în
care există o dispoziţie legală contrară.
a. are caracter judiciar;
b. are un efect special care constă în prorogarea, dacă este cazul, a momentului
împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în aşa fel încât intervalul de timp cuprins
între momentul încetării cauzei de suspendare şi cel al împlinirii prescripţiei extinctive
să fie de 6 luni sau de o lună, după cum termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în
speţă este mai mare de 6 luni, respectiv este de 6 luni sau mai scurt;
c. se produce şi atunci când cel care a încălcat dreptul face parte din forţele armate
ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război.
a. produce efecte ope legis;
b. intervine şi atunci când are loc înscrierea creanţei la masa credală în cadrul
procedurii insolvenţei;
c. reprezintă o modificare a cursului prescripţiei, spre deosebire de întreruperea
cursului.
45. întreruperea prescripţiei extinctive:
a. implică un set de cauze de întrerupere legale, limitativ prevăzute de lege şi care
produc efecte de drept;
b. intervine printr-o recunoaştere tacită şi atunci când cel îndreptăţit la restituirea
unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate,
atâta timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia
executării actului desfiinţat nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală
sau personală;
c. sub forma recunoaşterii, implică existenţa unui act constitutiv.
46. întreruperea prescripţiei extinctive:
a. poate fi efectul unei recunoaşteri făcute de debitor prin intermediul altor
persoane;
b. nu se produce dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie
necompetent;
c. are loc chiar dacă sesizarea este nulă pentru vicii de formă.
47. Sesizarea făcută la un organ de urmărire penală necompetent:
a. întrerupe prescripţia extinctivă de la data introducerii cererii la acel organ;
b. nu întrerupe prescripţia extinctivă;
c. întrerupe prescripţia extinctivă de la data la care ajunge la organul competent.
48. în materia întreruperii prescripţiei extinctive:
a. efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii
de admitere a cererii respective;
b. prescripţia este întreruptă şi dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă;
c. prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-
a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a
obţine executarea silită.
49. în materia întreruperii termenului de prescripţie extinctivă:
a. în cazul în care hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea
executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s-a prescris, se va putea face o
nouă cerere de chemare în judecată sau arbitrală, fară a se putea opune excepţia
autorităţii de lucru judecat;
b. întreruperea prescripţiei poate avea loc şi prin invocarea pe cale de excepţie a
dreptului a cărui acţiune se prescrie;
c. în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea
judecăţii întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte
civilă.
50. Consecinţele efectelor întreruperii prescripţiei se referă şi la faptul că:
a. atunci când întreruperea prescripţiei operează prin recunoaşterea dreptului de
către cel în folosul căruia curge, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel;
b. în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va
începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă;
c. dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei ori a
urmăririi silite, prescripţia nu va reîncepe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea de valorificare legală a creanţei care a rămas de acoperit.
51. în cazul în care prescripţia extinctivă a fost întreruptă prin constituirea
ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată
până la începerea cercetării judecătoreşti, întreruperea operează până la:
a. pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale;
b. comunicarea ordonanţei de clasare;
52. în cazul în care prescripţia extinctivă a fost întreruptă prin constituirea ca
parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până
la începerea cercetării judecătoreşti, întreruperea operează până la:
a. comunicarea ordonanţei de suspendare a urmăririi penale;
b. pronunţarea hotărârii de suspendare a judecăţii;
53. întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar:

a. nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui
moştenitor, chiar dacă este vorba de o creanţă ipotecară;
b. dacă acest moştenitor este fideiusorul debitorului solidar, întreruperea
prescripţiei înainte de decesul celui din urmă, produce efecte în privinţa amândurora;
54. Repunerea în termenul de prescripţie:

a. se poate dispune în temeiul unor împrejurări mai presus de voinţa părţii
interesat;
b. poate fi dispusă în cazul spitalizării îndelungate sau repetate a mamei împreună
cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea;
c. se va putea dispune dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împli-
nirea unui termen de o lună, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
55. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:

a. exclude atât forţa majoră cât şi culpa;
b. se poate întemeia pe cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire
penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă;
c. implică existenţa unui termen de decădere de 30 de zile.
56. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:

a. implică un termen de 30 de zile care priveşte atât cererea de repunere în
termenul de prescripţie extinctivă, cât şi introducerea cererii prin care se exercită
dreptul la acţiune privind pretenţia pe fond;
b. nu are caracter judiciar, spre deosebire de aplicarea întreruperii prescripţiei
extinctive;
c. exclude împrejurările care constituie cauzele de suspendare.
57. In materia calculului termenului de prescripţie extinctivă:

a. în cazul termenului stabilit pe zile, nu se va lua în calcul prima şi ultima zi a
termenului;
b. actele pot fi considerate ca fiind făcute în termen, indiferent dacă termenul este
stabilit pe ani, pe luni, pe săptămâni, pe zile sau pe ore;
c. dacă termenul se calculează pe ani, împlinirea termenului nu se va realiza în
ziua corespunzătoare din ultimul an, urmând a se aplica regula conform căreia nu se va
lua în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului.
a. poate fi opusă numai în primă instanţă;
b. împiedică exercitarea dreptului de retenţie;

a. prescrierea valorificării creanţei pe cale de acţiune afectează şi valorificarea
aceleiaşi creanţe pe cale de excepţie;
b. se va reţine ca exemplu şi că dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat
într-un termen de prescripţie extinctivă de 1 an;
c. în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală
a unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie extinctivă a
răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiune în răspundere civilă.
60. Termenele de decădere:

a. poate implica săvârşirea unor acte unilaterale;
b. pot fi şi convenţionale, în sensul că părţile pot să transforme un termen de
prescripţie extinctivă într-un termen de decădere;
c. convenţionale sunt întotdeauna de ordine privată.
61. Termenul de decădere:

a. convenţional, atunci când face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau
săvârşire actului de către partea interesată, are ca efect anulabilitatea actului juridic
încheiat;
b. este de 3 ani, în cazul acţiunii în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de
la posesorul de bună-credinţă;
c. este de 48 de ore în cazul în care proprietarul trebuie să urmărească roiul de
albine a trecut pe terenul altuia.

a. este de 3 luni, aplicabil dreptului proprietarului de a pretinde restituirea bunului
găsit sau preţul obţinut din valorificarea acestuia, care începe să curgă de la data
predării bunului către organele de poliţie din localitatea în care a fost găsit;
b. este de 1 an, aplicabil acţiunii prin care succesibilul solicită declararea nedem-
nităţii;
c. este de 6 luni, aplicabil dreptului de a cere anularea contractului, care începe să
curgă de la data notificării prin care partea interesată îi solicită celui îndreptăţit să
invoce nulitatea relativă fie să confirme actul anulabil, fie să exercite acţiunea în
anulare.

a. poate fi, prin excepţie, suspendat prin efectul forţei majore;
b. se calculează după aceleaşi reguli după care se calculează şi termenul de
prescripţie;
c. este de 6 luni şi începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare, în
cazul acţiunii vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi a acţiunii cumpărătorului
pentru reducerea preţului sau rezoluţiunea contractului.
64. în materia termenului de decădere:
a. în cazul forţei majore, care intervine în timpul curgerii termenului de decădere,
dacă, după reluarea cursului termenului ar rămâne mai puţin de 5 zile din termenul de
decădere, atunci acesta se împlineşte după 5 zile de la data când suspendarea a încetat;
b. se va reţine ca fiind un caz de decădere implicită, termenul de 10 zile aplicabil
dreptului de preempţiune în cazul vânzării de bunuri mobile sau de o lună în cazul
vânzării de bunuri imobile, termen care începe să curgă de la data comunicării către
preemptor a notificării cuprinsului contractului încheiat cu terţul;
c. partea interesată poate opune decăderea numai la judecata în primă instanţă, cel
mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
a. părţile nu pot să renunţe, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la
termenele de decădere de ordine publică;
b. dacă termenul de decădere este un termen legal de ordine publică, instanţa
trebuie să invoce din oficiu decăderea;
a. organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de
decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului
când decăderea priveşte un drept de care părţile pot dispune;
b. persoana interesată poate renunţa, după sau înainte de împlinirea termenului de
decădere, dacă acesta a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală
care ocroteşte un interes privat;
c. dacă un termen a fost instituit prin lege sau prin voinţa părţilor pentru
exercitarea dreptului la acţiune sau în legătură cu acesta şi nu s-a prevăzut că
nerespectarea lui atrage pierderea dreptului subiectiv sau împiedicarea efectuării unui
act unilateral, atunci acest termen nu va putea fi calificat ca fiind un termen de
prescripţie extinctivă.
TITLUL II
DREPT CIVIL. PERSOANELE
CAPITOLUL I PERSOANA FIZICĂ - CAPACITATEA CIVILĂ
1. Personalitatea juridică:
a. este o parte a capacităţii civile;
b. se identifică noţiunii de capacitate juridică;
c. nu se identifică cu noţiunea de capacitate de drept.
2. Personalitatea juridică:
a. reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a fi titular de
drepturi;
b. nu este unică, în sensul că nu este una singură pentru fiecare subiect de drept;
3. în materia caracterelor juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice:
a. generalitatea, constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută
(atribuită) tuturor oamenilor;
b. universalitatea, se exprimă prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, în
sensul aptitudinii generale şi abstracte de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
4. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice:
a. ca regulă generală, începe odată cu împlinirea vârstei de 18 ani;
b. încetează din momentul datei trecute în actul de deces;
c. nu include şi drepturile persoanei fizice care aparţin altor ramuri de drept.
5. Incapacităţile de folosinţă:
a. pot fi cu caracter de sancţiune penală, spre exemplu - decăderea din drepturile
pământeşti;
b. pot avea caracter de sancţiune civilă, exempli gratia - interzicerea drepturilor
părinteşti;
c. civile, care au caracter de protecţie sau de ocrotire se pot regăsi în materia con-
tractului de vânzare.
6. în materia declarării judecătoreşti a morţii:
a. atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fară a se aştepta îm-
plinirea vreunui termen de la dispariţie;
b. dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat
din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii;
c. rectificarea datei morţii din hotărârea judecătorească nu se poate dispune, chiar
dacă se dovedeşte că nu era posibil ca acea persoană să fi decedat la acea dată.
7. Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte:
a. nepatrimoniale, în sensul că în cazul în care soţul unei persoane declarate
moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă,
prima căsătorie urmând a se considera desfăcută pe data anulării hotărârii declarative
de moarte;
b. patrimoniale, sub aspectul regulii generale a înapoierii bunurilor în natură celui
declarat mort, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent;
c. patrimoniale, în sensul că moştenitorul aparent care află că persoana care a fost
declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă.
8. în materia caracterelor juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice:
a. universalitatea, constă în faptul că prin capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile subiective
civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu
excepţia celor oprite de lege;
b. intangibilitatea, constă în faptul că nu poate forma obiect de renunţare, nici
măcar parţială, şi nici obiect de înstrăinare;
c. inalienabilitatea nu constă în lipsirea, totală sau parţială, de capacitate de
exerciţiu numai în cazurile şi condiţiile expres stabilite de lege.
A
9. In materia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice:

a. minorul care se căsătoreşte, începând cu vârsta de 15 ani, dobândeşte
capacitatea deplină de exerciţiu;
b. legiuitorul prezumă iuris et de iure că la împlinirea vârstei de 18 ani persoana
are discernământ;
c. minorul care are capacitate de exerciţiu restrânsă, poate să încheie singur acte
juridice de dispoziţie, chiar dacă nu au o mică valoare şi nici caracter curent, dacă
acestea privesc profesia sa.
10. în materia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice:
a. capacitatea restrânsă de exerciţiu începe la împlinirea vârstei de 16 ani;
b. minorul care are capacitate de exerciţiu restrânsă, poate să încheie singur acte
juridice de dispoziţie, chiar dacă nu au o mică valoare şi nici caracter curent, dacă
acestea privesc îndeletnicirile sale artistice;
c. sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu
este nulitatea absolută a actului juridic civil astfel încheiat.
CAPITOLUL II PERSOANA JURIDICĂ
1. Printre elementele constitutive ale persoanei juridice:

a. se numără şi organizarea de sine stătătoare;
b. nu se numără şi scopul propriu;
c. se numără şi existenţa unui patrimoniul propriu.
2. în materia elementelor constitutive ale persoanei juridice:

a. patrimoniul constă în totalitatea drepturilor patrimoniale ce au ca titular
persoana juridică;
b. ca regulă generală, persoana juridică având în subordine o altă persoană nu răs-
punde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă;
c. scopul propriu al persoanei juridice este un element constitutiv prin care se
desemnează obiectul de activitate al acesteia.
3. în cazul elementelor constitutive ale persoanei juridice:

a. persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care
este subordonată;
b. patrimoniul desemnează şi compartimentarea entităţii pe activităţi ce urmează a
se desfăşura, precum şi precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta
persoana juridică în raporturile cu terţii;
c. scopul lucrativ este guvernat de principiul specialităţii.
4. înfiinţarea persoanei juridice:

a. se poate face pentru o durată nedeterminată;
b. se face prin lege pentru partidele politice;
c. se face de către un organ al puterii executive pentru asociaţii şi fundaţii.
5. înregistrarea persoanei juridice, se referă cu precădere la:

a. înscrierea acesteia;
b. autorizarea persoanei juridice;
c. înmatricularea acesteia.
6. în materia persoanei juridice:

a. înregistrarea persoanei juridice se face în scopul dobândirii personalităţii
juridice;
b. lipsa autorizaţiei administrative necesare pentru înfiinţarea acesteia atrage
sancţiunea nulităţii absolute;
c. intervine sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care nu s-a respectat numărul
minim de fondatori sau de asociaţi prevăzut de lege.
Persoana juridică 65
7. în cazul persoanei juridice:
a. nulitatea absolută a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la
închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlă-
turată;
b. intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când toţi fondatorii sau asociaţii au
fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
c. nulitatea relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la
închiderea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate
a fost înlăturată.
8. în materia nulităţii persoanei juridice:
a. nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de 1 an de la
data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz;
b. nulitatea absolută a persoanei juridice nu intervine în cazul în care actul de
înfiinţare nu prevede capitalul social subscris şi vărsat;
c. intervine nulitatea absolută a persoanei juridice dacă actul de înfiinţare nu
prevede obiectul de activitate.
9. în cazul nulităţii persoanei juridice:
a. nulitatea absolută intervine dacă actul de înfiinţare nu prevede denumirea per-
soanei juridice;
b. nulitatea relativă nu intervine dacă lipseşte sediul persoanei juridice din actul de
înfiinţare;
c. încălcarea dispoziţiilor legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social
minim subscris şi vărsat nu atrage nulitatea absolută a persoanei juridice.
10. Efectele nulităţii în materia persoanei juridice implică şi faptul că:
a. persoana juridică încetează fară efect retroactiv şi intră în insolvenţă;
b. hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în
toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, men-
ţionată;
c. nulitatea nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei
juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
11. Efectele nulităţii în materia persoanei juridice se referă şi faptul că:
a. din momentul încetării persoanei juridice se deschide procedura lichidării
b. persoana juridică încetează cu efect retroactiv
c. nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor
nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de
nulitate la momentul încheierii actului.
12. în materia caracterelor juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice:
a. intangibilitatea, constă în aptitudinea abstractă a persoanei juridice de a avea
drepturi subiective civile şi obligaţii civile în general, fară o enumerare limitativă a lor
b. intangibilitatea nu constă în imposibilitatea de a se înstrăina sau ceda aceasta
66 Drept civil. Persoanele
ori renunţa la ea, nici măcar în parte

13. Ca regulă generală, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice:

a. începe de la data autorizării constituirii lor, în cazul persoanelor juridice
nesupuse înregistrării;
b. nu începe de la data înregistrării în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării;
c. în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării, poate începe de la data
actului de înfiinţare.
14. In materia ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice:

a. capacitatea de folosinţă anticipată în cazul persoanei juridice nesupusă înregis-
trării este posibilă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil;
b. persoanele juridice fară scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statul, afară de cazul când ar fi vorba de primirea de liberalităţi;
15. în materia capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice:

a. începutul capacităţii de exerciţiu este marcat de constituirea organelor de admi-
nistrare a persoanei juridice;
b. până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de
către persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop;
16. Din organele de administrare ale persoanei juridice pot face parte:
a. persoanele juridice;
b. cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
17. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se referă şi la

faptul
că:
a. actele încheiate de cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie de control în
cadrul persoanei juridice sunt lovite de nulitate;
b. raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de admi-
nistrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel
prin lege, prin actul de constituire sau statut;
c. cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi
dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara
cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.

18. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice implică şi faptul că
actele încheiate de:
a. cei declaraţi prin lege incompatibili să exercite o funcţie în cadrul organelor de
administrare sunt lovite de nulitate absolută;
b. persoanele incapabile în cadrul unei funcţii de control, nu sunt lovite de nulitate
absolută;
c. cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în cadrul unei funcţii de administrare,
sunt anulabile independent de producerea unei vătămări.
19. în materia funcţionării persoanei juridice:
a. actele emise de organele persoanei juridice nu sunt obligatorii şi pentru cei care
nu au luat parte la deliberare;
b. membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice nu trebuie să
acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar;
c. este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un
membru al organelor de administrare, dacă un afin al acestui din urmă până la gradul al
patrulea inclusiv, ar avea vreun interes să încheie acest act şi dacă cealaltă parte a
cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
20. în materia acţiunii în anularea actelor emise de organele persoanei
juridice:
a. nu pot fi atacate hotărârile privitoare la revocarea administratorilor din funcţie;
b. acţiunea în nulitatea absolută poate fi introdusă de orice persoană interesată;
c. acţiunea în nulitatea relativă se poate introduce în termen de 3 ani de la data
când titularilor acţiunii li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori
de la data cât a avut loc şedinţa, după caz.
21. în materia acţiunii în anularea actelor emise de organele persoanei
juridice:
a. oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au
participat la deliberare ori care nu au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta
în procesul-verbal de şedinţă, poate introduce acţiunea în nulitate relativă;
b. hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este
înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă faţă de orice persoană, inclusiv faţă de
membrii acelei persoane juridice;
22. în cazul persoanei juridice, răspunderea pentru actele juridice implică şi
faptul că:
a. în raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale,
chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de
constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data
încheierii actului;
b. clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului care limitează
sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege organelor statutare sunt considerate
nescrise, chiar dacă au fost publicate;

23. Răspunderea pentru faptele juridice ale persoanei juridice de drept privat
şi referă şi la faptul că:
a. faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate;
b. faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi indivizibilă a celor care le-au
săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi;
24. Ca regulă generală, în materia răspunderii persoanelor juridice de drept
public:
a. persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite
ale organelor lor în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat;
b. statul nu răspunde în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi
instituţiilor publice care sunt persoane juridice;
c. unităţile administrativ-teritoriale nu răspund subsidiar pentru obligaţiile
organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea lor, atunci când acestea din
urmă au personalitate juridică.
25. în general în materia răspunderii membrilor organelor persoanei juridice,
precum şi referitor la răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie:
a. în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Justiţiei;
b. cenzorii, asemenea altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai
organelor persoanelor juridice, care au cauzat prejudicii prin încălcarea îndatoririlor
stabilite în sarcina lor, vor răspunde faţă de persoana juridică ca urmare a admiterii
acţiunii introduse în instanţă de către aceasta, de către persoana desemnată de organul
de conducere competent;
c. dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor
sau a directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de
muncă, mandatul acestora încetează de drept.
26. în cazul atributelor de identificare specifice persoanei juridice:
a. naţionalitatea nu este un atribut de identificare;
b. numele este un atribut de identificare;
27. în materia atributelor de identificare aferente persoanei juridice:
a. cetăţenia este un atribut de identificare;
b. firma nu este un atribut de identificare;
c. telexul este un atribut de identificare.
28. Denumirea persoanei juridice:
a. reprezintă un atribut de identificare al persoanei juridice, asemenea numărului
de telefon al acesteia;
b. nu poate consta într-un grup de cuvinte;
c. trebuie înscrisă în toate documentele, indiferent de formă, alături de sediu, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
29. în cazul atributelor de identificare specifice persoanei juridice:
a. sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit
actului de constituire sau statutului, este stabilit în România;
b. adresa este un atribut de identificare;
c. capitalul social nu este un atribut de identificare.
30. în materia atributelor de identificare aferente persoanei juridice:
a. marca, spre deosebire de emblemă, este un atribut de identificare;
b. numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor
juridice, reprezintă un atribut de identificare;
c. codul fiscal, spre deosebire de contul bancar, este un atribut de identificare.
31. în materia reorganizării persoanei juridice:
a. contopirea persoanei juridice se poate realiza prin absorbţie sau fuziune;
b. în cazul divizării parţiale a persoanei juridice, aceasta dispare ca subiect de
drept;
c. persoana juridică supusă divizării totale dispare ca subiect de drept.
32. în cazul reorganizării persoanei juridice:
a. în cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja
existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana
juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va
face prin reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate proporţional cu partea
transmisă, iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va
face în mod egal, dacă prin actul prin care s-a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă
proporţie;
b. în cazul divizării totale, apariţia unui nou subiect de drept nu este de esenţa
acestei divizării;
c. transformarea persoanei juridice nu este o formă a reorganizării.
33. Transformarea persoanei juridice:
a. nu are ca efect încetarea existenţei persoanei juridice;
b. implică şi o transmisiune universală;
34. Efectele comune tuturor formelor de reorganizare a persoanei juridice se
referă şi la faptul că:
a. în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării transmiterea drepturilor şi obli-
gaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai pe data aprobării de către
organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-
primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi
a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege;
b. în cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse
reorganizării, ca regulă generală, acestea îşi încetează efectele;
35. Opoziţia împotriva actelor prin care s-a hotărât reorganizarea:
a. poate fi introdusă împotriva actelor prin care s-a hotărât reorganizarea;
b. ca regulă generală, suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti;
c. poate fi introdusă de către creditori în termen de o lună de la data la care aceştia
au luat cunoştinţă despre aprobarea reorganizării.
36. Dizolvarea persoanei juridice:
a. este un mod de reorganizare a persoanei juridice;
b. nu are ca efect lichidarea persoanei juridice;
c. poate să apară atunci când scopul pentru care a fost constituită persoana juridică
a fost realizat.
a. presupune în mod obligatoriu şi lichidarea, asemenea reorganizării;
b. implică o transmisiune universală, iar nu cu titlu universal;
c. se poate dispune prin hotărârea organelor competente ale acesteia.
a. se aplică tuturor categoriilor de persoane juridice;
b. implică şi lichidarea ca fiind un efect direct şi obligatoriu;
CAPITOLUL III PROFESIONISTUL Şl ÎNTREPRINDEREA
1. Noţiunea de profesionist:
a. include categoria comercianţilor;
b. nu include noţiunea de operator economic;
c. include toate persoanele care exploatează o întreprindere.
2. Profesionistul:
a. exercită o activitate organizată, în mod continuu, asumându-şi un risc;
b. poate fi reprezentat şi de către o persoană care exercită o profesie liberală;
3. Regulile speciale privind noţiunea de profesionist se referă şi la faptul că:
a. atunci când părţile nu au arătat în contract durata locaţiunii, fară să-şi fi dorit să
contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră înche-
iată pentru 6 luni în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea acti-
vităţii unui profesionist;
b. în lipsă de stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este remunerat sau este un
profesionist ori i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligaţia de a
păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă;
c. în cazul geodezilor se va prescrie în 6 luni dreptul la acţiune pentru recuperarea

sumelor de bani care li se cuvin.
4. întreprinderea:
a. este o activitate sistematic organizată, autonomă, realizată de o persoană, pe
riscul său, constând în producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii, numai dacă are scop lucrativ;
b. este civilă (comercială), atunci când are ca scop obţinerea unui profit;
c. implică şi faptul că cel care exploatează o întreprindere are domiciliul la locul
acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau
urmează a se executa în acel loc.
5. în materia setului de reguli special aplicabil în cazul întreprinderii se va
reţine că:
a. indivizibilitatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel;
b. ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile,
prezente ori viitoare, corporale sau incorpórale nu poate fi consimţită decât cu privire
la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi;
TITLUL III DREPT CIVIL. DREPTURILE REALE
CAPITOLUL I DREPTUL DE PROPRIETATE
1. Consideraţii generale
1. Dreptul real asupra unui lucru incorporai poate să se refere la:
a. fondul de comerţ;
b. drepturile de proprietate industrială;
c. niciuna dintre cele două variante anterior menţionate nu este corectă.
2. Formele dreptului de proprietate au în vedere:

a. dezmembrămintele dreptului de proprietate;
b. înţelesurile noţiunii de „proprietate”;
c. dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
2. Dreptul de proprietate privată. Noţiune. Titulari.

Obiect. Moduri de dobândire
1. Dreptul de proprietate privată:
a. reprezintă dreptul obiectiv asupra unor bunuri, altele decât cele care alcătuiesc
domeniul public;
b. este definit legal ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un
bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege;
c. poate fi dobândit prin tradiţiune.
2. Reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată:

a. ocupaţiunea;
b. accesiunea;
c. exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
3. Nu reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată:

a. efectul posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobil şi a fructelor;
b. rechiziţionarea de bunuri;
3. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată
1. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată:
a. este reprezentat de atributele acestui drept;
b. include prerogativele pe care proprietarul le are asupra lucrului ce formează
obiectul dreptului său;
74 Drept civil. Drepturile reale
2. în materia atributelor dreptului de proprietate privată:

a. dispoziţia materială, implică şi prerogativa de a abandona lucrul;
b. dispoziţia juridică, implică şi dreptul de a dispune direct de substanţa lucrului,
prin consumare, transformare sau chiar distrugere;
c. în ceea ce priveşte folosinţa, uzul bunurilor consumptibile se confundă cu dreptul
de a dispune de ele din punct de vedere material.
3. în materia caracterelor juridice ale dreptului de proprietate privată:

a. caracterul absolut al dreptului de proprietate privată implică faptul că acesta din
urmă nu se pierde prin neîntrebuinţare din partea titularului;
b. caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se referă la faptul că este singurul
drept real care reuneşte toate cele trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia);
c. reprezintă o limitare de la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate împre-
jurarea că dreptul de proprietate asupra bunului abandonat se stinge în intervalul de timp
situat între momentul abandonării şi momentul dobândirii dreptului de proprietate prin
ocupaţiune.
4. Dreptul de proprietate privată:

a. are caracter absolut, în sensul că reuneşte toate cele trei atribute;
b. implică posesia ca stare de fapt, printre atributele sale;
c. presupune exproprierea ca limitare a caracterului său perpetuu.
5. în materia dreptului de proprietate privată:

a. acţiunea în revendicare este întotdeauna imprescriptibilă extinctiv;
b. atributul dispoziţiei este specific dreptului de proprietate şi nu se mai întâlneşte la
niciun alt drept real;
c. acţiunea în revendicare nu este afectată niciodată de un termen de decădere.
6. Cu privire la dreptul de proprietate privată se poate aprecia ca fiind ade-

vărat că:
a. neuzul poate duce chiar la pierderea dreptului de proprietate;
b. situaţia altor persoane decât proprietarul cărora le este oferita posibilitatea de a
exercita anumite elemente care alcătuiesc atributul folosinţei reprezintă o limitate a
caracterului absolut al dreptului de proprietate;
c. ius possidendi ca atribut al dreptului de proprietate reprezintă o stare de drept, iar
nu de fapt.
4. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
1. în materia regulilor privind curgerea provocată a apelor:
a. proprietarul fondului inferior, poate prin excepţie, să împiedice curgerea apelor
folosite într-un scop casnic în cazul în care acestea ţâşnesc de pe fondul superior datorită
unor lucrări subterane întocmite de proprietarul acestui fond din urmă;
b. proprietarul fondului superior poate să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de
natură să aducă prejudicii minime fondului inferior dacă pe fondul inferior se află o
construcţie împreună cu curtea aferentă şi fară grădină;
Dreptul de proprietate 75
c. ca regulă generală, proprietarul fondului inferior este obligat să aleagă calea şi
mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului său.
2. în materia regulilor privind curgerea provocată a apelor:

a. dacă pe fondul inferior se află un cimitir, proprietarul fondului superior nu mai
este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii
minime fondului inferior;
b. proprietarul fondului superior poate să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de
natură să aducă prejudicii minime fondului inferior dacă pe fondul inferior se află o
construcţie împreună cu grădina şi curtea aferentă;
c. ca regulă generală, proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea
provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane
3. în materia regulilor privind irigarea terenului:

a. uzufructuarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi
artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă,
să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei;
b. instanţa nu poate din oficiu să stabilească despăgubirea pe care proprietarul fon-
dului riveran trebuie să o primească, dacă acesta din urmă nu a cerut-o expres;
c. hotărârea instanţei este susceptibilă de executare.
4. în materia regulilor proprietarului căruia îi prisoseşte apa:

a. acesta este obligat să ofere în mod gratuit acest surplus pentru proprietarul care nu
şi-ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă;
b. acesta poate fi scutit de această obligaţie atunci când dovedeşte că ar putea acorda
surplusului de apă o altă destinaţie decât satisfacerea nevoilor curente;
c. acesta poate cere despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie atunci
când va face dovada cu privire la surplusul de apă a existenţei reale a altei destinaţii decât
satisfacerea necesităţilor curente.
5. Cu privire la regulile referitoare la întrebuinţarea izvoarelor, proprietarul

fondului pe care se află izvorul:
a. nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei
localităţi de apa necesară pentru satisfacere nevoilor curente;
b. poate pretinde restabilirea situaţiei anterioare chiar dacă apa nu era indispensabilă
pentru exploatarea fondului său şi numai atunci când situaţia de fapt o permite;
c. poate acorda orice întrebuinţare izvorului, sub rezerva de a nu aduce atingere
drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.
6. Construcţiile, lucrările şi plantaţiile, cu excepţia arborilor, se pot face de

către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de:
a. 2 metri faţă de linia de hotar;
b. 60 de centimetri faţă de linia de hotar;
c. 50 de centimetri faţă de linia de hotar.
7. Construcţiile, lucrările şi plantaţiile, cu excepţia arborilor, se pot face de

către proprietarul fondului cu respectarea unei distanţe minime prevăzute de lege,
dacă nu se prevede altfel:
a. prin obiceiul locului, astfel încât să nu aducă atingere drepturilor proprietarului
vecin;
b. prin regulamentul de urbanism se prevede altfel, astfel încât să nu aducă atingere
drepturilor proprietarului vecin;
c. printr-un înscris sub semnătură privată al proprietarilor vecini se prevede altfel,
astfel încât să nu aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.
8. Distanţa minimă la care pot fi sădiţi arborii, în general, faţă de linia de

hotar:
a. este de 2 metri, afară de cazul în care există dispoziţii contrare cuprinse prin obi-
ceiul locului;
b. este de 2 metri, afară de cazul în care există dispoziţii contrare cuprinse în certifi-
catul de urbanism;
c. este de 60 de centimetri, afară de cazul în care există în lege dispoziţii contrare.
9. Poate fi sădit la o distanţă mai mică de 2 metri de linia de hotar:

a. gardul viu;
b. arborii mai mici de 2 metri şi 60 de centimetri, dacă astfel se prevede în certifi-
catul de urbanism;
c. arborii de 2 metri.
10. în materia distanţei cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii:

a. proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile arborilor aparţinând pro-
prietarului vecin are dreptul de a le tăia chiar dacă procedând astfel s-ar compromite
restul duratei de viaţă a arborelui;
b. proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparţi-
nând proprietarului vecin are dreptul de a păstra fructele pe care le-a cules în mod natural
de pe ramurile care se întind pe fondul său;
c. proprietarul vecin este îndreptăţit să taie un arbore până la o înălţime de 1.99 metri
dacă se află la o distanţă de 2 metri de linia de hotar şi are o înălţime de 2 metri.
11. în materia limitelor privind vederea asupra proprietăţii vecinului:
a. oricare din proprietari poate face o fereastră sau deschidere în zidul comun dacă
există un acord în acest sens consemnat printr-un înscris sub semnătură privată;
b. este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 60 de centimetri între fondul
îngrădit aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere;
c. proprietarul are dreptul de a-şi deschide, fară limită de distanţă, ferestre de lumină
dacă unt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
12. în materia limitelor privind vederea asupra proprietăţii vecinului:

a. fereastra pentru vedere neparalelă cu linia de hotar spre fondul învecinat este
interzisă la o distanţă mai mică de 60 de centimetri;
b. fereastra pentru vedere paralelă cu linia de hotar spre fondul învecinat este inter-
zisă la o distanţă mai mică de 1 metru;
c. fereastra pentru vedere neparalelă cu linia de hotar spre fondul învecinat este
interzisă la o distanţă de 1 metru.
13. Lipsa accesului la calea publică, în materia dreptului de trecere, implică:

a. o imposibilitate relativă de ieşire la drumul public a celui care reclamă constituirea
dreptului de trecere pe terenul proprietatea altei persoane;
b. împrejurarea că accesul la calea publică disponibil proprietarului prezintă incon-
veniente grave;
c. şi faptul că accesul la calea publică disponibil proprietarului este periculos.
14. întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere:

a. nu poate fi determinată printr-o folosinţă continuă timp de 10 ani, dacă aceasta nu
a fost acceptată tacit de proprietarul fondului aservit;
b. sub forma accesului la calea publică, dacă s-a pierdut din motive imputabile
proprietarului fondului respectiv, va mai putea fi stabilit, sub forma dreptului de trecere
pe un fond vecin cu acces la calea publică, numai prin înţelegerea părţilor;
c. în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va
face pe fondul aservit ales de proprietarul fondului dominant.
15. Dreptul de trecere:

a. este imprescriptibil extinctiv;
b. este imprescriptibil şi achizitiv;
c. are caracter accesoriu faţă de fondul aservit.
16. Acţiunea în justiţie prin care se cere recunoaşterea unui drept de trecere
poate fi introdusă:
a. de proprietarul fondului aservit;
b. şi de detentorul precar al fondului lipsit de acces la calea publică;
c. numai de proprietarul fondului dominant.
17. Acţiunea în justiţie prin care se cere recunoaşterea unui drept de trecere:
a. nu va putea fi cerută decât în contradictoriu cu cei care au dobândit partea de teren
pe care se facea anterior trecerea, dacă lipsa accesului provine din vânzare;
b. nu implică, între altele, dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra
fondului dominant;
c. presupune calitatea procesuală pasivă a proprietarului fondului dominant.
18. Dreptul la despăgubire în materia dreptului de trecere:

a. este datorat de proprietarul fondului aservit, proprietarului fondului dominant;
b. se acordă de instanţă numai la cerere;
c. este supus termenului general de prescripţie care începe să curgă de la momentul
la care s-a stabilit dreptul de trecere.
19. în materia despăgubirilor acordate pentru dreptul de trecere al proprie-

tarului fondului dominant, părţile se pot înţelege ca în locul plăţii unei sume de bani
cu titlu de despăgubire să fie transmisă o suprafaţă de teren din fondul dominant:
a. printr-un înscris sub semnătură privată;
b. în cursul judecăţii, caz în care instanţa va lua act de înţelegerea părţilor şi va men-
ţiona în dispozitivul hotărârii transmiterea proprietăţii asupra porţiunii respective de
teren, fiind necesar să se întocmească şi actul autentic notarial în mod corespunzător;
c. în cartea funciară urmând a se transcrie atât dezlipirea, cât şi alipirea.
20. Stingerea dreptului de trecere:

a. are loc în momentul la care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea
publică;
b. are ca efect obligarea proprietarului fondului aservit să restituie despăgubirea
încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport de durata efectivă a dreptului de trecere;
c. are ca efect obligarea proprietarului fondului aservit să restituie despăgubirea
încasată, acţiune în restituire prescriptibilă, ca regulă generală, în termenul general de
prescripţie, care începe să curgă din momentul la care dreptul de trecere a încetat.
21. în materia altor limite legale de interes privat/public stabilite de Codul civil:
a. cu privire la dreptul de trecere pentru utilităţi, proprietarul are dreptul la plata unei
despăgubiri juste şi prealabile, atunci când este vorba despre utilităţi vechi;
b. clădirile, curţile şi grădinile nu vor fi exceptate de la dreptul de trecere pentru
utilităţi, atunci când trecerea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care
acestea sunt utilităţi noi;
c. dreptul de trecere pentru utilităţi poate presupune ca proprietarul să fie obligat să
permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau
din aceeaşi zonă, spre exemplu de natura conductelor de apă sau gaz, numai atunci când
trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
22. în materia altor limite legale de interes privat/public stabilite de Codul civil:
a. cu privire la dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări, proprietarul este
obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului
învecinat, numai dacă, în mod similar condiţiei dreptului de trecere pentru utilităţi, tre-
cerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare;
b. în cazul stării de necesitate, atunci când o persoană a folosit sau a distrus un bun al
altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de la un pericol iminent, proprietarul bunului
are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă de la proprietarul care a provocat apariţia
pericolului;
c. în cazul stării de necesitate, atunci când o persoană a folosit sau a distrus un bun al
altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de la un pericol iminent, proprietarul bunului
nu are dreptul să pretindă nicio despăgubire de la proprietarul care a favorizat apariţia
pericolului.
23. Clauza de inalienabilitate:
a. este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor
proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă;
b. este subînţeleasă şi în testamentele din care se naşte obligaţia de a transmite în
viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă;
c. este, ca regulă generală, subînţeleasă în antecontractele ce au ca obiect transmi-
terea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun
mobil sau imobil.
a. este implicită în cazul contractelor cu titlu gratuit din care se naşte obligaţia de a
transmite în viitor un drept de uzufruct către o persoană determinată;
b. este subînţeleasă şi atunci când printr-un contract cu titlu oneros se naşte obligaţia
de a transmite în viitor nuda proprietate către o persoană determinabilă;
c. nu va produce efecte faţă de dobânditor dacă este prevăzută într-un contract de
ipotecă.
a. poate fi stipulată şi într-un contract de partaj, având în vedere că partajul produce
efecte ex tune,
b. se poate referi inclusiv la ipoteza în care o persoană ar putea să indisponibilizeze
bunul în propriul patrimoniu;
c. poate fi instituită pentru o durată de cel mult 49 de ani.
a. implică un caracter determinant care se prezumă în cazul contractelor cu titlu
gratuit până la proba contrară;
b. presupune un caracter determinabil care se prezumă relativ în cazul contractelor
cu titlu oneros;
c. în contractele cu titlu gratuit este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobân-
ditorului.
a. în cazul contractelor cu titlu oneros, are un caracter determinant prezumat iuris
tantum;
b. poate fi invocată şi împotriva terţului dobânditor al bunului mobil în condiţiile
posesiei de bună-credinţă;
c. în cazul în care clauza de inalienabilitate este valabilă, dar nu au fost îndeplinite
condiţiile de opozabilitate, iar bunul a fost înstrăinat, beneficiarul clauzei nu se mai poate
prevala faţă de terţul dobânditor de clauza de inalienabilitate, însă are dreptul de a
pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
28. în materia efectelor clauzei de inalienabilitate:

a. ipotecarea bunului este valabilă, însă îşi va produce efectele numai din momentul
încetării efectelor clauzei de inalienabilitate;
b. bunul poate forma, ca regulă generală obiectul unei urmăriri silite, cât timp clauza
îşi produce efectele;
c. până la expirarea termenului prevăzut în cuprinsul clauzei, asupra bunului nu pot fi
constituite dezmembrăminte.
29. Sancţiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate:

a. poate consta în anularea actului subsecvent încheiat cu încălcarea clauzei, la
cererea beneficiarului clauzei de inalienabilitate şi care are calitatea de terţ;
b. în cazul clauzei dispuse într-un legat, se referă la revocarea judecătorească a lega-
tului, acţiune care poate fi introdusă în termen de 1 an de la data la care legatarul a
încălcat clauza de inalienabilitate;
c. este, ca regulă generală, rezoluţiunea care poate fi cerută de terţul beneficiar în
favoarea căruia s-a prevăzut inalienabilitatea.
30. Cu privire la clauza de inalienabilitate se va reţine ca fiind adevărat că:

a. efectele clauzei încetează, cu autorizarea instanţei, ca urmare a solicitării din
partea titularului dreptului indisponibilizat, atunci când interesul superior o impune;
b. renunţarea la clauză din partea celui care a stipulat-o, poate echivala, în anumite
circumstanţe, cu o modificare a actului juridic prin care a fost stipulată clauza;
5. Regimul juridic al imobilelor proprietate privată

1. Certificatul de urbanism:
a. reprezintă un act de informare cu caracter obligatoriu cu privire la regimul juridic,
economic şi tehnic al imobilelor;
b. se emite de către Guvern;
c. poate conţine condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii sau acte juri-
dice imobiliare.
a. nu se emite în mod obligatoriu în cazul adjudecării prin licitaţie a lucrărilor de
proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice;
b. ca regulă generală, se solicită în mod facultativ în cazul vânzărilor de imobile;
c. în cazul unei operaţiuni notariale care are ca obiect o servitute de trecere va fi
aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care un astfel de act juridic s-a încheiat
în lipsa emiterii certificatului de urbanism.
a. se poate emite în materie de concesionare de terenuri;
b. conferă dreptul de a construi, amenaja un anumit teren sau de a-1 planta;
c. se poate emite de preşedinţii consiliilor judeţene.
4. Autorizaţia de construire:
a. se emite, ca regulă generală, în 30 de zile de la data înregistrării cererii pentru
construcţiile reprezentând anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole;
b. cuprinde, în original, printre altele, certificatul de urbanism şi documentaţia
tehnică;
c. nu este obligatorie pentru lucrările privind amplasarea de tonete.
5. Autorizaţia de desfiinţare:
a. implică şi emiterea punctului de vedere al autorităţii competente pentru protecţia
mediului;
b. este obligatorie pentru operaţiunile de închidere de cariere;
c. se obţine în prealabil de la aceleaşi autorităţi publice şi în aceleaşi condiţii ca auto -
rizaţia de construire.
6. Anularea autorizaţiei de desfiinţare:

a. poate fi dispusă de instanţa civilă;
b. poate fi cerută şi de primar;
7. Certificatul de atestare:
a. este esenţial pentru înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra
construcţiilor;
b. este eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire;
c. nu confirmă că există un proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.
8. în materia regulilor cu privire la dobândirea imobilelor:

a. apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România poate dobândi dreptul
asupra terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării
României la Uniunea Europeană;
b. orice convenţie prin care se înstrăinează o construcţie trebuie încheiată în formă
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute;
c. înscrierea în cartea funciară a înstrăinării unui drept real imobiliar va reprezenta
o condiţie de validitate pentru însăşi încheierea actului, dar numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială.
9. în materia cerinţelor speciale privind înstrăinarea imobilelor:

a. notarul public are facultatea de a solicita extrasul de carte funciară la auten -
tificarea actelor prin care se transmite, se modifică sau se constituie un drept real
imobiliar;
b. certificatul de atestare fiscală trebuie prezentat de înstrăinătorul dreptului de
proprietate asupra clădirilor sau terenurilor, sub sancţiunea nulităţii absolute, inclusiv
în cazul procedurii de executare silită;
c. certificatul de performanţă energetică este necesar în cazul vânzării unei clădiri
sub sancţiunea nulităţii relative.
10. în materia cerinţelor speciale privind înstrăinarea imobilelor, precum şi a

altor operaţiuni notariale:
a. certificatul de atestare fiscală, atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de
plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află înregistrat
fiscal domiciliul înstrăinătorului;
b. adeverinţa din partea asociaţiei de proprietari este necesară în materia înstrăi-
nărilor de apartamente sub sancţiunea nulităţii absolute;
c. certificatul de urbanism este necesar sub sancţiunea nulităţii.

a. certificatul de performanţă energetică este necesar sub sancţiunea nulităţii
relative şi în cazul vânzării unei unităţi de clădire, asemenea situaţiei în care este
necesar sub aceeaşi sancţiune şi în ipoteza vânzării unei clădiri;
b. adeverinţa din partea asociaţiei de proprietari atestă titlul de proprietate al
înstrăinătorului asupra apartamentului;
c. constituirea unei servituţi de trecere se poate face condiţionat de eliberarea
certificatului de urbanism sub sancţiunea nulităţii.

a. certificatul de performanţă energetică este necesar în cazul unui act juridic de
înstrăinare cu titlu gratuit a unei clădiri sub sancţiunea nulităţii relative;
b. eliberarea certificatului de atestare fiscală nu mai reprezintă o condiţie ad
validitatem în cazul unei înstrăinări realizat în procedura de lichidare;
c. certificatul de urbanism nu va mai fi necesar în cazul operaţiunilor notariale
care au ca obiect împărţeli de parcele în scopul realizării de lucrări de construcţii.
a. certificatul de performanţă energetică este necesar sub sancţiunea nulităţii absolute
în cazul închirierii unei clădiri;
b. certificatul de performanţă energetică este necesar sub sancţiunea nulităţii relative
în cazul înstrăinării unei clădiri printr-un contract de întreţinere cu titlu oneros;
c. în cazul înstrăinării dreptului de proprietate asupra unui spaţiu cu altă destinaţie
decât cea de locuinţă adeverinţa asociaţiei de proprietari care poartă semnătura
preşedintelui şi administratorului asociaţiei de proprietari, cu precizarea numelui şi
prenumelui acestora, dar fară ştampila asociaţiei, va atrage nulitatea absolută a actului de
înstrăinare.
14. Adeverinţa din partea asociaţiei de proprietari:

a. reprezintă o condiţie de validitate atunci când proprietarul îşi înstrăinează aparta-
mentul cu rezerva dreptului de uzufruct;
b. reprezintă o condiţie ad validitatem şi pentru ipoteza în care uzufructuarul aparta-
mentului îşi cesionează dreptul său de uzufruct;
c. este o condiţie de validitate şi pentru ipoteza în care nudul proprietar înstrăinează
nuda sa proprietate.
15. Dreptul de preemţiune:
a. poate avea natură legală sau convenţională;
b. ca regulă generală, reprezintă o limitare a atributului dispoziţiei juridice în ceea ce
priveşte înstrăinarea prin vânzare a anumitor mobile;
c. cunoaşte aplicabilitate legală în materia arendării.
16. Dreptul de preemţiune:

a. cunoaşte aplicabilitate legală în materia exproprierii;
b. se aplică în favoarea vecinilor proprietari de fond forestier şi coproprietarilor (în
această ordine), persoane fizice sau persoane juridice de drept public ori de drept privat,
în cazul vânzării de terenuri din fondul forestier proprietate privată;
6. Dreptul de proprietate publică

1. în materia dreptului de proprietate publică:
a. există suprapunere între noţiunea de „domeniu public” şi noţiunea de „proprietate
publică”;
b. persoanele juridice de drept privat pot primi în administrare bunuri din domeniul
public;
c. persoanele juridice de drept privat nu pot primi în folosinţă gratuită bunuri din
domeniul public.
2. Persoana fizică:
a. poate primi în administrare bunuri din domeniul public;
b. nu poate primi în concesiune bunuri din domeniul public;
c. nu poate lua în folosinţă gratuită bunuri din domeniul public.
3. Persoana juridică de drept privat:
a. nu poate primi în folosinţă gratuită bunuri din domeniul public;
b. poate primi în administrare bunuri din domeniul public;
c. poate închiria bunuri din domeniul public.
4. Persoana fizică:
a. poate reprezenta unul din subiectele de drept titular al uneia din modalităţile de
exercitare a dreptului de proprietate publică;
b. nu poate primi în administrare sau în folosinţă gratuită bunuri din domeniul
public;
c. poate primi în concesiune sau să închirieze bunuri din domeniul public.
5. Apa de la malul mării:
a. face parte, asemenea aerului şi razelor solare, din categoria bunurilor care nu
aparţin nimănui (res nullius);
b. poate fi scoasă din domeniul public al statului prin Constituţie;
6. Se va reţine ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică:
a. legatul, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin voinţa statului-legatar, devine
de uz sau de interes public;
b. o convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura sa sau prin voinţa celui care
înstrăinează, devine de uz ori de interes public;
c. achiziţia publică, efectuată în condiţiile legii.
7. Se va reţine ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică:
a. rechiziţionarea de bunuri;
b. exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c. donaţia, dacă bunul donat, prin voinţa statului-gratificat, devine de uz sau de
interes public.
8. Exproprierea, asemenea rechiziţionării de bunuri:
a. poate avea ca obiect bunuri mobile;
b. presupune o despăgubire justă şi prealabilă;
9. Rechiziţionarea de bunuri, asemenea exproprierii:
a. conduce la transformarea calitativă a proprietăţii;
b. implică un interes public circumscris de lege;
c. poate avea ca obiect şi bunuri imobile.
10. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică:
a. constituie un act de putere publică;
b. poate avea ca obiect şi bunuri mobile;
c. poate avea ca obiect şi un bun imobil care aparţine unei persoane juridice fară scop
lucrativ.
11. Nu pot face obiectul exproprierii:
a. bunurile imobile proprietate privată - deoarece acestea, prin natura şi destinaţia lor,
sunt afectate unei utilităţi publice;
b. cimitirele;
c. bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului.
12. în materia exproprierii:
a. cesiunea amiabilă poate să intervină şi după momentul soluţionării cererii de
expropriere de către tribunal;
b. se va reţine stabilirea despăgubirilor ca fiind etapa imediat următoare declarării
utilităţii publice;
c. dacă bunul se află în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar şi nu se obţine acordul adunării generale a
acţionarilor, atunci bunul va putea fi trecut în domeniul public numai prin procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
13. în materia exproprierii declaraţia de utilitate:
a. reprezintă un act administrativ - act condiţie;
b. dacă a fost dată prin lege, va fi supusă controlului constituţionalităţii şi legalităţii
sale în această etapă la Curtea Constituţională;
c. poate fi verificată de instanţa de contencios administrativ, care va trebui să exami-
neze şi să se pronunţe asupra oportunităţii exproprierii.
14. Utilitatea publică se declară de Parlamentul României:
a. prin aceeaşi lege pentru monumente şi cimitire;
b. prin lege, pentru lucrările de interes naţional;
c. prin lege, când, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcaşuri de
cult.
15. în materia măsurilor premergătoare exproprierii:
a. propunerile de expropriere şi procesul-verbal prin care s-a finalizat cercetarea
prealabilă declarării utilităţii publice se notifică titularilor drepturilor reale asupra imo-
bilelor supuse exproprierii în termen de 30 de zile de la publicare;
b. titularii drepturilor reale pot face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primi-
rea notificării, ce se depune la prefectul judeţului în care se află imobilul expropriabil;
c. pentru ipoteza în care comisia în a cărei competenţă se regăseşte soluţionarea
propunerii de expropriere respinge şi noile propuneri de expropriere, expropriatorul,
precum şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului
propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei la curtea de apel în raza căreia se
află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare.
prealabilă declarării utilităţii publice se notifică proprietarului imobilului supus expro-
prierii în termen de 15 de zile de la publicare;
b. uzufructuarul nu are dreptul de a face întâmpinare în termen de 45 de zile de la
primirea notificării privind propunerile de expropriere şi procesul-verbal prin care s-a
finalizat cercetarea prealabilă declarării utilităţii publice;
c. pentru ipoteza în care comisia în a cărei competenţă se regăseşte soluţionarea pro-
punerii de expropriere respinge şi noile propuneri de expropriere, expropriatorul, poate
contesta hotărârea comisiei la tribunalul în raza căreia se află situat imobilul, în termen
de 15 zile de la comunicare.
prealabilă declarării utilităţii publice se notifică şi locatarului imobilului supus expro -
prierii în termen de 15 de zile de la publicare;
b. comodatarul nu are dreptul de a face întâmpinare la notificarea privind propu-
nerile de expropriere şi procesul-verbal prin care s-a finalizat cercetarea prealabilă
declarării utilităţii publice;
c. pentru ipoteza în care comisia în a cărei competenţă se regăseşte soluţionarea
propunerii de expropriere respinge şi noile propuneri de expropriere, proprietarul poate
contesta hotărârea comisiei la curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în
termen de 30 zile de la comunicare.
18. în legătură cu soluţionarea cererii privitoare la expropriere instanţa:
a. nu are posibilitatea să se pronunţe asupra necesităţii exproprierii;
b. poate, ca regulă generală, să se pronunţe asupra întinderii exproprierii;
c. poate, prin excepţie, să dispună exproprierea totală atunci când exproprierea
parţială nu este posibilă, iar proprietarul solicită exproprierea totală.
19. în materia etapei exproprierii propriu-zise şi a stabilirii despăgubirilor:
a. în lipsa înţelegerii părţilor, modalitatea de plată a despăgubirilor, precum şi
termenul de plată se vor stabili de instanţă astfel încât să nu depăşească 15 zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii de expropriere;
b. valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul
contemporan realizării transferului dreptului;
c. transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator are loc la
momentul la care a rămas definitivă hotărârea instanţei cu privire la soluţionarea cererilor
privitoare la expropriere.
20. în materia exproprierii cu privire la eliberarea titlului executoriu şi
punerea în posesie:
a. eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se fac numai
pe baza încheierii instanţei prin care se constată îndeplinirea obligaţiilor privind despă-
gubirea, încheiere ce va fi pronunţată în cel mult 15 zile de la data plăţii despăgubirii;
b. dacă exproprierea are ca obiect terenuri cultivate cu plantaţii, punerea în posesie a
expropriatorului va putea avea loc chiar mai înainte ca recolta să fi fost culeasă, dacă
valoarea recoltei neculese a fost inclusă în calculul despăgubirilor;
c. în caz de calamităţi naturale, instanţa poate dispune prin hotărâre punerea de
îndată în posesie a expropriatorului, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de a consemna
despăgubirea în termen de 15 de zile, pe numele expropriaţilor.
21. Cu privire la efectele exproprierii se va reţine ca fiind adevărat că:

a. servitutile stabilite prin fapta omului nu se sting dacă sunt compatibile cu situaţia
naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere;
b. ipotecile şi privilegiile constituite asupra imobilului expropriat se strămută de
drept, prin subrogaţie reală cu titlu particular, asupra despăgubirilor stabilite de instanţă;
c. dacă imobilul expropriat formează obiectul unei locaţiuni, aceasta încetează de
drept la momentul la care are loc transferul dreptului de proprietate de la expropriat la
expropriator, respectiv momentul la care expropriatorul a plătit în integralitate despăgu-
birile expropriatului.
22. Protecţia suplimentară a proprietarului imobilului expropriat se concre-

tizează şi prin:
a. faptul că expropriatorul este obligat să asigure spaţiul de locuit persoanelor care
au ocupat în mod legal clădiri cu destinaţie de locuinţă în calitate de proprietari, chiar
dacă aceştia din urmă nu au formulat o cerere în acest sens;
b. expropriatul are un drept prioritar pentru a-i fi închiriat, dacă imobilul expropriat
este oferit spre închiriere înainte de utilizarea lui în scopul pentru care a fost expropriat;
c. cererea de retrocedare a foştilor proprietari este imprescriptibilă extinctiv.
23. în legătură cu dreptul de a solicita retrocedarea bunului expropriat şi
condiţiile exercitării lui se poate aprecia ca fiind adevărat că:
a. fostul proprietar are un drept de preemţiune la dobândirea imobilului expropriat, la
un preţ egal cu despăgubirea pe care a primit-o;
b. expropriatul are obligaţia de a opta pentru cumpărare în termen de 2 luni de la
primirea notificării de la expropriator;
c. dacă în termen de 1 an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit
scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost
începute foştii proprietari pot cere retrocedarea.
24. în cazul încălcării dreptului prioritar la dobândire al expropriatului:

a. fostul proprietar se poate substitui în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia
preţul, în limita despăgubirii actualizate, precum şi cheltuielile ocazionate de vânzare;
b. dreptul de substituire se exercită în termen de o lună de la data comunicării înche-
ierii prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară în folosul cumpărătorului;
c. în cazul exercitării dreptului de substituire, fostul proprietar preia locul cumpără-
torului, substituindu-se acestuia din urmă în toate drepturile şi obligaţiile născute din
contractul încheiat cu încălcarea dreptului prioritar la dobândire.
25. Exproprierea în sistemul Legii nr. 255/2010:
a. presupune declararea de utilitate publică, printre altele, a lucrărilor de reabilitate a
zonei litorale a Mării Negre, precum şi a staţiunilor turistice de interes naţional;
b. poate avea în vedere calitatea de expropriator a comunei pentru obiectivele de
interes local;
c. implică alături de finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere ca
etapă finală consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii
pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor
imobilelor.
26. în legătură cu etapele procedurii de expropriere în sistemul Legii nr.
255/2010, cu privire la notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, este
adevărat că:
a. notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, precum şi lista imobilelor ce
urmează a fi expropriate se transmit, prin poştă, către proprietari;
b. notificarea trebuie să cuprindă atât intenţia de expropriere şi lista imobilelor
supuse exproprierii, cât şi termenul în care va trebui eliberat imobilul, termen care nu
poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare;
c. în termen de 30 de zile calendaristice de la data acestei notificări, proprietarii
imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea
stabilirii unei juste despăgubiri.
27. Exproprierea în sistemul Legii nr. 255/2010:
a. implică transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea
privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale de drept de la data emiterii actului administrativ de expropriere
de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii;
b. instituie obligaţia pentru expropriator, cu privire la finalizarea formalităţilor, ca în
termen de 10 zile de la emiterea deciziei de expropriere, să numească o comisie de
verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost
formulată;
c. prevede dreptul expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirii de a se
adresa instanţei judecătoreşti competente într-un termen de prescripţie de 3 ani care curge
de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.
28. în legătură cu soluţionarea litigiilor privind plata despăgubirilor în sistemul
Legii nr. 255/2010:
a. termenul pentru introducerea acţiunii de expropriatul nemulţumit de cuantumul
despăgubirii curge de la momentul la care a expirat termenul de 20 de zile calendaristice
care începe să curgă de la data notificării proprietarilor imobilelor pentru a se prezenta la
sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubirii;
b. proprietarul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei într-
un termen de decădere 3 ani;
c. în cazul în care cererea a fost formulată de către moştenitorii expropriatului
defunct, termenul pentru acţiunea în stabilirea despăgubirilor, curge de la data acceptării
succesiunii.
7. Exercitarea dreptului de proprietate publică
1. în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate publică:
a. în lipsă de prevedere legală contrară, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprie-
tate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, în măsura în care sunt compa-
tibile cu acesta;
b. consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat
bunuri mobile proprietate publică persoanelor juridice fară scop lucrativ, care desfăşoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice;
c. administrarea bunurilor din domeniul public se poate realiza şi de persoane
juridice de drept privat.
2. în materia dreptului de proprietate publică:

a. acesta se exercită fie de titulari, de regulă, prin intermediul unor subiecte de drept
administrativ, fie prin intermediul unor subiecte de drept civil;
b. dreptul de administrare este efectul unui act de autoritate, asemenea dreptului de
folosinţă gratuită;
c. dreptul de concesiune este efectul unui act juridic civil.
3. în materia dreptului de administrare:

a. darea în administrare se realizează prin hotărâre a Guvernului pentru bunurile din
domeniul public al statului;
b. dreptul de administrare a bunurilor proprietate publică are aceleaşi caractere juri -
dice ca şi dreptul de proprietate publică, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil;
4. în materia naturii juridice a dreptului de administrare:

a. regiile autonome înfiinţate prin acte de autoritate, ca titulare ale dreptului de admi-
nistrare, sunt în raporturi de subordonare faţă de titularii dreptului de proprietate publică;
b. în raporturile juridice dintre titularii dreptului de proprietate publică şi titularii
dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, dreptul de administrare este
supus unui regim juridic civil;
c. raporturile juridice între titularii dreptului administrativ şi celelalte subiecte de
drept sunt guvernate de normele juridice de drept administrativ.
5. Natura juridică a dreptului de administrare:

a. exclude opozabilitatea acestuia faţă de titularii dreptului de proprietate publică;
b. nu exclude posibilitatea ca titularul dreptului de administrare să poată opună
mijloacele de apărare specifice dreptului civil împotriva măsurilor luate cu privire la
exerciţiul dreptului de proprietate publică;
c. dacă măsurile prevăzute la varianta anterioară de răspuns sunt luate cu neres-
pectarea condiţiilor prevăzute de lege, titularul dreptului de administrare păstrează
deschisă calea unei acţiuni civile împotriva titularului dreptului de proprietate publică.
6. Natura juridică a dreptului de administrare:
a. este mixtă, în sensul că are atât o natură de drept administrativ cât şi de drept civil;
b. nu exclude posibilitatea titularului dreptului de administrare de a introduce acţi -
unea confesorie împotriva oricărei persoane, deci inclusiv împotriva titularului dreptului
de proprietate publică;
c. exclude posibilitatea titularului dreptului de administrare de a putea obţine
productele bunului.
7. Dreptul de administrare:
a. conferă regiilor autonome şi instituţiilor publice o dispoziţie materială în anumite
limite determinate de exploatarea bunurilor conform destinaţiei lor;
b. dă dreptul regiilor autonome de a putea efectua unele lucrări ce ar putea afecta
substanţa lucrului, fară a-i putea schimba destinaţia;
8. Dreptul de concesiune:
a. se constituie în formă scrisă ad validitatem;
b. se constituie ca urmare a încheierii unui contract de concesiune precedat de o
procedură de concesionare prin licitaţie publică sau prin negociere directă;
c. poate fi constituit şi cu titlu gratuit.
a. poate avea ca titular şi o persoană fizică;
b. nu poate avea ca titular o persoană juridică de drept public;
c. se constituie în formă scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute.

a. izvorăşte dintr-un contract ce are caracter intuitu personae\
b. este un drept real opozabil erga omnes;

c. poate avea o durată de cel mult 49 de ani, care va putea fi prelungită o singură dată
pentru o durată egală cu cea iniţială
A \
11. In materia dreptului de concesiune:

a. subconcesionarea este permisă, dar numai cu aprobarea concedentului şi cu înde-
plinirea anumitor condiţii;
b. sub sancţiunea nulităţii absolute, titularul dreptului de concesiune nu are prero-
gativa dispoziţiei juridice asupra bunurilor concesionate;
c. concesionarul nu este obligat să restituite la expirarea termenului de concesiune
bunurile de retur.
12. încetarea contractului de concesiune se poate produce prin:

a. denunţarea unilaterală a contractului de către concedent;
b. prin rezoluţiune;
c. prin dispariţia bunului concesionat datorită unui caz de forţă majoră.
13. în materia dreptului de concesiune:
a. concesionarul, asemenea titularului dreptului de administrare, poate introduce
acţiunea confesorie inclusiv împotriva titularului dreptului de proprietate publică;
b. soluţionarea litigiilor născute în legătură cu încetarea contractului de concesiune se
soluţionează de secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel în a cărei jurisdicţie se
află sediul concedentului;
c. acţiunea confesorie este prescriptibilă extinctiv într-un termen de 10 ani.
14. în materia închirierii bunurilor proprietate publică:
a. închirierea se poate face prin atribuire directă în favoarea companiilor şi socie-
tăţilor naţionale;
b. încheierea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică duce la
naşterea unui drept real;
c. contractul de închiriere se poate încheia cu orice persoană fizică sau juridică,
română ori străină, fie de titularul dreptului de proprietate, fie de către titularul dreptului
de administrare.
15. Dreptul de folosinţă gratuită:
a. este un drept de creanţă;
b. se naşte prin acte ale autorităţilor publice;
c. permite titularului dreptului de folosinţă cu titlu gratuit să beneficieze de fructele
civile.
16. Dreptul de folosinţă gratuită:
a. poate avea ca obiect bunurile mobile proprietate publică a statului;
b. are ca beneficiari numai persoane juridice fără scop lucrativ care desfăşoară acti -
vitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciile publice;
c. sub aspectul regimului juridic, implică aplicarea, în mod corespunzător, a regulilor
privind constituirea şi încetarea dreptului de concesiune.
17. în materia dreptului de folosinţă gratuită:
a. titularul dreptului va putea recurge la toate mijloacele de apărare specifice drep-
tului administrativ;
b. în cazul în care titularul dreptului de folosinţă este împiedicat în exercitarea drep-
tului său, acesta va putea exercita acţiunea confesorie împotriva oricărei persoane,
inclusiv a titularului dreptului de proprietate publică;
c. acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de folosinţă gratuită este imprescriptibilă
extinctiv.
18. Dreptul de proprietate publică:
a. poate înceta prin trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat prin
hotărâre a consiliului judeţean;
b. poate înceta prin hotărârea consiliului local de trecere a bunului din domeniul
public în domeniul privat;
c. născut asupra unui bun în temeiul legii stricto sensu, nu exclude posibilitatea
trecerii acelui bun în domeniul privat printr-o ordonanţă a Guvernului.
CAPITOLUL II
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
PRIVATĂ
1. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată:
a. se referă la ipoteza în care două sau mai multe persoane au vocaţia de a exercita
concomitent cele trei atribute ale dreptului de proprietate privată;
b. se pot referi la coproprietatea forţată ca formă a proprietăţii comune pe cote-părţi;
c. nu include şi proprietatea periodică.
2. Proprietatea comună:
a. permite tuturor titularilor efectuarea simultană a actelor materiale şi a actelor
juridice prin care se concretizează exerciţiul dreptului de proprietate;
b. reprezintă o modalitate juridică a dreptului de proprietate privată;
c. se împarte în coproprietatea obişnuită şi coproprietatea forţată.
3. Proprietatea comună pe cote-părţi:

a. se regăseşte sub denumirea de coproprietate;
b. presupune că dreptul de proprietate are un obiect divizat sub aspect material;
c. implică un obiect al dreptului de proprietate nedivizat sub aspect ideal.
4. în materia coproprietăţii:
a. dreptul de proprietate comună nu poate să poate asupra unei universalităţi;
b. proprietate comună pe cote-părţi poate fi obişnuită sau forţată;
c. dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba
contrară.
5. în materia coproprietăţii obişnuite:

a. cotele-părţi sunt prezumate relativ a fi egale;
b. bunul imobil nu poate fi dobândit în coproprietate ca efect al avulsiunii;
c. dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada
inegalităţii cotelor părţi se va putea face prin orice mijloc de probă.
6. în materia coproprietăţii obişnuite:

a. posibilitatea exercitării unei acţiuni posesorii de către unul din coproprietari împo-
triva celorlalţi coproprietari este recunoscută numai în situaţii excepţionale;
b. de principiu, fiecare titular poate efectua singur acte materiale cu privire la între-
gul bun;
c. folosinţa întregului bun nu poate fi partajată prin hotărâre judecătorească.
7. în materia culegerii fructelor de bunul aflat în coproprietate obişnuită:
a. fructele produse de bunul comun se cuvin coproprietarului care le-a cules;
b. productele bunului proprietate comună revin fiecărui titular, proporţional cu cota-
Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată 93
parte pe care o are din dreptul de proprietate;
8. Coproprietarul care şi-a însuşit toate fructele naturale şi a suportat singur

cheltuielile producerii acestora:
a. poate să invoce un drept de retenţie asupra fructelor pe care trebuie să le remită
celorlalţi coproprietari până când aceştia îi vor restitui cheltuielile aferente cotelor-părţi
pe care le deţin;
b. în ipoteza în care acesta datorează celorlalţi coproprietari contravaloarea cotelor-
părţi din fructele naturale consumate, poate opera compensaţia;
c. dacă au pierit fortuit, va suporta în mod individual riscul pieirii fortuite a bunului.
9. Coproprietarul care şi-a însuşit toate fructele industriale produse de bunul

aflat în coproprietate:
a. dacă acestea au fost înstrăinate, ceilalţi coproprietari au la îndemână o acţiune în
revendicare împotriva dobânditorului;
b. dacă acestea au pierit fortuit, ceilalţi coproprietari au la îndemână o acţiune în
despăgubire prin care să solicite contravaloarea cotelor-părţi;
10. în materia actelor juridice care pot fi încheiate cu privire la bunul aflat în
coproprietate:
a. actele juridice care au menirea de a preîntâmpina diminuarea dreptului pot fi
încheiate de un singur coproprietar, chiar şi împotriva voinţei celorlalţi coproprietari;
b. actele de administrare se încheie cu acordul majorităţii coproprietarilor;
c. contractul de comodat nu poate fi încheiat cu acordul coproprietarilor care deţin
majoritatea cotelor-părţi.
11. în materia actelor juridice care pot fi încheiate cu privire Ia bunul aflat în
coproprietate:
a. încheierea unui act de administrare fară acordul coproprietarilor care deţin
majoritatea cotelor-părţi dă dreptul coproprietarului care nu a consimţit tacit la încheierea
actului să solicite nulitatea relativă a actului juridic civil astfel încheiat;
b. coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească
acordul coproprietarului care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de adminis -
trare indispensabil menţinerii valorii bunului;
c. actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui copro-
prietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte poate fi încheiat cu acordul
coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi.
12. In materia actelor juridice care pot fi încheiate cu privire la bunul aflat în
coproprietate:
a. actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea lucrului pot fi încheiate cu acordul
coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi;
b. locaţiunile pe o durată de 3 ani se pot încheia cu acordul coproprietarilor care

deţin majoritatea cotelor-părţi;
c. locaţiunile cu o durată de 3 ani şi o zi se pot încheia numai cu acordul tuturor
coproprietarilor.
13. Contractul de administrare a coproprietăţii:

a. se încheie cu acordul coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi;
b. odată ce a fost încheiat permite exercitarea exclusivă a folosinţei numai de către
unul din coproprietari;
c. trebuie încheiat în formă autentică dacă are ca obiect un imobil stăpânit în
coproprietate.
/V
14. In materia coproprietăţii obişnuite:

a. obligaţiile coproprietarilor faţă de o terţă persoană vor fi divizibile chiar dacă
există o clauză contrară expresă în actul juridic care a generat obligaţii în sarcina copro-
prietarilor;
b. ca regulă generală, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, obligaţiile coproprie-
tarilor către o terţă persoană sunt indivizibile;
c. aceasta încetează prin dobândirea de către un coproprietar a dreptului de proprie-
tate prin uzucapiune, în măsura în care detenţia acestuia corespunzătoare cotelor-părţi ale
celorlalţi coproprietari a fost intervertită în posesie.
15. Coproprietatea forţată:

a. reprezintă o formă a proprietăţii comune pe cote-părţi care are ca obiect un lucru
care, prin natura sa, este susceptibil să fie folosit în mod permanent de către două sau mai
multe persoane, fără posibilitatea de a fi supus partajului convenţional;
b. presupune un obiect care poate consta într-un bun aflat în devălmăşie, dar a cărui
destinaţie constă în asigurarea utilizării normale a două sau mai multor bunuri principale;
c. implică atunci când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun
principal, că fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul
de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziţie
asupra bunului principal.
16. în materia coproprietăţii forţate:

a. se vor aplica regulile obligaţiei reale scriptae in rem cu privire la cheltuielile
pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun proporţional cu cota-parte din drept
stabilită în funcţie de întinderea bunului principal, dacă bunul comun are caracter
accesoriu şi nu există o convenţie contrare în acest sens;
b. dacă unul dintre coproprietari acoperă integral cheltuielile pentru întreţinerea şi
conservarea bunului comun, în lipsa unei convenţii încheiate cu coproprietarii, atunci se
pot naşte obligaţii personale împotriva celorlalţi coproprietari întemeiate pe încheierea
unui mandat tacit;
c. dacă un terţ acoperă integral cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului
comun, se vor putea naşte obligaţii personale împotriva coproprietari întemeiate pe gesti-
unea de afaceri.
17. în materia coproprietăţii forţate, dacă un terţ acoperă integral cheltuielile
pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun, coproprietarii vor fi ţinuţi să
răspundă:
a. solidar;
b. divizibil;
c. indivizibil.
18. Coproprietatea forţată, poate avea ca obiect:
a. terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi cea
neconstruită necesară, precum şi eventuala suprafaţă excedentară;
b. fântânile, socotite ca fiind bunuri comune utile pentru folosirea a două imobile
vecine, situate pe linia de hotar între acestea;
c. despărţiturile comune.
19. în materia coproprietăţii asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe
etaje sau apartamente având proprietari diferiţi, atribuirea în folosinţă exclusivă a
părţilor comune:
a. se adoptă cu o majoritate de două treimi atât din numărul coproprietarilor cât şi al
cotelor-părţi;
b. ca regulă generală, poate avea ca obiect şi coşurile de fum şi de aerisire;
c. poate avea ca obiect şi ascensoarele.
etaje sau apartamente având proprietari diferiţi:
a. atribuirea în proprietate exclusivă a bunului aflat în coproprietate forţată se poate
realiza printr-o decizie adoptată cu acordul unei majorităţi de două treimi atât din
numărul coproprietarilor;
b. stabilirea cotelor-părţi, se va realiza prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui
spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clădire, în lipsa unei
stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate;
c. atribuirea în proprietate exclusivă a bunului aflat în coproprietate forţată se poate
realiza printr-o decizie adoptată cu acordul unei majorităţi de două treimi atât din
numărul coproprietarilor cât şi al cotelor-părţi.
etaje sau apartamente având proprietari diferiţi:
a. atribuirea în proprietate exclusivă a bunului aflat în coproprietate forţată se poate
realiza printr-o decizie adoptată cu acordul coproprietarilor care deţin majoritatea
cotelor-părţi;
b. atribuirea în proprietate exclusivă a bunului aflat în coproprietate forţată se poate
realiza printr-o decizie adoptată cu acordul majorităţii coproprietarilor;
c. în situaţia în care clădirea a fost distrusă într-o proporţie mai mare de jumătate din
valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, să solicite vânzarea
la licitaţie publică a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat.
etaje sau apartamente având proprietari diferiţi în situaţia în care:
a. clădirea a fost distrusă într-o proporţie mai mare de jumătate din valoarea ei, orice
coproprietar poate, chiar dacă există o înţelegere contrară, să solicite vânzarea la licitaţie
publică a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat;
b. clădirea a fost distrusă într-o proporţie mai mică decât jumătatea din valoarea ei,
coproprietarii vor contribui la refacerea părţilor comune, proporţional cu cotele-părţi;
c. clădirea a fost distrusă într-o proporţie egală cu jumătate din valoarea ei, ori
coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, să solicite vânzarea la licitaţie publică
a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat.
etaje sau apartamente având proprietari diferiţi în situaţia în care:
a. clădirea a fost distrusă într-o parte mai mică decât jumătate din valoarea clădirii,
dacă un singur coproprietar refuză să participe la refacere, el poate fi obligat să cedeze cu
titlu gratuit celorlalţi coproprietari cota sa parte corespunzătoare din dreptul de pro-
prietare;
b. în cazul încetării destinaţiei de folosinţă comună, prin acordul tuturor coproprie-
tarilor, devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea obişnuită;
24. în materia semnului de necomunitate în materia coproprietăţii forţate

asupra despărţiturilor comune:
a. atunci când culmea zidului este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată
spre celălalt fond, zidul este prezumat relativ a fi în proprietatea exclusivă a proprie -
tarului spre care este înclinată coama zidului;
b. atunci când pământul este aruncat exclusiv pe o parte a şanţului, şanţul este
prezumat iuris tantum a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului de pe care
este aruncat pământul;
c. atunci când pământul este înălţat exclusiv pe o parte a şanţului, şanţul este pre -
zumat relativ a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat
pământul.
25. în materia regulilor privind despărţiturile comune, oricare din vecini îi

poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei
despărţituri comune:
a. sub forma unui zid comun care nu poate depăşi, ca regulă generală, 2 metri, fară a
se socoti şi coama zidului;
b. sub forma unui zid comun care poate avea ca regulă generală, o înălţime de 2
metri şi 1 centimetru, fiind socotită şi coama zidului;
c. a cărei cheltuieli de întreţinere şi reparare nu trebuie suportate în mod egal de
către coproprietari.
26. în materia construcţiilor şi instalaţiilor aflate în legătură cu zidul comun:
a. oricare dintre coproprietari are dreptul să instaleze grinzi în zidul comun, cu
obligaţia de a lăsa 60 de centimetri spre celălalt coproprietar;
b. un coproprietar poate scurta grinzile puse de vecinul său până la jumătatea
zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el însuşi grinzi;
c. dreptul coproprietarului de a scurta grinzile există şi în ipoteza în care ar dori să
construiască un coş de fum în acelaşi loc.
27. în materia înălţării zidului comun:
a. oricare din proprietari poate să înalţe zidul, până la înălţimea prevăzută de lege,
sub sancţiunea de a putea fi obligat la demolarea zidului construit peste înălţimea legală;
b. în cazul în care zidul nu poate rezista înălţării, proprietarul care doreşte să facă
această înălţare este dator să reconstruiască zidul în întregime luând din fondul său
suprafaţa pentru a asigura grosimea necesară zidului nou-ridicat;
c. vecinul care nu a contribuit la înălţarea zidului comun, poate dobândi coproprie-
tatea, plătind cota sa parte corespunzătoare cheltuielilor cu valoarea actualizată a mate-
rialelor şi a manoperei folosite.
28. în materia proprietăţii comune în devălmăşie:
a. titularii nu precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din dreptul de proprietate;
b. dreptul de proprietate este fracţionat;
c. izvorul acesteia poate fi reprezentat şi de voinţa părţilor.
29. Proprietatea comună în devălmăşie:
a. implică un drept de proprietate divizat;
b. presupune că lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate;
c. nu se exemplifică prin regimul matrimonial al comunităţii convenţionale.
30. Proprietatea comună în devălmăşie:
a. se regăseşte în cazul proprietăţii soţilor asupra bunurilor comune dobândite în
timpul căsătoriei în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale;
b. se clasifică în devălmăşia legală şi devălmăşia voluntară;
c. nu poate izvorî din voinţa părţilor.
31. în cazul proprietăţii comune în devălmăşie:
a. legale, se vor aplica dispoziţiile legii prin efectul căreia s-a născut, care se com-
pletează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale;
b. dreptul de proprietate este fracţionat;
c. voluntare, dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale se aplică în mod
corespunzător, evident în măsura în care clauzele actului juridic nu ar fi suficiente.
32. Partajul:
a. judiciar, este admisibil, ca regulă generală, în cazul coproprietăţii forţate;
b. voluntar, este inadmisibil în cazul coproprietăţii forţate;
c. judiciar, este inadmisibil în cazul în care a operat uzucapiunea.
33. Partajul:
a. voluntar, poate fi aplicabil în cazul coproprietăţii obişnuite, forţate, precum şi în
cazul devălmăşiei;
b. judiciar, nu poate fi cerut în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje
sau apartamente având proprietari diferiţi, atunci când aceste părţi încetează de a mai fi
destinate folosinţei comune;
c.judiciar, este admisibil în cazul în care a operat uzucapiunea.
34. în materia partajului:

a. dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de
exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea
instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal;
b. în situaţia descrisă la varianta „a” de răspuns, în măsura în care aceasta este
adevărată, în cazul în care nu se obţine autorizaţia cerută de lege, cel interesat are la
îndemână numai calea partajului judiciar;
c. partajul realizat fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate
relativă.
35. Partajul:
a. fară participarea tuturor coproprietarilor, obligă pe titularul care nu este de acord
cu încheierea unei convenţii de partaj să recurgă la partajul judiciar;
b. făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este inopozabil coproprietarului
care nu a participat la partaj;
c. realizat fără participarea tuturor coproprietarilor, are ca efect obligarea titularului
care a lipsit şi care doreşte să obţină împărţirea bunului, să recurgă la partajul judiciar.
A
36. In cazul împărţirii bunurilor succesorale, se vor pune sigilii pe bunurile

moştenirii, în cel mai scurt termen, atunci când:
a. nu sunt prezenţi toţi moştenitorii;
b. printre succesori se află minori sau persoane puse sub interdicţie;
c. niciuna dintre variantele menţionate anterior nu corespunde adevărului.
37. In materia partajului:

a. voluntar, efectuat la încetarea comunităţii matrimoniale, va trebui respectată
forma autentică, numai atunci când printre bunuri se află şi un imobil;
b. judiciar, realizat în timpul regimului comunităţii legale, bunurile comune nu pot fi
împărţite, în tot sau în parte, printr-o hotărâre de expedient;
c. în cazul imobilelor, înscrierea convenţiei de partaj în cartea funciară reprezintă o
condiţie de validitate alături de forma autentică.
38. în materia partajului voluntar:
a. în cazul imobilelor, convenţia trebuie încheiată în formă autentică, înscrierea în
cartea funciară constituind exclusiv o condiţie de opozabilitate faţă de terţi;
b. efectuat la încetarea comunităţii matrimoniale, forma autentică notarială este obli-
gatorie ad validitatem;
c. în timpul regimului comunităţii legale, bunurile comune pot fi împărţite în mod
valabil, în tot sau în parte, printr-un înscris sub semnătură privată, dacă nu există şi bunuri
imobile.
39. Partajul:
a. este întotdeauna imprescriptibil extinctiv;
b. voluntar, poate fi suspendat pentru un termen de maxim 5 ani;
c.judiciar, nu poate fi suspendat.
40. Partajul:
a. poate fi suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească;
b. poate fi paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzu-
capiune;
c. voluntar, poate fi suspendat pentru maxim 1 an.
41. Partajul:
a. voluntar, poate fi suspendat dacă există acordul copărtaşilor care deţin majoritatea
cotelor părţi, pentru o durată de maxim 5 ani;
b. poate fi cerut şi de creditorii personali ai unui coproprietar;
c. implică în cazul vânzării silite a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra
unui bun, obligaţia pentru executorul judecătoresc de a-i notifica pe ceilalţi coproprietari
cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora
şi locul licitaţiei.
42. Partajul:
a. presupune că, creditorii personali ai unui coproprietar, precum şi creditorii care au
un drept de garanţie asupra bunului proprietate comună şi cei ale căror creanţe s-au născut
în legătură cu conservarea sau administrarea bunului proprietate comună, au dreptul să
intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari;
b. în situaţia descrisă la varianta „a” implică faptul că, în cazul in care partajul a fost
cerut de un alt creditor, creditorii pot să atace un partaj efectuat atunci când partajul s-a
făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au facut-o;
c. voluntar, poate fi suspendat dacă există acordul majorităţii copărtaşilor, pentru o
durată de maxim 5 ani.
43. Partajul:
a. produce efecte declarative;
b. presupune că efectele se vor produce, în cazul bunurilor imobile, numai dacă actul
de partaj este încheiat în formă autentică sau, după caz, hotărârea judecătorească defi-
nitivă a fost înscris(ă) în cartea funciară;
c. implică şi faptul că actele de administrare încheiate de un coproprietar, nu vor fi
opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului, dacă acesta nu a
consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului respectiv.
44. Partajul:
a. voluntar, produce efecte de la data încheierii actului;
b. judiciar, produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
c. presupune că garanţia nu se strămută de drept asupra bunului atribuit coproprie-
tarului care a constituit anterior o garanţie asupra cotei sale părţi.
45. în materia partajului, cu privire la predarea bunului obiect al partajului, se
poate reţine ca fiind adevărat că:
a. dacă bunul se află la un alt copărtaş, hotărârea de partaj rămasă definitivă consti -
tuie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă
a bunului ori instanţa nu a dispus în mod expres (în dispozitiv) această predare;
b. dacă bunul se află la un alt copărtaş, executarea silită poate fi cerută în termenul
de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită de 10 ani de la data la care hotă -
rârea de partaj a rămas definitivă;
c. dacă bunul se află la un terţ, hotărârea de partaj poate fi executată silit faţă de
acesta, fiindu-i opozabilă.
a. copărtaşii nu îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru vicii ascunse;
b. în legătură cu predarea bunului obiect al partajului, prin excepţie, în cazul în care
părţile au declarat în mod expres în procesul de partaj că nu solicită predarea bunurilor,
hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită, pentru a intra în posesia
bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi;
c. copărtaşii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie contra evicţiunii, în sensul
că fiecare copărtaş este obligat să îl despăgubească pe copărtaşul prejudiciat prin efectul
evicţiunii, iar dacă unu dintre copărtaşi este insolvabil, partea datorată de acesta se va
suporta, proporţional, de către copărtaşi, inclusiv de cel prejudiciat.
a. copărtaşul nu datorează garanţie dacă a fost scutit de aceasta prin convenţia de
partaj;
b. copărtaşul care a înstrăinat în tot sau în parte bunurile atribuite, va putea invoca
nulitatea relativă a partajului voluntar;
c. în cazul obligaţiei de garanţie contra viciilor ascunse, dacă prejudiciul este
urmarea faptei săvârşite de un alt copărtaş, acesta din urmă va suporta întregului
prejudiciu.
48. în materia desfiinţării partajului:
a. partajul făcut fară participarea tuturor titularilor dreptului de proprietate comună
este lovit de nulitate absolută inclusiv în cazul partajului judiciar, chiar dacă nu s-a
finalizat printr-o hotărâre de expedient;
b. partajul nu este valabil dacă nu cuprinde toate bunurile comune;
c. nulitatea hotărârii de partaj pronunţate fară participarea tuturor titularilor dreptului
de proprietate comună nu va putea fi invocată pe calea contestaţiei la executare, ci numai
în cadrul unei noi acţiuni de partaj.
49. Proprietatea periodică:
a. reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate privată care presupune existenţa
mai multor persoane ce exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale
sau inegale;
b. reprezintă o formă aparte de coproprietate forţată;
c. de lege lata poate izvorî şi din lege.
50. în materia proprietăţii periodice, contractul de administrare încheiat de
coproprietari poate fi denunţat:
a. numai cu acordul proprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi;
b. de oricare dintre coproprietari;
c. cu acordul majorităţii coproprietarilor.
51. în cazul proprietăţii periodice:
a. coproprietarul care avansează cheltuielile pentru reparaţiile mici, are dreptul la
despăgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari;
b. actele prin care se consumă în parte substanţa bunului pot fi făcute cu acordul
coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi;
c. orice coproprietar poate încheia, în privinţa intervalului de timp ce îi revine, acte
juridice precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi alte asemenea.
52. în materia proprietăţii periodice, în legătură cu drepturile şi obligaţiile
coproprietarilor, precum şi cu privire la valabilitatea actelor încheiate de copro-
prietar, se va reţine ca fiind adevărat că:
a. actele de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt
interval de timp decât cel care îi revine coproprietarului care încheie un asemenea act
sunt lovite de nulitate relativă;
b. actele prin care se consumă în tot substanţa bunului pot fi făcute numai cu acordul
celorlalţi coproprietari;
c. în raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de administrare
privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp le vor fi
inopozabile.
53. în materia proprietăţii periodice, în legătură cu drepturile şi obligaţiile
coproprietarilor, precum şi cu privire la valabilitatea actelor încheiate de copro-
prietar, se va reţine ca fiind adevărat că:
a. actele prin care se consumă în tot substanţa bunului pot fi făcute numai cu acordul
celorlalţi coproprietari;
b. actele de administrare privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui
alt interval de timp decât cel care îi revine coproprietarului care încheie un asemenea act
sunt lovite de nulitate relativă;
c. în raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de dispoziţie privind
cota-parte din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp le vor fi ino-
pozabile.
54. în materia proprietăţii periodice:
a. coproprietarul care tulbură în mod grav exercitarea proprietăţii periodice va putea
fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat, însă exclu-
derea poate fi dispusă numai dacă unul din ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-
parte a celui care urmează a fi exclus;
b. nu se vor aplica prevederile Codului civil referitoare la acţiunile în justiţie din
materia coproprietăţii obişnuite;
c. niciuna dintre variantele menţionate anterior nu este adevărată.
55. în materia proprietăţii periodice:
a. proprietatea periodică încetează prin radierea din cartea funciară în temeiul
dobândirii de către o singură persoană tuturor cotelor-părţi din dreptul de proprietate
periodică;
b. coproprietarul care tulbură în mod grav exercitarea proprietăţii periodice va putea
fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat, excluderea
putând fi dispusă chiar dacă unul din ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-parte
a celui care urmează a fi exclus;
56. Proprietatea rezolubilă:
a. presupune existenţa a doi proprietari, un proprietar sub condiţie rezolutorie i
transmiţătorul) şi un proprietar sub condiţie suspensivă (dobânditorul);
b. poate dura până la momentul la care devine sigură nerealizarea condiţiei rezo-
tutorii;
c. este o modalitate a dreptului de proprietate publică.
A
57. In materia proprietăţii rezolubile:

a. izvorul principal este un act juridic translativ de proprietate afectat de o condiţie
rezolutorie;
b. neîndeplinirea condiţiei rezolutorii desfiinţează retroactiv dreptul de proprietate al
dobânditorului;
c. îndeplinirea condiţiei rezolutorii consolidează dreptul de proprietate al dobân-
ditorului.
58. în materia proprietăţii rezolubile, în ceea ce îl priveşte pe transmiţător:
a. condiţia care afectează transferul dreptului de proprietate se manifestă ca o
condiţie rezolutorie;
b. neîndeplinirea condiţiei împiedică renaşterea dreptului de proprietate în patri-
moniul transmiţătorului;
c. neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţiei are ca efect transformarea proprietăţii
rezolubile în proprietate pură şi simplă, având ca unic titular pe dobânditor sau, după caz,
pe transmiţător.
59. Proprietatea anulabilă:
a. este o modalitate a dreptului de proprietate publică;
b. rezultă dintr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate;
c. poate dura de la data încheierii acestui act juridic până la momentul soluţionării
acţiunii în declararea nulităţii.
60. Proprietatea anulabilă:
a. se aseamănă cu proprietatea rezolubilă, în sensul că se poate spune că dreptul de
proprietate al dobânditorului coexistă cu dreptul de proprietate al transmiţătorului;
b. poate dura de la data încheierii acestui act juridic până la momentul confirmării
actului juridic;
c. presupune că admiterea acţiunii în anulare are ca efect desfiinţarea dreptului de
proprietate al dobânditorului.
CAPITOLUL III ACJIUNEA ÎN REVENDICARE
1. Acţiunea în revendicare, este o acţiune:

a. reală;
b. posesorie;
c. în realizare.
2. Acţiunea în revendicare poate fi introdusă:

a. şi de simplul posesor;
b. de creditorii persoanei care pretinde că este proprietarul bunului prin intermediul
acţiunii revocatorii;
c. împotriva posesorului.
3. Acţiunea în revendicare:
a. este o acţiune petitorie asemenea acţiunii confesorii;
b. poate fi introdusă şi de posesor;
c. nu poate fi introdusă împotriva persoanei care este pe cale să tulbure posesia.
4. în materia acţiunii în revendicare:

a. redobândirea posesiei asupra bunului revendicat reprezintă doar un efect accesoriu
al admiterii acţiunii în revendicare;
b. reclamantul urmăreşte să redobândească posesia, ca simplă stare de fapt;
c. hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare are autoritate
de lucru judecat şi în posesoriu.
5. Acţiunea în revendicare, în general:

b. implică şi faptul că partea care a pierdut într-o acţiune în revendicare nu este
îndreptăţită să solicite, printr-o acţiune posesorie, ocrotirea posesiei pe care a exercitat-o
asupra bunului respectiv;
c. este prescriptibilă extinctiv într-un an de la tulburare sau deposedare.
a. este acţiunea prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun
individual determinat cu privire la care a pierdut posesia (mai exact, stăpânirea mate -
rială), solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască
dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul;
b. poate fi introdusă şi de creditorii persoanei care pretinde că este proprietarul
bunului prin intermediul acţiunii subrogatorii;
c. este ca regulă generală, prescriptibilă extinctiv.
7. Analizând comparativ acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie şi acţiunea
confesorie se va reţine ca fiind adevărat că:
a. inclusiv proprietarul poate avea calitate procesuală pasivă în materia acţiunii
confesorii, asemenea cazului acţiunii în revendicare, precum şi cazului acţiunii posesorii;
b. acţiunea posesorie este ca regulă generală prescriptibilă extinctiv, asemenea
acţiunii confesorii, spre deosebire acţiunea în revendicare în cazul căreia este aplicabilă
regula generală a imprescriptibilităţii;
c. titularul dreptului de uzufruct, poate introduce oricare din cele trei acţiuni.
a. este imprescriptibilă, asemenea acţiunii confesorii întemeiate pe dreptul de
superficie;
b. nu este o acţiune în realizare;
c. presupune că inclusiv proprietarul poate avea calitate procesuală pasivă asemenea
situaţiei acţiunii confesorii.
9. Acţiunea negatorie, spre deosebire de acţiunea în revendicare, este:
a. o acţiune în constatare;
b. imprescriptibilă extinctiv;
c. o acţiune în realizare.
10. Acţiunea negatorie:
a. asemenea acţiunii în revendicare, este o acţiune în constatare;
b. este acţiunea prin care se contestă existenţa unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate;
c. implică faptul că, indirect, prin intermediul ei se apără şi dreptul de proprietate.
11. Asemenea acţiunii în revendicare, acţiunea în grăniţuire:
a. implică şi dovedirea dreptului de proprietate
b. produce efecte inclusiv cu privire la însuşi dreptul real
12. Acţiunea în grăniţuire:
a. nu are autoritate de lucru judecat într-o eventuală acţiune în revendicare;
b. produce efecte şi cu privire la întinderea dreptului de proprietate, asemenea
acţiunii în revendicare;
c. ambele variante de răspuns menţionate anterior sunt false.
9
a. nu poate fi promovată atunci când proprietarul se găseşte în posesia bunului atunci

când acestuia îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască
dreptul său, dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat de pârât;
b. reprezintă un cumul de acţiuni, respectiv atât o acţiune în constatare cât şi o
acţiune în predarea bunului;
c. ambele variante de răspuns menţionate anterior nu sunt corecte.
a. este o acţiune de sine stătătoare;
b. se concretizează printr-o cerere de chemare în judecată care trebuie să cuprindă
două capete de cerere, unul prin care să se solicite constatarea existenţei dreptului şi altul
prin care să se solicite obligarea pârâtului să predea bunul către reclamant;
c. presupune sine qua non o cerere de chemare în judecată care trebuie să aibă, ca
regulă generală, două capete de cerere, respectiv un capăt de cerere prin care să se soli -
cite recunoaşterea dreptului şi un alt capăt de cerere prin care să se solicite restituirea
stăpânirii materiale.
a. nu implică şi evacuarea, chiar dacă a fost admisă, fiind necesar să se formuleze
separat o acţiune în evacuare;
b. poate fi introdusă şi de creditorii pretinsului proprietar pe calea acţiunii oblice;
c. nu poate fi introdusă de unităţile administrativ-teritoriale.
a. dacă a fost admisă, nu mai este necesar să se formuleze şi o acţiune în evacuare;
b. în cazul în care nu a fost respinsă, va avea ca efect respingerea ca lipsită de interes
a acţiunii în evacuare;
c. nu poate naşte din transformarea acţiunii în evacuare, ca efect al modificării
cererii de chemare în judecată la primul termen de judecată.
a. poate fi şi acţiunea prin care reclamantul solicită instanţei recunoaşterea calităţii
sale de moştenitor universal ori cu titlu universal (ori de succesor în drepturi al unui
astfel de moştenitor), precum şi obligarea pârâtului, care se pretinde de asemenea moşte-
nitor universal sau cu titlu universal, la restituirea bunurilor succesorale pe care le deţine,
drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile;
b. subzistă, în situaţia descrisă la varianta „a” de răspuns şi atunci când pârâtul se
prevalează de calitatea de proprietar;
c. nu subzistă în cazul în care pârâtul se apără susţinând că este moştenitor universal
ori cu titlu universal, contestând drepturile succesorale pretinse de reclamant.
a. în situaţia în care a fost admisă, presupune, printre altele, că dreptul de proprietate
asupra bunului revendicat nu a ieşit din patrimoniul reclamantului, prin niciunul dintre
modurile de transmitere (dobândire) a proprietăţii, deci că reclamantul a pierdut numai
stăpânirea materială a bunului respectiv;
b. poate fi introdusă şi în raporturile dintre coproprietari;
c. nu se poate introduce împotriva toleratului.
19. în ipoteza revendicării bunului proprietate comună pe cote-părţi:
a. fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală,
în orice acţiune privitoare la coproprietate;
b. pârâtul nu poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în
calitate de reclamanţi, atunci când acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună
nu este introdusă de toţi coproprietarii;
c. hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor copro-
prietarilor, însă hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile
celorlalţi coproprietari.
20. în materia acţiunii în revendicare, inclusiv cu privire la aspectele
procesuale, se va reţine ca fiind adevărat că:
a. în situaţia în care terţul pentru care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine
bunul nu este introdus în proces, hotărârea prin care se admite acţiunea în revendicare nu
poate fi executată silit decât faţă de pârât, nefiindu-i opozabilă terţului;
b. în cazul în care reclamantul nu dovedeşte un mod de dobândire a dreptului de
proprietate cu privire la bunul în litigiu nu se va putea admite, pentru acest considerent,
excepţia lipsei calităţii procesuale active;
c. atunci când modul de dobândire de care se prevalează pârâtul este preferabil
modului de dobândire invocat de reclamant, acţiunea în revendicare se va respinge ca
nefondată.
21. în materia acţiunii în revendicare imobiliare:
a. pârâtul are o situaţie pur pasivă, de aşteptare, având în vedere că în favoarea lui
operează, de regulă, o prezumţie de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei;
b. titlul nu poate fi reprezentat şi de certificatul de moştenitor.
c. actul juridic translativ de proprietate reprezintă un mod derivat de dobândire al
dreptului de proprietate.
a. proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se face
cu extrasul de carte funciară numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare
unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare
pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind
cadastrul şi a publicitatea imobiliară;
b. extrasul de carte funciară, nu este necesar pentru proba dreptului de proprietate
atunci când acest drept real provine din accesiune naturală:
c. extrasul de carte funciară este necesar pentru proba dreptului de proprietate atunci
când acest drept real provine din moştenire.
a. actul juridic translativ de proprietate poate avea caracter absolut în privinţa
dobândirii dreptului de proprietate numai atunci când reclamantul ar produce în instanţă,
pe lângă înscrisul constatator al actului juridic prin care el a dobândit dreptul de proprie-
tate, toate înscrisurile din care să rezulte transmiterile anterioare ale proprietăţii, începând
de la primul titular al dreptului de proprietate;
b. extrasul de carte funciară este necesar pentru proba dreptului de proprietate atunci
când acest drept real provine din vânzare silită;
c. extrasul de carte funciară, nu este necesar pentru proba dreptului de proprietate
atunci când acest drept real provine din expropriere pentru cauză de utilitate publică
24. Modul original de dobândire a proprietăţii:
a. poate fi reprezentat de uzucapiune;
b. are ca şi consecinţă proba existenţei în mod cert, absolut a acestui drept real;
c. nu poate fi reprezentat de accesiunea naturală
25. Titlul în materia acţiunii în revendicare imobiliare:
a. are accepţiunea de mod de dobândire a proprietăţii;
b. nu poate fi reprezentat de legatul cu titlu particular;
c. poate avea accepţiunea de înscris care dovedeşte un mod de dobândire a pro-
prietăţii.
26. Compararea de titluri:
a. reprezintă în realitate compararea unor moduri de dobândire a proprietăţii;
b. implică şi faptul că un mod originar de dobândire a proprietăţii este preferat unui
mod derivat de dobândire a proprietăţii;
c. nu este necesară dacă partea nu este persoana îndreptăţită să invoce nulitatea
relativă a titlului celeilalte părţi din proces.
27. Compararea de titluri:
a. este necesară şi atunci când se invocă (chiar şi pe cale de excepţie) şi de dovedeşte
nulitatea relativă a titlului uneia dintre părţi;
b. nu este aplicabilă atunci când se invocă şi de dovedeşte nulitatea absolută a titlului
uneia dintre părţi;
28. în situaţia în care ambele părţi deţin un titlu care provine de la acelaşi
autor, dacă ambii dobânditori şi-au înscris titlurile în documentele de publicitate
imobiliară:
a. ca regulă generală, va avea câştig de cauză cel al cărui titlu are dată certă mai
veche;
b. dacă niciun titlu nu are dată certă, va fi preferat cel care are data mai veche;
c. în cazul în care ambele părţi în litigiu produc ca titlu câte un testament al aceleiaşi
persoane şi având ca obiect acelaşi imobil, va avea câştig de cauză legatarul din
testamentul anterior.
29. în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, dacă numai unul
dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară:
a. ca regulă generală, va avea câştig de cauză cel care şi-a înscris titlul său în docu-
mentele de publicitate imobiliară;
b. prin excepţie de la regula menţionată anterior la varianta „a” de răspuns şi numai
în măsura în care aceasta este adevărată, cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic
valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea
funciară a unui drept concurent, numai dacă, printre altele, actul juridic în temeiul căruia
este făcută solicitarea să fie anterior aceluia în baza căruia terţul şi-a înscris dreptul;
c. nicio variantă de răspuns dintre cele menţionate anterior nu este adevărată.
a. prin excepţie, cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să
înscrie un drept real în folosul său poate cere acordarea de rang preferenţial faţă de
înscrierea efectuată de altă persoană, numai dacă, printre altele, dreptul de proprietate al
reclamantului şi cel al terţului dobânditor provin de la un autor comun;
b. acţiunea în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor
înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior
celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-
credinţă la data încheierii actului;
a. pentru situaţia în care titlul uneia dintre părţi ar fi afectat de o cauză de inefi -
cacitate, orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri
provizorii, dacă, printre altele, dreptul înscris a fost greşit calificat;
b. acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost
admisă acţiunea pe fond;
dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară,
prin excepţie de la principiul conform căruia va avea câştig de cauză cel care şi-a
înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară, cel care a fost îndreptăţit,
printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate
cere radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea
de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de o altă persoană, însă numai dacă
sunt întrunite, printre altele, următoarele condiţii:
a. respectarea termenului de prescripţie de 1 an de la data înscrierii de către terţ a
dreptului în folosul său;
b. înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobân-
ditor prin violenţă sau viclenie sau, provenind de la o altă persoană, terţul dobânditor să
fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască această împrejurare la data înscrierii contractului
în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său;
c. dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor comun.
dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară,
prin excepţie de la principiul conform căruia va avea câştig de cauză cel care şi-a
înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară, excepţie făcând şi cazul în
care titlul uneia dintre părţi ar fi afectat de o cauză de ineficacitate, orice persoană
interesată putând cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă,
printre altele:
a. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efec-
tuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau
concomitente înscrierii ori, după caz, emiterii lui;
b. dreptul înscris este corect calificat;
c. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efec-
tele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

a. atunci când cele două titluri provin de la autori diferiţi, se vor compara titlurile pe
care se întemeiază drepturile autorilor, dându-se câştig de cauză celui al cărui autor avea
un drept preferabil, având în vedere şi eventualele dispoziţii speciale în materie de carte
funciară;
b. în ipoteza în care există concordanţă între titlu şi posesie, acţiunea se va respinge;
c. în situaţia în care niciuna din părţi nu are titlu, nu se va aplica regula in pari
causa, melior est causa possidentis.

a. este prescriptibilă extinctiv în termen de 6 luni, de la data la care s-a rupt por-
ţiunea de teren în cazul avulsiunii;
b. este prescriptibilă extinctiv în termen de 1 an de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară în cazul revendicării imobilului adjudecat la licitaţie publică
în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară, dacă imobilul a fost înscris pentru
prima dată în cartea funciară;
c. este imprescriptibilă extinctiv întotdeauna, atunci când titularul dreptului de pro-
prietate publică este statul, inclusiv în situaţiile în care acţiunea în revendicarea unui bun
proprietate privată este supusă prescripţiei extinctive.

a. este prescriptibilă extinctiv în termen de 1 an de la momentul la care porţiunea de
teren ruptă s-a alipit de terenul altei persoane în cazul avulsiunii;
b. este prescriptibilă extinctiv în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară în cazul revendicării imobilului adjudecat la licitaţie publică
în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară, dacă imobilul a fost înscris pentru
prima dată în cartea funciară;
c. este imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile, atunci când titularul dreptului de
proprietate privată este o unitate administrativ-teritorială.
37. în materia acţiunii în revendicare mobiliare:

a. persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun
din momentul luării sale în posesie efectivă;
b. în măsura în care regula înscrisă la varianta „a” de răspuns este adevărată, bunu-
rile mobile incorporale vor fi întotdeauna exceptate;
c. nicio variantă de răspuns dintre cele menţionate anterior nu este corectă.
38. Regula (prezumţia) conform căreia persoana care, cu bună-credinţă,
încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca
obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în
posesie efectivă:
a. se aplică şi bunurilor accesorii ale unui imobil;
b. nu se aplică şi bunurilor care fac obiectul înmatriculării (spre exemplu: navele,
aeronavele);
c. se aplică şi bunurilor proprietate publică.
39. Regula (prezumţia) înscrisă în ipoteza grilei precedente (respectiv art. 937
alin. (1) C. civ.):
a. se aplică şi în cazul în care bunul a fost pierdut;
b. nu se aplică dacă bunul a fost furat;
40. Art. 937 alin. (1) C. civ.:

a. nu se aplică dacă posesorul de bună-credinţă a dobândit bunul de la detentorul
precar;
b. se aplică şi în cazul în care bunul mobil a fost înstrăinat printr-o donaţie;
c. cunoaşte aplicaţie legală în materia contractului de depozit.
41. Art. 937 alin. (1) C. civ. se aplică:

a. în cazul în care o persoană a transmis către mai multe persoane proprietatea unui
bun mobil corporal, în sensul că cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a
bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară;
b. în cazul în care moştenitorul depozitarului a vândut cu bună-credinţă bunul, fară
să fi ştiut că este depozitat, el este ţinut să înapoieze numai preţul primit sau să cedeze
deponentului acţiunea sa împotriva cumpărătorului, dacă preţul nu i-a fost plătit;
c. în cazul în care bunul mobil se află la detentor.

a. dacă posesia terţului dobânditor este reală, utilă şi de bună-credinţă;
b. chiar dacă posesia terţului dobânditor nu este de bună-credinţă, dar numai dacă
este utilă;
c. şi atunci când posesia este viciată, dar numai dacă este de bună-credinţă.

a. şi atunci când bunul este stăpânit corpore alieno;
b. numai dacă posesia este, printre altele, neviciată;
c. şi atunci când buna-credinţă a posesorului a existat numai la momentul încheierii
actului juridic, chiar dacă aceasta nu mai exista la momentul la care dobânditorul a intrat
în posesie efectivă.
44. Art. 937 alin. (1) C. civ. nu se aplică:
a. dacă posesia este discontinuă;
b. dacă există doar imul din elementele posesiei;
c. dacă dobânditorul nu are convingerea sinceră că a dobândit bunul de la adevăratul
proprietar.
45. Art. 937 alin. (1) C. civ. nu se aplică:

a. atunci când terţul, deşi a încheiat actul juridic translativ cu detentorul precar, nu a
căpătat încă detenţia materială a bunului;
b. atunci când dobânditorului nu face dovada utilităţii posesiei sale;
c. dacă ulterior intrării în posesie efectivă, dobânditorul îşi dă seama că a tratat cu un
neproprietar.
46. Regulile privind revendicarea de la terţul de bună-credinţă a bunului mobil

pierdut sau furat:
a. se vor aplica şi în cazul infracţiunii de abuz de încredere;
b. nu se vor aplica în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă;
c. se vor aplica şi în cazul infracţiunii de înşelăciune.
47. Art. 937 alin. (2) C. civ. care priveşte regulile de revendicare de la terţul de
bună-credinţă a bunului mobil pierdut sau furat presupune că:
a. se va aplica indiferent dacă bunul mobil a fost pierdut datorită neglijenţei pro-
prietarului ori ca efect al unui eveniment fortuit;
b. nu se va aplica în situaţia în care acţiunea în revendicare se îndreaptă împotriva
persoanei care a dobândit bunul de la hoţ sau găsitor;
c. trebuie introdusă într-un termen de prescripţie de 3 ani.
48. In materia acţiunii în revendicare mobiliare:

a. bunul furat poate fi revendicat de la hoţ într-un termen de decădere de 3 ani de la
data flirtului;
b. bunul pierdut poate fi revendicat de la găsitor într-un termen de prescripţie de 3
ani de la data pierderii;
49. în materia acţiunii în revendicare mobiliare:

a. dacă bunul pierdut a fost cumpărat de la o persoană care vine în mod obişnuit
bunuri de acelaşi fel, acţiunea poate fi introdusă într-un termen de prescripţie de 3 ani, de
la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului;
b. dacă bunul furat a fost adjudecat de o persoană la o licitaţie publică, acţiunea se va
putea introduce într-un termen de decădere de 1 an;
c. dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc în care se vând în mod
obişnuit bunuri de acelaşi fel, riscul insolvabilităţii hoţului sau găsitorului nu va fi
suportat de terţul de bună-credinţă.
50. în materia acţiunii în revendicare mobiliare de la hoţ sau de la găsitorul
care nu s-a conformat prevederilor legale ori, după caz, de la terţul dobânditor de
rea-credinţă:
a. acţiunea este prescriptibilă extinctiv într-un termen de 10 ani;
b. dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă pentru a
conduce la admiterea acţiunii în revendicare, indiferent dacă bunul mobil se află la
autorul furtului, la cel care şi-a însuşit bunul găsit sau la o altă persoană care este de rea-
credinţă;
c. va fi posesor de rea-credinţă şi cel care a dobândit bunul mobil de la adevăratul
proprietar, dacă a obţinut consimţământul acestuia prin doi.
51. Acţiunea în revendicare mobiliară de la hoţ sau găsitor:
b. poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii de 10 de ani;
c. ambele variante de răspuns anterior menţionate sunt false.
52. Acţiunea în revendicare mobiliară:
9
a. introdusă împotriva hoţului sau găsitorului este imprescriptibilă extinctiv, indi-

ferent dacă are ca obiect dreptul de proprietate privată sau dreptul de proprietate publică;
b. poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii de 10 ani de către detentorului
precar;
c. ambele variante de răspuns anterior menţionate sunt false.
53. Găsitorul are obligaţia de a preda bunul pierdut de către proprietar sau a
bunului mobil furat şi abandonat de hoţ:
a. proprietarului cunoscut în termen de 14 zile:
b. organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. în termen de două săptă-
mâni, de îndată ce proprietarul este necunoscut;
c. persoanei care deţine un titlu, altul decât trthil de proprietate publică asupra
locului respectiv, pe bază de proces-verbal, în cazul unui proprietar necunoscut, dacă
bunul mobil a fost găsit într-un loc public.
54. în materia găsitorului care s-a conformat prevederi«- legale:
a. în cazul în care bunul a fost predat organului de poirpe din localitatea în care a
fost găsit, acesta va avea obligaţia de a păstra bunul timp de 5 hui;
b. în ipoteza în care bunul a fost predat persoanei care deţine un titlu, altul decât
titlul de proprietate publică asupra locului respectiv, pe bază <k proces-verbal, în cazul
unui proprietar necunoscut, dacă bunul mobil a fost găsii iar-aa loc public, în termen de 7
zile de la data preluării bunului pierdut, acesta se pcedL x bază de proces-verbal,
organelor de poliţie din localitate, anunţul privitor la pKrdarsa bunului afişându-se la
locul unde a fost găsit bunul;
c. dacă potrivit împrejurărilor, păstrarea bunului nade â S diminueze valoarea, bunul
va fi vândut prin licitaţie publică, conform legii, sar iar-c asemenea situaţie, drepturile şi
obligaţiile legate de bun se vor exercita in leşăeari as. preţul obţinut în urma vânzării.
55. în situaţia în care găsitorul care s-a conformat dispoziţiilor legale în vigoare:
a. se vor aplica regulile depozitului obişnuit cu privire la obligaţia organului de
poliţie de a păstra bunul;
b. organul de poliţie va avea obligaţia de a afişa la sediul său şi pe pagina de internet
un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a
acestuia;
c. în cazul în care bunul a fost vândut la licitaţie publică, în condiţiile legii,
proprietarul bunului este îndreptăţit să pretindă preţul obţinut din valorificarea lui, în
termen de 6 luni de la data la care găsitorul a găsit bunul.
56. în situaţia în care găsitorul care s-a conformat dispoziţiilor legale în vigoare:
a. în cazul în care bunul a fost vândut la licitaţie publică, în condiţiile legii,
proprietarul bunului este îndreptăţit să pretindă preţul obţinut din valorificarea lui, în
termen de 6 luni de la data vânzării;
b. bunul mobil va fi remis proprietarului numai după ce acesta achită cheltuielile
legate de păstrarea bunului;
c. dacă bunul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără
stăpân, urmând a fi remis găsitorului pe bază de procesul-verbal, acesta urmând a
dobândi dreptul de proprietate prin ocupaţiune.
57. în ipoteza în care găsitorul care s-a conformat prevederilor art. 942 şi urm.
C. civ.:
a. găsitorul poate face dovada ocupaţiunii prin procesul-verbal prin care i se remite
bunul găsit considerat lucru fără stăpân;
b. atunci când, la expirarea termenului, găsitorul refuză să preia bunul, acesta va
reveni comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit, urmând a intra
in domeniul public al acestuia;
c. în cazul bunurilor fară valoare comercială, proprietarul, ca regulă generală, este
obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din valoarea
actuală a bunului.
58. în cazul în care găsitorul s-a conformat prevederilor legale din Codul Civil:
a. atunci când proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi
recompensa fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească;
b. dacă găsitorul refuză să preia bunul la expirarea termenului, acesta va reveni
comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit, urmând a intra în
domeniul privat al acestuia;
c. dovada ocupaţiunii se va putea face prin orice mijloc de probă, în cazul în care
bunul nu este pretins de proprietarul originar în termenul prevăzut de lege.
59. în cazul bunurilor cu valoare comercială:

a. proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a
zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului;
b. în măsura în care regula indicată la varianta anterioară de răspuns este adevărată,
este exclusă posibilitatea aplicării acesteia, atunci când găsitorul este persoana care
deţine locul public unde a fost găsit bunul;
c. ambele variate de răspuns menţionate anterior sunt false.
60. Efectele admiterii acţiunii în revendicare:

a. sunt aceleaşi, indiferent dacă bunul revendicat este mobil sau imobil;
b. cu privire la restituirea în natură lucrului, se referă la faptul că în dispozitivul
hotărârii se va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate asupra lucrului revendicat,
pârâtul urmând a fi obligat la restituirea acestuia;
c. implică, atunci când restituirea se dispune prin echivalent, faptul că trebuie
restituită contravaloarea de circulaţie pe care bunul ar fi avut-o de la momentul restituirii,
iar nu de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, dacă pârâtul este de rea-credinţă.
61. In materia restituirii lucrului prin echivalent, efectele între părţi se referă la
faptul că:
a. atunci când bunul a pierit fortuit înainte de introducerea acţiunii, pârâtul de rea-
credinţă va fi obligat să restituie contravaloarea lucrului, afară de situaţia când dovedeşte
că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat, la data pieirii, la reclamantul proprietar;

b. dacă bunul a pierit fortuit înainte de introducerea acţiunii, pârâtul de bună-credinţă
nu poate fi obligat la despăgubiri;
c. în cazul în care bunul a pierit fortuit după introducerea acţiunii, pârâtul va fi
obligat să restituie contravaloarea lucrului, chiar dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi
dacă s-ar fi aflat, la data pieirii, la reclamantul proprietar.
62. Dacă bunul a pierit fortuit:

a. înainte de introducerea acţiunii, iar pârâtul este de bună-credinţă, acesta va fi
obligat să restituie valoarea bunului de la momentul la care bunul a pierit;
b. înainte de introducerea acţiunii, pârâtul de rea-credinţă va fi obligat să restituie
contravaloarea lucrului de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti;
c. după introducerea acţiunii, pârâtul de rea-credinţă va fi obligat să restituie contra-
valoarea lucrului ţinându-se cont de valoarea pe care ar fi avut-o bunul la momentul
restituirii.
63. Dacă bunul a pierit fortuit:

a. înainte de introducerea acţiunii, pârâtul de rea-credinţă va fi obligat să restituie
contravaloarea lucrului ţinându-se cont de valoarea pe care ar fi avut-o bunul la mo-
mentul restituirii;
b. după introducerea acţiunii, pârâtul de rea-credinţă va fi obligat să restituie contra-
valoarea lucrului de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti;
c. ambele variante menţionate anterior sunt false.
64. în cazul acţiunii în revendicare, efectele între părţi se referă la faptul că:
a. în toate cazurile în care bunul asigurat piere fortuit, pârâtul va restitui indemni-
zaţia de asigurare pe care a încasat-o sau, după caz, va fi obligat să o cedeze dreptul de a
primi indemnizaţia;
b. posesorul de rea-credinţă va fi obligat să restituie în natură toate fructele produse
de bun până la înapoierea acestuia către proprietar sau, după caz, să plătească echiva-
lentul valoric al fructelor valorificate;
c. detentorul precar nu poate fi obligat şi la plata echivalentului valoric al fructelor
pe care a omis să le perceapă.
65. în ipoteza acţiunii în revendicare, efectele între părţi se referă şi la faptul că:
a. pârâtul va fi obligat să restituie doar despăgubirea primită ca urmare a exproprierii
sau să cedeze dreptul de a primi despăgubirea, dacă lucrul a fost expropriat;
b. cererea prin care proprietarul solicită restituirea în natură a fructelor industriale
este prescriptibilă extinctiv, în condiţiile dreptului comun;
c. cheltuielile voluptuare nu vor fi suportate de proprietar.
66. în ipoteza acţiunii în revendicare, efectele între părţi se implică şi la faptul

că:
a. cererea prin care proprietarul solicită restituirea în natură a fructelor naturale este
prescriptibilă extinctiv, în condiţiile dreptului comun;
b. urmează a fi restituite cheltuielile utile, dar numai în măsura sporului de valoare
adus lucrului, socotit în momentul efectuării acestor cheltuieli;
c. cererea prin care proprietarul solicită contravaloarea a fructelor naturale este
prescriptibilă extinctiv.
67. în materia acţiunii în revendicare:

a. posesorul de rea-credinţă este îndreptăţit să solicite restituirea cheltuielilor nece-
sare pentru producerea şi culegerea fructelor sau productelor;
b. pârâtul beneficiază de un privilegiu asupra produselor, până la restituirea cheltu-
ielilor realizate pentru producerea şi culegerea acestora;
c. cheltuielile utile vor fi restituite numai în măsura sporului de valoare adus
lucrului, socotit în momentul restituirii, la cererea posesorului.
68. în materia acţiunii în revendicare, pârâtul:

a. beneficiază de o ipotecă asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora;
b. are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, inclusiv în cazul în care proprietarul furnizează
o garanţie îndestulătoare;
c. posesor de bună-credinţă este îndreptăţit să solicite instanţei şi să obţină recu-
noaşterea unui drept de retenţie asupra lucrului revendicat până la data la care proprie -
tarul îi va plăti cheltuielile pe care le-a făcut în legătură cu bunul respectiv.
a. are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, inclusiv în cazul în care a intrat în stăpânirea
materială a bunului prin violenţă sau fraudă;
b. nu poate exercita în niciun caz un drept de retenţie asupra bunului frugifer;
c. are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, inclusiv în cazul în care produsele sunt bunuri
perisabile.
a. nu poate invoca dreptul de retenţie în cazul produselor care sunt supuse, ca urmare
a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor;
b. posesor de rea-credinţă nu este îndreptăţit să solicite instanţei şi să obţină recu-
noaşterea unui drept de retenţie asupra lucrului revendicat până la data la care pro-
prietarul îi va plăti cheltuielile pe care le-a făcut în legătură cu bunul respectiv;
c. posesor de rea-credinţă nu este îndreptăţit să solicite instanţei şi să obţină
recunoaşterea unui drept de retenţie asupra produselor până la restituirea a cheltuielilor
făcute pentru producerea şi culegerea acestora.
71. în materia opozabilităţii faţă de terţi a acţiunii în revendicare:
a. hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este
opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor numai în cazul în care
terţul a dobândit bunul ulterior introducerii acţiunii în revendicare;
b. regula înscrisă în varianta precedentă de răspuns, în măsura în care este adevărată,
se aplică, de principiu, numai dacă acţiunea în revendicare a fost notată în cartea funciară
anterior dobândirii sau dacă, deşi nu a fost notată, terţul a cunoscut sau trebuia să
cunoască faptul că există un proces în curs având ca obiect revendicarea bunului pe care
îl dobândeşte;
CAPITOLUL IV
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ
1. Consideraţii generale. Dreptul de superficie

1. Dezmemhrămintele dreptului de proprietate privată:
a. sunt drepturi reale principale;
b. sunt compatibile şi cu dreptul de proprietate publică;
c. sunt opozabile erga omnes.
2. în materia dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată:
a. dezmembrarea dreptului de proprietate privată poate avea ca rezultat, printre
altele, fragmentarea dreptului iniţial de proprietate în mai multe drepturi reale;
b. prin voinţa părţilor pot fi create şi alte dezmembrăminte ale dreptului de pro-
prietate;
c. dreptul de proprietate este desfiinţat prin limitarea atributelor.
3. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată:
a. nu pot fi simultan constituite asupra aceluiaşi bun;
b. lipseşte proprietarul de unele atribute ale dreptului său;
c. se nasc ca urmare a separării atributelor dreptului de proprietate privată.
4. Dreptul de superficie:
a. poate fi reprezentat şi de dreptul de a edifica o construcţie în subsolul terenului
altuia;
b. cunoaşte o sferă de aplicabilitate extinsă şi în cazul plantaţiilor, precum şi a altor
lucrări autonome cu caracter durabil;
c. nu mai poate fi dezmembrat.
a. poate forma obiectul urmăririi silite imobiliare;
b. presupune suprapunerea a două drepturi de proprietate aparţinând unor persoane
diferite;
c. în forma sa principală presupune dreptul superficiarului de a construi, planta sau
edifica o lucrare pe terenul proprietatea altuia.
a. implică dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări auto-
nome cu caracter durabil, ce aparţine superficiarului;
b. în forma sa secundară se referă la faptul că superficiarul dobândeşte dreptul de
proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări aflate pe terenul proprietatea
altei persoane;
c. implică dreptul de proprietate al nudului proprietar asupra terenului pe care se află
construcţia, plantaţia sau lucrarea autonomă.
a. poate fi un drept real mobiliar;
b. este un drept imprescriptibil extinctiv;
c. poate fi constituit pentru o durată de maxim 49 de ani.
a. poartă asupra unei suprafeţe de teren;
b. poate fi constituit pentru o durată de cel mult 99 de ani, fără posibilitatea de
reînnoire la împlinirea termenului;
c. în cazul în care a fost constituit pentru o durată de 100 de ani, va avea ca efect
aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a actului de constituire.
a. poate înceta pe calea partajului;
b. se prezumă a avea o durată de 99 de ani atunci când părţile nu au stabilit expres
un termen şi nici nu se poate dovedi existenţa unui asemenea termen;
c. este protejat printr-o acţiune confesorie, prescriptibilă extinctiv în 30 de ani.
a. poate fi constituit printr-un legat;
b. poate fi dobândit prin uzucapiune;
c. nu poate fi apărat printr-o acţiune confesorie care poate fi introdusă şi împotriva
proprietarului terenului.
11. în materia dreptului de superficie:
a. în cazul edificării unei lucrări, dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei
sau altei lucrări se dobândeşte treptat, pe măsura încorporării materialelor în teren;
b. uzucapiunea poate reprezenta un mod originar de dobândire al acestui drept real
principal, dar numai în măsura în care posesorul se comportă ca un adevărat proprietar al
terenului;
c. dreptul de folosinţă asupra terenului se dobândeşte chiar din momentul încheierii
contractului cu proprietarul acestuia, marcându-se astfel şi momentul dobândirii dreptului
de superficie.
a. poate fi în mod valabil constituit şi printr-un înscris sub semnătură privată;
b. ca regulă generală, nu se poate constitui prin hotărâre judecătorească;
c. poate fi dobândit atunci când proprietarul unui imobil compus din teren şi
construcţie transmite dreptul de proprietate asupra construcţiei.
a. în forma completă presupune că superficialul dobândeşte dreptul de proprietate
asupra construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări pe terenul proprietatea altei persoane;
b. se poate constitui în mod valabil prin hotărâre judecătorească;
c. în forma incipientă constă în dreptul superficiarului de a construi, planta sau
edifica o lucrare pe terenul proprietatea altuia.
a. poate fi dobândit de proprietarul unui imobil compus din teren şi construcţie care
transmite construcţia şi terenul, în mod separat, către două persoane, caz în care cel care a
dobândit proprietatea asupra construcţiei dobândeşte şi dreptul de folosinţă asupra
terenului, chiar şi în lipsă de stipulaţie expresă cu privire la constituirea superficiei;
b. nu poate fi dobândit prin cesiunea dreptului de a invoca accesiunea de către pro-
prietarul terenului către o terţă persoană, atunci când cesiunea este realizată cu titlu
gratuit, urmată de înscrierea dreptului de superficie, după ce cesionarul preia lucrarea
autonomă în temeiul accesiunii;
c. poate fi dobândit prin renunţarea proprietarului terenului la dreptul de a invoca
accesiunea, în favoarea constructorului, urmată de înscrierea dreptului de superficie.
a. poate fi constituit în favoarea soţilor, în cazul în care în timpul căsătoriei şi sub
regimul comunităţii legale sau convenţionale, un soţ realizează o construcţie, o plantaţie
sau o lucrare pe terenul proprietate proprie a celuilalt;
b. ca regulă generală, se stinge prin pieirea construcţiei;
c. poate fi constituit în cazul soţilor aflaţi sub regimul legal sau convenţional al
comunităţii de bunuri care achiziţionează un imobil, compus din teren şi construcţie, însă
unul dintre ei se află sub incidenţa unei norme juridice care instituie o incapacitate spe-
cială de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului, astfel încât acesta va putea
dobândi doar un drept de folosinţă asupra terenului, care va deveni proprietatea exclusivă
a celuilalt soţ, urmând ca numai construcţia să fie proprietate comună în devălmăşie.
a. în lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitată
de suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării
construcţiei sau, după caz, de suprafaţa de teren aferentă şi de cea necesară exploatării
construcţiei edificate;
b. superficiarul nu poate introduce acţiunea posesorie;
c. cu privire la construcţii, plantaţii şi alte lucrări superficiarul are dreptul de a exer-
cita toate atributele conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia).
17. Superficiarul:
a. poate exercita o acţiune confesorie de superficie, împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar şi împotriva proprietarului terenului;
b. nu poate exercita o acţiune posesorie împotriva terţilor;
c. poate exercita o acţiune personală, izvorâtă din convenţia de constituire a dreptului
de superficie, împotriva proprietarului terenului.
18. Prestaţia pe care superficiarul o datorează proprietarului terenului:
a. nu se poate stabili pe cale judecătorească, atunci când părţile nu se înţeleg;
b. se poate stabili prin convenţia părţilor;
c. în măsura în care varianta „b” de răspuns este adevărată, dacă părţile nu au
prevăzut expres modalitatea de plată a prestaţiei, titularul dreptului de superficie dato-
rează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa liberă, ţinând
seama, printre altele, şi de natura terenului.
19. Dacă părţile nu au prevăzut expres modalitatea de plată a prestaţiei, titu-
larul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu
chiria stabilită pe piaţa liberă, ţinând seama, printre altele, şi de:
a. destinaţia construcţiei, în cazul în care aceasta există;
b. de zona în care se află terenul, precum şi de orice alte criterii de determinare a
contravalorii folosinţei;
c. niciuna dintre variantele de răspuns precedente enumerate anterior nu este corectă.
20. în materia dreptului de superficie proprietarul terenului:
a. are dreptul de a solicita repunerea în situaţia anterioară, în cazul în care superfi-
ciarul încalcă obligaţia de a nu modifica structura construcţiei;
b. nu are dreptul de a înstrăina terenul grevat de dreptul de superficie;
c. are dreptul de a solicita încetarea dreptului de superficie în cazul nerespectării
obligaţiei superficiarului de a nu modifica structura construcţiei.
21. în cazul în care superficiarul nu-şi respectă obligaţia de a nu modifica

structura construcţiei:
a. proprietarul terenului are deschisă o acţiune (imprescriptibilă extinctiv) de înce-
tare a dreptului de superficie;
b. acţiunea proprietarului terenului de a solicita repunerea în situaţia anterioară este
prescriptibilă extinctiv într-un termen de 1 an;
c. termenul de prescripţie, menţionat la varianta „b” de răspuns, în măsura în care
această variantă ar fi adevărată, cu excepţia duratei termenului de prescripţie, începe să
curgă de la data expirării duratei superficiei.
22. în situaţia în care superficiarul nu-şi respectă obligaţia de a nu modifica
structura construcţiei:
a. proprietarul terenului are deschisă o acţiune de a solicita repunerea în situaţia
anterioară imprescriptibilă extinctiv;
b. acţiunea proprietarului terenului prin care solicită încetarea dreptului de superficie
este prescriptibilă extinctiv într-un termen de 1 an;
c. termenul de prescripţie, menţionat la varianta „b” de răspuns, în măsura în care
această variantă ar fi adevărată, cu excepţia duratei termenului de prescripţie, începe să
curgă de la data modificării structurii construcţiei.
23. Atunci când superficiarul nu-şi respectă obligaţia de a nu modifica struc-

tura construcţiei:
a. acţiunea proprietarului terenului prin care solicită încetarea dreptului de superficie
este prescriptibilă extinctiv într-un termen de 3 ani, începe să curgă de la data expirării
duratei superficiei;
b. acţiunea proprietarului terenului de a solicita repunerea în situaţia anterioară este
prescriptibilă extinctiv într-un termen de 3 ani care începe să curgă de la data modificării
structurii construcţiei;
c. niciuna dintre variantele de răspuns precedente enumerate anterior nu este corectă.

a. în lipsă de stipulaţie contrară, superfíciarul are obligaţia de a nu modifica structura
construcţiei;
b. superficiarul are obligaţia de a reconstrui construcţia în forma iniţială, dacă a
demolat-o, chiar dacă există stipulaţie contrară;
c. în situaţia în care dreptul de superficie s-a constituit prin transmiterea către
proprietar doar a construcţiei, în cazul nerespectării obligaţiei de a nu modifica structura
construcţiei, proprietarul poate să solicite, într-un termen de decădere de 1 an, încetarea
superficiei.
a. în ipoteza în care dreptul de superficie s-a constituit prin transmiterea terenului şi
construcţiei în mod separat către două persoane, în cazul nerespectării obligaţiei de a nu
modifica structura construcţiei, proprietarul poate să solicite, într-un termen de decădere
de 1 an, repunerea în situaţia anterioară;
b. superficiarul are dreptul de a exercita toate atributele conferite de dreptul de
proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia);
c. superficiarul are dreptul de a înstrăina sau greva construcţia, plantaţia sau lu-
crarea, numai în măsura în care are şi consimţământul proprietarului terenului.
26. Superficiarul:
a. are obligaţia generală de a nu face, respectiv de a nu împiedica proprietarul
terenului să îşi exercite dreptul de proprietate;
b. are posibilitatea de a înstrăina dreptul de folosinţă asupra terenului separat de
dreptul de proprietate asupra construcţiei;
c. poate înstrăina plantaţia care face obiectul dreptului de superficie, chiar şi fără
consimţământul proprietarului terenului.
27. Superficiarul:
a. are o dispoziţie materială limitată, cu privire la lucrare sau plantaţie;
b. poate înstrăina construcţia, caz în care se va considera că se înstrăinează însuşi
dreptul de superficie;
c. nu poate înstrăina dreptul de proprietate asupra construcţiei decât numai odată cu
dreptul de proprietate asupra terenului.
a. nu poate înceta prin consolidare;
b. implică şi faptul că dreptul de proprietate asupra construcţiei poate fi înstrăinat şi
distinct de dreptul de folosinţă asupra terenului;
c. poate înceta prin radierea din cartea funciară, pentru motivul pieirii construcţiei.
29. Dreptul de superficie încetează:
a. prin expirarea termenului maxim de 49 de ani;
b. la expirarea termenului stabilit de părţi;
c. la expirarea termenului de 99 de ani, fară a fi reînnoit.
30. Stingerea dreptului de superficie prin expirarea termenului are ca efect şi
faptul că:
a. în lipsă de stipulaţie contrară, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de pro-
prietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări realizate de superficiar prin acce-
siune, având însă obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data realizării
construcţiei;
b. dezmembrămintele consimţite de superficiar continuă să producă efecte pentru un
termen de maxim 5 ani de la momentul încetării dreptului de superficie;
c. în cazul expirării termenului, cu privire la ipotecile constituite de superficiar, în
cazul în care proprietarul terenului a devenit şi proprietarul construcţiei prin accesiune,
ipoteca urmează a se strămuta de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului.
31. în materia stingerii dreptului de superficie prin expirarea termenului:

a. pentru ipoteza în care plantaţia nu exista la momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia este egală cu valoarea terenului, proprietarul terenului nu
are dreptul de a cere obligarea autorului lucrării, în măsura în care acesta din urmă este şi
este superficiar, să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o
dacă nu ar fi existat construcţia;
b. încetarea superficiei în cazul pieirii construcţiei se poate reţine numai într-o
situaţie unică, respectiv exclusiv atunci când părţile au convenit expres că pieirea
construcţiei duce la stingerea dreptului de superficie;
c. în lipsă de stipulaţie contrară, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprie-
tate asupra construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări realizate de superficiar prin accesiune,
având însă obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data invocării
accesiunii.
32. în materia cauzelor de stingere a dreptului de superficie:

a. superficia se stinge prin efectul exproprierii, titularii săi având dreptul la despă-
gubiri;
b. în cazul stingerii dreptului de superficie prin expirarea termenului, pentru ipoteza
în care lucrarea nu exista la momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea
acesteia este mai mare decât valoarea terenului, proprietarul terenului are dreptul de a
cere obligarea autorului lucrării, în măsura în care acesta din urmă este şi superficiar, să
cumpere terenul la valoarea de circulaţie de la momentul edificării construcţiei;
c. în cazul expirării termenului, cu privire la ipotecile constituite de superficiar, în
cazul în care superficiarul a ridicat construcţia, ipoteca se strămută de drept asupra
materialelor.
33. în materia stingerii dreptului de superficie prin expirarea termenului:

a. pentru ipoteza în care construcţia nu exista la momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât valoarea terenului, pro -
prietarul terenului are dreptul de a cere obligarea autorului lucrării, în măsura în care
acesta din urmă este şi superficiar, să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care
acesta o avea la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cu privire la acest
aspect;
b. dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetării drep-
tului de superficie, în absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului;
c. cu privire la ipotecile constituite de superficiar, în cazul în care constructorul a
fost obligat la cumpărarea terenului, ipoteca se extinde de drept asupra terenului.
a. în ipoteza expirării termenului, ipotecile constituite cu privire la teren (de
proprietarul terenului), se extind cu privire la întregul imobil, în cazul în care proprietarul
terenului a devenit şi proprietarul construcţiei în temeiul accesiunii;
b. dreptul de superficie se stinge prin consolidare în situaţia în care proprietarul
terenului dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau altei
lucrări;
c. pentru ipoteza în care construcţia nu exista la momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia este egală cu valoarea terenului, proprietarul terenului are
dreptul de a cere obligarea autorului lucrării, în măsura în care acesta din urmă este şi
superficiar, să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care terenul ar fi avut-o dacă
nu ar fi existat construcţia, autorul lucrării neputând refuza să cumpere terenul chiar dacă
ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
a. drepturile reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă legea nu prevede
altfel;
b. în ipoteza exproprierii pentru cauză de utilitate publică, superficia urmează să se
transfere asupra indemnizaţiei primite de proprietar;
c. în cazul expirării termenului, în situaţia în care proprietarul terenului a devenit şi
proprietarul construcţiei în temeiul accesiunii, ipotecile constituite cu privire la teren pe
durata existenţei superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil.
36. în materia stingerii dreptului de superficie:
a. prin expirarea termenului, efectele cu privire la ipotecile constituite asupra
terenului de proprietarul terenului, se referă şi la faptul că în cazul în care constructorul a
fost obligat la cumpărarea terenului, ipotecile se vor strămuta de drept asupra sumei de
bani primite de proprietarul terenului;
b. prin pieirea construcţiei, uzufructul constituit de superficiar asupra construcţiei va
continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de
asigurare;
c. în cazul pieirii construcţiei, ipotecile născute pe durata existenţei dreptului de
superficie cu privire la nuda proprietate a terenului nu se vor menţine asupra dreptului de
proprietate reîntregit.
37. în materia efectelor generate de stingerea dreptului de superficie, în cazul
consolidării:
a. cu privire la ipotecile consimţite, în timpul duratei dreptului de superficie, atât de
superficiar, cât şi de proprietar, stingerea dreptului de superficie, va avea ca efect şi
stingerea ipotecilor, acestea neputând să se menţionă fiecare în funcţie de obiectul asupra
căruia s-au constituit;
b. cu privire la dezmembrămintele constituite de superficiar, în lipsă de stipulaţie
contrară, se menţin pentru durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de
împlinirea termenului iniţial al superficiei;
c. la constituirea dreptului de superficie părţile pot să stabilească menţionarea dez-
membrămintelor constituite de superficiar pe o perioadă mai mare decât cea a superficiei.
2. Dreptul de uzufruct. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

1. Dreptul de uzufruct:
a. este un drept real principal;
b. nu este esenţialmente temporar;
c. poate fi mobiliar sau imobiliar.
2. Cu referire la caracterele juridice dreptului de uzufruct se va reţine ca fiind

adevărat că:
a. este transmisibil mortis causa;
b. nu este în mod necesar imobiliar;
c. poate fi perpetuu.
a. este transmisibil numai inter vivos;
b. conferă titularului său, numit uzufructuar, atributul folosinţei asupra lucrului sau
lucrurilor altuia;
c. nu poate fi mobiliar.
4. Uzufructul:
a. poate fi constituit şi cu privire la bunurile care aparţin domeniului public;
b. conferă titularului său, prerogativa de a utiliza lucrul proprietatea altei persoane;
c. nu poate avea ca obiect o fracţiune dintr-o universalitate.
5. în materia dreptului de uzufruct:

a. în cursul uzufructului, uzufructuarul exercită prerogativele utilizării (folosirii)
exclusive a bunului şi culegerii fructelor produse de acesta, în lipsă de stipulaţie contrară;
b. uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară o indemnizaţie echitabilă pentru lucrările
adăugate, chiar dacă prin acestea s-a sporit valoarea bunului;
c. stingerea uzufructului constituit asupra unei creanţe se produce prin neuzul
acesteia timp de 1 an.
6. Uzufructuarul:
a. beneficiază şi de prerogativa culegerii fructelor;
b. nu are obligaţia de a conserva substanţa bunului ce constituie obiectul
uzufructului;
c. are dreptul de a primi o indemnizaţie echitabilă pentru cheltuielile pe care le-a
realizat cu lucrările necesare adăugate bunului.
7. în materia uzufructului, nudul proprietar:
a. proprietarul lucrului sau lucrurilor păstrează prerogativa dispoziţiei;
b. împarte prerogativa posesiei, în mod corespunzător, cu uzufructuarul;

c. are obligaţia, la momentul stingerii uzufructului, de a plăti inclusiv dobânda legală
pentru sumele avansate de uzufructuarul universal care a plătit datoriile aferente masei
patrimoniale date în uzufruct.
a. nu poate avea ca obiect bunuri corporale;
b. conferă uzufructuarului calitatea de posesor, faţă de terţi;
c. este un drept real accesoriu.
9. Uzufructuarul:
a. se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente;
b. nu are calitatea de detentor precar faţă de nudul proprietar;
c. exteriorizează atributele unui drept real principal în raporturile juridice cu terţii.

a. poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce
se uneşte sau se încorporează în aceasta;
b. cu titlu particular, poate avea ca obiect şi o fracţiune dintr-o universalitate;
c. nu poate avea ca obiect bunuri consumptibile.
11. Uzufructuarul:
a. trebuie să nu fie o persoană inexistentă;
b. nu trebuie să fie constituit în favoarea unei persoane existente;
c. niciuna dintre variantele de răspuns menţionate anterior nu este adevărată.
12. Uzufructul:
a. poate avea ca obiect o tonă de grâu;
b. se constituie prin acte juridice între vii în mod direct adică prin convenţia ce se
încheie între proprietar şi cel care va beneficia de dreptul de uzufruct, în situaţia în care
proprietarul înstrăinează atributele care compun uzufructul, păstrând nuda proprietate;
c. nu poate avea ca obiect 10 litri de whisky.
13. Cvasiuzufructul:
a. este sancţionat de lege lata cu nulitatea absolută;
b. are ca obiect bunuri incorpórale şi neconsumptibile;
c. implică şi faptul că uzufructuarul dobândeşte dreptul de a dispune din punct de
vedere material de bunurile respective, cu obligaţia de a restitui, la încetarea uzufructului,
fie bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite, fie contravaloarea
acestora la data stingerii uzufructului, la alegea proprietarului.
14. Uzufructul:
a. poate avea ca obiect un capital;
b. nu poate avea ca obiect o rentă viageră;
c. poate avea ca obiect fondul de comerţ.

a. poate fi constituit mortis causa, atunci când printr-un legat se instituie, exempli
gratia, un drept de uzufruct cu titlu particular în favoarea unei persoane;
b. poate fi dobândit prin uzucapiune extratabulară;
c. nu poate fi dobândit prin uzucapiune tabulară.
16. Uzufructul:
a. care are ca obiect un drept de creanţă nu este un drept real;
b. nu se poate constitui în mod valabil asupra unui imobil, în cazul în care actul
juridic constitutiv nu este încheiat în formă autentică;
c. constituit în favoarea unei persoane fizice poate dura cel mult 30 de ani.

a. părţile pot deroga de la regula conform căreia prerogativele utilizării exclusive a
bunului şi a culegerii fructelor produse se acesta să se realizeze exclusiv de uzufructuar,
astfel că este valabilă exercitarea folosinţei atât de uzufructuar, cât şi de nudul proprietar;
b. prerogativa folosirii bunului se exercită de către uzufructuar în aceleaşi condiţii în
care aceasta se exercită de către proprietar;
c. uzufructuarul poate pretinde de la nudul proprietar cheltuielile ocazionate de pro-
ducerea fructelor naturale, pentru aceste fructe care au fost percepute de nudul proprietar
după stingerea dreptului de uzufruct.
18. Uzufructul:
a. se constituie prin acte juridice între vii în mod indirect prin convenţia ce se încheie
între proprietar şi cel care va beneficia de dreptul de uzufruct, în situaţia în care pro-
prietarul înstrăinează atributele care compun uzufructul, păstrând nuda proprietate;
b. se constituie prin acte juridice între vii în mod direct în cazul în care vânzătorul
înstrăinează un bun imobil cu reţinerea dreptului de uzufruct viager;
c. constituit asupra unei valori mobiliare nu este un veritabil drept de uzufruct.
19. Uzufructuarul:
a. poate pretinde de la nudul proprietar cheltuielile ocazionate de producerea fruc-
telor industriale, dacă au fost percepute de nudul proprietar după stingerea uzufructului;
b. poate exercita acţiunea confesorie chiar şi împotriva nudului proprietar;
c. are obligaţia de a-1 înştiinţa pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor
mari.
20. Uzufructul:
a. constituit în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager;
b. care are ca obiect o creanţă ori o valoare mobiliară este în realitate un simplu
drept de folosinţă a creanţei;
c. poate fi în mod valabil constituit în favoarea unei persoane juridice pentru o

durată de 49 de ani.
21. Uzufructuarul:
a. poate exercita acţiunea posesorie şi împotriva nudului proprietar;
b. are dreptul de a pretinde fructele civile, proporţional cu durata uzufructului, fructe
pe care le va dobândi zi cu zi;
c. poate exercita acţiunea posesorie împotriva terţilor, solicitând respectarea posesiei
ca simplă stare de fapt.
22. Uzufructul:
a. poate fi constituit în favoarea unei persoane fizice viitoare;
b. este prezumat absolut a fi constituit pentru o durată de 30 de ani în favoarea unei
persoane juridice atunci când părţile nu au prevăzut durata;
c. poate fi dobândit şi prin uzucapiunea mobiliară.
23. Titularul dreptului de uzufruct:

a. are dreptul de a solicita nudului proprietar predarea bunului în folosinţă;
b. în cazul în care uzufructul cuprinde păduri tinere destinate de proprietarul lor
tăierii periodice, are dreptul de a exploata aceste păduri, având obligaţia de a păstra
ordinea şi câtimea tăierii, potrivit regulilor stabilite de proprietar în conformitate cu
dispoziţiile legale;
24. Uzufructul:
a. poate fi constituit în favoarea unei persoane juridice viitoare;
b. constituit în favoarea uzufructuarului, până când acesta ar urma să ajungă la o
anumită vârstă, durează până la acea dată, chiar dacă acesta ar muri înainte de împlinirea
vârstei stabilite, urmând ca în acest caz uzufructul să fie transmis moştenitorilor uzu -
fructuarului;
c. poate continua, după cesiune până la momentul decesului uzufructuarului iniţial.
25. Reprezintă cazuri de stingere a dreptului de uzufruct:

a. neuzul timp de 3 ani, în cazul uzufructului unei creanţe;
b. moartea nudului proprietar;
c. neuzul bunului ce constituie obiectul uzufructului, altul decât dreptul de creanţă,
timp de 7 ani.
26. Uzufructul:
a. poate fi valabil constituit în favoarea unei persoane fizice pentru o durată de 99 de
ani;
b. în cazul persoanei juridice poate avea o durată de maxim 30 de ani, fară posi-
bilitatea prelungirii;
c. constituit în favoarea unei persoane fizice fară a se indica în actul constitutiv
durata se prezumă relativ a fi viager.

a. în favoarea unei persoane juridice constituit pentru o durată mai mare de 30 de ani
implică sancţiunea nulităţii absolute a actului constitutiv;
b. constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă
durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei
stabilite;
c. nu poate fi în mod valabil constituit în favoarea unei persoane juridice pentru o
durată de 99 de ani.

a. nu are dreptul să folosească întocmai ca nudul proprietar carierele de piatră şi de
nisip care sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct;
b. va putea să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii
regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o întindere de pământ determinată, fie că se
fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa fondului, cu respectarea
limitărilor de ordin legal (cu privire la regimul silvic), şi respectiv cu privire la folosinţa
obişnuită a proprietarului;
c. i se cuvin pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi accidental, având însă obligaţia
de a-i înlocui cu alţii.
29. Uzufructuarul:
a. în absenţa unei prevederi contrare, poate ceda, cu titlu oneros dreptul său de
uzufruct, numai cu acordul nudului proprietar;
b. va rămâne dator faţă de nudul proprietar, în cazul cesiunii dreptului de uzufruct,
însă numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune;
c. are dreptul de a ipoteca bunul ce formează obiectul uzufructului.
30. în materia cesiunii uzufructului:

a. cesiunea dreptului de uzufruct devine opozabilă nudului proprietar numai de la
data la care i-a fost notificată;
b. până la notificarea cesiunii nudului proprietar, uzufructuarul iniţial (cedent în
contractul de cesiune) şi cesionarul vor răspunde divizibil faţă de nudul proprietar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor;
c. cesionarul (noul uzufructuar) devine dator faţă de nudul proprietar pentru toate
obligaţiile născute după notificarea cesiunii, caz în care uzufructuarul iniţial este ţinut
răspunzător întocmai ca fideiusorul.
31. Uzufructuarul:
a. cedent nu răspunde in solidum cu cesionarul faţă de nudul proprietar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor;
b. cedent nu răspunde indivizibil cu cesionarul faţă de nudul proprietar pentru înde-
plinirea tuturor obligaţiilor;

c. în absenţa unei prevederi contrare, poate ceda, cu titlu gratuit dreptul său de
uzufruct, numai cu acordul nudului proprietar.
32. în materia cesiunii dreptului de uzufruct:

a. atât uzufructuarul, cât şi cesionarul pot fi ţinuţi separat pentru întreaga obligaţie,
iar executarea obligaţiei de către unul dintre ei îl liberează şi pe celălalt faţă de nudul
proprietar;
b. uzufructuarul iniţial (cedentul) va fi obligat la executarea obligaţiei noului uzu-
fructuar (cesionarul) faţă de nudul proprietar numai în situaţia în care acesta nu o execută,
subrogându-se apoi în toate drepturile pe care nudul proprietar le avea împotriva
uzufructuarului;
c. după cesiune, dreptul de uzufruct continuă până la împlinirea termenului stabilit
de părţi prin contractul de cesiune, chiar dacă uzufructuarul anterior (cedent) - persoană
fizică moare la o săptămână după ce s-a încheiat contractul.

a. are dreptul de a închiria ori de a arenda bunul care formează obiectul uzufructului;
b. poate ceda, cu titlu oneros dreptul său de uzufruct, numai cu acordul nudului
proprietar, dacă părţile au prevăzut expres astfel în actul constitutiv;
c. are drept de vot cu privire la modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi
capitalul social ori încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau,
după caz, a unei întreprinderi.
34. Uzufructuarul:
a. are obligaţia de a proceda la inventarierea mobilelor, la începutul uzufructului
inclusiv în cazul în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune;
b. îşi poate ipoteca dreptul de uzufruct, indiferent dacă este vorba despre un bun
mobil sau imobil;
c. are obligaţia de a depune garanţia pentru îndeplinirea obligaţiilor sale înainte de a
intra în folosinţa bunului.

a. nu are obligaţia, la începutul uzufructului, de a constata starea imobilelor;
b. poate ceda, cu titlu gratuit dreptul său de uzufruct, numai cu acordul nudului
proprietar, dacă părţile au prevăzut expres astfel în actul constitutiv;
c. asupra unei creanţe, are dreptul să încaseze capitalul, să perceapă dobânzile şi să
îndeplinească toate actele pentru încasarea sau conservarea dobânzilor.
a. care a încetat, în cazul în care avea o durată determinată, va avea ca efect şi
încetarea oricărui contract de locaţiune încheiat de uzufructuar;
b. dacă a fost cesionat, va avea o durată corespunzătoare termenului convenţional
stabilit de părţi prin contractul de cesiune, chiar dacă se depăşeşte durata convenită iniţial
între uzufructuarul cedent şi nudul proprietar;
c. care poartă asupra unei rente viagere, are ca efect posibilitatea uzufructuarului de a
percepe veniturile dobândite zi cu zi, pe toată durata dreptului său.
37. Uzufructuarul:
a. are dreptul de a pretinde fructele civile, proporţional cu durata uzufructului;
b. poate exercita împotriva nudului proprietar şi o acţiune personală (ex contractu)
cu privire, spre exemplu la predarea bunului, atunci când a dobândit dreptul de uzufruct
prin uzucapiune;
c. îşi poate ipoteca dreptul de uzufruct, numai dacă este vorba despre un bun imobil.

a. are dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei părţi
indivize, unei cote-părţi din dreptul de proprietate sau oricărui alt bun;
b. dacă nu depune o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale înainte de a intra în
folosinţa bunului nu are dreptul de a percepe fructele ce i se cuvin de la data constituirii
uzufructului;
c. are îndatorirea de a menţine lucrul în bună stare şi, deci, de a face reparaţiile de
întreţinere.
39. Uzufructuarul:
a. îşi poate ipoteca dreptul de uzufruct, chiar dacă este vorba despre un bun mobil;
b. nu are obligaţia să îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor
mari;
c. are obligaţia de a efectua reparaţiile mari, care în mod normal cad în sarcina
nudului proprietar, atunci când acestea sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de
întreţinere.

a. în cazul stingerii uzufructului prin decesul sau încetarea existenţei juridice a uzu-
fructuarului, locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară,
sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia până la împlinirea termenului
lor, dar nu mai mult de 5 ani de la încetarea uzufructului;
b. reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise
în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi
moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data
stingerii uzufructului nu au fost puse în executare;
a. dobândeşte dreptul de a pretinde fructele civile produse de bunul dat în uzufruct,
prin simpla scurgere a timpului;
b. are dreptul de a-şi exercita dreptul asupra bunurilor dobândite (spre exemplu
valori mobiliare), inclusiv în cazul în care nudul proprietar este cel care a sporit capitalul
ce face obiectul uzufructului;
c. nu este obligat să realizeze inventarierea bunurilor consumptibile.
42. Uzufructuarul:
a. are dreptul la distribuirea dividendelor atunci când aceasta a fost aprobată de către
adunarea generală în timpul uzufructului;
b. nu va suporta cheltuielile ocazionate de efectuarea inventarului sau de constatarea
stării imobilului, dacă părţile nu au convenit altfel;
c. are obligaţia de a efectua reparaţiile mari, care în mod normal cad în sarcina
nudului proprietar, atunci când acestea sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de
întreţinere.
43. Titularul dreptului de cvasiuzufruct:

a. nu mai are obligaţia de a conserva substanţa bunului;
b. are obligaţia de a face inventarierea bunurilor consumptibile care fac obiectul
cvasiuzufructului;
c. are posibilitatea de a alege între a restitui nudului proprietar, contravaloarea bunu-
rilor care au format obiectul uzufructului, contravaloare apreciată la data stingerii uzu-
fructului, ori bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare cu cele primite.

a. nudul proprietar îl poate dispensa pe uzufructuar de obligaţia ca acesta să depună o
garanţie
b. donatorul care şi-a rezervat dreptul de uzufruct asupra bunului este scutit de
obligaţia de a depune o garanţie;
c. vânzătorul care şi-a reţinut dreptul de uzufruct asupra bunului, are obligaţia de a
depune o garanţie.
45. în materia regulilor aplicabile dreptului de uzufruct:

a. în cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa din oficiu poate
dispune depunerea unei garanţii, dacă uzufructuarul, prin starea de insolvabilitate în care
se află, pune în pericol drepturile nudului proprietar;
b. atunci când uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea nudului
proprietar, va numi un administrator al imobilelor, ipoteza în care urmează să se aplice
dispoziţiile legale cu privire la administrarea bunurilor altuia;
c. uzufructuarul are obligaţia de a nu schimba destinaţia dată bunului de către nudul
proprietar, inclusiv în cazul în care s-ar asigura prin această schimbare o creştere a valorii
bunului.
a. în situaţia în care uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea
nudului proprietar poate dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă contra-
valoarea fructelor naturale şi industriale percepute să fíe depuse la o instituţie de credit
aleasă de părţi, uzufructuarul urmând a încasa numai dobânzile aferente;
b. dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plătite de
nudul proprietar;
c. în cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa, la cererea nudului
proprietar, poate dispune depunerea unei garanţii, dacă uzufructuarul, prin fapta sa, pune
în pericol drepturile nudului proprietar.
a. în cazul în care uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, nudul proprietar poate cere
vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosinţă şi depunerea sumelor la o instituţie de
credit aleasă de părţi, dobânzile urmând să revină nudului proprietar;
b. vânzătorul care şi-a reţinut dreptul de uzufruct asupra bunului, are nu obligaţia de
a depune o garanţie;
c. uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind
folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.
a. donatorul care şi-a rezervat dreptul de uzufruct asupra bunului este nu scutit de
obligaţia de a depune o garanţie;
b. în cazul în care uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, nudul proprietar nu poate
cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosinţă, dacă acestea reprezintă bunuri mobile
pentru care uzufructuarul a cerut să-i fie lăsate folosinţei familiei sale, fară a avea şi
obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului;
c. obligaţia pozitivă uzufructuarului de a folosi lucrul întocmai ca proprietarul, se
identifică, cu obligaţia negativă a aceluiaşi uzufructuar de a nu schimba destinaţia dată
bunului de către nudul proprietar.
a. uzufructuarul poate schimba destinaţia dată bunului de către nudul proprietar dacă
nu prejudiciază în niciun fel interesele nudului proprietar;
b. în situaţia în care uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea
nudului proprietar poate dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă
contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute să fie depuse la o instituţie de
credit aleasă de părţi, nudul proprietar urmând a încasa numai dobânzile aferente;
c. uzufructuarul are obligaţia de a-1 informa pe nudul proprietar în legătură cu orice
uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese.
50. în materia dreptului de uzufruct obligaţiile uzufructuarului se referă şi la
faptul că:
a. uzufructuarul universal are obligaţia de a achita, în proporţie cu obiectul uzufruc-
tului şi păstrând dreptul la restituire, legatele cu titlu particular care au obiect obligaţii de
întreţinere;
b. uzufructuarul care a dispus de bunurile care se deteriorează rapid, fară a fi con-
sumptibile, va fi obligat să restituie valoarea pe care acestea a avut-o bunul la momentul
constituirii uzufructului;
c. uzufructuarul nu va fi obligat la despăgubiri pentru eventuala pieire a lucrului
datorată vechimii.
51. Nudul proprietar:
a. nu are dreptul la producte, dacă astfel s-a prevăzut în actul constitutiv al uzu-
fructului;
b. are obligaţia de garanţie contra evicţiunii inclusiv în cazul în care dreptul de
uzufruct s-a constituit cu titlu gratuit;
c. este obligat la rambursarea cheltuielilor şi a sarcinilor proprietăţii, dacă acestea au
fost suportate de uzufructuar, inclusiv la plata dobânzii legale şi indiferent dacă
uzufructul a fost constituit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
52. în materia dreptului de uzufruct obligaţiile uzufructuarului se referă şi la
faptul că:
a. uzufructuarul va fi obligat la despăgubiri pentru eventuala deteriorare a lucrului
datorată vechimii;
b. uzufructuarul cu universal are obligaţia de a achita, în proporţie cu obiectul uzu-
fructului şi fară niciun drept la restituire, legatele cu titlu particular care au obiect
obligaţii de rentă viageră;
c. uzufructuarul care a dispus de bunurile care se deteriorează rapid, fară a fi
consumptibile, va fi obligat să restituie valoarea pe care aceste bunuri a avut-o bunul la
data stingerii uzufructului.
a. poate exercita acţiunea negatorie împotriva oricărui terţ, asemenea uzufructuarului
b. nu are îndatorirea de a efectua reparaţiile cu privire la caroseria automobilului ce
constituie obiectul uzufructului;
c. poate invoca un abuz de folosinţă din partea uzufructuarului atunci când acesta din
urmă lasă să se deterioreze bunul asupra căruia s-a constituit dreptul de uzufruct.
a. acţiunea confesorie poate fi introdusă, împotriva unui terţ, atât de nudul proprietar
cât şi de uzufructuar;
b. acţiunea negatorie nu poate fi introdusă decât de nudul proprietar;
c. uzufructuarul urmează a suporta cheltuielile privind acoperişul imobilului care
formează obiectul dreptului de uzufruct.
a. nu trebuie să suporte cheltuielile privind sistemul electronic al automobilului în
ansamblul său, ci doar pe acelea cu privire la motor;
b. are dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul uzufructului, situaţie în
care obiectul înstrăinării îl va constitui numai nuda proprietate;
c. poate exercita acţiunea negatorie împotriva oricărui terţ, spre deosebire de
uzufructuar.
a. reparaţiile privind consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de
rezistenţă sunt în sarcina uzufructuarului;
b. acţiunea negatorie poate fi introdusă numai de nudul proprietar;
c. uzufructul asupra unui imobil se poate stinge prin renunţarea uzufructuarului
făcută printr-un înscris sub semnătură privată.
57. Stingerea uzufructului:
a. poate avea loc prin consolidare;
b. nu poate avea loc prin ajungerea la termen în cazul persoanei fizice;
c. poate avea loc şi prin desfiinţarea pe motiv de nulitate sau rezoluţiune, a titlului de
proprietate al nudului proprietar.
a. chiar dacă nudul proprietar a solicitat doar încetarea dreptului de uzufruct, instanţa
sesizată poate să dispună o altă măsură, respectiv preluarea folosinţei de către reclamant,
cu obligarea acestuia la plata unei rente către pârât, fară a fi necesar ca pârâtul să solicite
în mod expres renta respectivă;
b. uzufructul poate înceta şi în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un
caz fortuit;
c. acţiunea negatorie nu poate fi introdusă numai decât de nudul proprietar.
a. exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu constituie o cauză de încetare a
dreptului de uzufruct, întrucât uzufructul se strămută de drept asupra indemnizaţiei
primite de nudul proprietar;
b. dacă uzufructul avea ca obiect un imobil, iar, ca efect al abuzului de folosinţă, s-a
dispus înlocuirea folosinţei de care beneficia uzufructuarul cu plata unei rente către
acesta, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei ipoteci asupra
imobilului respectiv cartea funciară;
c. dacă bunul a pierit în totalitate din culpa unui terţ, uzufructul va continua asupra
despăgubirii plătite de terţ sau asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă acesta nu este
folosită pentru repararea bunului, regulile cvasiuzufructului fiind aplicabile în mod
corespunzător.
60. Dreptul de uz:
a. este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale
şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale;
b. asemenea dreptului de uzufruct, nu poate fi cedat mortis causa, ci numai inter
vivos;
c. poate avea ca obiect şi casa de locuit.
61. Dreptul de abitaţie:
a. reprezintă dreptul titularului de a locui locuinţa nudului proprietar împreună cu
soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a
constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere;
b. poate avea ca titular numai o persoană fizică, spre deosebire de dreptul de uz;
c. asemenea dreptului de uz, poate fi constituit în temeiul unui act juridic sau prin
alte moduri prevăzute de lege.
62. în materia dreptului de uz, titularul dreptului:

a. poate să închirieze dreptul său;
b. nu poate ceda dreptul său;
c. poate arenda bunul care face obiectul dreptului său.
63. în materia dreptului de abitaţie, titularul dreptului:

a. nu poate să închirieze dreptul său;

b. poate ceda dreptul său;
c. nu poate arenda bunul care face obiectul dreptului său.
64. în materia dreptului de uz:

a. dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptăţit să perceapă toate
fructele naturale şi industriale produse de bun, este dator să plătească toate cheltuielile de
cultură întocmai ca şi uzufructuarul;
b. uzuarul este îndreptăţit să perceapă doar o parte din fructe, având obligaţia de
suportare în parte a cheltuielilor de cultură;
65. Titularul dreptului de abitaţie:

a. are obligaţia de plată a tuturor cheltuielilor cu reparaţiile de întreţinere, în cazul în
care este îndreptăţit să folosească întreaga locuinţă;
b. este obligat să suporte în parte cheltuielile cu reparaţiile de întreţinere atunci când
are dreptul de a folosi doar o parte din locuinţă;
66. Dreptul de abitaţie:

a. spre deosebire de dreptul de uz, este o varietate a dreptului de uzufruct
b. are ca obiect o locuinţă sau o parte dintr-o casă de locuit;
c. poate avea ca titular şi o persoană juridică.
67. Dreptul de uz:

a. este o varietate a dreptului de uzufruct şi, prin urmare, îi vor fi aplicabile regulile
din materia uzufructului privind constituirea şi stingerea dreptului, precum şi cele
referitoare la raporturile juridice dintre nudul proprietar şi titularul dezmembrământului;
b. nu poate avea ca titular şi o persoană juridică;
c. poate avea ca obiect numai bunuri mobile.
68. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:

a. încetează la momentul partajului succesoral, dar nu mai devreme de 2 ani de la
data deschiderii moştenirii;
b. poate fi restrâns, atunci când locuinţa nu este necesară în întregime soţului supra -
vieţuitor;
c. nu presupune ca şi condiţie, împrejurarea ca soţul supravieţuitor să fi locuit în casa
respectivă până la data deschiderii moştenirii.

a. este aplicabil atunci când, printre altele, soţul supravieţuitor nu este titular al
niciunui „drept real de a folosi” o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale;
b. se va stinge într-un termen de maxim 1 an din momentul în care soţul supravie-
ţuitor s-a recăsătorit;
c. presupune ca şi condiţie ca respectiva casă de locuit să facă parte din bunurile
moştenirii.
70. în materia dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor:

a. se poate cere de oricare dintre moştenitori schimbarea obiectului abitaţiei, dacă se
pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare;
b. litigiile cu privire la dreptul de abitaţie se soluţionează de către instanţa
competentă să judece partajul moştenirii;
3. Dreptul de servitute 1.
Servitutea:
a. este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt
proprietar, ce rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o
sporire a confortului acestuia;
b. nu are caracter perpetuu;
c. are caracter indivizibil.
2. Dreptul de servitute:
a. implică existenţa unui fond dominant, respectiv imobilul asupra căruia se consti-
tuie servitutea;
b. este un drept real accesoriu;
c. nu poate fi constituit prin act juridic unilateral inter vivos.
a. poate avea caracter mobiliar;
b. nu poate fi despărţit de fond pentru a constitui un drept de sine stătător;
c. presupune existenţa unui fond aservit, respectiv imobilul grevat cu această
sarcină.
4. în materia dreptului de servitute:

a. este inadmisibilă înstrăinarea dreptului de servitute în mod distinct de înstrăinarea
fondului dominant;
b. în cazul în care dreptul de servitute a fost constituit de superficiar, expirarea
termenului sau pieirea construcţiei atrage şi încetarea dreptului de servitute, dacă nu
există o înţelegere contrară cu proprietarul terenului sau dacă legea nu prevede altfel;
c. dispariţia utilităţii pentru care servitutea a fost constituită nu atrage şi stingerea
acestei sarcini.
5. Servitutea:
a. de vedere, este o servitute necontinuă şi aparentă;
b. de a nu construi mai sus de înălţimea permisă de reglementările în vigoare, est
continuă şi neaparentă;
c. de trecere exercitată pe un drum vizibil este o servitute necontinuă şi aparentă.

a. sarcina care corespunde dreptului de servitute urmează fondul aservit în mâinile
oricărui dobânditor al acestuia (sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
imobiliară);
b. dacă părţile nu au prevăzut un termen, dreptul de servitute va dura cât timp vor
exista cele două fonduri, transmiţându-se moştenitorilor, în ipoteza în care se menţine
situaţia care a generat servitutea;
c. este posibilă ipotecarea dreptului de servitute în mod distinct de ipotecarea
fondului dominant.
7. Servitutea:
a. indiferent de felul ei, poate fi dobândită prin uzucapiune extratabulară;
b. nu se poate constitui, decât cu acordul coproprietarilor care deţin majoritatea
cotelor-părţi atunci când imobilul aservit este proprietate comună;
c. de trecere, când nu există un drum pentru exercitarea ei, este o servitute necon -
tinuă şi neaparentă.
8. Servitutile se clasifică:
a. după modul de exercitare, în servitutii aparente şi servitutii neaparente;
b. după existenţa unui semn de exteriorizare a servitutii, în servituţii continue şi
servitutii necontinue;
c. după obiect, se clasifică în servituţii pozitive şi servituţii negative.
9. Servitutea:
a. pozitivă, poate fi dobândită numai prin servitute extratabulară;
b. se poate stabili fară a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor, dacă imobilul
dominant este proprietate comună, în acest caz fiind vorba despre un act de administrare
sau în anumite împrejurări chiar de conservare;
c. nu se poate constitui, decât cu acordul majorităţii coproprietarilor atunci când
imobilul aservit este proprietate comună.
10. Servitutea:
a. nu se poate constitui printr-un legat, întrucât servitutea presupune un acord de
voinţă al părţilor;
b. aparentă, este aceea a cărei existenţă este atestată de un semn vizibil de servitute,
spre exemplu un apeduct;
c. trebuie să fie constituită în mod necesar printr-un act autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
11. Servitutea:
a. continuă, presupune că proprietarul fondului dominant exercită o parte din prero-
gativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, spre exemplu servitutea de
trecere;
b. necontinuă, implică faptul că existenţa sa este condiţionată de faptul actual al
omului, exempli gratia: servitutea de trecere cu mijloace de transport;
c. se poate constitui, numai cu acordul tuturor coproprietarilor atunci când imobilul
aservit este proprietate comună.

a. există posibilitatea constituirii acesteia în vederea unei utilităţi viitoare a fondului
dominant, iar nu numai pentru o utilitate existentă la data constituirii;
b. proprietarului fondului aservit îi revine obligaţia de a lua toate măsurile, precum şi
de a face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea;
c. dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea
fondului dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire, afară de cazul în care s-ar
agrava situaţia fondului aservit ori s-ar produce prejudicii proprietarului (proprietarilor)
fondului aservit.
13. Servitutea:
a. negativă, este reprezentată de acea servitute prin care proprietarul fondului
dominant este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului
său de proprietate;
b. încetează prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii
publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat;
c. nu poate fi constituită în favoarea fondului dominant, decât dacă utilitatea este
actuală.
14. Servitutea:
a. pozitivă, este aceea prin care proprietarul fondului aservit exercită o parte din
prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului dominant;
b. negativă, este reprezentată de acea servitute prin care proprietarul fondului aservit
este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de
proprietate;
c. negativă, poate fi apărată prin acţiunea posesorie.
a. dacă exercitarea unei servituti (principale) implică şi o altă servitute (accesorie),
proprietarul fondului dominant va exercita şi această din urmă servitute;
b. cheltuielile legate de conservarea lucrărilor pentru a exercita şi conserva servitutea
sunt suportate atât de proprietarul fondului dominant cât şi de proprietarul fondului
aservit, chiar dacă lucrările nu profită şi acestui din urmă proprietar;
c. proprietarul fondului dominant poate să exercite acţiunea confesorie de servitute,
împotriva oricărei persoane ce împiedică exercitarea dreptului de servitute, inclusiv
împotriva proprietarului imobilului aservit.
16. Servitutea:
a. neaparentă, reprezintă acea servitute a căror existenţă nu este atestată de vreun
semn vizibil de servitute;
b. poate fi apărată prin acţiunea confesorie exercitată de proprietarul fondului aservit;
c. poate fi apărată prin acţiunea negatorie exercitată de proprietarul fondului
dominant.
17. Proprietarul fondului aservit poate schimba locul în care se exercită servi-
tutea în condiţiile în care:
a. există un interes serios şi legitim;
b. exercitarea servitutii rămâne la fel de comoda pentru proprietarul fondului
dominant;
18. în cazul exercitării servitutii în caz de împărţire a fondurilor:
a. dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi
utilitatea fiecărei părţi, fară ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată;
b. dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea
fondului dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire, cu excepţia cazului în care s-ar
agrava situaţia fondului aservit ori s-ar produce prejudicii proprietarului/-lor fondului
aservit;
c. dacă servitutea este exercitată pentru uzul şi utilitatea exclusivă a uneia dintre
părţile despărţite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre părţile
despărţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părţi nu se poate stinge.
19. Servitutea:
a. se poate stinge prin răscumpărare;
b. nu se stinge prin consolidare;
c. se stinge prin neuzul timp de 5 ani.
a. în cazul în care dreptul de servitute a fost constituit pentru o durată determinată,
este necesar consimţământul titularului dreptului de servitute pentru radierea din cartea
funciară la momentul expirării duratei pentru care dreptul de servitute a fost constituit
b. caracterul perpetuu nu se poate opune posibilităţii constituirii dreptului de
servitute pentru o durată de timp limitată;
c. servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă
există o disproporţie vădită între utilitatea care o procură fondului dominant şi inconve-
nientele sau deprecierea provocată fondului aservit.
21. Imposibilitatea definitivă de exercitare a dreptului de servitute:

a. reprezintă, ca regulă generală, o cauză de suspendare a exercitării dreptului de
servitute;
b. poate reprezenta, în anumite condiţii, o cauză de stingere a dreptului de servitute;
22. în materia stingerii dreptului de servitute:

a. exproprierea fondului dominant nu poate duce la stingerea dreptului de servitute;
b. în ipoteza răscumpărării, în caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini
consimţământul proprietarului fondului dominant, urmând a proceda la a verifica dacă
sunt îndeplinite condiţiile pentru ca servitutea să poată fi răscumpărată, stabilind totodată
şi preţul de răscumpărare, având în vedere vechimea servituţii şi schimbarea valorii
fondurilor;
c. instanţa, în situaţia descrisă la varianta anterioară de răspuns, nu poate dispune
radierea dreptului de servitute din cartea funciară.

a. pieirea fondului dominant nu are ca efect stingerea dreptului de servitute;
b. desfiinţarea titlului de proprietate al celui care a constituit servitutea, nu poate
reprezenta un caz de stingere a dreptului de servitute;
c. imposibilitatea de exercitare se consideră a fi definitivă în cazul în care au trecut
10 ani de la momentul la care a avut loc ultimul act de exerciţiu, anterior interveniţii
imposibilităţii, în cazul servituţii necontinue.

a. răscumpărarea este aplicabilă numai în cazul servituţii de trecere;
b. exproprierea fondului dominant poate avea ca efect stingerea dreptului de
servitute;
c. desfiinţarea titlului de proprietate al celui în folosul căruia s-a constituit
servitutea, nu poate reprezenta un caz de stingere a dreptului de servitute.

a. servitutea exercitată de către un coproprietar profită şi celorlalţi coproprietari, în
sensul că întrerupe termenul de 10 ani la împlinirea căruia servitutea s-ar fi stins;
b. pieirea fondului aservit nu constituie un caz de stingere a dreptului de servitute;
c. imposibilitatea de exercitare se consideră a fi definitivă în cazul în care au trecut
10 ani de la data primului act contrar, anterior intervenirii imposibilităţii, în cazul servi-
tuţii continue.
26. Stingerea dreptului de servitute poate avea loc prin neuzul timp de:
a. 5 ani;
b. 20 de ani;
c. 10 ani.
a. renunţarea proprietarului fondului aservit constituie un caz de stingere a dreptului
de servitute;
b. imposibilitatea de exercitare se consideră a fi definitivă în cazul în care au trecut
10 ani de la momentul la care a avut loc ultimul act de exerciţiu, anterior intervenirii
imposibilităţii, în cazul servitutii continue;
a. imposibilitatea de exercitare se consideră a fi definitivă în cazul în care au trecut
10 ani de la data primului act contrar, anterior intervenirii imposibilităţii, în cazul servi -
tutii necontinue;
b. renunţarea proprietarului fondului dominant constituie un caz de stingere a drep-
tului de servitute;
a. nu se poate stinge prin consolidare;
b. se poate stinge prin încetarea superficiei;
c. nu se stinge prin neuzul timp de 5 ani.
CAPITOLUL V POSESIA. ACCESIUNEA. UZUCAPIUNEA
1. Posesia
1. Posesia:
a. reprezintă stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punctul de vedere al pose-
sorului, nu poate să apară ca o exteriorizare a atributelor unui dezmembrământ al drep-
tului de proprietate;
b. cunoaşte un set de reguli aplicabil inclusiv garanţiei drepturilor reale de garanţie;
2. Animus:
a. nu este elementul intenţional al posesiei;
b. este elementul material al posesiei;
c. nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane.
3. Corpus:
a. reprezintă stăpânirea materială a bunului;
b. nu poate fi exercitat şi prin intermediul altei persoane;
c. nu se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
4. Elementul material al posesiei:
a. se poate concretiza în acte materiale sau acte juridice;
b. nu presupune contactul direct, efectiv, cu lucrul;
c. reprezintă elementul psihologic al posesiei.
5. Elementul material al posesiei:
a. dacă este exercitat fară animus, va exista o posesie viciată;
b. poate fi dovedit prin proba testimonială;
c. dacă este exercitat fară elementul psihologic, va exista o posesie de rea-credinţă.
6. Elementul psihologic al posesiei:
a. poate fi exercitat şi prin intermediul altei persoane;
b. implică faptul că posesia se poate exercita şi animo alieno;
c. atunci când lipseşte are ca efect lipsa posesiei.
7. în materia elementului psihologic al posesiei:
a. se prezumă iuris tantum existenţa elementului intenţional din existenţa lui corpus;
b. animus trebuie să existe, indiferent dacă posesorul cunoaşte sau nu că este titu-
larul unui drept real;
c. în cazul în care se dovedeşte că o persoană stăpâneşte un bun în calitatea de
detentor precar, proba contrară nu se va realiza numai prin dovedirea intervertirii sale în
posesie.
8. Posesia:
a. nu poate reprezenta o stare de drept;
b. trebuie să fie neviciată pentru a produce efecte juridice;
c. poate avea ca efect inclusiv posibilitatea intentărilor acţiunilor posesorii.
9. Posesia:
a. poate reprezenta o stare de drept atunci când reprezintă una din prerogativele
dreptului de proprietate;
b. ca stare de fapt, exprimă exercitarea în fapt a tuturor prerogativelor dreptului de
proprietate;
c. se pierde atunci când posesorul rămâne lipsit de posesia bunului timp de 6 luni.
10. Posesia:
a. pentru a produce efecte juridice, trebuie să nu fie viciată, spre deosebire de
detenţia precară care nu trebuie să fie neviciată;
b. poate fi apărată prin acţiunea în complângere dacă tulburarea se produce prin acte
de violenţă;
c. poate fi discontinuă atât în materia bunurilor mobile cât şi a celor imobile, ase-
menea posesiei clandestine.
11. Detenţia precară:

a. presupune doar elementul corpus, lipsindu-i elementul animus;
b. implică şi faptul că detentorul precar poate exercita acţiunile posesorii;
12. Intervertirea detenţiei precare în posesie:

a. poate să apară atunci când detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act
translativ de proprietate cu titlu particular cu al altă persoană decât proprietarul bunului;
b. poate să intervină mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea
bunului, în ipoteza în care detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de
rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un
proprietar;
c. se poate produce dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ
de proprietate cu titlu particular, condiţionat de buna-credinţă a dobânditorului.
13. Pierderea posesiei:

a. se poate produce prin pierderea elementului intenţional;
b. nu se poate produce prin înstrăinarea bunului;
14. Discontinuitatea ca viciu al posesiei:

a. poate fi dovedită cu orice mijloc de probă;
b. are caracter temporar;
c. nu are caracter absolut.
15. în materia viciilor posesiei:
a. violenţa, asemenea clandestinităţii, are atât caracter temporar cât şi relativ;
b. operează prezumţia legală iuris tantum conform căreia posesia este neviciată;
c. posesia este afectată de viciul violenţei, inclusiv atunci când persoana răspunde la
actele de violenţă care provin de la terţul care intenţionează să îl deposedeze.
16. în general, în cazul posesiei:
a. posesia de bună-credinţă nu este o calitate a posesiei;
b. acţiunea în reintegrare poate fi introdusă chiar dacă deposedarea nu a avut loc prin
acte de violenţă;
c. posesia de rea-credinţă nu este un viciu al posesiei.
17. în materia posesiei:
a. în cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credinţă se
apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a se respinge acţiunea
în rectificare;
b. acţiunea posesorie generală este supusă unui termen de decădere de 1 an;
18. Acţiunea în complângere:
a. implică utilitatea posesiei ca şi condiţie pentru introducerea acesteia;
b. presupune ca şi condiţie ca reclamantul să fi exercitat posesia asupra bunului cel
puţin im an anterior introducerii cererii de chemare în judecată;
c. nu exclude joncţiunea posesiilor cu privire la durata posesiei ca cerinţă pentru
introducerea acţiunii.
19. Acţiunea posesorie:
a. este o acţiune în realizare;
b. nu este o acţiune reală;
c. specială, poate fi exercitată şi de către persoana care a exercitat o posesie viciată.
20. Acţiunea posesorie:
a. nu poate fi introdusă împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire
a bunului;
b. se judecă de urgenţă şi cu precădere;
c. are autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară privitoare la fondul
dreptului, chiar dacă este formulată între aceleaşi părţi şi privitoare la aceleaşi fapte.
2. Accesiunea
1. în materia accesiunii naturale:
a. proprietarul terenului înconjurat de canale devine proprietarul terenurilor apărute
prin scăderea temporară a acestor ape sub înălţimea de scurgere;
b. roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă
proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să-l urmărească timp de 24 de ore;
c. termenul de 1 an aplicabil în materia avulsiunii nu este un termen de decădere.
2. în cazul accesiunii naturale:
a. ca regulă generală, animalele domestice rătăcite pe terenul altuia revin acestuia
din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 15 zile de la data declaraţiei
făcute la primărie de către proprietarul terenului;
b. de principiu, peştii care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp
rămân pe fond;
c. în principiu, iepurii care trec pe fondul altui proprietar nu aparţin acestuia cât timp
rămân pe fond.
3. în materia accesiunii naturale:
a. insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la
nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei;
b. dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece de jumătatea apei, fiecare dintre
ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la
jumătatea apei;
c. insulele nou-formate, nu aparţin proprietarului riveran, atunci când o apă curgă-
toare, formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran.
4. Accesiunea imobiliară artificială:
a. se aplică şi în cazul încetării dreptului de superficie la expirarea termenului;
b. în situaţia autorului de rea-credinţă, implică dreptul proprietarului imobilului de a
prelua construcţia, plantaţia ori lucrarea în temeiul accesiunii, situaţie în care va avea
dreptul de a opta între a-i plăti autorului de rea-credinţă jumătate din sporul de valoare
adus imobilului sau jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei;
c. implică şi împrejurarea că autorul lucrării autonome cu caracter durabil devine de
rea-credinţă dacă pe parcursul efectuării lucrării, nu respectă autorizaţiile cerute de lege,
astfel cum acestea au fost eliberate, caz în care buna-credinţă a autorului lucrării se va
raporta doar la momentul începerii lucrării respective.
5. în situaţia autorului de bună-credinţă a unei lucrări autonome cu caracter
durabil asupra imobilului altuia, proprietarul imobilului:
a. poate să nu invoce accesiunea, ipoteză în care se va înscrie o superficie în
favoarea constructorului;
b. are dreptul de a opta între a plăti constructorului valoarea materialelor şi a mano-
perei sau sporul de valoarea adus imobilului;
c. poate solicita instanţei obligarea autorului lucrării ca aceasta să cumpere imobilul
la valoarea de circulaţie mai mică raportată la efectuarea sau, după caz, neefectuarea
lucrării.
6. în materia lucrărilor adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia:
a. proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate
necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute
de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există;
b. dacă lucrările adăugate utile au fost efectuate de un autor de rea-credinţă, pro-
prietarul imobilului are dreptul să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul
acesteia, cu sau fară înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, auto-
rului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperelor, fie jumătate din
sporul de valoare adus imobilului;
7. în materia realizării unei lucrări asupra imobilului altuia cu materialele unui
terţ:
a. autorul lucrării nu îl poate chema în judecată pe proprietarul imobilului, solicitând
instanţei să îl oblige să aleagă una dintre opţiunile pe care i le recunoaşte legea;
b. prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu
curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul;
c. ori de câte ori instanţa este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a
despăgubirii, se va avea în vedere valoarea de circulaţie a bunului calculată la momentul
introducerii cererii de chemare în judecată.
8. în materia realizării unei lucrări asupra imobilului altuia cu materialele unui
terţ, regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării privind plata indem-
nizaţiei, se referă şi la faptul că dreptul de opţiune al proprietarului imobilului este
un drept:
a. potestativ;
b. prescriptibil extinctiv;
c. care poate invocat şi atunci când autorul lucrării dobândeşte dreptul de proprietate
prin uzucapiune.
9. în materia accesiunii mobiliare:
a. în cazul confecţionării bunului mobil cu materialele altei persoane, dacă valoarea
materialelor este egală cu valoarea manoperei sau există o diferenţă nesemnificativă, cel
care a confecţionat bunul şi cel care a fost proprietarul materialelor utilizate vor dobândi
un drept de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită;
b. în cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare
poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un
prejudiciu mai mare de o optime din valoarea bunului său;
c. în ipoteza în care există o imposibilitate de separare a bunurilor unite, iar pro-
prietarii acestora nu se înţeleg, proprietarii bunurilor care s-au unit vor dobândi un drept
de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită asupra bunului rezultat prin unire.
3. Uzucapiunea
1. în general în materia uzucapiunii:
a. inalienabilitatea legală împiedică dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune;
b. posesia viciată poate conduce la dobândirea unui dezmembrământ dreptului de
proprietate prin uzucapiune, spre deosebire de detenţia precară;
c. dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu este împiedicată de inalie-
nabilitatea convenţională.
2. în materia uzucapiunii extratabulare:
a. violenţa - viciu al posesiei întrerupe cursul uzucapiunii;
b. exercitarea unei posesii utile în tot termenul prevăzut de lege este o condiţie
comună uzucapiunii extratabulare, uzucapiunii tabulare şi uzucapiunii mobiliare;
c. posesia nu trebuie să fie în mod necesar de bună-credinţă.
3. Printre condiţiile de aplicabilitate şi efectele uzucapiunii extratabulare se
poate număra şi:
a. decesul proprietarului înscris în cartea funciară;
b. exercitarea unei posesii utile timp de 10 ani;
c. producerea efectelor retroactive de la momentul înscrierii în cartea funciară.
4. în materia uzucapiunii tabulare:
a. uzucapantul şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă
persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza
unei cauze legitime în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune;
b. efectele nu se produc retroactiv;
c. este suficient ca buna-credinţă a posesorului să existe în momentul înregistrării
cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie.
5. Uzucapiunea mobiliară:
a. presupune un termen de 10 ani asemenea uzucapiunii tabulare;
b. poate fi aplicabilă indiferent dacă posesia este de bună-credinţă sau de rea-
credinţă;
c. este aplicabilă şi în cazul posesiei viciate.
6. Joncţiunea posesiilor:
a. presupune existenţa a două sau mai multe posesii utile;
b. este facultativă;
7. Invocarea uzucapiunii:
a. mobiliare nu se poate realiza numai pe cale de excepţie;
b. extratabulare se va putea face în funcţie de valoarea obiectului litigiului şi în faţa
tribunalului în primă instanţă;
c. imobiliare tabulare se poate realiza şi printr-o acţiune în constatare.
TITLUL IV
DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR
CAPITOLUL I FAPTUL JURIDIC LICIT
1. Gestiunea intereselor altei persoane

(gestiunea de afaceri)
1. Cu privire la gestiunea de afaceri:
a. dacă gerantul a acţionat în numele geratului, geratul va răspunde faţă de terţi
pentru prejudiciul nerecuperat de la gerant;
b. geratul va răspunde faţă de terţi pentru prejudiciul nerecuperat de la gerant, dacă
gerantul a acţionat în nume propriu, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru
gerat;
c. geratul va răspunde faţă de terţi numai în măsura în care i-au procurat vreun
avantaj, dacă actele încheiate cu terţii nu sunt necesare ori utile, indiferent dacă
gerantul a acţionat în nume propriu sau în numele geratului.
2. în materia gestiunii de afaceri:
a. dacă gerantul a acţionat în nume propriu, geratul va răspunde faţă de terţi pentru
prejudiciul nerecuperat de la gerant;
b. dacă actele încheiate cu terţii nu sunt necesare ori utile, geratul va răspunde faţă
de terţi chiar dacă aceste acte nu i-au procurat niciun avantaj;
c. dacă gerantul a acţionat în nume propriu, gerantul va răspunde faţă de terţi
pentru prejudiciul nerecuperat de la gerat.
3. Pentru ipoteza gestiunii de afaceri:
a. geratul trebuie să execute obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în
numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant cu terţii;
b. dacă actele încheiate cu terţii nu sunt necesare ori utile, geratul va răspunde faţă
terţi numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj;
c. pentru garantarea cheltuielilor utile, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în
urma unei expertize dispuse de aceasta pe calea procedurii de drept comun, înscrierea
în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
4. în cazul gestiunii de afaceri:
a. pentru garantarea cheltuielilor necesare sau utile, gerantul are dreptul de a cere
instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege
pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în
condiţiile legii;
b. dacă gerantul începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să
cunoască împotrivirea titularului afacerii, geratul va fi obligat să-i achite
contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile;
Faptul juridic licit 147
c. pentru achitarea contravalorii cheltuielilor necesare, nu şi pentru executarea
obligaţiei de restituire a cheltuielilor utile, instanţa poate acorda un termen şi numai la
cererea titularului afacerii, ca regulă generală.
5. Geratul:
a. datorează dobânzile aferente cheltuielilor necesare şi utile, din ziua în care a fost
pus în întârziere;
b. datorează, ca regulă generală, despăgubirile pentru prejudiciul cauzat gerantului
prin gestiune;
c. trebuie să aprecieze caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor prin
raportare la momentul la care a ratificat gestiunea.
6. în raport de obligaţiile geratului şi gerantului se poate reţine că:
a. gerantul are o răspundere subsidiară faţă de terţi motivată de cunoaşterea
gestiunii de către aceştia, dacă gerantul a acţionat în numele geratului;
b. gerantul are o răspundere subsidiară faţă de terţi motivată de cunoaşterea
gestiunii de către aceştia, şi atunci când gerantul a acţionat în nume propriu;
c. geratul va fi ţinut să respecte obligaţiile numai în măsura în care scopul gestiunii
a fost atins.
7. Cu privire la obligaţiile gerantului faţă de terţi se poate reţine că:

a. dacă gerantul a acţionat în nume propriu (adică a încheiat actele juridice în
numele şi pe seama geratului), el va răspunde faţă de terţii cu care a contractat pentru
obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă geratului;
b. dacă gerantul a acţionat în numele geratului (adică a încheiat actele juridice în
numele său, dar pentru ele va beneficia geratul) atunci nu va răspunde faţă de terţi
decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia;
c. atunci când gerantul a acţionat în numele geratului, nu va răspunde faţă de terţi
decât dacă geratul nu era obligat faţă de aceştia.
8. Cu referire la obligaţiile gerantului faţă de terţi:
a. dacă gerantul a acţionat în nume propriu (adică a încheiat actele juridice în
numele său, dar pentru ele va beneficia geratul) el va răspunde faţă de terţii cu care a
contractat pentru obligaţiile asumate, numai dacă gestiunea nu a fost utilă geratului;
b. terţii păstrează dreptul de regres împotriva geratului pentru prejudiciul nere-
cuperat;
c. dacă gerantul a acţionat în numele geratului (adică a încheiat actele juridice în
numele şi pe seama geratului), atunci nu va răspunde faţă de terţi decât dacă geratul nu
este obligat faţă de aceştia
9. Cu privire la efectele gestiunii de afaceri:
a. dacă gestiunea a fost făcută în scopul de a-1 apăra pe gerat de o pagubă
iminentă, gerantul va răspunde chiar şi pentru prejudiciile pe care le-a cauzat cu forma
de vinovăţie a culpei uşoare;
b. spre deosebire de situaţia efectelor contractului de mandat, nu se va reţine
existenţa obligaţiei gerantului de a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile pe
148 Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor
care le-a efectuat şi să remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii;
c. geratul va avea obligaţia de a rambursa gerantului inclusiv cheltuielile care, fară
a fi necesare ori utile, i-au procurat geratului un avantaj.
10. în raport de efectele gestiunii de afaceri:
a. moştenitorii geratului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile
începute, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul;
b. dacă gerantul începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să
cunoască împotrivirea titularului afacerii, va răspunde pentru prejudiciile cauzate chiar
şi cu forma de vinovăţie a culpei levissima;
c. gerantul are obligaţia de a se îngrijii de interesele geratului cu diligenţa unui
bonus pater familias.
11. Cu privire la efectele gestiunii de afaceri:
a. moştenitorii gerantului care nu cunoşteau existenţa gestiunii, nu vor avea
obligaţia să continue afacerile începute de gerant;
b. gerantul are obligaţia de a-1 înştiinţa pe gerat despre gestiunea începută într-un
termen rezonabil calculat de la momentul la care înştiinţarea geratului a devenit
posibilă;
c. gerantul nu mai are obligaţia de a continua gestiunea începută dacă moştenitorii
geratului au capacitate de exerciţiu restrânsă, având în vedere că gestiunea de afaceri
prin natura ei implică acte de administrare prin raportare la întreg patrimoniul
geratului.
12. Cu privire la condiţiile gestiunii de afaceri:
a. în legătură cu obiectul gestiunii, atunci când acesta este reprezentat de acte
juridice, acestea pot depăşi limitele unui act de administrare, prin raportare la întreg
patrimoniul geratului;
b. utilitatea gestiunii se apreciază în funcţie de momentul la care gestiunea a fost
ratificată;
c. cu privire la capacitatea părţilor, în privinţa geratului, nu trebuie îndeplinită
vreo condiţie referitoare la capacitate, spre deosebire de gerant, care trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu la momentul efectuării gestiunii.
13. în legătură cu condiţiile gestiunii:
a. obiectul gestiunii poate consta în fapte materiale (spre exemplu, repararea unui
bun) sau acte juridice, care pot fi dovedite cu orice mijloc de probă;
b. cu referire la capacitatea părţilor, gerantul, spre deosebire de gerat, trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu la momentul efectuării gestiunii;
c. cu privire la atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune, se va putea reţine apli-
cabilitatea regulilor gestiunii de afaceri chiar şi atunci când fapta de gestiune este
involuntară.
14. Cu privire la atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune:
a. geratul trebuie să fíe complet străin de operaţiunea săvârşită de gerant în inte-
resul lui;
b. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gratifica interesele altuia;
c. dacă geratul ratifică gestiunea, atunci aceasta se va transforma, retroactiv, într-
un contract de mandat, gestiunea fiind ca atare guvernată de regulile aplicabile acestui
contract, urmând ca în privinţa actelor juridice efectele mandatului să se producă de la
momentul ratificării.
15. Dacă o persoană, fără să ştie, gerează interesele unui terţ:

a. nu este ţinut de obligaţiile ce ii revin, potrivit legii, gerantului;
b. este îndreptăţită la restituirea cheltuielilor efectuate, dar nu potrivit regulilor
aplicabile îmbogăţirii fară justă cauză;
c. nu trebuie să continue lucrarea începută până când o poate abandona fară riscul
vreunei pierderi pentru persoana în interesul căreia lucrează.
16. Care dintre variantele următoare poate fi considerată ca fiind adevărată

din punct de vedere legal, cu privire la faptul juridic licit în general:
a. pentru ipoteza în care gestiunea de afaceri este continuată de gerant, care
cunoştea împotrivirea geratului, dreptul la restituire va subzista numai cu privire la
cheltuielile necesare;
b. când cel care a primit cu bună-credinţă plata nedatorată a nu renunţat la
garanţiile creanţei, restituirea poate fi dispusă;
c. îmbogăţirea fară justă cauză poate reprezenta efectul unui act îndeplinit de per-
soana prejudiciată cu intenţia de a gratifica.
17. Gestiunea de afaceri:

a. nu poate avea ca obiect fapte juridice;
b. este un fapt juridic licit care dă naştere la un raport juridic obligaţional;
c. trebuie să fie întotdeauna utilă pentru a fi ratificată.

a. poate fi ratificată numai dacă este utilă geratului;
b. poate avea ca obiect şi acte juridice, iar nu doar fapte juridice;
c. este un fapt juridic ilicit.

a. geratul poate ratifica gestiunea doar dacă este utilă;
b. pentru ipoteza în care gestiunea nu este ratificată de gerat, devin aplicabile
regulile Codului civil cu referire la drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept
implicate în gestiune;
a. ratificarea acesteia de către gerat are ca efect aplicarea regulilor din Codul civil
referitoare la drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept implicate în gestiune;
b. nu presupune în mod necesar condiţia ca geratul să fie absolut străin de
gestiune;
c. la încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită
acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
21. în ipoteza gestiunii de afaceri:
a. cu privire la diligenţa datorată de gerant, acesta este dator să se îngrijească de
interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale;
b. se va reţine existenţa faptului juridic licit;
c. când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul
răspunde inclusiv pentru pagubele cauzate cu o culpă uşoară.
a. reprezintă un fapt juridic licit care prin ratificare se poate transforma într-un act
juridic;
b. nu presupune un acord de voinţe între gerant şi gerat pentru formarea ei
valabilă;
c. niciuna dintre cele două variante nu este adevărată.
23. în cazul gestiunii de afaceri:
a. geratul nu poate fi şi o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
b. ratificarea gestiunii de către gerat converteşte ex tune gestiunea într-un contract
de mandat;
c. gerantul răspunde faţă de terţi indiferent dacă actele pe care le-a încheiat cu
aceştia au fost sau nu utile geratului.
2. Plata lucrului nedatorat

1. Cu privire la efectele plăţii nedatorate se va reţine că:
a. plata anticipată va fi supusă restituirii numai dacă a fost făcută prin eroare, doi
sau violenţă;
b. restituirea se face conform dispoziţiilor care reglementează repunerea părţilor în
situaţia anterioară aplicabile şi în materia nulităţii actului juridic;
c. plata nedatorată se analizează ca fiind un act juridic licit producător de efecte
juridice.
2. Cu referire la existenţa erorii şi restituirea plăţii în materia plăţii
nedatorate:
a. solvensul nu va putea solicita restituirea plăţii dacă accipiensul de bună-credinţă
a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie;
b. solvensul va putea solicita restituirea plăţii dacă accipiensul de rea-credinţă a
remis de datorie pe fideiusorul care garanta executarea obligaţiei;
c. în cazul reţinerii condiţiei existenţei erorii, solvensul are drept de regres
împotriva adevăratului creditor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului
plătit.
3. Cu privire la condiţiile plăţii nedatorate se va reţine că:
a. plata să fi fost făcută din eroare în sensul că accipiensul a avut credinţa falsă că
este creditorul solvensului;
b. datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic,
în raporturile dintre solvens şi accipiens;
c. prestaţia executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, indiferent de
obiectul ei.
4. Plata nedatorată:
a. reprezintă faptul juridic licit ce constă în executarea de către o persoană a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a facut-o cu intenţia de a plăti obligaţia altuia;
b. prezumă iuris tantum împrejurarea că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o
datorie proprie;
c. implică aplicarea regulilor îmbogăţirii fară justă cauză cu privire la restituire.
5. în materia plăţii nedatorate:

a. este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate;
b. nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de gestiune de afaceri;
c. este supusă restituirii plata făcută înainte de împlinirea termenului suspensiv
numai dacă plata s-a făcut prin doi sau violenţă.
6. Plata către un creditor aparent:

a. este valabilă, dacă a fost făcută de un solvens de bună-credinţă;
b. îl obligă pe accipiens de principiu la restituire către solvens;
c. obligă pe accipiens să restituie adevăratului creditor plata primită.
7. Se va reţine ca fiind o condiţie pentru valabilitatea plăţii efectuate către un

creditor aparent:
a. buna credinţă a solvensului;
b. eroarea comună şi invincibilă în care s-a aflat solvensul;
c. buna credinţă a accipiensului.
8. în materia plăţii nedatorate:

a. este necesară condiţia erorii în efectuarea plăţii nedatorate;
b. funcţionează prezumţia legală iuris tantum că plata s-a realizat cu intenţia de a
stinge o datorie proprie;
c. restituirea poate fi dispusă inclusiv atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-
o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie.
9. Restituirea plăţii nedatorate:

a. reprezintă o plată, inclusiv în situaţia în care se efectuează, de bunăvoie, în natură;
b. nu poate fi cerută dacă este distrus înscrisul constatator al creanţei;
c. nu poate fi cerută atunci când accipiensul s-a aflat în eroare.
3. îmbogăţirea fără justă cauză
1. în raport de efectele obligaţiei de restituire fundamentată pe
admisibilitatea lui actio de in rem verso:
a. cel care şi-a mărit patrimoniul va fi ţinut să restituie doar în măsura creşterii
patrimoniului său, raportată la momentul la care s-a produs îmbogăţirea fară justă
cauză;
b. cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea
respectivă;
c. persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea
prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data la care s-a produs
majorarea activului său patrimonial.
2. Pentru admisibilitatea acţiunii în restituirea fundamentată pe îmbogăţirea

fără justă cauză:
a. este necesar să se reţină existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi
micşorarea celuilalt, în sensul că atât sporirea cât şi micşorarea patrimoniilor reprezintă
efectul aceleiaşi cauze;
b. ca o condiţie materială se poate reţine şi situaţia în care micşorarea unui patri-
moniu este o consecinţă a măririi unui patrimoniu ce are loc prin diminuarea datoriilor;
c. nu se va reţine de plano condiţia juridică sine qua non a caracterului subsidiar a
lui actio de in rem verso.
3. Actio de in rem verso:

a. nu este inadmisibilă în situaţia în care rezultă din neexercitarea unui drept de cel
păgubit în contra celui îmbogăţit;
b. este admisibilă în situaţia în care îmbogăţirea rezultă din neexercitarea de către
cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c. poate fi inadmisibilă când rezultă din exercitarea unui drept de cel păgubit în
contra celui îmbogăţit.
4. în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, dreptul la restituire nu există:

a. dacă îmbogăţirea nu mai subzistă la data sesizării instanţei;
b. atunci când îmbogăţirea rezultă din executarea unei obligaţii valabile;
c. în cazul gestiunii inoportune.
5. în cazul îmbogăţirii fără justă cauză:

a. îmbogăţirea este justificată în situaţia în care rezultă din executarea unei
hotărâri judecătoreşti;
b. nu are nicio relevanţă buna credinţă a îmbogăţitului; .
c. părţile implicate au la baza un raport juridic derivat sine qua non dintr-un
contract.
6. în ipoteza îmbogăţirii fără justă cauză:

a. se va reţine existenţa faptului juridic ilicit generator de drepturi şi obligaţii;
b. prin excepţie, îmbogăţirea se consideră ca fiind justificată în situaţia în care
rezultă din executarea unei obligaţii valabile;
c. îmbogăţirea este justificată şi atunci când rezultă dintr-un act îndeplinit de cel
păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a
gratifica.
/v
7. In materia îmbogăţirii fără justă cauză, acţiunea în restituire:
a.poate fi intentată chiar şi împotriva debitorului liberat de a-şi executa obligaţia
ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă;
b.nu poate fi intentată în termen de 17 luni de la data micşorării patrimoniului titu-
larului acţiunii;
c.nu poate fi introdusă pentru ipoteza în care proprietarul bunului ar putea cere
restituirea bunului de la cel care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare.
CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
1. Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare

de răspundere civilă delictuală prevăzute de lege.
Răspunderea pentru fapta proprie
1. Interesul poate fî considerat ca fiind un element de sinteză a faptului ilicit:
a. dacă este, printre altele, legitim;
b. chiar dacă prin felul în care se manifestă nu creează aparenţa unui drept
subiectiv;
c. dacă este, printre altele, serios.
2. Cu privire la prejudiciul în materia răspunderii civile delictuale se poate

aprecia ca fiind adevărat că:
a. prejudiciile nepatrimoniale reprezintă consecinţe care nu pot fi evaluate în bani;
b. prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal
nepatrimonial, nefiind susceptibile de evaluare bănească;
c. compensaţiile băneşti acordate de instanţele de judecată în cazul constatării
unui prejudiciu moral poartă denumirea de daune moratorii.
3. Prejudiciul:
a. se identifică sub raport de sinonimie cu substantivul a daună sau a cauză;
b. constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare
a faptei licite săvârşite de o altă persoană sau ca urmare a „faptei” unui animal sau
lucru, pentru care este ţinută să răspundă o anumită persoană;
c. nicio variantă dintre cele menţionate anterior nu este corectă.
4. în aprecierea culpei, se va ţine seama de:

a. împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei;
b. de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii
sale;
5. în materia răspunderii civile:

a. se poate limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o

faptă săvârşită din culpă gravă;
b. sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate,
printr-o simplă imprudenţă;
c. se poate limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o
faptă săvârşită şi din intenţie.
6. Răspunderea civilă:
a. implică o faptă ilicită a persoanei care este prezumată în cazul răspunderii
pentru fapta altuia;
b. nu poate fi angajată, ca regulă generală, pentru ipoteza în care cazul fortuit este
cauza, iar fapta ilicită reprezintă efectul;
c. implică o faptă ilicită a persoanei care este prezumată în cazul răspunderii
pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.
7. Sunt cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:
a. legitima apărare, forţa majoră, starea de necesitate;
b. consimţământul victimei, fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul
nu este ţinut să răspundă, exercitarea normală a unui drept subiectiv;
c. consimţământul victimei, exercitarea normală a unui drept subiectiv, divulgarea
secretului comercial impusă de anumite împrejurări.
8. Sunt cauze care înlătură vinovăţia:
a. exercitarea normală a unui drept subiectiv;
b. îndeplinirea unei activităţi impuse de lege sau ordinul superiorului;
c. fapta imputabilă exclusiv victimei.
9. Sunt cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:
a. divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări;
b. fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
c. consimţământul victimei.
10. Fapta ilicită:
a. este analizată în virtutea accepţiunii obiective în sensul că se face abstracţie de
un alt element al răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia;
b. presupune că se poate angaja răspunderea civilă delictuală, în anumite cazuri,
fară a fi necesară şi dovedirea vinovăţiei;
c. are caracterul ilicit înlăturat de forţa majoră.
11. Cu privire la efectele răspunderii persoanei juridice:
a. faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrag şi răspunderea personală şi
solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică cât şi faţă de terţi;
b. după ce a plătit despăgubirile, persoana juridică are dreptul să se întoarcă împo-
triva persoanelor fizice ce alcătuiesc organul persoanei juridice;
c. persoana prejudiciată nu are dreptul să solicite obligarea la despăgubiri, în
solidar, atât a persoanei juridice cât şi a persoanei fizice.
12. Cu privire la efectele răspunderii persoanei juridice, cel prejudiciat:
a. are posibilitatea să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în temeiul
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;
b. nu poate să solicite obligarea la despăgubiri, în solidar, atât a persoanei juridice
cât şi a persoanei fizice;
c. poate să solicite despăgubiri de la persoana fizică aflată în componenţa
organului persoanei juridice.
13. în legătură cu răspunderea persoanei juridice:
a. numai faptele licite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică şi numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate;
b. atât faptele licite cât şi cele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice
obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate;
c. numai faptele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate.
14. Discernământul în materia răspunderii civile delictuale:
a. presupune inclusiv că se va angaja răspunderea celui lipsit de discernământ ori
de câte ori nu se poate angaja răspunderea persoanei care, potrivit legii, avea
îndatorirea de a-1 supraveghea, indemnizaţia urmând a fi stabilită într-un cuantum
echitabil, ţinându-se cont de starea patrimonială a părţilor;
b. reprezintă capacitatea delictuală;
c. nu este prezumat legal că există iuris tantum.
15. în legătură cu discernământul ca cerinţă de existenţă a vinovăţiei:
a. persoana care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie
judecătorească va răspunde pentru prejudiciul cauzat, numai dacă se dovedeşte că au
avut discernământ la data săvârşirii faptei;
b. minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde, ca regulă generală, pentru
prejudiciul cauzat;
c. persoana care nu avea discernământ datorită tulburării vremelnice a minţii
provocată de el însuşi, prin beţia provocată de alcool, stupefiante sau alte substanţe nu
răspunde.
16. Cu privire la formele şi modalităţile vinovăţiei:
a. intenţia depăşită este inclusă din punctul de vedere al dreptului civil în forma
intenţiei;
b. ca regulă generală nu va interesa forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta
ilicită prejudiciabilă, sub aspectul existenţei şi întinderii obligaţiei autorului de a repara
prejudiciul, deoarece, de principiu, noţiunea de culpă este sinonimă cu aceea de
vinovăţie;
c. victima poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat
ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu
titlu gratuit dacă dovedeşte culpa uşoară a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat sa
răspundă.
17. Cu privire la vinovăţie ca element al răspunderii civile delictuale se va
reţine că:
a. factorul intelectiv (de conştiinţă), care constă în prefigurarea de către autor a
scopului, precum şi a mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestuia;
b. factorul volitiv, constă în actul de deliberare şi de decizie cu privire la compor-
tamentul pe care autorul urmează să îl adopte;
c. factori menţionaţi supra nu pot fi influenţaţi de anumite împrejurări
imprevizibile.
18. Cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu:
a. se poate aprecia că analiza acestuia are un caracter obiectiv în sensul că trebuie
pornit de la premisa că trebuie să se facă abstracţie de latura subiectivă;
b. se va aplica sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, în situaţia în care se
apreciază că fenomenul-cauză nu acţionează izolat;
c. s-ar putea avea în vedere sistemul cauzei adecvate, chiar dacă în cadrul acestui
sistem s-ar putea ajunge la restrângerea sferei persoanelor care ar trebui chemate să
răspundă, întrucât conduita acestora depăşeşte natura unei simple condiţii-prilej.
19. Consimţământul victimei:
a. presupune că victima s-a declarat ca fiind de acord cu acţiunea preconizată de
autorul faptei (sub aspectul riscului producerii acestuia);
b. presupune că nu sunt admise clauzele care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate bunurilor victimei printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă;
c. implică împrejurarea că victima consimte la riscul producerii prejudiciului.
a. presupune că victima consimte la suportarea prejudiciului;
b. clauza de nerăspundere nu va produce efecte cu privire la intenţie (ca formă de
vinovăţie), urmând a produce efecte cu privire la culpa gravă;
c. răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii
nu poate fi înlăturată ori diminuată prin clauza de nerăspundere, ci doar în condiţiile
legii.
a. presupune că anterior săvârşirii faptei, victima se declară de acord cu un anumit
mod de a acţiona al autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu;
b. implică şi posibilitatea exprimării consimţământului ulterior săvârşirii faptei;
c. declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin
ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.
a. poate avea valoarea unei clauze de nerăspundere;
b. poate reprezenta o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei;
c. în raport de declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu
constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata
despăgubirilor.
23. Exercitarea normală a unui drept subiectiv:
a. este incompatibilă, ca regulă generală, cu dreptul creditorului de a-i cere debito-
rului său mai mult decât acesta din urmă îi datorează;
b. nu presupune în mod necesar ca dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt
scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege;
c. nu exclude exercitarea abuzivă a acelui drept.
24. Exercitarea normală a unui drept subiectiv:
a. este incompatibilă cu împrejurarea exercitarea abuzivă a acelui drept;
b. presupune în mod imperios respectarea legii şi a bunelor moravuri;
c. nu presupune în mod necesar şi respectarea uzanţelor.
25. Exerciţiul abuziv a unui drept subiectiv:
a. implică ca dreptul să fie exercitat întotdeauna cu rea-credinţă;
b. se poate referii la ipoteza în care proprietarul unui teren construieşte dincolo de
limita vecinătăţii;
c. nu presupune ca sancţiune cu caracter general obligarea autorului abuzului la
plata despăgubirilor, dacă este cazul, pentru prejudiciul de ordin nepatrimonial cauzat
prin exercitarea abuzivă a dreptului său potrivit regulilor care guvernează răspunderea
civilă delictuală.
26. Exercitarea normală a unui drept subiectiv civil:
a. nu presupune respectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv;
b. presupune respectarea limitelor externe ale dreptului subiectiv;
c. presupune întotdeauna exercitarea dreptului subiectiv cu bună-credinţă.
27. Exercitarea unui drept subiectiv:
a. dacă este normală, adică nu este abuzivă, poate înlătura, în anumite condiţii,
vinovăţia;
b. dacă este normală, implică adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit;
c. dacă este normală, implică regula generală conform căreia cel care cauzează un
prejudiciu chiar prin exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare.
28. Exercitarea unui drept subiectiv:
a. reprezintă întotdeauna un caz care înlătură caracterul ilicit al faptei;
b. nu reprezintă un caz care înlătură vinovăţia;
c. niciuna dintre variantele dintre cele menţionate anterior nu este corectă.
29. Legat de divulgarea secretului comercial impusă în anumite împrejurări:
a. se va reţine existenţa acestei cauze de înlăturare a vinovăţiei, în cazul în care o
persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea
secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce
priveau sănătatea sau siguranţa publică;
b. se va reţine asemănarea cu situaţia îndeplinirii unei activităţi impuse de lege sau
ordinul superiorului, întrucât ambele situaţii reprezintă cauze care înlătură vinovăţia;
c. niciuna dintre variantele dintre cele menţionate anterior nu este corectă.
30. Cu privire la condiţiile obiective privitoare la ordinul superiorului:
a. se va reţine, printre altele şi condiţia pe fond ca ordinul să fie ilegal sau abuziv;
b. se va reţine ca şi condiţie ca modul de executare să nu fie ilicit;
c. nu se va reţine ca şi condiţie de a fi pus în executare de persoanele care au
această obligaţie.
31. Cu privire la condiţiile obiective privitoare la ordinul superiorului se va
reţine ca fiind un caz de înlăturare a vinovăţiei:
a. cu îndeplinirea anumitor condiţii alternative impuse de lege;
b. cu îndeplinirea unor condiţii cumulative impuse de lege;
c. niciodată.
32. îndeplinirea unei activităţi impuse de lege sau ordinul superiorului:
a. reprezintă un caz care înlătură vinovăţia, asemenea divulgării secretului
comercial impusă de anumite împrejurări;
b. îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului
nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al
faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări;
c. se referă şi la ipoteza în care persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
33. îndeplinirea unei activităţi impuse de lege sau ordinul superiorului:
a. se poate reţine, exempli gratia, în ipoteza sacrificării unor animale în vederea
opririi unei epizootii;
b. se poate reţine, cu titlu exemplificativ şi în cazul aplicării măsurii arestării pre -
ventive;
c. nu se poate reţine, în cazul confiscării unui bun rezultat din săvârşirea unei
infracţiuni.
34. în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări:

a. se va reţine existenţa acestei situaţii în cazul persoanei aflate în stare de legitimă
apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau a temerii, limitele unei apărări propor-
ţionale cu gravitatea atacului;
b. se poate reţine existenţa excesului neimputabil - ca şi cauză de neimputabilitate
conform prevederilor noului Cod penal;
c. persoana aflată în această situaţie nu va putea fi obligată la plata unei
indemnizaţii adecvate şi echitabile, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
35. Starea de necesitate:

a. presupune, în mod similar cazului legitimei apărări, că în cazul în care fapta
păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va
îndrepta împotriva acesteia, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză;
b. spre deosebire de forţa majoră, reprezintă un caz de înlăturare a vinovăţiei;
c. reprezintă un fapt juridic licit care exclude aplicabilitatea antrenării răspunderii
civile delictuale.
36. Legitima apărare:
a. presupune, printre altele, săvârşirea faptei chiar şi pentru înlăturarea unui atac
indirect;
b. presupune că în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei
terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia, în temeiul îmbogăţirii
fară justă cauză;
c. asemenea stării de necesitate, reprezintă o cauză de înlăturare a vinovăţiei.
37. Sunt cauze care înlătură vinovăţia:
a. forţa majoră, starea de necesitate, cazul fortuit;
b. fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă,
exercitarea normală a unui drept subiectiv, consimţământul victimei;
c. cazul fortuit, forţa majoră, fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care
autorul nu este ţinut să răspundă, fapta imputabilă exclusiv victimei.
/V
38. In legătură cu particularităţile privind răspunderea persoanei juridice

pentru fapta sa proprie, se va reţine ca fiind adevărat, în raport de determinarea
condiţiilor răspunderii persoanei juridice, precum şi cu privire la efectele răspun-
derii persoanei juridice, că:
a. săvârşirea faptei în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, se
referă la împrejurarea că fapta, ilicită sau doar abuzivă, dar prejudiciabilă, este
orientată spre realizarea unor scopuri proprii persoanei juridice;
b. persoana prejudiciată are un drept de opţiune între a pretinde despăgubiri de la
persoana juridică, persoana fizică aflată în componenţa organului persoanei juridice
sau obligarea în mod divizibil a celor două persoane menţionate;
c. după ce a plătit despăgubirea persoana juridică se poate regresa împotriva per-
soanei fizice care alcătuieşte organul său.
39. Cu privire la răspunderea pentru fapta proprie se va reţine ca fiind

adevărat că:
a. prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert în sensul că trebuie să fie sigur în ceea
ce priveşte existenţa sa, chiar dacă nu este cert cu privire la puterea de evaluare;
b. repararea prejudiciului nu trebuie făcută în natură atunci când victima nu este
interesată;
c. repararea prejudiciului va fi suportată proporţional atât de autor cât şi de victimă
atunci când aceasta, prin fapta sa şi din culpă a contribuit la producerea faptei ilicite.
40. Fapta ilicită în cazul răspunderii pentru fapta proprie:

a. poate decurge şi din încălcarea normelor morale, dar numai înfăşură în care
aceste reguli morale îmbracă forma unor principii care se regăsesc şi la temelia siste-
mului de drept obiectiv; ^--------
b. este reprezentată de acţiunea sau inacţiunea omenească prin care încălcându-se
normele dreptului subiectiv se creează un prejudiciu unei alte persoane;
c. poate rezulta dintr-o inacţiune, dar numai atunci când există o reglementare ce
impune o anumită activitate.
2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

1. în cazul în care prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile
încredinţate, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii:
a. răspunderea părinţilor sau a altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a
minorului nu va fi înlăturată de răspunderea comitentului;
b. răspunderea părinţilor sau a altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a
minorului va fi înlăturată de răspunderea comitentului, având în vedere că răspunderea
acestuia din urmă implică o asumare totală şi exclusivă a răspunderii de către comitent
pentru tot ce prepusul săvârşeşte în cadrul însărcinărilor primite;
c. prin excepţie, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit
fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
2. Pluralitatea de comitenţi şi de prepuşi:

a. are ca efect menţinerea solidarităţii exclusiv a propriilor prepuşi în cadrul regre-
sului comitentului plătitor;
b. dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar
unul dintre ei a plătit despăgubiri proporţional cu vinovăţia propriului prepus, regresul
comitentului plătitor se exercită atât împotriva propriului prepus cât şi împotriva celor-
lalţi prepuşi; /
c. dacă prepuşii aparţin unprcomitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte
victimei o sumă mai mare decât aceea la care îl angaja raportul de prepuşenie,
comitentul plătitor se poate regresa împotriva prepuşilor celorlalţi comitenţi, printr-o
acţiune divizibilă corespunzător părţii din despăgubire ce revine fiecăruia.
3. Cu referire la regresul comitentului plătitor:

a. acţiunea în regrSs nu are caracter indivizibil în acest caz;
b. în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi
comitent se va menţine solidaritatea prepuşilor;
c. acţiunea în regres nu se va diviza în acest caz
4. în legătură cu regresul comitentului plătitor:

a. acţiunea în regres are caracter indivizibil în acest caz;
b. comitentul este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută în
interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar;
c. în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi
comitent, în regresul comitentului plătitor nu se va menţine solidaritatea prepuşilor.
5. Cu privire la acţiunea în regres a comitentului plătitor:

a. se poate aprecia că aceasta reprezintă o acţiune civilă de drept comun;
b. operează de drept o subrogaţie personală; ^
c. această acţiune se va diviza, deoarece comitentul este considerat un codebitor
solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar.
6. în cazul pluralităţii de comitenţi şi prepuşi:

a. solidaritatea prepuşilor atrage solidaritatea comitenţilor;
b. privită în cadrul raporturilor dintre victimă şi comitent, ca regulă, fiecare
comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său;
c. dacă prepuşii unor comitenţi diferiţi prejudiciază pe unul dintre aceşti comitenţi,
comitentul victimă nu poate să invoce o solidaritate a celorlalţi comitenţi între ei.
7. în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, cu privire la
legătura dintre faptul ilicit şi exercitarea funcţiei încredinţate:
a. comitentul răspunde chiar dacă dovedeşte că victima putea după împrejurări să
cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio
legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate;
b. comitentul va răspunde şi pentru tot ceea ce depăşeşte cadrul normal al funcţiei
dacă între acest exerciţiu abuziv şi fapta prejudiciabilă se poate stabili o legătură de
cauzalitate sau, cel puţin, o corelaţie necesară, fiind deci necesar să existe cel puţin
aparenţa că fapta ilicită a fost săvârşită în interesul comitentului;
c. persoana nu va răspunde dacă persoana prejudiciată a ştiut că prepusul
acţionează în propriul său interes ori cu depăşirea atribuţiilor ce decurg din funcţia
încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit din sfera de activitate în
care comitentul exercita controlul asupra prepusului.
8. Raportul de prepuşenie:
a. îşi poate avea izvorul în mod excepţional şi din contractul de locaţiune;
b. nu se poate reţine în cazul medicului în nicio situaţie;
c. poate izvorî în mod excepţional dintr-un contract de antrepriză, numai dacă din
conţinutul acestuia rezultă o subordonare foarte strictă a antreprenorului faţă de benefi-
ciarul lucrării.
9. Raportul de prepuşenie îşi mai poate avea izvorul:

a. în mod excepţional dintr-un contract de mandat, numai dacă din conţinutul clau-
zelor contractuale rezultă o subordonare foarte strictă a mandatarului faţă de mandant;
b. din calitatea de membru a unei organizaţii cooperatiste;
c. dintr-un contract de întreţinere cu titlu-oneros
10. Raportul de prepuşenie, ¿şi poate avea izvorul:

a. şi din anumite situaţii de fapt;
b. exclusiv din situaţii juridice;
c. dintr-o situaţie extracontractuală.
11. în materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori
fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate;
b. comitentul este persoana care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite
funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia;
c. existenţa unui raport de subordonare între comitent şi prepus nu este esenţial
pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
12. Cu privire la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului:

a. daunele interese vor cuprinde atât repararea pagubei efective, cât şi a
beneficiului nerealizat, condiţionat de previzibilitatea acestora la momentul săvârşirii
faptei;
b. comitentul este îndreptăţit să recupereze integral de la prepusul său,
despăgubirile plătite victimei;
c. regresul comitentului plătitor nu are ca temei juridic plata nedatorată.
13. în situaţia în care organul de conducere al persoanei juridice săvârşeşte
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii cu ocazia exercitării funcţiei care i-a fost
încredinţată:
a. făptuitorul poate invoca beneficiul de discuţiune;
b. persoana juridică poate invoca beneficiul de diviziune;
c. persoana juridică răspunde solidar cu făptuitorul.
14. Pentru ipoteza în care prepusul ocazional este minor:
a. nu poate fi obligat la plata daunelor interese decât atunci când nu este prezumat
a fi lipsit de discernământ;
b. comitentul care a plătit despăgubirea se poate regresa împotriva
prepusuhu4nainte ca acesta din urmă să ajungă la majorat; .
c. comitentul care a plătit despăgubirea se poate regresa împotriva părinţilor.
3. Răspunderea pentru fapta

minoruliii sau a celui pus sub
interdicţie
1. Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită cauzată de minor:
a. nu intervine în situaţia în care un elev cauzează un prejudiciu unui alt elev, în
timp ce profesorul scria la tablă;
b. intervine în situaţia în care copilul lăsat în grija babbysitterului cauzează un
prejudiciu vecinilor;
c. poate interveni numai cu titlu subsidiar, adică atunci când, în prealabil, persoana
care avea obligaţia de supraveghere a dovedit că, deşi a exercitat o supraveghere cores-
punzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
2. Dreptul de regres în materia răspunderii pentru fapta minorului sau a
celui pus sub interdicţie:
a. se referă la posibilitatea garantată de lege ca cel care răspunde pentru fapta
altuia să se poată întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, fară nicio
excepţie;
b. se referă la posibilitatea ca cel care a plătit despăgubirea să se poată regresa
necondiţionat împotriva minorului sau a celui pus sub interdicţie pentru prejudiciul
cauzat de minor sau de cel pus sub interdicţie;
c. niciuna dintre variantele de răspuns menţionate anterior nu corespunde
adevărului.
3. Cu privire dreptul de opţiune al victimei în legătură cu efectele răspunderii
pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie, victima poate să pretindă
despăgubiri de la:
a. cel responsabil cu supravegherea (respectiv ambii părinţi, care vor răspunde
indivizibil);
b. minor sau cel pus sub interdicţie, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, fară a mai fi necesar să se facă şi dovada existenţei discernământului la
data săvârşirii faptei ilicite;
c. atât cel responsabil cu supravegherea cât şi de la autorul faptei, în solidar, cel
dintâi urmând a răspunde în temeiul răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus
sub interdicţie, urmând ca autorul faptei să răspundă în temeiul răspunderii pentru
fapta proprie.
4. în legătură cu răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub

interdicţie, dacă victima a făcut dovada realizării condiţiilor angajării
răspunderii în persoana minorului/interzisului:
a. victima va beneficia de prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între
aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de minor;
b. victima va beneficia de prezumţia că există vinovăţia părinţilor sau a tutorelui
cu privire la existenţa abaterilor de creştere şi educare;
c. victima nu va beneficia de prezumţia că în exercitarea obligaţiei de creştere şi
educare au existat abateri, care urmează a fi privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni
ilicite.
5. Legat de condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicţie:
a. va fi necesar să se dovedească şi condiţia existenţei vinovăţiei autorului
b. va fi necesar să se probeze existenţa prejudiciului, faptei ilicite a minorului sau
a celui pus sub interdicţie, precum şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu
-----c. este necesar să fie îndeplinite condiţiile necesare angajării răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.
6. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie:

a. reprezintă o formă a răspunderii indirecte;
b. nu poate implica răspunderea părinţilor pentru copii din afara căsătoriei;
c. nu poate să implice şi răspunderea profesorului pentru fapta elevului minor.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri, animale sau pentru ruina edificiului
1. în ipoteza răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului:
a. superficiarul poate exercita o acţiune în regres pentru recuperarea sumei plătite
victimei, împotriva locatarului, pe temeiul nerespectării obligaţiei de efectuare a repa-
raţiilor locative în cazurile prevăzute de lege;

b. proprietarul nu poate exercita o acţiune în regres pentru recuperarea sumei
plătite victimei, împotriva constructorului, pe temeiul contractului de antrepriză;
c. proprietarul poate exercita o acţiune în regres pentru recuperarea sumei plătite
victimei, împotriva proiectantului, dacă ruina a fost provocată de vicii ascunse.
2. în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului:
a. printre altele, se va reţine ca şi condiţie a antrenării răspunderii şi dovedirea
faptului că ruina edificiului se datorează lipsei de întreţinere;
b. proprietarul poate exercita o acţiune în regres pentru recuperarea sumei plătite
victimei, regres care urmează a fi îndreptat împotriva vânzătorului, pe temeiul
obligaţiei acestuia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului vândut;
c. forţa majoră nu exonerează de răspundere.
3. în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului:
a. va putea răspunde inclusiv superficiarul;
b. printre altele, se va reţine ca şi condiţie a antrenării răspunderii şi dovedirea
faptului că ruina edificiului se datorează unui viciu de construcţie;
c. în cazul în care prejudiciul este cauzat chiar persoanei care se folosea cu titlu
gratuit de edificiul respectiv, răspunderea proprietarului va fi angajată chiar şi pentru
culpa cea mai uşoară.
4. în privinţa răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului:
a. prin edificiu se poate înţelege, exempli gratia şi un canal sau o pivniţă;
b. prin ruina edificiului poate înţelege şi o dezagregare a materialului din care
acesta este construit şi care provoacă prin cădere un prejudiciu unei terţe persoane;
c. cu titlu exemplificativ se poate menţiona în acest caz şi căderea unui lift.
5. în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale:
a. victima se poate îndrepta împotriva celui care are paza materială însă numai pe
temeiul şi în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;
b. forţa majoră nu reprezintă un caz exonerator de răspundere;
c. în cazul în care prejudiciul este cauzat chiar persoanei care se folosea cu titlu
gratuit de animalul respectiv, răspunderea proprietarului sau a altei persoane care
deţinea paza juridică a animalului va interveni numai dacă se dovedeşte intenţia sau
culpa gravă.
6. Paza materială a animalului în cazul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale:
a. poate aparţine zootehnicianului;
b. poate aparţine îngrijitorului animalului;
c. nu poate aparţine depozitarului şi nici proprietarului.
7. Paza juridică a animalului în cazul răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de animale:
a. poate să rezulte şi dintr-un drept de uzufruct;
b. poate să rezulte dintr-un contract de locaţiune;
c. nu poate să rezulte dintr-un contract de comodat.
8. în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale:
a. proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de
orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa;
b. poate fi angajată, în mod excepţional, inclusiv în cazul animalelor sălbatice
aflate în stare de libertate;
c. va putea fi antrenată inclusiv cu privire la persoana care deţine paza materială.
9. în situaţia prejudiciului cauzat de un animal:
a. forţa majoră sau cazul fortuit exonerează paznicul juridic de răspundere;
b. victima poate urmări direct pe cel care are paza materială, în temeiul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale;
c. dacă victima prejudiciului este paznicul material, cel care are paza juridică nu
poate fi tras la răspundere în temeiul răspunderii pentru fapta proprie.
10. în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru în general:
a. victima îl poate chema în judecată şi pe paznicul material, în temeiul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru în general;
b. paznicul juridic al lucrului se poate îndrepta printr-o acţiune în regres atât
împotriva paznicului material, cât şi împotriva unui terţ a cărei faptă a concurat la
producerea prejudiciului, în acest caz din urmă pentru ceea ce a plătit în plus cel
dintâi;
c. victima nu are posibilitatea de a opta între mai multe temeiuri juridice pentru a
obţine repararea prejudiciului, astfel că dacă i-a fost respinsă o cerere în despăgubire
întemeiată pe o anumită dispoziţie legală, victima nu mai păstrează posibilitatea de a
acţiona pe cel responsabil pe un alt temei juridic.
a. va fi angajată răspunderea conducătorului auto în cazul producerii unui accident
ca efect al blocării sistemului de frânare;
b. cazul fortuit va putea exonera de răspundere pe persoana care deţine doar paza
materială;
c. cazul fortuit exonerează de răspundere şi pe persoana care deţine paza juridică.
12. în cazul coliziunii de vehicule sau în alte cazuri similare:
a. sunt aplicabile, de principiu, regulile de la răspunderea civilă delictuală pentru
fapta proprie;
b. este posibil ca sarcina reparării tuturor prejudiciilor să revină numai celui a
cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore;
c. pot fi aplicabile regulile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general.
13. Cu privire la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucru în general:
a. forţa majoră reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere;
b. cazul fortuit, ca regulă generală, nu reprezintă o cauză exoneratoare de
răspundere;
c. niciuna dintre variantele menţionate nu este adevărată.
a. dacă victima foloseşte lucrul (sau participă la folosirea lucrului) prin
bunăvoinţa persoanei care deţine paza juridică a lucrului, victima poate obţine
repararea prejudiciului cauzat de lucrul de care s-a folosit cu titlu gratuit numai dacă
face dovada intenţiei sau a culpei grave a celui care deţine paza juridică a lucrului;
b. dacă prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta unui terţ pentru care paznicul
juridic nu este ţinut să răspundă, atunci când fapta terţului nu întruneşte cerinţele spre a
conduce la înlăturarea totală a răspunderii paznicului juridic al lucrului, va fi vorba
despre o răspundere solidară faţă de victimă;
c. în situaţia descrisă anterior la varianta „b”, răspunderea, în raporturile dintre
paznicul juridic şi terţ, nu se va repartiza proporţional cu gradul de participare, cu
vinovăţia fiecăruia şi nici în mod egal.
15. Cu privire la persoanele îndreptăţite să se prevaleze de răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucru, în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat
unei persoane care a folosit sau a participat la folosirea lucrului respectiv:
a. dacă între persoana care deţine paza juridică a lucrului şi victimă se încheiase
un contract privind folosirea lucrului se vor aplica regulile răspunderii civile
contractuale;
b. în situaţia descrisă anterior, dacă lucrul provoacă decesul sau o vătămare corpo-
rală, naturii nepatrimoniale a drepturilor lezate, se vor aplica prevederile răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general;
c. dacă victima se foloseşte de lucru fără ştirea celui care deţine paza juridică, răs-
punderea va interveni chiar dacă nu se face dovada intenţiei sau a culpei grave a celui
care deţine paza juridică a lucrului, nefiind aplicabile regulile răspunderii pentru preju-
diciile cauzate de lucruri în general.
16. Dacă lucrul a constituit o simplă prelungire a faptei omului în producerea
prejudiciului ca efect al săvârşirii faptei ilicite:
a. se va angaja răspunderea autorului în temeiul răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie;
b. nu se va angaja răspunderea persoanei care deţine paza juridică a lucrului în
temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general;
c. niciuna dintre variantele menţionate nu este adevărată.
17. în legătură cu prejudiciul cauzat printr-un accident rutier de către cel
care utilizează autoturismul proprietatea şcolii de şoferi, se consideră că
răspunderea:
a. aparţine şcolii de şoferi, în temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general, dacă prejudiciul este cauzat de către cel care ia lecţii de conducere;
b. revine celui care susţine examenul pentru obţinerea carnetului de conducere
dacă prejudiciul este cauzat de candidat cu această ocazie;
c. revine întotdeauna elevului şcolii de şoferi auto în temeiul răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.
18. Cu privire la situaţia încredinţării bunului unui prepus în cazul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general:
a. paza juridică a lucrului este, ca regulă generală, deţinută de proprietar
(comitent);
b. paza juridică este, prin excepţie, deţinută de prepus;
c. paza juridică este deţinută in solidum atât de prepus cât şi de comitent.
19. în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general:
a. paza juridică nu poate fi deţinută de un simplu posesor de bună-credinţă;
b. posesorul poate deţine paza juridică, dacă nu este de rea-credinţă;
c. paza juridică poate fi deţinută şi de hoţul bunului.
20. în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general:
a. paza juridică se prezumă iuris tantum că aparţine proprietarului;
b. în privinţa titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
operează o prezumţie de paza juridică subsecventă;
c. paza juridică a lucrului nu poate să revină unui detentor.
21. Cu privire la prejudiciile cauzate de lucruri în general:

a. oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de
lucrul aflat sub paza sa;
b. noţiunea de lucru cuprinde atât bunurile mobile, cât şi bunurile imobile, cu
excepţia acelora pentru care, în baza unor dispoziţii din Codul civil sau din alte acte
normative este instituită o formă distinctă sau particulară de răspundere civilă
delictuală;
c. răspunderea va reveni inclusiv persoanei care deţinea paza materială.
22. în urma unei inundaţii spontane care a avut loc la locuinţa sa, X a chemat
o echipă de instalatori, care, pentru a izola inundaţia, au distrus în proporţie de
25% locuinţa vecinului Y. Acesta din urmă l-a chemat în judecată pe X, pentru a
fi obligat la despăgubiri în sumă de 70.000 lei, reprezentând paguba suferită, care
este de două ori mai mare decât valoarea protejată prin oprirea inundaţiei pentru
locuinţa pârâtului, având în vedere calitatea materialelor integrate în locuinţa
parţial distrusă a reclamantului. Pârâtul s-a apărat şi a cerut respingerea acţiunii,
invocând starea de necesitate. Instanţa:
a. va admite acţiunea aşa cum a fost formulată;
b. va dispune respingea acţiunea;
c. va admite parţial acţiunea exclusiv în limita îmbogăţirii pârâtului.
23. Pentru ipoteza în care prejudiciul este cauzat prin căderea unui lucru
dintr-un imobil, victima poate fi despăgubită:
a. de cel care ocupă imobilul chiar dacă nu o face în baza unui titlu;
b. independent de orice culpă a celui care ocupă imobilul;
c. de către ocupantul imobilului, chiar dacă acesta din urmă nu are niciun titlu şi
numai în măsura în care nu ar fi îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri.
24. în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri:

a. paza juridică nu poate fi deţinută şi de un simplu posesor;
b. cazul fortuit produce efecte exoneratoare de răspundere;
c. cel care ocupă un imobil, chiar fară niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
5. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale
1. Cu privire la fapta ilicită şi întinderea despăgubirilor:
a. în cazul decesului victimei, prejudiciul rezultat din lipsa întreţinerii dispare dacă
şi din momentul în care minorul este adoptat;
b. în aprecierea caracterului ilicit al faptei nu urmează a se ţine cont şi de obiceiul
locului;
c. poate fi vorba despre o faptă ilicită chiar şi atunci când ar fi fost prejudiciat un
anumit interes al altei persoane, în măsura în care interesul respectiv este legitim,
serios, chiar dacă prin felul în care se manifestă nu creează aparenţa unui drept
subiectiv. \
2. Cu privire la întinderea despăgubirilor în cazul decesului unei persoane: \
a. dacă persoana căreia i se presta întreţinere de cel decedat nu avea dreptul la
ajutor sau pensie, atunci autorul faptei ilicite (respectiv cel care răspunde) va fi obligat
sa acopere integral lipsa acestei întreţineri, chiar şi atunci când întreţinerea prestată de
persoana decedata era mai mare decât cea prevăzută de lege;
b. în situaţia în care defunctul a prestat întreţinerea unei persoane, fară însă a fi fost
obligat la aceasta potrivit legii, va avea dreptul la despăgubiri şi persoana căreia
victima, fară a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent, aspect care se
apreciază de către instanţa de judecată în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei;
c. obligaţia autorului faptei ilicite de a plăti despăgubirea ce vine să compenseze
lipsa întreţinerii de care beneficia minorul subzistă până la majorat, iar, în cazul conti-
nuării studiilor într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea
acestora, însă fară a depăşi vârsta de 25 de ani.
3. Dacă prin fapta ilicită s-a cauzat decesul unei persoane, despăgubirile vor
cuprinde:
a. dacă persoana îndreptăţită, potrivit legii, la întreţinere din partea persoanei
decedate primeşte ajutor sau pensie de la asigurările sociale, reparaţia este datorată
numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau prin moarte depăşeşte
ajutorul ori pensia, deci ea poate cere despăgubiri doar în completare, printr-o acţiune
civilă intentată împotriva autorului faptei ilicite;
b. în situaţia descrisă supra, cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată
(refuzată) păgubitului, cel chemat să răspundă poate fi obligat la despăgubire
provizorie, necesară pentru acoperirea nevoilor urgente;
c. în situaţia descrisă la varianta „a” de răspuns, dacă persoana decedată nu îşi
executa obligaţia de întreţinere legală sau o executa parţial, creditorul întreţinerii legale
nu are dreptul de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite reprezentând suma la
care era îndrituit, potrivit legii, să o primească de la defunct, dacă în fapt, efectiv nu o
primea.
4. Când victima era un minor şi urma un stagiu de pregătire profesională:
a. despăgubirea va fi datorată până la data la care şi-ar fi terminat pregătirea
profesională, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea urmând
a fi stabilită pe baza câştigului de care a fost lipsit;
b. în ipoteza descrisă anterior, în cazul în care minorul nu avea un astfel de câştig,
el va beneficia de o despăgubire stabilită pe baza salariului minim net pe economie;
c. despăgubirea descrisă anterior va fi datorată de la data când minorul ajunge la
majorat.
5. La stabilirea despăgubirii în caz de vătămare a sănătăţii sau a integrităţii

corporale care a avut consecinţe de durată:
a. pentru acoperirea nevoilor urgente, instanţa nu poate acorda celui păgubit o
despăgubire provizorie;
b. atunci când victima nu era încadrată în muncă, se va lua în considerare, alături
de cheltuielile făcute în vederea tratamentului medical, echivalentul bănesc al
prestaţiilor pe care ea le efectua în cadrul anumitor activităţi sporadice sau în
gospodăria casnică, mai exact echivalentul bănesc al efortului suplimentar de
compensare a infirmităţii, ţinându-se seama, dacă este cazul, şi de necesitatea de a
recurge la serviciile unui însoţitor;
c. când victima era minor şi urma un stagiu de pregătire profesională,
despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat
pregătirea profesională pe care o primea.
6. La stabilirea despăgubirii în caz de vătămare a sănătăţii sau a integrităţii

corporale care a avut consecinţe de durată:
a. când victima era încadrată în muncă, despăgubirea trebuie să cuprindă, după
caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este
împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de
muncă;
b. în situaţia descrisă anterior, chiar şi atunci când veniturile victimei nu se dimi-
nuează, ar putea fi vorba totuşi de un prejudiciu constând în efortul suplimentar depus
de victima faptei ilicite, prejudiciu susceptibil de reparare bănească prin stabilirea unei
sume globale, ca regulă generală;
c. despăgubirea se acordă celui prejudiciat sub forma unei sume globale, fară a fi
necesară întemeierea cererii pe existenţa unor motive temeinice.
/1. Cu referire la stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a

prejudiciului se poate aprecia că:
/ a. la stabilirea despăgubirii pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă,
dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în
baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va
ţine seama în stabilirea daunelor interese de aceste venituri;
b. la stabilirea despăgubirii pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din
muncă, dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o
primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie;

c. în cazul în care nu au fost consecinţe de durată, despăgubirile se acordă sub
forma unei sume globale care, sub aspectul prejudiciului patrimonial, urmează a
acoperi atât cheltuielile efectuate de victimă pentru restabilirea stării de sănătate, cât şi
veniturile de care victima a fost lipsită pe durata concediului medical.
8. în raport de stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a
prejudiciului se poate aprecia că:
a. momentul în funcţie de care se apreciază întinderea prejudiciului şi modul de
calcul al echivalentului daunelor este cel al săvârşirii faptei, afară de cazul în care
printr-o normă specială s-ar dispune altfel;
b. distinct de despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului, instanţa va
obliga, la cerere, pe autorul faptei ilicite (cel chemat să răspundă) şi la plata dobânzilor
legale aferente, care urmează a curge de la data săvârşirii faptei;
c. despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va
stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an
înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza
venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea
profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs
să o primească.
9. Cu privire la repararea prin echivalent a prejudiciului:

a. pentru ipoteza în care prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirile se
acordă sub forma unei sume globale;
b. este posibilă, în funcţie de natura sau felul prejudiciului, repararea prin
echivalent prin stabilirea, tot în formă bănească, a unor prestaţii periodice succesive,
cu caracter viager;
c. hotărârea instanţei prin care s-au acordat despăgubiri sub forma unei sume
globale are autoritate de lucru judecat cu privire la întinderea despăgubirilor numai în
privinţa prejudiciului care era actual la data pronunţării, nu şi în ceea ce priveşte
prejudiciul viitor.
10. Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă:

a. sunt ţinuţi solitar la reparaţie faţă de cel prejudiciat;
b. sarcina reparaţiei se împarte, între debitorii care răspund solidar, în mod egal
între debitori, dacă nu se poate determina intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia în
săvârşirea faptei;
c. dacă participarea nu poate fi stabilită, între debitorii care răspund solidar,
sarcina reparaţiei nu se împarte potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia, ci
proporţional.
11. în ceea ce priveşte raporturile dintre debitori, între cei care răspund
solidar, sarcina reparaţiei se împarte:
a. în mod egal între debitori, dacă participarea nu poate fi stabilită;
b. proporţional între debitori, dacă nu se poate determina intenţia sau gravitatea
culpei fiecăruia în săvârşirea faptei;
c. potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu
poate fi stabilită.
12. Cu privire la repararea prejudiciului:

a. ca regulă generală, repararea în natură a prejudiciului (patrimonial), prin resta-
bilirea situaţiei anterioare, are prioritate faţă de repararea prin echivalent;
b. dacă repararea în natură a prejudiciului nu este cu putinţă ori dacă victima nu
este interesată de reparaţia în natură, repararea prejudiciului se face prin plata unei
despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească;
c. în materia răspunderii civile delictuale, în practică, de cele mai multe ori, nu
există posibilitatea reparării prin echivalent a prejudiciului suferit de victima faptei
ilicite.
13. Cu privire la repararea integrală a prejudiciului:

a. nu se va repara şi lucrum cessans (câştigul nerealizat de victimă ca urmare a
faptei ilicite);
b. se va repara şi prejudiciul imprevizibil;
c. nu se va repara paguba a cărei apariţie autorul nu a fost în măsură să o
anticipeze la data săvârşirii faptei ilicite.
14. Principiul reparării integrale a prejudiciului:

a. presupune atunci când fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine
un avantaj sau de a evita o pagubă, că reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea
obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de
situaţia concretă a victimei;
b. implică repararea prejudiciului previzibil;
c. nu presupune şi repararea prejudiciului imprevizibil.
15. Principiul reparării integrale a prejudiciului:

a. presupune că sunt supuse reparării atât pierderea suferită de cel prejudiciat,
adică paguba efectivă (damnum emergens);
b. presupune că nu va fi supus reparării şi câştigul nerealizat de victimă ca urmare
a faptei ilicite (lucrum cessans)\
c. implică şi restituirea cheltuielilor pe care victima le-a realizat pentru evitarea
sau limitarea prejudiciului.
16. Cu privire la repararea prejudiciului:

a. în materia răspunderii civile delictuale, nu este obligatorie recurgerea la calea
procedurii judiciare pentru a se obţine repararea prejudiciului;
b. pe cale convenţională, părţile au libertatea de a stabili atât întinderea despăgu-
birilor, cât şi modalitatea de achitarea a acestora;
c. în cazul în care intervine o convenţie între părţi, principiul pacta sunt servanda
nu se opune posibilităţii de a se mai sesiza instanţa cu o acţiune prin care să se solicite
stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a modalităţii de plată.
17. în legătură cu condiţia reparării prejudiciului numai în măsura în care

acesta nu a fost în prealabil reparat de o terţă persoană dacă victima primeşte o
sumă de bani:
a. dacă terţul a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite, putând fi vorba
despre o gestiune a intereselor altuia, victima îl va putea acţiona pe autorul faptei ilicite
numai pentru eventuală diferenţă dintre prejudiciul suferit şi suma plătită de terţ;
b. dacă prestaţia efectuată de terţ are natura unui ajutor acordat victimei, atunci
aceasta va avea în continuare dreptul la despăgubiri;
c. dacă terţul a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite, putând fi vorba
despre un împrumut indirect, victima nu îl va putea acţiona pe autorul faptei ilicite
pentru eventuală diferenţă dintre prejudiciul suferit şi suma plătită de terţ.
18. Dacă victima primeşte o indemnizaţie de asigurare:
a. deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire,
neavând deci caracter de despăgubire, indemnizaţia de asigurare (primită de victimă de
la asigurător) poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite (cel
chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat), atunci când victima are calitatea de
persoană asigurată şi este vorba despre o asigurare de persoane;
b. deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului,
având deci caracter indemnizator, autorul (cel care răspunde) poate fi obligat să
plătească victimei doar diferenţa dintre prejudiciul suferit de victimă şi indemnizaţia de
asigurare, atunci când victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba despre o
asigurare de bunuri, indemnizaţia de asigurare neputându-se cumula cu despăgubirile
datorate victimei de către autor;
c. dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, asigurătorul îl poate acţiona
pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă între prejudiciul suferit şi
suma pe care a primit-o de la asigurător, având în vedere că regresul asigurătorului
împotriva asiguratului nu este limitat la cazurile exclusiv prevăzute de lege.
19. în cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de
asigurare:
a. dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
persoane, indemnizaţia de asigurare (primită de victimă de la asigurător) nu poate fi
cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;
b. dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
bunuri, indemnizaţia de asigurare se cumulează cu despăgubirile datorate victimei de
către autor (cel care răspunde);
c. dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat (fiind, deci vorba despre
asigurarea de răspundere civilă facultativă sau obligatorie), asigurătorul poate fi obligat
să plătească despăgubiri victimei.
20. Cu privire la condiţia reparării prejudiciului numai în măsura în care

acesta nu a fost în prealabil reparat de o terţă persoană:
a. justificarea acestei condiţii are la baza evitarea unei duble reparări a aceluiaşi
prejudiciu excluzându-se astfel posibilitatea îmbogăţirii fară justă cauză a victimei;
b. în cazul în care victima primeşte un ajutor ori o pensie de invaliditate sau o
pensie de urmaş, acordată de asigurările sociale în vederea reparării prejudiciului, ea
este îndreptăţită să intenteze o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva
autorului faptei ilicite (sau a celui care răspunde pentru aceasta) nu numai pentru
diferenţa de prejudiciu care nu era acoperită prin plata ajutorului sau a pensiei;
c. cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată
celui păgubit, instanţa îl poate obliga pe cel chemat să răspundă la o despăgubire
provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
21. în legătură cu repararea prejudiciului şi caracterele prejudiciului:

a. se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea
lui este neîndoielnică;
b. prejudiciul viitor poate fi cert în măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui
prejudiciu cât şi posibilitatea de a fi determinat;
c. este supus reparaţiunii şi prejudiciul eventual.
22. Cu privire la repararea prejudiciului şi caracterele prejudiciului cert:

a. nepatrimonial, din cauza împrejurării că un astfel de prejudiciu nu poate fi
evaluat direct în bani, precum şi datorită faptului că legiuitorul nu a fixat nişte limite
sau criterii orientative, în jurisprudenţă judecătorul nu poate recurge la probe, astfel
încât va trebui să acorde victimei o anumită sumă, care să compenseze prejudiciul
nepatrimonial suferit;
b. prejudiciul actual este, prin ipoteză, un prejudiciu cert;
c. şi prejudiciul cert este prin ipoteză un prejudiciu actual.
23. Dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului nepatrimonial:

a. este transmisibil mortis causa moştenitorilor persoanei prejudiciate;
b. presupune că acţiunea în despăgubire pentru compensarea prejudiciului nepatri-
monial poate fi introdusă numai de către cel prejudiciat;
c. implică faptul că moştenitorii pot continua acţiunea pornită de autorul lor, deşi
dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial nu este transmisibil mortis causa.
24. Cu privire la clasificarea prejudiciului după cum există sau nu

posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului se va reţine că:
a. prejudiciul patrimonial material poate fi reprezentat şi de reducerea capacităţii
de muncă ca urmare a unei persoane ca urmare a unei vătămări;
b. prejudiciul nepatrimonial se referă la prejudiciul estetic, al atingerii aduse
onoarei sau demnităţii, al suferinţei provocate ca efect al unui pretium doloris sau al
unui pretium affectationis\
c. dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii
oricărui subiect de drept nu va putea fi cedat.
25. în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie:

a. prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a
faptei licite săvârşite de o altă persoană;
b. orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar dreptul la reparaţie se naşte din ziua
cauzării prejudiciului, numai dacă acest drept poate fi valorificat imediat;
c. dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile
legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.
26. Răspunderea civilă delictuală indirectă:
a. are cazurile expres prevăzute de lege;
b. presupune atât anumite forme de răspundere civilă reglementate în Noul Cod
civil, cât şi anumite forme particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anu-
mite lucruri stabilite prin legi speciale;
c. se referă inclusiv la răspunderea prepusului pentru fapta comitentului.
27. Răspunderea civilă delictuală:

a. directă sau răspunderea pentru fapta proprie, presupune angajarea răspunderii
autorului faptei ilicite şi prejudiciabile;
b. indirectă, reprezintă răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alte persoane
aflate într-un raport juridic stabilit de lege, de contract sau printr-o dispoziţie judecă-
torească cu persoana responsabilă, de animalele aflate în proprietatea sa sau de care se
serveşte, de lucrurile aflate în paza sa, precum şi de ruina edificiului;
c. nu poate fi analizată ca fiind o sancţiune de drept civil.
28. în materia răspunderii civile delictuale:

a. nu pot fi pretinse, în niciun caz, despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin
exercitarea unui drept;
b. în cazul prejudiciilor cauzate prin ruina edificiului, dacă aceasta este urmarea
lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţii victima îl poate chema în judecată
numai pe paznicul juridic al edificiului;
c. dacă fapta ilicită a determinat pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia
va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi
de situaţia concretă a victimei.
29. Pentru ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană a
mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu
putea fi cauzat prin fapta ilicită a vreuneia dintre ele, toate aceste persoane:
a. răspund solidar faţă de victimă;
b. nu vor răspunde, în niciun caz, într-un proces civil vizând plata despăgubirilor
pentru prejudiciul produs prin fapta respectivă, dacă au fost achitate printr-o hotărâre
penală definitivă pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală;,
c. răspund delictual, numai dacă se reţine că există şi culpa comună a victimei.
30. Cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale:

a. la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere data producerii prejudiciului, dacă
prin lege nu se prevede altfel;
b. dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest
drept nu poate fl valorificat imediat;
c. în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea acordată sub forma unor prestaţii
periodice nu poate fi sporită sau redusă în raport cu evoluţia ulterioară a prejudiciului.
31. în privinţa cerinţei vinovăţiei, este necesară dovedirea cel puţin a culpei
grave:
a. pentru angajarea răspunderii celui care a cauzat un prejudiciu exercitându-şi un
drept propriu;
b. pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie;
c. pentru angajarea răspunderii celui care a acordat ajutor dezinteresat.
32. în materia răspunderii civile delictuale, persoana care:
a. fiind în legitimă apărare, a cauzat prin fapta proprie un prejudiciu agresorului,
de regulă, nu datorează despăgubire;
b. suferă un prejudiciu cu caracter de continuitate este îndreptăţit la despăgubiri
sub forma unor prestaţii periodice;
c. răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce întotdeauna împotriva aceluia care
a cauzat prejudiciul.
CAPITOLUL III
EXECUTAREA OBLIGAŢILOR
1. Delimitări terminologice privind executarea obligaţiilor. Plata

1. Obligaţiile civile imperfecte:
a. se mai numesc şi naturale;
b. pot fi protejate juridic pe calea ofensivă a acţiunii;
c. nu pot fi protejate juridic pe calea pasivă a excepţiei.
2. Obligaţiile scriptae in rem sunt reprezentate de:
a. obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea
întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze
în stare bună;
b. obligaţia dobânditorului corelativă dreptului locatorului opozabil acestuia în
cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea
funciară, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, iar în contractul de locaţiunea nu s-
a stipulat încetarea acesteia în cazul înstrăinării bunului;
c. niciuna dintre variantele menţionate anterior nu este corectă.
3. Obligaţiile:
a. scriptae in rem, reprezintă îndatoririle ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al
convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru anumite raţiuni legale sau conven-
ţionale;
b. propter rem, reprezintă obligaţiile care se nasc în legătură cu un lucru şi care îşi
produc efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real
asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la
naşterea raportului juridic ce are în conţinut acele obligaţii;
c. de grăniţuire, sunt obligaţii propter rem.
4. Cu privire Ia împărţirea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace se va avea în vedere faptul că:
a. simpla neobţinere a rezultatului dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina
debitorului, în materia obligaţiilor de rezultat;
b. în materia obligaţiilor de mijloace, creditorul nu mai are obligaţia de a dovedi
că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate, de vreme
ce se constată neatingerea rezultatului preconizat;
c. obligaţia convenţională de întreţinere este o obligaţie de rezultat.
5. Nu reprezintă criterii de determinare a felului obligaţiei ca fiind de rezultat
sau de mijloace:
a. gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
b. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei;
6. Reprezintă criterii de determinare a felului obligaţiei ca fiind de rezultat
sau de mijloace:
a. modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b. existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
7. Obligaţia:
a. de a da, poate include în conţinutul ei şi o obligaţie de a face;
b. de a face nu poate implica îndatorirea de a strămuta proprietatea;
c. de a da poate presupune şi prestaţiile privind executarea unei lucrări sau de a
presta un serviciu.
8. Obligaţia:
a. de a face, implică îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real;
b. de a da, presupune îndatorirea de a preda un bun;
c. de a face, implică în general orice prestaţie pozitivă în afara celor care se înca-
drează în noţiunea de a da.
9. în general în materia executării:
a. silite a obligaţiilor se va reţine că orice obligaţie trebuie îndeplinită în mod
exact, integral şi la timp;
b. obligaţiilor, se vor avea în vedere inclusiv regulile specifice răspunderii
contractuale respectiv rezoluţiunea, rezilierea, reducerea prestaţiilor contractuale şi
cauzele justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale;
10. în materia delimitării terminologice privind executarea obligaţiilor:
a. plata se implică executarea voluntară a obligaţiilor;
b. în privinţa executării voluntare a obligaţiilor prin plată, efectele sunt previzibile
deoarece, în anumite situaţii obligaţia respectivă va fi îndeplinită în mod spontan;
11. Pentru ipoteza în care debitorul plăteşte o sumă de bani insuficientă
pentru a stinge cele două obligaţii pecuniare pe care le are faţă de acelaşi
creditor:
a. nu se poate stinge obligaţia mai puţin oneroasă, cu prioritate faţă de obligaţia
mai oneroasă împotriva voinţei debitorului;
b. va fi stinsă cu prioritate obligaţia care ajunsese la scadenţă, exclusiv pentru ipo-
teza în care imputaţia plăţii o face debitorul, având în vedere că o plată anticipată nu
poate fi pretinsă de creditor;
c. debitorul are posibilitatea de a indica obligaţia pe care doreşte să o stingă cu
prioritate, numai atunci când imputaţia plăţii nu a fost deja făcută de creditor.
12. Plata:
a. în materia obligaţiilor pure şi simple trebuie făcută în momentul naşterii
raportului juridic obligaţional;
b. care are ca obiect predarea unui lucru individual determinat este portabilă;
c. nu este cherabilă dacă are ca obiect predarea unui lucru individual determinat.
13. în materia plăţii, dacă obligaţia are ca obiect predarea unor bunuri de
gen:
a. debitorul nu are obligaţia de a preda bunuri de calitate cel puţin medie;
b. debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate;
c. şi debitorul s-a obligat să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma
acesteia să fie determinate, acesta este liberat prin oferirea la alegerea sa, a unei
garanţii reale sau personale ori a unei alte garanţii suficiente.
14. în materia plăţii, dacă obligaţia are ca obiect predarea unui bun
individual determinat, în cazul restituirii bunului către debitor, creditorul de
bună-credinţă:
a. este cel care nu avea cunoştinţă la momentul predării că bunul aparţine unui terţ;
b. poate fi şi cel care nu ştia că debitorul nu poate dispune de bun;
c. nu are un drept de opţiune între a accepta executarea prestaţiei prin predarea
unui alt bun ori de a solicita despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit.
15. Cu privire la plată:

a. debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis, în cazul obligaţiilor de prudenţă şi diligenţă;
b. în cazul obligaţiilor de mijloace, pentru angajarea răspunderii civile
contractuale a debitorului, creditorului nu îi revine sarcina de a dovedi nedepunerea de
către debitor a tuturor diligenţelor necesare pentru îndeplinirea obligaţiei asumate;
c. în materia obligaţiei de a preda bunuri individual determinate, dacă debitorul
predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere credi-
torului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată
cu un alt bun de care acesta poate dispune.
16. în materia plăţii:

a. creditorul care a primit plata este obligat să-şi dea acordul cu privire la liberarea
bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale;
b. dacă creditorul acceptă o plată parţială, cheltuielile suplimentare cauzate
acestuia de o asemenea executare a obligaţiei vor rămâne în sarcina sa;
c. în cazul obligaţiilor de rezultat, neîndeplinirea rezultatului promis constituie o
prezumţie de vinovăţie pentru angajarea răspunderii civile contractuale a debitorului.
17. Plata:
a. făcută unui creditor aparent îl obligă pe acesta să restituie plata primită
debitorului care a efectuat plata, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea
prestaţiilor;
b. în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţă se
apreciază avându-se ca reper diligenţă pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale;
c. este ca regulă generală indivizibilă, excepţie putând să facă ipoteza în care are
loc imputaţia plăţii în mod proporţional cu valoarea datoriilor.
18. Plata:
a. făcută unei alte persoane decât cea prevăzută de lege este valabilă dacă este
ratificată de creditor;
b. efectuată de debitor către creditorul aparent nu are ca efect stingerea obligaţiei;
c. făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se
stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
19. Plata:
a. ca act juridic, este lovită de nulitate relativă, pentru lipsa capacităţii de exerciţiu,
dacă a fost făcută unui creditor incapabil, iar cel care a plătit poate fi obligat să
plătească din nou;
b. făcută unei alte persoane decât cea prevăzută de lege este valabilă dacă a fost
făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor;
c. efectuată de debitor către creditorul aparent nu are ca efect stingerea obligaţiei
sale.
20. Plata:
a. se poate efectua şi de o persoană neinteresată;
b. făcută de incapabil va putea fi restituită atunci când incapabilul şi-a invocat
incapacitatea de la momentul executării;
c. bunurilor indisponibilizate, presupune că debitorul păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.
21. Plata:
a. poate fi privită şi ca fiind un act juridic, în sensul de convenţie care execută şi
cel care primeşte;
b. temeiul ei poate fi reprezentat şi de existenţa unei obligaţii din partea
debitorului de a nu face ceva ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
c. nu poate avea ca obiect şi obligaţiile imperfecte.
22. Plata este considerată a fi liberatorie dacă:

a. a fost făcută în favoarea unui creditor aparent, dacă se stabileşte ulterior că
acesta nu era adevăratul creditor;
b. este făcută de către un terţ, când după natura obligaţiei sau potrivit convenţiei
părţilor, aceasta nu trebuia executată numai de debitor, chiar dacă creditorul refuză
plata;
c. este făcută anticipat, chiar şi atunci când creditorul are un interes legitim ca
plata să fie făcută la scadenţă.
23. Plata efectuată:

a. prin virament va stinge datoria de vreme ce contul solvens-ului a fost debitat;
b. de un debitor incapabil dă dreptul la restituire pe motiv de incapacitate;
c. unui creditor incapabil să o primească îl liberează pe debitor dacă profită credi -
torului.
24. Debitorul poate efectua o plată cu o sumă de bani:
a. şi anterior scadenţei, atunci când nu rezultă contrariul din natura contractului sau
din împrejurările în care a fost încheiat contractul;
b. anterior scadenţei, prin virament bancar, caz în care data plăţii se va considera
ca fiind aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma care a făcut obiectul
plăţii, dacă din înţelegerea părţilor nu rezultă contrariul sau dacă creditorul nu are un
interes legitim să refuze plata anticipată;
c. în mod portabil, cheltuielile plăţii urmând a fi suportate de creditor, ca regulă
generală.
25. Plata:
a. stinge obligaţia în cazul în care creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea
datorată;
b. nu stinge obligaţia în situaţia în care plata este făcută de debitor, cu bună-
credinţă, unui creditor aparent, chiar dacă acesta din urmă cunoştea că cel care îi
plăteşte nu îi datorează nimic;
c. stinge obligaţia chiar şi atunci când este realizată de o altă persoană decât debi-
torul, chiar dacă nu dovedeşte vreun interes.
2. Punerea în întârziere a debitorului. Executarea silită

directă şi executarea silită indirectă a obligaţiilor
1. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei:
a. trebuie dovedită de creditor, în cazul în care evenimentul s-a produs anterior
punerii debitorului în întârziere;
b. dacă este temporară, conduce la suspendarea executării obligaţiei pentru un
termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a
provocat imposibilitatea de executare;
c. se poate aplica şi atunci când obligaţia asumată de debitor are ca obiect bunuri
de gen, afară de cazul în care debitorul a fost pus în întârziere.
2. în cazul punerii în întârziere a debitorului, dacă obligaţia are ca obiect
bunuri de gen:
a. debitorul nu are dreptul să aleagă bunurile care vor fi predate;
b. debitorul este liberat prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie;
c. ca regulă generală, debitorul păstrează dreptul de a invoca imposibilitatea
fortuită de executare.
3. Punerea în întârziere a creditorului:
a. conduce la preluarea, de către acesta, a riscului obligaţiei care nu mai poate fi
executată;
b. poate fi făcută prin notificarea scrisă adresată debitorului prin executorul jude-
cătoresc sau orice alt mijloc care asigură dovada comunicării;
c. se produce de drept dacă nu a fost executată obligaţia de a primi o sumă de bani,
datorată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
4. Punerea în întârziere:
a. a debitorului prin cererea de chemare în judecată formulată de creditor, nu
permite debitorului să îşi execute obligaţia într-un termen rezonabil după primirea
cererii, cheltuielile de judecată rămânând în sarcina reclamantului;
b. a debitorului, în folosul căruia curge prescripţia, conduce la întreruperea
cursului prescripţiei extinctive numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în
judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere;
c. a creditorului de către debitor determină preluarea de către creditor a riscului
imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul este ţinut să restituie fructele
culese după punerea în întârziere.
5. Cu privire la punerea în întârziere:
a. creditorul nu trebuie să efectueze punerea în întârziere în mod obligatoriu prin
executor judecătoresc;
b. această formalitate trebuie să conţină un termen suplimentar determinat pentru
executarea în natură a obligaţiei de către debitor, sub sancţiunea nulităţii absolute;
6. Nu este necesară punerea în întârziere a debitorului pentru obţinerea
daunelor interese în cazul:
a. neexecutării la scadenţă a obligaţiilor contractuale, în măsura în care părţile nu
au prevăzut contrariul sau dacă legea nu dispune altfel;
b. neexecutării obligaţiilor extracontractuale;
c. încălcării obligaţiilor contractuale de a nu face.
7. Penalităţile în materia executării silite directe a obligaţiilor:
a. neevaluabile în bani se referă la ipoteza că la cerea creditorului, instanţa îl poate
obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în
favoarea celui dintâi o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei stabilită pe zi de întârziere,
până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu;
b. sunt interzise acordarea daunelor cominatorii pentru neexecutarea obligaţiilor
de a face sau a celor de a nu face;
c. niciuna dintre cele două variante de răspuns menţionate anterior nu corespunde
adevărului.
8. Executarea silită directă (în natură) a unei obligaţii:
a. de a face, care nu implică acţiunea personală a debitorului, se poate face după
trecerea unui termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a
executării, de creditorul autorizat de instanţa de executare, prin încheiere executorie
dată cu citarea părţilor să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane pe cheltuiala
debitorului;
b. de a nu face care nu implică faptul personal al debitorului va putea fi adusă la
îndeplinire pe calea executării silite de către creditor;
c. de a nu face care implică faptul personal al debitorului nu va putea fi adusă la
îndeplinire pe calea executării silite de către creditor.
9. Executarea silită directă (în natură) a obligaţiilor:
a. reprezintă o continuare a principiului forţei obligatorii a contractului;
b. se poate referi la constrângerea debitorului unei obligaţii de a face cu caracter
intuitu personae prin aplicarea de penalităţi;
adevărului.
10. Clauza penală:

a. poate fi redusă de instanţă, dacă este vădit excesivă faţă de prejudiciul previzibil
la momentul încheierii contractului, dar trebuie să rămână superioară valorii obligaţiei
principale;
b. poate fi cerută numai debitorului care nu-şi execută obligaţia, în cazul
obligaţiilor indivizibile;
c. se poate cumula cu executarea în natură a obligaţiei principale atunci când debi-
torul este profesionist.
11. în materia clauzei penale:

a. instanţa nu poate interveni pentru majorarea clauzei penale, conform legii civile;
b. părţile stabilesc condiţiile de suspendare a contractului;
c. este exclusă posibilitatea reţinerii acesteia ca fiind tacită.
12. Clauza penală:

a. trebuie să îndeplinească, pentru a produce efecte, condiţiile răspunderii contrac-
tuale ale debitorului, mai puţin condiţia dovedirii prejudiciului;
b. poate fi majorată de către instanţă;
c. alegerea între invocarea clauzei penale şi executarea silită poate aparţine şi debi-
torului, pentru ipoteza în care neexecutarea obligaţiei se datorează culpei acestuia sub
forma neglijenţei sau imprudenţei.
13. Clauza penală:

a. poate fi uneori cumulată cu executarea în natură;
b. poate fi redusă de instanţa de judecată în mod excepţional;
adevărului.
14. Clauza penală:

a. se poate invoca şi de partea în beneficiul căreia se stipulează, în plus, în clauzele
contractuale un pact comisoriu de ultim grad;
b. conferă creditorului un drept de opţiune între executarea acesteia şi executarea
în natură a obligaţiei principale;
c. nu îl scuteşte pe creditor de dovada culpei debitorului.
3. Sancţiuni civile în caz de neexecutare culpabilă a
obligaţiilor contractuale. Cauze justificative de neexecutare a
obligaţiilor contractuale
1. Constituie o asemănare între rezoluţiune şi reziliere:
a. faptul că ambele produc efecte ex tune cu privire la desfiinţarea contractului;
b. împrejurarea că debitorul poate alege una din aceste două sancţiuni civile;
c. faptul că se pot acorda daune-interese.
2. Pentru ipoteza rezoluţiunii judiciare:
a. instanţa poate acorda un termen suplimentar de executare;
b. cererea de chemare în judecată se consideră ca fiind punerea în întârziere a
debitorului;
3. Rezoluţiunea judiciară:
a. pentru a fi admisibilă implică în mod obligatoriu punerea în întârziere prealabilă
a debitorului
b. pentru a fi dispusă de instanţa de judecată, nu prezintă relevanţă aspectul
întinderii neexecutării obligaţiilor;
4. Rezoluţiunea, spre deosebire de acţiunea pauliană:
a. poate fi introdusă pentru desfiinţarea oricărui contract sinalagmatic;
b. poate fi introdusă de către una din părţile contractante, în condiţiile legii;
c. poate fi folosită în cazul în care niciuna din obligaţiile părţilor contractante nu a
fost executată.
5. Se va reţine ca fiind o asemănare între reziliere şi rezoluţiune:
a. desfiinţarea contractului cu efecte ex tunc\
b. posibilitatea acordării daunelor interese la cerere;
c. posibilitatea debitorului de a opta între rezoluţiune, reziliere sau executarea silită.
6. Atât în cazul rezoluţiunii cât şi în cazul rezilierii:
a. se va reţine în mod necesar şi cerinţa producerii unui prejudiciu;
b. contractul se desfiinţează numai pentru viitor;
c. niciuna dintre variantele enunţate anterior nu corespunde adevărului.
7. Acţiunea în rezilierea unui contract:
a. poate presupune ca şi condiţie de admisibilitate inclusiv situaţia unei
neexecutări parţiale a obligaţiei, dar suficient de importantă;
b. poate presupune ca şi condiţie de admisibilitate şi o neexecutare de mică însem-
nătate având caracter repetat;
c. în cazul în care a fost admisă, are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului.
8. Dreptul de a denunţa unilateral contractul:
a. în principiu, poate fi exercitat de oricare din părţi în cazul contractului încheiat
pe durată nedeterminată, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz
b. în lipsă de convenţie contrară, partea căreia îi este recunoscut acest drept nu îl
poate exercita după;
începerea executării contractului cu executare succesivă sau continuă;
c. în cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, părţile pot conveni în
mod valabil o prestaţie în schimbul dreptului de a denunţa unilateral contractul.
9. Rezoluţiunea unilaterală a unui contract:
a. produce efecte între părţi din momentul emiterii către creditor a declaraţiei de
rezoluţiune;
b. produce asupra contractului, pe fond, aceleaşi efecte ca rezoluţiunea judiciară;
c. presupune ca şi condiţie sine qua non de invocare o clauză contractuală din care
să rezulte dreptul creditorului de invocare a rezoluţiunii.
10. Riscul contractului:
a. poate fi întâlnit inclusiv în cazul contractelor unilaterale;
b. este reglementat în materia contractelor translative de proprietate, printr-o
normă juridică imperativă;
11. în contractele bilaterale translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a
bunului:
a. este suportat de creditorul obligaţiei de predare a bunului, indiferent de
momentul punerii sale în întârziere;
b. este reglementat prin norme juridice imperative;
c. este reglementat prin norme juridice dispozitive.
12. Excepţia de neexecutare:
a. se poate invoca numai în cazul existenţei unui litigiu civil pendinte;
b. poate justifica neexecutarea unei obligaţii contractuale dintr-un contract unilateral;
c. se poate invoca independent de punerea în întârziere a debitorului.
13. Excepţia de neexecutare a contractului:
a. este inaplicabilă în situaţia în care părţile au stabilit o ordine de executare a obli-
gaţiilor potrivit căreia creditorul trebuie să-şi execute primul obligaţia;
b. presupune ca şi condiţie sine qua non punerea în întârziere a debitorului;
c. invocată, nu are ca efect suspendarea executării obligaţiei celui care o invocă.
a. poate justifica neexecutarea unei obligaţii extracontractuale;
b. nu poate fi invocată în legătură cu neexecutarea unui contract unilateral;
c. poate fi invocată şi cu privire la un contract real faţă de debitorul obligaţiei de
predare a bunului.
15. Pentru ipoteza invocării excepţiei de neexecutare a contractului:
a. nu este necesară o clauză contractuală care să includă condiţiile invocării
excepţiei;
b. este necesar ca debitorul să fi fost pus în întârziere;

a. presupune ca efect suspendarea executării obligaţiei asumate de partea care
recurge la acest mijloc de apărare, până la data la care cealaltă parte îşi va executa obli -
gaţia asumată prin acelaşi contract;
b. poate fi invocată întotdeauna în cazul în care între părţi există două obligaţii
reciproce;
c. poate fi invocată numai în faţa instanţei de judecată.

a. are ca efect suspendarea contractului;
b. reprezintă, o cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor în accepţiunea
Noului Cod civil;
c. reprezintă un mijloc de apărare care constă în refuzul de executare a obligaţiei
exprimat de către una din părţile contractului sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi
pretinde această executare fară a-şi executa sau a oferi executarea propriei obligaţii.
18. Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată şi în cazul:

a. unui contract unilateral;
b. în care există o mică însemnătate a prestaţiei neexecutate;
c. în care partea care o invocă se declară gata să-şi execute propria obligaţie.

a. nu presupune punerea în întârziere a cocontractantului ca o condiţie sine qua
non pentru a fi admisă;
b. poate fi invocată numai după sesizarea instanţei de judecată;
c. presupune ca ambele obligaţii să fie exigibile la data invocării excepţiei.
a. poate fi invocată dacă cocontractantul şi-a executat obligaţia ce îi incumbă;
b. poate fi invocată numai dacă este vorba despre o neexecutare totală a cocontrac-
tantului căruia i se opune excepţia;
c. nu exclude posibilitatea introducerii acţiunii în rezoluţiunea contractului de
către partea care a invocat excepţia.
21. Exceptio non adimpleti contractus:

a. atrage de plano punerea în întârziere a părţii care nu şi-a executat obligaţia;
b. poate fi invocată şi în contractele unilaterale cu executare succesivă;
c. nu poate fi invocată de partea care şi-a executat propria obligaţie.
4. Mijloace de protecţie a drepturilor creditorilor
asupra patrimoniului debitorului
a. beneficiază în scopul asigurării executării creanţelor lor de măsuri conservatorii
(spre exemplu acţiunea pauliană);
b. în privinţa executării creanţelor lor depind întotdeauna de solvabilitatea
debitorilor;
a. au putere de coerciţie asupra debitorului;
b. beneficiază de dreptul de gaj general asupra patrimoniului unui debitor;
3. Măsurile asigurătorii:
a. sub forma sechestrului asigurător, se referă la indisponibilizarea bunurilor care
formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea
pazei acestora unei persoane denumite administrator-sechestru;
b. sub forma popririi asigurătorii, implică înfiinţarea acesteia asupra sumelor de
bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorpórale urmăribile datorate
debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în temeiul unor
raporturi juridice existente;
c. niciuna dintre variantele menţionate anterior nu este corectă
4. Măsurile asigurătorii:
a. se dispun la cerere de oricine are interes, atunci când există riscul ca un mijloc
de probă să dispară până la începerea ori în cursul procesului, înainte de etapa
procesuală ce ar privi propunerea şi administrarea acelor probe;
b. poate fi reprezentat de sechestrul asigurător, judiciar sau de poprirea
asigurătorie;
5. Asigurarea dovezilor:
a. se poate face prin executorul judecătoresc şi cu privire la constatarea de urgenţă
a unei stări de fapt;
b. poate avea ca obiect constatarea şi conservarea de urgenţă a oricărui tip de
probă prevăzut de lege;
c. nu se poate face asupra mărturiei unei persoane.
6. Creditorul chirografar pentru conservarea creanţei sale poate:

a. lua o măsură revocatorie respectiv să introducă acţiunea subrogatorie;
b. îndeplini unele formalităţi de publicitate şi de informare pe contul debitorului;
c. introduce inclusiv acţiunea în constatarea simulaţiei.
7. Acţiunea oblică:
a. se poate introduce şi atunci când este vorba de drepturi patrimoniale care impun
o apreciere subiectivă din partea titularului lor;
b. nu poate fi introdusă atunci când creanţa este contestată printr-un înscris, în
sensul că se pretinde că ea nu există;
c. dacă a fost admisă va avea ca efect principal readucerea/conservarea dreptului
în patrimoniul debitorului respectiv.
8. Acţiunea subrogatorie:
a. se poate introduce şi pentru exercitarea unor drepturi patrimoniale care au
caracter intuitu personae;
b. se mai numeşte şi indirectă;
c. nu implică existenţa unei creanţe lichide.
9. Acţiunea oblică poate fi introdusă:
a. de creditor, pentru exercitarea drepturilor nepatrimoniale ale debitorului său;
b. şi dacă este vorba despre drepturi neurmăribile;
c. şi pentru exercitarea acţiunii pauliene pe care debitorul o are împotriva unei
terţe persoane.
10. Acţiunea subrogatorie poate fi introdusă:
a. numai atunci când creditorul are deschisă propria acţiune civilă (acţiune execu-
torie) împotriva debitorului;
b. chiar dacă creanţa creditorului nu este exigibilă;
c. şi atunci când nu suntem în prezenţa unui drept propriu-zis al debitorului, acesta
având exclusivitatea exclusiv de a-şi administra patrimoniul.
a. nu reprezintă un mijloc de protecţie al drepturilor creditorului asupra patrimo-
niului debitorului;
b. poate fi inclusă în rândul măsurilor revocatorii sau asigurătorii;
c. poate presupune ca situaţie premisă pasivitatea debitorului care poate avea ca
efect riscul stingerii unui drept din patrimoniul acestuia.
12. în materia acţiunii subrogatorii:
a. creditorul întreţinerii nu poate opune creditorului său caracterul personal al
contractului de întreţinere;
b. creditorul urmăreşte să conserve drepturile patrimoniale urmăribile ale debito-
rului, pentru asigurarea preferinţei în concursul cu alţi creditori;
c. creditorul nu poate formula acţiunea dacă dreptul său de creanţă s-a născut
anterior datei de 1 octombrie 2011.
a. poate fi promovată şi pentru a se obţine revocarea donaţiei pentru ingratitudine;
b. pentru a putea fi admisibilă trebuie formulată în mod necesar de către toţi
creditorii;
c. poate fi justificată şi de pasivitatea debitorului insolvabil.
a. poate fi exercitată de creditor în scopul de a-1 obliga pe debitor să închirieze un
bun;
b. nu conferă creditorului care a exercitat-o un drept de preferinţă asupra bunului
ce a format obiectul litigiului faţă de ceilalţi creditori ai debitorului;
c. poate fi introdusă inclusiv pentru revocarea unei donaţii pentru ingratitudine,
însă numai atunci când există acordul debitorului.
15. Acţiunea revocatorie:
a. trebuie intentată în termenul general de prescripţie care începe să curgă de la
momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul creat prin
actul fraudulos;
b. poate fi introdusă şi pentru revocarea unui act ce are caracter nepatrimonial;
c. spre deosebire de acţiunea subrogatorie, nu poate fi intentată şi pentru atacarea
unor acte prin care debitorul refuză să se îmbogăţească.
16. Admisibilitatea acţiunii pauliene:
a. nu presupune ca şi condiţie cerinţa unei creanţe lichide şi exigibile, spre
deosebire de acţiunea subrogatorie;
b. se poate introduce şi pentru acele acte pe care debitorul le-a încheiat înainte de a
se naşte creanţa creditorului;
c. are ca efect protejarea garanţiei comune a creditorilor.
17. Acţiunea revocatorie:
a. presupune, printre altele, condiţia existenţei unei creanţe certe, lichide şi
exigibile;
b. implică în ceea ce priveşte condiţia certitudinii creanţei ca aceasta să se fi
născut ulterior naşterii creanţei creditorului;
c. implică, printre alte condiţii şi existenţa unui act de însărăcire a debitorului.
18. Nu pot face obiectul acţiunii pauliene următoarele categorii de acte:
a. cele referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului;
b. cele care nu implică o apreciere personală;
c. cele privitoare la drepturile şi bunurile neurmăribile ale debitorului.
19. Acţiunea pauliană are ca efect declararea unor acte ale debitorului ca
fiind:
a. revocate;
b. desfiinţate;
c. inopozabile.
20. în cazul acţiunii revocatorii:
a. dovedirea fraudei debitorului reprezintă o condiţie a admisibilităţii acţiunii
indiferent de natura oneroasă sau cu titlu gratuit a actului încheiat cu terţul;
b. ca regulă generală, nu poate fi atacat un act prin care debitorul a plătit pe un alt
creditor al său;
c. termenul de prescripţie este de 3 ani de la momentul la care creditorul a luat
cunoştinţă de încheierea actului în frauda sa.
CAPITOLUL IV
TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA, STINGEREA Şl
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
1. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor

1. Nu reprezintă mijloace de transformare a obligaţiilor:
a. înlocuirea debitorului iniţial cu unul nou;
b. preluarea (cesiunea) datoriei;
c. subrogaţia în drepturile creditorului.
2. Se vor reţine ca fiind mijloace de transformare a obligaţiilor:

a. schimbarea de debitor;
b. contractarea de către debitor a unei obligaţii noi faţă de creditor;
c. subrogaţia în drepturile creditorului.
3. Cu privire la transmisiunea şi transformarea obligaţiilor se va reţine că:

a. novaţia reprezintă, de lege lata, singurul mod de transformare a obligaţiilor;
b. mijloacele de transmitere a obligaţiilor includ subrogaţia în drepturile creditorului,
precum şi preluarea de datorie;
c. nicio variantă de răspuns dintre cele menţionate anterior nu este corectă.
4. Subrogaţia convenţională consimţită de creditor, spre deosebire de cesiunea

de creanţă:
a. reprezintă un mod de transmitere a obligaţiei;
b. operează strict în măsura plăţii efectuate, iar nu a valorii nominale a creanţei;
c. se poate produce înainte de plată.
5. în materia preluării datoriei prin contract încheiat între creditor şi noul

debitor:
a. noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe
raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial decât dacă acest raport a fost
motivul determinant al preluării;
b. când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorul iniţial renaşte cu
toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună credinţă, doar
dacă aceste drepturi rezultă din înscrisuri autentice;
c. obligaţia fideiusorului se va stinge dacă acesta nu şi-a dat acordul la preluare.
6. Subrogaţia personală:
a. îşi produce efectele din momentul plăţii;
b. poate fi consimţită numai de creditor, dacă este de natură convenţională;
c. trebuie să fie expresă.
7. Obligaţia valid constituită:
a. nu poate fi transmisă în niciun caz de debitor, având în vedere caracterul său
personal;
b. poate fi inter vivos transmisă printr-un contract încheiat între creditorul iniţial şi
noul debitor;
c. poate fi novată însă numai dacă există consimţământul debitorului iniţial.
8. Cu privire la transmisiunea şi transformarea obligaţiilor se va reţine că:

a. pentru validitatea subrogaţiei consimţite de creditor este întotdeauna necesar şi
consimţământul debitorului;
b. este necesar şi consimţământul creditorului pentru valabilitatea preluării datoriei
convenită cu debitorul;
c. novaţia prin înlocuirea debitorului iniţial nu presupune întotdeauna consimţă-
mântul acestuia pentru a fi valabilă.
9. în cazul novaţiei:
a. se va stinge, ca regulă generală, ipoteca ce garanta obligaţia iniţială;
b. nu mai pot fi opuse mijloacele de apărare pe care le avea vechiul debitor, spre
deosebire de cesiunea de creanţă şi subrogaţia reală;
c. fideiusiunea care însoţea vechea obligaţie nu se stinge continuând să garanteze
şi noua obligaţie.
10. Cu privire la condiţiile novaţiei este adevărat că:

a. poate fi înlocuită şi o obligaţie anulabilă;
b. trebuie să existe animus novandi;
c. obligaţia născută dintr-un delict civil nu poate fi novată.
11. Novatia obiectivă:

9
a. presupune schimbarea unui element obiectiv reprezentat de obiect sau de un

subiect al raportului juridic obligaţional;
b. nu poate implica schimbarea cauzei raportului juridic obligaţional;
12. Novaţia:
a. poate implica schimbarea creditorului sau a debitorului;
b. poate implica schimbarea obiectului;
c. nu poate implica schimbarea cauzei raportului juridic obligaţional.
13. De lege lata, transformarea obligaţiei se poate realiza prin:

a. novaţie;
b. delegaţie;
14. Prin transformarea obligaţiei:
a. se poate schimba unul dintre elementele raportului juridic obligaţional;
b. se poate schimba obiectul sau subiectul;
c. nu se poate schimba cauza.
Transmisiunea transformarea, stingerea şi garantarea obligaţiilor
, 191
15. în cazul novaţiei:
a. prin schimbare de debitor efectele se produc dacă există consimţământul debi -
torului iniţial, sens în care noul debitor este obligat să-l notifice pe debitorul iniţial cu
privire la intenţia părţilor de a nova;
b. dacă este consimţită de un creditor solidar nu va fi opozabilă celorlalţi creditori
decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor;
c. atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate
opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi
nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în
care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea relativă a actului din care s-a
născut obligaţia iniţială.
16. Novaţia:
a. nu poate opera fară acordul creditorului;
b. nu se prezumă şi trebuie constată prin înscris;
c. reprezintă un mijloc de transformare a obligaţiilor care presupune exclusiv schim-
barea obiectului sau a cauzei obligaţiei vechi.
2. Stingerea obligaţiilor
1. Imposibilitatea fortuită de executare:
a. reprezintă o modalitate de stingerea a obligaţiilor prin nerealizarea creanţei
creditorului;
b. se aplică în mod excepţional şi în cazul în care obligaţia are ca obiect bunuri de
gen;
2. Imposibilitatea fortuită de executare:

a. presupune că sarcina probei revine debitorului, fară ca acesta să aibă şi obligaţia
de a-1 notifica în prealabil pe creditor;
b. are ca efect stingerea pur şi simplu a obligaţiei în cazul contractelor unilaterale;
c. în situaţia în care îmbracă forma cazului fortuit înlătură vinovăţia.
3. Imposibilitatea fortuită de executare în materia răspunderii civile:

a. nu înlătură raportul de cauzalitate;
b. poate constitui o cauză care înlătură vinovăţia;
4. în ipoteza dării în plată:
a. trebuie să existe acordul expres al creditorului;
b. convenţia se poate încheia şi înainte de momentul efectuării plăţii cu noua
prestaţie convenită;
c. debitorul nu este ţinut să garanteze contra evicţiunii pe creditor.
5. în materia dării în plată:
a. pentru ipoteza antrenării răspunderii debitorului contra viciilor lucrului, dacă
creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea bunului, nu va renaşte fideiu-
siunea oferită de un terţ cu privire la executarea unei alte prestaţii decât cea iniţial
datorată;
b. debitorul nu are posibilitatea să ofere, în locul obligaţiei iniţiale, o prestaţie
constând într-un bun individual determinat aflat în proprietatea sa;
c. nu mai este necesar consimţământul creditorului, deoarece instanţa poate să
pronunţe o hotărâre care să ţină loc de liberare a debitorului prin dare în plată, pentru
ipoteza în care bunul oferit are o valoare egală sau mai mare decât aceea a obiectului
obligaţiei.
6. Remiterea de datorie:
a. consimţită în favoarea fldeiusorului, are ca efect liberarea debitorului principal;
b. atunci când este un act juridic civil inter vivos este un contract, deoarece presu-
pune şi consimţământul debitorului;
c. făcută unui dintre fideiusori are ca efect şi liberarea tuturor fldeiusorilor.
a. nu este exclus să fíe supusă reducţiunii liberalităţilor excesive;
b. nu poate fi făcută şi prin testament;
c. făcută unuia dintre codebitorii indivizibili îi liberează şi pe ceilalţi.
8. Compensaţia legală operează:
a. inclusiv când una din creanţe are ca obiect un bun insesizabil;
b. şi atunci când una din datoriile reciproce nu se stinge integral;
c. chiar şi atunci când una din creanţele care fac obiectul compensaţiei rezultă
dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi.
9. Compensaţia legală:
a. este împiedicată de termenul de graţie;
b. exclude posibilitatea renaşterii creanţelor reciproce;
c. nu operează în toate cazurile în care fiecare din creanţele reciproce are ca obiect
bunuri de gen.
a. se poate realiza şi printr-o donaţie indirectă, situaţie în care forma autentică este
obligatorie ad validitatem;
b. poate fi şi tacită;
c. este totală, în lipsă de stipulaţie contrară.
11. Reprezintă o remitere de datorie:
a. cu titlu oneros, dacă debitorul execută o altă prestaţie decât cea datorată, indiferent
de valoarea prestaţiei, dacă creditorul consimte la aceasta;
b. renunţarea creditorului la privilegiul constituit în favoarea sa spre plata datoriei;
c. liberarea totală a debitorului de obligaţie, făcută de creditor, atunci când acesta îi
remite debitorului sau fîdeiusorului acestuia titlul original constatator al creanţei.
Transmisiunea transformarea, stingerea şi garantarea obligaţiilor
, 193
12. Actul prin care părţile unui contract de împrumut de consumaţie stabilesc
că creditorul va realiza remiterea de datorie a debitorului, cu condiţia ca acesta din
urmă să se oblige să cumpere cu aceeaşi sumă un tablou pentru fiul de 25 ani al
împrumutătorului:
a. poate fi calificată ca fiind o remitere de datorie, prin transformarea obligaţiei
iniţiale într-o obligaţie alternativă;
b. poate fi calificată ca fiind o prezumţie iuris et de iure de novaţie obiectivă;
c. este valabilă şi în lipsa consimţământului fiului împrumutătorului.
13. Obligaţiile se sting prin:
a. executarea silită prin echivalent;
b. consolidarea retroactivă;
c. îndeplinirea condiţiei rezolutorii.
14. Stingerea obligaţiilor reprezintă:
a. modalitatea prin care încetează raportul juridic obligaţional;
b. momentul la care subiectele îşi pierd drepturile şi obligaţiile subiective care se
regăsesc în conţinutul raportului juridic obligaţional respectiv;
c. momentul la care subiectele îşi realizează drepturile şi obligaţiile subiective care se
regăsesc în conţinutul raportului juridic obligaţional respectiv.
3. Garantarea obligaţiilor
1. Dreptul de retenţie:
a. poate naşte pentru retentor inclusiv obligaţia de a folosi bunul;
b. poate să confere inclusiv prerogativa urmăririi bunului din mâna altei persoane;
c. priveşte acea parte din bun corespunzătoare valorii datoriei, dacă valoarea bunului
ar fi mai mare decât valoarea datoriei.
2. Ipoteca:
a. nu poate avea ca obiect bunuri mobile;
b. nu poate avea ca obiect nuda proprietate;
c. poate fi cesionată, în mod alternativ în ceea ce priveşte dreptul sau rangul, distinct
de creanţa garantată, în condiţiile legii.
3. Ipoteca convenţională:
a. se stinge prin decesul debitorului intervenit înainte de plată;
b. poate garanta exclusiv o obligaţie care are ca obiect o sumă de bani;
c. presupune în mod necesar ca suma pentru care ipoteca este constituită să fíe deter-
minată în contractul de ipotecă.
4. Ipoteca convenţională:
a. nu se stinge prin decesul creditorului intervenit înainte de plată;
b. nu poate garanta şi o obligaţie care nu are ca obiect o sumă de bani;
c. nu presupune în mod necesar ca suma pentru care ipoteca este constituită să fie
determinată în contractul de ipotecă
5. Fideiusiunea:
a. se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor;
b. va putea fi încheiată valabil chiar şi împotriva voinţei creditorului principal;
c. poate fi constituită şi pentru garantarea executării unei datorii viitoare
6. în cazul fideiusiunii:
a. remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu stinge obligaţia
garantată;
b. la urmărirea fideiusorului, va fi executată cu prioritate obligaţia astfel garantată
faţă de alţi creditori;
c. dacă obligaţia garantată prin fideiusiune a devenit naturală până la momentul
încheierii fideiusiunii, contractul de fideiusiune va fi lovit de nulitate.
7. în cazul fideiusiunii:
a. se poate garanta şi o obligaţie intuitu personae;
b. beneficiul de discuţiune se poate invoca dacă fideiusorul s-a obligat în solidar cu
debitorul principal;
c. beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă prin clauzele contractuale a fost
prevăzută solidaritatea fideiusorilor.
8. Ca regulă generală în materia garantării obligaţiilor:
a. multiplicarea dreptului de gaj general exclude riscul insolvabilităţii debitorului;
b. scrisoarea de garanţie reprezintă o garanţie autonomă;
c. dreptul de retenţie este o garanţie reală.
9. în materia garantării obligaţiilor:
a. garanţiile reale se mai numesc şi drepturi reale de garanţie;
b. garanţiile personale se mai numesc şi cauţiuni personale;
c. garanţiile personale nu presupun multiplicarea într-un fel sau altul a gajului
general.
10. Garanţiile îndeplinesc următoarele funcţii:
a. funcţia de asigurare a protecţiei intereselor creditorului;
b. funcţia de asigurare a securităţii dreptului real;
TITLUL V
DREPT CIVIL CONTRACTE SPECIALE
CAPITOLUL I CONTRACTUL DE VÂNZARE
1. Consideraţii generale (Noţiune şi caractere juridice)

1. în materia contractului de vânzare:
a. transmiterea dreptului de proprietate ţine de esenţa contractului de vânzare, iar nu
de natura sa;
b. se aplică principiul consensualismului pentru încheierea sa valabilă;
c. nu se poate reţine întotdeauna caracterul sinalagmatic.
2. Contractul de vânzare:
a. trebuie să se încheie în formă scrisă ad probationem atunci când valoarea obiec-
tului este de 250 lei;
b. nu este întotdeauna un contract cu titlu oneros;
c. are ca efect, ca regulă generală, transmiterea imediată şi de drept a proprietăţii.
3. Contractul de vânzare:
a. este ca regulă generală un contract real;
b. fiind un contract bilateral, atrage efectele specifice contractelor sinalagmatice
respectiv: excepţia de neexecutare, rezilierea şi suportarea riscului;
c. poate avea caracter aleatoriu.

a. principiul transmiterii imediate şi de drept a proprietăţii nu operează atunci când
obiectul contractului este un bun de gen;
b. se poate reţine în mod excepţional caracterul unilateral;
c. se poate reţine prin excepţie caracterul solemn.
5. în materia contractului de vânzare se poate reţine existenţa caracterului:

a. sinalagmatic, consensual, comutativ;
b. bilateral, aleatoriu, solemn, cu titlu oneros;
c. translativ de proprietate, unilateral, real.
2. Condiţii de validitate ale contractului de vânzare
9
A. Capacitatea de a contracta
1. în materia incapacităţilor de a cumpăra drepturi litigioase:

a. judecătorii de la Curtea Constituţională a României sunt incapabili să cumpere
196 Drept civil. Contracte speciale
orice drept litigios de pe teritoriul României;
b. grefierii pot cumpăra direct drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea;
c. consilierii juridici, spre deosebire de practicienii în insolvenţă, nu pot cumpăra
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie
îşi desfăşoară activitatea.
2. în materia incapacităţilor de a cumpăra drepturi litigioase:

a. un procuror de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate să
cumpere orice drept litigios de pe teritoriul României, atunci când cumpărarea s-a făcut
pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul
litigios;
b. notarii publici pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, atunci când cumpărarea
s-a realizat în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi
devenit litigios;
c. avocaţii nu pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, sub sancţiunea nulităţii
absolute virtuale.
3. în materia incapacităţilor de a vinde sau cumpăra:

a. mandatarii nu pot cumpăra direct sau prin persoane interpuse bunurile pe care sunt
însărcinaţi să le vândă, sub sancţiunea nulităţii relative virtuale;
b. mandatarii nu pot vinde bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de
bani provenită din vânzarea bunului, sub sancţiunea nulităţii relative exprese;
c. funcţionarii publici nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi
prin licitaţie publică, bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supra-
veghează, sub sancţiunea nulităţii absolute exprese.

a. executorii nu pot cumpăra direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie
publică, bunurile a căror vânzare se face prin intermediul lor, vânzare ale cărei condiţii le
pot influenţa, sub sancţiunea nulităţii absolute virtuale;
b. părintele care a cumpărat un bun direct de la copilul său minor, poate cere în
justiţie anularea vânzării numai în numele persoanei ocrotite, iar nu şi în nume propriu;
c. judecătorii sindici nu pot să vândă din bunurile proprii pentru un preţ care constă
într-o sumă de bani provenită din patrimoniul a cărui administrare o supraveghează sub
sancţiunea nulităţii absolute virtuale.
a. tutorele nu poate cumpăra direct sau prin persoane interpuse bunurile persoanelor
pe care le reprezintă, sub sancţiunea nulităţii relative virtuale;
b. tutorele nu poate vinde din bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă
de bani provenită din patrimoniul pe care îl administrează, sub nulităţii relative exprese;
c. nulitatea poate fi invocată, ca regulă, numai de cel al cărui interes a fost încălcat,
iar nu şi de către persoanele incapabile de a vinde sau cumpăra.
Contractul de vânzare 197
6. în materia incapacităţii:
a. de a vinde, vânzătorul poate cere injustiţie în nume propriu anularea vânzării;
b. de a cumpăra, cumpărătorul nu poate cere în justiţie anularea vânzării în numele
persoanei ocrotite;
c. de a vinde, cumpărătorul poate cere în nume propriu anularea vânzării.
7. în materia incapacităţii:
a. de a cumpăra, vânzătorul nu poate cere în justiţie anularea vânzării în numele
persoanei ocrotite;
b. de a vinde, nulitatea poate fi invocată, ca regulă, de persoana incapabilă a vinde;
c. de a cumpăra, cumpărătorul nu poate cere în justiţie anularea vânzării în nume
propriu.
B. Consimţământul
9
1. în materia promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, asemenea

promisiunii bilaterale de vânzare:
a. ca regulă generală, promisiunea nu trebuie să conţină toate clauzele ce urmează a
fi încheiat;
b. pentru încheierea valabilă a promisiunii, aceasta nu trebuie să îmbrace eventuala
formă cerută de lege ad validitatem pentru contractul de vânzare;
c. care are ca obiect un imobil, în lipsa formei autentice, instanţa nu poate să pro-
nunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare.
2. Dreptul de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină cont de
contract de vânzare este:
a. supus unui termen de decădere de 6 luni de la data la care trebuia încheiat
contractul;
b. prescriptibil în termen de 6 luni de la data la care trebuia încheiat contractul;
c. prescriptibil în termen de 1 an de la data la care trebuia încheiat contractul.
3. Dreptul de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină cont de
contract de vânzare este:
a. supus unui termen de prescripţie de 6 luni care începe să curgă de la data la care
de la data refuzului părţii de a încheia contractul;
b. poate fi exercitat în cazul promisiunii unilaterale de vânzare;
c. poate fi exercitat şi în cazul promisiunii unilaterale de cumpărare.
4. în materia efectelor specifice în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate
prin promisiunea de vânzare:
a. atunci când nu este îndeplinită vreuna din condiţiile necesare pentru pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, partea interesată poate solicita doar
rezoluţiunea şi/sau daune-interese, în măsura în care sunt întrunite condiţiile rezoluţiunii
şi/sau ale angajării răspunderii civile delictuale;
b. beneficiarul promisiunii poate cere instanţei ca aceasta să dispună pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract şi atunci când dreptul de proprietate asupra
bunului nu se regăseşte în patrimoniul promitentului vânzător;
c. în lipsă de stipulaţie contrară, sumele achitate reprezintă un avans din preţul
convenit.
5. în cazul promisiunii unilaterale de cumpărare obligaţia asumată de

promitentul-cumpărător se consideră stinsă şi, deci, promisiunea nu va produce
efecte atunci când:
a. potenţialul viitor vânzător a înstrăinat bunul, înainte ca promisiunea să fi fost
executată în termenul şi în condiţiile stabilite de părţi;
b. creditorul obligaţiei de cumpărare a constituit un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra acestuia, înainte ca promisiunea să fi fost executată în termenul şi în
condiţiile stabilite de părţi;
c. niciuna dintre variantele de răspuns menţionate anterior nu este corectă.
6. în materia vânzării, arvuna:

a. confirmatorie, reprezintă preţul dezicerii (denunţării unilaterale);
b. penalizatorie, reprezintă suma de bani plătită la momentul încheierii promisiunii
de vânzare, de către promitentul-cumpărător, cu titlu de avans din preţ, dar şi de clauză
penală;
c. se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părţi.
7. în materia contractului de vânzare, arvuna confirmatorie:

a. va fi imputată asupra preţului în situaţia în care vânzarea se încheie;
b. are rol de clauză penală, atunci când vânzarea nu se mai încheie;
c. permite părţilor din contract de a se dezice de contract şi, deci, de a denunţa
unilateral înţelegerea încheiată.
8. în materia contractului de vânzare, arvuna penalizatorie:

a. poate avea ca efect pierderea arvunei date de către partea care renunţă la încheierea
contractului;
b. are rolul de a garanta încheierea contractului de vânzare, atunci când a fost plătită
cu ocazia încheierii unei promisiuni de vânzare;
b. implică asimilarea declaraţiei de voinţă a promitentului, sub aspectul efectelor
sale, ofertei irevocabile;
c. reprezintă un acord de voinţe.

a. reprezintă o varietate a promisiunii unilaterale de vânzare;
b. presupune că doar promitentul şi-a manifestat consimţământul pentru încheierea
contractului de vânzare;
c. nu trebuie să conţină toate elementele contractului de vânzare.

a. nu trebuie încheiat în forma prevăzută de lege pentru validitatea contractului de
vânzare;
b. presupune că numai potenţialul vânzător poate avea calitatea de promitent, iar nu
şi potenţialul cumpărător;
c. poate conţine oferta de cumpărare.
12. în materia pactului de opţiune:

a. acţiunea în justiţie prin care se solicită ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de contract de vânzare se poate introduce într-un termen de prescripţie de 6 luni,
care începe să curgă de la data la care contractul trebuia încheiat;
b. în măsura în care beneficiarul acceptă oferta inclusă în pactul de opţiune, iar
celelalte condiţii de fond şi de formă ale contractului sunt îndeplinite, vânzare se consi-
deră perfect încheiată;
c. nu se poate reţine existenţa ofertei de cumpărare în conţinutul acestui act juridic
civil.
13. în materia pactului de opţiune:

a. dacă în pactul de opţiune nu este menţionat termenul în care trebuie să aibă loc
acceptarea, atunci termenul de acceptare poate fi stabilit de instanţă, putând avea o durată
de maxim 6 luni;
b. instanţa nu poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare;
c. bunul este indisponibilizat, fiind afectat de o inalienabilitate temporală, înăuntrul
termenului stabilit pentru exercitarea opţiunii.
14. în ipoteza pactului de opţiune:

a. dacă în pactul de opţiune nu este menţionat termenul în care trebuie să aibă loc
acceptarea, convenţia este lovită de nulitate absolută, instanţa neputând stabili un termen
de acceptare;
b. când acesta conţine o ofertă de cumpărare, bunul este indisponibilizat, fiind
afectat de o inalienabilitate temporară;
15. Pactul de preferinţă:
a. are ca efect naşterea unui drept convenţional de preempţiune;
b. asemenea pactului de opţiune, presupune existenţa consimţământului dat de
promitent pentru încheierea contractului de vânzare;
c. subzistă şi atunci când în conţinutul său există exclusiv o oferta de vânzare.
16. Dreptul de preempţiune:
a. convenţional, poate izvorî dintr-un pact de preferinţă;
b. cunoaşte aplicabilitate în materia contractului de arendare;
17. în materia dreptului de preempţiune, în ipoteza în care chiar înainte de a
încheia un contract cu terţul, vânzătorul transmite titularului dreptului de preemp-
ţiune o ofertă de vânzare:
a. oferta se consideră respinsă în lipsa unui răspuns expres de acceptare, în termen de
cel mult 30 zile în cazul bunurilor mobile;
b. oferta se consideră respinsă în lipsa unui răspuns expres de acceptare, în termen de
cel mult 1 lună în cazul bunurilor imobile;
c. dacă oferta este respinsă, titularul dreptului de preempţiune nu mai are posibi-
litatea de a-şi exercita din nou acest drept cu privire la contractul pe care vânzătorul îl va
încheia ulterior.
18. în materia exercitării dreptului de preempţiune ulterior încheierii con-
tractului de vânzare cu terţul:
a. contractul cu terţul se încheie numai sub condiţia suspensivă a neexercitării
dreptului de preempţiune de către preemptor;
b. contractul cu terţul se încheie numai sub condiţia rezolutorie a exercitării dreptului
de preempţiune de către preemptor;
c. vânzătorul nu va răspunde pentru evicţiune faţă de terţ dacă nu a cunoscut şi nici
nu putea să cunoască existenţa dreptului de preempţiune.
19. în materia exercitării dreptului de preempţiune ulterior încheierii contrac-
tului de vânzare cu terţul, termenul în care preemptorul trebuie să-şi exercite
dreptul de preempţiune este de:
a. 10 zile în cazul bunurilor mobile, termen care va curge de la data comunicării
notificării privind conţinutul contractului;
b. 30 zile în cazul bunurilor imobile, termen care va curge de la data la care a fost
notat în cartea funciară dreptul de preempţiune imobiliar;
20. în cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra
aceluiaşi bun, contractul de vânzare se consideră încheiat:
a. cu titularul dreptului legal de preemţiune mai vechi;
b. dacă bunul est mobil, cu titularul convenţional al dreptului de preempţiune care a
intrat mai întâi în posesia bunului, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai
unor drepturi convenţionale de preempţiune;
21. în materia dreptului de preempţiune:
a. orice clauză contrară ordinii de preferinţă determinată de lege este considerată
nescrisă;
b. durata maximă determinată a acestui drept stabilit convenţional este de 10 ani;
c. se va reţine caracterul incesibil şi divizibil al dreptului de preempţiune.
22. în materia dreptului de preempţiune:
a. dacă bunurile au vândute pot fi separate fară nicio consecinţă pentru vânzător
preemptorul poate exercita dreptul de preempţiune numai în privinţa uneia dintre bunuri,
caz în care vânzătorul va putea cere de la acesta doar parte proporţională din preţul total
al bunurilor;
b. în cadrul licitaţiei, la preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preempţiune
asupra bunului urmărit;
c. titularul unui drept de preempţiune care nu a participat la licitaţie va mai putea să
îşi exercite acest drept şi după adjudecarea bunului.
23. în materia notării dreptului de preempţiune asupra unui imobil:
a. acordul preemptorului va fi necesar pentru ca acela care a cumpărat sub condiţie
suspensivă să îşi poate înscrie dreptul în cartea funciară în temeiul contractului de
vânzare încheiat cu proprietarul;
b. înscrierea în cartea funciară se face sub condiţia suspensivă ca, în termen de 1
lună de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu
notifice biroului de carte funciară dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului;
c. dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de preempţiune se
stinge şi se radiază din oficiu din cartea funciară.
a. este un act juridic unilateral, fiind asimilat ofertei de vânzare;
b. nu reprezintă o varietate a promisiunii unilaterale de vânzare;
c. implică o declaraţie de voinţă a promitentului asimilată sub aspectul efectelor sale
ofertei revocabile.
a. asemenea promisiunii unilaterale de vânzare, dă naştere unei obligaţii de a face în
sarcina promitentului vânzător, respectiv de a încheia contractul de vânzare, în situaţia în
care cealaltă parte îşi exprimă consimţământul pentru acceptarea ofertei de vânzare;
b. spre deosebire de promisiunea unilaterală de vânzare, nu este un act juridic
unilateral;
c. exclude posibilitatea beneficiarului de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre
care să ţină loc de contract de vânzare.
a. asemenea promisiunii unilaterale de vânzare, este un act juridic unilateral;
b. ca regulă generală, spre deosebire de pactul de preferinţă, nu dă naştere unui drept
convenţional de preemţiune;
c. nu exclude posibilitatea ca instanţa de judecată pronunţe o hotărâre care să ţină loc
de contract de vânzare.
27. în materia vânzării:
a. dreptul convenţional de preemţiune poate avea o durată determinată de maxim 5
ani;
b. promisiunea bilaterală de vânzare, ori, după caz, promisiunea unilaterală de
vânzare sau de cumpărare trebuie încheiată în formă autentică atunci când promisiunea
priveşte un bun imobil;
c. res communis reprezintă bunuri inalienabile absolut şi permanent.

a. în cazul unei pluralităţi de bunuri vândute, dacă bunurile vândute pot fi separate
fară nicio consecinţă pentru vânzător, preemptorul poate exercita dreptul de
preemţiune numai în privinţa unuia dintre bunuri, caz în care vânzătorul va putea cere
de la acesta doar o parte proporţională din preţul total al bunurilor;
b. în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, vânzătorului îşi asumă o obligaţie de
a da, în sensul de a încheia în viitor contractul de vânzare;
c. vânzarea bunului altuia este anulabilă la cererea adevăratului proprietar.

a. în cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preemţiunea asupra aceluiaşi
bun, contractul de vânzare se consideră încheiat cu titularul dreptului legal de
preemţiune mai vechi, dacă se află în concurs mai mulţi titulari ai unor drepturi legale
de preemţiune;
b. în cazul pactului de opţiune care conţine o ofertă de vânzare, înăuntrul
termenului de opţiune stabilit pentru exercitarea opţiunii de cumpărare, bunul este
indisponibilizat, fiind afectat de o inalienabilitate temporară;
c. arvuna penalizatorie permite părţilor din contract de a se dezice de contract şi,
deci, de a denunţa unilateral înţelegerea încheiată.
C. Obiectul contractului de vânzare
1. în general, în materia obiectului contractului de vânzare:

a. obiectul obligaţiei este reprezentat de vânzarea unui bun în schimbul unui preţ
plătit în bani;
b. obiectul material al obligaţiei cumpărătorului îl constituie preţul;
c. res communis pot constitui obiect al obligaţiei vânzătorului.
2. Reprezintă bunuri obiect al unei inalienabilităţi absolute şi permanente:

a. bunurile proprietate publică;
b. aerul, lumina natură precum şi alte bunuri care nu aparţin nimănui, dar care sunt
destinate uzului general;
c. bunurile monopol de stat, spre exemplu: metalele preţioase, armamentul şi
muniţia.
3. Inalienabilitatea convenţională temporară:

a. poate fi stabilită printr-o clauză contractuală pentru un termen maxim egal cu
termenul maxim pentru care poate fi încheiat contractul de locaţiune în general;
b. poate fi stabilită şi prin testament;
c. presupune un termen care începe să curgă de la data încheierii contractului, atunci
când este cuprinsă într-o clauză contractuală.
4. în materia inalienabilităţii temporare convenţionale:

a. în contractele cu titlu oneros, caracterul determinant al clauzei de inalienabilitate
se prezumă până la proba contrară;
b. instanţa poate autoriza ca dobânditorul să dispună de acel bun dacă interesul care a
justificat cauza de inalienabilitate a bunului a dispărut;
c. bunul nu poate fi indisponibilizat printr-o clauză testamentară.
5. în materia vânzării bunului viitor:

a. moştenirea nedeschisă poate forma obiectul contractului de vânzare;
b. în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii
contractului, transferul dreptului de proprietate are loc la data confecţionării bunului;
c. în cazul bunurilor viitoare nerealizate, contractul nu produce niciun efect.
6. în situaţia bunului individual determinat pierit fortuit:

a. în întregime, la momentul încheierii contractului de vânzare, intervine sancţiunea
nulităţii relative;
b. parţial la momentul încheierii contractului, nu poate fi aplicabilă sancţiunea
nulităţii relative;
c. parţial la momentul încheierii contractului, cumpărătorul de bună-credinţă nu
poate cere rezoluţiunea.
7. în situaţia bunului individual determinat care a pierit:

a. la momentul încheierii contractului, parţial, din culpa vânzătorului, cumpărătorul
de bună-credinţă este îndreptăţit să obţină anularea contractului;
b. fortuit, parţial, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul care ştia că
bunul era pierit la momentul vânzării, este îndreptăţit să obţină anularea contractului;
c. în întregime la momentul încheierii contractului, cumpărătorul care ştia că bunul
era pierit la momentul vânzării, este îndreptăţit să obţină nulitatea absolută a contractului.
8. Preţul în materia vânzării:

a. este, asemenea bunului vândut, reglementat expres de dispoziţiile din materia
vânzării, prin norme care prevăd condiţia ca acesta să fie determinat sau determinabil;
b. poate fi stabilit în bani sau în alte bunuri sau prestaţii;
c. atunci când contractul nu conţine elementele în funcţie de care preţul să fie deter-
minat sau determinabil, contractul este nul absolut pentru lipsa preţului.
9. în materia vânzării preţul:

a. poate fi stabilit în bani cumulativ cu alte bunuri ori prestaţii;
b. nu este determinat de persoanele astfel desemnate în termenul stabilit de părţi sau,
în lipsă, în termen de 3 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate,
preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în
camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului;
c. ca regulă generală, dacă preţul nu a fost determinat în termen de 6 luni de la
încheierea contractului, vânzarea este nulă.
10. în materia determinabilităţii preţului:

a. dacă potrivit contractului preţul se determină prin raportare la un factor de
referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, inter-
vine sancţiunea nulităţii absolute;
b. când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea
cuantumului său se ţine seama şi de greutatea ambalajului;
c. când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se
prezumă ca părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.
11. în materia condiţiilor valabilităţii preţului:
a. preţul este serios dacă a fost prevăzut în contract cu scopul de a fi cerut şi plătit în
realitate;
b. nulitatea relativă este sancţiunea aplicabilă contractului de vânzare care are un
preţ fictiv sau, după caz, un preţ derizoriu;
c. preţul este fictiv atunci când există o disproporţie vădită preţului în raport cu
valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
12. în materia preţului:

a. preţul fictiv afectează însăşi caracterul oneros al contractului de vânzare, deoarece
se transferă proprietatea bunului fară a exista un echivalent;
b. preţul derizoriu are ca efect lipsa caracterului sinalagmatic a contractului de
vânzare;
c. atât în cazul preţului derizoriu cât şi în cazul preţului fictiv convenţia părţilor
poate fi valabilă ca o donaţie deghizată.
3. Efectele contractului de vânzare

A. Obligaţia vânzătorului de predare şi de transmitere a proprietăţii bunului
1. Principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate nu operează în

cazul:
a. în care transmiterea proprietăţii nu are loc la momentul realizării acordului de
voinţe, ci ulterior încheierii contractului de vânzare;
b. vânzării sub condiţie rezolutorie;
c. vânzării bunurilor de gen.

a. dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global,
proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, numai dacă
bunurile au fost individualizate;
b. în cazul vânzării după mostră proprietatea se transferă la momentul realizării
acordului de voinţe cu privire la bun;
c. în cazul bunurilor dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului,
transmiterea proprietăţii are loc în momentul individualizării de către vânzător a bunu-
rilor vândute.

a. în cazul vânzării după model proprietatea se transferă la momentul predării către
cumpărător a bunului identic cu modelul, deşi contractul poate fi încheiat doar pe baza
modelului;
b. în cazul vânzării bunurilor viitoare transmiterea proprietăţii are loc la momentul la
care bunul individual determinat a fost predat;
c. în cazul vânzării după mostră contractul se consideră încheiat la momentul
predării către cumpărător a bunului identic cu mostra.
4. în cazul vânzării pe încercate:
a. în cazul în care, prin contractul de vânzare, părţile au prevăzut că bunul vândut
urmează să fie încercat, se prezumă că sa încheiat o vânzare pe încercate;
b. transmiterea proprietăţii are loc la data îndeplinirii condiţiei suspensive;
c. la expirarea unui termen de o lună de la predarea bunului, dacă durata încercării
nu este stabilită de părţi sau prin uzanţe are loc, ca regulă generală, transmiterea
proprietăţii.
5. Vânzării după mostră:

a. este un contract real;
b. se poate încheia doar pe baza mostrei;
c. presupune că proprietatea se transferă la momentul predării către cumpărător a
bunului identic cu mostra.
6. Vânzarea după model:

a. urmează, ca regulă generală, aceleaşi reguli ca şi vânzarea după mostră;
b. are ca efect transmiterea proprietăţii la momentul încheierii contractului;
c. implică încheierea contractului la momentul predării bunului.
7. în cazul vânzării pe gustate:

a. ca regulă generală transmiterea proprietăţii bunului are loc la exprimarea acor-
dului cumpărătorului în sensul că bunul corespunde gusturilor sale la un termen convenit
de părţi sau statornicit prin uzanţe ori, în lipsa acestora, într-un termen de o lună de la
predarea bunului;
b. încheierea contractului se realizează la expirarea termenului, dacă bunul vândut se
află la cumpărător şi acesta nu îţi exprimă dezacordul în termenul convenit de părţi sau
statornicit prin uzanţe ori în cel de o lună după caz;
c. poate implica aplicarea unui termen de 30 de zile asemenea vânzării pe încercate.
a. bunurilor viitoare transmiterea proprietăţii are loc la momentul în care bunul
individual determinat a fost realizat;
b. clauza prin care părţile au prevăzut rezerva proprietăţii vânzătorului până la
achitarea integrală a preţului, operează ca o condiţie suspensivă în favoarea vânzătorului
şi ca o condiţiei rezolutorie în privinţa cumpărătorului;
c. cu rezerva proprietăţii, transmiterea proprietăţii are loc la achitarea integrală a
preţului.
a. în cazul bunurilor dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contratului,
transmiterea proprietăţii are loc în momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute;
b. bunului altuia, una din modalităţile de executare a obligaţiei vânzătorului de a
asigura transmiterea proprietăţii se referă la ipoteza în care adevăratul proprietar confirmă
vânzarea;
c. bunului altuia, adevăratul proprietar poate solicita anularea vânzării astfel
încheiate.
10. în materia vânzării bunului altuia:
a. ca regulă generală, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
dobândirii bunului de către vânzător;
b. în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a asigura transmiterea proprietăţii către cum-
părător, acesta din urmă poate cere anularea contractului de vânzare;
c. dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută
de drept cumpărătorului din momentul ratificării contractului de vânzare de către
proprietar.
a. bunului aflat în coproprietate cumpărătorul poate solicita daune-interese, inclusiv
rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome, chiar dacă ştia la data înche-
ierii contractului că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului;
b. alternative a unor bunuri individual determinate, dacă partea căreia îi aparţine
alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop,
contractul este anulabil la cererea celeilalte părţi;
c. transferul proprietăţii are loc la momentul manifestării opţiunii vânzătorului, dacă
părţile nu au stipulat altceva în privinţa opţiunii, urmând ca în cazul în care unul din cele
două bunuri piere înaintea manifestării opţiunii, cel de-al doilea bun să treacă în pro-
prietatea cumpărătorului, de la data pierii primului.
12. în materia efectelor transmiterii proprietăţii:
a. fructele industriale culese de vânzător între data transferării proprietăţii şi mo -
mentul predării bunului nu se cuvin cumpărătorului ca regulă generală;
b. în ipoteza transferului proprietăţii sub condiţie suspensivă, dacă aceasta se înde-
plineşte, vânzătorul va păstra fructele culese înaintea împlinirii condiţiei, deşi transferul
proprietăţii a operat retroactiv;
13. Res perit debitori în materia riscului pieirii fortuite a bunului în cazul con-
tractului de vânzare presupune că:
a. riscul este suportat de vânzător, debitor al obligaţiei de predare devenite imposibil
de executat, chiar dacă proprietatea a fost transferată cumpărătorului;
b. în cazul pieirii fortuite a bunului, vânzătorul nu poate solicita plata preţului, iar
dacă l-a primit, este obligat să îl restituie cumpărătorului;
c. în cazul bunurilor de gen, dacă acestea pier fortuit până la individualizare,
vânzătorul nu suportă riscul fiind scutit de obligaţia de predare a acestora.
14. Regula res perit creditori în materia suportării riscului pieirii fortuite a
bunului în cazul contractului de vânzare se referă Ia faptul că:
a. cumpărătorul pus în întârziere cu privire la preluarea bunului se va putea libera
chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi în condiţiile în care obligaţia de
predare/preluare s-ar fi executat la timp;
b. cumpărătorul pus în întârziere pentru nepreluarea bunului anterior evenimentului
fortuit care nu a plătit preţul nu va putea fi obligat să mai plătească preţul, dacă va face
dovada că bunul ar fi pierit şi în cazul predării bunului la timp;
15. în materia obligaţiei de predare a bunului vândut:

a. normele juridice au caracter supletiv, asemenea normelor juridice care reglemen-
tează riscul pieirii fortuite a bunului;
b. nu se va reţine, ca regulă generală, portabilitatea obligaţiei;
c. în cazul bunurilor neindividualizate la momentul încheierii contractului obligaţia
de predare se aduce la îndeplinire la domiciliul vânzătorului, dacă părţile nu stabilesc
altfel. ’
16. Ca regulă generală, în materia obligaţiei de predare a bunului vândut:

a. cheltuielile de transport de la locul predării sunt în sarcina vânzătorului;
b. în cazul bunurilor viitoare obligaţia de predare este cherabilă;
c. cheltuielile de predare sunt în sarcina cumpărătorului.
17. în materia obligaţiei de predare a bunului vândut, ca regulă generală:

a. cheltuielile de preluare a bunului sunt în sarcina cumpărătorului;
b. în cazul bunurilor de gen neindividualizate la momentul încheierii contractului
obligaţia de predare este portabilă;
c. dacă, prin contract, vânzătorul nu a acordat un termen în vederea efectuării plăţii,
atunci acesta are un drept de retenţie asupra bunului, până la îndeplinirea obligaţiei de
plată a preţului.
18. Vânzătorul are dreptul să suspende executarea obligaţiei de predare a

bunului:
a. atunci când în contract s-a stipulat un termen pentru plata preţului şi, după
vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil;
b. atunci când garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, chiar dacă, cumpă-
rătorul acordă alte garanţii îndestulătoare că va plătii preţul la termenul stabilit;
c. chiar dacă la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea starea de insolva-
bilitate a cumpărătorului.
19. în caz de neexecutare parţială a obligaţiei de predare (datorată culpei

vânzătorului), cumpărătorul poate:
a. invoca excepţia de neexecutare a contractului, atunci când obligaţiile sunt exigi-
bile, iar părţile au prevăzut simultaneitatea de executare;
b. cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata de penalităţi;
c. să ceară rezoluţiunea sau modificarea preţului atunci când se vinde un imobil
determinat, fară indicarea suprafeţei, pentru un preţ total, pe motiv că suprafaţa este mai
mică decât a crezut.
20. în cazul vânzării:

a. cu un anumit preţ pe unitate de măsură, unei suprafeţe dintr-un teren mai mare, a
cărei întindere sau amplasare nu este determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea
proprietăţii numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute;
b. unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei, dacă în momentul predării se
constată că suprafaţa reală din teren este mai mare decât cea prevăzută în contract, fiind
vorba despre un excedent egal cu a cincisprezecea parte din totalul suprafeţei convenite,
cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului;
c. a unui imobil determinat, fară indicarea suprafeţei, pentru un preţ total vânzătorul
nu poate cere rezoluţiunea pe motiv că suprafaţa este mai mare decât a crezut.
21. în cazul vânzării unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei:

a. ca regulă generală, acţiunea estimatorie este prescriptibilă extinctiv într-un termen
de 6 luni de la data încheierii contractului;
b. acţiunea rezolutorie a cumpărătorului pentru motivul că din cauza diferenţei de
suprafaţă bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat este supusă
unui termen de decădere de 1 an de la data încheierii contractului;
c. dacă suprafaţa reală se constată a fi mai mare decât cea prevăzută în contract,
cumpărătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului dacă excedentul de suprafaţă
constatat depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită.
22. în cazul vânzării unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei:

a. acţiunea estimatorie, pentru reducerea preţului, poate fi intentată într-un termen de
prescripţie de 3 ani de la momentul încheierii contractului dacă suprafaţa reală este mai
mică decât cea menţionată în contract;
b. acţiunea rezolutorie în cazul în care, cu ocazia predării, se constată că suprafaţa
reală din teren este mai mică decât cea menţionată în contract, poate fi cerută de
cumpărător dacă vânzătorul nu are posibilitatea de a-i transmite suprafaţa lipsă egală cu
un sfert din suprafaţa convenită şi chiar dacă terenul poate fi folosit în scopul pentru care
a fost cumpărat;
c. în cazul în care, cu ocazia predării, se constată că suprafaţa reală din teren este mai
mică decât cea menţionată în contract, atunci când cumpărătorul nu cere de la vânzător să
i se transmită suprafaţa convenită, poate solicita o reducere din preţ, cores punzătoare cu
porţiunea de teren ce nu i-a fost transmisă, chiar dacă porţiunea de teren lipsă reprezintă a
unsprezecea parte din suprafaţa de teren convenită.
23. în cazul vânzării a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru
un singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică:
a. se va face compensaţia între valoarea surplusului şi valoarea lipsei;
b. acţiunea pentru suplimentul de preţ se va putea introduce în termenul general de
prescripţie de 3 ani de la data încheierii contractului;
c. acţiunea în rezoluţiune este supusă unui termen de decădere de 1 an de la mo-
mentul încheierii contractului.
24. în cazul vânzării a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru
un singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică:
a. acţiunea rezolutorie este supusă unui termen de prescripţie de 1 an de la momentul
încheierii contractului;
b. acţiunea rezolutorie urmează regulile dreptului comun, spre deosebire de acţiunea
pentru scăderea de preţ;
c. acţiunea pentru suplimentul de preţ, asemenea acţiunii rezolutorii, este supusă
unei reglementări speciale.
25. în materia obligaţiei de conservare a bunului vândut până la predare:
a. neîndeplinirea obligaţiei de conservare va atrage răspunderea vânzătorului, el
urmând să răspundă ca un depozitar cu titlu oneros, pentru cea mai uşoară culpă (culpa
levissima);
b. ca regulă generală, cheltuielile pentru conservarea bunului sunt suportate de
vânzător;
c. culpa vânzătorului în neexecutarea obligaţiei de conservare nu trebuie dovedită.
a. după model, proprietatea se transferă la momentul predării către cumpărător a
bunului identic cu modelul convenit;
b. pe încercate, transmiterea proprietăţii are loc la expirarea unui termen de o lună de
la predarea bunului, dacă durata încercării nu este stabilită de părţi sau prin uzanţe;
c. pe gustate, momentul încheierii contractului se consideră ca fiind în 30 de zile de
la predarea bunului în lipsa unui termen convenit de părţi sau statornicit prin uzanţe cu
privire la exprimarea acordului cumpărătorului în sensul că bunul corespunde gusturilor
sale.
a. arvuna, indiferent dacă este penalizatorie sau confirmatorie, poate consta şi în alte
bunuri fungibile, iar nu doar o sumă de bani;
b. pe gustate, transmiterea proprietăţii bunului are loc la exprimarea acordului
cumpărătorului, în sensul că bunul corespunde gusturilor sale, la un termen convenit de
părţi sau statornicit prin uzanţe ori, în lipsa acestora, într-un termen de o lună de la
predarea bunului;
c. după mostră, contractul poate fi încheiat doar pe baza mostrei, urmând ca pro-
prietatea să fie transferată la momentul predării către cumpărător a bunului identic cu
mostra convenită.
28. în cazul varietăţilor de vânzare:

a. proprietatea se transmite la momentul încheierii contractului în cazul vânzării
cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii;
b. contractul de vânzare, reprezintă acel contract prin care în schimbul unui preţ se
înstrăinează dreptul de a culege o moştenire nedeschisă sau o cotă parte din aceasta;
c. vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţia rezolu-
torie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul
transmis cumpărătorului.

a. pe încercate, transmiterea proprietăţii are loc la expirarea unui termen de o lună
de la predarea bunului, dacă durata încercării nu este stabilită de părţi sau prin uzanţe;
b. proprietatea se transferă la momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunurile nu au fost individualizate, în ipoteza bunurilor vândute în bloc, pentru un preţ
global şi unic;
c. după model, dreptul de proprietate asupra bunului se transferă din patrimoniul
vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului la momentul încheierii contractului, iar nu
la momentul predării către cumpărător a bunului identic cu modelul convenit.

a. ca regulă generală, obligaţia de predare a bunului vândut este cherabilă;
b. unui imobil determinat, cu indicarea suprafeţei, în cazul în care, cu ocazia pre -
dării, se constată că suprafaţa reală din teren este mai mică decât cea menţionată în
contract, cumpărătorul poate, cu îndeplinirea condiţiilor legale, să solicite rezoluţiunea
contractului, într-un termen de prescripţie de 1 an de la încheierea contractului;
c. neîndeplinirea condiţiei de conservare a bunului vândut până la predare atrage
răspunderea vânzătorului inclusiv pentru forma de vinovăţie sub forma culpei
levissima.
B. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evictiunii
1. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii:

a. presupune o tulburare de fapt;
b. ca regulă generală, vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe
cumpărător contra evicţiunii;
c. răspunderea este angajată în temeiul calităţii de fost proprietar a înstrăinătorului
bunului.
2. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii:
a. este solidară în cazul de pluralitate de vânzători;
b. este antrenată şi atunci când terţul invocă un drept de creanţă;
c. presupune că vânzătorul se poate libera de răspunderea pentru evicţiune dovedind
că la data încheierii contractului nu a cunoscut cauza evicţiunii dintr-un motiv ce exclude
culpa sa.
3. în materia obligaţiei vânzătorului de garanţie contra evicţiunii:
a. tulburarea de drept poate fi şi eventuală, iar nu doar actuală sau iminentă;
b. pentru drepturile terţului născute ulterior vânzării, cumpărătorul urmează să
suporte riscul;
c. răspunderea vânzătorului este declanşată inclusiv pentru fapte imputabile lui, ivite
anterior vânzării.
4. în materia obligaţiei vânzătorului de garanţie contra evicţiunii:
a. ce provine din faptul personal al vânzătorului, se poate reţine existenţa unei
tulburări de fapt;
b. cumpărătorul se poate apăra întotdeauna împotriva faptului personal al vânzăto-
rului prin simpla invocare a excepţiei de garanţie;
c. beneficiarii garanţiei pentru evicţiune pot fi numai subdobânditorii cu titlu-oneros
ai bunului.
5. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii presupune că:
a. faptul personal al vânzătorului poate fi anterior contractului, dar ascuns faţă de
cumpărător, sau poate fi ulterior, sau poate fi ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract;
b. în cazul garantării subdobânditorilor subsecvenţi ai bunului, va exista, ca regulă
generală, acelaşi conţinut ca în cazul garanţiei cumpărătorului iniţial;
c. această răspundere nu constă într-o garanţie generală din partea vânzătorului ce se
concretizează într-o obligaţie de a nu face.
6. în cazul în care există un proces pendende, obligaţia de garanţie a vânzătorului
contra evicţiunii presupune că:
a. vânzătorul este de plano exonerat de răspundere dacă nu a fost introdus în proces
de către cumpărător fară a mai fi necesar să dovedească faptul că existau suficiente
apărări care ar fi condus la respingerea cererii terţului;
b. cumpărătorul are, practic obligaţia de a-1 chema în judecată pe vânzător, alături de
el, în procesul prin care terţul evingător invocă drepturi asupra bunului dobândit prin
contractul de vânzare;
c. în această ipoteză, răspunderea pentru evicţiune constă într-o obligaţie de a face a
vânzătorului, iar, în caz de neîndeplinire, va antrena răspunderea acestuia faţă de
cumpărător.
7. în cazul în care evicţiunea s-a produs:
a. vânzătorului îi va reveni o obligaţie de a face, ca natură juridică, asemenea
situaţiei în care evicţiunea este pe cale să se producă;
b. întinderea garanţiei diferă în funcţie de cum cumpărătorul a pierdut dreptul de
proprietate în totalitate sau în parte;
8. întinderea garanţiei în situaţia în care evicţiunea s-a produs, în cazul în care

evicţiunea totală s-a produs poate avea ca efect restituirea:
a. valorii bunului în întregime de la momentul producerii evicţiunii;
b. valorii bunului în întregime de la momentul încheierii contractului de vânzare;
c. preţului în întregime chiar dacă bunul ar avea, la data producerii evicţiunii, o
valoarea mai mică decât cea din momentul vânzării şi independent dacă bunul ar avea, la
data producerii evicţiunii, o valoare mai mică decât cea din momentul vânzării, inde -
pendent dacă această situaţie se datorează neglijenţei cumpărătorului sau forţei majore.
9. întinderea garanţiei în caz de evicţiunea parţială presupune că:

a. cumpărătorul are dreptul de a solicita restituirea unei părţi din preţ proporţională
cu valoarea de care a fost evins;
b. în situaţia în care, cu ocazia predării unui teren, vândut cu indicarea suprafeţei şi a
preţului pe unitatea de măsură, se constată o diferenţă între suprafaţa reală şi cea înscrisă
în contract, cumpărătorul poate solicita vânzătorului o reducere corespunzătoare a
preţului, în raport cu întinderea găsită lipsă;
c. cumpărătorul are dreptul de a fi despăgubit cu valoarea părţii de care a fost evins
socotită momentul producerii evicţiunii.
10. în materia garanţiei în caz de evicţiune parţială:
a. cumpărătorul care, fară a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul
terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau sufi -
ciente motive pentru a împiedica evicţiunea;
b. acţiunea în garanţie pentru evicţiunea consumată (care s-a produs) este o acţiune
patrimonială, supusă prescripţiei extinctive în termenul general de 3 ani, care curge de la
data producerii evicţiunii;
c. angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune este condiţionată de produ-
cerea evicţiunii prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.
11. în materia clauzelor de modificare a garanţiei pentru evicţiune prin con-

venţia părţilor:
a. poate fi prevăzută inclusiv înlăturarea totală a evicţiunii ce provine din fapta unui
terţ;
b. vânzătorul nu poate fi exonerat de obligaţia restituirii preţului, această regulă
urmând a opera inclusiv în cazul în care cumpărătorul a încheiat vânzarea asumându-şi în
mod expres, riscul producerii evicţiunii;
c. vânzătorul va răspunde întotdeauna de evicţiunea cauzată ulterior vânzării ce
decurge prin faptul său personal.
12. în materia clauzelor de modificare a garanţiei pentru evicţiune prin con-
venţia părţilor:
a. vânzătorul va răspunde întotdeauna pentru evicţiune în cazul în care a fost de rea-
credinţă;
b. clauzele de agravare a răspunderii pentru evicţiune sunt permise, fară nicio
restricţie, cât timp sunt prevăzute expres de convenţia părţilor;
c. clauza prin care vânzătorul ar fi exonerat pentru răspunderea pentru evicţiune ce
provine din faptul său personal este de drept lovită de nulitate relativă.
a. în caz de evicţiune totală, vânzătorul de bună-credinţă nu poate fi obligat să
restituie şi sporul de valoare pe care bunul l-a înregistrat până la data evicţiunii, dacă
valoarea bunului vândut a crescut faţă de momentul încheierii contractului, din orice
cauză;
b. acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse este prescriptibilă într-un termen
special de prescripţie de 1 an;
c. în cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare, vânzătorul răscumpărător este
obligat, printre altele, ca în termen de o lună de la data notificării cu privire la opţiunea de
răscumpărare, să consemneze preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului
de vânzare.
C. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor ascunse ale bunului

vândut
1. în general, în materia viciilor:
a. aparente, cumpărătorul este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului de
îndată, sub sancţiunea decăderii din dreptul a mai putea invoca ulterior executarea
necorespunzătoare a obligaţiei de predare pentru acest aspect;
b. vânzătorul are obligaţia de a garanta contra viciilor ascunse numai dacă le-a
cunoscut;
c. pentru a fi atrasă răspunderea vânzătorului este necesar ca viciul ascuns să se
ivească înăuntrul termenului de garanţie.
2. Viciul ascuns:
a. trebuie să apară înăuntrul termenului de garanţie pentru a fi angajată răspunderea
vânzătorului;
b. despre care vânzătorul ar fi trebuit să cunoască existenţa sa, nu va antrena
răspunderea vânzătorului dacă părţile au înlăturat convenţional răspunderea pentru viciile
ascunse;
c. care nu a apărut înăuntrul termenului de garanţie, va avea ca efect, la împlinirea
acestui termen, stingerea obligaţiei de garanţie.
3. în materia viciilor ascunse:
a. dacă părţile prevăd în contract o clauză de înlăturare sau de restrângere a
răspunderii, iar vânzătorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască viciile ascunse, această
clauză este nulă relativ;
b. cumpărătorul poate solicita reducerea corespunzătoare a preţului inclusiv în cazul
viciilor de însemnătate mică;
c. acţiunea redhibitorie este condiţionată sub aspectul admisibilităţii sale de o proce-
dură prealabilă obligatorie, atunci când vânzătorul este de bună-credinţă.
4. în materia dreptului de opţiune al cumpărătorului:
a. se va reţine posibilitatea acestuia de a solicita înlocuirea bunului de gen vândut cu
un bun de acelaşi fel;
b. se va reţine posibilitatea acestuia de a solicita înlăturarea viciilor de către vânzător
sau pe cheltuiala acestuia;
c. instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a
fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune din oficiu o altă măsură decât
cea solicitată de cumpărător.
a. cumpărătorul poate solicita înlocuirea bunului individual determinat cu un alt bun
lipsit de vicii, fară a fi necesar şi acordul vânzătorului;
b. cumpărătorul, înainte de a cere rezoluţiunea vânzării pentru viciile ascunse ale
bunului, sub sancţiunea decăderii din drept, trebuie să urmeze o procedură obligatorie,
care însă vizează numai ipoteza vânzătorului de bună-credinţă;
c. termenul de aducere la cunoştinţa vânzătorului a viciilor ascunse este de două zile
lucrătoare, atunci când cumpărătorul este profesionist, iar bunul este mobil corporal.
a. neinformarea vânzătorului de rea-credinţă într-un termen rezonabil atrage decă-
derea cumpărătorului din dreptul a de solicita rezoluţiunea vânzării;
b. atunci când cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil incorporai,
termenul de aducere la cunoştinţa vânzătorului este de două lucrătoare;
c. acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse, indiferent de măsura care se solicită a
fi dispusă de instanţă, are caracter patrimonial şi personal (drept de creanţă), contractual,
fiind prescriptibilă extinctiv.
a. atunci când vânzătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal,
termenul de aducere la cunoştinţa sa a existenţei viciilor ascunse, de către cumpărător,
este de 2 zile;
b. cumpărătorul trebuie să-ţi justifice alegerea cu privire la măsura selectată;
c. oricare din măsurile prevăzute de lege pot fi obţinute de cumpărător şi în cazul în
care bunul afectat de vicii ascunse este pierdut sau deteriorat, chiar prin forţă majoră.
8. în materia acţiunii în răspundere pentru vicii ascunse:
a. dacă partea nu a descoperit viciul ascuns înăuntrul termenului de garanţie, deşi
acesta se ivise, atunci la expirarea termenului obligaţia de garanţie se stinge;
b. în cazul admiterii acţiunii redhibitorii vânzătorul de bună-credinţă restituie cum-
părătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării;
c. şi în cazul admiterii acţiunii estimatorii vânzătorul de bună-credinţă restituie cum-
părătorului cheltuielile făcute cu prilejul vânzării.
9. Garanţia pentru buna funcţionare a bunului vândut:
a. este datorată în plus şi distinct faţă de garanţia pentru vicii ascunse;
b. implică obligaţia vânzătorului de a repara bunul vândut, ca regulă generală, într-
un termen de maxim 30 de zile de la data la care cumpărătorul a solicitat repararea
bunului;
c. presupune anumite modalităţi de reparare alternative, cumpărătorul putând aleagă
în mod corespunzător şi fără a fi necesar să-şi justifice alegerea.
10. Garanţia pentru buna funcţionare a bunului vândut:
a. implică obligaţia cumpărătorului de a comunica defecţiunea vânzătorului, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie;
b. reprezintă garanţia că bunul are anumite calităţi la momentul predării sale către
cumpărător;
c. implică obligaţia cumpărătorului de a comunica defecţiunea vânzătorului, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie într-un termen rezonabil de la data expirării
termenului de garanţie în cazul în care comunicare nu a fost făcută în termenul de
garanţie, din motive obiective.
a. ca regulă generală, acţiunea estimatorie nu este exclusă în materia viciilor de o
însemnătate mică;
b. vânzătorul nu are obligaţia de a restitui preţul în integralitate, în caz de evicţiune
totală, atunci când cumpărătorul a realizat foloase din deteriorările cauzate bunului;
c. acţiunea redhibitorie este exclusă în cazul vânzătorului de bună-credinţă.
D. Obligaţiile cumpărătorului
1. Obligaţia de plată a preţului:

a. este de esenţa vânzării;
b. este reglementată prin norme juridice supletive;
c. este cherabilă.
2. Locul plăţii:
a. este reprezentat de locul în care bunul se afla la momentul încheierii contractului şi
de îndată ce proprietatea este transmisă, în cazul bunurilor individual determinate;
b. în cazul bunurilor de gen, locul plăţii este acela al domiciliului/sediului vânză-
torului;
c. este dat de domiciliul/sediul debitorului în cazul bunurilor dintr-un gen limitat
individualizate.
3. în materia plăţii:
a. dacă la data încheierii contractului, bunurile se află în tranzit, în lipsa unei
stipulaţii contrare, locul la care se face plata este acela care rezultă din uzanţe;
b. cumpărătorul are obligaţia de a plăti dobânzi asupra preţului din ziua în care a fost
pus în întârziere dacă bunul produce fructe civile;
c. dobânzile în cazul neplăţii preţului încep să curgă din ziua predării bunului în
situaţia în care bunul nu produce fructe, însă procură alte foloase cumpărătorului.
4. Dobânzile în cazul neplăţii preţului:

a. încep să curgă din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe in-
dustriale;
b. încep să curgă din ziua punerii în întârziere, dacă bunul produce fructe naturale;
c. au caracter remuneratoriu în situaţiile menţionate la variantele de răspuns
precedente.
5. în cazul neplăţii preţului dobânzile:

a. încep să curgă din ziua predării bunului dacă bunul produce fructe naturale;
b. încep să curgă din ziua dobândirii proprietăţii dacă bunul produce fructe civile;
c. au caracter reparatoriu în situaţiile menţionate la variantele de răspuns precedente.
6. Dobânzile încep să curgă în cazul neplăţii preţului de la momentul:

a. predării bunului în cazul în care bunul vândut produce fructe civile sau naturale;
b. dobândirii proprietăţii, dacă bunul nu produce fructe, însă procură alte foloase
cumpărătorului;
c. la care operează transferul dreptului de proprietate, dacă bunul produce fructe
industriale.
7. în cazul neplăţii preţului dobânzile încep să curgă din ziua:

a. dobândirii proprietăţii dacă bunul produce fructe civile, naturale sau industriale;
b. scadenţei obligaţiei de plată a preţului şi până la plata efectivă, dacă dobânzile
sunt moratorii;
c. dobândirii proprietăţii, dacă bunul nu produce efecte, însă îi procură alte foloase
cumpărătorului.
8. Suspendarea plăţii preţului:
a. nu poate să intervină atunci când cumpărătorul a cunoscut pericolul evicţiunii;
b. poate fi obţinută de cumpărător chiar dacă vânzătorul oferă o garanţie cores-
punzătoare;
c. poate să intervină şi în cazul în care cumpărătorul nu a cunoscut cauza concretă a
evicţiunii, ci numai pericolul acesteia.
9. în materia garanţiilor privind efectuarea plăţii:

a. vânzătorul beneficiază de un privilegiu asupra bunului vândut unei persoane
fizice, bun dobândit pentru exploatarea unei întreprinderi;
b. în cazul vânzării unui imobil, vânzătorul beneficiază automat, în baza contractului
de vânzare, de o ipotecă legală asupra imobilului vândut până la achitarea preţului;
c. vânzătorul nu beneficiază de un drept de retenţie asupra bunului înstrăinat
până la achitarea preţului de către cumpărător.
10. în materia garanţiilor privind plata preţului:
a. vânzătorul bunului imobil nu beneficiază de o ipotecă legală asupra terenului
vândut, dacă acest bun imobil a fost dobândit de către cumpărătorul persoană fizică în
serviciul unei întreprinderi;
b. vânzătorul bunului mobil vândut unei persoane fizice, beneficiază de un privilegiu
în ceea ce priveşte creanţa sa de plată a preţului chiar dacă bunul mobil a fost dobândit
pentru serviciul unei întreprinderi;
c. vânzătorul are un drept de retenţie asupra bunului mobil sau imobil vândut până la
achitarea preţului de către cumpărător.
11. Plata preţului este garantată prin:
a. privilegiul vânzătorului în cazul bunului mobil vândut unei persoane juridice,
chiar dacă bunul este dobândit pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b. ipoteca legală de care beneficiază vânzătorul atunci când este vândut un bun
mobil;
c. dreptul de retenţie al vânzătorului, în cazul bunului mobil vândut unei persoane
fizice, chiar dacă respectivul bun a fost dobândit pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi.
12. Garantarea plăţii preţului se realizează prin:
a. privilegiul de care beneficiază vânzătorul, în cazul în care bunul mobil este vândut
unei persoane juridice, atunci când aceasta din urmă nu a dobândit bunul în serviciul unei
întreprinderi;
b. ipoteca legală de care beneficiază vânzătorul în cazul vânzării unui imobil până la
achitarea preţului, cu excepţia cazului în care imobilul a fost dobândit de cumpărătorul
persoană fizică pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
c. dreptul de retenţie de care beneficiază vânzătorul, asupra bunului mobil vândut
unei persoane fizice, dacă respectivul bun nu este folosit pentru serviciul sau exploatarea
unei întreprinderi, chiar dacă, în acest caz, vânzătorul mai beneficiază în plus şi de un
privilegiu asupra aceluiaşi bun
13. în materia mijloacelor juridice puse la îndemâna vânzătorului în caz de
neplată a preţului:
a. executarea silită a obligaţiei de plată a preţului este posibilă întotdeauna;
b. dacă vânzătorul a acordat un termen de plată cumpărătorului, iar obligaţia de
predare a bunului este scadentă, cel dintâi poate invoca excepţia de neexecutare cu
condiţia dovedirii insolvabilităţii cumpărătorului;
c. în cazul vânzării de bunuri imobile, cumpărătorul nu este considerat de drept în
întârziere dacă nu plăteşte la termenul stabilit de părţi.
14. Mijloacele juridice puse la îndemâna vânzătorului în caz de neplată a
preţului se referă la faptul că:
a. în cazul în care vânzătorul a acordat un termen de plată cumpărătorului, excepţia
de neexecutare poate fi invocată de cel dintâi atunci când garanţiile care i-au fost acordate
de cumpărător s-au diminuat şi numai dacă nu se acordă de către cumpărător garanţii
îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit;
b. în cazul rezoluţiunii unilaterale cu privire la bunul mobil vândut, vânzătorul poate
ca, în cel mult 15 zile de la data predării bunului mobil, să declare rezoluţiunea şi să ceară
restituirea bunului mobil, numai dacă a pus în prealabil cumpărătorul în întârziere;
c. plata efectuată de cumpărător chiar după expirarea termenului de plată, dar înainte
de a primi declaraţia unilaterală de rezoluţiune a vânzătorului, este valabilă şi împiedică
rezoluţiunea.
15. în materia rezoluţiunii unilaterale a contractului de vânzare ce are ca
obiect:
a. un bun mobil, este necesar să se reţină, printre altele, ca şi condiţie de
admisibilitate, neplata preţului de către cumpărător, precum şi lipsa stipulării unui termen
de plată;
b. un bun imobil, plata efectuată de cumpărător când acesta era deja în întârziere,
înainte de a primi declaraţia unilaterală de rezoluţiune împiedică rezoluţiunea;
c. un bun mobil, este necesar să se reţină, printre altele, ca şi condiţie de admisi-
bilitate, ca bunul mobil să se afle în posesia cumpărătorului şi să nu fi suferit
transformări.
16. în materia rezoluţiunii unilaterale a contractului de vânzare ce are ca
obiect:
a. un bun mobil, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data transferului
dreptului de proprietate, fară a fi necesară punerea în întârziere a cumpărătorului, să
declare rezoluţiunea şi să ceară restituirea bunului mobil vândut;
b. un imobil, cumpărătorul este considerat de drept în întârziere dacă nu plăteşte la
termenul stabilit de părţi;
c. un imobil, efectele rezoluţiunii faţă de terţi (inclusiv succesorii cu titlu particular ai
cumpărătorului) se produc în condiţiile referitoare la termenele de exercitare şi efectele
admiterii acţiunii în rectificare, adică numai în condiţiile în care faţă de aceştia poate fi
admisă o acţiune în rectificarea drepturilor pe care le-au dobândit.
17. Cumpărătorul:
a. este de drept în întârziere, în cazul bunurilor mobile, cu privire la obligaţia de plată
a preţului şi de preluare a bunurilor, dacă la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a
preluat bunul;
b. nu este de drept în întârziere, în cazul vânzării de bunuri imobile, dacă nu plăteşte
la termenul stabilit de părţi;
c. este de drept în întârziere în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau
deselor schimbări de valoare, în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în
termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit.
18. în materia obligaţiei cumpărătorului de a prelua bunul de la vânzător:
a. cumpărătorul este de drept în întârziere în cazul bunurilor mobile supuse
deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, în privinţa preluării lor, atunci când a
solicitat predarea, fară să fi plătit preţul;
b. dacă vânzătorul este cel care nu şi-a executat obligaţia de predare, iar contractul
are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, cumpărătorul are posibilitatea de a
cumpăra direct bunuri de acelaşi gen, pe cheltuiala vânzătorului;
c. dacă bunul este mobil şi cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de preluare sau de
plată, vânzătorul poate să vândă bunul prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent în
cazul acelor bunuri care se vând în mod uzual pe bursă, la târguri etc., de către o persoană
autorizată de lege pentru asemenea acte.
19. în materia obligaţiei cumpărătorului de a prelua bunul de la vânzător:

a. dacă vânzătorul este cel care nu şi-a executat obligaţia de predare, iar contractul
are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, cumpărătorul are posibilitatea de a
cumpăra, printr-o persoană autorizată, bunuri de acelaşi gen, pe cheltuiala vânzătorului, în
acest caz cumpărătorul având dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă
cheltuielile achiziţionării bunului şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi daune-
interese, dacă este cazul;
b. dacă bunul este mobil şi cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de preluare sau de
plată, vânzătorul poate să depună lucrul vândut într-un depozit, pe cheltuiala proprie şi la
dispoziţia cumpărătorului;
c. dacă bunul este mobil şi cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de preluare sau de
plată, vânzătorul poate să vândă bunul prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent în
cazul acelor bunuri care se vând în mod uzual pe bursă, la târguri etc., de către o persoană
autorizată de lege pentru asemenea acte, păstrând dreptul în acest caz la plata diferenţei
dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.
20. în materia obligaţiei cumpărătorului de a suporta cheltuielile vânzării:

a. normele juridice care reglementează această obligaţie sunt supletive;
b. cheltuielile privind predarea şi transportul bunului de la locul executării obligaţiei
de predare sunt în sarcina cumpărătorului;
c. cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului, precum şi cheltuielile cu
privire la încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
21. în cazul contractului de vânzare:

a. preţul este serios atunci când a fost prevăzut în contract cu scopul de a fi cerut şi
plătit în realitate;
b. atunci când se vinde un imobil determinat, fară indicarea suprafeţei, pentru un preţ
total, nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu pot cere rezoluţiunea ori modificarea preţului
pe motiv că suprafaţa este mai mică ori mai mare decât au crezut;
c. vânzătorul are un drept de retenţie asupra bunului înstrăinat până la achitarea
preţului de către cumpărător.
22. în materia obligaţiilor care incumbă părţilor contractului de vânzare:

a. în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu
privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nu a plătit preţul şi nici nu a
preluat bunul;
b. ca regulă generală, cheltuielile pentru preluarea şi transportul bunului de la locul
executării obligaţiei de predare sunt în sarcina vânzătorului;
c. în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de
valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu
le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit.

a. în cazul vânzării a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia şi pentru un
singur preţ, acţiunea în rezoluţiune, în măsura în care este admisibilă, este supusă unui
termen de decădere de 1 an, de la data încheierii contractului;
b. dreptul convenţional de preemţiune are caracter intuitu personae;
c. preţul fictiv atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare.
4. Varietăti de vânzare
9
1. în materia vânzării cu plata preţului în rate:

a. proprietatea se transmite cumpărătorului la data achitării ultimei rate din preţ;
b. riscul pieirii fortuite a bunului se transferă către cumpărător încă de la momentul
predării bunului, chiar dacă predarea s-a realizat înainte de achitarea ultimei rate din preţ;
c. neplata unei rate egale cu o optime din preţ dă dreptul vânzătorului să ceară
rezoluţiunea.
2. în materia vânzării cu plata preţului în rate:

a. vânzătorul poate, să reţină, pe lângă eventualele daune-interese şi o compensaţie
echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător pentru perioada scursă;
b. normele juridice sunt ca regulă generală supletive;
c. părţile nu pot conveni ca în caz de rezoluţiune sumele încasate de vânzător cu titlu
de rate să nu mai fie restituite cumpărătorului.
A
3. In cazul varietăţilor de vânzare:

a. clauza prin care părţile convin ca în caz de rezoluţiune sumele încasate de
vânzător cu titlu de rate să nu mai fie restituite cumpărătorului, reprezintă o clauză
penală, instanţa având posibilitatea de a dispune reducerea acesteia în condiţiile legii;
b. contractul de vânzare a unei moşteniri reprezintă contractul prin care, în schimbul
unui preţ, se înstrăinează dreptul de a culege o moştenire nedeschisă sau o cotă din
aceasta;
c. obiectul contractului în cazul vânzării unei moşteniri este reprezentat de o univer-
salitate sau o parte din aceasta.
4. în cazul vânzării unei moşteniri:

a. vânzarea unei moşteniri nedeschise este lovită de nulitate relativă, inclusiv în
situaţia în care ar exista consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba;
b. trebuie respectată forma autentică sub sancţiunea nulităţii;
c. în principiu, vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător numai în ce priveşte
calitatea sa de moştenitor, iar nu şi în privinţa bunurilor care compun masa succesorală.
5. în materia vânzării unei moşteniri:
a. ca regulă generală, răspunderea vânzătorului este reglementată prin norme juridice
cu caracter supletiv;
b. părţile pot stipula expres prin contract bunurile din moştenire asupra cărora cum-
părătorul dobândeşte drepturi, situaţie în care vânzătorul va răspunde pentru lipsa sau
inexistenţa acestora;
c. părţile nu pot înlătura expres garanţia pentru calitatea de moştenitor a vânzătorului.
6. în materia vânzării unei moşteniri:

a. în privinţa bunurilor de familie care nu au o valoare semnificativă din punct de
vedere patrimonial, dar au o valoare afectivă pentru vânzător, operează prezumţia că
acestea nu sunt cuprinse în obiectul contractului de vânzare a unei moşteniri;
b. atunci când bunurile de familie au o valoare însemnată, vânzătorul care nu şi le-a
rezervat expres datorează cumpărătorului valoarea lor de la data vânzării;
c. ca regulă generală, cumpărătorul este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele
plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi pentru sumele
pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă, vânzătorul rămânând răspunzător şi
continuând să suporte in solidum cu cumpărătorul datoriile moştenirii vândute.
7. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare:

a. reprezintă o vânzare afectată de o condiţie rezolutorie;
b. poate avea ca efect un termen de răscumpărare mai mare de 5 ani;
c. are ca efect în cazul exercitării opţiunii de răscumpărare, obligarea vânzătorului de
a restitui către cumpărător cheltuielile pentru ridicarea şi transportul bunului, cheltuielile
necesare, precum şi cele utile.
8. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare:

a. presupune condiţia rezolutorie a exercitării opţiunii de răscumpărare de către
cumpărător;
b. presupune că, exercitarea opţiunii de răscumpărare are ca efect, printre altele,
restituirea cheltuielilor utile, numai în limita sporului de valoare;
c. presupune că, în cazul în care cumpărătorul nu exercită opţiunea în termenul
stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar
dreptul vânzătorului se consolidează.
9. în materia vânzării cu opţiune de răscumpărare:
a. în termen de 2 luni de la data notificării, vânzătorul răscumpărător este obligat,
printre altele, să consemneze preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de
vânzare, la dispoziţia cumpărătorului sau a terţului subdobânditor, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a răscumpăra bunul;
b. dacă vânzătorul răscumpără bunul, proprietatea dobândită de cumpărător este
desfiinţată cu efecte ex tune;
c. dacă vânzătorul nu îşi exercită dreptul de răscumpărare în termenul convenit,
dreptul de proprietate se consolidează, cu efect retroactiv, în patrimoniul cumpărătorului.
10. în materia efectelor vânzării cu opţiune de răscumpărare:
a. vânzarea urmează efectele unui contract afectat de o condiţie rezolutorie;
b. proprietatea este transmisă cumpărătorului încă de la momentul încheierii
contractului, însă existenţa dreptului de proprietate, în privinţa dobânditorului, depinde de
îndeplinirea condiţiei rezolutorii, în termenul convenit de părţi (cel mult 49 de ani);
c. vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării
opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 5 ani din
momentul exercitării.
11. în cazul în care vânzarea cu opţiune de răscumpărare are ca obiect o cotă
dintr-un bun:
a. partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul, dacă acesta nu şi-a exercitat încă
opţiunea;
b. vânzătorul este obligat să îşi exercite opţiunea de răscumpărare în cadrul parta-
jului iniţiat de către ceilalţi coproprietari, sub sancţiunea de a fi decăzut din dreptul de
opţiune, chiar şi atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului;
12. în materia varietăţilor de vânzare:
a. în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii, neplata unei rate
egale cu o optime din preţ dă dreptul vânzătorului să ceară rezoluţiunea;
b. în cazul vânzării unei moşteniri, în principiu, vânzătorul este răspunzător numai în
ceea ce priveşte calitatea sa de moştenitor nu şi în privinţa bunurilor ce compun masa
succesorală;
c. în cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare este valabil termenul de opţiune de
răscumpărare de 10 ani.
13. în materia varietăţilor de vânzare:
a. vânzarea cu opţiune de răscumpărare este un contract afectat de o condiţie
rezolutorie;
b. în cazul vânzării unei moşteniri, vânzătorul care nu şi-a rezervat expres bunurile
de familie care au o valoare însemnată datorează cumpărătorului valoarea lor de la data
vânzării;
c. în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii, riscul pieirii
fortuite este preluat de cumpărător înainte ca acesta să dobândească proprietatea bunului.
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
1. Caracterele juridice şi condiţiile de validitate

ale contractului de locatiune 9
1. Contractul de locaţiune:
a. este ca regulă generală un contract consensual;
b. poate fi cu titlu gratuit;
c. poate avea caracter uno ictu atunci când chiria se plăteşte anticipat printr-un singur
act de plată, pentru întreaga perioadă de folosinţă a bunului.
2. Ca natură juridică, contractul de locaţiune este:
a. un act juridic de dispoziţie, atunci când are o durată de 5 ani;
b. un act de administrare atunci când bunul este stăpânit în coproprietate, iar durata
este de 3 ani sau mai mare;
c. un act de administrare atunci când contractul se încheie în mod valabil cu acordul
coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi, dacă obiectul contractului este
reprezentat de un bun aflat în coproprietate.
3. în materia capacităţii părţilor cerută pentru încheierea valabilă a contrac-
tului de locaţiune:
a. părţile trebuie să aibă capacitatea cerută pentru acte juridice de administrare,
pentru locaţiunea încheiată pentru o durată de până la 5 ani inclusiv;
b. dacă locaţiunea este încheiată pe o durată de 5 ani, părţile trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, o astfel de locaţiune fiind considerată un act juridic de
dispoziţie;
c. afară de cazurile în care prin norme speciale se dispune altfel, persoanele care au
capacitatea de a încheia doar acte de administrare vor putea încheia o locaţiune pentru o
durată de maxim 5 ani.
4. în materia capacităţii părţilor cerută pentru încheierea valabilă a contrac-
tului de locaţiune, poate avea calitatea de:
a. locator un minor cu vârsta de 14 ani;
b. locator nudul proprietar minor de 14 ani; '
5. în materia condiţiilor de validitate ale contractului de locaţiune:
a. nu sunt reglementate incapacităţi speciale;
b. în cazul bunului aflat în coproprietate, locaţiunea pe o durată de maxim 3 ani
poate fi încheiată, ca orice act de administrare, cu acordul majorităţii coproprietarilor;
c. în ipoteza în care locaţiunea se doreşte a fi încheiată pentru o durată mai mare de 3
ani, este necesar acordul tuturor coproprietarilor bunului, locaţiunea fiind asimilată, sub
acest aspect unui act de dispoziţie.
6. în materia condiţiilor de validitate ale contractului de locaţiune:
a. chiria nu poate fi stabilită şi în orice alte bunuri sau prestaţii
b. durata maximă a locaţiunii este de maxim 50 de ani dacă părţile nu stipulează un
Contractul de locaţiune 223
termen mai lung;
c. în cazul în care locaţiunea este încheiată pentru o durată de 3 ani, nu este necesar
acordul tuturor coproprietarilor, atunci când obiectul locaţiunii este dat de bunul aflat în
coproprietate.
7. în situaţia în care durata locaţiunii nu a fost stabilită de părţi şi acestea nu şi-
au manifestat intenţia de a contracta pe o durată nedeterminată şi nici nu există
uzanţe în acest sens, legea prezumă că locaţiunea s-a încheiat pentru o durată:
a. de 1 an, în cazul locuinţelor nemobilate, contractul putând înceta în acest caz prin
denunţare unilaterală;
b. de 6 luni, în cazul spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist, con-
tractul neputând înceta în acest caz prin denunţare unilaterală;
c. pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul
bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate, contractul
neputând înceta în acest caz prin denunţare unilaterală.
8. în materia formei contractului de locaţiune:
a. contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost
înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică reprezintă
titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract
sau, în lipsa acestora, prin lege;
b. cu privire la obligaţia de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe
durată determinată şi constatat prin înscris autentic (chiar neînregistrat la organele
fiscale) sau prin înscris sub semnătură privată care a fost înregistrat la organele fiscale
constituie titlu executoriu la expirarea termenului;
c. în cazul locaţiunii făcute fără determinarea duratei, cu privire la obligaţia de
restituire a bunului la împlinirea termenului de preaviz, contractul de locaţiune constatat
prin înscris autentic, dar neînregistrat la organele fiscale nu constituite titlu executoriu cu
privire la această obligaţie.
a. este un contract consensual, spre deosebire de contractul de întreţinere;
b. care trebuie executat pentru o durată de 5 ani este considerat ca fiind un act juridic
de dispoziţie;
c. se poate încheia şi cu titlu gratuit.
a. încheiat pe o durată de 3 ani şi care are ca obiect bunul aflat în coproprietate,
reprezintă un act juridic de administrare;
b. încheiat pe o durată de 5 ani şi care are ca obiect bunul aflat în coproprietate, nu
este asimilat, sub aspectul naturii sale juridice, actului de dispoziţie;
c. poate avea o durată maximă de 49 de ani, chiar dacă părţile stipulează un termen
mai lung.
11. în materia locaţiunii:
a. bunul aflat în coproprietate poate face obiectul unei locaţiuni pe o durată de
maxim 3 ani, dacă există acordul majorităţii coproprietarilor;
b. durata maximă a locaţiunii este de 50 de ani, chiar dacă părţile stipulează un
termen mai lung;
c. dacă în contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să con-
tracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată:
pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate.
12. în cazul contractului de locaţiune fară durată determinată dacă în contract

părţile nu au arătat durata locaţiunii, fară a-şi fi dorit să contracteze pe o durata
nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată:
a. pentru un an, în cazul locuinţelor mobilate;
b. pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul
bunurilor mobile;
c. pentru un an, în cazul spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist.
2. Efectele contractului de locaţiune şi încetarea contractului

de locaţiune
»
1. Locatorul:
a. nu are obligaţia de a efectua reparaţiile locative la momentul predării;
b. în caz de nerealizare a reparaţiilor care cad în sarcina sa, deşi a fost înştiinţat
despre necesitatea lor, datorează dobânzi cu privire la sumele avansate de locatar în acest
scop, de la momentul la care a fost pus în întârziere;
c. în situaţia în care există urgenţă în efectuarea reparaţiilor care cad în sarcina sa,
poate fi înştiinţat de locatar după începerea lucrărilor, situaţie în care dobânzile avansate
vor fi datorate de la data înştiinţării.
2. în materia obligaţiei locatorului de garanţie pentru viciile bunului dat în

locaţiune:
a. în principiu, locatorul nu răspunde pentru viciile aparente existente la momentul
încheierii contractului şi pe care locatarul nu le-a comunicat cu ocazia predării bunului;
b. locatorul nu răspunde pentru viciile ascunse care s-au ivit în cursul locaţiunii;
c. dacă, în urma verificării bunului, locatarul nu reclamă viciile aparente fară întâr-
ziere, se consideră executată obligaţia locatorului de a preda bunul în stare corespun-
zătoare utilizării lui, chiar dacă viciile aparente ar prejudicia viaţa, sănătatea şi integri -
tatea corporală a locatarului, considerându-se că acesta din urmă a închiriat pe riscul său
propriu.
3. în materia efectelor garanţiei pentru viciile bunului dat în locaţiune, locatarul

poate:
a. să solicite o scădere proporţională a chiriei, dacă viciile nu sunt înlăturate de
locator în cel mai scurt termen;
b. să solicite rezilierea contractului, dacă viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi
cunoscut, nu ar fi luat bunul în locaţiune;
c. să solicite daune-interese, atunci când viciile produc un prejudiciu, deşi locatorul
dovedeşte că nu a cunoscut viciile, iar potrivit împrejurărilor nu era dator să le cunoască.
4. în materia obligaţiei locatorului de a asigura locatarului liniştita şi utila
folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii:
a. în cazul în care bunul dat în locaţiune nu corespunde criteriilor de calitate con-
venite de părţi, urmează să se aplice aceleaşi reguli ca cele pentru viciile ascunse;
b. locatorul nu garantează pentru tulburările de fapt cauzate prin fapta unui terţ care
nu pretinde vreun drept asupra lucrului;
c. locatarul are posibilitatea de a introduce acţiunea posesorie şi împotriva loca-
torului pentru tulburările de fapt pe care acesta din urmă le cauzează celui dintâi.
/v
5. In materia obligaţiei locatorului de a asigura locatarului liniştita şi utila

folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii:
a. locatorul garantează pentru tulburările de fapt cauzate de terţi, începute înaintea
predării bunului şi care îl împiedică pe locatar să preia;
b. garanţia pentru tulburările de drept este datorată de locator împotriva oricărui terţ
care pretinde un drept asupra bunului dat în locaţiune, chiar în lipsa unei tulburări de fapt
din partea terţului;
c. locatarul păstrează dreptul la daune-interese dacă, la încheierea contractului,
cunoştea cauza de evicţiune.
A
6. In materia obligaţiilor locatarului:

a. în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de ridicare a lucrului este cherabilă;
b. în lipsă de uzanţe şi de stipulaţie contrară, chiria se plăteşte în avans pentru toată
durata contractului, dacă durata locaţiunii este de 2 luni;
c. în caz de neplată a chiriei în condiţiile stabilite, locatorul poate opta pentru invo-
carea excepţiei de neexecutare în cazul în care chiria trebuia plătită anticipat şi bunul încă
nu a fost predat.
A
7. In situaţia în care durata locaţiunii nu a fost stabilită de părţi şi acestea nu şi-

au manifestat intenţia de a contracta pe o durată nedeterminată şi nici nu există
uzanţe în acest sens:
a. în cazul locuinţelor nemobilate, ca regulă generală, chiria se plăteşte în prima zi
lucrătoare a fiecărei luni;
b. în cazul locuinţelor mobilate, chiria urmează să se plătească în prima zi lucrătoare
a fiecărui trimestru, dacă unitatea de timp corespunzătoare pentru care s-a calculat chiria
este egală cu 2 ani;
c. în cazul spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist, dacă nu există
nicio stipulaţie în acest sens, chiria se plăteşte în avans pe toată durata contractului.
8. în materia contractului de locaţiune:
a. pe parcursul executării contractului, reparaţiile locative sunt în sarcina locatorului;
b. dacă reparaţiile durează 10 zile, chiria va fi scăzută proporţional cu timpul şi cu
partea bunului de care locatarul a fost lipsit;
9. Obligaţia de restituire a bunului la momentul încetării contractului presu-
pune că:
a. bunurile mobile se restituie la locul unde se află la momentul încetării con-
tractului;
b. în cazul îmbunătăţirilor efectuate de locatar, fără a avea acordul prealabil al
locatorului, cel dintâi nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie asupra bunului,
dacă a fost de rea-credinţă;
c. bunurile mobile se restituie la locul unde se aflau la momentul încheierii con-
tractului.
10. în general, în materia contractului de locaţiune:
a. locatorul poate opta pentru a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate
asupra bunului fără a plăti despăgubiri, dacă locatarul a fost de rea-credinţă atunci când a
realizat îmbunătăţirile;
b. nu se va reţine caracterul intuitu personae;
c. interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune.
11. în materia sublocaţiunii:
a. interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda locaţiunea;
b. în cazul neplăţii chiriei către locatarul principal, sublocatarul poate opune loca-
torului plata anticipată a chiriei pe care a efectuat-o către locatarul principal, în cazul în
care locatorul îl urmăreşte pe locatarul principal pentru neplata chiriei;
c. sublocatarul poate opune locatorului cesiunea creanţei care are ca obiect chiria
datorată în temeiul sublocaţiunii, în cazul în care locatorul îl urmăreşte pe locatarul
principal pentru neplata chiriei.
12. Cesiunea contractului de locaţiune:
a. reprezintă un contract nou de locaţiune, asemenea sublocaţiunii;
b. nu reprezintă un contract nou de locaţiune, spre deosebire de tacita relocaţiune;
c. reprezintă un contract nou de locaţiune asemenea sublocaţiunii şi spre deosebire de
tacita relocaţiune.
13. în materia cesiunii contractului de locaţiune:
a. consimţământul cocontractantului (cedat, în speţă, al locatorului) este nu numai
prealabil, ci şi tacit;
b. cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din
contractul de locaţiune, dispoziţiile legale privind cesiunea contractului aplicându-se în
mod corespunzător;
14. Acţiunea în restituirea bunului întemeiată pe contractul de locaţiune
încheiat:
a. în formă autentică urmează a fi respinsă;
b. prin act sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent urmează a
fi respinsă;
15. Tacita relocatiune:
’*
a. reprezintă o prelungire a contractului de locaţiune iniţial;
b. produce efecte pentru o perioadă nedeterminată;
c. presupune că garanţiile oferite iniţial nu se menţin.
16. în materia încetării contractului de locaţiune:
a. în cazul desfiinţării titlului locatorului, locaţiunea continuă cel mult 5 ani de la
data desfiinţării titlului locatorului, dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea
contractului;
b. dacă părţile au convenit expres că locaţiunea încetează în caz de înstrăinare a
bunului închiriat, locaţiunea încetează, însă rămâne opozabilă dobânditorului pentru un
termen de trei ori mai mare decât termenul de preaviz, chiar şi după ce locatarul a fost
notificat despre înstrăinare;
c. dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat şi părţile nu au convenit în contractul de
locaţiune că acesta încetează în caz de înstrăinare, locaţiunea este opozabilă dobân-
ditorului, în cazul bunurilor mobile care nu sunt supuse unor formalităţi de publicitate,
dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului, deşi nu se afla în posesia sa.
17. în materia încetării contractului de locaţiune:
a. locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului;
b. în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa
contractul în termen de 30 de zile de la data la care au luat la cunoştinţă de moartea
locatarului şi existenţa locaţiunii;
a. interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda locaţiunea;
b. locaţiunea continuă cel mult 6 luni de la data desfiinţării titlului locatorului, cu
condiţia ca locatarul să fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului;
c. interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune.
a. ca regulă generală, obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse a locatorului nu
există atunci când viciul ascuns care micşorează folosinţa bunului nu exista la momentul
b. cesiunea contractului de locaţiune este un contract nou de locaţiune, prin care se
realizează substituirea unui terţ în raporturile născute din contractul de locaţiune
preexistent;
c. locaţiunea continuă cel mult un an de la data desfiinţării titlului locatorului, cu
condiţia ca locatarul să fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
a. dacă reparaţiile urgente durează 7 zile, chiria va fi scăzută proporţional cu timpul
şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit;
b. în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa
contractul în termen de 2 luni de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatorului
şi existenţa locaţiunii;
c. tacita relocaţiune nu constituie o prelungire a contractului de locaţiune iniţial, ci un
nou contract de locaţiune, care însă va fi pe o durată nedeterminată.
a. sublocaţiunea nu este un contract de locaţiune distinct;
b. cesiunea contractului de locaţiune nu este un nou contract de locaţiune;
c. tacita relocaţiune, nu reprezintă un nou contract de locaţiune.
CAPITOLUL III CONTRACTUL DE MANDAT
1. Mandatul cu reprezentare
1. Mandatul cu titlu gratuit:
a. se prezumă a fi cu titlu gratuit atunci când este încheiat între două persoane fizice;
b. este un contract unilateral;
c. se încheie, ca regulă generală, în formă autentică.
2. Contractul de mandat:
a. fară reprezentare, poate fi reprezentat prin contractul de consignaţie;
b. cu reprezentare, se prezumă a fi cu titlu oneros între profesionişti;
c. trebuie încheiat în formă scrisă, ad validitatem, atunci când valoarea actului
juridic care trebuie încheiată de mandatar are o valoare mai mare de 250 lei.
3. în materia contractului de mandat cu reprezentare:
a. mandatul se consideră acceptat expres în absenţa unui refuz neîntârziat, în cazul
mandatului care priveşte acte a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului
ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului;
b. pot reprezenta obiectul mandatului şi actele materiale;
c. dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de
la încheierea lui.
4. Contractul de mandat cu reprezentare:

a. poate avea ca obiect şi încheierea unui testament;
b. nu poate avea ca obiect actele materiale de curierat;
c. poate avea ca obiect şi predarea materială a bunurilor.
5. în materia contractului de mandat:

a. mandatul special poate fi dat şi pentru alte acte juridice expres determinate care nu
sunt acte de dispoziţie;
b. obligaţia de a executa mandatul poate fi calificată ca fiind o obligaţie de rezultat,
dacă astfel au stabilit părţile în cuprinsul clauzelor contractuale;
c. niciuna dintre cele două variante de răspuns anterior menţionate nu este corectă.
6. în cazul mandatului cu reprezentare:

a. dacă mandatul este cu titlu oneros culpa sa în neexecutarea obligaţiilor se apre-
ciază levis in concreto;
b. dacă mandatul este cu titlu gratuit culpa sa în neexecutarea obligaţiilor se apre-
ciază levis in abstracto;
c. niciuna dintre cele două variante anterioare nu este corectă.
7. Cu privire la obligaţia de conservare a mandatarului:
a. în privinţa sumelor de bani întrebuinţate în folosul său, de către mandatar, la fel ca
şi în cazul sumelor încasate în contul mandantului, dar nefolosite, mandatarul datorează
dobânzi din ziua în care a fost pus în întârziere;
b. dobânzile menţionate la varianta „a” au natură remuneratorie (în sensul de fructe
civile);
c. în lipsa unei clauze penale, cuantumul dobânzilor menţionate la varianta „a” va fi
echivalent cu cel al dobânzii egale.
/V
8. In legătură cu depăşirea puterilor încredinţate prin mandat:

a. contractul încheiat de reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul
este lovit de nulitate absolută atunci când conflictul era cunoscut de contractant la data
b. contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil la
cererea reprezentatului, ca regulă generală;
c. niciuna dintre cele două variante de răspuns anterior menţionate nu este corectă.
9. In cazul răspunderii mandatarului pentru substituirea sa cu o altă persoană

în executarea mandatului:
a. cu titlu gratuit, când substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul
răspunde ca un bonus pater familias pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o;
b. dacă alegerea persoanei substituitului este făcută cu acordul mandantului, man-
datarul nu răspunde pentru alegerea acestuia;
c. în toate cazurile, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care
mandatarul şi-a substituit-o.
10. în materia contractului de mandat cu reprezentare:

a. substituitul nu are acţiune directă împotriva mandantului, ci doar împotriva man-
datarului, afară de cazul în care mandantul a autorizat substituirea cu o anumită persoană
(respectiv cu substituitul), caz în care substituitul se va putea îndrepta totuşi împotriva
mandantului pe temeiul acţiunii directe;
b. dacă mandantul nu au autorizat substituirea mandatarului de către o altă persoană,
substituitul nu are o acţiune directă împotriva mandantului, la fel ca şi în cazul în care
mandantul a autorizat substituirea, dar fară a indica persoana substituitului;
c. mandatarii vor răspunde divizibil faţă de mandant, dacă s-au obligat să lucreze
împreună.
11. Cu privire la obligaţiile mandantului se va reţine că:

a. mandantul trebuie să restituie mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de
acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente
care încep să curgă din ziua punerii în întârziere a mandatarului;
b. în caz de pluralitate cumulativă atât de mandanţi cât şi de mandatari, aceştia din
urmă răspund solidar faţă de fiecare mandant şi fiecare mandant va răspunde solidar faţă
de fiecare mandatar;
c. pentru garantarea tuturor creanţelor mandatarului împotriva mandantului izvorâte
din mandat, mandatarul va beneficia de un privilegiu asupra bunurilor primite cu ocazia
executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
12. în materia mandatului cu reprezentare:
a. mandantul nu este ţinut pentru actele juridice încheiate de mandatar cu depăşirea
împuternicirii, cu excepţia situaţiei în care le confirmă;
b. mandantul poate revoca oricând mandatul numai în măsura în care mandatul nu a
fost declarat irevocabil;
c. mandatul autentic dat unui mandatar se revocă prin împuternicirea verbală ulte-
rioară dată unei alte persoane.
a. în cazul efectelor revocării, încetează puterea de reprezentare a mandatarului
pentru viitor, iar actele anterioare ale acestuia se desfiinţează retroactiv;
b. în situaţia în care mandatarul a încheiat acte juridice cu depăşirea împuternicirii,
dacă mandantul ratifică actele, efectele acestora se vor produce de la data ratificării;
c. deşi se va reţine caracterul intuitu personae al contractului, mandatarii sau moşte-
nitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întâr-
zierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi.
a. incapacitatea mandantului nu atrage ca regulă generală încetarea contractului de
mandat;
b. împuternicirea dată mai multor mandatari obligaţi să lucreze împreună încetează
chiar şi atunci când cauza încetării îl priveşte numai pe unul dintre ei;
c. mandatarul nu trebuie să predea procura, în sensul de instrumentum probationis, la
încetarea contractului de mandat.
a. cu reprezentare încheiat între două persoane fizice, nu operează o prezumţie de
gratuitate;
b. fară reprezentare, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profe -
sionale se prezumă a fi cu titlu oneros;
c. se va reţine caracterul intuitu personae, indiferent dacă mandatul este cu repre-
zentare sau fară reprezentare.
a. cu privire la sumele de bani care se cuveneau mandantului, mandatarul datorează
dobânzi din ziua în care a fost pus în întârziere, dacă a întrebuinţat aceste sume de bani în
propriul său folos;
b. obligaţia de conservare a bunurilor care au fost primite în paza juridică, cu ocazia
executării mandatului, de mandatar de la mandant, poate implica şi culegerea fructelor;
c. pentru sumele încasate în contul mandantului, dar nefolosite, mandatarul dato-
rează dobânzi din ziua în care le-a încasat.
a. dacă mandatul este între două persoane fizice, ca regulă generală, culpa manda-
tarului în neexecutarea mandatului se apreciază levis in abstracto;
b. pentru sumele de bani întrebuinţate în folosul său, mandatarul datorează atât plata
sumei, cât şi dobânzi de natură reparatorie, iar nu de natură remuneratorie;
c. dacă mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale, ca
regulă generală, culpa mandatarului în neexecutarea mandatului se apreciază levis in
concreto.
18. în cazul contractului de mandat, în situaţia răspunderii mandatarului

pentru substituirea sa cu o altă persoană în executarea mandatului, ca regulă
generală:
a. mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a
substituit-o;
b. substituitul nu are o acţiune directă împotriva mandantului, ci doar împotriva
mandatarului, în temeiul raporturilor juridice directe;
c. dacă mandantul a autorizat substituirea cu o anumită persoană, substituitul nu se va
putea îndrepta împotriva mandantului pe temeiul acţiunii directe.

a. pot forma obiect al mandatului actele materiale de curierat;
b. este necesar un mandat special pentru încheierea actelor de grevare;
c. dispoziţiile referitoare la contractul cu sine însuşi nu se aplică şi dublei repre -
zentări.

a. atunci când alegerea persoanei substituitului este făcută cu acordul mandantului,
mandatarul nu va răspunde pentru alegerea persoanei substituitului;
b. când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o
afacere comună, fiecare dintre acestea răspunde indivizibil faţă de mandatar de toate
efectele mandatului;
c. în cazul pluralităţii de mandanţi, pentru revocarea mandatului este suficient
acordul majorităţii mandanţilor.
21. în cazul contractului de mandat:

a. cu reprezentare, actele materiale de predare a bunurilor pot constitui obiect al
mandatului;
b. fără reprezentare cel puţin una dintre părţile contractante (respectiv comisionarul)
este profesionist;
c. actele cu caracter strict personal (spre exemplu testamentul), pot forma obiect al
mandatului special.
2. Mandatul fără reprezentare. Contractul de comision
1. în materia mandatului fară reprezentare:
a. efectele contractului cu privire la raporturile juridice dintre mandant şi mandatar
sunt guvernate de regulile mandatului cu reprezentare;
b. între mandant şi terţ nu se creează niciun raport juridic;
c. mandatarul încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului.
2. în materia mandatului fără reprezentare:
a. în mod similar mandatului cu reprezentare, dacă mandatarul refuză să predea
bunul mobil pe care l-a primit de la mandant în executarea mandatului, vânzându-1 unui
terţ de bună-credinţă, mandantul va putea introduce acţiunea în revendicare cel mult în
trei ani de la momentul la care i-a predat bunul mandatarului;
b. în situaţia descrisă anterior, mandantul va putea introduce acţiunea în revendicare,
sub sancţiunea prescripţiei extinctive, în cel mult 3 ani de la data la care mandatarul a
intrat în posesie;
c. niciuna dintre cele două variante expuse anterior nu este adevărată.
3. în materia mandatului fară reprezentare:
a. în situaţia descrisă la varianta „a” de răspuns de la grila precedentă mandantul va
putea introduce acţiunea în revendicare mobiliară împotriva terţului de bună-credinţă în
cel mult 10 ani de la momentul la care acesta din urmă a intrat în posesie;
b. în situaţia descrisă anterior, mandantul va putea introduce acţiunea în revendicare
mobiliară cel târziu într-un termen de decădere de 3 ani care începe să curgă la momentul
la care terţul de bună-credinţă intră în posesia bunului;
c. în situaţia descrisă la varianta „a” de răspuns de la grila precedentă mandantul va
putea introduce acţiunea în revendicare mobiliară împotriva terţului de bună-credinţă
chiar şi ulterior încheierii vânzării, dar până la momentul la care terţul intră în posesia
bunului mobil.
a. mandatarul poate fi urmărit de terţi pentru executarea obligaţiilor contractuale;
b. creditorii mandatarului pot chiar să urmărească bunurile dobândite de mandatar în
nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă data certă a mandatului este anterioară
luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare de către creditorii mandatarului;
c. în privinţa bunurilor imobile sau a bunurilor mobile supuse unor forme de publi-
citate, în caz de refuz al mandatarului de a preda mandantului bunurile astfel dobândite,
mandantul nu poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc
de act de transmitere a bunurilor dobândite.
5. Cu privire la contractul de comision:
a. se vor reţine ca fiind varietăţi ale acestuia contractul de consignaţie şi contractul
de expediţie;
b. cel puţin una din părţile contractante (respectiv comitentul) este profesionist;
c. nu se impune ca terţul să fie informat de către comisionar că acţionează în calitate
de împuternicit al comitentului.
6. Contractul de comision:
a. asemenea contractului de mandat cu reprezentare poate să privească inclusiv
prestarea de servicii;
b. comisionarul nu are drept de reprezentare, spre deosebire de contractul de mandat,
în cazul căruia mandatarul are drept de reprezentare;
c. implică un caracter intuitu personae asemenea contractului de mandat.
7. în cazul contractului de comision:
a. se va reţine sine qua non caracterul de contract cu titlu oneros;
b. nu se va reţine caracterul consensual;
c. comisionarul nu trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
8. în materia contractului de comision:
a. comitentul nu trebuie să aibă în mod necesar capacitate deplină de exerciţiu;
b. pentru ipoteza în care împuternicirea dată comisionarului nu este neîndoielnică,
contractul va fi calificat ca fiind un mandat cu reprezentare;
c. obiectul contractului de comision poate fi reprezentat exclusiv de prestarea de
servicii.
a. ca regulă generală, forma scrisă este necesară numai adprobationem;
b. ca regulă generală, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia
sa ori invocă excepţia de neexecutare a contratului;
c. cu privire la cheltuielile avansate, precum şi în legătură cu plata comisionului,
comisionarul beneficiază de o ipotecă legală asupra bunurilor pe care le-a primit de la
comitent în executarea contractului.
a. dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar,
acesta rămâne îndatorat faţă de proprietar, chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către
acesta sau prin intermediul unui terţ;
b. ca regulă generală, comisionarul care vinde pe credit, fară autorizarea comi-
tentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată
creditele acordate, împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta;
c. revocarea contractului de comision nu mai produce niciun efect dacă intervine
după încheierea actului cu terţul.
a. clauza prin care comisionarul îşi asumă expres obligaţia de a îl garanta pe comi-
tent pentru executarea obligaţiilor terţului, este cunoscută sub denumirea de clauza star
del credere sau ducroire, clauză pentru care comisionarul are dreptul perceperea unui
comision special „pentru garanţie” sau „pentru credit”, în lipsă de stipulaţie contrară;
b. pentru ipoteza în care comisionarul vinde pe credit, fară autorizarea comitentului,
cel dintâi va avea obligaţia de a îl înştiinţa de îndată pe comitent, arătându-i persoana
cumpărătorului şi termenul acordat, sub sancţiunea operării unei prezumţii relative iuris
tantum că operaţiunile s-au făcut pe bani gata;
c. pentru situaţia în care comisionarul, după îndeplinirea însărcinării sale, în materia
vânzării de titluri de credit şi alte bunuri cotate, nu face cunoscută comitentului persoana
cu care a contractat, comitentul va avea dreptul să considere că vânzarea ori cumpărarea
s-a făcut în contul său şi să ceară de la comisionar executarea contractului, funcţionând în
acest sens o prezumţie legală irefragabilă de producere a efectelor contractului cu sine
însuşi.
a. nu se vor naşte raporturi juridice directe între comitent şi terţ, spre deosebire de
materia contractului de mandat cu reprezentare unde raporturile juridice dintre mandant şi
terţ sunt directe;
b. dacă terţul nu îşi execută obligaţiile asumate faţă de concesionar, comitentul poate
exercita acţiunile poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-
se de drept în drepturile comisionarului;
c. în realitate, în situaţia descrisă la varianta „b” de răspuns, este vorba despre un act
de cesiune pe care comisionarul cesionar îl poate încheia cu comitentul cedent, nefiind
obligat în acest sens, printr-un act sub semnătură privată, cu titlu gratuit, fiind necesar
pentru opozabilitate faţă de terţul debitor să-i fie comunicat actul de cesiune sau acesta
din urmă să-şi dea acordul cu privire la cesiune.
a. reprezintă aplicaţii ale acestuia: contractul de comision, contractul de consignaţie
şi contractul de expediţie;
b. mandatarul acţionează în temeiul împuternicirii date de mandant, încheind acte
juridice în numele şi pe seama mandantului;
c. raporturile dintre mandant şi mandatar se supun, în principiu, regulilor de la man-
datul cu reprezentare.
a. reprezintă principala aplicaţie a mandatului fără reprezentare;
b. cunoaşte ca şi varietăţi: contractul de consignaţie şi contractul de expediţie;
c. nu este un contract intuitu personae.
a. este o aplicaţie a mandatului cu reprezentare;
b. nu este un contract consensual;
c. este un contract intuitu personae.
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
1. în materia contractului de întreţinere:

a. dacă părţile nu au prevăzut durata contractului se va considera că întreţinerea
este datorată până la momentul decesului debitorului întreţinerii;
b. atunci când creanţa de întreţinere a fost constituită în folosul unui terţ, prin
mecanismul stipulaţiei pentru altul, se vor aplica cu prioritate regulile de la donaţie;
c. dacă întreţinerea a fost constituită pe durata vieţii mai multor persoane, obligaţia
de întreţinere încetează la momentul la care decedează prima din aceste persoane, dacă
părţile au prevăzut expres astfel.
2. Contractul de întreţinere:
a. în măsura în care reprezintă o donaţie indirectă, nu trebuie să îmbrace forma
autentică;
b. are caracter comutativ atunci când s-a încheiat pe o durată determinată;
c. creanţa de întreţinere este incesibilă şi insesizabilă indiferent dacă aceasta s-a
constituit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
a. este revocabil în folosul cărora debitorul convenţional al întreţinerii le datorează
alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele
necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele;
b. este un contract cu executare succesivă, fiind aplicabilă sancţiunea rezilierii
pentru ipoteza în care debitorul nu îşi execută obligaţia de întreţinere;
c. dă naştere unei obligaţii de a face, ca regulă generală, în sarcina debitorului
întreţinerii, spre deosebire de contractul de rentă viageră care dă naştere unei obligaţii
de a da.
a. în cazul în care este încheiat pe toată durata vieţii creditorului întreţinerii este
considerat ca fiind încheiat pe o durată nedeterminată;
b. dă naştere unei creanţe de întreţinere care este insesizabilă asemenea rentei
viagere ca regulă generală;
c. asemenea contractului de rentă viageră dă naştere unei obligaţii de a face.
a. dă naştere unei creanţe de întreţinere transmisibilă mortis causa',
b. dă naştere unei obligaţii de întreţinere indivizibilă atât activ cât şi pasiv;
c. asemenea contractului de rentă viageră dă naştere unei obligaţii de a da.
a. forma scrisă este necesară ad validitatem
b. spre deosebire de contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, ca regulă
generală, dă naştere unei obligaţii de a da în sarcina debitorului întreţinerii;
c. nu produce niciun efect contractul de întreţinere cu titlu oneros constituit pe
durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din
cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.
7. Contractul de întreţinere poate fi încheiat pe o durată minimă de:
a. 2 zile, urmând ca întreţinerea să se presteze efectiv pentru 4 zile;
b. o zi, urmând ca întreţinerea să se presteze efectiv pentru o zi;
c. o zi, urmând ca întreţinerea să se presteze efectiv pentru trei zile.
8. Cu privire la caracterele juridice ale contractului de întreţinere se va
reţine:
a. întotdeauna caracterul numit;
b. întotdeauna intuitu personae;
c. întotdeauna sinalagmatic.
9. Contractul de întreţinere este aleatoriu:
a. când s-a încheiat pe o durată determinată;
b. când s-a încheiat cu titlu gratuit;
c. când este unilateral.
10. Obligaţia convenţională de întreţinere:
a. nu poate fi executată prin mandatar;
b. nu poate fi executată prin gestiunea de afaceri;
c. corespunde unui drept de întreţinere convenţional insesizabil indiferent dacă a
fost constituit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
a. fiind un contract cu executare succesivă are ca efect, rezilierea contractului în
cazul neexecutării obligaţiei;
b. poate fi interpretat ca fiind un contract de rentă viageră cu obiect special;
c. se poate reţine că există şi atunci când întreţinerea este prestată cu titlu gratuit,
dar cu sarcina creditorului întreţinerii convenţionale de a da un bun debitorului.
a. poate fi anulat pentru leziune, prin acţiunea redhibitorie;
b. nu este exceptat de la forma autentică atunci când se reţine existenţa unei
simulaţii prin deghizare;
c. va fi lovit de nulitate relativă, atunci când decesul creditorului întreţinerii se
înregistrează la mai mult de 30 de zile de la încheierea contractului, dacă debitorul
întreţinerii cunoştea posibilitatea decesului iminent al celui dintâi.
a. constituirea creanţei de întreţinere prin mecanismul stipulaţiei pentru altul nu
trebuie să se facă în formă autentică;
b. se poate aplica sancţiunea nulităţii relative pentru leziune, atunci când contractul
s-a încheiat pe o durată determinată;
c. executarea obligaţiei de întreţinere implică atât o latură materială aferentă
satisfacerii nevoilor necesare traiului, cât şi o latură spirituală, corespunzătoare
Contractul de întreţinere 237
satisfacerii nevoilor de cultură informare şi divertisment.
a. nu este o obligaţie de rezultat;
b. nu poate fi solidară activ;
c. implică raportat la obligaţia de asigurare a alimentelor, afară de stipulaţie
contrară, inclusiv asigurarea alimentelor cu specific tradiţional de sărbători, având în
vedere latura spirituală a întreţinerii.
a. contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul
întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a
lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele;
b. atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contrac-
tului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezilierea;
c. asemenea contractului de rentă viageră, nu produce niciun efect contractul prin
care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data
încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel
mult 30 de zile de la această dată.
a. drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi;
b. ca regulă generală, obligaţia de întreţinere este divizibilă atât în privinţa credi-
torilor, cât şi în privinţa debitorilor;
c. caracterul aleatoriu al contractului există şi în situaţia în care creanţa de
întreţinere s-a constituit cu titlu gratuit.
17. Dacă în schimbul capitalului de orice natură debitorul se angajează atât

să plătească o sumă de bani cât şi să presteze întreţinere în natură, respectiva
convenţie va fi calificată ca fiind:
a. un contract de întreţinere dacă suma de bani este egală cu jumătatea valorii
capitalului de orice natură;
b. un contract nenumit;
c. un contract de întreţinere dacă suma de bani este mai mică decât jumătate din
valoarea capitalului de orice natură.

a. rezoluţiunea contractului poate fi dispusă atunci când primirea în natură a între-
ţinerii nu mai poate continua din motive obiective;
b. contractul de întreţinere încetează dacă debitorul decedează;
c. debitorul în culpă, în cazul rezoluţiunii contractului, nu poate obţine restituirea
prestaţiilor deja executate, dar poate obţine restituirea sumei de bani pe care a plătit-o.
a. trebuie încheiat în formă autentică ad validitatem atunci când reprezintă
contraînscrisul în cazul unei simulaţii prin deghizarea contractului de întreţinere;
b. cu titlu oneros, este fi valabil încheiat şi atunci când părţile au prevăzut ca debi-
torul să execute obligaţia de întreţinere până la momentul la care valoarea acesteia ar
egala contravaloarea capitalului de orice natură dat în schimbul întreţinerii;
c. cu titlu gratuit, este valabil încheiat şi în situaţia în care a fost inserată o condiţie
cazuală rezolutorie în favoarea creditorului întreţinerii.
20. In materia contractului de întreţinere:
a. cu titlu gratuit, condiţia pur potestativă din partea creditorului întreţinerii nu
afectează valabilitatea contractului;
b. sunt excluse, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului de întreţinere cu
titlu oneros, inserarea în favoarea debitorului întreţinerii a unei condiţii rezolutorii pur
potestative, condiţii potestative simple sau a unei condiţii rezolutorii mixte;
c. poate fi dispusă anularea contractului de întreţinere cu titlu oneros pentru
leziune.
21. Este necesară cuantificarea contravalorii întreţinerii prestate:
a. în cazul în care donatarul - beneficiar al întreţinerii şi debitor al sarcinii este
obligat să răspundă pentru viciile ascunse ale bunului (obiect al sarcinii) până la concu-
renţa contravalorii întreţinerii;
b. în situaţia în care donatorul - debitor al întreţinerii prestate cu titlu gratuit,
ajunge în nevoie, caz în care donatarul este obligat să asigure alimente celui dintâi în
limita valorii întreţinerii prestate;
c. cuantificarea contravalorii întreţinerii prestate nu este posibilă în nicio situaţie
având în vedere caracterul aleatoriu al acestei obligaţii.
22. Este necesară cuantificarea contravalorii întreţinerii prestate:
a. în cazul în care operează sancţiunea reducţiunii întreţinerii constituită cu titlu
gratuit ca liberalitate excesivă;
b. şi în ipoteza în care este activată obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse a
înstrăinătorului - creditor al întreţinerii, având în vedere că în acest caz poate opera o
reducere corespunzătoare a întreţinerii la cererea debitorului întreţinerii;
c. cuantificarea contravalorii întreţinerii prestate este posibilă numai în cazul în
care se reţine caracterul comutativ al contractului de întreţinere.
a. contractul nu va fi valabil, dar nici nu va interveni sancţiunea nulităţii absolute a
în situaţia în care decesul creditorului întreţinerii constituite cu titlu oneros intervine la
31 de zile de la momentul încheierii contractului, datorită unei boli letale de care
debitorul întreţinerii a avut la cunoştinţă la momentul încheierii contractului;
b. executarea obligaţiei convenţionale de întreţinere implică atât o latură materială,
aferentă satisfacerii nevoilor necesare traiului cât şi o latură spirituală, corespunzătoare
satisfacerii nevoilor de cultură, informare şi divertisment;
c. obligaţia de întreţinere este o obligaţie de mijloace.
a. componenta psihologică este asimilată în conţinutul laturii spirituale aferentă
executării obligaţiei de întreţinere;
b. deşi obligaţia de întreţinere are caracter personal nu este exclusă transmiterea ei
la moştenitorii debitorului ori executarea ei prin mandatar, inclusiv ca efect al unei
gestiuni de afaceri;
c. rezoluţiunea pro parte a contractului nu este inadmisibilă.
a. este, în lipsă de stipulaţie contrară, indivizibilă activ şi/sau pasiv;
b. nu poate fi stipulată ab initio ca fiind divizibilă activ şi/sau pasiv;
c. afară de stipulaţie contrară, include în ansamblul ei şi obligaţia asigurării
alimentelor gătite cu specific tradiţional de sărbători.
a. continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă debitorul a ajuns într-o
situaţie financiară precară sau dacă întreţinutul şi-a majorat activul patrimonial;
b. implică şi asigurarea costurilor necesare naşterii, atunci când creditoarea a
rămas însărcinată;
c. în caz de stipulaţie expresă, poate presupune ca anumite prestaţii cu privire la
obligaţia de înmormântare să se realizeze anticipat chiar dacă creditorul întreţinerii încă
nu a decedat.
27. Obligaţia de înmormântare a creditorului întreţinerii, afară de stipulaţie
contrară, nu include:
a. cheltuielile legate de parastase;
b. costurile pentru închirierea camerei mortuare;
c. acoperirea preţului plătit pentru sicriu.
28. Obligaţia de înmormântare:
a. ca regulă generală, include şi costurile privind repatrierea cadavrului
creditorului întreţinerii;
b. executată numai în ceea ce priveşte concesionarea locului de înmormântare, dă
dreptul moştenitorilor creditorului întreţinerii să ceară rezoluţiunea contractului;
a. creanţa de întreţinere nu poate fi garantată printr-o fideiusiune;
b. capitalul de orice natură dat în schimbul întreţinerii poate consta într-o rentă
viageră;
c. capitalul de orice natură dat în schimbul întreţinerii nu poate consta în prestarea
întreţinerii.
30. Capitalul de orice natură dat în schimbul întreţinerii poate să constea:
a. în prestarea unor servicii;
b. în anumite servicii în sensul de favoruri;
c. într-o obligaţie cu executare succesivă care să nu corespundă unor servicii.
a. invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către debitorul întreţinerii
nu este posibilă, având în vedere că obligaţia de întreţinere se execută de îndată,
inclusiv atunci când creditorul întreţinerii nu îşi execută obligaţia de a da capitalul de
orice natură;
b. în cazul în care creanţa de întreţinere s-a constituit prin mecanismul stipulaţiei
pentru altul, debitorul întreţinerii va putea solicita rezoluţiunea contractului din cauza
comportamentului creditorului întreţinerii care face imposibilă executarea contractului
în condiţii conforme bunelor moravuri;
c. rezoluţiunea unilaterală este permisă atunci când neexecutarea obligaţiei de
întreţinere este fară justificare.
32. înlocuirea întreţinerii prin rentă:
a. nu se poate dispune pentru un motiv de rezoluţiune;
b. unilaterală nu este permisă, asemenea rezoluţiunii unilaterale;
c. nu exclud forma de vinovăţie a culpei, dar nici nu pot face parte din sfera moti-
velor de rezoluţiune care implică forma de vinovăţie a culpei.
CAPITOLUL V
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
1. Contractul de tranzacţie:
a. trebuie încheiat în formă scrisă ad validitatem, ca regulă generală;
b. poate fi desfiinţat în parte numai dacă există o clauză în acest sens;
c. presupune, ca regulă generală, existenţa unui conflict de interese între părţi.
a. judiciară, trebuie încheiată în formă autentică sub forma înscrisului notarial,
dacă are ca obiect un bun imobil;
b. poate fi supus rezoluţiunii numai dacă există o clauză în acest sens;
c. este suficient să se încheie pentru persoanele puse sub interdicţie de
reprezentanţii lor legali pentru a fi valabil.
3. Se poate tranzacţiona şi asupra:
a. stării civile a persoanelor;
b. acţiunii civile derivând din săvârşirea unei infracţiuni;
c. unei succesiuni nedeschise încă.
4. în materia contractului de tranzacţie:
a. dacă drepturile cu privire la care părţile au tranzacţionat sunt supuse ulterior
judecăţii se va putea invoca forţa obligatorie a contractului, indiferent dacă tranzacţia a
fost judiciară sau extrajudiciară;
b. în cazul în care prin tranzacţie se transferă drepturi între părţi, contractul va
produce efecte declarative;
c. aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimţământ nu poate fi exclusă.
5. Tranzacţia:
a.judiciară nu poate fi desfiinţată prin reziliere, ci numai prin rezoluţiune;
b. este inopozabilă faţă de terţii care au dobândit înainte de tranzacţie drepturi
asupra bunului litigios;
c. va fi opozabilă şi părţii responsabile civilmente, atunci când aceasta se încheie
între inculpat şi partea civilă.
a. este, ca regulă generală, un contract consensual;
b. nu poate fi anulat pentru leziune;
c. ca regulă generală, nu este un contract comutativ.
a. este necesară forma scrisă ad probationem chiar dacă valoarea obiectului asupra
căruia s-a tranzacţionat este egală cu 250 lei;
b. nu se poate tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei
infracţiuni;
c. se poate reţine caracterul gratuit.
a. este un contract sinalagmatic;
b. are un obiect divizibil;
c. de regulă, produce efecte pur declarative.
9. în cazul contractului de tranzacţie:
a. forma autentică notarială rămâne necesară chiar dacă părţile tranzacţionează
judiciar prin înstrăinarea unui drept real imobiliar;
b. partea a cărei drepturi au fost recunoscute prin tranzacţie este succesorul în
drepturi al celeilalte;
c. tranzacţia dintre inculpat şi partea civilă nu este opozabilă părţii responsabile
civilmente care nu a consimţit la ea.
a. este lovit de nulitate absolută, dacă partea interesată nu a cunoscut că litigiul
fusese soluţionat printr-o hotărâre judecătorească intrată în autoritate de lucru judecat;
b. este inopozabilă faţă de terţii care au dobândit înainte de tranzacţie drepturi
asupra bunului litigios;
c. nu exclude aplicabilitatea sancţiunii rezoluţiunii sau a rezilierii pentru neexe-
cutarea obligaţiilor contractuale.
a. este aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care au fost descoperite
ulterior încheierii contractului înscrisuri necunoscute de toate părţile şi care ar fi putut
influenţa conţinutul tranzacţiei, în ipoteza în care înscrisurile au fost ascunse de una
dintre părţi;
b. este aplicabilă sancţiunea nulităţii relative, dacă tranzacţia a fost încheiată pe
baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false;
c. nu poate fi incidenţă anularea pentru eroare de drept asupra chestiunilor care
constituie obiectul neînţelegerii părţilor.
a. poate fi desfiinţa prin rezoluţiune sau reziliere, asemenea contractului de
antrepriză;
b. este un contract comutativ;
c. prin care se transferă drepturi între părţi produce efecte ex tune.
a. în cazul în care tranzacţia judiciară se încheie în faza executării silite, părţile pot
tranzacţiona numai în privinţa creanţei ce se execută silit;
b. tranzacţia judiciară care va alcătui dispozitivul hotărârii este cunoscută sub
denumirea de hotărâre de expedient;
c. ca regulă generală, nu se aplică principiul consensualismului.
14. în materia contractului de tranzactie:9
a. poate exista nulitate parţială numai în cazul în care contractul de tranzacţie

conţine
o clauză în acest sens;
b. se va reţine caracterul sinalagmatic, aleatoriu şi cu titlu oneros al contractului;
c. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, tranzacţia se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă.
15. în cazul contractului de tranzacţie:
a. caracterul aleatoriu are ca efect inadmisibilitatea leziunii;
b. se poate încheia o tranzacţie pentru despăgubirile civile rezultate din vătămarea
sănătăţii unei persoane printr-o infracţiune;
c. poate exista rezoluţiune parţială numai în cazul în care contractul de tranzacţie
conţine o clauză în acest sens.
16. Prin contractul de tranzacţie:
a. mama copilului poate renunţa la acţiunea în stabilirea paternităţii;
b. se vor produce efecte doar cu privire la cauza (litigiul) cu privire la care a fost
încheiată, chiar dacă părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale;
c. nu se exclude posibilitatea părţilor de a formula ulterior pretenţii cu privire la
drepturile ce au format obiectul contractului.
a. poate produce efecte constitutive sau translative;
b. nu produce efecte extinctive;
c. produce efecte relative.
18. în materia contractului de tranzacţie obligaţia de garanţie există atunci
când tranzacţia produce efecte:
a. constitutive;
b. declarative;
c. translative.
a. se vor reţine producerea efectelor declarative, atunci când în cazul unei acţiuni
în revendicare a unui bun, pârâtul recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului în
schimbul unui alt bun similar;
b. în cazul în care prin tranzacţie se transferă drepturi între părţi, contractul va
produce efecte ex tune;
c. se vor produce efecte opozabile faţă de terţii care au dobândit ulterior încheierii
tranzacţiei drepturi asupra bunului litigios.
a. tranzacţia care produce efecte declarative are ca scop conferirea unor drepturi
noi;
b. pentru ipoteza în care tranzacţia produce efecte constitutive sau translative, va
exista şi o obligaţie de garanţie având în vedere că dobânditorul este succesorul în
drepturi al celeilalte părţi;
c. în cazul în care tranzacţia produce efecte declarative nu este necesară, ca regulă
generală, înscrierea în cartea funciară.
21. în materia contractului de tranzacţie părţile au o obligaţie de garanţie
reciprocă şi atunci când contractul nu produce efecte:
a. constitutive;
b. translative sau constitutive;
c. declarative.
22. Tranzacţia judiciară poate fi desfiinţată:
a. pentru eroare de drept referitoare la chestiunile care constituie obiectul neînţe-
legerii părţilor;
b. pentru leziune;
c. pentru ipoteza în care nu s-a respectat forma autentică notarială cu privire la
înţelegerea părţilor prin care acestea au dispus asupra unui drept real imobiliar,
înţelegere consemnată în dispozitivul hotărârii de expedient.
23. Reprezintă cauze de nulitate absolută în materia tranzacţiei:
a. cazul în care au fost descoperite ulterior înscrisuri necunoscute de toate părţile
şi care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei, chiar dacă acestea nu au fost ascunse
de una din părţi;
b. ipoteza în care tranzacţia a fost încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite
ulterior ca fiind false;
c. situaţia în care nu s-a respectat forma autentică notarială cu privire la
înţelegerea părţilor prin care acestea au dispus asupra unui drept real imobiliar,
înţelegere consemnată în dispozitivul hotărârii de expedient.
24. Reprezintă cauze de nulitate relativă în materia tranzacţiei:
a. ipoteza în care din înscrisurile preexistente tranzacţiei şi descoperite ulterior
rezultă că părţile sau numai una din ele nu aveau niciun drept asupra căruia să poată
tranzacţiona;
b. cazul în care partea nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre
judecătorească intrată în autoritatea lucrului judecat;
CAPITOLUL VI CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT
1. împrumutul de folosinţă (comodatul)

1. împrumutul de folosinţă:
a. este un contract real, spre deosebire de împrumutul de consumaţie;
b. este un contract unilateral, spre deosebire de contractul de donaţie;
c. are caracter intuitu persoane, asemenea contractului de întreţinere.
2. Promisiunea de împrumut de folosinţă:

a. nu este reglementată în sistemul de drept civil român;
b. presupune că beneficiarul poate să obţină o hotărâre care să ţină loc de contract
atunci când promitentul refuză să încheie contractul, atunci când bunul se află cu alt
titlu în deţinerea beneficiarului;
c. se poate executa silit numai prin echivalent atunci când bunul nu se află în deţi-
nerea beneficiarului.
3. Promisiunea de împrumut de folosinţă:

a. presupune că beneficiarul poate obţine o hotărâre care să ţină loc de contract,
atunci când cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite, dacă promitentul
refuză să încheie contractul, iar bunul se află cu alt titlu în deţinerea beneficiarului;
b. presupune că beneficiarul nu poate obţine o hotărâre judecătorească, care să ţină
loc de contract dacă bunul nu se află în detenţia sa, având dreptul doar la daune-
interese;
4. Contractul de comodat:
a. poate fi valabil încheiat fară ca bunul să fie predat concomitent acordului de
voinţe a părţilor;
b. este valabil încheiat atunci când a fost respectată forma autentică, chiar dacă
bunul nu se află în deţinerea beneficiarului;
c. poate fi valabil încheiat ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti atunci
când părţile au încheiat o promisiune de comodat, iar bunul este deja în deţinerea
beneficiarului.
5. în materia contractului de comodat:

a. gratuitatea nu este de esenţa contractului de comodat;
b. se va reţine caracterul oneros atunci când părţile stipulează un preţ în schimbul
folosinţei bunului;
c. obligaţiile comodantului sunt exclusiv extracontractuale.
6. Obligaţiile comodantului:
Contractul de împrumut 245
a. nu derivă din voinţa comună a părţilor;

b. nu sunt interdependente cu cele ale comodatarului;
c. sunt extracontractuale şi au ca temei gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fară justă
cauză sau delictul civil.
7. Contractul de comodat:
a. presupune că gratuitatea ţine de esenţa sa;
b. este un contract sinalagmatic;
c. implică un caracter intuitu personae care ţine de esenţa sa.
a. dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina comodantului;
b. încetează prin decesul comodatarului;
c. poate da naştere unor obligaţii extracontractuale în sarcina comodantului.
9. în materia împrumutului de folosinţă:

a. în cazul unui bun consumptibil prin natura sa, în absenţa clauzei exprese privind
destinaţia bunului dată de părţi (clauza prin care părţile îl consideră ca
neconsumptibil), contractul este nenumit, iar nu un împrumut de folosinţă;
b. obligaţia comodatarului de a păzi şi a conserva bunul este o obligaţie de
mijloace;
c. se dă naştere unei obligaţii de a da în sarcina comodantului, respectiv de a preda
bunul care face obiectul împrumutului de folosinţă.

a. obligaţia comodatarului de a păzi şi a conserva bunul este o obligaţie de
rezultat, având în vedere că acesta este obligat să sacrifice, în caz de nevoie, bunuri ale
sale pentru a salva bunul împrumutat;
b. se dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina comodantului, respectiv de remi-
tere materială a bunului;
c. comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat în situaţia în care
pieirea este cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând
un bun propriu sau când, neputând salva decât unul din cele două bunuri, l-a preferat
pe al său.
A
11. In materia efectelor împrumutului de folosinţă:
a. comodatarul este prezumat a fi în culpă pentru încălcarea obligaţiei de a folosi
bunul conform destinaţiei şi de a-1 restitui conform convenţiei în caz de forţă majoră;
b. dă naştere unei obligaţii de a da în sarcina comodantului, respectiv de tradiţiune
a bunului ce formează obiectul împrumutului de folosinţă;
c. comodantul suportă cheltuielile pentru conservarea folosinţei bunului pe care le-
a făcut comodatarul.
12. în materia obligaţiei de restituire a bunului ce formează obiectul
împrumutului de folosinţă:
a. comodatarul nu este obligat să restituie fructele produse de bunul împrumutat;
b. contractul de comodat constituie titlu executoriu atunci când acesta a fost
încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă şi comodatarul a decedat;
c. comodatarul poate invoca un drept de retenţie cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de
restituire, pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.

a. comodatarii răspund indivizibil faţă de comodant;
b. în cazul în care contractul a fost încheiat în formă autentică, o eventuală cerere
de chemare în judecată prin care s-ar solicita obligarea comodatarului la restituirea
bunului datorită expirării termenului ar urma să fie respinsă;
c. dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, iar contractul nu prevede între-
buinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, acţiunea în restituire ex contráctil
întemeiată pe contractul de comodat încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu
dată certă, urmează a fi admisă.

a. comodatarul nu are dreptul de a cere restituirea cheltuielilor pe care le-a făcut cu
folosinţa bunului (inclusiv cele necesare conservării lui);
b. comodatarul are dreptul la restituirea cheltuielilor utile, însă numai în limita
sporului de valoare adus bunului;
c. răspunderea comodantului pentru viciile ascunse ale bunului este similară cu cea
a donatorului.
15. încetarea contractului de comodat, poate avea loc:

a. prin restituirea anticipată a bunului înainte de scadenţa obligaţiei de restituire;
b. prin rezoluţiune;
c. la cererea comodantului.
2. împrumutul de consumaţie
1. împrumutul de consumaţie:
a. se prezumă a fi cu titlu gratuit în lipsa unei stipulaţii contrare şi afară de cazul în
care are ca obiect o sumă de bani;
b. este un contract translativ de proprietate;
c. nu este un contract intuitu personae.
2. în materia împrumutului de consumaţie:

a. împrumutatul nu trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b. împrumutătorul poate să nu fie proprietarul lucrului;
c. obiectul împrumutului nu poate fi dat decât de bunuri mobile fimgibile şi
consumptibile prin natura lor.
3. în materia împrumutului de consumaţie, obligaţia de restituire a împrumu-
tatului:
a. în natură, presupune că se va restitui aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri
împrumutate, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora la momentul
restituirii;
b. prin echivalent, implică faptul că, deşi nu este posibilă restituirea în natură de
bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească
valoarea lor de la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută;
c. în cazul termenului de restituire stabilit de părţi, în cazul împrumutului cu titlu
oneros, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea împrumutătorului.
4. în materia mutuum-ului:
a. în cazul împrumutului cu titlu oneros, termenul de restituire se prezumă a fi
stipulat în favoarea împrumutatului
b. cererea de stabilire a termenului de restituire adresată instanţei este supusă
prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului;
c. în cazul împrumutului cu titlu oneros, termenul de restituire se prezumă a fi
stipulat în favoarea împrumutătorului.
5. în materia mutuum-ului, cu titlu gratuit, termenul de restituire se prezumă

a fi stipulat, ca regulă generală:
a. numai în favoarea împrumutatului;
b. în favoarea împrumutătorului;
c. în favoarea ambelor părţi.
a. restituirea anticipată a bunurilor împrumutate, din propria iniţiativă a împrumu-
tatului este posibilă, ca regulă generală, în cazul împrumutului cu titlu oneros;
b. în cazul încetării contractului încheiat prin înscris sub semnătură privată cu dată
certă, prin decesul împrumutatului, vom fi în prezenţa unui titlu executoriu în privinţa
obligaţiei de restituire;
c. restituirea anticipată a bunurilor împrumutate, din propria iniţiativă a împrumu-
tatului este posibilă, ca regulă generală, în cazul împrumutului cu titlu gratuit.
a. când părţile au stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele
necesare, iar instanţa constată că împrumutatul deţine mijloacele necesare pentru a
plăti, termenul stabilit de instanţă poate fi de 6 luni;
b. în cazul împrumutului cu titlu gratuit, împrumutătorul este ţinut, întocmai ca şi
comodantul, să îl despăgubească pe împrumutat pentru prejudiciul cauzat de viciile
bunului împrumutat, adică pentru viciile ascunse cunoscute la data încheierii
contractului şi necomunicate împrumutatului;
c. în cazul împrumutului cu titlu oneros, se aplică în mod corespunzător regulile
referitoare la garanţia vânzătorului, împrumutătorul fiind răspunzător de prejudiciul
suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate.
8. în cazul împrumutului de consumaţie cu titlu oneros, termenul de restituire
se prezumă a fi stipulat în favoarea:
a. împrumutatului;
b. ambelor părţi;
c. împrumutătorului.
9. în cazul împrumutului de consumaţie cu titlu gratuit, termenul de restituire
se prezumă a fi stipulat în favoarea:
a. împrumutătorului;
b. ambelor părţi;
c. împrumutatului.
10. Restituirea anticipată, din propria iniţiativă a împrumutatului:
a. fară a mai fi necesar şi acordul împrumutătorului, în cazul împrumutului cu titlu
gratuit, este posibilă chiar dacă termenul de restituire este prevăzut în favoarea ambelor
părţi;
b. nu este posibilă în cazul împrumutului cu titlu oneros, decât cu acordul
împrumutătorului;
c. este posibilă în cazul împrumutului cu titlu gratuit, indiferent dacă există sau nu
acordul împrumutătorului.
a. cererea de chemare în judecată prin care la expirarea termenului împrumutătorul
solicită restituirea sumei de bani împrumutate printr-un înscris sub semnătură privată
cu dată certă urmează a fi respinsă;
b. cererea de chemare în judecată prin care la momentul decesului împrumutatului,
împrumutătorul solicită restituirea sumei de bani împrumutate printr-un înscris autentic
urmează a fi respinsă;
12. împrumutul cu dobândă:
a. poate fi şi cu titlu gratuit;
b. presupune că în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei între-
prinderi cu scop lucrativ, dobânda convenţională (remuneratorie şi/sau penalizatorie)
nu va putea depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an;
c. implică faptul că dobânda trebuie constatată prin act scris, în lipsa acestuia
datorându-se numai dobânda legală.
13. în materia împrumutului cu dobândă:
a. în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, dobânda convenţională (remuneratorie şi/sau penalizatorie) care depăşeşte
dobânda legală cu mai mult de 50% pe an este nulă de drept, iar creditorul este decăzut
din dreptul de a cere chiar şi dobânda legală;
b. dobânda remuneratorie are rol de clauză penală, fiind o evaluare anticipată a
despăgubirilor datorate pentru întârzierea în executarea unei obligaţii băneşti;
c. plata anticipată a dobânzii se poate face pentru cel mult 1 an.
a. dacă rata dobânzii este determinabilă, eventualele surplusuri sau deficite sunt
supuse compensării de la o rată la alta, pe toată durata împrumutului, cu excepţia

ultimei rate, care rămâne întotdeauna câştigată în întregime de împrumutător;
b. plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 3 luni;
c. dobânda remuneratorie constituie preţul împrumutului/al folosinţei capitalului şi
curge de la data scadenţei.

a. dobânda trebuie constatată prin act scris, în caz contrar împrumutatul
nedatorând nicio dobândă;
b. rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de
referinţă a Băncii Naţionale a României;

a. în situaţia încheierii contractului intuitu personae, contractul încetează, iar
obligaţia de restituire devine exigibilă;
b. se va reţine caracterul real şi unilateral asemenea contractului de comodat;

a. nu este translativ de proprietate, spre deosebire de împrumutul de consumaţie;
b. presupune imposibilitatea comodantului de a cere restituirea anticipată a
bunului, asemenea împrumutătorului;
c. presupune că riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este suportat de
debitorul obligaţiei de restituire asemenea împrumutului de consumaţie

a. cu titlu oneros, implică o răspundere a împrumutătorului pentru prejudiciile cau-
zate de viciile ascunse ale lucrului, potrivit regulilor referitoare la garanţia
vânzătorului, asemenea comodantului;
b. nu este translativ de proprietate, ci este translativ numai de folosinţă;
c. are ca obiect numai bunuri fimgibile şi consumptibile prin natura lor.

a. are ca obiect, în principiu, bunuri individual determinate neconsumptibile, cu
excepţia comodatului ad pompam et ostentationem;
b. poate fi şi cu titlu oneros, asemenea împrumutului de consumaţie;
c. este un act de administrare, asemenea împrumutului de consumaţie.
20. Constituie asemănări între împrumutul de consumaţie şi împrumutul de
folosinţă:
a. faptul că obligaţia de restituire este principala obligaţie a împrumutatului;
b. împrejurarea că riscul pieirii fortuite este suportat de creditorul obligaţiei de
restituire;
21. Constituie deosebiri între împrumutul de consumaţie şi împrumutul de
folosinţă:
a. împrejurarea că împrumutul de folosinţă poate fi valabil încheiat şi fară ca bunul
să fi fost predat;
b. faptul că împrumutătorul trebuie să aibă calitatea de proprietar, în timp ce
comodantul nu trebuie să aibă întotdeauna această calitate;
a. asemenea împrumutului de folosinţă se poate încheia şi cu titlu oneros;
b. poate avea ca obiect şi bunuri individual determinate neconsumptibile;
c. se prezumă iuris tantum a fi cu titlu oneros.
TITLUL VI DREPT CIVIL. SUCCESIUNI
CAPITOLUL I MOŞTENIREA LEGALĂ
1. Moştenirea este legală:

a. în cazul în care transmisiunea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii -
la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege;
b. în cazul şi în măsura în care defunctul a dispus prin testament de patrimoniul
său pentru caz de moarte;
c. în cazul în care defunctul, deşi a lăsat testament, acesta nu cuprinde dispoziţii
referitoare la transmiterea succesiunii.
2. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară:
a. este exclusă în mod expres prin dispoziţia art. 955 alin. 2 C. civ.;
b. întregul patrimoniu al defunctului se poate transmite prin moştenire legală;
c. întregul patrimoniu al defunctului se poate transmite doar prin moştenire testa-
mentară
3. în ipoteza în care de cuius instituie pe cei 4 fraţi ai săi în calitate de legatari
cu titlu universal, iar unul dintre fraţi nu doreşte să beneficieze de legat:
a. partea acestuia va fi culeasă ca moştenire legală de către ceilalţi legatari, ce au şi
o asemenea vocaţie (cei trei fraţi);
b. fratele care nu doreşte să accepte legatul, poate să renunţe la acesta şi să accepte
moştenirea legală;
c. fratele care nu doreşte să accepte legatul nu poate beneficia de moştenirea legală.
4. Caracterul unitar al succesiunii:
a. semnifică transmiterea patrimoniului succesoral după aceleaşi norme juridice,
fară a face deosebire după natura lor, după provenienţa lor, după originea lor sau după
modalităţile de care sunt afectate;
b. rezultă din unicitatea actului normativ care reglementează dreptul succesoral
unitar român;
c. nu se aplică drepturilor salariale datorate până la data decesului, plătite copiilor
defunctului.
5. Caracterul indivizibil al transmiterii moştenirii:
a. permite unui succesibil să fie moştenitor acceptant pentru bunurile imobile şi
neacceptant pentru bunurile mobile rămase în succesiunea autorului său;
b. reprezintă un principiu ce decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral;
c. explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succe-
sibili, precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor ( nulitate,
revocare, caducitate), vor profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlă -
turată sau diminuată prin existenţa altor moştenitori.
6. Data deschiderii succesiunii:

a. menţiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces şi data lui fac
dovadă până la înscrierea în fals, în cadrul acţiunii injustiţie intentate pentru anularea
ori rectificarea actului (certificatului) de stare civilă;
b. este întotdeauna data constatării decesului de către autoritatea administraţiei
publice locale;
c. este data morţii efective a celui ce lasă moştenirea.
7. în materie de moştenire, ca regulă, locul deschiderii moştenirii îl constituie:

a. locul în care defunctul a avut ultimul domiciliu;
b. locul în care a intervenit decesul celui care lasă moştenirea;
c. locul în care se află bunurile imobile din masa succesorală.
8. în materia moştenirii:
a. dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu
hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă;
b. dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut, moştenirea se deschide
la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public, în raza căreia se află bunul
imobil, cu cea mai mare valoare, din masa succesorală;
c. dacă în patrimoniul succesoral se află un singur imobil ce nu se află pe teritoriul
României, iar ultimul domiciliu al defunctului a fost la adresa imobilului, locul deschi-
derii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat
9.0 persoană poate:

a. să aibă numai calitatea de moştenitor legal sau numai calitatea de legatar;
b. să aibă atât calitatea de moştenitor legat, cât şi pe cea de legatar, putând opta
diferit în fiecare dintre aceste calităţi;
c. să aibă atât calitatea de moştenitor legal, cât şi pe cea de legatar, neputând
accepta moştenirea decât în una din aceste calităţi
10. Sunt lipsite de capacitate succesorală:

a. persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data moştenirii;

b. persoanele dispărute;
c. comorienţii
11. Reprezentarea succesorală:

a. presupune, spre deosebire de retransmitere, că există o singură moştenire dobân-
dită de mai mulţi moştenitori, în nume propriu sau prin reprezentare, şi că aceştia îşi
exercită drepturile succesorale o singură dată;
b. face posibil ca nora defuncţilor (soţia supravieţuitoare a fiului defuncţilor -
mama şi tatăl acestuia) să culeagă întreaga avere lăsată de socrii ei, faţă de care nu avea
vocaţie succesorală, legală sau testamentară;
c. nu profită reprezentantului, dacă reprezentatul era nedemn faţă de de cuius.
12. La moştenire pot veni prin reprezentare succesorală, numai:

a. ascendenţii şi descendenţii defunctului;
b. descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori;
c. ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
13. Averea unei persoane defuncte se poate transmite:

a. parţial prin moştenire testamentară, restul după regulile devoluţiunii legale;
b. doar prin moştenire legală, chiar dacă de cuius a lăsat un testament valid, conţi-
nând mai multe legate;
c. prin testament, prin moştenire legală, precum şi prin orice act bilateral mortis
causa.
A -
14. In materia moştenirii legale.

a. în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentarea
succesorală, moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine se împarte între ei pe
tulpină;
b. în cazul în care la moştenire vin mama, fratele şi soţul supravieţuitor al
defunctului, soţul supravieţuitor al defunctului culege o cotă succesorală de 1/3, mama
defunctului culege 1/2, iar fratele defunctului culege 1/6 din moştenire;
c. în cazul în care la moştenire vin fratele bunicului defunctului, copilul surorii
mamei defunctului şi soţul supravieţuitor, primii doi culeg împreună 1/4 din moştenire,
iar soţul supravieţuitor o cotă succesorală de 3/4.
15. In materia moştenirii legale1:

a. poate fi reprezentat descendentul de gradul I, aflat în viaţă la data deschiderii
succesiunii, chiar dacă este nedemn faţă de defunct;
b. cota soţului supravieţuitor al defunctului în concurs cu moştenitori legali aparţi-
nând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar veni la moştenire numai cu cea
1 Grilă de admitere la INM şi admitere în magistratură, sesiunea 2016.

mai apropiată dintre ele;

c. legatul lăsat nedemnului, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea,
înlătură efectele nedemnităţii, chiar şi în lipsa unei declaraţii exprese în acest sens a
celui ce lasă moştenirea.
16. Potrivit dispoziţiilor Codului civil referitoare la devoluţiunea legală a moş-
tenirii1:
a. în cazul clasei a Il-a de moştenitori, nu operează, în niciun caz, reprezentarea
succesorală;
b. în cazul clasei a IlI-a de moştenitori, moştenirea se împarte în mod egal, când
vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin
reprezentare;
c. în cazul clasei a Il-a de moştenitori, între colateralii privilegiaţi, împărţirea
moştenirii se va realiza pe linii, atunci când aceştia sunt rude cu defunctul pe linii
colaterale diferite.
17. în materia dreptului de moştenire:

a. nedemnitatea judiciară poate fi invocată de către instanţă din oficiu;
b. introducerea acţiunii prin care se solicită instanţei declararea nedemnităţii judi-
ciare de către un succesibil care nu îşi exercitase anterior dreptul de opţiune succesorală
reprezintă pentru succesibilul reclamant act de acceptare tacită a moştenirii;
c. efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres sau tacit, de
cel care lasă moştenirea.
18. în lipsa succesorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului de

transmite:
a. statului, întotdeauna;
b. unităţii administrativ teritoriale în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;
c. comunei, oraşului - ori, după caz, municipiului, unde se aflau bunurile la data
deschiderii succesiunii.
19. Este de drept nedemnă de a moşteni:

a. soţia celui care lasă moştenirea care, prin acte de violenţă, l-a împiedicat pe
acesta să revoce testamentul întocmit în favoarea sa;
b. persoana care, cu rea-credinţă, a distrus testamentul defunctului;
c. persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-1
ucide pe cel ce lasă moştenirea.

a. nedemnitatea poate fi constatată de către instanţă numai după deschiderea
moştenirii;
b. nedemnitatea de drept poate fi invocată şi de donatari sau legatari, în cazul în
care nedemnul ar fi fost un moştenitor legal rezervatar, a cărui prezenţă putea
determina reducţiunea liberalităţii;
c. nedemnitatea succesorală poate fi invocată şi în situaţia în care vocaţia succe-

sorală legală a nedemnului nu este concretă (utilă), ci doar generală (eventuală).
21. în materia nedemnităţii succesorale:
a. nedemnul este înlăturat doar de la moştenirea legală, nu şi de la cea
testamentară;
b. efectele nedemnităţii de drept pot fi înlăturate şi de moştenitorii celui care lasă
moştenirea;
c. efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului.
22. în materia nedemnităţii succesorale:
a. nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând;
b. efectele nedemnităţii sunt înlăturate în mod automat dacă intervine prescripţia
executării pedepsei penale;
c. nedemnitatea de drept poate fi constatată din oficiu de către instanţa de judecată.
23. Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patri-
moniul succesoral1:
a. este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea;
b. este considerat renunţător la fel ca acela care a ascuns o donaţie supusă
raportului ori reducţiunii;
c. este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din
moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
24. în materia moştenirii legale2:
a. în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentarea succe-
sorală, moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine se împarte între ei pe
tulpină;
b. în cazul în care la moştenire vin mama, fratele şi soţul supravieţuitor al
defunctului, soţul supravieţuitor al defunctului culege o cotă succesorală de 1/3, mama
defunctului culege 1/2, iar fratele defunctului culege 1/6 din moştenire;
c. în cazul în care la moştenire vin fratele bunicului defunctului, copilul surorii
mamei defunctului şi soţul supravieţuitor, primii doi culeg împreună 1/4 din moştenire,
iar soţul supravieţuitor o cotă succesorală de 3/4.
25. Nedemnitatea judiciară3:
a. poate fi declarată la cererea oricărei persoane interesate;
b. poate fi declarată în cazul succesibilului care, cu rea-credinţă, a alterat
testamentul defunctului;
c. poate fi invocată, pe cale de acţiune, în 3 ani de la data deschiderii moştenirii.
26. Nedemnitatea succesorală judiciară produce efecte care:
a. pot fi înlăturate prin testament, în mod expres, de cel care lasă moştenirea;
b. pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, dar şi printr-o amnistie intervenită
după condamnarea acestuia;
c. pot fi înlăturate şi în mod tacit, prin aceea că de cuius testează în favoarea

nedemnului.
27. în situaţia în care unicul copil al defunctului este nedemn şi nu există alţi
moştenitori:
a. fiul nedemnului poate veni la moştenire prin reprezentare numai dacă nedemnul
este decedat la data deschiderii moştenirii;
b. fiul nedemnului poate veni la moştenire în nume propriu numai dacă nedemnul
este decedat la data deschiderii moştenirii;
c. fiul nedemnului poate veni la moştenire în nume propriu.
28. Cota succesorală a soţului supravieţuitor este de1:

a. o treime din moştenire, dacă vine în concurs cu doi descendenţi au defunctului;
b. un sfert din moştenire, dacă vine în concurs numai cu părinţii defunctului;
c. trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţii ordinari, fie cu
colateralii ordinari au defunctului.
29. în materia moştenirii legale, bunicul defunctului:

a. este înlăturat de la moştenire de copilul fratelui defunctului;
b. nu înlătură de la moştenire pe fratele tatălui defunctului;
c. nu este înlăturat de la moştenire de soţul supravieţuitor.
30. în materia dreptului la moştenire:

a. fratele tatălui defunctului este înlăturat de la moştenire de către tatăl mamei
defunctului;
b. mama defunctului înlătură de la moştenire pe nepotul de frate al defunctului;
c. cacă în clasa a IV-a de moştenitori nu există unchi şi/sau mătuşi, verii primari şi
fratele bunicului defunctului (unchiul mare) împart în mod egal moştenirea sau cota din
moştenire ce li se cuvine.
31. Moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de S (soţia supravieţuitoare),

A (fiul lui X şi al Iui A), B (fratele uterin al lui A), C şi D (fraţii consangvini ai lui
A), E fratele bun al tatălui defunctului), F (sora consangvină a mamei
defunctului), G (tatăl mamei defunctului) şi H (copilul tatălui defunctului din
căsătoria anterioară):
a. B nu are vocaţie succesorală concretă la succesiunea lui X;
b. vor culege efectiv moştenirea S (soţul supravieţuitor), cu o cotă succesorală de
1/4, A, C şi D în calitate de fiii ai defunctului X, fiecare cu câte o cotă succesorală de
1/4;
c. descendenţii defunctului înlătură de la moştenire toate celelalte clase de moşte-
nitori, ca urmare a aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie între moşteni-
torii din aceeaşi clasă.

a. nepotul de frate al defunctului este rudă de gradul al III-lea cu defunctul;
b. vărul primar al defunctului o înlătură de la moştenire pe sora bunicului
defunctului;
c. părinţii defunctului (rude de gradul I) îl înlătură de la moştenire pe nepotul de
fiu al defunctului (rudă de gradul al II-lea) în temeiul principiului al II-lea al
devoluţiunii legale a moştenirii.

a. soţul supravieţuitor face parte din clasa I de moştenitori legali;
b. fratele defunctului face parte din clasa a Il-a de moştenitori legali;
c. strănepotul de frate al defunctului face parte din clasa a IV-a de moştenitori.

a. copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul de fiică al defunctului şi
nepotul de frate al defunctului, ce face parte atât din clasa I (în calitate de strănepot al
defunctului), cât şi din clasa a Il-a (în calitate de strănepot de frate) nu poate, în nicio
situaţie, să renunţe la moştenire, în prima sa calitate;
b. soţul supravieţuitor ce are în acelaşi timp şi calitatea de rudă a soţului decedat,
în condiţiile art. 274 alin. 2 C. civ., poate moşteni atât în nume propriu, eventual prin
retransmitere, cât şi prin reprezentare succesorală;
c. strănepotul de soră al defunctului, ce a formulat notificare în temeiul legii nr.
10/2001 pentru restituirea unui teren ce a aparţinut autorului său, strănepot de soră al
defunctului, nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, dacă moştenirea
fostului proprietar a fost acceptată de fiica acestuia, chiar dacă aceasta din urmă -
singura ce are calitatea de moştenitoare a fostului proprietar - nu a formulat notificare
în temeiul Legii nr. 10/2001.
35. în legătură cu principiul I al devoluţiunii legale a moştenirii, sunt valabile

următoarele afirmaţii:
a. dacă în urma dezmoşteniţii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot
culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa
subsecventă care îndeplinesc condiţiile de a moşteni;
b. singura situaţie în care putem vorbi despre venirea concomitentă la moştenire a
două clase de moştenitori este atunci când au fost dezmoşteniţi moştenitori rezervatari;
c. nu vor veni concomitent la moştenire rude din două clase deosebite, atunci când
de dezmoştenirea directă a anumitor rude dintr-o clasă vor profita alte rude din aceeaşi
clasă, dar de un rang inferior.
36. în cazul în care la moştenire vin soţul supravieţuitor al defunctului S,

unchiul defunctului UI şi vărul primar al defunctului V (V este copilul unchiului
predecedat U2 al defunctului şi pentru a moşteni invocă beneficiul reprezentării
succesorale), atunci:
a. soţul supravieţuitor S primeşte 3/4 din moştenire;
b. unchiul UI primeşte 1/8;
c. vărul primar V nu moşteneşte.

258 Drept civil. Succesiuni
37. în privinţa clasei a Il-a de moştenitori, sunt valabile următoarele afirmaţii:
a. în cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
moşteni, ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită
clasei a Il-a;
b. împărţeala se face pe tulpini dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din
categorii diferite;
c. fraţii uterini pot veni la moştenirea fratelui lor numai în nume propriu.
38. împărţirea pe linii a moştenirii:
a. se aplică descendenţilor din fraţi şi surori până la gradul al IV-lea inclusiv,
indiferent dacă ei vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare;
b. descendenţii din frate bun vor fi subclasificaţi după cum sunt dintr-o căsătorie
după cum sunt dintr-o căsătorie anterioară, din afara căsătoriei sau din ultima căsătorie a
tatălui lor (frate bun cu defunctul);
c. în ipoteza în care nepoţii de frate vin la moştenire în nume propriu, deoarece nu
sunt îndeplinite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte mai întâi pe
tulpină şi apoi pe linii.
39. Deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali:
a. ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari, iar colateralii privilegiaţi nu
au acest statut;
b. ascendenţii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor, iar colateralii
privilegiaţi sunt obligaţi la raportul donaţiilor;
c. ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari, iar colateralii privilegiaţi nu sunt
moştenitori sezinari.
40. Potrivit regulilor devoluţiunii legale, în cazul în care moştenirea este
acceptată de vărul primar V (copilul unchiului predecedat UI) şi de unchiul U2,
moştenirea va fi culeasă de1:
a. vărul primar V împreună cu unchiul U2, în cote egale;
b. vărul primar V, în întregime;
c. unchiul U2, în întregime.
41. în materia moştenirii legale2:
b. cota soţului supravieţuitor al defunctului în concurs cu moştenitori legali aparţi-
nând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar veni la moştenire numai cu cea
mai apropiată dintre ele;
c. legatul lăsat nedemnului, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea, înlătură
efectele nedemnităţii, chiar şi în lipsa unei declaraţii exprese în acest sens a celui ce lasă
moştenirea.
42. în materia dreptului la moştenire:
a. atunci când vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ( care sunt moştenitori
rezervatari), soţul supravieţuitor este obligat la raportul donaţiilor primite de la soţul
Moştenirea legală 259
decedat;
b. nepoţii de frate/soră pot veni la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin repre-
zentare succesorală;
c. soţul supravieţuitor poate veni la moştenire prin reprezentarea soţului său decedat.
43. Potrivit dispoziţiilor Codului civil referitoare la devoluţiunea legală a

moştenirii1:
a. în cazul clasei a Il-a de moştenitori, nu operează, în niciun caz, reprezentarea
succesorală;
b. în cazul clasei a IlI-a de moştenitori, moştenirea se împarte în mod egal, când vin
la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare;
c. în cazul clasei a Il-a de moştenitori, între colateralii privilegiaţi, împărţirea moşte-
nirii se va realiza pe linii, atunci când aceştia sunt rude cu defunctul pe linii colaterale
diferite.
44. La succesiunea lui O, decedat la data de 3 februarie 2017, au vocaţie doi

nepoţi de fiu predecedat, respectiv NI dezmoştenit de tatăl său şi N2 nedemn faţă de
O, şi F, un nepot de frate predecedat. Conform regulilor succesiunii legale, moşte-
nirea va fi culeasă2:
a. de N2 şi F în cote egale;
b. de N2 în întregime;
c. de NI în întregime.
45. în materia moştenirii legale, copilul fratelui defunctului:

a. nu este înlăturat de la moştenire de mama defunctului;
b. nu înlătură de la moştenire pe fratele tatălui defunctului;
c. este înlăturat de la moştenire de nepotul fiului defunctului.
46. în cazul în care moştenirea lui de cuius X a fost acceptată de către S (soţia
supravieţuitoare), A (fiul lui CI, acesta din urmă fiind copilul lui X şi S şi
predecedat lui X), B şi C (fiii lui C2, acesta din urmă copil al Iui X şi S şi nedemn
faţă de X), şi D (copilul lui C3, acesta din urmă tot copil al lui X şi S şi care a
renunţat la moştenirea lui X):
a. A primeşte 3/8;
b. D primeşte 1/4;
c. B şi C primesc câte 1/8 fiecare.
47. în materia dreptului de moştenire, bunicul defunctului, ca şi nepotul de
frate al defunctului:
a. poate veni la moştenire atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare succesorală;
b. este înlăturat de la moştenire de mama defunctului;
c. înlătură de la moştenire pe fratele tatălui defunctului.

2 Grilă de admitere INPPA - avocaţi stagiari - sesiunea 2018.
48. în materia moştenirii legale poate fi reprezentat:
a. fratele bunicului defunctului;
b. fratele tatălui defunctului;
c. descendentul nedemn, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii.
49. în cazul în care moştenirea defunctului X a fost acceptată de către S (soţul
supravieţuitor al Iui X), A (fiul lui CI, acesta din urmă fiind copilul predecedat al
lui X), B şi C (fiii lui C2, acesta din urmă fiind copilul lui X şi nedemn faţă de tatăl
său) şi D (copilul lui C3, acesta din urmă tot copilul lui X şi care a decedat în acelaşi
accident de circulaţie cu X, fară a se putea stabili că unul a supravieţuit celuilalt),
patrimoniul succesoral se va distribui după cum urmează:
a. S primeşte 1/4, A primeşte 1/4, B primeşte 1/8, C primeşte 1/8, iar D primeşte 1/4;
b. S primeşte 1/4, A primeşte 3/8, B primeşte 3/16, C primeşte 3/16, iar D nu
moşteneşte;
c. S primeşte 1/4, A primeşte 1/4, B primeşte 1/4, C primeşte 1/4, iar D nu
moşteneşte.
b. în cazul în care copilul predecedat CI al defunctului a fost dezmoştenit, atunci NI,
copilul lui CI, poate veni la moştenirea defunctului prin reprezentarea lui CI în concurs
cu celălalt copil C2 al defunctului, locul lui CI fiind un loc util;
c. dacă moştenirea lui de cuiusX a fost a fost acceptată de S (soţia supravieţuitoare),
C (copilul lui X şi S, C fiind dezmoştenit prin testamentul lăsat de X), M (mama lui X),
T (tatăl lui X) şi F (fratelui lui X, atunci S va culege 1/4, C va culege 3/8, M va culege
1/8, T va culege 1/8, iar F va culege 1/8 din moştenire.
51. Atunci când vin la moştenire colateralii ordinari:
a. succesiunea se împarte pe tulpini, dacă aceştia nu au un ascendent comun;
b. în concurs cu soţul supravieţuitor, ei culeg 1/4 din moştenire, indiferent de
numărul lor;
c. partea din moştenire cuvenită lor nu se împarte în mod egal între aceştia.
52. Soţul supravieţuitor care a acceptat succesiunea1:
a. dacă se recăsătoreşte, pierde dreptul de abitaţie, dar nu mai devreme de un an de
la data deschiderii succesiunii;
1
Grilă de admitere INPPA - avocaţi stagiari - sesiunea 2018.
b. dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului, moşteneşte mobilierul şi
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor;
c. culege 1/2 din moştenire, dacă au acceptat succesiunea şi nepotul de soră prede-
cedată a defiinctului, dezmoştenit de către aceasta, precum şi vărul primar al defunctului.
53. La data de 15.03.2014 P decedează, neavând nici descendenţi, nici soţie
supravieţuitoare. Moştenirea după acesta este acceptată de B, care este văr primar,
respectiv fiul unchiului C (fratele tatălui lui P) predecedat şi de D, care este mătuşa
Iui P (sora tatălui Iui P). Conform devoluţiunii legale a moştenirii, aceasta urmează
a fi culeasă de1:
a. B în întregime;
b. D în întregime;
c. B, împreună cu D, în cote egale.
54. Moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de S (soţul supravieţuitor al
defunctului), A ( mama defunctului), B (bunicul patern al defunctului, care
pretinde că moşteneşte prin reprezentare succesorală cota ce i s-ar fi cuvenit lui T
tatăl predecedat al defunctului şi, în acelaşi timp, fiul lui B), C şi R (fraţii buni ai
defunctului), D ( fratele uterin al defunctului), E (copilul lui D), F (sora mamei
defunctului), G (copilul lui U, U fiind frate al tatălui defunctului şi predecedat lui X,
G dorind să vină la moştenirea lui X prin reprezentare succesorală).
a. B poate veni la moştenire prin reprezentarea lui T;
b. E poate veni la moştenire prin reprezentarea lui D;
c. cota succesorală culeasă de C este de 5/24.
55. Moştenirea lui de cuius X a fost acceptată în termenul legal de către S (soţia
supravieţuitoare a defunctului), A (fiul lui X şi al lui S), B (fratele uterin al lui A), C
şi D (fraţii consangvini ai lui A), E (tatăl Iui X), F (fratele bun al lui E), G ( tatăl lui
E şi al lui F) şi H (copilul adoptat cu efecte restrânse de către R, acesta din urmă
fiind frate bun cu A şi predecedat lui X; H doreşte să vină la moştenire prin repre-
zentare succesorală).
a. H are vocaţie succesorală doar la succesiunea lui R, nu şi a rudelor acestuia, prin
urmare nu se poate bucura de beneficiul reprezentării, spre a culege succesiunea lui X;
b. A, C şi D vor culege fiecare cota de 1/4;
c. B este rudă cu X, astfel încât este chemat la moştenirea acestuia.
56. Soţul supravieţuitor:
a. condiţia specială, ce îi conferă vocaţie la moştenire, respectiv aceea de a avea
calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii, presupune că soţul supravieţuitor îl moşte-
neşte pe soţul decedat dată, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ
definitivă, numai dacă divorţul este pronunţat pe cale judiciară;
b. până la data la care căsătoria a fost desfăcută printr-o hotărâre de divorţ rămasă
definitivă, calitatea de soţ se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul
procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului, dar mai înainte ca hotărârea să fi
rămas definitivă;
c. în ipoteza în care moartea soţului a intervenit în cursul procesului, eventual chiar
după pronunţarea divorţului, dar mai înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, efectele
hotărârii de divorţ nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor
1
urmând să moştenească.
57. Soţul supravieţuitor este chemat la succesiune:

a. cu oricare dintre clasele de moştenitori legali;
b. având întotdeauna şi un drept special de moştenire asupra mobilierelor şi obiec-
telor de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor;
c. doar dacă nu intră în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai lui de cuius.
58. Clauza de preciput:
a. nu este supusă raportului donaţiilor, ci doar reducţiunii (împreună cu legatele), în
condiţiile legii, indiferent de clasa de moştenitori cu care soţul supravieţuitor vine în
concurs;
b. devine caducă atunci când soţii decedează în acelaşi timp;
c. devine caducă în cazul în care soţul beneficiar decedează înaintea soţului supra-
vieţuitor.
59. Cota succesorală a soţului supravieţuitor:

a. se impută asupra părţilor celorlalţi moştenitori cu care vine efectiv în concurs;
b. este 1/2 de atunci când vine în concurs cu părinţii şi fraţii pe care defunctul i-a
exheredat;
c. este de 1/2 din moştenire atunci când vine la moştenire în concurs cu un copil
exheredat şi cu un văr al defunctului.
60. Dacă la moştenirea lui de cuius sunt chemaţi soţul supravieţuitor, cei doi
părinţi care au fost dezmoşteniţi, precum şi doi nepoţi de frate care vin prin repre-
zentare, cota soţului supravieţuitor este de:
a. 1/2 din moştenire;
b. 1/3 din moştenire;
c. 1/4 din moştenire.
a. atunci când acţiunea de divorţ se întemeiază pe culpa exclusivă a pârâtului şi
reclamantul decedează în timpul procesului, moştenitorii soţului reclamant vor putea
continua acţiunea, iar dacă instanţa o admite, căsătoria se socoteşte desfăcută de la data
decesului soţului reclamant;
b. în cazul în care copilul predecedat CI al defunctului a fost dezmoştenit, atunci NI
(copilul lui CI) poate veni la moştenirea defunctului prin reprezentarea lui CI, în concurs
cu celălalt copil C2 al defunctului, întrucât locul lui CI este util;
c. dacă moştenirea este acceptată de soţul supravieţuitor al defunctului şi de mama
defunctului, iar sora defunctului renunţă la moştenire, atunci cota soţului supravieţuitor
este de Vi din moştenire.
62. în cazul în care moştenirea de cuius-ului X a fost acceptată de S (soţul
supravieţuitor al defunctului), A (mama defunctului), B (bunicul patern al
defunctului), C şi R (fraţi buni ai defunctului), D (fratele uterin al defunctului) şi E
(copilul lui D), atunci:
a. E primeşte o cotă egală cu D;
b. R primeşte 5/24 din moştenire;
c. D primeşte 1/24 din moştenire.
63. Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului:

a. soţului supravieţuitor îi revin mobilierul şi obiectele de uz casnic numai în cadrul
cotei succesorale la care are dreptul;
b. soţului supravieţuitor îi revin mobilierul şi obiectele de uz casnic în totalitate şi în
mod exclusiv, în temeiul dreptului său special la moştenire;
c. are dreptul la partea sa din comunitatea de bunuri, în temeiul raporturilor de
familie, în calitate de codevălmaş.

a. este recunoscut soţului supravieţuitor indiferent de moştenitorii cu care acesta vine
în concurs;
b. pentru valorificarea acestui drept este necesar ca, la deschiderea moştenirii, soţul
supravieţuitor să fi convieţuit cu defunctul în acea locuinţă;
c. poate fi valorificat doar dacă soţul supravieţuitor nu este titular al niciunui drept
real.

a. este un drept real, având ca obiect casa de locuit, titularul acestui drept având şi
dreptul de a se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei;
b. este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit, gratuitatea profitându-i
soţului doar până la data partajului;
c. după data partajului, soţul supravieţuitor datorează chirie retroactiv moştenitorului
care a dobândit proprietatea casei.
66. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor prevăzut de art. 974

din Codul civil:
a. nu este recunoscut soţului supravieţuitor dacă vine în concurs cu ascendenţii
privilegiaţi ai defunctului;
b. se întinde asupra darurilor de nuntă;
c. se întinde asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic afectate folosinţei comune
a soţilor.

a. nu încetează prin recăsătorirea soţului supravieţuitor;
b. este un drept personal care nu poate fi transmis de către titularul său;
c. este un drept legal conferit cu titlu oneros.
68. Soţul supravieţuitor:
a. este moştenitor sezinar;
b. este moştenitor rezervatar;
c. poate fi reprezentat în cadrul operaţiunii de reprezentare succesorală.
69. Din categoria mobilierului şi bunurilor de uz casnic asupra cărora soţul
supravieţuitor are un drept special de moştenire, fac parte:
a. filíetele civile ale imobilelor;
b. bunurile necesare exercitării profesiei defunctului;
c. aparatura electrocasnică.
CAPITOLUL II
DONAŢIA
A .
1. In materia donaţiei :
a. revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept;
b. este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret,
cu scopul de a eluda principiul revocabilităţii donaţiei între soţi;
c. sub sancţiunea nulităţii absolute, donaţia indirectă se înscrie prin înscris autentic,
dacă bunul ce face obiectul acesteia are o valoare mai mare de 100.000 lei.
2. Nulitatea donaţiei propriu-zise pentru lipsa formei autentice:

a. poate fi validată printr-un act confirmativ al donatorului;
b. confirmarea unei donaţii de către moştenitorii universali sau cu titlu universal ai
dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte
motive de nulitate;
c. poate fi invocată numai de către donator sau donatar.
3. Oferta de donaţie:
a. poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat la cunoştinţă de acceptarea desti -
natarului;
b. poate fi acceptată şi după decesul donatarului, de către moştenitorii acestuia;
c. decesul donatorului atrage caducitatea acceptării ofertei de donaţie de către
donatar.
4. în cazul donaţiei încheiate între absenţi, oferta de donaţie poate fi acceptată:

a. de moştenitorii destinatarului, dacă acesta a decedat ulterior întocmirii ofertei,
însă în termenul de valabilitate al acesteia;
b. de către persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu încuviinţarea ocrotito-
rului legal;
c. de reprezentantul legal, pentru oferta de donaţie făcută unei persoane lipsită de
capacitate de exerciţiu.
6. Prin contractul de donaţie, donatorul poate prevedea întoarcerea bunurilor
dăruite:
a. clauza de întoarcere afectează, în această ipoteză, contractul de donaţie, de moda-
litatea condiţiei rezolutorii a decesului donatarului;
b. dreptul de întoarcere al donatorului este supus înscrierii în Cartea funciară, dacă
donaţia are ca obiect un bun imobil;
c. doar pentru ipoteza în care numai donatarul, iar nu şi descendenţii acestuia, ar
predeceda donatorului.
7. Donatorul1:
a. nu răspunde, în niciun caz, pentru viciile ascunse ale bunului donat;
b. în toate cazurile, răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul;
c. poate cere fíe executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei, atunci când donatarul nu
îndeplineşte sarcina la care s-a obligat.
8. Părinţii lui V i-au făcut o donaţie lui T cu condiţia de a o lua de soţie pe fiica
lor. Căsătoria nu s-a încheiat, ca urmare a faptului că T a refuzat să o ia de soţie pe
infidela V. Prin raportare la situaţia de fapt, donaţia2:
a. este nulă pentru cauză imorală;
b. este caducă;
c. este revocabilă pentru neîndeplinirea sarcinii.
9. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat3:
a. numai donatorul poate cere revocarea donaţiei, aceasta fiind o acţiune intuitu
personae;
b. acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii poate fi introdusă de
succesorii în drepturi ai donatorului defunct în termen de trei ani de la deschiderea
succesiunii;
c. în cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere
executarea sarcinii.
10. Defunctul a lăsat o donaţie lui H pentru suma de 100.000 de lei aflată într-
un cont deschis la Banca Y, printr-un înscris sub semnătură privată, cu sarcina de
a- şi continua studiile. După deschiderea succesiunii, moştenitorii legali ai
defunctului, în deplină cunoştinţă de cauză, au transferat suma donată către
donatar. înainte de finalizarea studiilor de către H, acesta a fost chemat în judecată
de unul dintre moştenitori care s-a răzgândit, întrucât rezerva sa succesorală a fost
încălcată. Acesta invocă nulitatea_absolută a donaţiei şi pretinde restituirea sumei
de către H sau, în subsidiar, reducţiunea liberalităţii excesive în limita cotei sale de
rezervă succesorală. Instanţa4:
a. va admite cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei şi-l va obliga pe H la
restituirea sumei de 100.000 de euro;
b. va respinge acţiunea în totalitate;
c. va respinge cererea de constatare a nulităţii donaţiei şi va admite cererea de
reducţiune a donaţiei în limita cotei de rezervă succesorală a reclamantului.
11. în materia donaţiei:

a. revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept;
b. este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret
în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi;
c. sub sancţiunea nulităţii absolute, donaţia indirectă se încheie prin înscris autentic
dacă bunul ce constituie obiectul acesteia are o valoare mai mare de 100.000 de lei.

2 Grilă de definitivare în profesia de avocat INPPA - sesiunea 2018.
3 Grilă de admitere INPPA - avocaţi stagiari - sesiunea 2017.
4 Grilă de definitivare în profesia de avocat INPPA - sesiunea 2017.
a. nu sunt supuse condiţiei de validitate a formei înscrisului autentic donaţiile
deghizate;
b. revocarea pentru ingratitudine operează de drept;
c. promisiunea de donaţie este supusă formei autentice, sub sancţiunea nulităţii rela-
tive, deoarece se ocroteşte un interes privat.
13. La contractul de donaţie:

a. trebuie respectată forma autentică în cazul donaţiei indirecte;
b. trebuie respectată cerinţa formei autentice, dar donaţiile deghizate nu sunt supuse
acestei cerinţe;
c. trebuie respectată cerinţa formei autentice, dar donaţiile între absenţi sunt
exceptate.
14. Principiul irevocabilităţii donaţiilor:

a. este compatibil cu rezervarea dreptului donatorului de a denunţa unilateral
contractul;
b. nu permite plata datoriilor viitoare determinate în contract;
c. este incompatibil cu rezervarea dreptului donatorului de a denunţa unilateral
contractul.
15. în cazul contractului de donaţie, donatorul:

a. răspunde pentru evicţiune, dacă evicţiunea decurge din fapta sa;
b. răspunde pentru evicţiune;
c. nu răspunde pentru evicţiune, chiar dacă a promis expres garanţia.
16. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine:

a. poate fi exercitată numai împotriva donatarului, dar dacă acesta moare după
introducerea acţiunii poate fi continuată împotriva moştenitorilor;
b. poate fi introdusă de donator, dar nu poate fi continuată de moştenitorii acestuia;
c. poate fi cerută dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat.
17. Nerespectarea clauzei de inalienabilitate stipulate într-o donaţie având ca
obiect un bun imobil:
a. atrage rezilierea contractului subsecvent prin care donatarul a înstrăinat imobilul;
b. nu permite donatorului să obţină decât daune-interese atunci când clauza a fost
supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege;
c. permite donatorului să solicite revocarea donaţiei, inclusiv atunci când clauza a
fost stipulată în favoarea unui terţ.
18. Este lovită de nulitate absolută:
a. donaţia indirectă care nu se încheie prin înscris autentic;
b. donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar putea
contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de
donaţie;
c. donaţia care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fară să fi dispus de acel bun.
a. nulitatea căsătoriei atrage caducitatea donaţiei făcută soţului de rea sau de bună-
credinţă;
b. oferta de donaţie nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei;
c. dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii se prescrie în
termen de
1 an de la data la care sarcina trebuia executată.
a. nu se poate prevedea în nici un caz întoarcerea bunurilor dăruite, deoarece aceasta
contravine principiului irevocabilităţii donaţiei;
b. este lovită de nulitate absolută donaţia care conferă donatorului dreptul de a
denunţa unilateral contractul;
c. în cazul în care donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, dacă sarcina a
fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta din urmă nu poate cere revocarea donaţiei.
21. M, minor în vârstă de 17 ani, s-a căsătorit cu D. în timpul căsătoriei, M i-a
donat lui D un imobil, bunul său propriu. Ulterior, căsătoria dintre cei doi a fost
declarată nulă, ca urmare a faptului că D era căsătorită la încheierea acesteia, fapt
pe care i-1 ascunsese lui M. în raport de această situaţie:
a. donaţia este lovită de nulitate absolută;
b. M poate revoca donaţia prin voinţa sa unilaterală şi după rămânerea definitivă a
hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei dintre el şi D;
c. donaţia va rămâne valabilă dacă M o confirmă după aflarea cauzei de nulitate a
căsătoriei.
22. Este lovită de nulitate donaţia care:
a. este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;
b. impune donatarului obligaţia de a plăti cheltuielile prezente ale donatorului,
reprezentând cheltuieli de întreţinere, către Asociaţia de proprietari, cheltuieli în cuantum
de 850 lei;
c. este afectată de o condiţie potestativă simplă din partea donatorului.
23. în materia contractului de donaţie:
a. revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor operează de
drept;
b. donaţia poate fi revocată doar pe cale judiciară;
c. revocarea pentru neexecutarea sarcinii la care s-a obligat donatarul prin contract,
se aplică şi pentru neexecutarea neculpabilă a sarcinii.
24. Revocarea de drept a promisiunii de donaţie:
a. operează de drept dacă, anterior perfectării contractului de donaţie, donatarul a
refuzat, în mod nejustificat, să asigure alimente donatorului, ce se afla în stare de nevoie;
b. spre deosebire de revocarea donaţiei pentru ingratitudine, termenul de prescripţie
al dreptului la acţiune începe să curgă de la săvârşirea faptei de ingratitudine, iar aceasta
trebuie să se producă anterior perfectării contractului de donaţie;
c. insolvabilitatea debitorului a intervenit ulterior executării promisiunii.
25. în materia contractului de donaţie:
a. dacă donatarul decedează înainte de introducerea acţiunii în revocarea donaţiei
pentru ingratitudine, această acţiune poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor dona-
tarului;
b. nu reprezintă o donaţie indirectă renunţarea la moştenire de către un potenţial
moştenitor, pentru a nu suporta datoriile şi sarcinile moştenirii, chiar dacă prin
renunţarea la moştenire cresc cotele succesorale ale comoştenitorilor;
c. în urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie
fructele pe care le-a perceput începând cu data săvârşirii faptei de ingratitudine.
26. Acţiunea în revocarea donaţiei:
a. se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a
săvârşit fapta de ingratitudine;
b. poate fi exercitată şi împotriva moştenitorilor donatarului, dacă acesta din urmă
moare înainte de introducerea acţiunii;
c. poate fi introdusă, în toate cazurile, de moştenitorii donatorului.
27. în materia dreptului de donaţie:
a. termenul de un an în care se poate solicita revocarea donaţiei pentru ingratitudine
este un termen de decădere;
b. în cazul în care donatarul a atentat la viaţa fiului donatorului, întocmai ca şi în
cazul nedemnităţii succesorale, pentru dovedirea faptei de ingratitudine este necesară
existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a donatarului;
c. dacă există o hotărâre penală de condamnare a donatarului cu privire la săvârşirea,
faţă de donator, a unor acte de cruzimi, aceasta are autoritate de lucru judecat în ceea ce
priveşte fapta săvârşită şi forma de vinovăţie.
28. Obligaţia donatarului de a asigura alimente donatorului ajuns în nevoie:
a. are caracter principal, prin urmare chiar dacă donatorul are un fiu, poate pretinde
alimente direct de la donatar;
b. este o obligaţie susceptibilă de executare silită, în caz de neîndeplinire a acesteia
donatorul având drept de opţiune între a cere executarea silită a obligaţiei sau revocarea
donaţiei pentru ingratitudine;
c. donatorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de a revoca donaţia în această
ipoteză, această clauză fiind lovită de nulitate absolută.
29. Succesibilii pot cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în
termen de:
a. 1 an de la data deschiderii moştenirii
b. 6 luni de la data decesului defunctului;
c. 3 ani.
30. Spre deosebire de acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine,
acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii:
a. se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată;
b. nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului;
c. dacă este admisă, poate avea ca efect restituirea în natură a bunului donat.
31. Revocarea donaţiei pentru ingratitudine:
a. fiind o sancţiune, produce efecte cu privire la toţi donatarii, în cazul pluralităţii de
donatari;
b. între părţi, respectiv donator şi donatar, revocarea donaţiei produce efecte
retroactiv;
c. donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput, începând cu data
pronunţării hotărârii judecătoreşti de revocare a donaţiei, aceasta fiind data în raport de
care se apreciază reaua lui credinţă.
32. Moştenitorii donatorului sunt titularii acţiunii în revocarea donaţiei pentru
ingratitudine:
a. dacă donatorul a promovat acţiunea în termen de 1 an de la data la care a survenit
cauza de revocare;
b. dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare a donaţiei;
c. dacă moştenitorii au acceptat moştenirea donatorului în termen de 1 an de la data
la care au cunoscut existenţa cauzei de revocare.
33. Revocarea donaţiei:
a. are natura juridică a unei sancţiuni civile, în cazul în care se datorează neexecu-
tării sarcinii de către donatar;
b. determină în toate cazurile desfiinţarea actelor subsecvente prin care bunul donat
a fost transmis unui terţ dobânditor;
c. operează, în toate cazurile, de drept.
34. în cazul donaţiei cu sarcină stipulată în favoarea unui terţ:
a. în cazul neexecutării sarcinii donatorul nu poate cere revocarea donaţiei;
b. beneficiarul sarcinii poate cere executarea sarcinii stipulate în favoarea sa;
c. beneficiarul sarcinii poate cere revocarea donaţiei în cazul neexecutării sarcinii.
35. Nulitatea căsătoriei atrage:
a. nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă;
b. nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de bună-credinţă;
c. nulitatea absolută a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă.
36. în cazul unei donaţii autentice:
a. înscrierea în registrul naţional notarial a contractului condiţionează valabila
încheiere a acestuia;
b. înscrierea în registrul naţional notarial a contractului se face în scop de informare
de către notarul public care autentifică donaţia;
c. înscrierea în registrul naţional notarial a contractului de face de către donator.
37. Promisiunea de donaţie:
a. nu trebuie încheiată în formă autentică, ad validitatem;
b. dă dreptul beneficiarului de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină
loc de contract, în caz de neexecutare a promisiunii din partea promitentului;
c. se revocă de drept dacă promitentul a devenit insolvabil.
38. Promisiunea de donaţie:
a. în caz de neexecutare a acesteia din partea promitentului, beneficiarul are dreptul
la daune-interese reprezentate de cheltuielile pe care beneficiarul le-a efectuat ori
avantajele pe care le-a acordat terţilor în temeiul promisiunii de donaţie;
b. nu se revocă de drept dacă anterior executării sale situaţia materială a promi -
tentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit
excesiv de oneroasă pentru acesta;
c. se revocă de drept dacă beneficiarul promisiunii nu acordă promitentului alimente
în cazul în care acesta a ajuns în nevoie.
a. este lovită de nulitate absolută donaţia care este afectată de o condiţie a cărei
realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;
b. inserarea unei clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor este
sancţionată cu nulitatea absolută a acelei clauze, iar nu a donaţiei în ansamblul ei;
c. clauza prin care donatarul este obligat la plata datoriilor pe care donatorul le-ar
contracta în viitor, fără a se preciza şi valoarea maximă a acestora, antrenează sancţiunea
nulităţii relative a contractului de donaţie.
40. în materia varietăţilor de donaţie:
* 9
a. darul manual nu presupune în mod necesar, ca şi condiţie de validitate, tradiţiunea

bunului;
b. reprezintă forme ale donaţiilor simulate donaţiile deghizate şi donaţiile prin inter-
punere de persoane;
c. donaţiile indirecte reprezintă acte juridice întemeiate pe intenţia de a gratifica,
întocmite însă sub forma unor acte de altă natură, dar care produc efectele unei donaţii.
CAPITOLUL III
TESTAMENTUL
1. Testamentul:
a. este un act juridic unilateral şi personal;
b. este un act juridic irevocabil;
c. nu poate să conţină sarcini impuse moştenitorilor legali.
2. Cu privire la testament, ca act juridic, sunt valabile următoarele afirmaţii:

a. trebuie să conţină, în mod esenţial, dispoziţii referitoare la desemnarea directă
sau indirectă a legatarului;
b. sub sancţiunea nulităţii absolute, două sau mai multe persoane nu pot dispune,
prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte;
c. condiţiile de validitate ale testamentului, se apreciază la data decesului testato-
rului, acesta fiind momentul la care testamentul îşi produce efectele.
3. în materia testamentului:
a. în caz de îndoială asupra clauzelor testamentului, acesta se interpretează în
favoarea moştenitorilor legali;
b. legatul făcut unui creditor urmează a fi considerat ca plată a datoriei, iar nu ca o
liberalitate, astfel încât moştenitorii lui de cuius nu mai au obligaţia de a-i plăti credi-
torului datorie pe care o are cel ce lasă moştenirea;
c. orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe testament trebuie să
dovedească existenţa şi conţinutul lui în una din formele prevăzute de lege.
A.
4. In privinţa capacităţii de a dispune:

a. sunt incapabili a dispune prin testament, minorii, chiar dacă aceştia dispun în
acest mod prin reprezentanţii legali sau personal, cu încuviinţarea ocrotitorului legal, şi
chiar dacă s-ar obţine autorizaţia instanţei de tutelă;
b. după ajungerea la majorat, persoana poate dispune prin liberalităţi, mai înainte
de descărcarea de gestiune, dacă liberalitatea este efectuată în favoarea bunicului său;
c. momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a dispune este cel al
deschiderii moştenirii.
6. în materie testamentară:
a. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, cu intenţia de a câştiga încrederea
testatorului şi a înşela buna lui credinţă, pentru a-1 împiedica pe acesta să întocmească
un testament, atrage nulitatea relativă a testamentului;
b. dolul poate atrage nulitatea testamentului doar dacă manevrele dolosive au fost
săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare;
c. manoperele frauduloase pot proveni şi de la un terţ ce nu beneficiază de
testament, dacă se dovedeşte că activitatea dolosivă a terţului a alterat voinţa
testatorului.
7. Cauza testamentului:
a. se apreciază în moment de data redactării testamentului;
b. se apreciază în raport de data deschiderii succesiunii;
c. se apreciază în raport de data executării testamentului.
8. Atrage nulitatea absolută a legatului:
a. lipsa cauzei;
b. cauza ilicită, dacă legatarul a cunoscut cauza sau, după împrejurări, trebuia să o
cunoască;
c. liberalitatea făcută de testator pentru a determina reluarea relaţiilor de
concubinaj.
9. Forma scrisă şi forma actului separat:
a. sunt condiţii cerute doar pentru testamentul olograf;
b. sunt condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului;
c. sunt condiţii cerute doar pentru testamentele privilegiate.
10. Pentru valorificarea drepturilor pretinse în cazul în care testamentul legal
încheiat nu poate fi prezentat:
a. legatarul trebuie să facă dovada că testamentul a existat, fiind întocmit în forma
prevăzută de lege;
b. legatarul nu este ţinut a dovedi conţinutul pretins al testamentului, întrucât
această dovadă este deosebit de anevoioasă;
c. legatarul este ţinut a proba că dispariţia sau distrugerea testamentului a avut loc
fară voia sau ştirea testatorului.
11. Sub sancţiunea nulităţii absolute:
a. testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului;
b. testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi consimţă-
mântul său nu a fost viciat;
c. două persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, în folosul unui terţ.
12. în cazul unui testament încheiat în formă autentică:
a. neînscrierea, imediat după autentificare, a testamentului în Registrul naţional
notarial, atrage nulitatea testamentului;
b. poate fi solicitată anularea testamentului pentru doi;
c. poate fi desemnat un terţ care să repartizeze bunurile transmise prin legat între
beneficiarii testamentului, cu privire la care testatorul a stabilit criteriile în baza cărora
să poată fi determinaţi la data deschiderii succesiunii.
13. Testamentul autentic:
a. nu poate fi încheiat de către surd, mut sau surdo-mut;
b. trebuie înscris în Registrul naţional notarial ţinut în formă electronică;
c. poate fi un testament conjunctiv sau reciproc.
14. De regulă, testamentul privilegiat:
a. se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de 2 martori;
b. datorită evenimentului extraordinar în care se produce se semnează numai de
către agentul instrumentator;
Testamentul 273
c. este valabil şi fără semnătura părţilor.
15. Cu ocazia autentificării testamentului, testatorul:
a. nu va putea fi niciodată asistat de martori, având în vedere caracterul secret al
testamentului;
b. va fi întotdeauna asistat de curator atunci când este în imposibilitatea de a
semna;
c. poate fi asistat de unul sau doi martori.
16. Dispoziţia testamentară prin care dispunătorul conferă unei persoane
vocaţia la un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii moştenirii este
calificat drept:
a. legat cu titlu universal;
b. legat cu titlu particular;
c. legat universal.
17. Este nul absolut legatul care:
a. nu oferă elementele necesare cu ajutorul cărora legatarul să poată fi identificat
cu certitudine;
b. este efectuat în favoarea unei persoane care nu există la data întocmirii libera-
lităţii, chiar dacă este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru
aceasta de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil;
c. permite unei terţe persoane să determine legatarul.
18. Caducitatea unui legat cu titlu particular:
a. survine în cazul exproprierii imobilului, obiect exclusiv al legatului, anterior
deschiderii moştenirii;
b. determinată de predecesul unui legatar cu titlu particular profită celuilalt cole-
gatar, în cazul legatului conjunctiv;
c. survine în cazul decesului legatarului, ulterior deschiderii succesiunii şi anterior
îndeplinirii suspensive cauzale care afectează legatul.
19. Legatul cu titlu universal este:
a. dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o
fracţiune a moştenirii;
b. dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la un
anumit bun din moştenire;
c. dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la
întreaga moştenire.
20. în situaţia în care legatarul renunţă la legat, atunci legatul este:
a. nul;
b. revocat;
c. caduc.
21. în cazul legatului conjunctiv:

a. dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui
profită celorlalţi moştenitori legali;
b. dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui
profită celorlalţi legatari;
c. dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, legatul
devine caduc.
22. La desemnarea legatarului:

a. legatarul trebuie să fie determinat sau determinabil la data deschiderii
moştenirii;
b. aceasta trebuie să fie făcută prin testament, sub sancţiunea caducităţii legatului;
c. testatorul poate lăsa unui terţ dreptul de a desemna legatarul.
23. Sub sancţiunea nulităţii absolute exprese, sunt interzise actele:

a. ce au ca obiect drepturi asupra unei succesiuni nedeschise încă, în toate cazurile;
b. prin care donatorul stipulează întoarcerea convenţională a bunurilor donate, în
caz de predeces a donatarului;
c. prin care succesorul renunţă la moştenire, înainte decesului lui de cuius.
24. Actele juridice asupra unei succesiuni nedeschise încă:

a. sunt lovite de nulitate absolută;
b. sunt valabile dacă există acordul tuturor succesibililor;
c. sunt anulabile.
25. Substituţia fideicomisară:

a. produce efecte cu privire la toate bunurile existente în patrimoniul instituitului,
la data decesului său;
b. în calitate de proprietar al bunurilor primite, instituitul se bucură de toate
atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziţie, având dreptul de a
dispune în mod liber de bunurile primite;
c. urmează a produce efecte doar la decesul instituitului.
26. în ceea ce priveşte incapacităţile în materia substituţiei fideicomisare:

a. incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul;
b. incapacităţile de a primi se apreciază atât în raport cu instituitul, cât şi în raport
cu substituitul;
c. de vreme ce substituitul este succesor în drepturi al instituitului, incapacitatea
substituitului de a primi se apreciază în raport de instituit.
27. Substituitul în materia substituţiei fideicomisare:
a. dobândeşte drepturile ce fac obiectul substituţiei, de la chiar decesul dispună-
torului;
b. poate fi supus, la rândul său, obligaţiei de transmitere a bunurilor ce fac obiectul
substituţiei fideicomisare;
c. dobândeşte bunurile care fac obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei dispună-
torului.
28. Printre obligaţiile instituitului se numără aceea de:
a. a da socoteală dispunătorului sau, după caz, moştenitorilor acestuia, precum şi
Testamentul 275
substituitului, la cererea acestuia, la intervale precizate, cu privire la modul în care
administrează bunurile care constituie obiectul liberalităţii;
b. a răspunde faţă de substituit, însă numai cu celelalte bunuri ale sale, pentru
prejudiciile cauzate prin acte de conservare sau de administrare;
c. de a administra şi transmite substituitului bunurile ce au format obiectul libera-
lităţii, precum şi celelalte bunuri similare ce fac parte din patrimoniul său.
29. Substituţia fideicomisară este ineficace:
a. atunci când instituitul predecedează substituitului;
b. atunci când substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii;
c. atunci când substituitul predecedează şi a fost desemnat un al doilea substituit.
30. Spre deosebire de substituţia fideicomisară, liberalitatea reziduală:
a. permite instituitului să dispună cu titlu oneros de bunurile primite de la
dispunător;
b. poate fi cuprinsă doar prin testamentul lăsat de dispunător în favoarea
instituitului;
c. permite instituitului să dispună cu titlu gratuit, prin legat cuprins în testament,
de bunurile care au constituit obiectul liberalităţii reziduale.
31. Un testament poate fi revocat expres:
a. printr-un testament autentic, doar dacă testamentul anterior era tot autentic;
b. printr-un act autentic notarial;
c. doar dacă testamentul ulterior conţine aceleaşi legate ca şi cel anterior.
32. Constituie cazuri de revocare voluntară tacită:
a. întocmirea unui testament ulterior ce conţine dispoziţii incompatibile cu testa-
mentul anterior;
b. întocmirea unui testament ulterior chiar dacă acesta nu a fost întocmit cu
respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente;
c. întocmirea unui testament ulterior ce conţine clauza de revocare a testamentului
anterior.
33. Constituie revocare voluntară tacită:
a. ruperea testamentului autentic aflat în posesia testatorului;
b. distrugerea testamentului, cunoscută de testator, atunci când acesta nu a fost în
măsură să îl refacă, deoarece a decedat imediat;
c. ruperea testamentului olograf aflat în posesia testatorului.
34. Revocarea tacită prin înstrăinarea bunului ce constituie obiectul unui
legat:
a. poate interveni şi în cazul legatelor universale şi cu titlu universal, atunci când
are ca obiect însuşi bunul testat;
b. operează şi în cazul în care bunul ce formează obiectul legatului este supus
vânzării silite la cererea creditorului testatorului;
c. operează şi în privinţa bunurilor corporale şi în privinţa bunurilor incorpórale.
35. Reprezintă revocare a legatului:
a. promisiunea de vânzare-cumpărare a unui bun, dacă legatul lăsat prin
testamentul anterior este unul cu titlu particular, ce priveşte acel bun;
b. înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului printr-un contract de vânzare-
cumpărare afectat de o condiţie rezolutorie;
c. înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului printr-un contract de vânzare-
cumpărare dacă voinţa testatorului, la încheierea actului de vânzare-cumpărare, a fost
viciată prin violenţă.
36. Legatul devine caduc atunci când:
a. legatarul a decedat ulterior deschiderii moştenirii;
b. legatarul este incapabil de a primi legatul la data întocmirii testamentului;
c. legatarul renunţă la legat.
37. Revocarea judecătorească poate fi cerută:
a. dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului;
b. dacă legatarul refuză să acorde testatorului alimente;
c. dacă legatarul aduce injurii grave la adresa memoriei testatorului.
CAPITOLUL IV
REZERVA SUCCESORALĂ. COTITATEA DISPOBINILĂ.
REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE
1. Reducţiunea liberalităţilor excesive priveşte:

a. actele cu titlu oneros;
b. comodatul;
c. liberalităţile.
2. In materia moştenirii testamentare:

a. nu sunt supuse reducţiunii actele dezinteresate;
b. sfera moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei succesorale nu pot fi
modificate prin voinţa defunctului;
c. colateralii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari.
A
3. In cazul rezervei succesorale:

a. sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii pri-
vilegiaţi;
b. aceasta poate fi micşorată prin donaţii, legate sau dezmoşteniri;
c. sancţiunea nerespectării rezervei este nulitatea absolută.
4. Rezerva succesorală:
a. este parte a activului net al moştenirii;
b. este o parte din moştenirea pe care defunctul a lăsat-o efectiv;
c. poate fi pretinsă şi de către renunţătorul rezervatar.
5. Moştenitorii rezervatari:
Testamentul 277
a. dacă au acceptat succesiunea au obligaţia de a suporta, în mod proporţional,
datoriile moştenirii;
b. nu pot renunţa la moştenire;
c. sub sancţiunea nulităţii absolute exprese, nu pot renunţa la rezerva succesorală
anterior deschiderii moştenirii.
7. Dacă prin testamentul întocmit, de cuius-vA X i-a dezmoştenit pe părinţii
M şi T. Moştenirea a fost acceptată de soţul supravieţuitor, tatăl T, mama M;
bunicul B şi vărul primar V.:
a. soţul supravieţuitor S culege moştenirea ca şi când ar fi venit în concurs doar cu
ascendenţi privilegiaţi, caz în care culege cota succesorală de 1/2;
b. bunicul B va culege cota succesorală de 1/4;
c. M şi T vor culege fiecare câte 1/4.
8. La stabilirea rezervei descendenţilor defunctului se iau în considerare:

a. descendenţii decedaţi la data deschiderii succesiunii;
b. descendenţii nedemni;
c. descendenţii care au renunţat la moştenire şi care au fost obligaţi prin stipulaţie
expresă în contractul de donaţie să raporteze donaţie şi în caz de renunţare la
moştenire.
9. Reducţiunea liberalităţilor excesive:

a. poate fi cerută de orice persoană interesată;
b. în lipsa unei învoieli a celor interesaţi, poate fi invocată în faţa instanţei de
judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz;
c. excepţia de reducţiune este prescriptibilă într-un termen de 3 ani ce curge de la
data deschiderii moştenirii.
10. Dacă defunctul a lăsat un soţ supravieţuitor S şi doi copii - CI şi C2, din
care C2 este nedemn, iar prin testamentul întocmit l-a instituit legat universal pe
prietenul P:
a. rezerva soţului supravieţuitor este de 1/4 din moştenire;
b. rezerva lui C2 este de 3/8 din moştenire;
c. cotitatea disponibilă ce va reveni prietenului P este de 1/2 din moştenire.
11. Dacă de cuius-ul X are ca moştenitori rezervatari pe copilul CI, pe nepoţii

NI, N2 şi N3 (copiii lui C2 nedemn), descendenţii nedemnului venind la
moştenirea succesorală prin reprezentarea lui C2, iar prin testamentul întocmit l-
a instituit legat universal pe prietenul P:
a. NI, N2 şi N3 primesc fiecare câte 1/6 din moştenire;
b. rezerva lui CI va fi de 1/4 din moştenire;
c. cotitatea disponibilă ce va reveni prietenului P este de 1/2 din moştenire.
12. Dacă la succesiunea defunctului vin soţul supravieţuitor S, unicul copil al

defunctului, dezmoştenit direct şi total de către defunct, precum şi M şi T,
părinţii defunctului:
a. cota soţului supravieţuitor va fi stabilită în raport de clasa ascendenţilor privi-
legiaţi cu care vine efectiv în concurs;
b. rezerva succesorală a copilului este de 3/8 din moştenire;
c. tatăl T va primi 3/16 din moştenire.
13. Dacă la moştenire vin soţul supravieţuitor şi cei doi părinţi ai defunctului,
tatăl defunctului fiind renunţător, iar printr-un legat cu titlu universal prietenul P
a fost instituit legatar universal:
a. rezerva soţului supravieţuitor se va calcula prin raportare la întreaga masă
succesorală, incluzându-se şi valoarea mobilierului şi a obiectelor de uz casnic;
b. soţul supravieţuitor este rezervatar şi în privinţa dreptului de abitaţie;
c. rezerva mamei defunctului va fi de 1/8 din moştenire.
14. Sunt supuse reducţiunii:

a. numai donaţiile
b. numai legatele;
c. atât donaţiile, cât şi legatele.
15. Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută:

a. de creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari;
b. doar de moştenitorii rezervatari;
c. doar de moştenitorii rezervatari şi de succesorii lor.
16. La reducţiunea liberalităţilor excesive:

a. succesorii moştenitorului rezervatar nu pot invoca reducţiunea;
b. legatele de reduc înaintea donaţiilor;
c. donaţiile se reduc înaintea legatelor.
17. Stabilirea masei de calcul în vederea efectuării reducţiunii liberalităţilor

excesive presupune parcurgerea a trei etape, în următoarea ordine:
a. determinarea activului brut al moştenirii, determinarea activului net al
moştenirii, reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute
de cel ce lasă moştenirea;
b. determinarea activului brut al moştenirii, reunirea fictivă, doar pentru calcul, la
activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea, determinarea activului
net;
c. determinarea activului brut al moştenirii, stabilirea rezervei şi a cotităţii dispo-
nibile, determinarea activului net.
18. Determinarea activului brut al moştenirii presupune:

a. identificarea drepturilor cu caracter patrimonial şi nepatrimonial ce se transmit
pe cale succesorală;
b. includerea în activul brut a donaţiilor efectuate cu clauză de retur convenţional;
c. identificarea drepturilor cu valoare patrimonială existente în patrimoniul succe-
soral, evaluarea acestora şi însumarea valorilor rezultate.
19. Liberalităţile ce încalcă rezerva succesorală se reduc în următoarea

ordine:
a. legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b. donaţiile se reduc înaintea liberalităţilor;
c. legatele se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor.
20. în situaţia în care de cuius-ul X are ca moştenitori rezervatari pe soţia
supravieţuitoare S, pe copilul CI, pe nepoţii NI şi N2 (copiii lui C2, predecedat),
precum şi pe mama M, iar prietenul P a fost instituit legatar universal, iar moşte-
nitorii rezervatari cer să le fie respectată rezerva succesorală:
a. rezerva totală este de 1/2 din moştenire;
b. P va primi 1/2 din moştenire în limita cotităţii disponibile;
c. rezerva succesorală a lui NI este de 3/16 din moştenire.
21. Prin testamentul întocmit, de cuius-vl X a lăsat legatarului cu titlu
universal L 1/3 din moştenire. Moştenirea a fost acceptată şi de soţul
supravieţuitor S, de părinţii M şi T, de către fratele bun FI şi de către fratele
uterin F2.
a. legatul se va executa în totalitate, căci se încadrează în limita cotităţii
disponibile;
b. soţul supravieţuitor va beneficia de cota legală de 1/3, deoarece aceasta este mai
mare decât rezerva ce i se cuvine;
c. rezerva lui M este de 1/6.
a. potrivit legii, părinţii sunt obligaţi la raportul donaţiilor, însă numai dacă vin în
concurs cu soţul supravieţuitor;
b. regula din materia reducţiunii liberalităţilor excesive, conform cu care „
legatele se reduc înaintea donaţiilor ” are caracter imperativ;
c. termenul de prescripţie de 3 ani în care poate fi intentată acţiunea în reducţiunea
liberalităţilor excesive începe să curgă, în toate cazurile, de la data deschiderii
moştenirii.
23. în materia reducţiunii liberalităţilor excesive:
a. dacă defunctul a făcut mai multe donaţii şi beneficiarul donaţiei supusă
reducţiunii este insolvabil, atunci insolvabilitatea donatarului va fi suportată de
moştenitorii rezervatari;
b. atunci când se constată că prin liberalităţile consimţite de defunct a fost
încălcată rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari, reducţiunea operează de
drept;
c. donatarul păstrează fructele părţii din bun ce depăşeşte cotitatea disponibilă,
percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea.
24. Pentru aplicarea prezumţiei instituite de art. 1091 alin. 4 C. civ.:
a. este prezumată o donaţie, înstrăinarea cu titlu oneros a bunului imobil sub
rezerva uzufructului timp de 10 ani;
b. prezumţia operează în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi
soţului supravieţuitor, chiar dacă aceştia au consimţit la înstrăinare;
c. actul de înstrăinare trebuie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii
rezervatari.
25. Nu sunt supuse reunirii fictive, la activul net, în vederea determinării
masei1 de calcul:
Rezerva succesorală. Cotitatea disponibilă. Reducţiunea liberalităţilor excesive
281 a. darurile obişnuite;
b. donaţiile remuneratorii;
c. sumele cheltuite pentru întreţinerea descendenţilor, chiar dacă acestea au avut
caracter excesiv.
a. descendenţii decedaţi, deoarece aceştia, chiar dacă nu au capacitate succesorală,
au calitatea de moştenitori legali şi prin urmare şi pe aceea de moştenitori rezervatari;
b. descendentul decedat la data deschiderii moştenirii, dacă acesta a lăsat unul sau
mai mulţi urmaşi care pot şi doresc să vină la moştenire;
c. descendentul declarat dispărut, câtă vreme nu a intervenit o hotărâre judecă-
torească declarativă de moarte.
a. descendenţii renunţători;
b. descendenţii nedemni;
c. descendenţii nedemnului ce vin la moştenire prin reprezentarea succesorală.
28. în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un copil dintr-o
căsătorie anterioară a defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar
universal:
a. rezerva soţului supravieţuitor este de 1/8 din moştenire;
b. rezerva copilului este de 3/8 din moştenire;
c. în această ipoteză gratificarea soţului supravieţuitor este posibilă în limitele
cotităţii disponibile ordinare.
29. Printre persoanele care pot invoca reducţiunea liberalităţilor excesive se
află:
a. moştenitorii moştenitorilor rezervatari, deoarece dreptul la reducţiune, având
caracter patrimonial, se transmite propriilor moştenitori ai moştenitorilor rezervatari;
b. dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar;
c. creditorii chirografari ai defunctului pot cere reducţiunea donaţilor făcute de
defunct în timpul vieţii sale.
30. Acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive:
a. se prescrie, în toate cazurile, în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii;
b. se prescrie în termen de 3 ani de la data la care moştenitorii rezervatari au
cunoscut existenţa liberalităţilor şi caracterul lor excesiv, în cazul liberalităţilor
excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari;
c. este o acţiune patrimonială personală.
31. Reducţiunea unei donaţii excesive se realizează prin echivalent în cazul în
care:
a. înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat bunul;
b. ulterior deschiderii moştenirii, donatarul a constituit o ipotecă asupra bunului
donat;
c. bunul donat a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
32. Reducţiunea liberalităţilor excesive1:
a. poate fi invocată oricând pe cale de excepţie;
b. nu poate fi cerută de creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari;
c. operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită
numai acestuia.
33. Dacă masa de calcul este de 360 lei, moştenitorii legali sunt soţia supra-
vieţuitoare S şi mama defunctului M, iar defunctul a făcut, în această ordine, o
donaţie de 150 lei fundaţiei F, un legat de 40 lei prietenului A şi apoi un alt legat
de 20 lei prietenului B, atunci:
a. legatul lui B va fi redus integral;
b. legatul lui A se reduce de la 40 lei la 20 lei;
c. donaţia se păstrează integrat şi legatele se reduc toate deodată şi proporţional.
34. în cazul în care activul brut al moştenirii este de 180 lei, pasivul este de
100 lei, în timpul vieţii X a donat fundaţiei F o casă care, la data încheierii
contractului de donaţie, valora 400 lei şi la data deschiderii moştenirii valorează
480 lei, iar sporul de valoare de 80 lei a intervenit datorită îmbunătăţirilor
efectuate de F, moştenitorii rezervatari acceptanţi fiind soţia S şi copiii CI şi C2,
atunci:
a. la cererea lui S, CI şi C2 donaţia va fi redusă la 240 lei;
b. rezerva lui CI este de 105 lei;
c. rezerva lui S este de 60 lei.
CAPITOLUL V
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ. PARTAJUL
SUCCESORAL
1. Dreptul de opţiune succesorală:

a. este un drept incesibil;
b. poate fi exercitat de minorul în vârstă de 15 ani numai cu acordul ocrotitorului
legal, al instanţei de tutelă şi, dacă este cazul, avizul Consiliului de familie, dacă se
acceptă moştenirea;
c. poate fi exercitat de minorul în vârstă de 15 ani numai cu acordul ocrotitorului
legal, al instanţei de tutelă şi, dacă este cazul, avizul Consiliului de familie, dacă se
renunţă la moştenire.
2. Dreptul de opţiune succesorală:

a. nu poate fi afectat de modalităţi, sub sancţiunea nulităţii absolute;
b. este susceptibil de modalităţi;
c. are caracter pur şi simplu, sub sancţiunea nulităţii relative.
3. Termenul de opţiune succesorală:

a. este de 1 an şi curge de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să
cunoască legatul său, dacă testamentul care cuprinde acest legat este descoperit după
deschiderea moştenirii;
b. este 6 luni de la data deschiderii moştenirii;
c.1 nu poate fi suspendat.
Rezerva succesorală. Cotitatea disponibilă. Reducţiunea liberalităţilor excesive
283 4. Acceptarea moştenirii:
a. poate fi revocată în tot cursul termenului de opţiune;
b. este tacită în cazul actelor de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de către
succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
c. este prezumată în cazul succesibilului care nu optează în termenul mai scurt
stabilit de către instanţa de judecată.
5. Creditorii succesibilului:
a. nu pot cere instanţei revocarea unei renunţări frauduloase;
b. nu pot accepta moştenirea pe calea acţiunii oblice;
c. pot accepta succesiunea, pe calea acţiunii oblice, în vederea îndestulării creanţei
lor.
b. numai dacă citaţia prin care i se aduce la cunoştinţa succesibilului deschiderea
succesiunii şi calitatea sa de succesibil i-a fost comunicată acestuia în termenul de
opţiune succesorală;
c. numai dacă citaţia prin care i se aduce la cunoştinţa succesibilului deschiderea
succesiunii şi calitatea sa de succesibil i-a fost comunicată acestuia cu cel puţin 30 de
zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală.
7. La partajul succesoral:
a. prin bună învoială, toţi moştenitorii trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină, fară excepţii;
b. nu poate fi cerut de creditorii personali ai coindivizarilor;
c. moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar dacă există
convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel.
8. Renunţarea la moştenire:
a. se presupune în cazul în care succesibilul nu optează în termenul stabilit de lege;
b. produce efecte numai dacă există o declaraţie de renunţare în formă autentică;
c. este valabil încheiată şi în formă scrisă.
9. Acceptarea moştenirii este forţată atunci când:

a. succesibilul şi-a însuşit bunuri din patrimoniul succesoral crezând că sunt ale
sale;
b. succesibilul cu rea-credinţă, a sustras sau a ascund bunuri din patrimoniul
succesoral;
c. succesibilul a ascuns o donaţie nesupusă raportului.
10. Pot cere partajul succesoral:

a. legatarii de orice fel;
b. creditorii moştenirii;
c. creditorii personali ai moştenitorilor.
11. Poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea:

a. cumpărătorul de drepturi succesorale;
b. cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului;
c. descendentul defunctului.
12. Dacă succesibilul face un act ce ar atrage, conform legii, acceptarea tacită
a moştenirii:
a. nu va fi considerat acceptant dacă ulterior îndeplinirii actului, prin declaraţie
autentică notarială, renunţă la moştenire;
b. va fi considerat renunţător în baza declaraţiei anterioare de renunţare la
moştenire;
c. nu va fi considerat acceptant dacă, anterior îndeplinirii actului, printr-o
declaraţie autentică notarială, arată că nu doreşte să fie considerat acceptant.
1
13. Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patri-
moniul succesoral1:
a. este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea;
b. este considerat renunţător la fel ca acela care a ascuns o donaţie supusă
raportului ori reducţiunii;
c. este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din
moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
14. în materia dreptului de opţiune succesorală2:
a. creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere
instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai într-un termen de 3 luni
de la data la care au cunoscut renunţarea;
b. succesibilul care în baza legii sau a testamentului cumulează mai multe vocaţii
la moştenire nu poate opta pentru acceptarea ambelor feluri de moştenire;
c. creditorii succesibilului pot accepta moştenirea pe cale oblică, în limita îndes-
tulării creanţei lor.
15. Ca urmare a renunţării la succesiune:
a. succesibilul desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală;
b. succesibilul răspunde pentru pasivul succesoral;
c. moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi.
16. Sunt subiecte ale dreptului de opţiune succesorală:
a. moştenitorii legali;
b. legatarii;
c. creditorii succesibilului pe cale directă.
17. Actul de opţiune succesorală:
b. dacă există mai mulţi succesibili, ei pot exercita dreptul de opţiune în mod
colectiv;
c. este, în principiu, indivizibil.
18. Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale:
a. presupune că fiecare succesibil poate să accepte în parte succesiunea şi să
renunţe la rest;
b. vocaţia succesorală dublă conferă posibilitatea unei opţiuni succesorale diferite;
c. se aplică fară excepţii în cazul renunţării la moştenire.
19. Data de la care curge termenul de opţiune succesorală:
a. este, în toate cazurile, data deschiderii succesiunii;
b. este data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii;
c. este data de la care succesibilul a cunoscut că este fiul defunctului, dacă această
dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
2
Grilă1 de
Grilă de admitere
definitivare în la INM şi de
profesia admitere
avocatînINPPA
magistratură, sesiunea
- sesiunea 2018.2018.
20. Termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală:
a. poate fi scurtat, de către instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate,
pentru motive temeinice;
b. este un termen de decădere;
c. este susceptibil de suspendare şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
21. Acceptarea moştenirii:
a. trebuie să îmbrace forma autentică atunci când este expresă;
b. este tacită atunci când moştenitorul a suportat singur cheltuielile de
înmormântare;
c. este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicita calitatea de moştenitor
printr-un act sub semnătură privată.
22. Reprezintă acte de acceptare tacită a moştenirii:
a. demolarea construcţiei ce face parte din masa succesorală;
b. închirierea construcţiei ce face parte din masa succesorală pentru o perioadă de
7 ani;
c. actele de administrare provizorie a bunurilor, chiar dacă din împrejurările în
care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de
moştenitor.
23. în cazul în care succesibilul decedează mai înainte de împlinirea
termenului de opţiune succesorală de 1 an, fără a-şi fi exercitat dreptul de
opţiune:
a. moştenitorii celui decedat exercită separat, fiecare pentru partea sa, dreptul de
opţiune succesorală, în termen de un an de la data deschiderii succesiunii autorului lor;
b. moştenitorul dreptului de opţiune prin retransmitere va avea de exercitat, în
termen de 1 an, două drepturi de opţiune succesorală;
c. dacă termenul de opţiune al autorului decedat a expirat, beneficiarul
retransmiterii nu este obligat a face dovada că autorul său a acceptat succesiunea în
termen.
24. Acceptarea forţată a succesiunii:
a. atrage decăderea succesibilului din dreptul de a mai renunţa la moştenire;
b. face ca datoriile şi creanţele succesibilului faţă de defunct să se stingă prin
confuziune;
c. presupune păstrarea calităţii de moştenitor de către succesibilul care a ascuns
bunuri ale moştenirii, dar acesta nu mai are niciun drept asupra bunurilor sustrase sau
ascunse.
25. Renunţarea la succesiune:
a. poate fi expresă sau tacită;
b. este un act juridic unilateral, solemn şi expres;
c. declaraţia de renunţare poate fi efectuată în mod valabil, în formă autentică,
doar la notarul competent de la locul deschiderii succesiunii.
26. în cazul renunţării la moştenire:
a. succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor;
Dreptul de opţiune succesorală. Partajul succesoral 287
b. descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire prin reprezentare;
c. în cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, chiar dacă
moştenirea a fost acceptată deja de aţi succesibili cu vocaţie succesorală la partea
renunţătorului.
27. Renunţătorul:
a. nu poate reveni asupra renunţării întrucât dreptul de opţiune succesorală este
irevocabil;
b. ca urmare a revocării renunţării, devine moştenitor acceptant şi preia bunurile
moştenirii în starea în care se găsesc;
c. nu poate fi obligat la plata taxelor succesorale.
28. Prezumţia renunţării la moştenire:

a. este absolută;
b. operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de
zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală;
c. operează în ipoteza în care succesibilul nu a optat în interiorul termenului
stabilit de instanţa judecătorească ce a stabilit, la cererea persoanei interesate şi pentru
motive temeinice, un termen de acceptare mai scurt decât cel prevăzut de lege.
29. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală sub condiţie suspensivă:

a. poate îmbrăca exclusiv forma acceptării pure şi simple;
b. este lovită de nulitate absolută;
c. este valabilă, cu excepţia cazului în care condiţia este pur potestativă.
30. Prin datoriile moştenirii se înţelege:

a. obligaţiile patrimoniale ale defunctului ce există în patrimoniul succesoral la
data deschiderii moştenirii, fară datoriile defunctului faţă de moştenitori;
b. obligaţiile născute din contracte încheiate intuitu personae;
c. datoriile defunctului faţă de moştenitori.
31. Acţiunea în petiţia de ereditate:

a. este o acţiune reală;
b. este o acţiune personală;
c. este o acţiune mixtă.
32. în cazul indiviziunii succesorale:

a. coindivizarul poate dispune liber asupra întregului bun determinat din univer-
salitate;
b. coindivizarul poate exercita folosinţa materială a bunurilor indivize fară acordul
celorlalţi coindivizară, fară a fi îngrădit asupra acestui drept de vreo limită legală;
c. coindivizarul poate încheia, fară acordul celorlalţi coindivizari, acte de
conservare.
33. Dacă unul dinte coindivizari încheie cu un terţ un act de dispoziţie cu
privire la întregul bun determinat individual:
a. actul încheiat între coindivizar şi terţ este valabil şi produce efecte între părţi;
b. contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat este opozabil şi celuilalt
coindivizar;
c. în interiorul unui termen de 1 an de la data la care coindivizarul, ce nu a fost
parte în contract, a pierdut posesia, acesta poate, mai înainte de efectuarea partajului, să
exercite acţiunea posesorie împotriva terţului care a intrat în posesia bunului comun.
34. în ceea ce priveşte imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din
indiviziune, sunt valabile următoarele afirmaţii:
a. este valabilă clauza testamentară prin care de cuius impune moştenitorilor săi să
rămână în indiviziune pe o durată de 5 ani;
b. convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pe o perioadă mai
mare de 5 ani;
c. instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului
pentru o perioadă de 5 ani, pentru a nu aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi
coproprietari.
35. Pot cere partajul moştenirii:
a. legatarii universali sau cu titlu universal;
b. legatarul cu titlu particular;
c. moştenitorii legali.
36. Reprezintă obiect al partajului succesoral:
a. bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului;
b. creanţele defunctului;
c. pasivul succesoral.
37. Reprezintă bunuri ce pot face obiectul partajului succesoral:
a. bunurile aduse la masa succesorală ca efect al raportului donaţiilor;
b. bunurile individual determinate şi ce formează obiectul unor legate cu titlu
particular;
c. curtea comună, subsolul şi podul casei ce face parte din masa succesorală.
38. Partajul succesoral:
a. nu se poate realiza prin act autentic notarial dacă nu sunt prezenţi, personal sau
prin reprezentant, toţi coindivizarii;
b. nu este posibil dacă unul dintre moştenitori nu are capacitate deplină de
exerciţiu;
c. are efect constitutiv de drepturi reale.
39. Partajul de ascendent:
a. realizat prin donaţie poate avea ca obiect bunuri prezente sau viitoare;
b. este lovit de nulitate absolută dacă nu a cuprins toţi descendenţii ce îndeplinesc
condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succe -
sorală;
c. ce nu cuprinde toate bunurile moştenirii, nu este valabil.
TITLUL VII INSTITUJII DE DREPTUL FAMILIEI
CAPITOLUL I DESFACEREA CĂSĂTORIEI
1. Desfacerea căsătoriei, prin acordul părţilor:

a. se poate realiza pe cale administrativă, dacă soţii nu au copii minori;
b. nu se poate realiza pe cale notarială dacă soţii au copii minori;
c. se poate realiza, fiind întemeiat pe culpa unuia dintre soţi, după o separare în
fapt care a durat cel puţin 1 an din cauza stării de sănătate a unui soţ.
2. Divorţul:
*
a. se poate realiza, numai pe cale judiciară, atunci când este întemeiat pe culpa
unuia dintre soţi, asemenea divorţului întemeiat pe cauza stării de sănătate a unui soţ;
b. prin acordul soţilor, nu se poate face la cererea unuia dintre soţi;
c. se poate realiza prin acordul soţilor, pe cale judiciară, administrativă sau prin
procedură notarială.
3. Divorţul:
a. poate fi obiect al medierii, fară a se lua act de către instanţa de judecată;
b. se poate cere de partea interesată şi după o separare în fapt mai mare de 2 ani,
chiar dacă nu există culpă;
c. pe motiv de boală, se poate solicita la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de
sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
4. Atunci când cererea soţilor este comună, în cazul divorţului prin acordul
soţilor pe cale judiciară:
a. cererea comună a soţilor se va respinge în integralitate atunci când soţii nu se
înţeleg cu privire la cererile accesorii;
b. cererea comună a soţilor se poate admite indiferent de durata căsătoriei;
c. instanţa nu se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care soţii îl vor purta
după divorţ.
5. în cazul în care cererea soţilor este comună, în materia divorţului prin
acordul soţilor pe cale judiciară:
a. cererea comună a soţilor se poate admite chiar dacă există sau nu copii minori
rezultaţi din căsătorie;
b. dacă sunt şi copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi,
instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra exercitării autorităţii părinteşti, chiar dacă
acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ;
c. instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile
de creştere şi educare a copiilor, numai dacă acest lucru a fost solicitat expres prin
cererea de divorţ.
6. Dacă cererea soţilor este comună, divorţul prin acordul soţilor pe cale judi-
ciară implică şi faptul că:
290 Instituţii de dreptul familiei
a. cererea comună a soţilor va putea fi semnată şi de către un mandatar comun cu
procură specială;
b. nu interesează motivele de divorţ;
c. prin hotărârea care urmează să fie pronunţată se va face menţiune şi despre
culpa privind desfacerea căsătoriei.
7. în ipoteza în care cererea soţilor este comună, în materia divorţului prin
a. chiar dacă soţii s-au înţeles ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv
de către unul dintre ei, instanţa poate dispune, în temeiul principiului interesului
superior al copilului, ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun de către
ambii părinţi;
b. instanţa nu stabileşte culpa vreunuia dintre ei;
c. hotărârea este definitivă atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi în
privinţa cererilor accesorii.
8. Ca efect al formulării cererii comune a soţilor, în cazul divorţului prin
a. sunt compatibile şi cererile privind plata de despăgubiri pentru prejudiciile
morale suferite de un soţ;
b. cererea de acordare a prestaţiei compensatorii este admisibilă;
c. este inadmisibilă cererea privind acordarea de daune-interese pentru prejudiciile
materiale suferite de unul dintre soţi.
9. Cererea unui soţ acceptată de celălalt soţ, în cazul divorţului prin acordul
soţilor pe cale judiciară, implică şi faptul că:
a. în cazul în care pârâtul îşi va da acordul, procedura nu va fi identică celei a
divorţului prin acordul soţilor la cererea comună a acestora;
b. dacă cererea de divorţ a unuia dintre soţi este întemeiată pe culpa celuilalt, iar
acesta din urmă recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa,
cu acordul reclamantului, va pronunţa divorţul făcând menţiune despre culpa pentru
desfacerea căsătoriei;
c. instanţa de judecată nu va mai cerceta temeinicia motivelor de divorţ.
10. în materia divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară, dacă cererea
unui soţ a fost acceptată de celălalt soţ:
a. în ipoteza în care reclamantul nu îşi va da acordul, instanţa va admite cererea de
divorţ bazată pe motive temeinice stabilind totodată şi culpa exclusivă a pârâtului;
b. în situaţia menţionată la varianta „a” de răspuns şi în măsura în care această
variantă este adevărată, procedura de urmat este cea a divorţului din culpă;
c. consimţământul pârâtului poate interveni numai în faţa primei instanţei şi
numai până la închiderea cercetării judecătoreşti.
11. în cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă:
a. în cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la numele pe care urmează să îl
poarte fiecare după desfacerea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă va decide asupra
numelui de familie pe care soţii vor urma să-l poarte;
b. dacă soţii se înţeleg cu privire la numele pe care urmează să îl poarte după
desfacerea căsătoriei, dar nu se înţeleg cu privire la celelalte efecte, aceştia nu vor
Desfacerea căsătoriei 291
putea obţine dispoziţia de divorţ de la ofiţerul de stare civilă;
c. este necesar să nu existe copii minori adoptaţi, a căror filiaţie a fost stabilită faţă
de unul dintre soţi.
12. în materia divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă:
a. procedura se poate desfăşura în faţa ofiţerului de stare civilă de la locul
căsătoriei;
b. cererea se poate introduce şi prin mandatar;
c. procedura se poate desfăşura în faţa ofiţerului de stare civilă de la locul ultimei
locuinţe comune a soţilor.
13. Aspectele procesuale specifice divorţului prin acordul soţilor pe cale
administrativă implică şi faptul că:
a. ofiţerul de stare civilă care a înregistrat cererea va acorda soţilor un termen de
reflecţie de 60 zile;
b. atunci când soţii stăruie în decizia lor şi consimţământul acestora este liber şi
neviciat, ofiţerul de stare civilă va elibera certificatul de divorţ făcând menţiune pe
acesta despre culpa soţilor;
c. în ipoteza în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat
căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita
menţiune în actul de căsătorie.
14. în materia divorţului prin acordul soţilor prin procedură notarială:
a. dacă din raportul de anchetă socială reiese că acordul soţilor în ceea ce priveşte
exercitarea în comun a autorităţii părinteşti nu este în interesul copilului, notarul public
va emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi va îndruma soţii să se adreseze
ofiţerului de stare civilă;
b. cererea de divorţ nu poate fi depusă prin mandatar cu procură autentică;
c. notarul public care a înregistrat cererea va acorda soţilor un termen de reflexie
de 30 de zile.
15. în cazul divorţului prin acordul soţilor prin procedură notarială:
a. când soţii stăruie în decizia lor şi consimţământul acestora este liber şi neviciat,
notarul public eliberează certificatul de divorţ făcând menţiune pe acesta despre culpa
soţilor;
b. în cazul respingerii cererii de divorţ de către ofiţerul de stare civilă, nu există
cale de atac, spre deosebire de ipoteza respingerii acestei cereri de către notarul public;
c. în caz de opoziţie, notarul public nu poate dispune asupra partajului bunurilor
comune.
16. Din analiza comparativă a divorţului prin acordul soţilor prin procedură
notarială cu divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă, rezultă că:
a. va fi competent notarul public sau ofiţerul de stare civilă de la locul căsătoriei
sau de la locul ultimei locuinţe comune a soţilor;
b. nici notarul public şi nici ofiţerul de stare civilă nu pot dispune în privinţa
cererilor accesorii divorţului, dacă există opoziţie;
c. în cazul refuzului abuziv, al ofiţerului de stare civilă sau notarului, de a constata
desfacerea căsătoriei, pentru repararea prejudiciului suferit de soţi nu există
posibilitatea acestora de a se adresa, pe cale separată, instanţei competente pentru
repararea acestuia.
17. Motivele temeinice, în cazul divorţului din culpă:

a. nu pot să se refere la încălcarea obligaţiei de fidelitate;
b. justifică destrămarea relaţiilor conjugale;
c. trebuie să fi vătămat grav raporturile dintre soţi.
18. în materia divorţului (judiciar) din culpă:

a. dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa
divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cererea de
divorţ;
b. în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile privind divorţul pentru separarea în
fapt îndelungată, iar culpa aparţine exclusiv reclamantului, instanţa nu va respinge
cererea;
c. dacă soţul reclamant decedează în cursul procesului, moştenitorii săi nu pot
continua acţiunea de divorţ.
19. în ipoteza continuării acţiunii de divorţ (judiciar) din culpă:

a. prin excepţie de la caracterul personal al acţiunii de divorţ, dacă soţul reclamant
decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ, iar
instanţa o va admite, cu condiţia ca aceasta să constate pe baza probelor administrate
culpa exclusivă a soţului pârât;
b. dacă se constată culpa exclusivă a soţului pârât, căsătoria va fi considerată
desfăcută de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti;
c. dacă nu va fi constatată culpa exclusivă a soţului pârât, căsătoria va înceta de la
data decesului soţului reclamant.
20. în materia divorţului pentru separarea în fapt îndelungată:

a. se va pronunţa din culpa exclusivă a soţului reclamant, afară de cazul în care
pârâtul se declară de acord cu divorţul;
b. culpa pârâtului nu are relevanţă;
c. reclamantul nu trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei.
21. în cazul divorţului pentru separarea în fapt îndelungată:

a. când soţul pârât se declară de acord cu divorţul, instanţa va pronunţa divorţul
fară a face menţiune despre culpa soţilor la destrămarea căsătoriei;
b. împrejurarea separării în fapt nu trebuie să fi dovedită de soţul reclamant;
22. în materia divorţului din cauza stării sănătăţii unui soţ:
a. divorţul poate avea loc la cererea acelui soţ a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei;
b. starea de boală nu trebuie să fi existat la momentul încheierii căsătoriei;
c. soţul care nu este bolnav, va avea obligaţia de sprijin moral.
23. Căsătoria este desfăcută:
a. din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă, în
cazul în care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant;
b. de la data eliberării certificatului de divorţ, doar în cazul divorţului soţilor prin
procedură notarială, spre deosebire de divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă;
24. în raport de efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale

dintre soţi se va reţine ca fiind adevărat că:
a. instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsă-
toriei pentru motive temeinice, justificat de interesul unuia dintre soţi;
b. soţul vinovat de desfacerea căsătoriei pierde drepturile pe care legea ori
convenţiile încheiate cu terţii i le oferă;
c. soţul minor de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nu păstrează capacitatea
deplină de exerciţiu dobândită prin efectul acesteia.
25. Efectele patrimoniale ale divorţului se referă şi la faptul că:

a. de principiu, efectul principal al divorţului cu privire la regimul matrimonial
constă în încetarea acestuia între soţi, de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti;
b. în principiu, actele de înstrăinare şi de grevare care privesc bunurile mobile
comune şi a căror înstrăinare nu este supusă unor formalităţi de publicitate, precum şi
orice alte acte din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, care au fost încheiate
după introducerea cererii de divorţ sunt lovite de nulitate absolută, dacă au fost
încheiate în frauda celuilalt soţ;
c. dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi, iar aceştia nu se
înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinându-
se seama în primul rând de interesul superior al copilului.
26. Efectele patrimoniale ale divorţului implică şi la faptul că:

a. atunci când divorţul are la bază acordul soţilor, aceştia nu vor putea cere
ofiţerului de stare civile să se constate regimul matrimonial încetat de la data separaţiei
de fapt, însă vor putea solicita acest aspect instanţei ori notarului public;
b. soţul căruia i s-a atribut beneficiul contractului de închiriere este dator să plă-
tească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă
locuinţă, al cărei cuantum nu se va putea imputa la partaj asupra cotei din bunurile
comune ce i-a revenit soţului care beneficiază şi de atribuirea contractului de
închiriere;
c. dacă locuinţa familiei este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, aceasta nu
va putea fi atribuită soţului neproprietar şi nici nu va putea face obiectul partajului.
27. Cu privire la dreptul la despăgubiri se va reţine ca fiind adevărat că:
a. soţul nevinovat, indiferent dacă este reclamantul sau pârâtul, dacă a suferit un
prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească,
drept distinct de prestaţia compensatorie;
b. soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor va fi de competenţa instanţei
de tutelă, care se va pronunţa prin hotărârea de divorţ asupra acesteia, solicitarea
ulterioară, pe cale separată, a acestor despăgubiri nefiind posibilă;
28. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi:
a. există şi atunci când incapacitatea de muncă a soţului divorţat apare înainte de
încheierea căsătoriei;
b. există inclusiv în cazul în care incapacitatea de muncă a soţului apare după mo-
mentul desfacerii căsătoriei, chiar dacă nu este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria;
c. nu va putea depăşii jumătate din venitul net al soţului obligat la plată, împreună
cu întreţinerea datorată copiilor.
a. subzistă şi atunci când incapacitatea de muncă a soţului divorţat apare în curs de
2 ani de la desfacerea căsătoriei, iar aceasta este cauzată de o împrejurare în legătură
cu căsătoria;
b. în cazul desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a unui soţ, acesta nu poate
beneficia de întreţinere;
a. încetează prin recăsătorirea soţului îndreptăţit;
b. se stabileşte în raport de mijloacele debitorului şi conform stării de nevoie a
creditorului până la o pătrime din venitul net al celui dator să o presteze;
31. Prestaţia compensatorie:
a. poate fi cumulată cu pensia de întreţinere;
b. nu poate fi cumulată cu despăgubirea solicitată pentru acoperirea prejudiciului
cauzat prin desfacerea căsătoriei;
c. reprezintă acea compensaţie care poate fi acordată unuia dintre soţi, în cazul în
care desfacerea căsătoriei prin divorţ ar produce un dezechilibru semnificativ în condi-
ţiile de viaţă ale acestuia.
a. nu se poate acorda atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia
dintre soţi;
b. poate fi acordată atunci când căsătoria a durat cel puţin 20 de ani împliniţi la
momentul la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată;
c. trebuie să fie solicitată odată cu desfacerea căsătoriei.
33. în materia prestaţiei compensatorii:
a. soţul care solicită prestaţia compensatorie poate să ceară şi pensie de întreţinere
în condiţiile Codului civil;
b. prestaţia compensatorie poate fi stabilită şi sub forma unei rente viagere;
c. se va putea stabili prestaţia compensatorie şi în natură, sub forma uzufructului
asupra unor bunuri mobile ce aparţin debitorului prestaţiei compensatorii.
a. poate avea forma unei sume globale de bani;
b. nu poate avea forma unei cote procentuale din venitul debitorului;
c. poate fi stabilită în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri imobile ce
aparţin debitorului prestaţiei compensatorii.
35. încetarea prestaţiei compensatorii:
a. nu are loc prin recăsătorirea soţului debitor;
b. are loc în situaţia în care soţul creditor obţine resurse de natură să asigure
condiţii de viaţă asemănătoare celor avute în timpul căsătoriei;
c. nu are loc prin decesul soţului debitor.
36. în materia efectelor divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi
copiii lor minori:
a. ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 9 ani este obligatorie, în
procedurile administrative sau judiciare care îl privesc;
b. la încheierea căsătoriei de către minor nu este necesar consimţământul părintelui
care nu exercită autoritatea părintească;
c. dacă nu există înţelegerea părinţilor sau aceasta este contrară interesului
superior al copilului, atunci când copilul a locuit doar cu unul dintre părinţi, instanţa îi
va stabili locuinţa la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
CAPITOLUL II
FILIAŢIA
1. Filiaţia:
a. stricto sensu, reprezintă acea legătură de rudenie firească manifestată prin
descendenţa unei persoane din fiecare dintre părinţii săi;
b. nu se suprapune peste noţiunea de rudenie firească;
2. Sunt copii din afara căsătoriei:
a. cei provenind dintr-o căsătorie nulă;
b. aceia ai căror părinţi nu au fost niciodată căsătoriţi;
c. cei concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după desfacerea acesteia.
3. Filiaţia faţă de:
a. mamă, rezultă în principiu din însuşi faptul naşterii, dar poate fi stabilită şi prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească
b. tatăl din căsătorie, se stabileşte prin efectul prezumţiei absolută de paternitate,
în sensul că acel copil născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei
c. tatăl din afara căsătoriei, se stabileşte prin recunoaşterea de către tată a copilului
sau prin hotărâre judecătorească.
4. Filiaţia:
a. în toate cazurile, se poate dovedi prin actul de naştere întocmit în registrul de
stare civilă;
b. nu poate fi dovedită în toate cazurile prin certificatul de naştere eliberat pe baza
actului de naştere întocmit în registrul de stare civilă;
c. în cazul copilului din căsătorie, dovada filiaţiei se va face prin actul de naştere şi
actul de căsătorie al părinţilor, ambele trecute în registrele de stare civilă.
5. Posesia de stat:
a. este latura dinamică a stării civile care nu implică folosirea acesteia;
b. în materie de filiaţie, aceasta este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie
şi rudenie existente între copil şi familia din care face parte;
c. implică în privinţa modalităţilor de manifestare şi un element tractatus.
6. Modalităţile de manifestare ale posesiei de stat:
a. se referă şi la elementul nomen, în sensul că respectivul copil este recunoscut de
către familie, în societate şi, atunci când este cazul, de către autorităţile publice ca fiind
al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
b. se pot referi şi la elementul fama, în sensul că acel copil va purta numele per-
soanei despre care se pretinde că este părintele său;
c. pot să se refere şi la faptul că o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al
său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa.
7. Posesia de stat:
a. este un fapt juridic;
b. se poate dovedi cu orice mijloc de probă, în condiţiile legii;
c. poate fi considerată a fi o prezumţie iuris et de iure.
8. Posesia de stat:
a. poate avea caracter secret;
b. trebuie să aibă un caracter continuu în sens absolut;
c. are un caracter paşnic şi neechivoc.
9. Posesia de stat are următoarele efecte:

a. ca regulă generală, nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă
decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu aceasta;
b. prin excepţie, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a statuat că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât
aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă;
10. în materia prezumţiei de paternitate, precum şi al timpului legal al con-

cepţiunii:
a. timpul legal al concepţiunii se referă la intervalul de timp cuprins între a trei suta
şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului;
b. prezumţia de paternitate se referă la faptul că acel copil născut sau conceput în
timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei;
11. Recunoaşterea copilului:
a. este un act de stare civilă, cu caracter nepatrimonial şi revocabil;
b. nu este un act unilateral, deoarece este necesar şi acordul persoanei în favoarea
căreia se face recunoaşterea;
c. nu poate fi făcută prin reprezentant legal.

a. nu este un act juridic constitutiv;
b. este un act solemn;
c. nu se poate face de către o persoană în vârstă de 14 ani.
13. în materia recunoaşterii copilului:

a. nu este suficientă, sub aspectul valabilităţii ei, doar declaraţia autorului ei făcută
în condiţiile legii;
b. mama îl poate recunoaşte pe copil, dacă naşterea nu a fost înregistrată în
registrul de stare civilă sau copilul nu a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut
din părinţi necunoscuţi;
c. viciul de consimţământ al leziunii îşi poate găsii aplicabilitate.
a. se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă;
b. poate fi făcută şi prin mandatar;
c. este un act juridic patrimonial.
15. Recunoaşterea copilului este lovită de nulitate:

a. relativă, atunci când recunoaşterea a fost făcută după decesul copilului, iar
acesta nu are descendenţi fireşti;
b. absolută, atunci când a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit
legii, nu a fost înlăturată;
16. Acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie:

a. este prescriptibilă într-un termen de 30 de ani;
b. nu poate fi introdusă de orice persoană interesată;
c. implică şi faptul că sarcina probei revine autorului recunoaşterii sau
moştenitorilor săi dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul
recunoscut sau de descendenţii acestuia.
17. Acţiunile privind filiaţia:

a. nu sunt acţiuni de stare civilă;
b. implică şi citarea atât a copilului, cât şi a părinţilor, chiar şi atunci când nu au
calitatea de reclamant sau de pârât;
c. nu sunt incompatibile cu privire la posibilitatea renunţării la drept.
18. In materia acţiunilor privind filiaţia:

a. ca regulă generală, este posibilă renunţarea la judecată;
b. măsurile dispuse de instanţă, cu privire la autoritatea părintească, prin hotărârea
de admitere nu vor avea caracter definitiv, ci doar provizoriu, fiind aplicabile până la
pronunţarea unei hotărâri definitive pe fondul cauzei;
c. în cazul admiterii unei acţiuni în contestarea filiaţiei, instanţa nu are
posibilitatea să stabilească, dacă este cazul, modalitatea în care copilul va păstra
legăturile personale cu cel care l-a crescut.
19. în cazul acţiunilor privind filiaţia:

a. copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, acţiunea privitoare la filiaţie
poate renunţa la judecarea acţiunii;
b. în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de
filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de
rămânerea definitivă civile privitoare la raportul de filiaţie;
c. acţiunea în contestarea filiaţiei este o acţiune ce are caracter nepatrimonial prin
care o persoană contestă în justiţie o filiaţie stabilită printr-un act de naştere ce nu este
conform cu posesia de stat.
20. în materia acţiunii în contestarea filiaţiei:
a. în principiu, dacă certificatul medical constatator al naşterii lipseşte ori
efectuarea expertizei medico-legale este imposibilă, va fi admisibil orice mijloc de
probă, inclusiv posesia de stat;
b. faţă de tatăl din căsătorie, orice persoană interesată poate cere instanţei să
constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice
unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie;
21. în materia acţiunii în contestarea filiaţiei fată de mamă:

9 9 9
a. prin excepţie, se va putea face dovada filiaţiei cu martori atunci când printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil;
b. nu se va putea face dovada cu martori atunci când există înscrisuri care fac
demnă de crezare acţiunea formulată;
c. prin excepţie, se va putea face dovada filiaţiei cu martori atunci când printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă
femeie decât aceea care l-a născut.
22. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă:

a. este imprescriptibilă şi atunci când este introdusă de moştenitorii copilului, iar
copilul a decedat fară a introduce cererea;
b. implică faptul că vor putea fi administrate orice mijloace de probă;
c. reprezintă acţiunea personală a copilului ori a moştenitorilor acestuia introdusă
împotriva mamei, când filiaţia acestuia faţă de mamă nu a putut să fie stabilită în
condiţiile legii.

a. poate fi introdusă atunci când din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu
se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
b. se poate introduce şi atunci când se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii;
24. în materia acţiunii în stabilirea paternităţii faţă de tatăl din afara

căsătoriei:
a. calitatea procesuală activă poate aparţine mamei minore a copilului, ori altui
reprezentant legal;
b. în cazul în care acţiunea este introdusă de către mamă, în numele copilului, ori
de către reprezentantul legal al acestuia atât timp cât copilul este în viaţă, dreptul la
acţiune este imprescriptibil;
c. în cazul în care acţiunea este introdusă de moştenitorii copilului, copilul
decedând înainte de a introduce acţiunea, termenul de prescripţie extinctivă este de 6
luni de la data decesului copilului.
25. în cazul acţiunii în stabilirea paternităţii faţă de tatăl din afara căsătoriei:
a. mama copilului şi moştenitorii acesteia vor putea cere despăgubiri pretinsului
tată, respectiv ca acesta din urmă să plătească jumătate din cheltuielile naşterii şi ale
lehuziei;
b. termenul de prescripţie pentru ca mama copilului sau moştenitorii acesteia să
ceară despăgubiri este de 1 an;
c. mama copilului şi moştenitorii acesteia vor putea cere despăgubiri pretinsului
tată, respectiv să recupereze în integralitate cheltuielile făcute cu întreţinerea mamei în
timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.

căsătoriei:
a. funcţionează prezumţia legală conform căreia paternitatea se prezumă, dacă se
dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în timpul legal al
concepţiunii, prezumţie care poate fi înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este
exclus ca el să îl fi conceput pe copil;
de către reprezentantul legal al acestuia, atât timp cât copilul este în viaţă, dreptul la
acţiune este prescriptibil într-un termen de prescripţie de 30 de ani;
lehuziei inclusiv în cazul în care copilul s-a născut mort.
a. calitatea procesuală pasivă poate aparţine, în mod alternativ, fie persoanei
despre care se susţine că ar fi tatăl copilului, fie moştenitorilor pretinsului tată;
b. mama copilului şi moştenitorii acesteia vor putea cere despăgubiri pretinsului
lehuziei inclusiv în cazul în care copilul a murit înainte de pronunţarea hotărârii
privind stabilirea paternităţii;
28. Acţiunea în tăgada paternităţii:

a. priveşte şi pe copilul din afara căsătoriei;
b. poate fi pornită de tatăl biologic al copilului, de soţul mamei, de mamă, de
copil sau de moştenitorii oricăreia dintre numitele persoane pentru înlăturarea filiaţiei
deja stabilite faţă de o persoană ce pretinde a fi tatăl copilului despre a cărui filiaţie
este vorba;
29. în materia acţiunii în tăgada paternităţii:

a. dreptul la acţiune al tatălui biologic nu se prescrie în timpul vieţii acestuia,
asemenea dreptului la acţiune al copilului;
b. soţul mamei poate introduce acţiunea în termenul general de prescripţie de 3
ani, care poate curge de la data la care acesta a cunoscut că este prezumat a fi tatăl
copilului;
c. prescripţia curge şi împotriva mamei puse sub interdicţie, dacă acesta are
calitate procesuală activă.
20. în materia acţiunii în contestarea filiaţiei:

a. în principiu, dacă certificatul medical constatator al naşterii lipseşte ori
efectuarea expertizei medico-legale este imposibilă, va fi admisibil orice mijloc de
probă, inclusiv posesia de stat;
b. faţă de tatăl din căsătorie, orice persoană interesată poate cere instanţei să
constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se aplice
unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie;
21. în materia acţiunii în contestarea filiaţiei fată de mamă:

9 9 9
a. prin excepţie, se va putea face dovada filiaţiei cu martori atunci când printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil;
b. nu se va putea face dovada cu martori atunci când există înscrisuri care fac
demnă de crezare acţiunea formulată;
c. prin excepţie, se va putea face dovada filiaţiei cu martori atunci când printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă
femeie decât aceea care l-a născut.

a. este imprescriptibilă şi atunci când este introdusă de moştenitorii copilului, iar
copilul a decedat fară a introduce cererea;
b. implică faptul că vor putea fi administrate orice mijloace de probă;
c. reprezintă acţiunea personală a copilului ori a moştenitorilor acestuia introdusă
împotriva mamei, când filiaţia acestuia faţă de mamă nu a putut să fie stabilită în
condiţiile legii.

a. poate fi introdusă atunci când din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu
se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
b. se poate introduce şi atunci când se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii;

căsătoriei:
a. calitatea procesuală activă poate aparţine mamei minore a copilului, ori altui
reprezentant legal;
de către reprezentantul legal al acestuia atât timp cât copilul este în viaţă, dreptul la
acţiune este imprescriptibil;
c. în cazul în care acţiunea este introdusă de moştenitorii copilului, copilul
decedând înainte de a introduce acţiunea, termenul de prescripţie extinctivă este de 6
Filiaţia 307
luni de la data decesului copilului.

a. mama copilului şi moştenitorii acesteia vor putea cere despăgubiri pretinsului
lehuziei;
b. termenul de prescripţie pentru ca mama copilului sau moştenitorii acesteia să
ceară despăgubiri este de 1 an;
tată, respectiv să recupereze în integralitate cheltuielile făcute cu întreţinerea mamei în
timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.

căsătoriei:
a. funcţionează prezumţia legală conform căreia paternitatea se prezumă, dacă se
dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în timpul legal al
concepţiunii, prezumţie care poate fi înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este
exclus ca el să îl fi conceput pe copil;
de către reprezentantul legal al acestuia, atât timp cât copilul este în viaţă, dreptul la
acţiune este prescriptibil într-un termen de prescripţie de 30 de ani;
lehuziei inclusiv în cazul în care copilul s-a născut mort.
a. calitatea procesuală pasivă poate aparţine, în mod alternativ, fie persoanei
despre care se susţine că ar fi tatăl copilului, fie moştenitorilor pretinsului tată;
b. mama copilului şi moştenitorii acesteia vor putea cere despăgubiri pretinsului
lehuziei inclusiv în cazul în care copilul a murit înainte de pronunţarea hotărârii
privind stabilirea paternităţii;
28. Acţiunea în tăgada paternităţii:

a. priveşte şi pe copilul din afara căsătoriei;
b. poate fi pornită de tatăl biologic al copilului, de soţul mamei, de mamă, de copil
sau de moştenitorii oricăreia dintre numitele persoane pentru înlăturarea filiaţiei deja
stabilite faţă de o persoană ce pretinde a fi tatăl copilului despre a cărui filiaţie este
vorba;

a. dreptul la acţiune al tatălui biologic nu se prescrie în timpul vieţii acestuia,
asemenea dreptului la acţiune al copilului;
b. soţul mamei poate introduce acţiunea în termenul general de prescripţie de 3

ani, care poate curge de la data la care acesta a cunoscut că este prezumat a fi tatăl
copilului;
c. prescripţia curge şi împotriva mamei puse sub interdicţie, dacă acesta are
calitate procesuală activă.
30. Scopul acţiunii în tăgada paternităţii, în funcţie de titularul ei se referă şi
la faptul că:
a. pretinsul tată biologic urmăreşte exclusiv înlăturarea unei paternităţi
neconforme cu realitatea;
b. mama urmăreşte înlăturarea unei paternităţi care nu corespunde cu realitatea,
pentru ca ulterior, să se poată stabili în mod legal paternitatea copilului faţă de tatăl
biologic al acestuia;
c. copilul sau moştenitorii acestuia urmăresc înlăturarea unei paternităţi nereale,
stabilite faţă de soţul mamei.
a. cu privire la admisibilitatea acţiunii, spre deosebire de celelalte specii ale
acţiunii în tăgada paternităţii, în cazul exercitării de către pretinsul tată biologic, pentru
ca acestuia să i se poată admite acţiunea, acesta va trebui să facă dovada paternităţii
sale faţă de copil, în caz contrar acţiunea sa urmând a fi respinsă ca inadmisibilă;
b. în cazul în care soţul mamei este cel care a introdus acţiunea, calitatea
procesuală pasivă urmează să revină, ca regulă generală, copilului;
c. atunci când acţiunea a fost introdusă de pretinsul tată biologic, moştenitorii
pretinsului tată biologic vor putea introduce acţiunea în termen de 3 ani de la data
decesului.
32. în cazul acţiunii în tăgada paternităţii:
a. calitatea procesuală activă poate să revină minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, care va putea înainta acţiunea singur, cu încuviinţarea părinţilor sau, după
caz, a tutorelui;
b. atunci când titularul acţiunii este copilul sau moştenitorii acestuia, calitatea
procesuală pasivă poate să aibă soţul mamei sau moştenitorii acestuia, atunci când
acesta era decedat la data introducerii acţiunii;
33. în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii:
a. atunci când acţiunea nu a fost introdusă de pretinsul tată biologic, asemenea
cazului în care acţiunea a fost introdusă de copilul sau moştenitorii acestuia din urmă,
acţiunea poate fi formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult 1 an de la data
decesului;
b. dacă acţiunea a fost introdusă de mamă, calitatea procesuală pasivă, aparţine
tatălui copilului faţă de care a fost deja stabilită filiaţia care se doreşte a fi înlăturată,
afară de cazul în care acesta este decedat, caz în care acţiunea se va pomi împotriva
moştenitorilor acestuia;
CAPITOLUL III OBLIGAJIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE
1. Obligaţia legală de întreţinere:

a. încetează prin moartea debitorului, chiar şi atunci când creditorul este minor;
b. implică un drept de creanţă corespunzător care nu poate fi urmărit de creditori
decât în anumite condiţii prevăzute de lege;
c. implică un drept de creanţă corespunzător la care se poate renunţa pentru viitor.
2. Dreptul corespunzător obligaţiei legale de întreţinere:
a. poate face obiectul unei cesiuni de creanţă;
b. este corelativ unei obligaţii cu executare succesivă;
c. nu este insesizabil.
3. în materia obligaţiei legale de întreţinere:
a. orice acord adiţional intervenit între părţi constituie o obligaţie de întreţinere
convenţională;
b. dreptul legal de întreţinere poate fi cedat pe cale convenţională;
c. obligaţia de întreţinere este susceptibilă a fi divizată, în conformitate cu preve-
derile legale.
4. Ordinea în care se datorează obligaţia de întreţinere se referă şi la faptul
că:
a. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor;
b. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului;
c. dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai înde-
părtat este obligat înaintea celui în grad mai apropiat.
5. în materia obligaţiei de întreţinere care există între rudele în linie dreaptă:
a. în cazul obligaţiei de întreţinere a copilului de către soţul părintelui său, soţul
care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze
întreţinerea copilului numai cât timp acesta este minor, dacă părinţii fireşti ai copilului
sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoie;
b. în situaţia menţionată la varianta precedentă de răspuns şi numai în măsura în
care ar fi adevărată această ipoteză, corelativ obligaţiei de întreţinere prestate pe o
durată de 10 ani, va apărea posibilitatea obligării copilului astfel întreţinut la a
întreţine pe soţul părintelui firesc;
6. Dacă în întreţinerea lui de cuius se afla un minor, moştenitorii acestuia vor
fi obligaţi să continue prestarea întreţinerii în limitele valorii:
a. moştenirii, atunci când părinţii minorului sunt decedaţi;
b. succesiunii, obligaţia fiind divizibilă dacă sunt mai mulţi moştenitori;
c. moştenirii, fiecare dintre moştenitori urmând a contribui la întreţinere minorului
în limitele valorii moştenite.
7. în materia obligaţiei legale de întreţinere:
a. dacă există descendenţi rezultaţi din căsătorie ori din adopţie sau ascendenţi,
aceştia nu vor putea fi obligaţi la întreţinere înaintea soţului ori a fostului soţ;
b. în cazul în care mai multe persoane dintre cele prevăzute de lege sunt obligate
să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii proporţional cu
mijloacele pe care le au;
c. părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în
continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fară a depăşi vârsta de 28 de ani.
8. Obligaţia legală de întreţinere:

a. este o obligaţie principală;
b. nu este susceptibilă de a fi divizată;
9. în cazul obligaţiei legale de întreţinere:

a. cel care se află în stare de nevoie din culpă proprie va putea cere numai întreţi -
nerea de strictă necesitate;
b. în cazul în care creditorul întreţinerii este minor, acesta va putea cere
întreţinerea de la părinţii săi, dacă se află în stare de nevoie şi nu se poate întreţine
singur din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri;
c. poate fi creditor al întreţinerii inclusiv persoana care se face vinovată faţă de
debitor de anumite fapte grave, contrare legii ori bunelor moravuri.
10. întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la:

a. o pătrime din venitul lunar net al părintelui, pentru un copil;
b. o treime din venitul lunar net al părintelui, pentru doi copii;
11. în materia stabilirii şi executării obligaţiei legale de întreţinere:

a. datorată de părinte se stabileşte până la jumătate din venitul lunar net al
părintelui, pentru trei sau mai mulţi copii;
b. părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în
continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fară a depăşi vârsta de 26 de ani,
caz în care contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabileşte doar la cererea copilului;
c. pensia de întreţinere are caracter imuabil.
12. în cazul stabilirii şi executării obligaţiei legale de întreţinere:

a. întreţinerea datorată copiilor însumată cu întreţinerea datorată altor persoane în
condiţiile legii poate depăşi trei sferturi din venitul lunar net al părintelui obligat;
b. dacă pensia de întreţinere a fost stabilită într-o sumă fixă, aceasta se indexează
semestrial, la cerere, în funcţie de rata inflaţiei;
c. în situaţia în care se iveşte o schimbare în privinţa mijloacelor celui care
prestează întreţinerea ori a stării de nevoie celui care o primeşte, instanţa de tutelă
poate să dispună încetarea plăţii pensiei de întreţinere.
13. în cazul stabilirii obligaţiei legale de întreţinere, instanţa de tutelă va lua
în considerare şi:
a. nevoia in abstracto a aceluia care solicită întreţinerea;
Obligaţia legală de întreţinere 311
b. mijloacele celui care urmează să acorde această întreţinere;
14. Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, instanţa de tutelă
dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere stabilite în bani, ce
poate fi:
a. o sumă fixă;
b. o cotă procentuală din venitul lunar brut al celui care datorează întreţinerea;
15. Pensia de întreţinere:
a. se va putea stabili atât în bani cât şi în bunuri;
b. se datorează de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti;
c. se poate acorda şi pentru o perioadă anterioară.
16. Pensia de întreţinere:
a. nu se datorează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
b. se va plăti în rate periodice, la termenele convenite de părţi, iar dacă părţile nu
se înţeleg cu privire la aceste termene, ele vor fi stabilite de instanţă prin hotărâre
judecătorească;
c. va fi redusă atunci când creditorul întreţinerii decedează în perioada ce cores -
punde unei rate, neputând fi datorată pentru întreaga perioadă.
17. Cu privire la plata pensiei de întreţinere, instanţa:
a. poate dispune ca pentru motive temeinice, întreţinerea să se execute prin plata
anticipată a unei sume globale, care va trebui să acopere nevoile creditorului pe o peri-
oadă mai îndelungată;
b. nu poate dispune ca pentru motive temeinice, întreţinerea să se execute prin
plata anticipată a unei sume globale, care va trebui să acopere nevoile creditorului
pentru toată perioada pentru care se datorează întreţinerea;
c. poate dispune ca pentru motive temeinice, întreţinerea să se execute prin plata
anticipată a unei sume globale, care va trebui să acopere nevoile creditorului pentru
toată perioada pentru care se datorează întreţinerea atunci când debitorul întreţinerii are
mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.
18. Cu privire la plata pensiei de întreţinere se va reţine ca fiind adevărat şi
faptul că:
a. pensia de întreţinere poate fi restituită;
b. cel care a prestat întreţinerea nedatorată va putea să ceară restituirea de la cel
care avea în mod real obligaţia de a o presta, restituire care se va întemeia pe plata
lucrului nedatorat;
c. debitorul, atunci când dovedeşte că întreţinerea asigurată nu era datorată, indi-
ferent că aceasta a fost prestată de bunăvoie ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti,
va putea să ceară restituirea acesteia de la cel care a primit-o.
CAPITOLUL IV AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
1. Autoritatea părintească:
a. reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi;
b. este nelimitată în timp;
a. nu poate înceta anticipat prin emanciparea copilului minor;
b. poate fi exercitată de către un singur părinte, caz în care acesta va răspunde
pentru creşterea copilului minor;
c. implică şi exercitarea drepturilor ce revin părinţilor, de către aceştia, în cadrul
exercitării autorităţii părinteşti atât în interesul copilului cât şi în interesul părinţilor.
a. se dobândeşte de către părinţi de la momentul la care se naşte copilul;
b. se exercită până la data la care copilul va deceda;
c. poate înceta anticipat în cazul în care copilul minor dobândeşte capacitate
deplină de exerciţiu prin căsătorie.
4. în cazul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti:
a. principalul drept şi pe cale de consecinţă, principala îndatorire a părinţilor este
aceea de a creşte copilul;
b. părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot să împiedice corespondenţa şi
legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 16 ani numai pe baza unor motive
temeinice;
c. numele de familie al copilului se va alege când părinţii nu au un nume comun
ori când unul dintre părinţi a adăugat numele celuilalt părinte la propriul nume, iar
celălalt nu a făcut acest lucru.
5. în materia drepturilor şi îndatoririlor părinteşti:
a. printre altele, părinţii vor creşte şi educa copilul şi potrivit propriilor lor con-
vingeri;
b. în raport de îndatoririle părinteşti, copilul va datora respect părinţilor săi, în mod
corelativ cu vârsta pe care o are;
c. părinţii sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea i le recunoaşte.
6. Drepturile şi îndatoririle părinteşti implică şi faptul că:
a. părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii,
ţinând seama şi de faptul că acel copil care a împlinit 12 ani are dreptul de a-şi alege
singur confesiunea religioasă;
b. părinţii au obligaţia să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea i le recunoaşte, inclusiv în cazul
încuviinţării actelor de dispoziţie ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
Autoritatea părintească 313
chiar dacă ar fi vorba despre îndeletnicirile sportive ale acestuia;
c. părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici acesta din urmă
nu are nici drept asupra bunurilor părintelui.
7. Drepturile şi îndatoririle părinteşti se referă şi faptul că:

a. în cazul necesităţii de a repara un prejudiciu rezultat dintr-o faptă ilicită a mino-
rului, va fi urmărit cu precădere patrimoniul părinţilor, iar apoi acela al minorului;
b. atunci când minorul a împlinit vârsta de 14 ani, va putea cere părinţilor să
schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii sale profesionale ori chiar locuinţa necesară
desfăşurării acestora;
c. în ipoteza în care minorul este reţinut fară drept de către o persoană, părinţii vor
putea cere instanţei de tutelă înapoierea copilului într-un termen de prescripţie de 30 de
ani.
8. în materia drepturilor şi îndatoririlor părinteşti:

a. schimbarea locuinţei copilului minor nu poate avea loc decât cu acordul
celuilalt părinte dacă aceasta natură este de natură a afecta exerciţiul autorităţii
părinteşti sau al altor drepturi părinteşti, atunci când autoritatea părintească se exercită
numai de unul dintre părinţi;
b. în raport de schimbarea locuinţei copilului minor instanţa nu va putea interzice
mutarea părintelui la care locuieşte copilul;
c. instanţa va stabili programul de realizare a relaţiilor personale dintre copil şi
părintele la care acesta nu locuieşte ori de câte ori se solicită acest lucru.
9. Obligaţia de întreţinere:
a. face parte din conţinutul autorităţii părinteşti;
b. revine părinţilor în mod indivizibil având ca scop asigurarea celor necesare
traiului minorului, fară a include educaţia, învăţătura şi pregătirea profesionale a
acestuia;
c. ca regulă generală, este limitată în timp de momentul dobândirii capacităţii
depline de exerciţiu a minorului.
10. în cazul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile

copilului:
a. reprezentantul sau ocrotitorul legal al minorului va putea să ratifice toate actele
sau numai o parte din actele de procedură anulabile îndeplinite de cel care nu are
exerciţiu drepturilor sale;
b. părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor,
precum şi de a-1 reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte,
înainte ca acesta să împlinească 14 ani;
c. drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi
cu cele ale tutorelui.
11. în materia modului de exercitare a autorităţii părinteşti, precum şi a decă-
derii din exerciţiul drepturilor părinteşti, se va reţine ca fiind adevărat şi faptul
că:
a. în cazul modului de exercitare a autorităţii părinteşti funcţionează o prezumţie
de mandat tacit faţă de terţii de bună-credinţă, în sensul că atunci când unul dintre
părinţi îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndatoririlor
decurgând din autoritatea părintească, este prezumat a avea şi consimţământul celuilalt
părinte;
b. asupra decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti se pronunţă instanţa de
tutelă, la cererea părintelui care exercită singur autoritatea părintească;
c. decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este o sancţiune de drept civil care
constă în interzicerea exercitării drepturilor ce decurg din autoritatea părintească, fiind
ţinut în continuare de îndatoririle care îi revin în acest sens.
12. întinderea decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti se referă şi la
faptul că:
a. instanţa nu poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi
părinteşti, decăderea fiind totală;
b. părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti va fi scutit şi de obligaţia
sa de întreţinere faţă de copil;
c. de principiu, decăderea din drepturile părinteşti se va dispune pentru o perioadă
nedeterminată.
13. întinderea decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti implică şi faptul
că:
a. părintele nu va fi decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti faţă de copii ce se
vor naşte ulterior pronunţării acesteia;
b. instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumiţi copii;
c. până la soluţionarea cererii de redare a exerciţiului autorităţii părinteşti, având în
vedere dreptul copilului de a fi crescut de părinţii săi, instanţa nu poate îngădui
părintelui să aibă legături personale cu copilul.
TITLUL VIII
DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPIILE PROCESULUI CIVIL
1. Procesul civil include:

a. activitatea pe care o desfăşoară instanţa de judecată, părţile, alte persoane sau
organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoaşterii drepturilor
subiective şi a altor situaţii juridice deduse judecăţii;
b. faza executării hotărârilor judecătoreşti, dar nu include şi faza executării silite a
altor titluri executorii;
c. atât faza executării hotărârilor judecătoreşti, cât şi faza executării silite a altor
titluri executorii.
2. în materia fazelor şi etapelor procesului civil:
a. etapa judecăţii are două mari faze: judecata în primă instanţă şi judecata în căile
de atac;
b. reprezintă etape ale judecăţii în primă instanţă: etapa scrisă, etapa cercetării
procesului, etapa dezbaterilor în fond şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii;
c. judecata în căile de atac, poate implica şi exercitarea contestaţiei în anulare, dacă
legea nu prevede altfel.
3. în cazul fazelor şi etapelor procesului civil:
a. faza judecăţii nu poate să lipsească din procesul civil;
b. judecata în căile de atac, poate implica şi exercitarea revizuirii, dacă legea nu
prevede altfel;
c. etapa scrisă include şi informarea reciprocă a părţilor despre pretenţiile şi
mijloacele lor de apărare, care, în acelaşi timp sunt aduse la cunoştinţa instanţei.
4. în etapa deliberării şi pronunţării hotărârii:
a. deliberarea are loc în şedinţă publică;
b. hotărârea se pronunţă, în principiu, în camera de consiliu;
c. deliberarea are loc în secret.
5. în materia judecăţii în primă instanţă:
a. în etapa scrisă se stabileşte cadrul procesual, din punctul de vedere al obiectului
şi al părţilor;
b. etapa scrisă nu începe cu introducerea cererii de chemare în judecată;
c. în etapa dezbaterilor în fond sunt administrate probele şi analizate eventualele
excepţii procesuale invocate.
6. în materia judecăţii în primă instanţă:
a. în etapa cercetării procesului, prin intermediul concluziilor în fond, părţile au
posibilitatea să-şi susţină în mod real pretenţiile şi apărările, în urma probatoriului
administrat în cauză;
b. aceasta reprezintă o etapă a fazei judecăţii alături de judecata în căile de atac;
7. în materia fazelor procesului civil:

a. faza executării silite nu poate lipsi atunci când s-a pronunţat o hotărâre cu
privire la constatarea existenţei unui drept;
b. faza judecăţii va lipsi atunci când se pune în executare un alt titlu executoriu
decât o hotărâre judecătorească;
c. faza executării silite poate lipsi în cazul în care se respinge cererea de chemare
în judecată
8. în cazul fazelor procesului civil:

a. faza executării silite poate lipsi atunci când se dispune anularea sau
rezoluţiunea, rezilierea unui contract, fară a se dispune şi restituirea prestaţiilor, în
toate cazurile, fară să se fi solicitat şi cheltuieli de judecată;
b. faza judecăţii nu poate lipsi atunci când se pune în executare un bilet la ordin;
c. faza executării silite poate lipsi atunci când s-a pronunţat o hotărâre cu privire la
constatarea inexistenţei unui drept.
9. în materia normelor de drept procesual civil:

a. în funcţie de întinderea câmpului de aplicare acestea se împart în norme de
organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură;
b. în funcţie de obiectul pe care îl reglementează, acestea se subclasifică în norme
generale şi norme speciale;
c. în funcţie de natura interesul ocrotit la edictarea normei de drept procesual civil,
acestea se împart în norme de ordine privată şi norme de ordine publică.
10. Normele de organizare judecătorească, în cazul dreptului procesual civil:

a. reglementează admiterea în magistratură;
b. nu reglementează şi statutul magistraţilor;
c. reglementează şi vacanţa judecătorească.
11. în materia dreptului procesual civil, normele de competenţă:

a. generală, reglementează repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor
judecătoreşti între instanţe de grad diferit;
b. materială, reglementează delimitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de
atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională;
c. teritorială, reglementează repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor
judecătoreşti între instanţe de acelaşi grad.
12. în cazul normelor de drept procesual civil în funcţie de întinderea
câmpului de aplicare:
a. norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când
norma specială este mai veche decât norma generală;
b. norma specială, chiar dacă este de strică interpretare şi aplicare, poate fi aplicată
şi prin analogie, ca regulă generală;
c. norma de drept procesual civil specială nu poate fi modificată sau abrogată
decât expres de o normă generală ulterioară.
a. norma specială se completează cu alte norme speciale, afară de cazurile expres
prevăzute de lege;
b. normele de competenţă materială nu reglementează delimitarea atribuţiilor
instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate
jurisdic- ţională;
c. normele de ordine publică depăşesc cadrul interesului individual al părţilor,
protejând (şi) un interes public sau chiar interesul general al societăţii.
14. în cazul normelor de drept procesual civil:
a. norma generală derogă de la norma specială;
b. normele care reglementează recuzarea pentru cazurile de incompatibilitate
prevăzute de Noul Cod de procedură civilă sunt de ordine publică;
c. normele de competenţă generală sunt de ordine publică.
15. în materia normelor de drept procesual civil clasificate în funcţie de
natura interesului ocrotit la edictarea normei de drept procesual civil:
a. normele de competenţă materială sunt de ordine publică;
b. normele de procedură au caracter de ordine publică, dacă stabilesc facilităţi
pentru ambele părţi;
c. normele de competenţă teritorială exclusivă sunt de ordine publică.
a. normele de competenţă teritorială exclusivă sunt de ordine publică;
b. o normele de ordine privată sunt imperative în cazul în care derogarea de la o
astfel de normă ar atrage sancţiuni procedurale;
c. părţile pot conveni, cu autorizarea instanţei, să se abată de la normele de ordine
publică.
17. Importanţa clasificării normelor juridice în funcţie de natura interesului
ocrotit la edictarea normei de drept procesual civil se referă şi la faptul că:
a. încălcarea unei norme de ordine privată (şi imperativă) atrage nulitatea absolută;
b. normele de procedură au caracter de ordine publică dacă determină ordinea
firească a judecăţii şi a executării silite, potrivit fazelor şi etapelor procesului civil;
c. o normă este dispozitivă atunci când părţile ar putea deroga de la conţinutul ei
fară a fi aplicabilă o sancţiune procedurală.
18. în materia importanţei clasificării normelor juridice în funcţie de natura
interesului ocrotit la edictarea normei de drept procesual civil:
a. părţile nu pot acoperi, prin voinţa lor, viciile unui act de procedură săvârşit cu
încălcarea unei norme de ordine publică;
b. în cazul normei de ordine privată, partea protejată de acea normă nu poate
renunţa la dreptul de a se prevala de nerespectarea acesteia;
c. părţile nu pot acoperi, prin voinţa lor, viciile unui act de procedură săvârşit cu
încălcarea unei norme de ordine publică şi, ca regulă generală, nici nu pot renunţa
valabil la dreptul de a invoca nesocotirea unei astfel de norme.
19. în materia importanţei clasificării normelor juridice de drept procesual

civil, precum şi a aplicării în timp a acestora:
a. nerespectarea normei de ordine privată şi imperativă poate fi invocată şi de
instanţă de oficiu;
b. faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la
momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în
judecată;
c. normele de procedură au caracter de ordine publică dacă stabilesc principii ale
procedurii civile.
20. Importanţa clasificării normelor juridice de drept procesual civil, precum
şi a aplicarea în timp a acestora, implică şi faptul că:
a. încălcarea unei norme de ordine privată şi imperativă trebuie invocată într-un
anumit termen;
b. procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţei legal
învestite nu vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au
început, urmând a se dispune de instanţele respective, în mod corespunzător,
declinarea de competenţă;
c. nerespectarea normei de ordine publică poate fi invocată, de regulă, în orice
stare a judecăţii, ţinându-se cont şi de dispoziţiile legale referitoare la exercitarea căilor
de atac.
21. în materia aplicării în timp a normelor de procedură:
a. faza executării silite este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul
declanşării acestei faze procesuale;
b. în cazul în care hotărârea ce urmează a fi pusă în executare a fost obţinută sub
imperiul vechii reglementări, iar cererea de executare silită a fost înregistrată după
intrarea în vigoare a noi reglementări, executarea silită va cunoaşte aplicabilitatea
vechii reglementări;
c. în ceea ce priveşte caracterul executoriu, hotărârile judecătoreşti sunt supuse
legii care guvernează efectele acestora.
22. Aplicarea în timp a normelor de procedură presupune şi regula conform
căreia:
a. executării silite îi vor fi aplicabile dispoziţiile vechii reglementări în cazul în
care un alt titlu executoriu decât o hotărâre urmează a fi pus în executare, fiind obţinut
sub imperiul vechii reglementări, iar cererea de executare silită a fost înregistrată după
intrarea în vigoare a noi reglementări;
b. hotărârile arbítrale nu sunt supuse legii care guvernează efectele acestora;
c. înscrisurile notariale care constituie titluri executorii sunt supuse legii în vigoare
de la data întocmirii lor.
23. Succesiunea în timp a normelor de competenţă implică şi regula potrivit

căreia:
a. procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţei legal
învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au
început;
b. în cazul casării cu trimitere spre rejudecare, nu vor rămâne aplicabile
dispoziţiile legale privitoare la competenţa în vigoare la data când a început procesul;
c. în cazul în care legea nouă desfiinţează o instanţă, dosarele se vor trimite din
oficiu instanţei competente potrivit legii noi.
24. în materia legii aplicabile mijloacelor de probă:

a. atât condiţiile de admisibilitate cât şi puterea doveditoare a probelor
preconstituite vor fi guvernate de legea în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii;
b. în raport de admisibilitatea probei testimoniale, urmează a se aplica regula
generală, în sensul că este incidenţă legea în vigoare de la data declanşării procesului;
c. legea nouă nu este de imediată aplicare în cazul administrării probelor.
25. în cazul aplicării în timp şi în spaţiu a normelor de procedură:

a. legea aplicabilă hotărârii judecătoreşti este aceea în vigoare de la data începerii
procesului în ceea ce priveşte căile de atac, motivele şi termenele de exercitare;
b. dispoziţiile legii de procedură se aplică proceselor care se judecă de către
instanţele române, numai dacă prin lege se dispune astfel;
c. administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare de la data administrării
lor.
26. Imparţialitatea instanţei care soluţionează cauza:

a. constă în absenţa oricărei prejudecăţi;
b. sub forma imparţialităţii subiective, reprezintă împrejurarea că judecătorul
oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă;
c. nu poate consta în absenţa oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui
proces.
27. Dreptul la o instanţă:

a. este un drept absolut;
b. implică dreptul justiţiabilului de a obţine pronunţarea unei soluţii, în urma
examinării cauzei sale, de către instanţa sesizată;
c. presupune şi dreptul de a obţine executarea unei hotărâri pronunţate în cadrul
procesului, dacă aceasta este susceptibilă de executare.
28. în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil:
a. independenţa instanţei care soluţionează cauza se apreciază şi în raport cu
celelalte puteri constituite în stat;
b. de lege lata pentru încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen
optim şi previzibil nu părţile nu au deschisă calea contestaţiei privind tergiversarea
procesului;
c. imparţialitatea obiectivă a instanţei implică posibilitatea de a determina convin-
gerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare.
29. Principiul disponibilităţii:
a. cunoaşte o consacrare legală expresă, asemenea dreptului la un proces echitabil,
în termen optim şi previzibil;
b. are caracter absolut;
c. nu guvernează faza executării silite.
a. implică dreptul părţilor de a determina cadrul procesual;
b. nu implică şi dreptul persoanei de a nu pomi procesul;
c. presupune şi dreptul părţilor de a pune capăt procesului.
a. nu guvernează numai faza judecăţii;
b. este susceptibil de limitări;

c. cunoaşte ca şi limitare, dreptul instanţei de a da calificarea corectă a unui cereri
de chemare în judecată, a cărei denumire a fost stabilită greşit de părţi.
32. Reprezintă limite ale principiului disponibilităţii:
a. în privinţa dreptului părţii de a pomi procesul civil, cazurile şi condiţiile
prevăzute exclusiv de lege în care se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi
de alte persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi care, fară a justifica un interes
personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor
persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup
ori general;
b. obligaţia instanţei de a se pronunţa din oficiu cu privire la acordarea daunelor
morale în cazul răspunderii civile delictuale;
c. obligaţia instanţei de a se pronunţa din oficiu asupra numelui pe care îl vor purta
soţii după divorţ.
a. presupune că părţile pot determina atât existenţa cât şi conţinutul procesului;
b. poate fi limitat de aplicabilitatea regulilor impreviziunii;
c. nu include şi posibilitatea părţilor de a pune capăt procesului.
34. în materia principiului disponibilităţii:
a. dreptul procurorului de a exercita căile de atac şi de a cere punerea în executare
a titlurilor executorii, nu reprezintă o limită a principiului disponibilităţii;
b. părţile stabilesc cadrul procesual atât în raport de obiect şi cauză, cât şi din
perspectiva cererilor şi apărărilor formulate în proces;
c. în cazul în care una dintre părţi solicită atât desfiinţarea contractului cât şi resti-
tuirea prestaţiei pe care a executat-o, fară a menţiona nimic despre restituirea prestaţiei
părţii adverse, instanţa învestită este obligată să se pronunţe cu privire la repunerea
ambelor părţi în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiei fiecăruia, indiferent dacă
pârâtul a solicitat expres restituirea prestaţiei sale, nefiind necesară cererea recon-
venţională.
35. Formele de manifestare a disponibilităţii:

a. implică faptul că instanţa se va pronunţa, în procesul de divorţ, asupra
exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile
de creştere şi educare a copiilor născuţi înainte sau în timpul căsătoriei, numai dacă
acest lucru a fost solicitat prin cerea de divorţ;
b. se referă şi la cadrul procesual trasat de părţi, sens în care instanţa are, ca regulă
generală, obligaţia de a se pronunţa numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii,
fară a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunţe asupra
unei pretenţii nesolicitate;
c. pot presupune, ca limite, sub aspectul dreptului părţilor de a determina cadrul
procesual, introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, în cazurile expres
prevăzute de lege şi numai în materia procedurii contencioase.
36. Principiul disponibilităţii se manifestă sub forma dreptului părţilor de a

determina cadrul procesual, sens în care:
a. instanţa nu poate dispune evacuarea locatarului, dacă s-a cerut numai obligarea
lui la plata chiriei restante;
b. pot fi acordate cheltuieli de judecată fară ca acestea să fi fost solicitate;
c. i se poate recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate, chiar dacă acesta
pretinde numai dreptul de uzufruct.
37. în materia principiului disponibilităţii avându-se în vedere şi cauza cererii

de chemare în judecată:
a. instanţa poate pronunţa hotărârea pe temeiul răspunderii civile contractuale,
chiar dacă reclamantul şi-a fundamentat, în mod greşit pretenţia, în temeiul răspunderii
civile delictuale;
b. dacă se solicită declararea nulităţii unui testament olograf pe motiv că acesta nu
a fost scris, semnat şi datat de mâna testatorului, instanţa nu ar putea anula testamentul
pentru incapacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale;
c. judecătorul va stabili situaţia de fapt a speţei, reţinând din împrejurările de fapt
prezentate de părţi numai pe acelea care au fost probate, fară să poată da o altă
calificare juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii,
indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
a. se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi
de mijloacele procesuale acordate de lege;
b. implică şi faptul că reclamantul trasează cadrul procesual iniţial, sens în care
trebuie să indice, printre altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea
în drept şi în fapt;
c. în cazul în care a fost nesocotit, are ca efect aplicabilitatea sancţiunii nulităţii
exprese.
a. ca regulă generală, posibilitatea părţilor de a pune capăt procesului prin
efectuarea unor acte de dispoziţie, nu poate fi cenzurată de către instanţă;
b. aplicabilitatea sancţiunii nulităţii nu este condiţionată de obligaţia părţii
interesate de a face dovada vătămării;
c. pentru ipoteza în care numai reclamantul solicită restituirea propriei prestaţii, în
cazul desfiinţării contractului, instanţa învestită cu soluţionarea acestui litigiu civil este
obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin
restituirea prestaţiilor, numai dacă cererea reconvenţională formulată în acest sens este
suficient timbrată.
40. în situaţia principiului disponibilităţii:
a. intervine sancţiunea nulităţii virtuale, în cazul nesocotirii acestuia, spre
deosebire sancţiunea aplicabilă pentru ipoteza încălcării principiului
contradictorialităţii;
b. cu privire la posibilitatea părţilor de a pune capăt procesului prin efectuarea
unor acte de dispoziţie, prin excepţie, actele procedurale de dispoziţie, făcute în orice
proces de reprezentanţii minorilor, nu vor împiedica judecata cauzei, dacă instanţa
apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane;
c. în legătură cu dreptul părţilor de a pune capăt procesului, în cazul în care
procesul civil a fost semnat de către procuror, titularul dreptului va fi introdus în proces
şi va putea face acte procesuale de dispoziţie.
41. în cazul principiului disponibilităţii:
a. pentru ipoteza în care numai reclamantul solicită restituirea propriei prestaţii, în
cazul nulităţii contractului, instanţa învestită cu soluţionarea acestui litigiu civil este nu
obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin
restituirea prestaţiilor, dacă nu a fost formulată cerere reconvenţională în acest sens;
b. în situaţia introducerii în cauză, din oficiu, a altor persoane, în condiţiile legii,
acestea vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins,
de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o
tranzacţie;
c. încălcarea acestui principiu, atrage sancţiunea nulităţii, condiţionată de dovada
vătămării, asemenea ipotezei nesocotirii principiului oralităţii dezbaterilor.
42. Principiul disponibilităţii implică şi faptul că:
a. în cazul încălcării acestuia, va fi incidenţă sancţiunea nulităţii virtuale, necondi-
ţionat de dovada existenţei unei vătămări;
b. partea poate renunţa la administrarea unui mijloc de probă care i-a fost încu-
viinţat;
c. pentru ipoteza în care numai reclamantul solicită restituirea propriei prestaţii, în
cazul rezoluţiunii contractului, instanţa învestită cu soluţionarea acestui litigiu civil
este nu obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia
anterioară, prin restituirea prestaţiilor, dacă, deşi a fost formulată cerere
reconvenţională în acest sens, aceasta este insuficient timbrată.
a. în cazul în care acesta a fost încălcat, este aplicabilă sancţiunea nulităţii virtuale,
asemenea ipotezei încălcării principiului dreptului la apărare;
b. reclamantul are atât dreptul de a renunţa la judecata cererii, cât şi dreptul de a
renunţa la dreptul pretins;
c. pârâtul nu are dreptul de a achiesa la pretenţiile părţile adverse.
44. Principiul contradictorialităţii:
a. cunoaşte o consacrare legală expresă, spre deosebire de principiul oralităţii;
b. constituie o garanţie atât a respectării principiului dreptului la apărare, cât şi a
principiului egalităţii părţilor în procesul civil;
c. nu guvernează faza executării silite.
a. guvernează faza judecăţii, inclusiv în etapa pronunţării hotărârii judecătoreşti
b. se manifestă atât în raporturile dintre părţi, precum şi în raporturile dintre părţi
şi instanţă
c. are ca efect şi faptul că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după
citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
a. pentru a fi respectat, presupune sine qua non ca partea să-şi fi exprimat efectiv
opinia;
b. implică obligaţia părţilor de a prezenta situaţia de fapt la care se referă
pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele
care le sunt cunoscute, precum şi de a-şi expune un punct de vedere propriu faţă de
afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurările de fapt relevante în cauză;
c. guvernează faza judecăţii, cu excepţia, printre altele, a etapei deliberării.
47. în materia principiului contradictorialităţii:
a. instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor
de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia părţilor orice chestiune
de drept procesual sau substanţial ori de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea
numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii;
b. dacă părţile au fost legal citate, chiar dacă niciuna dintre ele nu se prezintă,
instanţa nu poate dispune măsuri în dosar, chiar dacă cel puţin o parte a solicitat jude-
carea cauzei în lipsă;
c. este suficient, pentru asigurarea respectării acestui principiu, ca părţii să i se fi
conferit posibilitatea de a-şi fi exprimat efectiv opinia.
48. în materia principiului contradictorialităţii:
a. în cazul în care se prezintă doar una din părţi, instanţa poate pune numai în
discuţia acesteia aspectele referitoare la proces, dacă restul părţilor, care nu s-au
înfăţişat în faţa instanţei, au fost legal citate;
b. dacă o cerere se soluţionează, potrivit legii, fără citarea părţilor, însă se
înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa va da cuvântul asupra chestiunilor
privitoare la cererea respectivă numai părţii prezente, pentru a nu se încălca principiul
contradictorialităţii;
c. dacă o cerere se soluţionează, potrivit legii, fară citarea părţilor, însă toate
părţile se înfăţişează în sala de judecată la termen, instanţa nu este obligată să le acorde
cuvântul asupra diverselor chestiuni ce presupun contradictorialitate.
49. Principiul contradictorialităţii implică şi faptul că:
a. părţile au facultatea de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi
apărările lor în mod corect şi complet;
b. instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor, dacă legea nu prevede altfel;
c. părţile nu sunt obligate să nu denatureze sau să nu omită faptele care sunt
cunoscute.
a. implică şi obligaţia instanţei de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt
şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil,
dezbaterii contradictorii;
b. are ca efect obligarea instanţei de a acorda cuvântul tuturor părţilor care se
înfăţişează în sala de judecată la termen asupra diverselor chestiuni ce presupun

contradic- torialitatea, chiar dacă numai unele dintre acestea răspund apelului public,
atunci când o cerere se soluţionează, potrivit legii, fară citarea părţilor;
c. implică şi faptul că instanţa nu poate dispune măsuri în dosar, fiind obligată să
amâne judecata cauzei, atunci când părţile au fost legal citate şi chiar dacă cel puţin o
parte a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
51. Aspectele contradictorialităţii presupun şi:
a. încunoştinţarea reciprocă a părţilor, iar nu numai citarea sau înfăţişare părţilor;
b. faptul că, prin excepţie, înainte de sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau
consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte provenind de la părţi se pot
comunica direct între acestea;
c. presupun şi punerea în discuţia părţilor a oricărei chestiuni de fapt sau de drept
invocate.
52. Rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului se manifestă şi prin:
a. dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevă-
rului, însă nu şi împotriva susţinerilor părţilor, având în vedere principiul
disponibilităţii;
b. dreptul de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la
situaţia de fapt invocată şi motivarea în drept pe care acestea le invocă;
c. dreptul de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine privată.
53. Dacă se constată că probele propuse de părţi nu sunt suficiente pentru
lămurirea în întregime a procesului, judecătorul:
a. va avea obligaţia, în primul rând, de a cere părţilor să îţi completeze
probatoriile;
b. va putea să pună, din oficiu, în discuţia părţilor necesitatea administrării şi a
altor probe decât cele propuse de părţi;
c. va avea posibilitatea de a dispune, din oficiu, administrarea unor probe, chiar
dacă părţile se împotrivesc şi fară obligaţia prealabilă de a pune în discuţia părţilor
necesitatea administrării acestora.
54. în materia rolului activ al judecătorului:

a. ordonarea unor probe din oficiu este o obligaţie, iar nu o facultate;
b. ordonarea probelor de instanţă din oficiu presupune respectarea regulii conform
căreia, proba trebuie pusă în mod obligatoriu în discuţia părţilor;
c. posibilitatea de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile
legii, este posibilă numai în procedura necontencioasă.
55. Cu privire la principiul rolului activ al judecătorului se poate reţine ca

fiind adevărat şi faptul că:
a. este posibil ca părţile să poată invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a
ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, în
cazul în care instanţa a soluţionat cauza numai prin raportare la probele propuse de
către părţi;
b. instanţa de apel, poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate

în primă instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea
cauzei;
c. ordonarea probelor de către instanţă din oficiu presupune, printre altele, şi res-
pectarea cerinţei ca proba să ajute la soluţionarea cauzei, deci să fie concludentă.
56. După ce au fost epuizate toate mijloacele probatorii, posibilitatea

judecătorului de a ordona probe chiar şi din oficiu:
a. poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată ca nedo-
vedită;
b. nu poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii reconvenţionale ca nefondată;
c. poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii de intervenţie voluntară
principală ca neîntemeiată.
57. Posibilitatea judecătorului de a ordona probe chiar şi din oficiu, după ce

au fost epuizate toate mijloacele probatorii:
a. nu poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii reconvenţionale ca neînte-
meiată;
b. poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii de intervenţie voluntară
principală ca nefondată;
c. nu poate avea ca şi consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată ca
nedovedită.
58. în situaţia în care după ce au fost epuizate toate mijloacele probatorii,
judecătorul are posibilitatea de a ordona probe chiar şi din oficiu, consecinţă
fiind aceea că:
a. se va putea respinge, ca nedovedită, cererea de intervenţie voluntară principală;
b. nu se va putea respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată;
c. se va putea respinge, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
59. Cu referire la pretenţia dedusă judecăţii şi în strânsă legătură cu rolul

judecătorului în aflarea adevărului:
a. în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nedovedită şi
dacă judecătorul a ordonat probe din oficiu, după ce au fost epuizate toate mijloacele
probatorii, se va reţine existenţa autorităţii de lucru judecat;
b. în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată
şi dacă judecătorul a ordonat probe din oficiu, după ce au fost epuizate toate mijloacele
probatorii, se va reţine existenţa autorităţii de lucru judecat;
60. în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, având în vedere rolul activ jude-
cătorului în aflarea adevărului, dacă s-au ordonat probe din oficiu, după ce au
fost epuizate toate mijloacele probatorii, se va reţine ca fiind adevărat faptul că:
a. în situaţia în care cererea reconvenţională a fost respinsă ca nefondată, se va
reţine existenţa autorităţii de lucru judecat;

b. în ipoteza în care cererea de intervenţie voluntară principală a fost respinsă ca
nedovedită, se va reţine existenţa autorităţii de lucru judecat;
c. niciuna dintre variantele de răspuns anterior menţionate nu este adevărată
61. Rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului se manifestă şi prin:

a. dreptul de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare;
b. posibilitatea de a dispune din oficiu administrarea probei în orice moment al
judecăţii, iar nu într-un anumit termen, precum părţile;
c. posibilitatea judecătorului de a dispune şi alte măsuri prevăzute de lege, numai
dacă părţile nu se împotrivesc.
62. în cazul dreptului judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea

anumitor norme juridice:
a. în apel şi în recurs, invocarea motivelor de ordine publică din oficiu de către
instanţă constituie o facultate, iar nu o obligaţie a acesteia;
b. nu se poate dispune repunerea cauzei pe rol, atunci când cu ocazia deliberării,
după închiderea dezbaterilor, instanţa constată nesocotirea unei norme de ordine
publică;
c. la judecata în primă instanţă, dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încăl-
carea normelor de ordine publică este, totodată, şi o obligaţie.
63. în materia rolului judecătorului în aflarea adevărului:
a. punerea în discuţia părţilor a unor împrejurări de fapt sau de drept de natură să
conducă la dezlegarea pricinii trebuie să aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fară a
se restrânge cu nimic drepturile procesuale ale părţilor, ce decurg din principiul
disponibilităţii;
b. posibilitatea ca judecătorul să introducă în cauză alte persoane, în condiţiile
legii, nu reprezintă o derogare de la principiul disponibilităţii;
c. judecătorul nu poate schimba denumirea actelor juridice deduse judecăţii în
cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit
legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au
înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele ale
altora.
64. în principiu, rolul activ al judecătorului implică şi faptul că:

a. atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor dispoziţii legale,
se concretizează şi prin înlăturarea sancţiunii decăderii, prin repunerea în termen;
b. instanţa poate să amâne sau nu judecata pentru motive temeinice şi
neimputabile părţii care cere amânarea;
c. judecătorul are, în tot cursul procesului, facultatea de a încerca împăcarea
părţilor.
65. Rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului:
a. se poate concretiza prin posibilitatea de a aplica sau nu sancţiunea prevăzută de
norma juridică, ori, după împrejurările concrete, chiar şi prin posibilitatea de a
determina sancţiunea aplicabilă;
b. nu se manifestă şi prin obligarea acestuia de a primi orice cerere de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
c. judecătorul nu poate schimba temeiul juridic al faptelor deduse judecăţii în
situaţia în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit
legii, nu pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora
au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele ale
altora.
66. în materia rolului judecătorului în aflarea adevărului:

a. prin hotărârile pe care le pronunţă, în cauzele supuse judecăţii, judecătorului nu
îi este interzis să stabilească dispoziţii general obligatorii;
b. ca regulă generală, neexercitarea acestei facultăţi nu reprezintă un motiv pentru
desfiinţarea hotărârii;
c. se poate deroga de la principiul disponibilităţii, fară a fi necesară existenţa unei
dispoziţii legale exprese.
67. Principiul legalităţii presupune că:

a. executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi
ale altor persoane interesate, fiind interzisă efectuarea de acte de executare de către alte
persoane sau organe decât cele legal prevăzute;
b. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute în dispozi-
tivul hotărârii;
c. procesul trebuie să se desfăşoare potrivit normelor legale care îl reglementează
nu numai în ceea ce priveşte judecata şi executarea silită, dar şi sub aspectul
competenţei şi al alcătuirii instanţei de judecată.
68. Principiul egalităţii:

a. armelor, nu este încălcat atunci când instanţa ar încuviinţa proba cu martori
numai uneia dintre părţi, respingându-i-o părţii adverse, deşi aceasta din urmă
propusese proba cu respectarea termenelor şi a altor cerinţe stabilite de lege;
b. armelor, este încălcat atunci când legea impune obligaţia comunicării actelor de
procedură, iar instanţa ar comunica numai unui dintre pârâţi cererea de chemare în
judecată;
c. presupune faptul că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac
prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de
menţiunile din dispozitivul ei.
69. Dreptul la apărare:

a. este garantat, printre altele, prin posibilitatea acordării ajutorul public judiciar
părţii în nevoie;
b. este incompatibil cu posibilitatea instanţei de a dispune înfăţişarea personală,

dacă acestea sunt reprezentate prin avocat;
c. poate fi reprezentat şi de posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de cuprinsul
dosarului, consultându-1 în cadrul arhivei sau în sala de şedinţă.
70. Principiul oralităţii dezbaterilor:

a. cunoaşte aplicabilitate asupra dezbaterilor, indiferent dacă ar fi vorba despre
dezbaterile asupra fondului cauzei sau despre dezbaterile asupra oricărei alte chestiuni
de fapt sau de drept supuse discuţiei părţilor;
b. implică şi faptul că părţile nu au dreptul de a solicita expres instanţei ca
judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar;
c. presupune faptul că, de principiu, nu este necesar ca părţile să îşi formuleze
susţinerile orale şi în scris pentru a fi reţinute de către instanţă la pronunţarea unei
soluţii.
71. în materia principiului oralităţii dezbaterilor:

a. oralitatea este dublată de o procedură scrisă, astfel încât susţinerile părţilor,
declaraţiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu, precum şi orice alte chestiuni
dezbătute oral sunt consemnate şi în scris, pentru a se putea exercita controlul judiciar
asupra măsurilor dispuse de instanţă;
b. implică şi faptul că atunci când judecătorul declară cercetarea procesului
încheiată şi fixează un alt termen pentru dezbaterea fondului, se va pune în vedere
părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 3
zile înainte de termenul stabilit, fară a se aduce atingere dreptului acestora de a
formula concluzii orale;
c. se va reţine ca fiind o limitare, ca regulă generală, imposibilitatea părţilor de a
depune note scrise, în cazul în care acestea nu au fost solicitate în prealabil de către
instanţa de judecată.
72. Principiul oralităţii dezbaterilor:
a. cunoaşte ca şi excepţie, ipoteza în care se aplică procedura cu privire la cererile
cu valoare redusă;
b. nu cunoaşte ca şi excepţie, situaţia în care părţile solicită expres instanţei ca
judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar;
c. cunoaşte ca şi excepţie, cazul în care părţile solicită judecarea cauzei în lipsă,
neprezentându-se la soluţionarea pricinii care va avea loc numai pe baza actelor aflate
la dosarul cauzei.
73. Principiul publicităţii:

a. în cazul în care a fost încălcat, va atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti, în
măsura în care partea interesată va face şi dovada existenţei unei vătămări;
b. se referă la împrejurarea că procesul civil se desfăşoară, ca regulă, în faţa
instanţei, în şedinţă publică în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei alte persoane străine
de litigiu, care doreşte să asiste la dezbateri;
c. implică şi faptul că hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică sau prin

punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
74. în materia principiului publicităţii şedinţei de judecată:

a. se va reţine ca fiind vorba despre o excepţie de la acest principiu ipoteza în care
desfăşurarea şedinţei de judecată are loc în camera de consiliu, în cazurile expres
prevăzute de lege;
b. nu se va reţine ca fiind vorba despre o excepţie parţială ipoteza în care părţile
care asistă la dezbateri sau alte persoane care asistă la dezbateri tulbură şedinţa ori
nesocotesc măsurile luate sau se prezintă într-o ţinută necuviincioasă, caz în care pot fi
îndepărtate din sală, prin dispoziţia oricărui judecător din completul de judecată, fară a
fi necesar ca în prealabil să li se atragă atenţia să respecte ordinea şi buna-credinţă;
c. se va reţine ca fiind vorba despre o excepţie parţială, situaţia în care sunt înde-
părtaţi din sală minorii.
75. Principiul publicităţii şedinţei de judecată, cunoaşte ca şi excepţie ipoteza

în care desfăşurarea şedinţei de judecată are loc în camera de consiliu, respectiv
în cazul soluţionării cererii de:
a. abţinere;
b. recuzare;
c. niciuna dintre variantele de răspuns prevăzute anterior nu corespunde
adevărului.
76. Prin excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată

desfăşurarea şedinţei de judecată are loc în camera de consiliu în cazul
soluţionării cererii de:
a. strămutare;
b. reexaminare a încheierii prin care s-a stabilit amenda judiciară;
77. Desfăşurarea şedinţei de judecată are loc în camera de consiliu, prin
excepţie de la principiul publicităţii în cazul:
a. ascultării minorilor;
b. soluţionării cererii de preschimbare a termenului de judecată;
a. cunoaşte aplicabilitate în materia procedurii asigurării probelor;
b. nu cunoaşte aplicabilitate, prin excepţie, în cazul soluţionării cererii de
îndreptare a erorii materiale;
c. cunoaşte aplicabilitate în cazul soluţionării cererii de lămurire a dispoziţiilor
contradictorii.
a. nu cunoaşte aplicabilitate, prin excepţie, în situaţia soluţionării cererii de
suspendare a executării hotărârii nerecurate;

b. cunoaşte aplicabilitate în ipoteza rezolvării cererilor necontencioase, cu
excepţia apelurilor exercitate în materie necontencioasă;
c. nu cunoaşte aplicabilitate, prin excepţie, în cazul soluţionării cererii de
înlăturare a dispoziţiilor contradictorii.
80. Desfăşurarea şedinţei de judecată are loc în camera de consiliu, prin
excepţie de la principiul publicităţii în cazul:
a. soluţionării cererii de încuviinţare a executării silite;
b. judecării cererii de divorţ prin acordul părţilor;
81. Se vor judeca în camera de consiliu:
a. cererile de valoare redusă;
b. judecarea cererilor prin care se solicită evacuarea din imobilele folosite sau ocu-
pate fară drept;
82. Constituie excepţii de la principiul publicităţii:
a. soluţionarea cererii de luare a sechestrului asigurător ori, după caz, a popririi
asigurătorii;
b. declararea şedinţei de judecată secretă, din oficiu sau la cerere;
83. Principiul continuităţii:
a. în măsura în care a fost încălcat nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, spre
deosebire cazul încălcării principiului oralităţii dezbaterilor;
b. implică faptul că la deliberarea şi pronunţarea hotărârii vor lua parte numai
judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile în fond;
c. în cazul în care a fost încălcat, va avea ca efect casarea hotărârii astfel pronunţate.
84. în materia principiului continuităţii:
a. judecătorul sau, după caz, membrii completului învestit cu soluţionarea cauzei
nu pot fi înlocuiţi pe durata procesului decât pentru motive temeinice;
b. cauza nu se va repune pe rol, dacă înlocuirea judecătorului are loc după ce s-a
dat cuvântul în fond părţilor;
85. Constituie motive temeinice de înlocuire a unui judecător pe durata
procesului, fără a se încălca principiul continuităţii:
a. detaşarea sau promovarea sa;
b. transferul sau intrarea sa în concediul de creştere a copilului;
86. Reprezintă o excepţie de la principiul nemijlocirii:
a. administrarea probelor de către avocaţi;
b. ipoteza în care, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă prin hotărâre
definitivă, situaţie în care persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au
constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiunea civilă la instanţa civilă
competentă, în faţa căreia vor putea fi folosite probele administrate în cursul procesului
penal;
c. aplicarea principiului continuităţii.
87. Principiul nemijlocirii:
a. implică faptul că probele se administrează de către instanţa care judecă
procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel;
b. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza administrării dovezilor prin procedura asigurării
probelor, dacă aceasta are loc pe cale principală, înainte de judecata fondului cauzei în
cadrul căreia vor fi folosite;
c. cunoaşte ca excepţie situaţia în care administrarea probelor se realizează prin
comisie rogatorie.
a. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza în care administrarea probelor se realizează de
către consilierii juridici;
b. implică faptul că administrarea probelor se realizează în faţa instanţei de
judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel;
c. nu poate cunoaşte ca excepţie situaţia în care în cazul constatării perimării unei
cereri de chemare în judecată, atunci când se introduce o nouă cerere de chemare în
judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
a. nu cunoaşte ca excepţie ipoteza în care cererea de strămutare a fost admisă,
încheierea pronunţată urmând să arate în ce măsura actele îndeplinite de instanţă
înainte de strămutare, printre care şi probele administrate, urmând a fi păstrate şi, pe
cale de consecinţă, luate în considerare de instanţa desemnată în urma strămutării,
întrucât această regulă se aplică în mod corespunzător numai ipotezei admiterii cererii
de recuzare;
b. presupune ca probele să fíe administrate de către instanţa care va pronunţa
soluţia în cauză, pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-şi
convingerea în acest mod;
c. nu cunoaşte ca excepţie şi situaţia în care a fost admisă cererea de abţinere sau
de recuzare, în sensul că regula conform căreia încheierea prin care aceste incidente
procedurale au fost soluţionate va arăta în ce măsură urmează a fi păstrate actele
îndeplinite de judecător, printre care şi probele administrate, urmează a se aplica în
mod corespunzător numai ipotezei admiterii cererii de strămutare.
90. Abuzul de drept:
a. reprezintă exercitarea cu rea-credinţă a unui drept procesual;
b. nu reprezintă încălcarea principiului bunei-credinţe;
c. se sancţionează cu angajarea răspunderii pentru prejudiciile morale şi materiale
cauzate, precum şi cu obligarea, potrivit legii, la plata unei amenzi judiciare.
91. în materia limbii desfăşurării procesului:
a. cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română;
b. dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se

în limba respectivă;
c. cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au
dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi
de pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
CAPITOLUL II
ACŢIUNEA CIVILĂ
1. Acţiunea civilă:
a. reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia
dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice,
precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces;
b. presupune ca şi condiţii de exercitare: capacitatea procesuală, calitatea
procesuală, formularea unei pretenţii şi interesul;
c. implica o serie de condiţii de exercitare a acesteia ce trebuie sa respectate numai
la momentul punerii in mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare in
judecata nu si in legătură cu toate celelalte forme procedurale ce alcatuiesc acţiunea.
2. Sub aspectul trăsăturilor, acţiunea civilă:
a. este sinonimă cu cererea de chemare în judecată;
b. se individualizează, în sensul că devine proces, in momentul in care titularul
dreptului subiectiv sau cel care isi valorifica un interes apeleaza la aceasta;
c. este uniformă, în sensul că reuneşte aceleaşi mijloace procesuale, indiferent de
dreptul ce se valorifică.
3. în materia a acţiunii civile:
a. sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea condiţiilor de exercitare implică şi
faptul că cererile introduse de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule,
iar nu anulabile;
b. formularea unei pretenţii se identifică ipotezei afirmării unui drept, condiţie
care nu vizează însăşi existenţa dreptului subiectiv;
c. dreptul subiectiv afirmat poate fi afectat şi de o condiţie rezolutorie.
4. Dreptul subiectiv afirmat în cazul formulării unei pretenţii:

a. poate să intre şi în conţinutul unui raport juridic care să contravină normelor
legale imperative sau regulilor de convieţuire socială;
b. trebuie să fie exercitat în limitele sale externe, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege;
c. trebuie să fie actual, cerinţă aplicabilă numai în ipotezele în care se solicită
instanţei realizarea dreptului.
5. în cazul formulării unei pretenţii dreptul subiectiv:
a. nu trebuie să fie întotdeauna actual;
b. supus unui termen suspensiv, dă posibilitatea titularului său să solicite anumite
măsuri de asigurare ori de conservare;
c. afectat de o condiţie suspensivă, nu dă posibilitatea titularului său de a introduce
o acţiune preventivă.
6. în materia cerinţei actualităţii dreptului subiectiv afirmat:
a. este admisibilă cererea introdusă înainte de exigibilitatea obligaţiei de predare a
unui bun la împlinirea termenului, indiferent dacă este mobil sau imobil;
b. nu este admisibilă cererea introdusă înainte de scadenţă pentru executarea la
termen a unei obligaţii de întreţinere;
c. pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, orice alte cereri pentru
executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot
preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului.
7. în materia verificării condiţiei formulării unei pretenţii:
a. dacă se constată că dreptul pretins de reclamant nu există, atunci cererea de
chemare în judecată va fi respinsă ca inadmisibilă;
b. dacă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, cererea de chemare
în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată;
c. dacă, la declanşarea acţiunii civile, dreptul subiectiv pretins de reclamant nu
este actual, cererea va fi respinsă, inclusiv în cazul în care faţă de momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti, data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte
apropiată.
8. Interesul - condiţie pentru introducerea acţiunii civile:
a. reprezintă folosul practic urmărit de persoana care a pus în mişcare acţiunea
civilă;
b. trebuie să fie, printre altele, determinat, legitim şi personal;
c. în măsura în care nu există, va avea ca şi consecinţă respingerea cererii de
chemare în judecată ca neîntemeiată.
9. Interesul, ca şi condiţie a exercitării acţiunii civile, poate fi:
a. moral, în situaţia în care reclamantul solicită compensarea materială a prejudi-
ciilor morale;
b. material;
c. moral, in situaţie în care prejudiciul este moral.
10. în materia exercitării acţiunii civile, interesul privit ca fiind o condiţie
pentru exercitarea acesteia:
a. poate fi exclusiv moral, spre exemplu în cazul în care se urmăreşte obţinerea
unei satisfacţii de ordin nepatrimonial;
b. nu este moral în cazul în care se urmăreşte punerea sub protecţia legii, prin
instituirea interdicţiei, a alienatului sau a debilului mintal;
11. Cerinţele interesului implică şi faptul că:
a. nu se poate confunda condiţia existenţei interesului însuşi cu cerinţa ca acesta să
fie determinat;
b. legitimitatea interesului se identifică, condiţiei negative ca acesta să nu
contravină bunelor moravuri;
c. interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit va trebui să

îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe o terţă persoană.
12. în materia cerinţelor interesului - condiţie a exercitării acţiunii civile se
va reţine ca fiind adevărat faptul că:
a. interesul trebuie să fíe determinat, în sensul că apelarea la un mijloc
procesual ce intră în conţinutul acţiunii civile trebuie să fie justificat de un avantaj;
b. interesul nu poate fi si economic;
c. acesta nu trebuie să existe la momentul la care se exercită acţiunea civilă.
13. Interesul în materia exercitării acţiunii civile:
a. poate fi numai teoretic;
b. trebuie să fie legitim, în sensul că folosul practic urmărit nu poate să contravină
legii;
c. nu trebuie sine qua non să fie justificat de un folos practic concret.
14. Interesul:
a. legitim, nu este incompatibil cu posibilitatea introducerii acţiunii civile de
către un comerciant în scopul eliminării concurenţei de pe o anumită piaţă;
b. trebuie să fie, printre alte condiţii, născut şi actual, inclusiv în cazul
asigurării probelor;
c. legitim, trebuie să fie şi juridic.
15. în cazul interesului:
a. condiţia ca acesta să fie personal este îndeplinită şi în cazul în care acţiunea
civilă este introdusă de procuror;
b. prin excepţia lipsei de interes se poate invoca inclusiv lipsa vreuneia dintre
cerinţele acestuia;
c. se va reţine existenţa acestuia, în cazul în care a fost introdusă o contestaţie
în anulare pe motiv că partea adversă nu a fost legal citată la termenul cânt a avut
loc judecata.
16. în materia interesului:
a. ca regulă generală, excepţia lipsei de interes este de fond, absolută şi dilatorie;
b. cererea prin care creditorul urmăreşte aducerea unor bunuri în patrimoniul
debitorului său, deşi acesta este solvabil, va fi calificată ca fiind lipsită de interes;
c. excepţia lipsei de interes este de procedură, absolută şi dilatorie.
17. Capacitatea procesuală:
a. de folosinţă începe de la vârsta de 18 ani;
b. reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile;
c. este dată de aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan
procesual.
18. Capacitatea procesuală de folosinţă:
a. poate începe de la 16 ani, pentru minorul căsătorit;
b. este reprezentată prin împrejurarea că poate fi parte în judecată orice
persoană care are folosinţa drepturilor civile;
c. încetează la data punerii sub interdicţie a persoanei fizice.
19. Capacitatea procesuală de exerciţiu:
a. poate fi limitată în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege;
b. încetează la momentul decesului persoanei fizice, spre deosebire de capacitatea
procesuală de folosinţă;
c. încetează în situaţia anulării căsătoriei înainte ca minorul de rea-credinţă la
încheierea căsătoriei să fi împlinit 18 ani.
20. în materia capacităţii procesuale de folosinţă:
a. a persoanei fizice, funcţionează regula potrivit căreia nimeni nu poate fi lipsit
total de această capacitate;
b. excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, poate fi invocată în orice stare
a procesului;
c. se aplică sancţiunea anulabilităţii cererilor făcute de o persoană care nu are
capacitate procesuală de folosinţă.
21. Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanei juridice:

a. începe de la data înregistrării, pentru persoanele juridice care sunt supuse înre-
gistrării;
b. nu poate fi anticipată;
c. încetează prin divizare.
a. entităţile fară personalitate juridică pot avea numai calitatea de pârât în procesul
civil;
b. sucursala poate avea orice poziţie procesuală în cazul litigiului civil (reclamant,
pârât sau terţ intervenient);
c. a persoanei juridice, pentru actele juridice care depăşesc limitele capacităţii de
folosinţă anticipate şi restrânse, vor sta în judecată numai fondatorii, asociaţii,
reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele persoanei juridice în curs
de constituire.

a. asociaţia în participaţie poate sta în judecata civilă în calitate de reclamant,
numai în măsura în care are personalitate juridică;
b. actele de procedură făcute în contradictoriu cu o persoană fară capacitate
procesuală de folosinţă sunt valabile;
c. este valabilă decizia instanţei care a soluţionat apelul în contradictoriu cu
persoana decedată, în cazul în care decesul a survenit după închiderea dezbaterilor.
24. Capacitatea procesuală de exerciţiu:
a. reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica sigură drepturile proce-
durale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale;
b. poate fi recunoscută minorului de 15 ani, de către instanţa de tutelă şi numai
pentru motive temeinice;
c. poate înceta definitiv prin punerea sub interdicţie.
25. în materia capacităţii procesuale de exerciţiu a persoanei fizice:

a. persoanele puse sub interdicţie judecătorească trebuie fi asistate în procesul
civil, sens în care va fi citat şi tutorele alături de cel interzis;
b. minorii în vârstă de 13 ani nu pot sta personal în proces;
c. în litigiile privitoare la îndeletnicirile sportive ale minorului, acesta va fi citat
personal, urmând ca tot el să efectueze exclusiv actele de procedură.
26. în cazul asistării persoanei fizice în procesul civil:
a. minorul de 17 ani va sta personal în proces, asistat de părinte sau tutore, dar fără
a fi necesar ca aceştia din urmă să semneze cererile adresate instanţei;
b. dacă minorul împlineşte 14 ani pe parcursul procesului civil, va fi citat personal;
c. în procesele privitoare la îndeletnicirile artistice ale minorului, deşi acesta este
citat personal în procesul civil, va efectua actele de procedură asistat de către părinţii
săi.
27. în materia capacităţii procesuale de exerciţiu a persoanei fizice curatorul
special:
a. este numit din oficiu de instanţa de judecată, atunci când partea care are
capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal şi există urgenţă în soluţionarea
cauzei;
b. are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal;
c. este numit dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru
fiecare instanţă judecătorească.
28. Autorizarea în materia capacităţii procesuale de exerciţiu a persoanei fizice:
a. intervine, spre exemplu, în cazul în care reprezentatul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu efectuează acte procesuale de dispoziţie;
b. poate să intervină şi atunci când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
ocrotitorul legal care îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie;
c. niciuna dintre variantele de răspuns menţionate anterior nu corespunde adevărului.
29. în general în materia capacităţii procesuale de exerciţiu:
a. cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală de exerciţiu sunt
nule absolut;
b. excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu va putea fi invocată în orice stare a
pricinii chiar şi de către adversar;
c. actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt nule.
30. în cazul capacităţii procesuale de exerciţiu:
a. nulitatea intervine de plano;
b. instanţa nu poate acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor;
31. Calitatea procesuală:
a. rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel
cum este dedus judecăţii;
b. trebuie justificată de reclamant atât pentru calitatea procesuală activă, cât şi
pentru calitatea procesuală pasivă;
c. pasivă, în cazul situaţiilor juridice care se bucură de protecţie juridică, aparţine
celui care se va prevala de acea situaţie juridică.
32. în materia calităţii procesuale:
a. verificarea calităţii procesuale implică şi verificarea existenţei însuşi a dreptului
subiectiv ce intră în raportul juridic dedus judecăţii;
b. legea stabileşte cine are calitatea procesuală activă în cazul stabilirii filiaţiei faţă
de mamă;
c. legiuitorul stabileşte exclusiv calitatea reclamantului în ipoteza introducerii
cererii de tăgăduire a paternităţii copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată
medical.
33. în cazul acţiunilor petitorii:
a. pentru stabilirea calităţii procesuale active este necesar să se administreze
aceleaşi probe ca şi pentru dovedirea temeiniciei cererii;
b. lisa calităţii procesuale se confundă (în sensul că se identifică) cu netemeinicia
cererii;
34. într-o acţiune în revendicare:
9
a. ca regulă generală este posibilă unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active
cu administrarea probelor sau, după caz, cu fondul;
b. calitatea procesuală activă aparţine proprietarului sau titularului unui dezmem-
brământ al dreptului de proprietate;
c. detentorul precar poate avea calitate procesuală pasivă, spre deosebire de posesor.
35. Verificarea calităţii procesuale active are loc:
a. în cazul acţiunii în revendicare mobiliare, înainte de începerea dezbaterilor,
numai dacă se invocă lipsa calităţii procesuale active;
b. în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului, atunci când, spre exemplu, se
invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active, în cazul cererilor reale;
c. înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil, în cazul cererilor
personale.
36. Se va dispune verificarea calităţii procesuale active:
a. în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului, atunci când, spre exemplu, se
invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în cazul cererilor posesorii;
b. în cazul cererilor personale, în cadrul dezbaterilor asupra fondului;
c. în cazul acţiunii în revendicare imobiliare, înainte de începerea dezbaterilor,
numai dacă se invocă lipsa calităţii procesuale pasive.
37. în materia delimitării calităţii procesuale de interes:
a. dreptul la acţiune pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă poate aparţine şi tatălui
biologic;
b. în cazul în care dreptul la acţiune este exercitat de o persoană sau de un organ

ce urmăreşte realizarea interesului unei alte persoane, este necesar ca legea să
recunoască în mod expres calitatea procesuală activă persoanei sau organului;
c. pentru ipoteza în care dreptul la acţiune este exercitat de reprezentanţii unor
grupuri, în interesul acelor grupuri, calitatea procesuală aparţine grupului, interesul
fiind personal.
38. în materia delimitării interesului de calitatea procesuală:

a. în cazul aşa numitelor acţiuni sociale privite ut singuli, dreptul la acţiune poate
fi exercitat în interesul grupului de către unul dintre membrii acestuia, fară ca acesta să
aibă împuternicire de a reprezenta grupul, numai dacă legea recunoaşte calitatea
procesuală activă a celui care a acţionat în interesul grupului;
b. dreptul la acţiune nu poate fi exercitat de un grup în apărarea intereselor unui
membru al grupului, atunci când în lipsa unei prevederi legale exprese grupul nu are
calitate procesuală;
adevărului.
39. în materia delimitării calităţii procesuale de interes:

a. atunci când dreptul la acţiune este exercitat în apărarea intereselor membrilor
unui grup, de către aceştia, se poate reţine existenţa unui interes colectiv;
b. atunci când dreptul la acţiune este exercitat de un grup, care urmăreşte
realizarea unui interes colectiv, interesul nu mai poate fi personal, dacă legea acordă
expres calitate procesuală activă grupului;
adevărului.
40. în materia transmiterii calităţii procesuale în funcţie de izvorul transmi-

siunii:
a. transmisiunea legală are loc în cazul persoanei fizice pe calea moştenirii, moşte-
nitorii care acceptă succesiunea urmând a prelua poziţia procesuală pe care o avea de
cuius;
b. transmisiunea convenţională nu poate avea loc ca urmare a unei cesiuni de
creanţă;
c. în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală a calităţii procesuale are loc
pe calea reorganizării (prin fuziune, divizare sau transformare).
41. în cazul poziţiei procesuale a succesorului, efectele transmiterii calităţii

procesuale (active sau pasive) prin acte juridice cu titlu particular, indiferent
dacă sunt inter vivos sau mortis causa:
a. se referă la faptul că transmisiunea se va produce imediat;
b. instanţa decide, după împrejurări şi ţinând seama şi de poziţia celorlalte părţi,
dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul său universal sau succesorii săi cu titlu
universal vor fi scoşi din proces;
c. dobânditorul cu titlu particular nu este obligat să intervină în proces, chiar dacă
are cunoştinţă de existenţa procesului.
42. Lipsa calităţii procesuale:
a. poate fi invocată pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale (excepţie de fond,
relativă şi peremptorie);
b. active, constatată într-o acţiune reală, are ca efect respingerea cererii
introductive ca nefondată;
adevărului.
43. în materia clasificării cererilor în justiţie:
a. cererea reconvenţională este o cerere incidentală;
b. cererea de intervenţie accesorie este o cerere adiţională;
c. cererea de intervenţie forţată nu este o cerere incidentală.
a. cererea incidentală nu poate fi reprezentată şi de cerere de intervenţie voluntară;
b. cererea adiţională poate fi reprezentată şi de cererea prin care reclamantul
modifică o cerere accesorie;
c. printr-o cerere adiţională nu se poate modifica o cerere incidentală.
45. Cererea adiţională:
a. este acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare;
b. se judecă de instanţa competentă să judece cererea principală, inclusiv în cazul
în care modificările cuprinse în conţinutul acestei cereri sunt de esenţă;
c. nu se judecă de instanţa competentă să judece cererea principală atunci când
modificarea cererii este totală.
46. în materia importanţei clasificării cererilor în justiţie:
a. cererea de tăgăduire a paternităţii se poate formula şi pe cale accesorie, într-un
proces de divorţ cu minori;
b. cererea soţului care solicită ca, în caz de desfacere a căsătoriei prin divorţ, să
poarte în continuare numele de familie dobândit prin încheierea căsătoriei se poate
formula şi pe cale principală;
c. pentru ipoteza în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri
principale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în
întregul ei este supusă apelului în termenul de drept comun, iar hotărârea dată în apel
este supusă recursului.
a. în situaţia în care prin aceeaşi hotărâre judecătorească se soluţionează mai multe
cereri principale supuse aceleiaşi căi de atac, dar pentru care legea prevede termene de
exercitare diferite, se va aplica regula conform căreia termenul de exercitare a căii de
atac va fi cel de drept comun;
b. în ipoteza în care prin aceeaşi hotărâre se soluţionează mai multe cereri
principale, dintre care unele sunt supuse numai apelului, iar altele atât apelului, cât şi
recursului, hotărârea urmează a fi supusă în întregul ei atât apelului cât şi recursului, în
termenele de drept comun;

adevărului.
48. în materia importanţei clasificării acţiunilor civile:
a. cererea prin care se solicită declararea (constatarea) nulităţii absolute este o
acţiune în constatare;
b. cererea prin care reclamantul solicită constatarea inexistenţei unui raport juridic
concret este o acţiune în constatare;
c. cererea de divorţ nu este o cerere nepatrimonială.
49. în materia acţiunilor civile:
a. cererea prin care se solicită instanţei să pronunţe rezoluţiunea de plin drept,
concretizează o acţiune în realizare;
b. acţiunea în realizare se deosebeşte de acţiunea în constatare, printre altele, prin
împrejurarea că cea dintâi produce schimbarea unei împrejurări juridice;
c. acţiunea în declararea nulităţii nu este o acţiune în realizare.
50. în materia importanţei clasificării cererilor în justiţie în funcţie de calea
procedurală aleasă de parte pentru a obţine protecţia judiciară a dreptului
subiectiv:
a. acţiunea prin care se solicită instanţei să pronunţe rezoluţiunea unilaterală nu
este o acţiune în realizare;
b. cererea prin care se solicită instanţei constatarea existenţei unui raport juridic
substanţial între reclamant şi pârât, este calificată ca fiind o acţiune în constatare
pozitivă;
c. cererea în constatare declaratorie, este reprezentată de acţiunea prin care
titularul unui drept în cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele
sale, îi cauzează o tulburare importantă în exerciţiul dreptului său, ca efect al unui drept
pretins al celui chemat în judecată.
51. Cererea în constatare:
a. provocatorie, este reprezentată de acea acţiune prin care în mod preventiv,
titularul dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste
dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul;
b. interogatorie, este reprezentată de acţiunea prin care se solicită instanţei consta-
tarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic;
c. nu poate fi folosită pentru constatarea unei situaţii de fapt.
52. Acţiunea în constatare:
a. este admisibilă, dacă se solicită să se constate identitatea de persoană dintre
reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act juridic;
b. este inadmisibilă dacă se solicită constatarea împrejurării că un înscris s-a
pierdut într-o anumită situaţie;
c. este admisibilă dacă se solicită constatarea consimţământului pârâtului la efec-
tuarea unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului.
a. nu este admisibilă dacă se solicită instanţei să constate că un spaţiu dintr-un
imobil constituie o singură unitate locativă;
b. este admisibilă în cazul în care se solicită instanţei să se constate că o persoană
a construit, în calitate de constructor de bună-credinţă, pe terenul altei persoane;
c. este inadmisibilă în situaţia în care se solicită instanţei intervenirea prescripţiei
dreptului material la acţiune al pârâtului.

a. poate admisibilă atunci când se solicită instanţei să constate existenţa unui drept
care nu este determinat;
b. este inadmisibilă atunci când se solicită constatarea inexistenţei unor raporturi
de rudenie între reclamant şi pârât de care legea leagă existenţa anumitor consecinţe
juridice;
c. este admisibilă în măsura în care a fost introdusă pentru constatarea unor situaţii
de fapt în cadrul procedurii de asigurare a probelor.

a. se judecă, ca regulă generală, după procedura necontencioasă;
b. are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare;
c. nu este inadmisibilă atunci când se solicită instanţei să constate inexistenţa unui
drept care nu este determinabil.

a. în măsura în care a fost admisă, se finalizează printr-o hotărâre judecătorească
ce nu poate constitui titlu executoriu;
b. nu poate fi inadmisibilă atunci când se solicită instanţei să constate inexistenţa
unui drept care nu este determinabil;
c. poate fi soluţionată, în unele cazuri de accesiune după regulile procedurii
necontencioase.

a. este admisibilă atunci când reclamantul poate cere realizarea dreptului său in-
clusiv pe calea unei proceduri administrative;
b. este admisibilă în ipoteza în care partea interesată solicită constatarea unei
clauze ca fiind considerată nescrisă;
c. este inadmisibilă dacă unul dintre copărtaşi solicită să se constate calitatea de
coproprietari.

a. în cazul în care a fost admisă nu este susceptibilă de executare silită;
b. nu este inadmisibilă atunci când debitorul solicită să se constate că a intervenit
prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine executarea silită înainte de declan-
şarea executării silite;
c. este inadmisibilă dacă unul dintre soţi solicită să se constate că unul sau mai
multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei, în cadrul regimului comunităţii legale,
sunt bunuri comune ori, dimpotrivă, bunuri proprii.

59. în materia acţiunii în constatare:
a. hotărârile pronunţate, nu pot constitui titluri executorii;
b. se impune respingerea ca inadmisibilă a cererii prin care se solicită instanţei să
se constate că între părţi a intervenit o convenţie cu privire la vânzarea unui imobil;
adevărului.
a. cu privire la dreptul de proprietate imobiliara este imprescriptibila extinctiv;
b. indiferent dacă a fost admisă sau respinsă, nu este susceptibilă de executare
silită;
c. este inadmisibilă în cazul în care proprietarul care se găseşte în posesia bunului
solicită instanţei să i se recunoască dreptul său, drept care este contestat de pârât.
61. Cererea în constituire de drepturi:
a. este acea cerere prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe
care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi;
b. produce, ca regulă generală, efecte ex tune;
c. poate fi reprezentată prin cererea de divorţ.
62. Cererea în constituire de drepturi poate fi exemplificată prin:
a. cererea pentru punerea sub interdicţie;
b. acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
contract de vânzare;
c. cererea de încuviinţare a adopţiei.
a. produce efecte retroactive în cazul cererii de stabilire a filiaţiei faţă de mamă;
b. reprezintă o subspecie a cererii în constatare;
c. cunoaşte aplicabilitate în cazul acţiunii prin care reclamantul urmăreşte
realizarea dreptului său de creanţă corelativ obligaţiei asumate de debitor de a încheia
în viitor contractul de vânzare.
a. poate fi introdusă pentru ridicarea de sub interdicţie;
b. cunoaşte ca şi subspecie acţiunea în constatare;
c. nu poate fi introdusă pentru desfacerea adopţiei.
65. Cererile în constituire de drepturi:
a. se pot introduce în scopul stabilirii filiaţiei faţă de tată, caz în care se vor
produce retroactive;
b. pot avea ca obiect anularea adopţiei;
c. alături de cererile declaratorii se înscriu în sfera acţiunilor în constatare.
a. au ca obiect schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic ce exista la data
introducerii cererii şi crearea uni raport juridic nou;
b. nu pot fi introduse în materia tăgăduirii paternităţii;
c. spre deosebire de cererile în realizare, nu reprezintă o categorie distinctă de
cererile în constatare.

a. spre deosebire de cererile în realizare, nu pot produce efecte pentru trecut;
b. asemenea acţiunilor în constatare, nu produc, ca regulă generală, efecte ex tune;
c. spre deosebire de cererile în constatare interogatorii, nu produc, de principiu,
efecte retroactive.
68. Acţiunile în constituire de drepturi:

a. asemenea acţiunilor în realizare, nu au caracter subsidiar;
b. ca regulă generală, nu produc numai efecte ex nune, asemenea acţiunilor în
constatare provocatorii;
c. spre deosebire de acţiunile în constatare declaratorii, nu au caracter subsidiar.
69. în materia clasificării cererilor în funcţie de caracterul patrimonial sau

nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se valorifică prin cerere se va reţine ca
fiind adevărat că:
a. cererea de divorţ nu este o cerere nepatrimonială;
b. cererile patrimoniale se împart în personale şi reale, care la rândul lor se împart
în cereri mobiliare şi imobiliare;
c. este o cerere mixtă, cererea în revocarea donaţiei prin care s-a transmis un drept
real.
70. în cazul clasificării cererilor în funcţie de caracterul patrimonial sau

a. cererile prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui bun fac parte din categoria
cererilor reale;
b. cererea în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie este o cerere
patrimonială;
c. cererile în anularea unui act juridic prin care s-a constituit un drept real sunt
cereri patrimoniale.

a. spre deosebire de cererea prin care se solicită încuviinţarea, desfacerea sau
desfiinţarea adopţiei, cererea în anularea căsătoriei nu este o cerere nepatrimonială;
b. cererea în declararea nulităţii contestării recunoaşterii voluntare de filiaţie nu
este o cerere mixtă, spre deosebire de cererea în rezoluţiunea sau rezilierea unui act
juridic prin care s-a transmis ori s-a constituit un drept real;
c. cererea în tăgăduirea paternităţii nu este o cerere patrimonială.

a. cererea de stabilire a paternităţii nu este o cerere patrimonială;
b. cererea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de
vânzare a unui imobil nu are caracterul uni acţiuni personale imobiliare;
c. petiţia de ereditate are caracter nepatrimonial atunci când reclamantul nu solicită
şi restituirea bunurilor succesorale.
a. spre deosebire de cererea în grăniţuire, care este o acţiune reală, cererea în
predarea unui bun individual determinat (nefungibil) este o cerere mixtă;
b. asemenea cererii prin care se valorifică un drept real accesoriu, cererea prin care
se solicită instanţei determinarea întinderii şi a modului de exercitare a dreptului de
trecere este o acţiune reală;
c. spre deosebire de cererea de partaj, petiţia de ereditate şi acţiunea posesorie, nu
reprezintă cereri reale.
74. în materia importanţei clasificării cererilor în funcţie de caracterul patri-
monial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se valorifică prin cerere se va
reţine ca fiind adevărat că:
a. asemenea dualităţii de acţiuni şi cererea prin care se solicită predarea unui bun
individual determinat (nefungibil) a cărui proprietate a fost transferată printr-un
contract de vânzare reprezintă o acţiune mixtă;
b. se va putea reţine existenţa unei cereri mixte în ipoteza în care atât dreptul real
cât şi dreptul de creanţă, ce se doresc a fi valorificate, izvorăsc din acelaşi act juridic,
spre deosebire de cazul în care cazul în care aceste drepturi s-ar afla într-un raport de
conexitate;
c. reprezintă o asemănare între acţiunile mixte şi cele reale, împrejurarea că poate
avea calitate procesuală pasivă deţinătorul bunului.
75. Sub aspectul prescripţiei extinctive:
a. ca regulă generală, cererile nepatrimoniale, asemenea celor prin care se
valorifică drepturi reale principale sunt imprescriptibile extinctiv;
b. termenul de prescripţie extinctivă nu este mai scurt în cazul acţiunilor reale, spre
deosebire de acţiunile prin care se valorifică un drept personal patrimonial;
CAPITOLUL III
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL 1. Instanta

9
1. în cazul constituirii şi a compunerii instanţei:

a. prin compunerea instanţei se înţelege numărul de judecători prevăzut de lege care
intră în alcătuirea sau formarea completului de judecată;
b. constituirea instanţei vizează alcătuirea ei complexă, cu toate persoanele şi
organele prevăzute de lege, mai puţin procurorul;
c. regulile de compunere a instanţei includ şi faptul că în cazul cauzelor date potrivit
legii în competenţa de primă instanţă a curţii de apel se vor judeca într-un complet format
dintr-un singur judecător.
2. în materia regulilor de compunere a instanţei:
a. cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei sau
tribunalului se judecă, ca regulă generală, într-un complet format dintr-un judecător;
b. de principiu, judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători se aplică
apelurilor formulate în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2020;
c. pentru cererile introduce în intervalul cuprins între 22 iulie 2018 (data intrării în
vigoare a Legii nr. 207/2018) şi 15 octombrie 2018 inclusiv (până la data intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 92/2018) apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă se vor judeca în complet format din 2 judecători.
a. pentru cauzele privind conflictele de muncă, în primă instanţă, completul se
constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari;
b. la judecata recursurilor nu se aplică întotdeauna principiul colegialităţii;
c. recursurile se judecă în complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
a. pentru cauzele privind conflictele de asigurări social, completul se constituie din
doi judecători;
b. la judecata apelurilor nu se aplică întotdeauna principiul colegialităţii;
c. recursul se judecă de completul de 5 judecători, când perimarea se constată de o
secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
a. recursurile se judecă în complet format din trei judecători inclusiv în cazul în care
se atacă o hotărâre pronunţată de un singur judecător;
b. în cazul litigiilor de muncă, competenţa materială aparţine judecătoriei, urmând ca
în alcătuirea completului de judecată să intre un judecător şi doi asistenţi judiciari;
c. în cazul contestaţiilor în anulare, cererea se va soluţiona de un singur judecător
dacă se referă la hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, tribunale sau curţi
de apel.
346 Drept procesual civil. Partea generală
a. cererile de îndreptare a greşelilor materiale se judecă de un complet format din trei
judecători, dacă se referă la hotărârile pronunţate în primă instanţă de un tribunal;
b. acţiunea în anularea declarată împotriva unei hotărâri arbitrale se judecă de
tribunal în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă;
c. în cadrul secţiilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în alte materii decât cea
penală, completurile de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii.
a. plângerea împotriva încheierii prin care s-a respins contestaţia privind tergiver-
sarea procesului se judecă de un complet format din 2 judecători;
b. la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completurile de 5 judecători soluţionează, în
afara anumitor căi de atac în materie penală, cauzele în materie disciplinară potrivit legii;
c. pentru cererea în anulare a ordonanţei de plată, completul se formează din 3 jude -
cători.
a. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru soluţionarea
sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b. la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completurile de 5 judecători soluţionează şi
recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii
Constituţionale, pronunţate de un alt complet de 5 judecători;
a. sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte
de promulgare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite;
b. completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este format, printre
altele, şi din 20 judecători, din care 12 din secţia/secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de
instanţele judecătoreşti şi câte doi judecători din cadrul celorlalte secţii;
c. completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este format din preşedintele
secţiei corespunzătoare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat
de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective.
10. Normele care reglementează:
a. compunerea instanţei, sunt, spre deosebire de normele care reglementează consti-
tuirea instanţei, norme de organizare judecătorească; ,
b. constituirea instanţei, sunt asemenea normelor care reglementează compunerea
instanţei, norme de ordine publică;
c. greşita compunere sau constituire a instanţei poate fi invocată de oricare dintre
părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.
11. în materia mijloacelor procesuale prin care se invocă greşita
compunere/constituire a instanţei:
a. în cazul admiterii excepţiei privind greşita compunere a instanţei, aceasta va
pronunţa o încheiere preparatorie;
b. se poate formula apel sau recurs, în cazul în care greşita alcătuire priveşte instanţa
Participanţii la procesul civil 347
care a pronunţat hotărârea atacată;
c. se poate introduce o revizuire împotriva hotărârilor instanţelor de apel, care
potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată cu
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei.
12. Dispoziţiile vizând incompatibilitatea judecătorilor:
a. se aplică în mod corespunzător procurorilor;
b. nu se aplică grefierilor;
c. se aplică în mod corespunzător şi asistenţilor judiciari.
13. în materia dispoziţiilor legale referitoare la constituirea instanţei:
a. încheierea de şedinţă nu va cuprinde şi semnătura grefierului, ci doar a membrilor
completului;
b. dispoziţiile vizând incompatibilitatea judecătorilor nu se aplică şi magistraţilor-
asistenţi;
c. judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului
denunţat ca fals, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre
neschimbare, şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier şi de părţi.
14. în materia regulilor aplicabile cu privire la constituirea instanţei se va reţine
ca fiind adevărat că:
a. mărturia se va scrie de grefier (fară a mai fi necesară şi semnătura acestuia), după
dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la
sfârşitul ei de judecător şi martor, după ce acesta din urmă a luat la cunoştinţă de cuprins;
b. orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate
şi semnate de judecător şi martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare, semnă -
tura grefierului nefiind necesară;
c. prezenţa procurorului la cercetarea la faţa locului este obligatorie când participarea
acestuia la judecată este cerută de lege.
15. Incompatibilitatea, ca incident procedural privind compunerea sau consti-
tuirea instanţei:
a. este reglementată prin norme de organizare judecătorească;
b. nu este aplicabilă asistentului judiciar;
c. este aplicabilă consilierului juridic.
16. Incompatibilitatea, ca incident procedural privind compunerea sau consti-
tuirea instanţei:
a. este aplicabilă avocatului;
b. nu este aplicabilă grefierului;
c. are în vedere in mod corespunzător si procurorul.
17. în materia incompatibilităţii:
a. de lege lata se distinge între cazurile de incompatibilitate, pe de o parte şi cele de
recuzare sau de abţinere pe de altă parte;
b. absolute, se va reţine că nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor în
aceeaşi cauză;
c. relative, se va reţine şi cazul în care judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea
cu privire la soluţia aplicabilă în cauza pe care a fost desemnat să o judece.
18. în materia incompatibilităţii absolute:
a. judecătorul care a pronunţat o încheiere preparatorie nu poate judeca aceeaşi
pricină în apel;
b. nu poate lua parte la judecată cel care a fost mediator în aceeaşi cauză;
c. judecătorii care au soluţionat un recurs sunt incompatibili de a judeca aceeaşi
cauză în fond după casarea cu reţinere.
19. Judecătorul care a pronunţa o hotărâre interlocutorie:
a. poate judeca o cerere de revizuire împotriva propriei hotărâri în cazul în care se
invocă înscrisuri noi
b. este competent să judece o cerere în contestaţie anulare împotriva propriei hotărâri
20. Judecătorul care a pronunţa o hotărâre interlocutorie:
a. spre deosebire de judecătorul care a soluţionat cauza, poate judeca aceeaşi pricină
după trimiterea cauzei spre rejudecare;
b. nu este incompatibil în cazul în care este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel;
c. nu este incompatibil judecătorul care s-a pronunţat printr-o încheiere interlocutorie
asupra unei excepţii procesuale, iar instanţa de control judiciar a anulat sau casat ca
nelegală hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă la instanţa de
trimitere nu mai trebuie discutată şi soluţionată excepţia procesuală respectivă.
/V
21. In materia incompatibilităţii absolute, în ipoteza în care judecătorul a fost

martor în pricina care este în curs de soluţionare:
a. este suficient ca judecătorul să fi fost citat într-o asemenea calitate;
b. nu este necesar ca el să fi fost audiat ca martor în procesul cu privire la care a avut
la cunoştinţă de unele împrejurări de fapt;
22. în cazul incompatibilităţii absolute:
a. judecătorul va putea participa la judecata unui recurs exercitat împotriva unei
sentinţe în care el a depus mărturie;
b. atunci când un judecător care face parte din completul de judecată din recurs, după
casarea cu reţinere, nu poate fi ascultat ca martor, chiar dacă ar cunoaşte faptele ce
formează obiectul litigiului şi deşi preşedintele completului apreciază că depoziţia sa este
necesară pentru rezolvarea cauzei;
23. în cazul incompatibilităţii absolute:
a. dacă s-ar pune problema înlocuirii unui membru din completul de judecată locul
acestuia nu va putea fi luat de judecătorul care a fost audiat ca martor în pricina
respectivă;
b. dacă un judecător a fost ascultat ca martor în cadrul procedurii de asigurare a
probelor pe cale principală, atunci el nu va putea participa la soluţionare litigiului în care
ar urma să se utilizeze ca mijloc de probă declaraţia sa;
a. se va reţine existenţa incompatibilităţii chiar dacă judecătorul nu şi-a îndeplinit
efectiv însărcinarea de magistrat-asistent sau mediator în pricina care i-ar reveni spre
rezolvare;
b. în situaţia în care un avocat a devenit ulterior judecător va exista incompatibilitate
şi în ipoteza în care acesta a redactat acte procedura în numele părţii;
c. în cazul în care un avocat a devenit ulterior judecător nu va exista incompati-
bilitate şi în împrejurarea în care a reprezentat sau asistat partea în faţa instanţei.

a. cazurile de aplicabilitate pot fi extinse prin analogie;
b. judecătorii care au soluţionat un recurs nu sunt incompatibili de a judeca aceeaşi
cauză în fond sau după casarea cu reţinere;
c. va fi incidenţă incompatibilitatea şi în cazul în judecării unui al doilea apel
declarat în pricina respectivă, apel care ar urma să fie respins în temeiul unei excepţii
procesuale peremptorii.

a. normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de organizare
judecătorească de ordine privată, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a hotărârii;
b. un judecător care a soluţionat un recurs poate să judece, în aceeaşi pricină, un al
doilea recurs, declarat fie împotriva hotărârii pronunţate la rejudecarea fondului după
casarea cu trimitere, fie împotriva hotărârii judecătoreşti ce a fost deja atacată prin
intermediul primului recurs;
c. nu există incompatibilitate atunci când se introduce o a doua cerere de chemare în
judecată după ce a fost respinsă ca nefondată o primă cerere între aceleaşi persoane,
având ca obiect şi aceeaşi cauză.
27. Nu există incompatibilitate absolută atunci când:

a. recurentul formulează o a doua cerere de recurs împotriva aceleaşi hotărâri, după
ce un prim recurs i-a fost respins;
b. un al doilea recurs este exercitat de o parte care achiesase la hotărâre;
28. Nu există incompatibilitate absolută atunci când acelaşi judecător este
chemat să judece:
a. un al doilea recurs a fost exercitat de o parte care fusese decăzută din dreptul de a
ataca hotărârea respectivă;
b. un al doilea recurs a fost exercitat de o persoană care nu a avut calitatea de parte la
judecata în fond;
29. Nu există incompatibilitate absolută atunci când:

a. se introduce o a doua cerere având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti,
atunci când s-au schimbat împrejurările care au stat la baza pronunţării unei prime
hotărâri;
b. se introduce o a doua acţiune posesorie, atunci când s-au schimbat împrejurările
care au stat la baza pronunţării unei prime hotărâri;
30. în general, în materia incompatibilităţii:

a. există incompatibilitate relativă în situaţia în care se introduce o nouă cerere
pentru stabilirea pensiei de întreţinere, deoarece s-au modificat împrejurările care au stat
la baza pronunţării primei hotărâri;
b. nu există incompatibilitate absolută atunci când există alte elemente decât cele
prevăzute expres de lege care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea
judecătorului;
c. nu există incompatibilitate relativă atunci când se introduce o nouă ordonanţă
preşedinţială, pentru alte temeiuri decât cele care au stat la baza pronunţării respingerii
celei dintâi.
31. Reprezintă situaţii de incompatibilitate relativă:

a. ipoteza în care judecătorul a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-a pus în
discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă;
b. cazul în care judecătorul şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe
care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare;
c. ipoteza în care judecătorul a publicat un studiu de specialitate asupra problemei de
drept deduse judecăţii.
32. Nu reprezintă situaţii de incompatibilitate relativă:

a. exprimarea punctului de vedere a judecătorului în legătură cu o problemă de drept
înrudită cu cea din speţă;
b. ipoteza în care judecătorul care ar respinge o probă solicitată de parte, o excepţie
procesuală invocată de acesta sau care ar pronunţa o altă încheiere premergătoare ce face
să se întrezărească rezultatul judecăţii;
33. Nu există incompatibilitate relativă:
a. sub forma judecătorului care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în
cauza pe care a fost desemnat să o judece atunci când judecătorul este chemat să se
pronunţe din nou în aceeaşi pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate
absolută;
b. dacă judecătorul este tutorele uneia dintre părţi;
c. sub forma judecătorului care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în
cauza pe care a fost desemnat să o judece atunci când judecătorul este chemat să se
pronunţe din nou în aceeaşi pricină în acele ipoteze în care ar exista incompatibilitate
absolută.
34. Se va reţine incompatibilitatea relativă a judecătorului sub forma cazului în
care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost
desemnat să o judece:
a. în cazul în care judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act oficial prin încheiere
interlocutorie;
b. în ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat părerea sa personală în legătură cu
pricina pe care o soluţionează, în timp ce litigiul este pendente, fie în şedinţa de judecată,
fie în afara acesteia;
c. în cazul în care judecătorul şi-a exprimat părerea anterior dobândirii funcţiei de
judecător, printr-un act oficial, respectiv un raport de expertiză.

a. nu se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă, în cazul în care
judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act oficial ca procuror, dacă anterior a îndeplinit
această funcţie;
b. se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă, în ipoteza în care
judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act oficial, respectiv un act de procedură, pe care
l-a îndeplinit ca avocat anterior dobândirii funcţiei de judecător;
c. nu se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate absolută în cazul în care
judecătorul şi-a exprimat anterior părerea ca arbitru printr-o hotărâre arbitrală.

a. se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă, atunci când există
împrejurări care fac justificată temerea că judecătorul, soţul său ori concubinul, ascen-
denţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care
se judecă;
b. nu se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă în cazul în care
afinul concubinului judecătorului este creditor al uneia dintre părţi;
c. se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă în cazul în care concu-
binul afinului judecătorului este donatar al unei dintre părţi într-un litigiu civil ce are ca
obiect reducţiunea liberalităţilor excesive.
a. se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate relativă dacă judecătorul, soţul
ori concubinul sau rudele lor până la gradul al treilea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt
părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una din părţi este judecător;
b. se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate absolută situaţia în care
judecătorul este curator al uneia dintre părţi;
c. nu se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate absolută atunci când unchiul
judecătorului a primit daruri de la una dintre părţi.
a. în cazul judecătorului tutore al uneia dintre părţi, interesul, inclusiv indirect al
judecătorului este prezumat de lege iuris et de iure\
b. în ipoteza în care concubinul judecătorului este curator al uneia dintre părţi,
interesul indirect al judecătorului nu este prezumat absolut;
c. în situaţia în care soţul judecătorului este cel care este tutore al uneia dintre părţi,
prezumţia interesului direct al judecătorului nu poate fi răsturnată.
a. interesul direct al judecătorului, în cazul în care acesta este curator al unei dintre
părţi, nu este prezumat iuris tantum\
b. nu funcţionează o prezumţie relativă cu privire la existenţa interesului indirect în
ipoteza în care mătuşa judecătorului este tutorele unei dintre părţi;
c. funcţionează o prezumţie relativă cu privire la existenţa interesului direct în
ipoteza în care unchiul judecătorului este curatorul unei dintre părţi.
40. Există o situaţie de incompatibilitate relativă a judecătorului, în sensul art.
42 alin. (1) pct. 8 si art. 42 alin. (2) C.proc.civ:
a. în cazul în care străbunica concubinului judecătorului a primit o promisiune de
daruri de la intervenientul accesoriu;
b. în ipoteza în care nepotul de frate al soţiei judecătorului a primit daruri cu ocazia
nunţii de la intimat;
c. în situaţia în care concubina fiului judecătorului a primit daruri de la reclamant.
41. Există o situaţie de incompatibilitate relativă a procurorului care participă
în procesul civil, în cazul în care:
a. este rudă de gradul al treilea cu avocatul - curator special al intervenientului
principal în interes propriu;
b. acesta este afin de gradul întâi cu soţul fratelui intimatului;
c. este rudă de gradul al cincilea cu consilierul juridic al terţului intervenient
accesoriu.
42. Nu există o situaţie de incompatibilitate relativă a procurorului care
participă în procesul civil, în cazul în care:
a. acesta este concubina afinului de gradul întâi al recurentului;
b. este rudă de gradul al treilea cu reclamantul, spre deosebire de aceeaşi ipoteză
aplicabilă grefierului;
c. acesta nu este concubin cu nepotul de soră cu avocatul curator special al
intimatului.
43. Nu există o situaţie de incompatibilitate relativă a procurorului care
participă în procesul civil, în cazul în care:
a. acesta şi-a exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă;
b. fostul soţ al acestuia este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna din
părţi;
c. fostul concubin al acestuia este afín de gradul întâi cu terţul intervenientul în
interes propriu direct în apel.
44. Nu există o situaţie de incompatibilitate absolută a grefierului în cazul în
care:
a. soţul său este rudă de gradul al patrulea cu vreuna din părţi, chiar dacă căsătoria a
fost lovită de nulitate absolută;
b. concubinul său este afín până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna din părţi;
45. Nu există o situaţie de incompatibilitate absolută a asistenţilor judiciari în
cazul în care:
a. dacă o rudă de gradul al doilea a reprezentat partea - persoană juridică în aceeaşi
pricină înaintea altei instanţe de la care a fost strămutată pricina;
b. între concubinul său şi un afín de gradul al patrulea inclusiv a existat un proces
civil cu 1 an înainte de a fi desemnat să facă parte din completul de judecată;
46. Asistenţii judiciari:
a. sunt incompatibili atunci când cu 3 ani înainte de data desemnării să facă parte din
completul învestit să judece pricina s-a dispus clasarea faţă de ei, fără să se fi pus în
mişcare acţiunea penală, într-un proces penal cu reclamantul;
b. sunt incompatibili relativ atunci când între cumnatul concubinului său şi pârâtul s-
a născut o relaţie de duşmănie la momentul primului termen de judecată;
c. nu sunt incompatibili dacă aceştia şi-au exprimat părerea cu privire la pricina care
se judecă.
47. Magistratul asistent:
a. este incompatibil atunci când între acesta şi rudele până la gradul al patrulea
inclusiv a existat un proces penal în ultimii 5 ani;
b. devine incompatibil din momentul în care s-a început urmărirea penală împotriva
sa, în cazul în care, în timpul procesului civil recurentul a depus plângere penală împo -
triva sa;
c. nu devine incompatibil de la momentul la care s-a pus în mişcare acţiunea penală
împotriva sa ca efect al unei plângeri penale formulate de socrul intimatului.
48. Abţinerea:
a. spre deosebire de recuzare, reprezintă un mijloc procedural de invocare a incom-
patibilităţii relative;
b. asemenea recuzării, reprezintă un mijloc procedural de invocare a incompatibili-
tăţii absolute;
c. este definită de acea situaţie în care un judecător, ştiind că se află într-unul dintre
cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, solicită retragerea sa de la judecata unei
pricini.
49. Recuzarea:
a. are aceleaşi cazuri prevăzute de lege ca şi abţinerea;
b. implică o procedură de soluţionare diferită de cea a abţinerii;
c. nu poate să provină de la judecător, din oficiu.
50. Recuzarea:
a. reprezintă situaţia în care una dintre părţi cere, în cazurile determinate de lege,
îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini;
b. poate fi reglementată prin norme de ordine privată, spre deosebire de abţinere;
c. trebuie să respecte forma scrisă sub sancţiunea nulităţii.
51. Abţinerea:
a. ca obligaţie pentru judecător, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, în cazul în care a
fost nerespectată, inclusiv în cazul în care privea un caz de incompatibilitate relativă;
b. se poate face şi după ce partea interesată a introdus în scris propunerea de recuzare;
c. este admisibilă şi în cazul în care judecătorul afirmă că se abţine fară să arate
motivul de incompatibilitate.
52. în materia procedurii de soluţionare a abţinerii sau a recuzării:
a. în cazul incompatibilităţii relative partea interesată are facultatea de a-1 recuza pe
judecător sau de a accepta ca judecata să se realizeze de acesta, exprimându-şi în acest
sens încrederea în imparţialitatea sa şi fară ca valabilitatea hotărârii să fie afectată;
b. la primul termen de judecată, grefierul de şedinţă are obligaţia de va verifica, pe
baza dosarului cauzei dacă judecătorul se află în vreunul dintre cazurile de incompatibi-
litate relativă, urmând a întocmi un referat corespunzător, dacă este cazul;
c. recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă, în situaţia în care judecătorul şi-
a exprimat, în favoarea unei părţi, părerea cu privire la pricina ce se judecă.
53. în materia procedurii de soluţionare a recuzării:
a. cererea de recuzare nu se face pentru fiecare judecător în parte;
b. nu poate fi recuzat judecătorul chemat să soluţioneze recuzarea;
c. cererea de recuzare trebuie să cuprindă şi probele pentru dovedirea cazului concret
de incompatibilitate.
54. Cererea de recuzare:
a. nu este inadmisibilă atunci când priveşte alţi judecători decât cei care fac parte din
completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza spre soluţionare;
b. este inadmisibilă în cazul în care se invocă alte motive de incompatibilitate decât
cele prevăzute de lege;
c. este inadmisibilă şi în cazul în care nu cuprinde motivul de incompatibilitate şi
nici probele pentru dovedirea acestuia.
55. Propunerea de recuzare pentru motive de incompatibilitate relativă:*
a. trebuie făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, ( cu excepţia acelor motive
care s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar dupa începerea dezbaterilor)
b. poate fi făcută şi după discutarea altor excepţii procesuale
c. se poate face şi după discutarea admisibilităţii unor mijloace de probă.
56. în materia recuzării:

a. nu se poate recuza un judecător de la prima instanţă pentru prima dată în apel
pentru un motiv de incompatibilitate relativă;
b. tardivitatea cererii de recuzare se poate constata chiar de către instanţa alcătuită cu
judecătorul recuzat;
c. recuzarea pentru motive de incompatibilitate absolută poate fi propusă în orice
stare a pricinii, inclusiv în recurs.
57. în materia judecării cererii de recuzare:

a. cererea de recuzare se depune în atâtea exemplare câte părţi sunt;
b. cererea de recuzare este scutită de taxa judiciară de timbru;
c. cerere de recuzare se judecă de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de
recuzare, cu participarea judecătorului recuzat, atunci când cererea de recuzare este
inadmisibilă.
58. Cererea de recuzare:

a. se judecă în contradictoriu numai cu judecătorul recuzat, iar nu şi cu părţile;
b. se judecă în camera de consiliu fară prezenţa părţilor şi în lipsa judecătorului
recuzat;
c. poate fi soluţionată cu ascultarea judecătorului recuzat, precum şi a părţilor
litigante, atunci când completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare apreciază
necesar.
59. în cazul procedurii de judecată a abţinerii şi a recuzării:

a. atunci când procurorul participă la judecata procesului, cererea de recuzare a unui
membru al completului de judecată soluţionează fară a fi necesare şi concluziile procu-
rorului asupra acesteia;
b. pentru ipoteza în care la acelaşi termen s-au formulat cereri de recuzare şi de
abţinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună;
c. până la soluţionarea cererii de recuzare judecata se suspendă.
60. în materia procedurii de judecată a abţinerii şi a recuzării:

a. soluţionarea cererii de abţinere suspendă judecata, asemenea cererii de recuzare;
b. este interzisă folosirea interogatoriului ca mijloc pentru dovedirea motivelor de
recuzare;
c. soluţionarea cererii de recuzare nu suspendă judecata, spre deosebire de cererea de
abţinere.
61. în materia procedurii de judecată a abţinerii şi a recuzării:
a. motivele de incompatibilitate nu pot fi dovedite prin începuturi de probă scrisă
completate cu declaraţii de martori;
b. instanţa competentă să rezolve abţinerea va da o încheiere, care se pronunţă în
camera de consiliu;
c. dacă încheierea de încuviinţare a recuzării nu face nicio menţiune despre actele
îndeplinite de judecătorul în cauză, acestea trebuie refăcute.
62. în general, în materia abţinerii şi a recuzării:

a. încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac;
b. dacă încheierea de încuviinţare a recuzării nu face nicio menţiune despre actele
îndeplinite de judecătorul în cauză, acestea urmează a fi menţinute;
c. nu este supusă niciunei căi de atac încheierea prin care s-a rezolvat abţinerea,
indiferent de soluţia pronunţată.

a. prin excepţie, nu este supusă niciunei căi de atac încheierea prin care s-a respins
recuzarea în cazul în care partea a propus recuzarea în termen, iar judecătorul a declarat
că se abţine, însă instanţa judecând cu prioritate cerea de abţinere a admis-o;
b. ca regulă generală, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi
atacată numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza;

%
a. încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă aceleiaşi căi de
atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de fond;
b. prin excepţie, dacă hotărârea de fond este definitivă, încheierea prin care este
respinsă cererea de recuzare poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii de fond;
c. calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea poate fi exercitată
şi de partea adversă care nu a propus recuzarea.

a. în cazul în care încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare este supusă
recursului, iar instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, va admite
recursul, va casa hotărârile dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel
sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă;
respinsă cererea de recuzare poate fi atacată cu apel, la instanţa ierarhic superioară, în
c. calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea poate fi exercitată
numai de partea adversă care a propus recuzarea.
66. în materia abţinerii şi a recuzării:
a. în situaţia în care, după ce partea a propus recuzarea în termen, judecătorul a
declarat că se abţine, iar instanţa, judecând cu prioritate abţinerea a admis-o, va respinge,
prin aceeaşi încheiere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, ca rămasă fară
obiect, urmând ca în acest caz această încheiere să poată fi atacată odată cu hotărârea
pronunţată pe fond;
respinsă cererea de recuzare poate fi atacată cu apel, la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la pronunţării hotărârii de fond;

a. dispoziţiile legale referitoare la motivele de incompatibilitate, respectiv la abţinere
şi recuzare se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asisten-
ţilor judiciari şi grefierilor, aceştia putând fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca judecătorii;
respinsă cererea de recuzare poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în
c. cu excepţia asistenţilor judiciari, ceilalţi participanţi la procesul civil nu pot fi
recuzaţi pentru motivele de incompatibilitate absolută şi nici pentru cazul când şi-au
exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă.

a. pentru ipoteza în care, după ce reclamantul a introdus recuzarea în termenul
prevăzut de lege, judecătorul vizat a declarat că se abţine, iar instanţa de judecată solu-
ţionând cu prioritate abţinerea nu a admis-o, prin aceeaşi încheiere, se va pronunţa şi cu
privire la cererea de recuzare;
b. în măsura în care varianta „a” de răspuns este adevărată, în privinţa recuzării,
încheierea de respingere va putea fi atacată de partea interesată odată cu hotărârea de
fond;
c. în măsura în care varianta „b” de răspuns este adevărată, încheierea asupra recu-
zării va putea fi recurată la instanţa ierarhic superioară în termen de 15 zile de la data
comunicării hotărârii pe fond.

a. sunt recuzabili experţii;
b. nu sunt recuzabili traducătorii;
70. în cazul recuzării:

a. sunt recuzabili arbitrii;
b. nu sunt recuzabili interpreţii;
71. în situaţia altor incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanţei:
a. instanţa este greşit compusă atunci când la judecată nu participă procurorul, deşi în
cauza respectivă, potrivit legii, concluziile acestuia sunt obligatorii;
b. instanţa este greşit constituită dacă la judecată participă un număr mai mic de
judecători decât cel prevăzut de lege pentru pricina respectivă;
c. instanţa este greşit compusă dacă la judecarea unei cauze privind conflictele de
muncă participă un singur asistent judiciar.

a. instanţa este greşit compusă atunci când la judecată participă un număr mai mare
de judecători decât cel prevăzut de lege pentru litigiul civil respectiv;
b. instanţa este nelegal constituită în situaţia în care la judecată participă un judecător
stagiar care soluţionează o pricină ce nu se încadrează în dispoziţiile legale;
c. instanţa este greşit constituită şi atunci când completul de judecată este alcătuit cu
un judecător suspendat din funcţie.

a. instanţa este greşit compusă în situaţia în care completul de judecată este alcătuit
cu un judecător eliberat din funcţie;
b. instanţa este greşit compusă şi în ipoteza în care la şedinţa de judecată nu participă
magistratul-asistent;
c. instanţa este nelegal constituită dacă la şedinţa de judecată nu participă şi
grefierul.
74. în materia mijloacelor procedurale prin care pot fi puse în discuţie alte
incidente privind alcătuirea instanţei:
a. partea interesată poate introduce contestaţia în anulare specială împotriva hotă-
rârilor instanţelor de recurs;
b. în cazul în care judecata este în curs de desfăşurare, partea interesată nu poate
invoca excepţia procesuală aferentă;
c. partea interesată poate introduce contestaţia în anulare specială împotriva hotărâ-
rilor instanţelor de apel care potrivit legii nu sunt susceptibile de recurs.
2. Părţile în procesul civil

1. Noţiunea de părţi în procesul civil:
a. cuprinde reclamantul şi pârâtul, precum şi terţele persoane care intervin voluntar în
proces;
b. include în procedura contencioasă, persoanele fizice care au un litigiu cu privire la
un drept subiectiv civil dedus judecăţii;
c. în procedura necontencioasă se referă la persoanele care se adresează cu o cerere
prin care se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altcineva.
2. Noţiunea de părţi în procesul civil:
a. nu include şi terţele persoane care intervin forţat în proces;
b. în procedura contencioasă se referă şi la persoanele juridice, care au un litigiu cu
privire la o situaţie juridică ce se bucură de protecţie judiciară şi asupra cărora se răsfrâng
efectele hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa;
3. în materia drepturilor şi îndatoririlor procesuale ale părţilor:

a. părţile nu au dreptul de a dispune de soarta procesului;
b. părţile au îndatorirea de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi să
urmărească finalizarea procesului;
4. Elementele abuzului de drept procedural:

a. implică un element subiectiv ce se referă la deturnarea dreptului procedural de la
scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală;
b. implică şi un element obiectiv care se referă la exercitarea cu rea-credinţă a drep-
tului procedural, în scop de şicană;
5. în materia elementelor abuzului de drept procedural:
a. elementul obiectiv implică, printre altele, exercitarea dreptului într-un mod
excesiv şi nerezonabil;
b. elementul subiectiv poate implica şi încălcarea drepturilor procedurale ale unei
alte părţi;
c. elementul obiectiv se poate exprima şi prin exercitarea unui drept procedural fără
justificarea unui interes special şi legitim.
6. Cerinţele actului de procedură abuziv:

a. implică şi faptul procedural ca dreptul să fi fost utilizat cu depăşirea limitele sale
externe fixate de lege, adică să nu se respecte dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în
care se exercită dreptul procedural;
b. se referă, printre altele, şi la exercitarea dreptului fară depăşirea limitelor interne;
c. implică şi împrejurarea ca dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt
scop decât acela pentru care a fost acordat de lege.
7. Reprezintă forme sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă a drep-
turilor procedurale:
a. introducerea, cu rea-credinţă, a unei contestaţii la executare cu scopul de a-1
şicana pe pârât;
b. cererile repetate de amânare a judecăţii;
a. folosirea, cu rea-credinţă, a posibilităţii de a solicita citarea pârâtului prin publi-
citate;
b. angajarea mai multor avocaţi, cu toate că nevoile apărării nu justifică aceasta;
a. formularea unor cereri de măsuri asigurătorii multiple şi excesive, care exced
necesităţile cauzei;
b. formularea unei cereri în stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei, fară
ca reclamanta să fi întreţinut relaţii intime cu pârâtul în perioada legală de concepţie a
copilului;
10. în materia sancţionării abuzului de drept procedural:
a. despăgubirile pentru daunele morale pot fi acordate de instanţă şi din oficiu;
b. în raport de condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abu-
zivă a unui drept procedural, se vor aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie;
c. despăgubirile se vor acorda indiferent de soluţia ce se va pronunţa cu privire la
fondul pretenţiei deduse judecăţii.
11. Reprezintă sancţiuni specifice aplicabile abuzului de drept procedural:
a. neacordarea cheltuielilor de judecată;
b. obligarea părţii în culpă la plata unei amenzi judiciare;
c. suspendarea judecăţii în situaţia când părţile exercită abuziv dreptul de a obţine
amânarea.
12. Coparticiparea procesuală:
a. este obligatorie în cazul ieşirii din indiviziune;
b. este facultativă în cazul introducerii acţiunii în declararea nulităţii căsătoriei
introduse de o terţă persoană interesată împotriva ambilor soţi;
c. este obligatorie în situaţia în care mai multe persoane se găsesc într-un raport
juridic civil unic şi indivizibil.
13. în materia coparticipării procesuale:
a. coparticiparea procesuală activă, este obligatorie, de lege lata, în cazul acţiunii în
revendicare;
b. coparticiparea procesuală obiectivă rezultă din conexarea a două sau mai multe
cereri, dacă în unele dintre acestea sunt şi alte părţi, identificându-se sub acest aspect
conexităţii;
c. coparticiparea procesuală pasivă, nu este obligatorie, de lege lata, în cazul acţiunii
în revendicare.
14. Coparticiparea procesuală:
a. poate fi consecinţa admiterii excepţiei de litispendenţă;
b. are ca efect şi faptul că raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de
principiul independenţei procesuale, în sensul că, de principiu, printre altele, actele de
procedură ale unui dintre coparticipanţi nu pot profita celorlalţi;
c. poate fi mixtă.
15. Efectele coparticipării procesuale:

a. se întind asupra tuturor reclamanţilor, urmând a profita şi acestora, chiar dacă au
fost îndeplinite numai de unii dintre ei, dacă, prin excepţie, prin natura raportului se
impune acest efect;
b. se referă şi la faptul că, prin excepţie, se va ţine cont numai de actele cele mai
favorabile, atunci când actele de procedură ale unora dintre participanţi sunt potrivnice
actelor făcute de către ceilalţi coparticipanţi;
16. în materia efectelor coparticipării procesuale:

a. principiul independenţei procesuale nu se aplică în cazul în care obligaţia debi-
torilor chemaţi în judecată este conjunctă;
b. dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei, ei vor fi totuşi
citaţi în continuare;
c. atunci când o parte a coparticipanţilor nu au îndeplinit un act de procedură în
termen, ei nu vor mai fi citaţi în continuare.
17. în materia efectelor coparticipării procesuale:
a. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel
împotriva altui intimat, atunci când acesta din urmă ar fi de natură să producă anumite
consecinţe juridice asupra situaţiei sale juridice din proces;
b. încetarea coparticipării procesuale poate avea loc în ipoteza în care cererea de
exercitare a căii de atac este introdusă numai împotriva unuia dintre coparticipanţi;
18. Noţiunea de terţ, în materia participării terţilor la judecată, include şi:

a. persoanele complet străine de proces;
b. persoanele care sunt introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi care, din
acel moment, devin şi ele părţi;
19. Reprezintă forme de intervenţie forţată:

a. introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane;
b. intervenţia voluntară;
c chemarea în judecată a altei persoane.
20. Participarea terţilor de judecată:
a. se identifică instituţiei conexării pricinilor;
b. nu se confundă cu modificarea cererii de chemare în judecată prin introducerea în
cauză a unui alt pârât;
c. se confundă cu posibilitatea coparticipării procesuale subiective.
21. în materia participării terţilor la judecată:

a. introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane nu poate fi dispusă în
cazul procedurii necontencioase;
b. nu poate fi introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să
intervină voluntar;
c. terţii nu pot fi introduşi în procesul civil în lipsa unui text de lege expres în acest
sens, eventuala cerere formulată în acest scop urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.
22. Intervenţia voluntară:

a. este neîntemeiată în situaţia în care, înainte de formularea ei, s-a pronunţat hotă-
rârea în litigiul respectiv;
b. se poate face şi pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile din acel proces;
c. este nefondată atunci când a intervenit perimarea în litigiul civil respectiv.
23. Cererea de intervenţie voluntară:

a. poate fi formulată şi de o persoană care are deja calitatea de parte în acel proces;
b. poate fi introdusă şi de cei care sunt reprezentaţi în proces (de exemplu, creditorii
chirografari ai părţilor);
c. se va respinge ca fiind lipsită de interes în cazul în care a fost introdusă de fostul
pârât care a achiesat la pretenţiile reclamantului.
24. Intervenţia voluntară principală:
a. este inadmisibilă atunci când terţul intervenient pretinde în parte un drept strâns
legat de dreptul dedus judecăţii;
b. este admisibilă atunci când este formulată de cel chemat în garanţie, în cazul în
care se revendică un bun, iar pârâtul cheamă în garanţie persoana care i-a vândut bunul
respectiv, iar acesta din urmă doreşte să obţină pentru sine bunul ce formează obiectul
litigiului;
c. este admisibilă şi în situaţia în care este formulată de fostul pârât, atunci când
reclamantul îşi formulează pretenţia împotriva mai multor pârâţi, însă, până a se intra în
dezbaterea fondului acesta renunţă la judecată faţă de unul dintre pârâţi.
25. Sub aspectul trăsăturilor sale, intervenţia voluntară principală:

a. este o veritabilă cerere de chemare în judecată;
b. nu este o cerere incidentală;
c. poate fi făcută şi atunci când terţul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul
dedus judecăţii prin cererea reconvenţională.
26. Cererea de intervenţie voluntară principală:
a. este, ca regulă generală, inadmisibilă în pricinile cu caracter strict personal;
b. este admisibilă în litigiile de muncă;
c. este admisibilă şi în materia acţiunilor posesorii.

a. este admisibilă în cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
b. este inadmisibilă în materia contenciosului administrativ;
c. nu este admisibilă dacă se formulează în legătură cu soluţionarea conflictului de
competenţă.

a. este inadmisibilă dacă se formulează în legătură cu soluţionarea recuzării;
b. este admisibilă în materia strămutării;
c. nu este admisibilă în materia abţinerii.

a. trebuie făcută în forma prevăzută de lege pentru cererea de chemare în judecată,
putând fi regularizată;
b. poate fî făcută şi în faţa instanţei de apel, fară a fi necesar acordul părţilor;
c. este inadmisibilă în recurs.

a. este admisibilă în judecata unei cereri de revizuire;
b. este inadmisibilă în judecata unei contestaţii în anulare;
c. nu este admisibilă în căile de atac de retractare.

a. se poate introduce în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în
fond;
b. este admisibilă şi atunci când instanţa a amânat pronunţarea;

a. se poate introduce direct în apel, dar până la închiderea dezbaterilor de fond
înaintea instanţei de apel;
b. dacă a fost introdusă direct în apel, iar părţile nu sunt prezente le momentul res-
pectiv, instanţa nu este obligată să amâne cauza pentru a comunica cererea de intervenţie
către celelalte părţi;
c. poate fi introdusă în apel şi dacă nu există acordul acelor părţi de la judecata în
primă instanţă care nu au fost atrase în apel, însă terţul intervenient nu se va putea prevala
de hotărârea pe care o va obţine şi faţă de părţile acestea (pentru care hotărârea apelată a
rămas definitivă în primă instanţă).
33. în materia cererii de intervenţie voluntare principale:
a. în cazul rejudecării fondului după casarea cu reţinere, cererea este admisibilă, dacă
a fost recurată o hotărâre pronunţată în apel;
b. în situaţia casării cu trimitere la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea
recurată, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primită numai cu acordul
expres al părţilor din apel;
c. în ipoteza rejudecării fondului după casarea cu reţinere, cererea este inadmisibilă,
dacă a fost recurată o sentinţă nesupusă apelului.
34. în materia termenului în care poate fi formulată cererea de intervenţie

voluntară principală:
a. în cazul casării cu trimitere pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a
primei instanţe, cererea de intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la închi-
derea dezbaterilor;
b. în ipoteza casării cu trimitere într-un litigiu civil care se soluţionează printr-o
hotărâre neapelabilă, cererea de intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la
închiderea dezbaterilor;
35. în materia termenului în care poate fi formulată cererea de intervenţie

voluntară principală:
a. în cazul rejudecării fondului ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, cererea
este admisibilă exclusiv în acele situaţii în care obiectul căii extraordinare de atac l-a
constituit o hotărâre pronunţată în primă instanţă sau în apel;
b. această cerere este admisibilă în cazul în care s-a cerut revizuirea unei hotărâri
pronunţate de o instanţă de recurs, dacă este introdusă până la închiderea dezbaterilor;
c. este admisibilă această cerere dacă s-a atacat o hotărâre pronunţată în apel, chiar
dacă părţile nu convin în acest sens.
36. în materia judecării cererii de intervenţie voluntară principală:
a. această cerere este admisibilă pentru ipoteza rejudecării fondului ca urmare a
admiterii revizuirii unei sentinţe care a rămas definitivă prin neapelare, terţul putând să
introducă această cerere până la închiderea dezbaterilor;
b. cererea poate fi introdusă şi în cazul judecării cererii de revizuire introduse pentru
contrarietatea de hotărâri;
c. etapa analizei admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară este
facultativă.
instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu fară a fi necesară ascultarea
celui care intervine;
asupra admisibilităţii în principiu instanţa se va pronunţa numai după ascultarea
părţilor iniţiale;
niciuna dintre variantele de răspuns menţionate anterior nu este adevărată.
38. Judecarea cererii de intervenţie voluntară principală:
implică şi cercetarea îndeplinirii condiţiilor intrinseci cu privire la dovada achitării
taxei judiciare de timbru;
se referă şi la verificarea îndeplinirii condiţiilor generale de exercitare a acţiunii
civile;
presupune şi pronunţarea unei încheieri preparatorii.
asupra respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară principală pentru
neplata taxei de timbru instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie;
sentinţa prin care s-a respins cererea de intervenţie voluntară principală se atacă cu
aceeaşi cale de atac aplicabilă hotărârii pronunţate pe fond;
poate fi respinsă numai printr-o încheiere motivată;
dacă a fost respinsă ca inadmisibilă, nu va exista riscul pentru terţul intervenient ca
acestuia să-i fie opusă autoritatea de lucru judecat, în cazul în care acesta va vrea să-şi
reitereze pretenţia pe caşe principală;
admiterea apelului împotriva încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă
cererea de intervenţie are ca efect desfiinţarea de drept a sentinţei pronunţate, urmând ca
litigiu civil să fie judecat de către instanţa de apel;
efectele cererii de intervenţie se produc numai în cazul admiterii în principiu a
acesteia;
în cazul în care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, terţul păstrează posibilitatea
de a-şi valorifica dreptul pe calea unei cereri principale, caz în care se va putea dispune
conexarea acestei cereri cu aceea care formează obiectul judecăţii - în care cererea de
intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă.
în cazul în care aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, în cazul admiterii căii de atac
exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a dispus astfel, hotărârea menţionată este
desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca la instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea
de intervenţie;
admiterea cererii are ca efect şi prorogarea legală de competenţă, dacă este cazul;
ca efect al admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală, dreptul
subiectiv pretins de terţ devine litigios.
în cazul în care aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, în cazul admiterii căii de atac
exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a dispus astfel, hotărârea menţionată este
desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca la instanţa în faţa căreia s-a formulat cererea
de intervenţie de la momentul introducerii acesteia;
efectul admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală implică
şi întreruperea prescripţiei extinctive de la acest moment;
44. Procedura de judecată a cererii de intervenţie voluntară principală, presu-

pune şi faptul că:
pentru ipoteza în care cererea a fost admisă, instanţa va stabili un termen în care
trebuie depusă întâmpinarea de către părţile iniţiale, aceasta având caracter facultativ;
oricare dintre părţile iniţiale ar putea să formuleze şi o cerere reconvenţională;
intervenientul are dreptul de a solicita administrarea de probe cel mai târziu până la
primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie, dacă nu a facut-o deja
prin cererea de intervenţie.
45. Terţul intervenient în interes propriu:

poate formula cerere de arătare a titularului dreptului;
poate invoca nulităţile relative neacoperite între timp;
va suporta opozabilitatea probelelor administrate anterior introducerii sale în proces.
46. Terţul intervenient în interes propriu:

poate cere reaudierea unui martor, audiat anterior introducerii sale în proces;
nu poate cere refacerea expertizei efectuate anterior introducerii sale în proces;

judecata cererii de intervenţie voluntară principală nu poate fî disjunsă pentru a fî
judecată separat;
terţul intervenient voluntar principal nu poate formula cerere de chemare în garanţie
a unui alt terţ;
atunci când după încuviinţarea în principiul, se stinge judecata referitoare la pretenţia
din cererea introductivă de instanţă, fară a se pronunţa o hotărâre pe fond, intervenţia
principală va fi judecată.
încheierea prin care se dispune disjungerea poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la
data comunicării acestei măsuri;
se poate dispune admiterea în întregime atât a cererii de chemare în judecată cât şi a
cererii de intervenţie, în situaţia în care cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară au acelaşi obiect;
în situaţia în care între pretenţia reclamantului iniţial şi cea a terţului intervenient
există doar o legătură de conexitate, fară a exista identitate de obiect, nici măcar parţial,
se poate admite în întregime atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de
intervenţie voluntară principală.
intervenientul poate formula o cerere de chemare în judecată a altor persoane, cel mai
târziu până la terminarea dezbaterilor judecătoreşti în faţa primei instanţe
în cazul în care se dispune disjungerea de cererea principală, pentru cererea de
intervenţie voluntară principală se va constitui un dosar separat, care va fi repartizat altui
complet de judecată, având în vedere aplicabilitatea incompatibilităţii în acest caz;
cererea de intervenţie nu se poate disjunge, fiind soluţionată în mod obligatoriu cu
cererea principală în cazul în care terţul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi
dreptul dedus judecăţii prin cererea principală.
se va pronunţa o singură hotărâre atât pentru soluţionarea acesteia cât şi pentru
soluţionarea cererii introductive;
cererea de intervenţie îşi păstrează caracterul incidental, astfel încât subzistă, în
privinţa sa, efectul prorogării legale de competenţă, inclusiv în situaţia în care cauzele de
stingere existau la data introducerii cererii de chemare în judecată;
51. Intervenţia voluntară accesorie:
ca natură juridică, este o simplă apărare;
nu este o cerere incidentală;
lărgeşte cadrul procesual numai sub aspectul obiectului litigiului, iar nu şi al părţilor.
sprijină numai apărarea uneia dintre părţi;
are un scop limitat;
nu este condiţionată sub aspectul admisibilităţii ei de împrejurarea justificării unui
interes propriu de către terţ, distinct de cel al părţii pe care o apără
53. Interesul terţului intervenient accesoriu:
poate fi actual pentru a preveni un prejudiciu eventual;
nu poate fi şi de ordin moral;
poate fi şi colectiv.
nu este admisibilă într-o acţiune posesorie, asemenea cererii de intervenţie voluntară
principală;
este inadmisibilă într-un litigiu individual de muncă, spre deosebire de cererea de
intervenţie voluntară principală;
nu este inadmisibilă într-o contestaţie la executare.
55. Cererea de intervenţie voluntară accesorie:
fiind o simplă apărare poate fi făcută verbal, asemenea propunerii de recuzare;
nu este supusă taxei judiciare de timbru, fiind o cerere neevaluabilă în bani;
poate fi făcută în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor.
nu este inadmisibilă în cazul recursului în interesul legii;
poate fi făcută în tot cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti;
este admisibilă şi în situaţia judecării unei contestaţii în anulare.

este admisibilă fară să fie necesar acordul părţilor din procesul iniţial;
ca regulă generală, nu este admisibilă în cazul judecării unei revizuiri;
nu este inadmisibilă în materia judecării unei excepţii de neconstituţionalitate de către
Curtea Constituţională a României.
58. în materia cererii de intervenţie voluntară accesorie:

etapa analizei admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie
este facultativă;
pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii, instanţa îl va asculta pe cel care
intervine, precum şi părţile iniţiale;
terţul urmăreşte să obţină un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea unei
hotărâri în favoarea părţii în sprijinul căreia intervine.

în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, se încuviinţează printr-o încheiere
preparatorie motivată;
poate fi respinsă printr-o încheiere definitivă în ipoteza în care este introdusă în cazul
judecării unei căi de retractare asupra unei hotărâri pronunţate în recurs;
are ca efect posibilitatea, iar nu obligaţia, părţilor din procesul iniţial de a formula
întâmpinare.

partea din procesul iniţial în favoarea căreia se intervine poate formula întâmpinare
împotriva terţului intervenient, dacă această parte din urmă ar aprecia că intervenţia
accesorie este potrivnică intereselor sale;
intervenientul voluntar principal poate formula cerere reconvenţională împotriva
intervenientului voluntar accesoriu;
intervenientul voluntar accesoriu poate solicita administrarea de probe cel târziu până
la momentul terminării cercetării judecătoreşti.
61. Intervenientul accesoriu:
are o poziţie independentă în raport de partea în favoarea căreia intervine;
nu poate face un act de procedură potrivnic intereselor părţii a cărei apărare o susţine
sub sancţiunea considerării acestui act ca fiind neavenit;
după admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea
cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.
intervenientul accesoriu poate exercita calea de atac corespunzătoare în măsura în
care partea care a intervenit a căzut în pretenţii;
această cerere poate fi disjunsă de judecarea cererii principale în situaţia în care
judecarea acestei cereri din urmă ar fi întârziată de judecarea cererii de intervenţie
accesorie;
instanţa se va pronunţa asupra acesteia prin dispozitivul hotărârii.
63. în materia cererii de interventie voluntară accesorie:

9
intervenientul accesoriu nu poate fi obligat prin hotărârea judecătorească la

executarea unor prestaţii faţă de părţile iniţiale;
în cazul în care se admite cererea principală, cererea de intervenţie voluntară
accesorie în favoarea pârâtului se va respinge ca inadmisibilă;
stingerea judecăţii cu privire la cererea introductivă de instanţă antrenează întot-
deauna şi stingerea judecăţii cu privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie.
64. în materia soluţiilor care pot fî pronunţate cu privire la cererea de inter-

venţie voluntară accesorie:
dacă reclamantul renunţă la judecată cererea de intervenţie accesorie se va respinge
ca fiind neavenită;
dacă pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantului, cererea terţului intervenient va fi
respinsă ca fiind lipsită de obiect;
dacă partea în sprijinul căreia a intervenit terţul cade în pretenţii, numai aceasta va
suporta cheltuielile de judecată avansate de adversar, nu şi intervenientul accesoriu.

în cazul în care părţile iniţiale intenţionează să stingă litigiul printr-o tranzacţie
judiciară, prin excepţie, terţul intervenient accesoriu va putea să solicite continuarea
judecăţii, atunci când face dovada fraudei părţilor contractante, instanţa urmând ca în
acest caz să refuze să ia act de tranzacţia părţilor contractante şi să dispună continuarea
judecăţii pe fond;
dacă partea care a avut câştig de cauză a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a
combate susţinerile intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata
cheltuielilor respective, iar nu partea în favoarea căreia a intervenit;
66. Chemarea în judecată a altor persoane:

reprezintă mijlocul procesual prin care una dintre părţile iniţiale solicită introducerea
în proces a unei terţe persoane care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate,
aceleaşi drepturi ca şi intervenientul voluntar principal;
are drept consecinţă, în cazul în care a fost admisă, forţarea terţului să îşi valorifice
un drept pe care ar putea să îl pretindă împotriva acestora sau numai împotriva uneia
dintre ele, ca efect al iniţiativei uneia dintre părţile unui litigiu pendente\
are ca efect introducerea în cauză a unui nou pârât.
37
0
67. Poate fi atrasă la judecată, prin intermediul chemării în judecată a altor
persoane:
persoana care poate pretinde acelaşi drept ca şi pârâtul din cererea introductivă de
instanţă care a formulat cerere reconvenţională;
persoana care poate pretinde acelaşi drept asemenea intervenientului voluntar
principal;
68. Nu este posibilă introducerea în proces prin intermediul chemării în
judecată a altor persoane:
a persoanei care ar pretinde un drept similar cu cel pretins de reclamant;
a persoanei care ar pretinde un drept aflat în strânsă legătură cu cel pretins de
reclamant;
a coproprietarului care nu are o cotă parte egală din dreptul de proprietate, în situaţia
în care posesorul unui imobil este chemat în judecată de unul dintre coproprietari într-o
acţiune în revendicare.
69. Interesul propriu - condiţie pentru formularea unei cereri de chemare în
judecată a altor persoane:
există, în cazul pârâtului care formulează această cerere, în ipoteza unei cesiuni de
creanţă, atunci când debitorul cedat este chemat în judecată de către creditorul cedent,
deşi un terţ i-a notificat cesiunea de creanţă;
există, în cazul reclamantului, în situaţia în care creditorul cesionar îl acţionează în
judecată pe debitorul cedat, iar acesta se apără invocând interdicţia de a plăti pe care i-a
notificat-o creditorul cedent;
are ca efect lărgirea cadrului procesual trasat, atât sub aspectul părţilor cât şi sub
aspectul obiectului litigiului;
implică şi faptul că terţul introdus forţat în proces trebuie să pretindă acelaşi drept ca
şi reclamantul;
nu este o cerere incidentală.
se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de
competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti;
este supusă regularizării, spre deosebire de cererea de intervenţie voluntară prin-
cipală;
are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată asemenea cererii de
nu este supusă timbrării dacă obiectul ei este neevaluabil în bani;
nu mai presupune ca fiind necesară şi o eventuală procedură prealabilă care ar fi fost
obligatorie în cazul în care pretenţia ar fi fost solicitată pe cale principală;
în cazul în care a fost formulată de intervenientul principal se va depune cel mai
târziu până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă.
se poate introduce de către pârât în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării
înaintea primei instanţe, dacă întâmpinarea este obligatorie;
poate fi introdusă de reclamant până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe;

este supusă unui termen legal peremptoriu;
implică o etapă facultativă a admisibilităţii în principiu;
poate fi disjunsă de cererea principală.

poate fi introdusă de pârâtul care a formulat cerere reconvenţională până la momentul
la care judecătorul se socoteşte lămurit, declarând totodată şi încetarea cercetării
procesului;
poate fi introdusă şi de pârâtul care nu era obligat potrivit prevederilor legale la
depunerea întâmpinării, cel mai târziu la primul termen de judecată;

poate fi introdusă şi de pârâtul care nu era obligat potrivit prevederilor legale la
depunerea întâmpinării, cel mai târziu la momentul la care pârâtul este legal citat;
trebuie introdusă într-un termen legal a cărui nerespectare atrage sancţiunea
decăderii;
se introduce într-un termen legal reglementat prin norme juridice de ordine privată.

este incompatibilă cu posibilitatea repunerii în termen a părţii interesate;
depusă tardiv, va putea fi judecată împreună cu cererea principală, numai dacă părţile
se învoiesc în acest sens;
este inadmisibilă dacă a fost formulată direct în apel.

depusă tardiv, va antrena sancţiunea tardivităţii, care se poate invoca şi de instanţă
din oficiu;
poate fi judecată, chiar dacă a fost depusă tardiv, şi chiar dacă unele dintre părţi nu îşi
exprimă punctul de vedere;
poate fi introdusă şi în cazul judecării unei contestaţii în anulare.
poate fî introdusă şi în cazul judecării unei revizuiri;
implică faptul că nu mai este posibilă lărgirea cadrului procesual stabilit în faţa
primei instanţe;
80. în materia chemării în judecată a altor persoane:
convenţia părţilor privind primirea unei cereri de chemare în judecată a altor
persoane depuse tardiv nu poate privi decât cererea de intervenţie forţată formulată peste
termen în faţa primei instanţe
cererea este admisibilă dacă a fost formulată în etapa rejudecării cauzei cu reţinere de
instanţa de control judiciar
de principiu, reclamantul va putea formula o cerere de intervenţie forţată cu ocazia
rejudecării fondului, însă numai în măsura în care, în cadrul rejudecării fondului la prima
instanţă, se reia total sau parţial cercetarea procesului.
ca regulă generală, nu mai poate fî formulată de pârât cu ocazia rejudecării fondului
după casarea sau anularea cu trimitere la prima instanţă;
ar putea fi admisă, în cazul rejudecării fondului ca urmare a admiterii contestaţiei în
anulare, exclusiv în acele situaţii în care obiectul căii extraordinare de atac l-a constituit o
hotărâre pronunţată în primă instanţă;
este inadmisibilă în cazul rejudecării fondului ca urmare a admiterii revizuirii, atunci
când s-a atacat o hotărâre de primă instanţă rămasă definitivă prin neapelare.
este admisibilă, prin excepţie, în cazul în care s-a introdus de către pârât prin
întâmpinare, cu ocazia rejudecării fondului, atunci când trimiterea spre rejudecare s-a
dispus în urma constatării de către instanţa de control judiciar a faptului că pârâtul nu a
fost legal citat în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe, respectiv a instanţelor de
fond, totodată nefiind prezent nici la vreun termen;
nu poate fi formulată întotdeauna de reclamant, în cazul rejudecării procesului ca
efect al admiterii contestaţiei în anulare;
nu va putea fi formulată de către pârât, în cazul rejudecării fondului ca efect al
admiterii unei contestaţii în anulare, decât dacă această acţiune din urmă a fost introdusă
pentru nelegala citare.
poate fi introdus cu ocazia rejudecării fondului în cazul în care s-a introdus după
introducerea unei contestaţii în anulare de drept comun;
nu poate fi formulată întotdeauna de intervenientul principal, în cazul rejudecării
procesului ca efect al admiterii contestaţiei în anulare;
poate fi formulată de reclamant cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanţe, în cazul rejudecării fondului ca urmare a admiterii revizuirii, însă
numai în măsura în care rejudecarea fondului după admiterea în principiu a cererii de
revizuire presupune şi reluarea în tot sau în parte a cercetării procesului.
regulile privind admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie voluntară sunt
aplicabile în mod corespunzător şi cererii de chemare în judecată a altei persoane;
în cadrul admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane,
instanţa de judecată va trebui să verifice şi dacă terţul ar putea să pretindă, pe cale
separată, un drept împotriva părţilor din procesul pendente;
asupra admisibilităţii în principiu, instanţa de judecată se va pronunţa printr-o
încheiere preparatorie motivată.

regimul juridic al încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii în
principiu a cererii de chemare în judecată a altei persoane este acelaşi cu cel prevăzut
pentru cererea de intervenţie voluntară principală;
terţul intervenient va putea să solicite administrarea de probe cel mai târziu până la
primul termen de judecată ulterior încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie;
intervenientul forţat nu va putea face acte procesuale de dispoziţie.
86. Terţul intervenient în materia chemării în judecată a altor persoane:

poate să renunţe la dreptul subiectiv pretins;
nu poate încheia o tranzacţie;
poate renunţa la judecata cererii de intervenţie prin care a fost atras în proces.

terţul chemat în judecată dobândeşte calitatea de reclamant, în ceea ce priveşte
pretenţia dedusă judecăţii, întrucât ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul;
actele procesuale de dispoziţie în legătură cu cererea principală afectează soluţio-
narea cererii incidentale;
renunţarea părţii care a formulat cererea de intervenţie forţată la judecarea acesteia
nu duce la de plano la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane.

are ca efect specific scoaterea din proces a pârâtului atunci când pârâtul este chemat
în judecată pentru o datorie bănească, acesta recunoscând datoria, declarând că vrea să o
execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, consemnând,
totodată, la dispoziţia instanţei suma respectivă;
nu poate fi soluţionată prin admiterea în partea a ambelor cereri atunci când această
cerere se exclude reciproc cu cererea de intervenţie voluntară principală;
nu poate avea ca efect specific scoaterea din proces a pârâtului în cazul în care acesta
din urmă este chemat în judecată pentru predarea unui bun (mobil sau imobil) sau a
folosinţei acestuia, atunci când acesta declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi
stabilit prin hotărâre judecătorească.
89. Chemarea în garanţie:
este mijlocul procesual de atragere a unui terţ la judecată ori de câte ori partea care ar
cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri pentru
dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin
hotărâre judecătorească;
poate fi formulată şi de către intervenientul voluntar accesoriu;
nu poate fi introdusă şi împotriva unei persoane care are deja calitatea de parte în
proces.
nu are ca efect lărgirea cadrului procesual sub aspectul obiectului litigiului, ci numai
cu privire la părţile cauzei civile
poate fi formulată şi de intervenientul voluntar principal, asemenea intervenientului
voluntar accesoriu
poate fi exemplificată prin situaţia în care comitentul, chemat în judecată pentru a
răspunde de fapta culpabilă a prepusului său, îl cheamă în judecată pe acesta din urmă, în
litigiu deja dedus judecăţii.

nu este o cerere incidentală
poate să nu aibă ca efect lărgirea cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor
între care se stabilesc raporturile procesuale
se grefează pe cererea principală.

se poate exemplifica prin ipoteza în care creditorul în cheamă în judecată numai pe
imul dintre debitorii ce s-au obligat în solidar, pârâtul păstrând dreptul de a-i chema în
garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare dintre ei să îi plătească partea corespun -
zătoare din datoria comună;
are ca efect prorogarea legală de competenţă, în sensul că instanţa competentă să
judece cererea principală se va pronunţa şi asupra cererii de chemare în garanţie
reprezintă o obligaţie pentru părţi, iar nu o simplă facultate.

ca natură juridică nu este o veritabilă cerere de chemare în judecată;
cunoaşte aplicabilitate în materia fideiusiunii, în cazul în care fideiusorul acţionat în
judecată pentru a plăti datoria pe care debitorul principal nu înţelege să o achite de
bunăvoie, poate să îl cheme în garanţie pe acesta din urmă;
antrenează lărgirea cadrului procesual atunci când se formulează o cerere de chemare
în garanţie împotriva celuilalt pârât.

nu trebuie să respecte condiţiile de formă stabilite de lege pentru cererea de chemare
în judecată;
poate cunoaşte aplicabilitate în materia obligaţiei de garanţie a vânzătorului contra
evicţiunii;
nu este necesar să cuprindă legătura cu cererea principală.
trebuie introdusă într-un termen legal de natură peremptorie;
este supusă regularizării, având în vedere că are natura juridică a unei cereri de
chemare în judecată;
formulată de pârât, trebuie depusă în termenul prevăzut de lege pentru chemarea în
judecată a altor persoane.
depusă tardiv, implică aplicabilitatea sancţiunii decăderii;
poate fî depusă de pârât, cel mai târziu la primul termen de judecată, atunci când
întâmpinarea nu este obligatorie;
nu poate fi judecată împreună cu cererea principală, în cazul în care a fost depusă
tardiv, nici în ipoteza în care părţile s-ar învoi în acest sens.
este reglementată sub aspectul termenului în care trebuie introdusă prin norme
juridice de ordine privată;
nu este incompatibilă cu posibilitatea repunerii în termen a părţii interesate;
poate fi depusă de pârât, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, până la
momentul la care acesta este legal citat.
98. în materia chemării în garanţie:
tardivitatea acesteia poate fi invocată şi de judecător din oficiu;
etapa admisibilităţii în principiu este facultativă pentru judecător;
depusă tardiv, judecarea acesteia nu este împiedicată de simpla abţinere a vreuneia
dintre părţile litigiului civil în a-şi exprima punctul de vedere privind aplicabilitatea
decăderii ca efect al depunerii tardive a acestei cereri.
este admisibilă dacă a fost formulată direct în apel;
este inadmisibilă în recurs;
ca regulă generală, nu este inadmisibilă în cazul judecării unei contestaţii în anulare.
este inadmisibilă în materia judecării unei revizuiri;
implică şi faptul că instanţa de judecată va trebui să verifice inclusiv existenţa unei
legături suficiente de dependenţă şi subordonare între cererea principală şi cererea de
chemare în garanţie, deoarece soluţia care se va da cu privire la cererea principală va
influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în judecată;
nu este inadmisibilă în materia ordonanţei preşedinţiale.
nu este inadmisibilă în cazul acţiunilor personale nepatrimoniale;
este admisibilă în cadrul procedurii necontencioase, asemenea cererii de intervenţie
voluntară principală;
nu are ca efect subordonarea celui chemat în garanţie faţă de cel care l-a introdus în
proces.
102. Cererea de chemare în garanţie:

nu este admisibilă în cazul litigiilor de muncă;
este admisibilă în cazul în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de exerciţiu cu
privire la formele procedurale ce alcătuiesc acţiunea civilă;
este inadmisibilă în situaţia în care sunt îndeplinite, printre altele şi condiţiile de
formă ace cererii de intervenţie.
103. Terţul chemat în garanţie:
trebuie să depună întâmpinare la cererea de chemare în garanţie;
nu poate la rândul lui să formuleze cerere de chemare în garanţie;
poate formula şi cerere reconvenţională împotriva celui care a formulat cererea de
chemare în garanţie, în acelaşi termen acordat de instanţă pentru depunerea întâmpinării.
104. Terţul chemat în garanţie:

nu poate sprijini partea care l-a chemat în garanţie;
este pus în întârziere de către cel care l-a chemat în garanţie prin efectul acestei
cereri;
nu se poate apăra împotriva părţii care l-a chemat în garanţie.
105. în materia cererii de chemare în garanţie:

este permisă disjungerea cererii principale faţă de cererea de chemare în garanţie,
dacă judecata acesteia din urmă ar fi întârziată de judecarea celei dintâi;
în cazul în care s-a dispus disjungerea, nu se va constitui un dosar separat;
încheierea prin care s-a disjungerea cererii de chemare în garanţie de cererea de
chemare în judecată nu este supusă niciunei căi de atac.
106. în materia soluţiilor pe care le poate dispune instanţa cu privire la cererea

de chemare în garanţie:
dacă cererea principală este admisă, urmează a se admite şi cererea de chemare în
garanţie formulată de pârât, în măsura în care aceasta este întemeiată şi fără ca terţul
chemat în garanţie să poată fi obligat faţă direct faţă de reclamant;
când cererea principală se respinge, cererea prin care pârâtul a chemat un terţ în
garanţie se va respinge ca neîntemeiată;
dacă cererea de chemare în judecată sau de intervenţie principală se admite atunci
cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant sau de intervenientul principal se
va respinge ca rămasă fară obiect.
107. în cazul exercitării căilor de atac de reformare în materia cererii de
chemare în garanţie:
dacă pârâtul a introdus o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât
cererea de chemare în judecată cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate declara
apel împotriva reclamantului, iar chematul în garanţie poate declara apel atât împotriva
reclamantului cât şi împotriva pârâtului;
în ipoteza în care prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, respingând
cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, acesta din urmă va avea interes să
declare apel fie contra reclamantului, fie împotriva chematului în garanţie fie împotriva
ambilor;
108. în cazul exercitării căilor de atac de reformare în materia cererii de

chemare în garanţie:
dacă reclamantul a introdus cererea de chemare în garanţie, în ipoteza în care a fost
respinsă atât aceasta cât şi cererea de chemare în judecată, reclamantul poate face apel atât
contra pârâtului cât şi a terţului chemat în garanţie;
pentru situaţia în care prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată
admiţând chemarea în garanţie formulată de reclamant, acesta din urmă poate introduce
apel împotriva pârâtului, iar terţul chemat în garanţie poate declara apel fie contra
reclamantului, fie împotriva pârâtului, fie împotriva ambilor;
109. Arătarea titularului dreptului:

este acea formă de intervenţie forţată prin care pârâtul care deţine un bun pentru altul,
îl arată pe acela în numele căruia deţine lucrul, atunci când este chemat în judecată de o
persoană care pretinde un drept real asupra lucrului;
poate fi făcută şi de terţul intervenient în interes propriu;
este o cerere incidentală, de competenţa instanţei sesizate cu judecarea cererii
principale.

se poate formula şi atunci când reclamantul a introdus o acţiune mixtă;
implică şi faptul că pârâtul trebuie să-l indice pe cel pentru care exercită detenţia sau
dreptul, fără obligaţia acestuia de a-1 indica pe adevăratul titular al dreptului;
deşi are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, nu este supusă
regularizării.

de principiu, reprezintă o simplă facultate pentru pârât;
are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată;
este supusă regularizării.
112. Cererea de arătare a titularului dreptului:
nu este supusă taxei judiciare de timbru;
implică o etapă a cercetării admisibilităţii în principiu - obligatorie pentru instanţă;
poate fi formulată direct în apel, cu acordul părţilor.
se depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege pentru depunerea
întâmpinării, atunci când întâmpinarea este obligatorie;
este soluţionată în raport de admisibilitatea în principiu printr-o încheiere prepa-
ratorie motivată;
cunoaşte aplicabilitatea regulilor de la admisibilitatea în principiu a cererii de
poate fi introdusă, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată, respectiv termenul la care pârâtul este legal citat;
va fi anulată sau respinsă atunci când nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute
de lege, precum şi alte condiţii extrinseci ce caracterizează orice cerere cu natură juridică
de cerere de chemare în judecată;
115. Terţul introdus în proces ca efect al unei cereri de arătare a titularului
dreptului:
are facultatea de a formula întâmpinare la cererea de intervenţie;
dobândeşte calitatea de intervenient voluntar principal, atunci când, deşi legal citat,
nu se înfăţişează şi nici nu-şi exprimă poziţia faţă de cele susţinute de pârât;
nu dobândeşte poziţia procesuală de pârât atunci când recunoaşte susţinerile pârâtului
iar reclamantul consimte ca terţul să ia locul pârâtului iniţial.
116. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane:
poate fi dispusă în procedura necontencioasă numai dacă partea nu se opune;
în mod excepţional, poate fi dispusă de instanţă, din oficiu, chiar dacă părţile se
împotrivesc numai în cazurile expres prevăzute de lege;
implică în mod necesar şi parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu.
117. în materia introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane:
ca regulă generală, în procedura contencioasă, dacă niciuna dintre părţi nu solicită
introducerea terţului, instanţa nu va putea dispune, din oficiu, introducerea în cauză a
acestuia;
în procedura contencioasă, dacă instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată
fară participarea terţului, iar părţile nu-şi exprimă punctul de vedere instanţa va respinge
cererea ca nedovedită;
hotărârea pronunţată în condiţiile variantei „b” de răspuns este supusă numai
apelului.
în procedura contencioasă, dacă instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată
fară participarea terţului, iar părţile nu-şi exprimă punctul de vedere instanţa pronunţă o
hotărâre care nu are autoritate de lucru judecat;
în situaţia prevăzută la varianta „b” de răspuns instanţa de judecată se va pronunţa pe
fondul cauzei;
în procedura contencioasă, în ipoteza în care niciuna dintre părţi nu solicită
introducerea terţului, instanţa nu va putea dispune, din oficiu, introducerea în cauză a
acestuia, dacă părţile nu-şi exprimă punctul de vedere şi nici părţile ori instanţa de control
judiciar, din oficiu, nu ar putea invoca direct în căile de atac faptul că, deşi raportul juridic
dedus judecăţii o impunea, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu a pus în discuţia
părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.
neîndeplinirea de către instanţă a obligaţiei de introducere în cauză a unei alte
persoane, în cazurile prevăzute în mod imperativ de lege, poate fi invocată pe calea
apelului sau, după caz a recursului;
introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane se dispune prin încheiere
interlocutorie, până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe;
neîndeplinirea de către instanţă a obligaţiei de introducere în cauză a unei alte
persoane, nu poate fi invocată din oficiu de instanţa de control judiciar.
în ipoteza în care cu ocazia deliberării instanţa constată că se impune a fi introdusă o
terţă persoană în proces, aceasta nu poate repune cauza pe rol;
apărările celui introdus în proces pot fi orientate împotriva oricăreia dintre părţile
iniţiale din proces, fară a avea relevanţă dacă sunt apărări de drept substanţial sau de drept
procesual;
terţului introdus în proces i se va recunoaşte dreptul de a administra probe noi,
precum şi dreptul de a readministra probele.
în cazul în care instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei, terţul nu va fi citat pentru
acest termen;
terţul introdus în proces, nu se bucură de independenţă procesuală, neputând face
orice act procesual de dispoziţie, independent de poziţia celorlalte părţi litigante;
122. în materia reprezentării:
reprezentarea prin mandatar neavocat, nu poate interveni în faţa instanţei de recurs;
nu există obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor fizice în calea
extraordinară de atac a contestaţiei în anulare;
există obligativitatea reprezentării prin avocat a persoanelor juridice în calea
extraordinară de atac a revizuirii.
123. Mandatarul neavocat:
nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale;
poate pune excepţii asupra fondului;
poate să propună probe.

poate formula cereri în faţa instanţei de recurs;
dacă este licenţiat în drept şi este mandatarul soţului poate pune concluzii inclusiv în
faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
rudă de gradul trei cu pârâtul, poate propune probe în faţa tribunalului învestit să
soluţioneze pricina.

care este licenţiat în drept şi totodată unchiul terţului intervenient în interes propriu
poate pune concluzii în faţa Curţii de Apel învestite să soluţioneze cauza;
ca regulă generală, trebuie să fie asistat de un avocat, în faza cercetării procesului,
pentru a putea pune concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentat a părţii
adverse;
trebuie să fie asistat de avocat, chiar dacă este tatăl pârâtului, în etapa dezbaterilor în
fond, pentru a pune concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
126. în materia reprezentării:

atunci când dreptul de reprezentare al mandatarului neavocat izvorăşte din lege,
acesta poate pune concluzii şi în faţa tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei;
avocatul poate încheia acte de dispoziţie, în numele şi pe seama clientului său, fară a
avea nevoie de un mandat special dacă astfel este convenit în contractul de asis tentă
juridică;
avocatul poate să introducă orice cale de atac, prevăzută de lege, împotriva hotărârii
pronunţate numai dacă este împuternicit în acest sens prin contractul de asistenţă juridică.
127. Mandatul judiciar:

atunci când este dat unei persoane pentru a reprezenta o persoană fizică se dovedeşte
prin înscris autentic;
nu poate fi dat prin declaraţie verbală, spre deosebire de propunerea de recuzare;
trebuie să fie o procură ad litem indiferent dacă mandatul a fost dat unui mandatar
neavocat ori unui avocat.
128. Mandatarul cu procură generală:

prin excepţie, poate să îl reprezinte în judecată pe mandant, dacă acesta din urmă nu
are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară;
prepus, poate să îl reprezinte în judecată pe comitent;
129. Mandatul judiciar:
se presupune dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe,
chiar dacă nu cuprinde nicio menţiune în această privinţă;
sau ad litem, poate fi restrâns şi tacit;
se presupune ca fiind dat pentru tot procesul, iar nu numai pentru o anumită etapă
procesuală (instanţă).
130. Mandatul ad litem’.

dat unui mandatar neavocat încetează prin moartea mandantului;
dat unui mandatar avocat nu încetează dacă mandantul a devenit incapabil;
la care s-a renunţat în şedinţă publică, nu mai poate fi invocat ca fiind opozabil, chiar
dacă partea căreia i se opune nu a fost prezentă în şedinţa de judecată.
131. Mandatul ad litem:

dat unui mandatar neavocat încetează prin retragerea lui de către moştenitorii
mandantului decedat
dat unui mandatar avocat nu încetează prin retragerea lui de către reprezentantul legal
al mandantului incapabil
poate fi revocat în şedinţă publică, revocarea urmând a fi opozabilă numai dacă
partea căreia i se opune revocarea a fost prezentă la acea şedinţă de judecată.
132. Mandatarul:
avocat, poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a recursului;
care renunţă la împuternicire este ţinut să-l înştiinţeze atât pe mandant cât şi instanţa
cu cel puţin 5 zile înainte de termenul imediat următor renunţării;
indiferent are sau nu calitatea de avocat, nu poate renunţa la mandat în cursul
judecăţii căilor de atac.
133. în materia reprezentării convenţionale a persoanei juridice:

persoana juridică poate fi reprezentată convenţional în faţa instanţelor de judecată
numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii;
reprezentarea prin avocat nu este obligatorie în nicio fază a judecăţii, nici în recurs
sau în căile extraordinare de retractare;
dacă nu se recurge la reprezentarea convenţională, persoana juridică nu poate sta în
proces prin reprezentantul legal.
134. în materia reprezentării convenţionale a persoanei juridice:

neacoperirea dovezii lipsei calităţii de reprezentant în termenul acordat de instanţă se
sancţionează cu respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o
persoană fară calitate procesuală activă;
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant din prima instanţă, poate fi invocată
pentru prima oară în apel;
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie absolută.
135. Procurorul:
are o poziţie independentă în proces fiind acea parte în procesul civil care, printre
altele, reprezintă interesele societăţii şi apără ordinea de drept;
poate invoca excepţia lipsei calităţii de reprezentant, chiar dacă aceasta este o
excepţie relativă, în sensul că titularul dreptului poate ratifica actele îndeplinite de
persoana care a acţionat fară a avea calitatea de reprezentant;
poate introduce şi acţiunile civile ce au caracter strict personal, atunci când, este
necesar pentru, spre exemplu, apărarea intereselor legitime ale minorilor.
136. Procurorul:
poate participa în procesul civil prin punerea în executare a anumitor titluri
executorii;
în acţiunile civile în care participă, nu datorează taxă de timbru şi nici cauţiune;
este obligat să participe în mod obligatoriu la judecată, prin punerea concluziilor
necesare în acest sens, absenţa sa având ca efect nulitatea relativă a hotărârii.
137. Procurorul:
poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii;
nu poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii;
poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii.
138. Participarea procurorului la judecata procesului civil:
este obligatorie la judecata cererilor de adopţie;
nu este obligatorie în cazul judecării cererilor privind ridicarea interdicţiei jude-
cătoreşti;
este obligatorie în cazul judecării cererii de rectificare a datei morţii stabilite prin
hotărâre.
139. Participarea procurorului la judecata procesului civil:
nu este obligatorie la judecarea cererilor privind exproprierea;
este obligatorie în cazul cererii de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti;
nu este obligatorie în cazul cererii de anulare, modificare sau completare a actelor de
stare civilă.
140. Participarea procurorului la judecată:
este obligatorie la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi;
nu este obligatorie la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unei ordonanţe;
este obligatorie în cazul recursului în interesul legii.
141. în materia participării procurorului în procesul civil:
posibilitatea procurorului de a exercita căile de atac, în cazurile prevăzute de lege,
este condiţionată de pornirea acţiunii civile de către el însuşi;
procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cauzele
pentru care legea prevede expres posibilitatea procurorului de a pomi acţiunea civilă,
chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă;
spre deosebire de termenul de recurs, termenul de apel curge de la pronunţarea
hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, ipoteză în
care termenul de apel va curge de la momentul comunicării hotărârii.
142. în materia participării procurorului în procesul civil:
calitatea procesuală a promovării recursului în interesul legii aparţine şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, condiţionat de
solicitarea expresă, în formă scrisă, în acest sens a ministrului justiţiei;
dreptul procurorului de a cere începerea executării silite este limitat exclusiv la
titlurile executorii emise în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie şi a
dispăruţilor;
procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri emise în favoarea
minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie şi a dispăruţilor, iar nu numai a hotărârilor
pronunţate în favoarea acestor persoane.
143. Solicitarea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti:
pronunţate în favoarea minorilor, este condiţionată de pornirea acţiunii civile de
procuror;
de către procuror, nu este incompatibilă cu posibilitatea creditorului de a cere
continuarea executării silite în situaţia în care procurorul intenţionează să renunţe la
executare;
pronunţate în favoarea persoanelor puse sub interdicţie, este condiţionată de parti-
ciparea procurorului la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea respectivă.
144. în faza de executare silită, procurorul poate participa şi în alte forme,
respectiv:
poate exercita contestaţia la executare;
nu poate exercita cererea de întoarcere a executării silite;
CAPITOLUL IV
COMPETENŢA
Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă:

reprezintă aptitudinea prevăzută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ
cu activitate jurisdicţională de a judeca un anumit litigiu;
se poate raporta şi la completurile specializate a unei instanţe;
se raportează şi la secţiile unei instanţe.
în cazul delimitării competenţei, prin raportate la organe din sisteme diferite ori
la organe din cadrul aceluiaşi sistem:
competenţa generală, se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de
instanţe;
competenţa materială procesuală se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau
valoarea litigiului;
în ipoteza competenţei jurisdicţionale, care, prin raportare la delimitarea între

instanţe judecătoreşti de grad diferit sau între instanţe de acelaşi grad, este adevărat
că:
competenţa materială procesuală, se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei
categorii de instanţe;
competenţa materială funcţională, se stabileşte după obiectul, natura sau valoarea
litigiului;
Competenţa teritorială:
alternativă, se referă la împrejurarea în care cererea se introduce la instanţa de la
domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, însă părţile ar putea conveni să se judece şi la o
altă instanţă de acelaşi grad;
facultativă, se referă la cazul în care reclamantul are posibilitatea să aleagă între două
sau mai multe instanţe deopotrivă competente;
generală, nu se referă la situaţia în care cererea trebuie introdusă la o anumită
instanţă, iar părţile nu ar putea conveni să se judece la o altă instanţă.
Clasificarea competenţei în funcţie de caracterul normelor care reglementează

competenţa prezintă importanţă şi sub aspectul că:
nesocotirea nomelor de competenţă nu poate fi invocată numai de pârât;
competenţa teritorială alternativă în materia stabilirii filiaţiei este reglementată prin
norme de ordine publică;
necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie invocată la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
Dacă necompetenţa nu este de ordine publică:
va putea cere declararea necompetenţei partea care a făcut cererea la o instanţă
necompetentă;
procurorul, indiferent de forma de participarea la procesul civil nu va putea cere
declararea necompetenţei;
nu va putea să-şi decime competenţa din oficiu, instanţa care ar constata că este
necompetentă relativ.
în materia competenţei generale a instanţelor judecătoreşti:

ca regulă generală, în materie civilă, litigiile civile sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel;
excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi invocată în faţa instanţelor de arbitraj;
sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate atrage suspen-
darea de drept a judecăţii în perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Condiţiile de sesizare a instanţei în cadrul procedurii de drept comun de

contencios administrativ se referă şi la faptul că:
actul administrativ unilateral trebuie să emane de la o autoritate publică;
să fie exercitată procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege;
să fie introdusă în termenul de prescripţie de 3 ani care începe să curgă de la data
comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
în materia competenţei generale:

contestaţiile în materie electorală, ca regulă, sunt de competenţa judecătoriilor şi a
tribunalelor;
competenţa de judecare a abaterilor disciplinare săvârşite de avocaţii dintr-un anumit
barou aparţine Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială se află acel barou;
procedura notarială succesorală este contencioasă.
Competenţa rationae materie:

nu presupune o delimitare între instanţe de grad diferit;
se referă şi la competenţa secţiilor sau a completurilor specializate;
este reglementată prin norme de competenţă stabilite sub aspect funcţional (având în
vedere felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (în raport de obiectul,
valoarea sau natura cererii).
în cazul competenţei materiale:

competenţa materială procesuală - determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite
fiecăreia dintre categoriile de instanţe judecătoreşti;
competenţa materială funcţională, determină felul pricinilor ce pot fi rezolvate, în
concret, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti;
părţile pot să deroge de la normele juridice care reglementează acest fel de compe-
tenţă, însă numai cu autorizarea instanţei.
Judecătoria:
judecă în primă instanţă, cererile privitoare la strămutarea de hotare;
nu judecă, în primă instanţă, cererile de împărţeală judiciară cu o valoare mai mare
de 500.000 de lei;
judecă cererea cu caracter contencios a declarării judecătoreşti a morţii unei
persoane.
Judecătoria:
judecă cererile de evacuare;
nu judecă cererile privind uzucapiunea, dacă terenul uzucapat are o valoare de
100.000 de lei;
judecă cererile în materie de moştenire indiferent de valoare.
Judecătoria:
judecă cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date în lege în
competenţa instanţelor judecătoreşti;
ca regulă generală, nu poate judeca obligaţiile de a nu face neevaluabile în bani, dacă
au un izvor extracontractual;
nu este competentă să judece în primă instanţă cererile privind constatarea inexis-
tenţei unui drept a cărui valoare este de 200.000 de lei inclusiv, dacă nu rezultă dintr-un
raport juridic născut între neprofesionişti.
Judecătoria este competentă să judece:

cererea de acordare a personalităţii juridice asociaţiilor de proprietari;
abaterile disciplinare săvârşite de mediatori;
cererile pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare
judiciară.
Judecătoria:
Sectorului 3 Bucureşti, este competentă să soluţioneze cererile referitoare la anularea,
modificarea sau completarea actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe acestea,
în cazul în care cererea este făcută de un cetăţean străin ori de un cetăţean român cu
domiciliul în străinătate;
Sectorului 1 Bucureşti, are o competenţă specială în ceea ce priveşte soluţionarea
cererilor de divorţ în cazurile în care nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuinţa în ţară şi
soţii nu au convenit asupra judecătoriei la care să fie introdusă cererea în România;
Sunt în competenţa exclusivă a tribunalului:

conflictele individuale de muncă;
cererile în materie de expropriere, inclusiv în cazul contestaţiilor introduse împotriva
comisiei constituite potrivit art. 15 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică;
Tribunalul are competenţă să judece:
cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite pe
teritoriul României (exequatur), potrivit legii, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii pronunţate ori, după caz, emise în alte state decât cele din Uniunea Europeană;
cererile evaluabile în bani, cu privire la o obligaţie de a nu face al căror obiect are o
valoare egală cu 200.000 lei;
Tribunalul:
este instanţă de excepţie în privinţa judecăţii în apel;
este instanţă de excepţie şi în privinţa judecăţii în recurs;
Tribunalul:
este competent să judece în primă instanţă, în materia procedurilor de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă;
incidentele privind arbitrajul, conform art. 128 C. pr. civ.;
Tribunalul are competenţă specială:
în cazul cererilor de anulare a înregistrării desenului sau modelului;
să judece ieşirea din indiviziune în cazul în care valoarea bunului aflat în copro-
prietare este de 100.000 de euro;
cererea de anulare a înregistrării unei indicaţii geografice.
Curtea de Apel:
are competenţă specială spre a judeca cererile privind acordarea personalităţii
juridice federaţiilor şi confederaţiilor;
Bucureşti, are competenţă specială în a judeca acţiunea în constatarea calităţii de
lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, formulată de Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
nu are competenţă specială în a judeca cererea de înscriere a unei federaţii constituite
de două sau mai multe asociaţii ori fundaţii.
Curtea de Apel judecă:
conflictele de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti situate în aceeaşi
circumscripţie a unei curţi de apel;
cererile de strămutare fundamentate pe motive de siguranţă publică, de la o jude-
cătorie sau un tribunal din circumscripţia sa teritorială;
acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale.
Curtea de Apel judecă:
în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit
legii speciale;
contestaţia împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluţionarea întâmpinărilor
referitoare la propunerile de expropriere;
nu este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în apel.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în recurs;
soluţionează recursurile în interesul legii într-un complet format din preşedintele sau
în unul dintre vicepreşedinţii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în lipsa celui dintâi,
preşedinţii de secţii şi 15 de judecători desemnaţi în condiţiile legii;
judecă în complete de 3 judecători, în materie civilă, recursurile în cazurile expres
prevăzut de lege.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti de
orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în
faţa curţilor de apel
în Secţiile Unite sesizările privind schimbarea jurisprudenţei sale
în completuri de 3 judecători conflictul de competenţă dintre două secţii ale înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
în materia determinării competenţei materiale după valoarea obiectului cererii:

competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal
de cerere;
determinarea valorii obiectului cererii, regula generală este aceea conform căreia
reclamantul stabileşte valoarea obiectului acesteia şi a valorii, după preţuirea sa, precum
şi a modului de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea
înscrisurilor corespunzătoare;
evaluarea valorii obiectului cererii, deşi este realizată de către reclamant, nu poate fi
contestată de către pârât sau de instanţă, din oficiu, în scopul invocării excepţiei de
necompetenţă materială.
în materia determinării valorii obiectului cererii de chemare în judecată:

în caz de contestaţie a valorii determinate de către reclamant prin cererea de chemare
în judecată, valoarea se va stabili în funcţie de înscrisurile prezentate, expertiza şi inclusiv
explicaţiile date de părţi;
pentru a se obţine declinarea competenţei, contestarea evaluării obiectului litigiului se
poate face chiar dacă acesta nu ar fi în strânsă legătură cu soluţionarea fondului pretenţiei;
în cererile privitoare la executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezolu-
ţiunea sau rezilierea unor contracte de locaţiune valoarea cererii se stabileşte în funcţie de
chiria bianuală.
în materia determinării valorii obiectului cererii de chemare în judecată:
în cererile privind un drept la prestaţii succesive, atunci când durata existenţei
dreptului este nedeterminată, valoarea cererii se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale
datorate, inclusiv în ipoteza în care s-ar solicita şi restituirea bunului;
în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui
imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea neimpozabilă;
în cererile reale imobiliare, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea
impozabilă, stabilit potrivit legislaţiei fiscale, iar în cazul în care aceasta nu este stabilită,
se va aplica regula potrivit căreia competenţa se determină după valoarea obiectului
cererii arătată în capătul principal de cerere.
în raport de momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului cererii
introductive de instanţă:
pentru determinarea instanţei competente interesează valoarea obiectului cererii de la
data sesizării instanţei;
instanţa nu îşi va declina competenţa atunci când reclamantul îşi va restrânge sau
majora pretenţiile formulate, sub sau peste valoarea prevăzută de lege, ca efect al îndrep -
tării erorii materiale de calcul săvârşite cu prilejul evaluării pretenţiilor;
pentru stabilirea instanţei competente va prezenta importanţă valoarea obiectului
cererii de la momentul introducerii (înregistrării) cererii de chemare în judecată.
presupune delimitarea între instanţe de acelaşi grad;
presupune şi regula generală conform căreia, cererea de chemare în judecată se
introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul reclamantul,
dacă legea nu prevede altfel;
exclusivă, se referă la faptul că o cerere trebuie introdusă la o anumită instanţă, fară a
exista pentru părţi posibilitatea de a stabili o altă instanţă.
în materia competenţei teritoriale:
ca regulă generală, normele de competenţă teritorială sunt de ordine privată, dacă
este vorba de procese privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună;
de drept comun, se va aplica regula actor sequitur forum rei;
în materia competenţei teritoriale de drept comun:
ca regulă generală, cererile îndreptate împotriva unei entităţi fară personalitate
juridică sunt de competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul ori sediul persoanei
căreia, potrivit înţelegerii dintre membrii i s-a încredinţat conducerea sau administrarea,
iar în cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea nu se va putea introduce la instanţa
competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective, competenţa nefiind în acest
ca alternativă;
ca regulă generală, vor fi avute în vedere atât cererile de chemare în judecată care au
caracter patrimonial, cât şi ele care nu au caracter patrimonial;
de principiu, se va reţine caracterul relativ al acesteia.
Persoana fizică:
are domiciliul acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală;
reclamant, căruia îi revine sarcina indicării domiciliul pârâtului prin cererea de
chemare în judecată, trebuie să indice drept domiciliu locuinţa efectivă, indiferent dacă
aceasta corespunde sau nu menţiunilor din cartea de identitate;
alternativă este reglementată prin norme juridice de ordine publică;
de drept comun, implică aplicarea regulii actor sequitur forum rei, care nu presupune
şi faptul că pârâtul are domiciliul sau sediul în ţară şi că acesta este cunoscut;
de drept comun, presupune regula potrivit căreia atunci când pârâtul nu are nici
reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, cererea se introduce la instanţa în a cărei circum -
scripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.
în materia competenţei teritoriale alternative:
cererile care izvorăsc dintr-un contract de transport pot fi introduce numai la instanţa
de la locul de plecare, sosire sau la oricare instanţă în circumscripţia teritorială a căreia se
desfăşoară transportul;
cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, pot fi introduse fie la
instanţa de la domiciliul pârâtului fie la instanţa locului de plată;
cererile privitoare la stabilirea filiaţiei pot fi introduse şi la instanţa domiciliului
reclamantului.
Cererea privitoare la despăgubiri în materie de asigurare:
se poate introduce, în materie fluvială, la instanţa competentă material de la sediul
asiguratului;
nu se poate introduce în materie feroviară, la instanţa competentă material de la locul
unde s-a produs riscul asigurat;
ca regulă generală, poate fi introdusă, exempli gratia, fie la domiciliul sau sediul
asiguratului, fie la locul unde s-a produs riscul asigurat.
cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la instanţa competentă pentru
oricare dintre pârâţi, în cazul în care acţiunea reală mobiliară a fost introdusă împotriva
mai multor pârâţi;
cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat
pentru copii, nu pot fi introduse şi la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază
creditorul reclamant;
cererile având ca obiect denunţarea unilaterală a contractului pot fi introduse şi la
instanţa locului prevăzut pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei.
cererile care au ca obiect repararea pagubelor produse consumatorului, pot fi
introduse şi la instanţa de la domiciliul acestuia;
cererile izvorâte dintr-o faptă ilicită se pot introduce numai la instanţa în a cărei
circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, iar nu şi la instanţa unde s-a produs prejudiciul;
acţiunea personală nepatrimonială îndreptată împotriva unui pârât care exercită la
domiciliul său o activitate profesională se poate introduce nu numai la instanţa de la
domiciliul pârâtului, ci şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii
respective.

cererile privitoare la despăgubiri în materie de asigurare se introduc la instanţa de la
locul în care se află bunurile asigurate în cazul transportului aerian;
cu privire la cererea privitoare la despăgubiri în materie de asigurare părţile pot
selecta instanţa competentă mai înainte de naşterea dreptului la despăgubire;
ca regulă generală, în ipoteza alegerii instanţei prin convenţia părţilor încheiată
înainte de sesizarea acesteia, dacă alegerea instanţei a fost făcută în interesul ambelor
părţi sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecată, reclamantul va fi
obligat să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa selectată anticipat, fiind
exclus în acest caz să se aplice regulile competenţei alternative.

în ipoteza în care un judecător este chemat în judecată printr-o cerere care este de
competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul poate sesiza una
dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricărei curţi de apel
învecinate curţii de apel vecine cu acea curte de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa care ar fi fost competentă;
cererile privitoare la drepturile reale imobiliare, atunci când imobilul este situat în
circumscripţiile mai multor instanţe, iar domiciliul sau reşedinţa pârâtului nu se află în
vreuna din aceste circumscripţii, cererea de chemare în judecată se poate introduce la
oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul;
cererile în materie de moştenire care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv
când defuncţii au avut ultimul domiciliu în circumscripţiile unor instanţe diferite, sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliul al oricăruia dintre defuncţi, în acest
caz, competenţa teritorială, deşi alternativă, fiind de ordine publică.
Competenţa excepţională:
este stabilită de lege în favoarea unei anumite instanţe, fară a mai exista posibilitatea
pentru părţi de a conveni ca litigiul să fie soluţionat de o altă instanţă;
nu cunoaşte aplicabilitate în materia concordatului preventiv;
cunoaşte aplicabilitate în materie de moştenire.
Competenţa exclusivă:
cunoaşte aplicabilitate în materia insolvenţei;
nu cunoaşte aplicabilitate în cazul cererilor privitoare la societăţi;
este aplicabilă şi în cazul pricinilor referitoare la persoane, precum şi în cazul altor
litigii privitoare la drepturi de care părţile nu pot dispune.
în general în materia competenţei:
atunci când într-o acţiune în revendicare imobiliară imobilul este situat în circum-
scripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei
pârâtului, dacă acesta se află în circumscripţia teritorială a vreuneia dintre aceste instanţe,
în caz contrar urmând ca cererea de chemare în judecată să se introducă la instanţa în a
cărei circumscripţie teritorială se află aria mai mare a imobilului în discuţie;
cererile privitoare la drepturi reale imobiliare se vor introduce la instanţa în a cărei
circumscripţie este situat imobilul în cazul acţiunilor negatorii;
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil aflat în indiviziune succesorală
urmează a se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află imobilul.
Cererile în materie de moştenire:
se introduc la instanţa competentă material în a cărei circumscripţie teritorială se află
ultimul domiciliu al defunctului în cazul cererilor pentru anularea unui testament;
nu se introduc la instanţa de la „ultimul domiciliu al lui de cuius” în cazul în care s-a
cerut ieşirea din indiviziune succesorală iar printre bunurile succesorale se află şi un
imobil;
se vor introduce la instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul în care se
solicită anularea certificatului de moştenitor.
Cererile în materie de moştenire:
sunt în competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul cererilor
privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
se află în competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al lui de cuius şi în cazul
cererilor privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia;
nu sunt în competenţa instanţei de la ultimul domiciliul al defunctului, dacă privesc
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia.
în materia cererilor în materie succesorală:
nu este competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul în care
legatarul universal solicită moştenitorilor rezervatari intrarea în stăpânirea de fapt a
moştenirii;
va fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu al lui de cuius chiar dacă s-a
formulat o cerere referitoare la conservarea sau administrarea bunurilor în timpul stării de
indiviziune, inclusiv în cazul în care printre bunuri se află şi un imobil;
ca regulă generală pretenţiile pe care moştenitorii le au unii împotriva altora se
judecă la instanţa de la ultimul domiciliu al lui de cuius chiar dacă aceste pretenţii nu sunt
în legătură cu moştenirea.
petiţia de ereditate nu se judecă la instanţa de la ultimul domiciliu al lui de cuius;
cererile prin care creditorii succesiunii ridică pretenţii împotriva moştenirii, sunt de
competenţa instanţei de la ultimul domiciliul al defunctului numai dacă au o cauză
anterioară deschiderii succesiunii;
după ieşirea din indiviziune, competenţa în cazul cererii de garanţie pentru evic-
ţiune formulată de unul dintre moştenitori împotriva celorlalţi revine instanţei de la
domiciliul pârâtului.
acţiunea în desfiinţarea partajului nu este în competenţa instanţei de la ultimul
domiciliul al pârâtului;
cererile prin care creditorii moştenirii ridică pretenţii împotriva succesiunii, sunt de
competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului dacă au o cauză ulterioară momentului
decesului lui de cuius;
după partaj, în cazul acţiunii în garanţie pentru vicii ascunse, introduse de unul din
moştenitori împotriva celorlalţi succesori nu mai este competentă instanţa de la ultimul
domiciliu al defunctului.
acţiunile creditorilor împotriva succesorului unic nu se introduc la instanţa de la
domiciliul acestuia din urmă;
atunci când unicul moştenitor are calitatea de legatar universal, testatorul a instituit
ca executor testamentar o terţă persoană, cererile referitoare la executarea dispo ziţiilor
testamentare nu sunt de competenţa instanţei de la locul ultimului domiciliul al
defunctului;
cererile care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa
exclusivă a instanţei de la ultimul domiciliul al ultimului dintre defuncţi.
în general, în materia competenţei:
acţiunile reale imobiliare formulate de părţi împotriva unei societăţi sunt de com-
petenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal;
cererile în materia concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a
judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul debitorul;
cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse
numai la instanţa domiciliului consumatorului.
în materia competenţei:
prin excepţie, părţile pot încheia o convenţie de alegere de instanţă înainte de
naşterea dreptului la despăgubire, în cazul cererii formulate de un profesionist împotriva
unui consumator;
în cauzele civile, ce nu sunt referitoare la bunuri sau la alte drepturi de care părţile
pot să dispună, competenţa teritorială este alternativă;
în materie de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul persoană fizică sau
juridică de drept privat se poate adresa exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.
în cazul divorţului, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară şi în
lipsa unui acord privind instanţa competentă să judece cererea de divorţ, acţiunea se poate
introduce la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti;
competenţa este alternativă în materia cererilor privind tăgăduirea paternităţii;
în cazul cererilor privind modalităţile de exercitare a dreptului părintelui sau, după
caz, al părinţilor separaţi de copilul lor de a avea legături personale cu acesta, competenţa
este exclusivă.
Chestiunile prejudiciale:
pot fi reprezentate şi de excepţia de neconstituţionalitate;
au ca efect suspendarea de drept a judecăţii;
pot fi reprezentate şi de întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
Chestiunile prejudiciale:
pot fi reprezentate şi împrejurarea în care judecata în faţa instanţei civile se suspendă
după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei
penale, în cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia care nu s-au constituit
parte civilă în procesul penal atunci când care au introdus la instanţa civilă acţiune pentru
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
pot fi reprezentate şi de invocarea nelegalităţii actelor administrative cu caracter
normativ;
niciuna dintre variantele de răspuns anterior menţionate nu este adevărată.
cererile incidentale sunt de competenţa exclusivă a instanţei care judecă pretenţia pe
fond, numai dacă cererea incidentală nu a fost disjunsă de cea principală;
în materie necontencioasă, instanţa este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa,
chiar dacă este de ordine privată;
în ipoteza cererilor care privesc moştenirile prin retransmitere aferente circum-
scripţiilor unor instanţe judecătoreşti diferite se va reţine existenţa atât a unei prorogări
legale de competenţă cât şi a unei competenţe teritoriale alternative de ordine publică.
prorogarea de competenţă, în cazul cererii adiţionale poate opera cu încălcarea
normelor de competenţă generală;
cererea cu privire la asigurarea dovezilor este o cerere incidentală;
cererile accesorii sunt acele cereri prin care o parte modifică pretenţiile sale ante -
rioare, inclusiv cele prin care se adaugă noi capete de cerere.
A
In materia prorogării de competenţă:

conexitatea nu reprezintă un caz de prorogare legală de competenţă;
litispendenţa reprezintă o situaţie de prorogare judecătorească de competenţă;
alegerea de domiciliu reprezintă o formă de manifestare a convenţiei privind
prorogarea de competenţă.
Conexitatea:
reprezintă reunirea a două sau mai multe pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe
sau a unor instanţe deosebite;
implică, ca şi condiţie, ca instanţele să fie acelaşi grad sau de grad diferit;
poate avea loc inclusiv atunci când toate instanţele au o competenţă teritorială
exclusivă.
Excepţia conexităţii:
se invocă cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei anterior
sesizate;
se admite sau respinge prin încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul;
nu este incompatibilă cu posibilitatea dispunerii disjungerii de către instanţă, caz în
care aceasta îşi va declina competenţa şi după disjungere.
Litispendenţa:
reprezintă un caz de prorogare legală a competenţei;
presupune acelaşi proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi
instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă competente;
nu poate fi invocată direct în apel.
Litispendenţa:
implică şi faptul că este vorba de cereri distincte, dar identice din perspectiva părţilor,
obiectului şi a cauzei;
presupune ca şi condiţie ca cererile identice să fie în curs de judecată la instanţa
competentă sau la instanţe deopotrivă competente;
se invocă printr-o excepţie care se soluţionează de instanţa anterior sesizată, respectiv
de instanţa de grad inferior prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul,
indiferent dacă s-a admis sau respins excepţia.
în materia litispendenţei:
se poate invoca excepţia de litispendenţă şi în cazul în care una dintre instanţele
sesizate cu aceeaşi cerere este necompetentă;
când cererile se află la aceeaşi instanţă, excepţia se invocă în faţa ultimului complet
sesizat, în funcţie de data înregistrării cererii;
invocarea excepţiei de litispendenţă nu este împiedicată de posibilitatea ca instanţele
să fie de grad diferit.
în materia prorogării de competenţă:
strămutarea pricinilor reprezintă o situaţie de prorogare legală a competenţei;
soluţionarea cererii de o altă instanţă de acelaşi grad, în caz de admitere a cererii de
abţinere sau de recuzare de către instanţa ierarhic superioară, când din pricina abţinerii
sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, nu reprezintă o situaţie de
prorogare judecătorească de competenţă;
administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie, nu reprezintă un caz de prorogare
legală de competenţă.
Strămutarea pricinilor:
reprezintă un caz de prorogare judecătorească de competenţă, spre deosebire de
delegarea unei alte instanţe care să judece pricina civilă;
constă în trimiterea cauzei la o altă instanţă mai mare decât cea care, în mod normal,
ar fi fost competentă să o judece;
pentru motive de siguranţă publică, nu poate fi cerută de părţi.
Strămutarea cauzelor civile:
se referă numai la prorogarea de competenţă teritorială, indiferent că aceasta are un
caracter relativ sau absolut, nu însă şi la competenţa materială;
pentru motiv de bănuială legitimă se poate cere atunci când una dintre părţi este rudă
apropiată cu un magistrat ce deţine o funcţie de conducere la instanţa respectivă;
pentru motiv de bănuială legitimă nu implică şi obligaţia părţii interesate de a dovedi
că, în funcţie de împrejurările concrete aplicabile cauzei, instanţa de judecată nu va fî
obiectivă.
pentru motivul de bănuială legitimă poate fi solicitată şi de procuror;
pentru motivul de siguranţă publică se poate cere de partea interesată, în cazul în care
există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor
procesului, calităţii părţilor ori a unor relaţii conflictuale locale;
revine spre soluţionare înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru motivul de bănuială
legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel
competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia
aceleiaşi curţi.
de la o judecătorie la alta pentru motiv de siguranţă publică se judecă de înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie;
pentru motivul de siguranţă publică poate fî solicitată şi de procurorul de la parchetul
de pe lângă Curtea de Apel care participă la judecata unei cauze civile la judecătorie;
pe motiv de siguranţă publică, se poate dispune atunci când împrejurările excep-
ţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la
tulburarea ordinii publice.
în materia strămutării pricinilor:

suspendarea judecăţii procesului cu privire la care s-a solicitat strămutarea intervine
de drept;
hotărârea de strămutare este o încheiere judecătorească;
admiterea cererii de strămutare are ca efect trimiterea procesului spre judecată unei
alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa.
Suspendarea judecăţii procesului cu privire la care s-a solicitat strămutarea:

poate fi dispusă, pentru motive temeinice, cu citarea părţilor, chiar înainte de primul
termen de judecată, dacă partea interesată dă o cauţiune de 1.000 lei;
de regulă, poate fi dispusă doar la solicitarea celui interesat, de instanţa învestită cu
cererea de strămutare, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 10.000 lei;
se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din proces.
Hotărârea de strămutare:
este dată printr-o încheiere supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicarea
acesteia;
nu se dă fară motivare;
Hotărârea de strămutare:
nu este supusă niciunei căi de atac de reformare;
poate face obiectul contestaţiei în anulare speciale;
nu poate face niciodată obiectul unei revizuiri.
în materia efectelor admiterii strămutării:

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele
judecătoreşti de acelaşi grad, aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
vecine acelei circumscripţii teritoriale a curţii de apel învecinate curţii de apel în a cărei
circumscripţii se află instanţa de la care se cere strămutarea;
încheierea de strămutare va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte
de strămutare urmează să fie păstrate, iar în lipsa unei astfel de precizări, urmând a fi
menţinute toate actele îndeplinite de instanţa de la care pricina a fost strămutată;
în materia strămutării:
apelul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul este de
competenţa instanţei ierarhic superioare acesteia, urmând ca în caz de admitere a apelului
cauza să fie trimisă la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac;
o eventuală cale de atac de retractare formulată împotriva hotărârii pronunţate de o
instanţă învestită prin strămutare va fi judecată de această instanţă;
în materia strămutării:
în cazul în care hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare de către o instanţă
de control judiciar învestită prin strămutare, cauza va fi trimisă spre rejudecare uneia
dintre instanţele din raza teritorială a instanţei care a pronunţat casarea, iar nu instanţei a
cărei hotărâre a fost casată;
în ipoteza în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la
judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii
cererii de strămutare;
Prorogarea voluntară a competenţei:

poate fi posibilă, prin excepţie, şi în cazul competenţei teritoriale exclusive;
se poate face şi tacit;
se referă şi la ipoteza în care prin convenţia de alegere de domiciliu, părţile stabilesc
competenţa în favoarea instanţei de la domiciliu ales.
în materia prorogării voluntare a competenţei:
convenţia de alegere de competenţă nu trebuie să îmbrace forma scrisă;
convenţia se poate face şi verbal;
convenţia nu se poate face în materie de asigurări feroviare.
Necompetenţa poate fi invocată prin:

excepţia (procesuală) de necompetenţă;
recursul, ca motiv de casare;
contestaţia în anulare generală.
în materia invocării necompetenţei:

în recurs nu mai poate fi invocată competenţa internaţională a instanţelor române;
necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de
către judecător în orice stare a pricinii, deci şi direct în apel;
ca motiv de apel se poate invoca necompetenţa primei instanţe.
Excepţia de necompetenţă:
absolută, poate fi invocată pentru motivul necompetenţei generale a instanţelor
judecătoreşti;
teritorială relativă poate fi invocată pe reclamant;
absolută, poate fi invocată chiar direct în căile de atac, în cazul necompetenţei
internaţionale.
Necompetenţa:
generală a instanţei de apel se poate invoca de părţi ori de către judecător direct în
recurs;
este de ordine publică atunci când se invocă necompetenţa unui complet specializat;
nu este absolută atunci când se invocă necompetenţa unei secţii.
Necompetenţa:
teritorială relativă, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, poate fi invocată cel
mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe şi pot pune concluzii, sub sancţiunea decăderii;
teritorială alternativă este o necompetenţă de ordine privată;
teritorială absolută a primei instanţe poate fi invocată până la închiderea dezbaterilor.
în materia necompetenţei teritoriale relativă:

excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată, atunci când întâmpinarea nu este
obligatorie, înainte de a se intra în cercetarea procesului, sub sancţiunea decăderii;
reclamantul care a făcut cererea la o instanţă necompetentă relativ nu va putea cere
declinarea competenţei;
instanţa va verifica atât respectarea normelor de competenţă de ordine publică, cât şi
a celor de ordine privată.
Admiterea excepţiei de necompetenţă:
poate avea ca efect respingerea cererii ca inadmisibilă, care intervine atunci când prin
convenţia arbitrală, părţile au convenit ca litigiile dintre ele să fíe supuse soluţionării unei
anumite instanţe aparţinând arbitrajului instituţionalizat;
poate avea ca efect declinarea competenţei în cazul în care părţile au convenit ca
litigiile dintre ele să fie supuse arbitrajului ad-hoc;
nu poate avea ca efect declinarea de competenţă atunci când cererea este de
competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale.
Declinarea de competenţă:
se dispune printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac;
se dispune printr-o hotărâre care nu are autoritate de lucru judecat faţă de instanţa la
care este trimit dosarul;
are ca efect respingerea cererii ca inadmisibilă atunci când nu este de competenţa
instanţelor române.
Declinarea de competenţă:
se poate dispune printr-o sentinţă care nu este supusă niciunei căi de atac;
se poate dispune printr-o sentinţă care este supusă recursului la instanţa ierarhic
superioară în termenul de recurs de drept comun care curge de la pronunţare;
nu poate avea ca efect trimiterea dosarului la un alt organ cu activitate juris-
dicţională.
în materia aplicării dispoziţiilor privitoare la excepţia de necompetenţă în cazul
secţiilor specializate şi completurilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti:
se aplică norme juridice de organizare judecătorească;
rezolvarea incidentelor privind repartizarea eronată a cauzelor de competenţa
completurilor specializate sau a secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe se soluţionează
prin aplicarea în mod corespunzător a regulilor referitoare la excepţia de necompetenţă;
încheierea de trimitere la completul sau secţia de specialitate este supusă recursului
în 5 zile de la comunicare.
în materia conflictului de competenţă:
pozitiv, în cazul în care ambele instanţe sunt competente să rezolve pricina, fiind
vorba despre o competenţă teritorială alternativă, excepţia de litispendenţă este inadmi-
sibilă, conflictul pozitiv de competenţă fiind actual;
negativ, se va reţine ca şi condiţie, printre altele, ca declinările să fie reciproce;
nu se poate înregistra un conflict negativ de competenţă cu înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Conflictul de competenţă:
este soluţionat de completul sau secţia din cadrul instanţei imediat superioare,
corespunzătoare completului sau secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul, atunci când
conflictul s-a ivit între două completuri sau două secţii ale aceleiaşi instanţe;
pozitiv, atrage suspendarea de drept a judecăţii;
este soluţionat de 5 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când în
conflict sunt două secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
în materia conflictului de competenţă:
părţile au dreptul de a sesiza instanţa care va rezolva conflictul;
judecata conflictului are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor;
dacă instanţa sesizată cu rezolvarea conflictului de competenţă constantă că niciuna
dintre instanţele sesizate nu este competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanţă,
va trimite acesteia dosarul, pe cale administrativă, existând posibilitatea ca această din
urmă instanţă să-şi decline competenţa.
CAPITOLUL V
ACTELE DE PROCEDURĂ Şl TERMENELE PROCEDURALE
în general în materia actelor de procedură:

actele instanţei pot fi acte administrative, atunci când prin intermediul lor se
realizează o activitate funcţională;
operaţiunea juridică privitoare la introducerea unei cereri de chemare în judecată este
un act de procedură, iar cererea de chemare în judecată este un alt act de procedură;
Condiţiile generale pentru îndeplinirea actelor de procedură se referă şi la
împrejurarea că:
acestea trebuie să îmbrace forma scrisă sau să fie consemnate într-un alt act de
procedură încheiat în scris;
trebuie efectuate în limba română;
în materia actelor de procedură:
declaraţia de abţinere, poate fi realizată şi verbal, spre deosebire de cererea de
recuzare;
contestaţia privind tergiversarea procesului nu se poate realiza oral în şedinţa de
judecată;
precizările privind îndreptarea cererii de chemare în judecată, pot fi făcute şi verbal.
Consecinţele nedepunerii cererii de către titularul ei în numărul de exemplare
cerut de lege poate avea ca efect:
îndeplinirea acestei obligaţii din oficiu de către instanţă;
obligarea oricărei părţi de a îndeplinirea acestei obligaţii;
în cazul cererilor transmise prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de şedinţă nu
are obligaţia să întocmească din oficiu copii de pe cerere, decât pentru instanţă;
actele executorului judecătoresc sunt acte de procedură ale organelor auxiliare
justiţiei;
mandatarul neavocat al persoanei fizice va depune o copie legalizată de pe înscrisul
doveditor al calităţii sale.
excepţiile procesuale care poartă o denumire greşită nu împiedică soluţionarea
acestora în cazul în care prin raportare la argumentarea adusă în sprijinul acestor mijloa-
cele de apărare se deduce adevărata natură juridică a respectivei excepţii;
nesemnarea minutei de către judecătorul ori judecătorii care au pronunţat-o atrage
nulitatea absolută şi virtuală a hotărârii;
ascultarea ca martor, în ciuda opoziţiei părţii adverse, a unui afin până la gradul al
treilea cu una dintre părţi, în alte procese decât cele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte
raporturi de familie, antrenează sancţiunea nulităţii relative şi exprese.
în materia nulităţii actelor de procedură:
încălcarea principiului oralităţii atrage nulitatea absolută şi expresă;
nesemnarea minutei de magistratul-asistent nu atrage nicio sancţiune, întrucât acesta
nu a participat la deliberare;
nulitatea condiţionată nu implică, ca regulă generală şi faptul că actul de procedură a
fost întocmit cu nerespectarea unei condiţii legale extrinseci.
nulităţile derivate se referă la încălcarea unor condiţii externe ale actului de
procedură;
nulităţile condiţionate pentru a produce efecte presupun o vătămare care este lăsată la
aprecierea instanţei;
nulitatea necondiţionată poate să intervină indiferent dacă nulitatea este absolută sau
relativă.
nerespectarea obligaţiei ca judecata să se desfăşoare în camera de consiliu se
sancţionează cu nulitatea necondiţionată de existenţa vreunei vătămări;
în cazul nulităţilor exprese vătămarea este prezumată iuris tantum\
nerespectarea dispoziţiilor referitoare la capacitatea procesuală se sancţionează cu
nulitatea necondiţionată.
neîntocmirea încheierii de dezbateri, atunci când instanţa a amânat pronunţarea
hotărârii, atrage nulitatea hotărârii;
nesemnarea minutei de către judecător poate fi acoperită prin semnarea ulterioară a
minutei;
înlăturarea vătămării în alt mod poate interveni şi în cazul nulităţii absolute.
în cazul în care hotărârea care s-a redactat a rămas nesemnată, fiind semnată numai
minuta de către judecători, sancţiunea nulităţii se poate evita prin semnarea ulterioară;
contradicţia dintre minută şi dispozitiv are ca efect, ca regulă generală, nulitatea
hotărârii;
nerespectarea condiţiilor generale referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, atrage
nulitatea hotărârii independent de dovada existenţei unei vătămări, asemenea ipotezei
neîndeplinirii unor condiţii speciale impuse de lege, în anumite situaţii, pentru sesizarea
instanţelor judecătoreşti.
în cazul nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la competenţa instanţei, atrage
nulitatea absolută sau relativă, indiferent de caracterul normei de competenţă invocate;
nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la reprezentarea procesuală se sancţio-
nează cu nulitatea necondiţionată de vătămare, indiferent de felul reprezentării;
intervine sancţiunea nulităţii necondiţionate de dovada existenţei vreunei vătămări,
dacă nu a fost respectat numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă.
Reprezintă un caz de nulitate aplicabilă în mod necondiţionat de existenţa unei

vătămări:
ipoteza în care un judecător aflat într-un caz de incompatibilitate absolută a participat
la compunerea completului de judecată;
situaţia în care la judecată a participat şi procurorul, deşi prezenţa sa nu era
obligatorie potrivit legii;
ipoteza în care pricina civilă, a fost soluţionată de un judecător stagiar, deşi trebuia
soluţionată de un judecător definitiv.
Nulitatea actului de procedură:

este necondiţionată de existenţa vreunei vătămări atunci când sunt nerespectate
dispoziţiile legale privind compunerea sau constituirea instanţei;
este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul nerespectării dispoziţiilor legale
referitoare la publicitatea şedinţei de judecată;
este absolută în ipoteza în care se încalcă condiţiile respectării unui proces echitabil.
necompetenţă executorului judecătoresc nu reprezintă o necompetenţă necondiţionată
de existenţa unei vătămări;
în principal, nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la cerinţele legale extrinseci
alte actului de procedură se sancţionează cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei
vătămări;
publicitatea şedinţei de judecată este o cerinţă extrinsecă actului de procedură, astfel
încât nu are relevanţă dacă există sau nu o vătămare cauzată vreuneia dintre părţi,
nulitatea fiind necondiţionată.
netimbrarea, spre deosebire de insuficienta timbrare a cererilor, atrage nulitatea
necondiţionată de existenţa vreunei vătămări;
pronunţarea hotărârii mai înainte de împlinirea termenului pentru care pronunţarea a
fost amânată se sancţionează cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări;
nerespectarea termenului prohibitiv are drept consecinţă nulitatea actului de
procedură efectuat înainte de împlinirea termenului, nulitate care nu este necondiţionată
de existenţa vreunei vătămări.
nerespectarea termenului dilatoriu are ca efect nulitatea necondiţionată de dovada
existenţei unei vătămări, sancţiunea operând prin simpla încălcare a normei care interzice
îndeplinirea actului de procedură înăuntrul termenului;
în cazul nerespectării termenelor imperative, dacă partea face actul de procedură
după expirarea termenului, nulitatea va internii ca efect al încălcării normelor ce prevăd
termene legale imperative;
depunerea cererii de apel direct la instanţa de control judiciar, atrage sancţiunea
nulităţii necondiţionate de existenţa unei vătămări.
excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe poate fi invocată pentru prima
dată direct în apel;
nulitatea relativă poate fi invocată de partea interesată care nu a fost prezentă la
termenul la care s-a săvârşit neregularitatea, la termenul de judecată imediat următor şi
înainte de a pune concluzii pe fond, pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii;
dacă partea beneficiară a normei de ordine privată încălcate nu invocă nulitatea
relativă înainte de punerea concluziilor pe fond, aceasta va fi decăzută din dreptul de a o
mai invoca ulterior, în căile de atac.
renunţarea tacită la dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a unui act de procedură
se produce atunci când partea nu o invocă în termenul prevăzut de lege;
toate cauzele de nulitate, indiferent dacă este relativă sau absolută, a actelor de
procedură deja efectuate trebuie invocate simultan, sub sancţiunea expresă a decăderii
părţii din dreptul de a le mai invoca;
asupra excepţiei nulităţii actului de procedură, instanţa se pronunţă prin încheiere
preparatorie, indiferent dacă excepţia se admite sau respinge, iar instanţa rămâne în
continuare învestită cu soluţionarea cererii.

excepţiile absolute pot fi ridicate în faţa instanţei de recurs, chiar dacă pentru
soluţionarea lor ar fi necesară administrarea unor înscrisuri noi;
prin excepţie, nulitatea relativă, poate fi invocată direct în apel sau, după caz, în
recurs;
în faza executării silite, nulitatea actelor de executare sau a executării silite înseşi se
invocă pe calea recursului.
Efectele nulităţii se referă şi la faptul că:
anularea citaţiei atrage şi anularea hotărârii, dacă partea nelegal citată nu a fost
prezentă;
anularea minutei nu atrage şi desfiinţarea hotărârii;
o cerere de chemare în judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extraju-
diciară.
Efectele nulităţii se referă şi la faptul că:
o cerere de chemare în judecată anulată nu poate servi ca un început de dovadă
scrisă;
un înscris autentic declarat nul pentru vicii de formă păstrează puterea doveditoare a
unui înscris sub semnătură privată;
nulitatea pentru necompetenţă nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate la
instanţa necompetentă.
în cazul citării părţilor în procesul civil:
judecata are loc fară citarea părţilor în situaţia rezolvării conflictelor de competenţă;
judecata se desfăşoară cu citarea părţilor în ipoteza contestaţiei privind tergiversarea
procesului;
citarea părţilor nu este necesară în ipoteza judecării cererii de încuviinţare a
executării silite.
Citarea părţilor este lăsată la aprecierea instanţei în cazul:
ordonanţei preşedinţiale;
plângerii împotriva modului de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea
procesului;
procedurii necontencioase judiciare.
Citarea părţilor este lăsată la aprecierea instanţei în cazul:
asigurării dovezilor;
judecării cererii de preschimbare a termenului de judecată;
cererilor de valoare redusă.
Termenul în cunoştinţă:
se aplică în situaţia în care cererea este depusă între termene, de oricare parte şi
acesteia îi este comunicat următorul termen de judecată;
se aplică şi în ipoteza în care reclamantul depune o cerere de modificare a cererii
introductive înainte de primul termen de judecată deja fixat, ocazie cu care i se comunică
primul termen;
nu cunoaşte aplicabilitate în cazul în care partea a fost prezentă la un termen de
judecată printr-o altă persoană chiar neîmputemicită cu dreptul de a cunoaşte termenul.
Instituţia termenului în cunoştinţă:
se aplică în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;
nu cunoaşte aplicabilitate în ipoteza în care partea este chemată la interogatoriu,
chiar dacă aceasta fusese prezentă la încuviinţarea interogatoriului;
nu este aplicabil dacă procesul se repune pe rol.
Termenul în cunoştinţă:
se aplică deţinuţilor;
nu se aplică în situaţia în care instanţa de apel fixează termen pentru rejudecarea
procesului după anularea hotărârii primei instanţe;
se aplică şi militarilor încazarmaţi.
Preschimbarea termenului de judecată:
se hotărăşte în camera de consiliu;
implică şi faptul că instanţa poate proceda la înştiinţarea părţilor cu privire la noul
termen fixa şi telefonic, caz în care nu mai este necesară citarea;
Citaţia:
este compusă din două părţi, respectiv citaţia propriu-zisă, precum şi dovada de
înmânare sau procesul verbal al citaţiei;
trebuie să cuprindă ştampila instanţei, sub sancţiunea nulităţii necondiţionată de
dovada nulităţii;
care nu cuprinde ora de înfăţişare poate avea ca efect aplicabilitatea sancţiunii
nulităţii, numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată
altfel.’
în materia citaţiei:
dovada de înmânare a citaţiei se identifică procesului-verbal de îndeplinire a
procedurii de citare;
ca regulă generală, statul se citează prin Ministerul Justiţiei;
persoana care face parte din echipajul unei nave fluviale, alta decât militară, dacă nu
au domiciliul cunoscut, se citează la căpitănia portului unde este înregistrată nava.
Intervine sancţiunea nulităţii:

necondiţionată de existenţa unei vătămări, în cazul dovezii de înmânare a citaţiei,
dacă aceasta din urmă nu cuprinde semnătura agentului;
condiţionată de existenţa unei vătămări, în cazul procesului-verbal de îndeplinire a
procedurii de citare, dacă nu este menţionată ora la care a fost încheiat acest proces-
verbal;
condiţionată de dovada existenţei vreunei vătămări cu privire la dovada de înmânare
a procesului verbal în cazul lipsei numelui agentului procedural.
în materia citării persoanelor fizice:

bolnavii internaţi în unităţi sanitare se citează la administraţia acestora;
persoanele cu domiciliul şi reşedinţa necunoscută se citează prin publicitate;
în materia citării:
dacă cei aflaţi în străinătate, indiferent de modul în care au fost trimişi în străinătate,
au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai acesta din urmă;
moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, se vor cita printr-un curator special
numit de instanţă, la domiciliul acestuia;
partea care în timpul procesului îşi schimbă locul citării, nu este obligată să
încunoştinţeze şi partea adversă prin scrisoare recomandată.
în materia citării prin publicitate:
reclamantul nu poate fi citat prin publicitate;
citarea prin publicitate se poate dispune şi în cazul persoanei juridice;
dacă pârâtul, citat prin publicitate, se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin
publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei
citări vor fi anulate.
citaţia se afişează în mod obligatoriu la uşa instanţei;
citaţia se publică în mod obligatoriu şi într-un ziar central de largă răspândire;
citaţia nu se afişează în mod obligatoriu şi pe pagina de internet a instanţei de
judecată.

citaţia nu se publică în mod facultativ în Monitorul Oficial al României;
procedura se socoteşte îndeplinită în a 10-a zi de la publicarea citaţiei;
termenul procedural avut în vedere pentru considerarea îndeplinirii procedurii de
citare se stabileşte pe zile libere.
comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură pentru care legea prevede
comunicarea se face la cerere;
în cazul comunicării făcute de către instanţă, modalitatea de comunicare poate
implica agenţii procedurali ai instanţei sau orice alt salariat al acesteia;
comunicarea actelor de procedură necesare se poate realiza prin poştă atunci când
comunicarea prin agent procedural nu este posibilă.
la cererea părţii interesate, instanţa poate să încuviinţeze acesteia să procedeze la
comunicarea citaţiei, pe cheltuiala acesteia din urmă prin executori judecătoreşti;
la cererea părţii interesate, instanţa poate să încuviinţeze acesteia să procedeze la
comunicarea citaţiei, pe cheltuiala proprie prin curierat rapid;
instanţa poate din oficiu să procedeze la obligarea oricăreia dintre părţi ca acestea să
procedeze la comunicarea citaţiei sau a celorlalte acte de procedură prin curier rapid sau
executori judecătoreşti.
în materia comunicării actelor de procedură:
dacă s-a optat pentru comunicarea actelor de procedură făcute de părţi prin executori
judecătoreşti, comunicarea se va face în mod nemijlocit de către executor, acest aspect
nefiind incompatibil cu posibilitatea ca executorul să poată apela la serviciile poştei sau
de curierat rapid;
părţile îşi pot comunica între ele citaţiile numai prin avocat sau consilier juridic;
comunicarea între părţi a întâmpinării este posibilă numai prin avocat sau consilier
juridic.
comunicarea directă între părţi a cererii de chemare în judecată sau a citaţiei se poate
realiza şi mai înainte de sesizarea instanţei;
părţile îşi pot comunica direct între ele şi alte acte procedurale care emană de la
instanţa de judecată;
înmânarea citaţiei trebuie făcută cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
înmânarea citaţiei:
trebuie făcută cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată;
trebuie realizată înăuntrul unui termen regresiv;
se va face înăuntrul unui termen calculat în sistemul zilelor libere.
în materia înmânării actelor de procedură:
ca regulă generală, atunci când comunicarea actelor de procedură se face, din oficiu,
de către instanţă, prin agenţi procedurali, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele
lucrătoare, între orele 6,00-20,00;
limitarea comunicării actelor de procedură la zilele lucrătoare, precum şi la intervalul
orar se aplică şi în cazul comunicărilor efectuate de parte, pe cheltuiala sa, nemijlocit prin
executorii judecătoreşti sau prin curierat rapid;
înmânarea se poate face oriunde se află cel citat, dacă acesta primeşte citaţia şi
semnează de primire.
în materia înmânării actelor de procedură:
partea prezentă în instanţă personal nu este obligată să primească actele de procedură
şi orice înscris folosit în proces care i se comunică în şedinţă;
înmânarea se face personal celui citat, care va semna dovada de înmânare, agentul
procedural certificându-i identitatea şi semnătura acestuia;
partea prezentă în instanţă prin avocat este obligată să primească actele de procedură
folosite în proces care i se comunică în şedinţa de judecată.
înştiinţarea care se afişează pe uşa locuinţei destinatarului cuprinde:
numele de familie, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul
celui înştiinţat, menţiuni care se completează de agentul procedural;
numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea instanţei pe
rolul căreia se află dosarul, cu indicarea sediului acesteia;
arătarea actelor de procedură despre a căror comunicare este vorba care se
completează de agentul procedural.
înmânarea citaţiei:
se poate face în mod valabil de către agentul procedural şi copilului minor care a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie;
se poate face şi portarului în cazul în care administratorului unui cămin studenţesc
lipseşte, dacă nu este găsită nicio persoană la camera de cămin unde trebuia să se facă
înmânarea;
Pot reprezenta mijloace de probă pentru a dovedi îndeplinirea procedurii de
citare sau de comunicare:
dovada de înmânare;
procesul verbal ar agentului procedural;
proba testimonială.
Pot reprezenta mijloace de probă pentru a dovedi îndeplinirea procedurii de
citare sau de comunicare:
copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut
transmisiunea, în cazul comunicării citaţiei prin telefax, poştă electronică sau alte
asemenea mijloace;
referatul întocmit de arhivarul judecătoriei;
existenţa unor împrejurări de fapt din care s-ar trage concluzia că partea a luat
cunoştinţă de conţinutul hotărârii.
verificarea efectuării procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare
termen de judecată se efectuează de către grefierul de şedinţă înaintea fiecărui termen de
judecată;
partea nelegal citată poate invoca neregularitatea procedurii de citare şi prin
contestaţia în anulare;
în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia
poate fi invocată şi de celelalte părţi, precum şi de instanţă din oficiu, la termenul imediat
următor termenului la care neregularitatea s-a produs.
Termenele procedurale:
prohibitive, sunt acele termene înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un anumit act de
procedură;
imperative, sunt termenele înăuntrul cărora legea interzice să se efectueze actul de
procedură;
convenţionale pot fi reprezentate de termenele de arbitraj.
legale, sunt ca regulă generală fixe, în sensul că nu pot fi prelungite sau scurtate de
instanţă şi nici de părţi;
judecătoreşti, sunt, ca regulă generală, lăsate la aprecierea instanţei judecătoreşti, cu
excepţia cazului în care legea stabileşte ea însăşi termenele pentru îndeplinirea unor acte
de procedură;
relative, sunt acelea care în caz de nerespectare pot atrage nulitatea condiţionată de
existenţa unei vătămări.
de regresiune, nu se pot calcula după sistemul zilelor libere;
de succesiune, se calculează în sensul curgerii normale a timpului;
pe ore, încep să curgă de la ora zero a zilei următoare.
pe zile, se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care acesta începe
să curgă şi nici ziua când se împlineşte;
de regresiune se calculează în sensul invers al curgerii timpului;
care se socoteşte pe zile, atunci când este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă,
se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.
în materia termenelor procedurale:

în cazul transmiterii prin poştă, actul de procedură este socotit a fi făcut în termen,
dacă a fost depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la
oficiul poştal;
în cazul trimiterii actului procedural prin email, menţiunea datei şi orei primirii
email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul instanţei, servesc ca
dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată;
încep să curgă de la data comunicării acestora, dacă legea nu dispune altfel;
punctul de plecare a termenului, este reprezentat de momentul sau data de la care
începe să curgă termenul procedural;
Echipolenţa:
poate reprezentată de acele cazuri în care comunicarea actului de procedură, ca
moment de la care începe să curgă termenul procedural, este înlocuită cu un alt act
echivalent;
în general, în cazul termenelor procedurale, nu poate fi exemplificată prin ipoteza în
care se consideră că actul a fost comunicat părţii în cazul în care aceasta a primit sub
semnătură copia de pe actul respectiv;
de principiu, în cazul termenelor procedurale, poate fi exemplificată prin situaţia în
care se actul se consideră că a fost comunicat părţii în cazul în care ea a cerut comu-
nicarea actului unei alte părţi.
Cazurile de echipolenţă:
au caracter legal, nefiind de strictă interpretare şi aplicare;
aplicabile doar termenelor de apel şi de recurs, pot face referire şi la ipoteza în care
apelul sau, după caz, recursul a fost introdus înainte de comunicarea hotărârii, hotărârea
urmând a se considera comunicată la data cererii de apel, respectiv de recurs;
pot fi exemplificate şi prin situaţia în care hotărârea s-a comunicat odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite, termenul de apel sau, după caz, de recurs
urmând a curge de la această comunicare, chiar dacă ea a avut un alt obiectiv.
A.
întreruperea termenelor procedurale:

nu este posibilă în cazul oricăror termene procedurale;
poate fi exemplificată prin lipsa capacităţii de exerciţiu;
este aplicabilă oricăror termene procedurale, spre deosebire de suspendare.
întreruperea termenelor procedurale:

se aplică în favoarea celor care au capacitate de exerciţiu restrânsă;
are loc prin moartea uneia dintre părţi;
nu poate avea loc prin moartea reprezentantului părţii.
în materia întreruperii termenelor procedurale:

în situaţia lipsei capacităţii de exerciţiu a uneia dintre părţi, întreruperea durează până
când este desemnată o persoană care să îl reprezinte pe cel incapabil;
în cazul morţii uneia dintre părţi, se va face din nou o singură comunicare la ultimul
domiciliu al părţii decedate, pe numele moştenirii, arătându-se numele şi calitatea fiecărui
moştenitor;
moartea avocatului uneia dintre părţi nu are ca efect întreruperea termenului
procedural.

moartea reprezentantului legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu are ca efect
întreruperea termenului procedural, până la momentul la care are loc o nouă comunicare
părţii;
termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în
vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes;
moartea mandatarului neavocat căruia i s-a făcut comunicarea întrerupe termenul de
recurs.

moartea consilierului juridic al părţii are ca efect comunicarea din nou a părţii, de la
data acestei noi comunicări începând să curgă un nou termen;
decesul părţii care are interes să facă apel are ca efect, între altele, şi faptul că se face
din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele
moştenirii, fară să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor;

cursul prescripţiei se întrerupe la data la care are loc, depunerea cererii de executare,
însoţită de titlu executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare
necompetent;
curgerea termenului de prescripţie nu se întrerupe în momentul depunerii cererii de
reluarea a executării;
prescripţia se întrerupe prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite
pornite de alţi creditori.
în materia decăderii:
această sancţiune este implicită, în sensul că toate termenele imperative sunt
prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii;
încălcarea unui termen peremptoriu înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul
procedural, reprezintă una dintre condiţiile decăderii;
pentru a opera sancţiunea decăderii, termenul legal poate avea caracter prohibitiv.
Decăderea ca sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenelor
procedurale:
va interveni pentru nerespectarea termenelor legale imperative legale;
are caracter relativ;
poate fi aplicabilă şi în cazul încălcării termenelor judecătoreşti.
Decăderea ca sancţiune procedurală:
intervine şi atunci când legea stabileşte un termen fix pentru îndeplinirea unui act de
procedură, iar partea a lăsat să expire acel termen Iară a beneficia de el;
nu este aplicabilă procurorului;
intervine, ca regulă generală, în cazul în care partea nu a cerut recuzarea înainte de
începerea oricărei dezbateri.
Decăderea:
nu operează atunci când decăderea priveşte pe una dintre părţile legate printr-un
raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre celelalte părţi a efectuat
actul de procedură în termen;
operează de drept;
nu operează atunci când partea a renunţat tacit la acest drept.
Decăderea:
produce efecte numai în măsura în care a fost invocată, iar apoi pronunţată de
instanţă;
nu poate fi acoperită;
cunoaşte aplicabilitate atunci când apelul nu este motivat în termen.
nu se poate aplica sancţiunea decăderii cu privire la dreptul de a invoca decăderea;
decăderea nu intervine în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal, ci
nulitatea;
dacă norma juridică ce instituie termenul de decădere are caracter de ordine privată,
decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai până la primul termen de
judecată ce a urmat momentului cunoaşterii motivului de decădere.
Decăderea:
se opune celui împotriva căruia a curs termenul peremptoriu legal;
se poate invoca în cursul procesului prin excepţia de tardivitate;
nu se poate invoca pe calea recursului atunci când a intervenit o hotărâre pe fond.
Efectele decăderii ca sancţiune procedurală:
se referă şi la pierderea dreptului procesual ce nu a fost exercitat în termenul legal;
nu se opun celui împotriva căruia a curs termenul peremptoriu judecătoresc;
afectează dreptul subiectiv civil.
efectele acesteia se referă şi la împrejurarea că se poate produce, indirect, pierderea
acelei componente a dreptului la acţiune ce priveşte posibilitatea de a obţine condamnarea
pârâtului;
dacă partea a fost decăzută din dreptul de a efectua actul de procedură şi totuşi face
acel act, acesta va fi lovit de nulitate;
actele ulterioare făcute pe baza unui act efectuat după expirarea termenului legal sau
imperativ sunt atinse de sancţiunea nulităţii, dacă nu pot avea o existenţă de sine
stătătoare.
nulitatea actului de procedură nu intervine ca efect direct al nerespectării normei
juridice care a stabilit termenul peremptoriu, ci ca o consecinţă a decăderii;
dacă actul efectuat după ce a expirat termenul peremptoriu, cuprinde manifestări de
voinţă, acestea nu îşi vor produce efectele;
o cerere de exercitare a unei căi de atac respinsă ca tardivă poate fi folosită ca un
început de dovadă scrisă.
dacă actul efectuat după ce a operat decăderea, constatări de fapt sau declaraţii,
acestea îşi vor produce efectele;
o cerere de exercitare a unei căi de atac respinsă ca tardivă nu poate fi folosită ca o
mărturisire extrajudiciară;
Repunerea în termen:
poate să intervină şi în cazul termenului prohibitiv;
presupune ca şi condiţie dovada existenţei unor motive temeinic justificate;
poate fi invocată din oficiu de către instanţă.
Instituţia repunerii în termen:
nu are legătură directă cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului
în care trebuia exercitat dreptul procedural;
reprezintă o derogare de la sancţiunea nulităţii;
are legătură directă cu existenţa termenului imperativ legal sau judecătoresc
nesocotit.
Repunerea în termenul imperativ:
nu reprezintă o derogare de la sancţiunea decăderii;
poate să intervină şi după expirarea termenului;
trebuie formulată, ca regulă generală, într-un termen de 30 de zile de la data încetării
împiedicării.
în materia repunerii în termen:
dacă s-a pierdut termenul de exercitare a unei căi de atac, repunerea în termen se va
solicita în termenul de exercitare a căii de atac respective;
în toate cazurile, odată cu cererea de repunere în termen şi în acelaşi termen legal,
partea va trebui să îndeplinească şi actul de procedură sau să exercite calea de atac pentru
care a pierdut termenul;
ca natură juridică, termenul de formulare a cererii de repunere în termen nu este un
termen procedural legal imperativ.
cererea de repunere în termenul de recurs se va judeca de către instanţa de recurs,
chiar dacă, potrivit legii, cerere de recurs se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a
cărei hotărâre se atacă;
în ipoteza în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de procedură care
trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa se va pronunţa printr-o
hotărâre preparatorie;
încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de repunere în termen, poate
fi atacată separat, cu recurs în termen de 5 zile.
în ipoteza în care se formulează numai cererea de repunere în termen, iar nu şi actul
în legătură cu care se cere repunerea în termen, cererea de repunere în termen este
admisibilă;d
în situaţia în care s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac,
dacă se admite cererea de repunere în termen, instanţa va pronunţa o încheiere, după care
va trece la soluţionarea căii de atac respective;
în ipoteza în care s-a solicitat repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac,
dacă instanţa respinge cererea de repunere în termen, se va pronunţa o hotărâre prin care
va respinge atât cererea de repunere în termen, cât şi calea de atac.
încheierea de admitere a cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac
poate fi atacată de procuror separat de hotărârea pronunţată în calea de atac respectivă;
în cazul în care s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea prin care se
respinge această cerere este definitivă;
dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, hotărârea este supusă recursului,
inclusiv în cazul în care calea de atac a recursului este suprimată în mod expres de lege.
TITLUL IX
DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA SPECIALĂ
CAPITOLUL I
ETAPA SCRISĂ LA JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ. ETAPA
CERCETĂRII PROCESULUI
Etapa scrisă la judecata în primă instanţă:

este acea etapă declanşată prin introducerea cererii de chemare în judecată;
nu se desfăşoară în întregime anterior stabilirii primului termen de judecată;
se desfăşoară fără prezenţa părţilor în faţa instanţei.
Cererea de chemare în judecată:
este comunicată de reclamant către pârât;
se identifică sub semnul egalităţii cu acţiunea civilă;
poate fi justificată de un aspect al principiului disponibilităţii în sensul că instanţa
nu poate să judece până ce nu a fost învestită de partea interesată.
în materia etapei scrise la judecata în primă instanţă:
sesizarea instanţei judecătoreşti se poate face şi printr-un act de procedură care
poartă denumirea de plângere împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiilor, în materie contravenţională;
sancţiunea neindicării calităţii de reprezentant nu poate consta în respingerea
cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fară calitate procesuală
activă;
obiectul cererii de chemare în judecată se identifică cu pretenţia concretă a recla-
mantului.
Obiectul cererii de chemare în judecată:
poate fi reprezentat de solicitarea reclamatului ca pârâtul să fie obligat să predea un
bun individual determinat care a pierit;
nu poate fi reprezentat de cererea reclamantului prin care acesta solicită instanţei să
se constate că nu are niciun fel de datorie faţă de pârât;
se determină de către reclamant potrivit regulilor generale, în cazul în care
valoarea impozabilă a imobilului nu este stabilită sau atunci când aceasta nu există
potrivit legislaţiei fiscale.
nu poate atrage o anumită constituire a instanţei;
influenţează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă;
fixează si limitele judecăţii.
Cauza cererii de chemare în judecată:
reprezintă fundamentul de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea
Etapa scrisă la judecata în primă instanţă. Etapa cercetării procesului 413
introductivă;
implică şi faptul că reclamantul trebuie să indice şi textele de lege pe care se
întemeiază pretenţia sa;
nu poate fi schimbată de judecător.
în materia fundamentului de drept şi de fapt al cererii de chemare în
judecată:
judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al actelor şi faptelor
deduse judecăţii, dacă partea le-a dat o altă denumire în virtutea unui acord expres de
drepturi de care părţile pot să dispună numai dacă nu se încalcă drepturile şi interesele
legitime ale altora;
cauza cererii de chemare în judecată reprezintă toate acele împrejurări, circum -
stanţe, dar şi principii, instituţii, categorii, reguli juridice, a căror cunoaştere este
necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului;
în materia fundamentului de drept şi de fapt al cererii de chemare în
judecată:
semnătura atestă voinţa părţii de a declanşa procesul civil, precum şi exactitatea
conţinutului cererii de chemare în judecată;
în cazul persoanelor juridice, cererea de chemare în judecată trebuie şi ştampilată,
simpla semnătură olografa nefiind suficientă;
trebuie prevăzut expres în cererea de chemare în judecată sub sancţiunea nulităţii
exprese, spre deosebire de lipsa motivelor de fapt ale cererii;
atunci când lipseşte atrage sancţiunea nulităţii, spre deosebire de lipsa denumirii
oricăreia dintre părţi;
dacă lipseşte, atrage sancţiunea nulităţii exprese a cărei vătămare este prezumată.
In materia semnării cererii de chemare în judecată:
anularea cererii pentru lipsa semnăturii nu se poate dispune în cadrul procedurii
regularizării, întrucât această neregularitate poate fi corijată în tot cursul judecăţii în
faţa primei instanţe;
lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii, dar numai în faţa primei
instanţe;
lipsa semnăturii nu se poate acoperi prin semnare în recurs, spre deosebire de apel.
Neindicarea în cererea de chemare în judecată a dovezilor pe care se sprijină
flecare capăt de cerere:
poate atrage sancţiunea nulităţii în cazul procedurii regularizării;
atrage sancţiunea nulităţii după fixarea primului termen de judecată;
nu atrage sancţiunea nulităţii nici în cadrul procedurii regularizării şi nici după
fixarea primului termen de judecată
Neîndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei:
poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii;
poate reprezenta o cerinţă de natură să atragă nulitatea cererii de chemare în
414 Drept procesual civil. Partea specială
judecată în procedura de verificare şi regularizare prevăzută de lege;

conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă.
în materia cererii de chemare în judecată:
procedura prealabilă administrativă reprezintă o condiţie de exerciţiu a introducerii
acţiunii civile;
când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară
de timbru se datorează global cumulându-se fiecare capăt de cerere în parte după
natura lui;
netimbrarea, atrage ca regulă generală, de plano anularea cererii de chemare în
judecată.
împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru:
pârâtul poate face cerere de reexaminare;
terţul intervenient în interes propriu poate face recurs în 3 zile de la data comu-
nicării taxei datorate;
se poate formula o cale de atac scutită de taxă judiciară de timbru.
în materia taxei judiciare de timbru:
judecarea unei cereri netimbrate conform legii constituie un motiv de nulitate a
hotărârii judecătoreşti;
dacă, în momentul înregistrării sale, acţiunea sau cererea a fost taxată cores-
punzător obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o
valoarea mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune în vedere reclamantului să
achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit în acest scop, urmând ca în
caz contrar acţiunea sau cererea să nu poată fi anulată integral, urmând a fi soluţionată
în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal;
în cazul în care valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere se micşo-
rează după ce acţiunea sau cererea a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se
percepe la valoarea iniţială, fară a se ţine seama de reducerea ulterioară.
Efectele introducerii cererii de chemare în judecată se referă şi la faptul că:
lărgirea cadrului procesual este recunoscută ca regulă generală numai părţilor iar
nu şi instanţei;
încetează posesia neviciată cu privire la un bun;
se întrerupe termenul de decădere pentru exercitarea dreptului subiectiv.
Efectele introducerii cererii de chemare în judecată implică şi la faptul că:
prescripţia este întreruptă chiar dacă cererea de chemare în judecată este respinsă
ca nefiind de competenţa instanţelor române;
pârâtul va datora fructele din momentul introducerii cererii de chemare în jude-
cată, dacă acesta din urmă este admisă;
în materia efectelor introducerii cererii de chemare în judecată:
în cazul acţiunilor reale imobiliare, încetarea bunei-credinţe a posesorului unui
bun nu are loc la momentul introducerii cererii de chemare în judecată;
dobânzile la sumele de bani care anterior nu erau purtătoare de dobânzi încep să
curgă de la momentul comunicării cererii de chemare în judecată;
prescripţia este întreruptă chiar dacă acţiunea este introdusă la un organ fară
activitate jurisdicţională.
în cazul efectelor introducerii cererii de chemare în judecată:

în cazul cererilor mixte, încetarea bunei-credinţe a posesorului unui bun se
produce la momentul comunicării cererii de chemare în judecată;
cererea de chemare în judecată nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive dacă este
nulă pentru vicii de formă;
în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescripţia extinctivă se consideră
întreruptă la data la care a fost introdusă acea cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în
termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare.
Introducerea cererii de chemare în judecată:

întrerupe cererea de chemare în judecată de la momentul comunicării acesteia,
chiar dacă a fost anulată pentru vicii de formă şi chiar dacă nu a fost reiterată în termen
de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare;
nu se poate realiza prin poştă electronică, chiar dacă este scanată, spre deosebire
de transmiterea cererii de chemare în judecată prin fax;
în general, în materia introducerii cererii de chemare în judecată:

în ipoteza în care, reclamantul îşi modifică sau îşi completează cererea de chemare
în judecată, supunând judecăţii o nouă pretenţie, se va lua în considerare sub aspectul
întreruperii prescripţiei extinctive, momentul modificării sau al completării cererii, iar
nu cel al introducerii cererii de chemare în judecată;
cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin
fax se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare a instanţei;
procedura regularizării cererii de chemare în judecată este o etapă facultativă, iar
nu obligatorie.
Procedura (verificării şi) regularizării cererii de chemare în judecată:

se aplică şi contestaţiei la executare;
nu se aplică cererii de deschidere a procedurii insolvenţei;
se aplică şi cererilor pentru emiterea ordinului de protecţie.
Procedura (verificării şi) regularizării cererii de chemare în judecată:

se aplică şi cererilor incidentale;
nu se aplică şi cauzelor privind procedura adopţiei;
se aplică şi cererilor adiţionale.
în materia verificărilor în cadrul etapei regularizării:
în cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repar -
tizată cererea dispune, prin încheiere dată cu citarea părţilor, trimiterea dosarului
completului specializat competent ori secţiei specializate competente din cadrul
instanţei sesizate;
ca regulă generală, procedura regularizării se aplică şi cererilor judecate potrivit
procedurii necontencioase;
termenul de 10 zile pentru îndreptarea viciilor cererii de chemare în judecată nu
poate fi nici scurtat şi nici prelungit de către instanţă.
în situaţia în care se constată, în cadrul judecătoriei, că pricina civilă a fost
atribuită unui judecător stagiar care nu are competenţa să judece respectiva cauză
potrivit Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, acesta va proceda
la trimiterea administrativă a cauzei în vederea unei noi repartizări a cauzei, acestuia
nefiindu-i aplicabile dispoziţiile referitoare la competenţă, în cadrul etapei
regularizării;
în cadrul etapei regularizării, dacă obligaţia stabilită în sarcina reclamantului cu
privire la completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată nu a fost
îndeplinită în termenul fixat de judecător, dar se face dovada că a fost îndeplinită până
la momentul la care completul verifică dacă cererea a fost modificată sau completată,
nu se va mai dispune anularea;
în ipoteza în care reclamantul nu indică în cererea de chemare în judecată codul
numeric personal al pârâtului, intervine sancţiunea anulării cererii de chemare în
judecată în cadrul etapei regularizării;
cererea de chemare în judecată este anulată, în cadrul etapei regularizării, atunci
când nu este respectată cerinţa depunerii cererii şi a anexelor acesteia în formă scrisă şi
în numărul de exemplare necesar pentru comunicare;
lipsa certificării pentru conformitate a înscrisurilor ataşate cererii de chemare în
judecată nu este de natură a atrage sancţiunea anulării cererii în cadrul etapei
regularizării.
în materia cererii de chemare în judecată:
obligaţia de a desemna un reprezentant comun nu atrage sancţiunea anulării cererii
de chemare în judecată în cadrul procedurii regularizării;
neîndeplinirea procedurii prealabile impuse de o normă imperativă nu atrage
sancţiunea anulării în cadrul etapei regularizării;
lipsa motivării în drept, atrage sancţiunea nulităţii cererii, asemenea lipsei moti -
vării în drept, în cadrul etapei regularizării.
în etapa regularizării:
anularea cererii de chemare în judecată se dispune prin încheiere, cu citarea
părţilor;
împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face recurs, în termen de 15
zile de la data comunicării;
admiterea căii de atac împotriva anulării cererii de chemare în judecată are ca efect
retrimiterea cauzei completului iniţial învestit.
Asupra măsurii anulării, în etapa regularizării, se poate reveni, dacă se
dovedeşte că:
anularea a fost dispusă eronat;
dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat de instanţă;
De îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată:
judecătorul dispune, prin încheiere, comunicarea acesteia către pârât;
judecătorul va pune în vedere pârâtului obligaţia acestuia din urmă de a depune
întâmpinare cu 25 de zile înainte de termenul fixat pentru judecată;
Comunicarea actelor de procedură către părţi, implică şi faptul că:
întâmpinarea depusă de pârât se comunică de îndată reclamantului de către
instanţă;
răspunsul la întâmpinare nu se comunică, pârâtul fiind ţinut să ia cunoştinţă de
acesta de la dosarul cauzei;
reclamantul are posibilitatea de a răspunde la întâmpinarea pârâtului, într-un
termen de 15 zile de la comunicarea întâmpinării.
Fixarea primului termen de judecată, se referă şi la faptul că, de principiu:
în termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează, prin
rezoluţie, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 zile de la data rezoluţiei;
rezoluţie, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 zile de la data rezoluţiei;
rezoluţie, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 90 zile de la data rezoluţiei.
Măsurile pentru pregătirea judecăţii, implică şi faptul că:
judecătorul dispune citarea părţilor, în sensul că termenul pentru înmânarea citaţiei
va fi acelaşi atât pentru reclamant, cât şi pentru pârât, respectiv 3 zile înainte de
termenul de judecată, dacă legea nu prevede altfel;
instanţa va încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi
măsuri pentru asigurarea probelor;
întâmpinarea:
are caracter obligatoriu în materia ordonanţei preşedinţiale;
nu are caracter facultativ în materia asigurării probelor;
în cererile referitoare la procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate
fară drept nu are caracter obligatoriu.
întâmpinarea:
este obligatorie la judecata în primă instanţă, la judecata în apel, precum şi în căile
extraordinare de atac;
nu este facultativă în materia contestaţiei la executare;
se depune în 30 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată.
întâmpinarea:
la cererea adiţională nu se comunică reclamantului;
în materia ordonanţei de plată, se comunică reclamantului;
este un act procedural împotriva cărei reclamantul are obligaţia să formuleze
răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la comunicare.
Sancţiunea nedepunerii întâmpinării:

se referă şi la faptul că pârâtul nu va mai putea formula cerere reconvenţională;
implică şi împrejurare că în materia ordonanţei de plată, poate fi apreciată de către
instanţă drept o recunoaştere a pretenţiilor creditorului;
nu poate presupune şi faptul că pârâtul nu va mai putea invoca excepţiile relative
pe care trebuia să le invoce prin întâmpinare.
Cererea reconvenţională:
poate fi introdusă şi în materia procedurii speciale a evacuării din imobile folosite
sau ocupate fară drept;
poate fi introdusă şi în cazul în care se pot formula pretenţii în strânsă legătură cu
cererea de chemare în judecată;
nu este inadmisibilă în cazul acţiunilor posesorii.
în materia cererii reconvenţionale:

pârâtul îşi poate îndrepta cererea reconvenţională şi împotriva altor persoane pe
lângă reclamantul din cererea principală, caz în care aceste persoane dobândesc, alături
de reclamant, poziţia procesuală de pârâţi în cererea reconvenţională;
cererea reconvenţională nu este o cerere incidentală;
pârâtul nu poate formula cerere reconvenţională împotriva intervenientului
accesoriu.
Cererea reconvenţională, poate fi:

formulată direct în apel;
disjunsă printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac;
disjunsă în procesele de divorţ.
Măsurile asigurătorii:
sunt măsuri de executare silită;
sunt mijloace procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile;
Sechestrul asigurător:
nu presupune ca şi condiţie ca litigiul principal să aibă ca obiect plata unei sume
de bani;
nu poate fi înfiinţat dacă creanţa nu este exigibilă;
se înfiinţează după o procedură ce are caracter necontencios.
Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător:

se soluţionează cu citarea părţilor;
nu se soluţionează în camera de consiliu;
în cazul în care a fost admisă, se soluţionează printr-o încheiere care este supusă ca
regulă generală apelului la instanţa ierarhic superioară.
Sechestrul asigurător:
se desfiinţează de drept la cererea debitorului, dacă acesta va da în toate cazurile o
garanţie îndestulătoare;
se ridică, prin încheiere definitivă, dată fară citarea părţilor, în ipoteza în care
creditorul nu depune cauţiunea în termenul stabilit de instanţă;
se aduce la îndeplinire, în cazul bunurilor mobile, printre altele, prin deplasarea
executorului judecătoresc la locul unde se află bunurile mobile asupra cărora se va
aplica sechestrul.
Poprirea asigurătorie:
poate fi înfiinţată şi asupra titlurilor de valoare sau asupra altor bunuri mobile
incorpórale urmăribile;
bancară, trebuie să individualizeze terţii popriţi cu privire la care se solicită să se
înfiinţeze;
Sechestrul judiciar:
se judecă de urgenţă, fară citarea părţilor, asemenea sechestrului asigurător;
va fi desfiinţat de drept dacă partea care a obţinut instituirea acestei măsuri
asigurători nu introduce acţiunea la instanţa competentă în termen de 15 zile de la data
încuviinţării măsurii asigurătorii;
Etapa cercetării procesului:

debutează cu primul termen de judecată;
se termină atunci când judecătorul declară că se consideră lămurit;
în materia activităţii în timpul şedinţei de judecată:

amânarea şedinţei de judecată în urma învoielii părţilor se poate dispune de cel
mult trei ori în cursul procesului;
excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citat înaintea instanţei ulterior sesizate;
încheierea de şedinţă:
reprezintă un proces-verbal al celor petrecute în şedinţă;
are natura juridică a unei veritabile hotărâri judecătoreşti;
nu cuprinde practicaua.
încheierea de şedinţă:
se întocmeşte de preşedintele completului de judecată;
se întocmeşte în cel mult 7 zile de la data la care s-a desfăşurat şedinţa de judecată
şi se ataşează la dosar;
nu se întocmeşte în situaţia în care în şedinţa în care au avut loc dezbaterile se
pronunţă şi hotărârea.
în materia încheierilor de şedinţă:
încheierile interlocutorii nu sunt încheieri premergătoare;
încheierile preparatorii cuprind şi încheierile premergătoare;
încheierea de repunere a cauzei pe rol are caracter preparatoriu.
în cazul încheierilor de şedinţă:
încheierea de admitere în principiu a unei cereri de intervenţie nu are caracter
preparatoriu;
încheierea prin care instanţa a consemnat rezultatul unei verificării de înscrisuri
are caracter interlocutoriu;
nu are caracter preparatoriu încheierea prin care se dispune aducerea unui dosar de
la o altă instanţă.
încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii procesuale nu are
caracter interlocutoriu, spre deosebire de încheierea de admitere în principiu a unei
cereri de intervenţie;
încheierea prin care se dispune disjungerea sau conexarea are caracter interlo-
cutoriu, spre deosebire de încheierea de admitere în principiu în procesele de partaj;
încheierea de repunere a unei cauze pe rol nu este o încheiere interlocutorie, spre
deosebire de încheierea de admitere în principiu a unei cereri de intervenţie.
instanţa nu mai poate reveni asupra încheierii prin care a respins excepţia de
necompetenţă;
în materie necontencioasă, instanţa se dezînvesteşte prin pronunţarea unei sentinţe;
instanţa nu se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei prin pronunţarea unei încheieri
în cazul asigurării dovezilor pe cale principală.
CAPITOLUL II
EXCEPŢIILE PROCESUALE. PROBELE
Excepţiile procesuale:
pun în discuţie fondul pretenţiei formulate;
sunt apărări procedurale;
nu sunt apărări de fond.
Excepţiile procesuale:
se identifică cu excepţiile substanţiale;
de fond se identifică cu apărările de fond;
de procedură, pot fi exemplificate prin conexitatea sau litispendenţa.
Apărările de fond:
se includ în sfera noţiunii de apărare alături de apărările procedurale;
se clasifică în apărări în fapt şi apărări în drept;
In materia clasificării excepţiilor:
excepţia de tardivitate este o excepţie dilatorie;
excepţia nelegalei citări nu este o excepţie peremptorie;
excepţia de prematuritate a cererii nu este o excepţie procesuala de procedură.
în materia efectelor clasificării excepţiilor:
excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond şi peremptorie;
excepţiile absolute pot fi invocate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru
soluţionarea lor, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi;
Sunt excepţii procesuale care încep printr-un efect dilatoriu şi tind spre un
efect peremptoriu:
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, spre deosebire de lipsa capacităţii
de exerciţiu;
excepţia lipsei semnăturii, asemenea excepţiei de netimbrare;
excepţia insuficientei timbrări.
în materia invocării excepţiilor:
excepţia de litispendenţă poate fi invocată şi în recurs, asemenea excepţiei auto-
rităţii de lucru judecat;
excepţia de conexitate este o excepţie de procedură, absolută şi dilatorie spre
deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat;
excepţia de perimare este o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie, spre
deosebire de excepţia nelegalei citări.
A
In materia invocării excepţiilor:

excepţiile procesuale se rezolvă înainte de a se trece la administrarea probelor în
faza cercetării procesului;

dacă excepţia procesuală este invocată după terminarea cercetării procesului,
instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală;
In materia efectelor invocării excepţiilor:

excepţiile de procedură dilatorii trebuie soluţionate întotdeauna înaintea fondului;
excepţia de conexitate poate fi unită cu fondul;
excepţia de litispendenţă nu poate fi unită cu fondul.
în materia ordinii de soluţionare a excepţiilor:

excepţia insuficientei timbrări nu se soluţionează mai înainte de excepţia de
necompetenţă;
excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii nu se rezolvă înainte de
excepţia privind greşita compunere a instanţei;
excepţia privind constituirea instanţei se soluţionează după excepţia de perimare.
Excepţia de perimare:
nu are prioritate în soluţionare faţă de excepţia de necompetenţă;
se soluţionează înaintea excepţiei de netimbrare;
nu va prima faţă de excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu sau capaci-
tăţii de exerciţiu restrânsă.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu:

nu se analizează cu prioritate faţă de excepţia lipsei de citare;
se soluţionează în mod prioritar faţă de excepţia insuficientei timbrări;
se va analiza în mod prioritar faţă de excepţia citării nelegale.
Excepţia procesuală:
se identifică cu excepţia de procedură;
obligă instanţa să se pronunţe de îndată asupra acesteia fără să poată amâna
judecata şi să stabilească un termen în vederea soluţionării acesteia;
dacă este întemeiată, va fi admisă de instanţă printr-o încheiere interlocutorie
atunci când decide amânarea judecăţii.
Excepţia procesuală:
poate fi soluţionată printr-o sentinţă atunci când se pronunţă de instanţa de jude-
cată declinarea de competenţă;
neîntemeiată se va respinge de instanţă printr-o încheiere interlocutorie, urmând a
se continua soluţionarea cauzei pe fond;
se confundă cu excepţia procedurală.
Invocarea excepţiilor procesuale implică şi faptul că:
sentinţa prin care s-a admis excepţia de perimare nu este supusă apelului, ci poate
fi atacată numai cu recurs;
Excepţiile procesuale. Probele 423
excepţia de necompetenţă admisă are ca efect pronunţarea unei hotărâri de decli-
nare a competenţei care nu este supusă niciunei căi de atac;
hotărârea de declinarea a competenţei, întrucât este de competenţa unui organ fară
activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române nu este
supusă niciunei căi de atac. .
/v
In sens larg prin „probă se înţelege:

acţiunea de stabilire a existenţei sau a inexistenţei unui anumit raport juridic;
stricto sensu, sub forma de „mijloc de probă”;
Prin „mijloc de probă” se înţelege:

sensul noţiunii de „probă” în sens restrâns;
exempli gratia, proba testimonială;
Lato sensu prin „probă” se înţelege:

mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit;
mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic;
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
Stricto sensu prin „probă” se înţelege:

spre exemplu, expertiza judiciară;
cu titlu exemplifîcativ şi cercetarea la faţa locului;
Proba, stricto sensul

poate să se refere la mijloacele de probă;
nu poate să se refere la un fapt probator;
se poate referi şi la împrejurarea că odată ce s-a dovedit un fapt material printr-un
mijloc de probă se va putea folosi acel fapt material dovedit pentru a dovedi un alt fapt
material, determinant pentru soluţionarea pricinii.
în materia probelor:
subiectul probei este reclamantul;
obiectul probei este reprezentat de faptele juridice lato sensu din care izvorăsc
drepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu
pot constitui obiectul probei şi faptele care nu se exteriorizează decât prin rezul-
tatele lor.
în cazul probelor:
fac ta probanda, reprezinte acele fapte probatorii care nu constituie raportul
litigios, dar care contribuie la dovedirea existenţei sau inexistenţei acestuia;
faptele probatorii reprezintă acele fapte principale care constituie raportul juridic
dedus judecăţii şi care trebuie dovedite;
sarcina probei, prin excepţie, poate să revină în primul rând pârâtului, în ipoteza
prezumţiilor legale, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o anumită
stare de drept, astfel că beneficiarul prezumţiei, respectiv reclamantul, va trebui să
dovedească numai faptul din care decurge prezumţia, urmând ca partea potrivnică,
respectiv pârâtul, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să administreze
proba contrară.
în cazul conţinutului normei legale:
obiectul probei nu include, în principiu, norma juridică aplicabilă în speţă;
instanţa are obligaţia de a cunoaşte uzanţele, astfel că acestea nu trebuie dovedite
de părţi;
regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă
numai la cererea instanţei.
în materia probelor în procesul civil:
nu se va aplica principiul iura novit curia cu privire la dovada conţinutului normei
legale;
în cazul în care judecătorul cunoaşte personal faptele care formează obiectul
litigiului, hotărârea judecătorească nu se va putea pronunţa exclusiv pe baza acestor
aspecte;
în cazul probei conţinutului legii străine în procesul civil:
obligaţia stabilirii conţinutului legii străine aparţine, în principal, instanţei
judecătoreşti, care însă nu poate pune în sarcina părţilor să facă dovada conţinutului
acesteia;
în cazul în care este imposibilă stabilirea, într-un termen rezonabil, a conţinutului
legii străine, se aplică legea română;
în materia faptelor juridice care pot constitui obiectul probei:
faptele negative se dovedesc, ca regulă generală, prin proba faptelor pozitive
contrare;
în procesul civil nu este întotdeauna vorba despre fapte determinate;
faptul negativ poate fi dovedit chiar şi prin proba faptului negativ determinat
prevăzut de lege în anumite cazuri.
în materia aplicabilităţii condiţiilor generale privind admisibilitatea probelor:
sunt admisibile probele prin care cumpărătorul al unui apartament doreşte să antre-
neze răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse, în cazul în care reclamantul înve-
derează instanţei că respectivul imobil este bântuit de spirite;
motivele recuzării judecătorului pot fi probate în mod valabil şi prin interogatoriul
acestuia;
orice probă concludentă este şi pertinentă.
în materia regulilor comune generale privind admisibilitatea, administrarea

şi aprecierea probelor:
în situaţia în care reclamantul îşi modifică, în condiţiile legii, cererea de chemare
în judecată, pârâtul trebuie să facă o nouă întâmpinare la cererea modificată a recla-
mantului, pe care o va depune cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat de instanţă,
în care se vor indica dovezile cu care se apără faţă de noile pretenţii ale reclamantului;
folosirea în cererea de chemare în judecată a unei formule asimilate expresiei „în
dovedirea cererii solicităm probe”, echivalează cu neindicarea probelor şi va atrage
decăderea părţii din dreptul a propune probe;
o probă pertinentă, poate să nu fie concludentă.
în cazul în care, pentru administrarea probelor încuviinţate cu depăşirea

termenului prevăzut de lege în acest scop, judecata este amânată, partea este
obligată să depună, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba
încuviinţată:
lista martorilor în termen de 10 zile de la încuviinţarea probei;
copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 3 zile înainte de termenul
fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în
care interogatoriul trebuie comunicat.
în cazul rolului judecătorului în materie de probaţiune:

omisiunea instanţei de a dispune din oficiu completarea probelor ori administrarea
unor probe noi poate fi sancţionată în căile de atac;
încheierea prin care se dispune asupra încuviinţării probelor are caracter interlo-
cutoriu;
aprecierea probelor constă în operaţiunea mintală pe care o va face judecătorul
pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale
tuturor probelor împreună.
în cazul convenţiilor asupra probelor:

convenţiile privitoare la sarcina probei pot fi valabile;
convenţiile cu privire la admisibilitatea probelor nu pot fi valabile;
convenţiile referitoare la admisibilitatea probelor pot fi valabile.
în cazul convenţiilor asupra probelor:

o convenţie referitoare la puterea doveditoare a probelor nu poate fi valabilă;
convenţiile privind administrarea probelor ar putea fi valabile;
Asigurarea probelor:
nu se poate realiza dacă nu există urgenţă;
se poate face pe cale principală, în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns în faza
administrării probelor;
se judecă în camera de consiliu, de regulă, cu citarea părţilor.
Asigurarea probelor:
se judecă după o procedură ce are caracter necontencios;
se poate face chiar fară a exista urgenţă, atunci când partea adversă, respectiv
eventualul pârât din procesul în care se va folosi proba îşi dă acordul în acest sens;
nu se poate face pe cale incidentală înainte de a exista o judecată asupra fondului.
Cererea de asigurare a probelor:
pe cale principală se face la judecătoria în raza căreia se află martorul sau obiectul
constatării, cu excepţia situaţiei în care competenţa în primă instanţă aparţine
tribunalului sau curţii de apel;
se poate judeca, chiar fară citarea părţilor, întâmpinarea fiind obligatorie;
se soluţionează printr-o încheiere.
în materia asigurării probelor:
hotărârea judecătorească prin care s-a admis sau respins cererea de asigurare a
dovezilor nu este supusă niciunei căi de atac indiferent dacă cererea s-a soluţionat pe
cale principală sau incidentală;
cererea se poate face pe cale incidentală, în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns în
faza administrării probelor;
se soluţionează printr-o sentinţă atunci când este pronunţată de judecătorie.
în cazul asigurării probelor:
administrarea probelor asigurate se constată printr-o încheiere care face corp
comun cu încheierea prin care s-a soluţionat cererea de asigurare de dovezi;
încheierea de admitere este executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac,
indiferent dacă asigurarea s-a făcut pe cale incidentală sau principală;
încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în termen de 5 zile
de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, indiferent dacă asigurarea s-a făcut pe
cale principală sau incidentală.
în materia asigurării probelor:
încheierea de respingere a cererii de asigurare a dovezilor poate fi atacată numai cu
recurs în termen de 5 zile de la comunicare dacă s-a dat fară citarea părţilor, atunci
când asigurarea dovezilor s-a făcut pe cale principală;
încheierea de respingere a cererii de asigurare a dovezilor nu poate fi atacată cu
apel în termen de 5 zile de la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor, în ipoteza în
care asigurarea dovezilor s-a făcut pe cale incidentală;
indiferent dacă asigurarea s-a făcut pe cale principală sau incidentală, încheierea
de admitere este executorie şi nu este supusă niciunei căi de atac, în vreme ce
încheierea de respingere poate fi atacată separat numai cu apel în termen de 5 zile de la
pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a dat
fară citarea lor.
Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt:
se realizează de judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află starea de
fapt care se doreşte a fi constatată;
implică şi faptul că partea interesată poate să ceară instanţei să încuviinţeze efec-
tuarea constatării, în cazul în care efectuarea constatării de fapt necesită concursul
părţii adverse sau al unei alte persoane, atunci când constatarea nu poate fi făcută decât
cu acordul acesteia;
se realizează printr-o încheiere.
Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt:
se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, la cererea părţii interesate,
numai cu autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti;
implică şi faptul că instanţa de judecată va desemna, prin tragere la sorţi, de
urgenţă, un executor judecătoresc în acest sens, la cererea părţii interesate;
presupune şi faptul că executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal, cu
prilejul constatării unei stări de fapt, care va fi comunicat, în copie, celui împotriva
căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, proces-verbal care va avea puterea
doveditoare a înscrisului autentic.
în materia probei prin înscrisuri:
duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice înlocuiesc
originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca şi acesta, dacă au fost eliberate în
condiţiile prevăzute de lege;
dacă actul recognitiv prezintă deosebiri faţă de cel primordial, se va da crezare
celui dintâi înscris;
copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
în cazul probei prin înscrisuri:
înscrisul de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva succe-
sorilor în drepturi ai debitorului dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului
original, că recunoaşterea este eronată;
procesele-verbale întocmite de agenţii procedurali însărcinaţi cu înmânarea actelor
de procedură nu sunt considerate ca fiind înscrisuri autentice;
formalitatea „bun şi aprobat” se aplică numai obligaţiilor principale, iar nu şi
obligaţiilor accesorii.
în general, în materia probei prin înscrisuri:
actul care constată un act juridic nou, modificator al actului iniţial, este un act
recognitiv, dacă intenţia părţilor din înscrisul nou este de a aduce modificări raportului
juridic iniţial;
respectarea tuturor condiţiilor, deşi trebuie să rezulte chiar din formula de auten-
tificare încorporată actului, poate fi dovedită şi cu elemente sau probe exterioare, spre
exemplu proba testimonială;
semnătura funcţionarului public conferă autenticitate înscrisului, în condiţiile legii.
în materia înscrisului autentic:
va intra în sfera autenticităţii şi orice alt element care nu face obiectul verificării
ex propiis sensibus de agentul instrumentator;
menţiunile din înscrisul autentic care nu sunt în legătură directă cu raportul juridic
dintre părţi reprezintă faţă de terţi simple fapte juridice, care pot fi dovedite sau com-
bătute de aceştia împotriva părţilor prin orice mijloace de probă;
în situaţia în care forma autentică nu era cerută ad validitatem, înscrisul face
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi.
în cazul probei prin înscrisuri:
în situaţia în care forma autentică nu era cerută ad validitatem, înscrisul face

deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată;
semnătura se poate efectua şi prin „punere de deget”;
menţiunea „bun şi aprobat” de la sfârşitul actului este necesară şi în cazul con-
tractelor care produc obligaţii reciproce între părţi, care au ca obiect o sumă de bani.
Formalitatea multiplului exemplar:
este necesară şi în cazul în care un înscris este nul ca înscris autentic, dar este
valabil ca înscris sub semnătură privată;
este o condiţie specială pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată care
constată contracte sinalagmatice;
este necesară şi în cazul în care contractul sinalagmatic este constatat printr-o
hotărâre judecătorească.
în materia formalităţii multiplului exemplar:
dacă diferenţele se referă la întinderea obligaţiei uneia dintre părţi, înscrisul va fi
considerat ca valabil pentru obligaţia cea mai mică;
aplicabilitatea acestei formalităţii este necesară şi în cazul în care contractul
sinalagmatic este constatat printr-o hotărâre judecătorească;
această formalitate se va aplica contractelor bilaterale, asemenea formalităţii „bun
şi aprobat” a cărei aplicare este obligatorie în cazul contractelor sinalagmatice care au
ca obiect o câtime determinată de lucruri determinată generic.
Formalitatea multiplului exemplar:
nu este necesară în ipoteza în care s-a redactat un simplu exemplar original, pe
care părţile, de comun acord, l-au depus spre păstrare la un terţ ales de ele;
nu este necesară în raporturile dintre profesionişti;
în cazul în care a fost nerespectată atrage nevalabilitatea înscrisului sub semnătură
privată ad validitatem.
în materia înscrisurilor sub semnătură privată:
nerespectarea formalităţii multiplului exemplar atrage sancţiunea nulităţii relative
a înscrisului a instrumentum probationis;
formalitatea „bun şi aprobat” este aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, spre
deosebire de formalitatea multiplului exemplar;
nevalabilitatea înscrisului ca instrument probator nu afectează valabilitatea
contractului, acesta putând fi dovedit prin orice alte mijloace de probă, inclusiv martori
şi prezumţii.
Forţa probantă şi valabilitatea înscrisului sub semnătură privată se referă şi

Ia faptul că:
contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută la primul termen după depunerea
înscrisului, sub sancţiunea decăderii;
data înscrisului sub semnătură privată reprezintă o formalitate necesară pentru
valabilitatea înscrisului;
ziua în care a survenit neputinţa fizică dea scrie a celui care l-a întocmit, reprezintă
momentul la care data înscrisului sub semnătură privată devine certă.
în materia probei prin declaraţiile martorilor:

proba cu martori este admisibilă şi pentru a se dovedi decesul;
proba testimonială poate să reprezinte şi declaraţia verbală făcută de o persoană
juridică;
această probă este admisibilă pentru dovedirea unor acte juridice cu o valoare de
250 lei.
începutul de dovadă scrisă, presupune îndeplinirea cumulativă a unor

condiţii, printre altele, şi să existe o scriere, în sensul de orice fel de înscris:
doar dacă este şi semnat;
numai dacă este datat;
începutul de dovadă scrisă, presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor

condiţii, printre altele, şi:
scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană faţă de care
partea nu este un succesor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă persoană,
dar să fie semnat de parte;
scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins, aceasta fiind o chestiune de
fapt care trebuie în mod necesar coroborată cu depoziţiile martorilor;
Proba cu martori:
este admisibilă, chiar dacă se doreşte dovedirea unui act juridic cu o valoare mai
mare de 250 lei, atunci când a existat o imposibilitate morală de preconstituire a
înscrisului datorită deferenţei creditorului faţă de superiorul său debitor;
este admisibilă atunci când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz
fortuit sau de forţă majoră;
nu este admisibilă atunci când se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
în materia administrării probei cu martori:
fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este
înscris în listă sau care nu este identificat în mod lămurit;
înlocuirea martorilor se va putea încuviinţa pentru motive bine întemeiate;
în măsura în care se dispune înlocuirea martorilor, partea interesată va trebui să
depună în termen de 10 zile de la încuviinţare, sub sancţiunea decăderii lista cu noii
martori propuşi.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:

ca regulă generală, rudele şi afinii până la gradul al patrulea inclusiv;
descendenţii, în procesul de divorţ;
părinţii reclamantului în procesul de divorţ.
în cazul persoanelor care pot fi ascultate ca martori:

interzişii judecătoreşti nu pot fi ascultaţi în niciun caz ca martori;
ca regulă generală, slujitorii cultelor, pot depune mărturie, dacă au fost dezlegaţi
de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi în păstrarea lui;
funcţionarii publici, pot fi ascultaţi ca martori asupra împrejurărilor secrete de care
au avut cunoştinţă în această calitate, numai după încetarea funcţiei lor.
în cazul persoanelor care pot fi ascultate ca martori:

prin excepţie, cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pot fi ascultaţi ca
martori;
de principiu, concubinul nu poate fi ascultat ca martor;
nu pot fi ascultati ca martori cei care prin răspunsurile lor şi-ar expune rudele până
la gradul al patrulea inclusiv la o pedeapsă penală.
în materia persoanelor care pot fi ascultate ca martori:

nu poate fi ascultat ca martor un minor în vârstă de 6 ani;
poate fi ascultat ca martor cel lipsit de discernământ la momentul audierii, dar fară
să fi fost pus sub interdicţie;
este scutit de a fi martor cel care prin răspunsul său ar expune fostul concubin la
dispreţul public.
în materia probei prin raportul de expertiză:

raportul de expertiză poate fi făcut şi oral;
din punct de vedere juridic, expertiza este mijlocul de probă;
de principiu, expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unor probleme de drept.
în cazul probei prin raportul de expertiză:

instanţa va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că aceasta este
pertinentă;
instanţa poate numi doi experţi prin încheiere;
expertiza nu este facultativă în materia punerii sub interdicţie.
în materia administrării expertizei, precum şi cu privire la forţa probantă a
raportului de expertiză:
instanţa va numi expertul, prin tragere la sorţi, chiar dacă părţile cad de acord cu
privire la persoana care urmează a fi însărcinată să efectueze expertiza;
când s-au administrat, în aceeaşi pricină, două expertize ale căror concluzii sunt
contradictorii, instanţa poate să combine cele două rapoarte pentru a ajunge la un
compromis între ele;
cererea de recuzare se judecă cu citarea părţilor şi a expertului.
în materia mijloacelor materiale de probă:
într-un litigiu care poartă asupra calităţii lucrului vândut, nu poate constitui o
probă materială chiar lucrul vândut;
restituirea mijloacelor materiale de probă se dispune printr-o încheiere executorie;
fotografiile pot constitui un mijloc material de probă într-un litigiu având ca
obiect o plângere contravenţională, pentru a dovedi locul situării unui autovehicul la
un moment dat.
în materia judecării cererii de restituire a mijloacelor materiale de probă:
părţile vor fi citate în mod obligatoriu;
părţile nu se citează;
părţile vor fi citate dacă instanţa consideră necesar.
Cercetarea la faţa locului:
nu este un mijloc de probă;
implică şi faptul că nu cercetarea făcută de instanţă în afara sediului ei va constitui
dovada;
se finalizează printr-o încheiere în care se va consemna şi descrierea operaţiilor
efectuate la faţa locului.
Mărturisirea:
reprezintă un mijloc de probă;
se poate realiza prin depoziţia martorului;
extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu
este admisă.
Mărturisirea judiciară:
spontană, se produce atunci când este obţinută prin intermediul interogatoriului;
nu se poate realiza prin mandatar cu procură specială;
calificată, se produce atunci când conţine o recunoaştere a faptului pretins de
partea adversă însă cu adăugarea unui alt fapt, în legătură cu cel recunoscut şi ulterior
acestuia, care tinde să diminueze sau să anihileze efectele juridice ale faptului
mărturisit.
Mărturisirea judiciară:
poate fi făcută şi în faţa instanţei necompetente;
nu se poate face în procedura asigurării dovezilor;
se poate realiza şi de către reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de
exerciţiu.
Interogatoriul:
poate fi dispus din oficiu de instanţă cu privire la un martor;
nu poate fi luat incapabililor, nici prin reprezentaţii lor legali;
poate avea ca efect, atunci când partea chemată la interogatoriu, deşi se prezintă,
refuză, fară motive temeinice să răspundă, să se considere un început de dovadă scrisă
în folosul părţii care a propus interogatoriul.
în materia indivizibilităţii mărturisirii:
problema posibilităţii de a scinda o mărturisire judiciară nu se pune în cazul
mărturisirii simple;
mărturisirea complexă nu poate fi scindată;
în cazul mărturisirii calificate nu se poate pune problema scindării.
Prezumţiile:
nu sunt probe indirecte;
reprezintă consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt necu-
noscut spre a stabili un fapt cunoscut;
legale sunt limitate, spre deosebire de prezumţiile judiciare.
Prezumţiile:
simple, nu sunt limitate;
legale, reprezintă consecinţele logice pe care judecătorul le poate trage de la un
fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut;
judiciare sunt admisibile, numai dacă, printre altele, este admisibilă şi proba prin
declaraţiile martorilor în situaţia respectivă.
CAPITOLUL III
ETAPA DEZBATERILOR ÎN FOND. SUSPENDAREA Şl
PERIMAREA JUDECĂŢII. ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIŢIE
ALE PĂRŢILOR
In materia etapei dezbaterilor în fond:

se regăseşte întotdeauna în cazul procesului civil;
etapa dezbaterilor în fond este marcată de declaraţia privind închiderea cercetării
procesului făcută de judecător în momentul în care apreciază că este lămurit;
închiderea cercetării procesului are loc, printre altele şi ascultarea prealabilă a
părţilor.
în etapa dezbaterilor în fond:

atunci când s-a dispus ca dezbaterea fondului să aibă loc în altă zi decât cea în care
s-a declarat încheiată cercetarea procesului, pentru dezbaterea în fond, judecătorul
poate pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la
dosar cu cel puţin 3 zile înainte de termenul stabilit, fară a aduce atingere dreptului
acestora de a formula concluzii orale;
prin excepţie, înainte de a trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu
sau la solicitarea părţilor, va pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi
apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care,
potrivit legii pot fi invocate în orice stare a procesului;
reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, inclusiv în ipoteza în
care a pornit acţiunea.
în cazul etapei dezbaterilor în fond:

în cazul în care s-a fixat termen în continuare, părţile care nu aveau termen în
cunoştinţă nu vor mai fi citate, chiar dacă nu au fost prezente la deschiderea
dezbaterilor asupra fondului;
după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul
cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă;
Suspendarea voluntară a judecăţii:
nu poate să intervină datorită manifestării de voinţă tacite a părţilor;
la cererea părţilor, în ipoteza în care în cauză au fost formulate şi cereri inci-
dentale, dacă există acordul doar al reclamantului şi al pârâtului din cererea principală,
instanţa va putea dispune disjungerea acestei cereri, în măsura în care este posibil, şi
continuarea judecăţii pentru cererile incidentale;
implică şi faptul că părţile trebuie să-şi motiveze cererea de suspendare a judecăţii.
în materia suspendării judecăţii:
instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra oportunităţii cererii de suspendare
voluntară;
dacă părţile nu solicită suspendarea judecăţi, instanţa poate dispune suspendarea
din oficiu în cazul în care este necesară suplimentarea probelor cu audierea unui martor
ale cărui nume şi domiciliu nu sunt cunoscute;
suspendarea judecăţii în cazul lipsei părţilor se poate dispune, deşi pârâtul prezent
în sala de şedinţă nu a răspuns la strigarea pricinii.
în general în materia suspendării judecăţii:
în cazul în care cererea de chemare în judecată nu este legal timbrată, iar părţile,
deşi legal citate, nu se prezintă şi nici nu au cerut judecarea în lipsă, se va dispune cu
prioritate anularea judecăţii, faţă de suspendare;
împrejurările care atrag suspendarea de drept vor împiedica pronunţarea hotărârii,
dacă ele survin după închiderea dezbaterilor;
suspendarea de drept nu intervine, ca regulă generală, atunci când s-a început
urmărirea penală pentru o infracţiunea care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotă-
rârii ce urmează să se dea.
Suspendarea de drept a judecăţii:
nu are loc atunci când persoana juridică - parte în procesul civil, este dizolvată,
urmând ca în acest caz să se dispună nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată
pentru lipsa capacităţii de folosinţă;
se poate dispune dacă decesul mandatarului uneia dintre părţi, a survenit cu 15 zile
înainte de ziua înfăţişării;
nu intervine atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa
ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Suspendarea facultativă a judecăţii:
nu intervine când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
fost sesizată de o altă instanţă cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare;
intervine în cazul în care s-a formulat de către instanţă o cerere de pronunţare a
unei hotărâri preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit preve-
derilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană;
poate să intervină în cazul în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este sesizată în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
cu privire la cauzele similare, aflate pe rolul altor instanţe decât cea care a făcut
sesizarea.

nu intervine în cazul litispendenţei, atunci când unul dintre procese se judecă în
recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond;
se dispune atunci când după o amânare a cauzei prin învoiala părţilor, acestea nu
stăruiesc în continuarea judecăţii;
intervine până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
poate fi dispusă în cazul litispendenţei internaţionale, atunci când instanţa română
este sesizată ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având ca obiect aceeaşi cauză, dacă
este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere în România, chiar
dacă nu este susceptibilă şi de executare în România;
poate să intervină în cazul strămutării, de către completul de judecată învestit cu
soluţionarea cererii de strămutare, chiar dacă nu există o solicitare expresă în acest sens
de partea interesată;
poate să fie dispusă în cazul conflictului de competenţă.

intervine în cazul deschiderii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive, chiar dacă debitorul nu trebuie reprezentat;
intervine în cazul unei petiţii de ereditate intentate de un copil din afara căsătoriei,
caz în care judecata va fi suspendată până la soluţionarea procesului privind stabilirea
filiaţiei;
poate să fie dispusă în ipoteza în care Curtea Constituţională a României a fost
sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe.

nu intervine în cazul decesului uneia dintre părţi până la introducerea în cauză a
moştenitorilor;
poate să intervină în cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-
au constituit parte civilă în procesul penal, introducând la instanţa civilă acţiune pentru
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, urmând ca judecata în faţa instanţei
civile să se poată suspenda după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la
rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale;
se poate dispune în ipoteza judecării procesului de partaj a unui imobil până la
soluţionarea cererii de revendicare a imobilului respectiv, în cazul în care această
cerere din urmă a fost introdusă de un terţ împotriva reclamantului şi pârâtului din
procesul de partaj.

se poate dispune în ipoteza în care s-a început urmărirea penală pentru o infrac-
ţiunea care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, în
cazul în care prin ordonanţa procurorului, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem;
nu se poate dispune în cazul în care după o amânare a cauzei prin învoiala părţilor,
acestea nu stăruiesc în continuarea judecăţii;
nu se poate dispune în cazul cererii de evacuarea a pârâţilor din apartamentul pe
care aceştia îl deţin în calitate de chiriaşi până la soluţionarea litigiului în care
reclamanta revendică acel apartament de la cel cu care pârâţii din cererea de evacuare
au încheiat contractul de închiriere.
Revenirea asupra măsurii suspendării atunci când s-a început urmărirea
penală pentru o infracţiunea care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
hotărârii ce urmează să se dea:
se poate dispune în situaţia în care suspendarea durează deja de 6 luni;
se va dispune în mod obligatoriu în ipoteza în care suspendarea durează mai mult
de 1 an;
în materia consecinţelor asupra hotărârii în cazul neluării măsurii suspen-

dării facultative:
în ipoteza în care instanţa nu dispune suspendarea judecăţii, deşi exista o
împrejurare care ar fi putut determina această măsură, încheierea prin care s-a admis
strămutarea va desfiinţa toate actele instanţei de la care s-a strămutat procesul şi care
între timp a procedat la judecarea pricinii;
în situaţia în care instanţa nu dispune suspendarea judecăţii, deşi exista o împre-
jurare care ar fi putut determina această măsură, încheierea prin care s-a admis strămu-
tarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează
a fi păstrate;
în cazul procedurii suspendării:

asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin sentinţă sau
decizie;
hotărârea judecătorească prin care s-a admis cererea de repunere pe rol este supusă
recursului pe cale separată în termen de 5 zile de la pronunţare sau comunicare în
funcţie de cum părţile au fost prezente sau nu;
în cazul în care suspendarea a fost dispusă de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă.
în materia procedurii suspendării:

încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii, poate fi atacată cu recurs în
mod separat la instanţa care a pronunţat suspendarea, urmând ca această cale de atac să
fie judecată de un alt complet de judecată al aceeaşi instanţe;
recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata este
admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o
cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă;
împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata recursul se poate declara
cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului.
în materia procedurii şi efectelor suspendării:

recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a
cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de
instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este
definitivă sau nu;
prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea
cauzei, procesul rămânând în nelucrare;
orice act de procedură efectuat în timpul judecăţii, cu excepţia cererii de redes-
chidere a judecăţii este lovit de nulitate absolută.
Redeschiderea judecăţii:
implică reluarea judecăţii, care se poate produce prin cererea de repunere pe rol a
cauzei, în cazul suspendării voluntare;
în cazul suspendării voluntare, poate avea loc prin cererea de repunere pe rol,
pentru care partea interesată nu datorează taxă judiciară de timbru;
poate avea loc şi prin repunerea din oficiu a cauzei pe rol.
Redeschiderea judecăţii:
nu trebuie formulată în mod necesar înăuntrul termenului de perimare, în cazul
suspendării voluntare
poate avea loc, în cazul în care suspendarea voluntară a judecăţii s-a dispus la
solicitarea părţilor în vederea desfăşurării procesului de mediere, numai dacă cererea
de repunere pe rol este însoţită,de plata a jumătăţii taxei judiciare de timbru pentru
cererea a cărei judecată s-a suspendat;
Reluarea judecăţii în cazul suspendării de drept:
în cazul în care a încetat cauza care a atras suspendarea de drept a judecăţii, este
supusă taxei judiciare de timbru într-un cuantum de jumătate din taxa judiciară de
timbru pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat;
ca regulă generală, poate fi dispusă de instanţă din oficiu, în ipoteza în care
suspendarea cauzei s-a dispus pentru motivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau
în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
se dispune după pronunţarea hotărârii prin care s-a rezolvat conflictul de compe-
tenţă, hotărârea de reluarea a judecăţii neavând în acest caz caracter nedefinitiv.
în cazul repunerii judecăţii în cazul suspendării facultative:
cererea formulată în acest sens de către partea interesată, nu este scutită de taxa
judiciară de timbru, dacă suspendarea facultativă a fost dispusă în acest caz pentru
motivul începerii urmăririi penale pentru o infracţiune care ar fi avut o înrâurire hotă-
râtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea;
pentru soluţionarea cererii pentru reluarea judecăţii, instanţa va fixa termen, fară a
cita părţile, asemenea ipotezei în care instanţa ar fi revenit asupra măsurii suspendării
facultative;
încheierea prin care s-a admis cererea de repunere pe rol este supusă recursului pe
cale separată, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii.
Perimarea:
reprezintă o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelun-
gată în judecată;
implică un termen de 6 luni care nu curge împotriva incapabililor;
este aplicabilă şi în cazul contestaţiei privind tergiversarea procesului.
Perimarea:
este aplicabilă şi în ipoteza cererii de asigurare de probe;
nu este aplicabilă în situaţia în care acţiunea civilă a fost pornită de procuror;
este aplicabilă şi în ipoteza în care judecata are loc înaintea unui tribunal arbitrai.
Termenul de perimare:
în materie civilă lato sensu, este de 6 luni;
este suspendat, timp de două luni, de la data când s-au petrecut faptele care atrag
suspendarea de drept a judecăţii, dar numai dacă aceste fapte s-au petrecut în ultimele 3
luni ale termenului de perimare;
poate fi întrerupt, ca efect al unui act întrerupător de perimare realizat de către
chematul în garanţie.
Termenul de perimare:
nu se întrerupe prin cererea de perimare;
se întrerupe printr-un act extrajudiciar, spre exemplu o notificare;
este întrerupt la momentul la care s-a introdus actul de procedură întrerupător de
perimare, chiar dacă nu s-a respectat condiţia de valabilitate cu privire la achitarea
taxei judiciare de timbru.
în materia perimării:
termenul de perimare se întrerupe odată cu declanşarea procedurii medierii;
acţiunea civilă disjunsă din procesul penal se poate perima dacă a rămas în
nelucrare mai mult de 6 luni;
perimarea cererii de chemare în judecată nu se poate invoca în apel pentru prima
oară.
ca regulă generală, perimarea cererii de chemare în judecată are ca efect şi faptul
că prescripţia extinctivă nu se mai întrerupe;
recursul împotriva hotărârii prin care se constată perimată acţiunea unei secţii a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă în completul de 3 judecători;
când s-a perimat cererea de recurs exercitarea unui nou recurs nu mai este
posibilă.
Perimarea instanţei:
devine incidenţă atunci când o cerere adresată instanţei, indiferent de natura sau
obiectul acesteia, a rămas în nelucrare timp de 6 ani;
intervine indiferent dacă rămânerea în nelucrare se datorează sau nu culpei părţii;
se poate constata şi din oficiu, iar nu exclusiv la cererea părţii interesate.
ca regulă generală, perimarea care nu poate fi cerută faţă de un reclamant poate fi
cerută faţă de ceilalţi;
în cazul în care judecata se stinge în apel ca efect al perimării, nu se mai poate
exercita un nou apel împotriva aceleiaşi hotărâri;
Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor:
reprezintă o formă de manifestare a disponibilităţii părţilor cu privire la procesul
civil;
pot fi realizate în cazul celor care au capacitate de exerciţiu restrânsă chiar şi fară
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
pot fi realizate şi de avocat numai dacă acesta are procură specială autentică,
nefiind suficient să se menţioneze în contractul de asistenţă juridică faptul că avocatul
are acest drept.
Renunţarea la judecată:
reprezintă o formă a desistării, spre deosebire de achiesarea pârâtului la pretenţiile
reclamantului;
poate fi şi tacită;
se poate face şi fară a fi necesar consimţământul pârâtului, atunci când se reali-
zează după momentul comunicării cererii de chemare în judecată până la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Renunţarea la dreptul subiectiv pretins:
reprezintă o formă indirectă a achiesării;
se poate face şi verbal, spre deosebire de renunţarea la judecată;
se poate face oricând în cursul judecăţii, fie în faţa primei instanţe, fie în căile de
atac, inclusiv în căile extraordinare, acordul pârâtului nemaifiind necesar în acest caz,
spre deosebire de unele ipoteze în cazul renunţării la judecată.
poate fi făcută de reclamant faţă de unul dintre cei doi pârâţi, cel dintâi neputând
să-şi modifice cererea de chemare în judecată în acest caz;
se poate face după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate chiar
dacă pârâtul îşi exprimă tacit acordul în acest sens şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii
prevăzute de lege;
în cazul procesului de divorţ, poate să realizeze numai dacă există acordul
pârâtului.
Renunţarea la dreptul subiectiv pretins:
poate fi atacată cu recurs în toate cazurile, inclusiv atunci când se renunţă la drept
în faţa instanţei de recurscu excepţia cazului cand renunţarea la judecată se constată de
către o secţie a ICCJ;
atunci când are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, poate fi
atacată cu recurs (hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea la drept) la completul de
3 judecători;
de care s-a luat act printr-o hotărâre, se poate ataca cu recurs în termen de 5 zile de
la comunicarea hotărârii prin care s-a luat act de renunţare.
în materia renunţării la judecată:
atunci când aceasta intervine în apel este va fi întotdeauna condiţionată şi de
acordul celeilalte părţi;
în cazul renunţării la judecarea căilor de atac, nu este necesar niciodată acordul
părţii adverse;
hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată este supusă recursului, în
termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a luat act de renunţare.
atunci când se realizează printr-o sentinţă va avea ca efect închiderea dosarului;
are ca efect închiderea dosarului şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau,
după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză, atunci când renunţarea la judecată se face
în apel sau în căile extraordinare de atac;
implică pronunţarea unei hotărâri prin care se constată renunţarea la judecată,
hotărâre care poate fi atacată cu recurs, ce va fi judecat de un alt complet al instanţei
care a luat act de renunţare.
în materia renunţării la judecată:

hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată de către o instanţă de recurs
este definitivă, asemenea hotărârii prin care se ia act de renunţarea la dreptul subiectiv
pretins în recurs;
când renunţarea are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea nu este nedefinitivă;
reclamantul va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată, fară a i se
putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea
la judecată.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului:

se poate face şi printr-un înscris sub semnătură privată, spre deosebire de renun-
ţarea la dreptul subiectiv;
are ca efect pronunţarea unei hotărâri, numai la cererea reclamantului, iar nu din
oficiu;
dacă are loc înaintea instanţei de apel, va avea ca efect anularea hotărârii primei
instanţe în măsura recunoaşterii, dispunându-se în mod corespunzător admiterea cererii
reclamantului apelant.
Achiesarea la hotărârea pronunţată:

reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a
exercitat-o deja împotriva tuturor sau anumitor soluţii din respectiva hotărâre;
nu poate fi şi tacită;
este pură şi simplă, atunci când nu presupune acordul părţii adverse pentru a
produce efecte juridice.

Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului:
este constatată printr-o hotărâre care nu este executorie de drept;
se constată printr-o hotărâre care nu poate fi atacată numai cu recurs;
dacă intervine la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa
primei instanţe şi dacă nu fusese pus în întârziere anterior pornirii procesului, nu va fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată.
în materia tranzacţiei judiciare:
în situaţia în care cel reprezentat este minor, încheierea tranzacţiei nu poate avea
loc prin tutore decât cu avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă;
trebuie respectată forma scrisă, nefiind necesară forma solemnă;
hotărârea de expedient are autoritate de lucru judecat.
Hotărârea de expedient:
se poate ataca numai cu recurs, asemenea hotărârii prin care se constată achiesării
pârâtului la pretenţiile reclamantului;
poate fi atacată, ca regulă generală cu o revizuire;
este executorie.
Achiesarea la hotărârea pronunţată:
nu este tacită atunci când executarea are loc sub ameninţarea penalităţilor;
condiţionată poate fi şi tacită;
este tacită şi atunci când partea nu se opune la executarea silită a hotărârii.
CAPITOLUL IV
ETAPA DELIBERĂRII Şl PRONUNŢĂRII HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREŞTI. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Deliberarea:
nu se aplică în mod corespunzător şi încheierilor;
poate avea loc în şedinţă;
nu se poate face în şedinţă publică în cazul dezbaterilor în fond.
Deliberarea:
prin excepţie, poate avea caracter public, atunci când se realizează pe parcursul
desfăşurării cercetării procesului;
se poate realiza şi cu participarea magistratului-asistent la înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
implică şi regula conform căreia, la deliberare iau parte numai membrii com-
pletului în faţa cărora au avut loc dezbaterile.
în cazul completului de divergenţă:
în vederea judecării divergenţei, procesul se repune pe rol, părţile nemaifiind
citate, întrucât au termen în cunoştinţă;
dacă după judecarea divergenţei rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale
căror păreri se apropie mai mult sunt datori să le unească într-o singură opinie;
divergenţa poate să apară şi în situaţia în care judecata se face de un singur
judecător.
Minuta:
nu se semnează şi de magistratul-asistent;
nu trebuie semnată de judecătorul sau judecătorii care au participat la deliberare
numai pe ultima pagină;
se semnează şi de grefier.
Minuta:
trebuie semnată pe fiecare pagină de asistenţii judiciari atunci când legea prevede
că aceştia participă la deliberare;
în cazul în care nu a fost semnată pe una dintre pagini, nulitatea se va putea
acoperi prin semnarea ulterioară;
după semnare, se va consemna într-un registru special, ţinut la grefa instanţei, care
nu poate fi ţinut şi în format electronic.
Minuta:
va alcătui dispozitivul hotărârii;
nu poate fi redactată şi prin utilizarea tehnicii de calcul;
nu trebuie să facă referire despre pronunţarea hotărârii în şedinţă publică.
Minuta:
trebuie să cuprindă soluţia asupra tuturor cererilor formulate în cauză;
trebuie să reia soluţiile pronunţate pe parcursul soluţionării cauzei prin încheieri
interlocutorii;
care a fost redactată pe mai multe pagini şi care nu sunt semnate în integralitate, va
fi lovită de nulitate parţială, în raport de paginile nesemnate.
în materia deliberării:
la judecata în complet de divergenţă, părţile vor pune din nou concluzii asupra
întregului dosar civil, iar nu numai asupra chestiunilor aflate în divergenţă;
când hotărârea a fost adoptată cu majoritate, nesemnarea opiniei minoritare nu
poate pune în discuţie legalitatea hotărârii;
minuta va fi scrisă de grefier şi semnată de judecător.
Minuta:
va cuprinde şi soluţia de respingere a unor excepţii;
nu va cuprinde menţiuni şi cu privire la împrejurarea că punerea ei la dispoziţie s-a
realizat prin grefa instanţei, spre deosebire de dispozitiv;
va putea cuprinde inclusiv soluţiile judecătorilor care au revenit asupra părerii lor
care a provocat divergenţa.
în materia pronunţării hotărârii:
pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică prin citirea minutei, indicându-se şi
calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii;
instanţa se dezînvesteşte de judecata procesului odată cu momentul deliberării;
data la care are loc pronunţarea minutei, potrivit legii, este data hotărârii.
Hotărârea judecătorească:
nu este actul final al judecăţii;
nedefinitivă nu poate fi atacată nici cu apel şi nici cu recurs;
poate purta denumirea de sentinţă atunci când se pronunţă asupra contestaţiei în
anulare.
în materia formei şi conţinutului hotărârii judecătoreşti:
practicaua reprezintă considerentele hotărârii;
neconcordanţa dintre dispozitiv şi considerente nu echivalează cu o nemotivare a
soluţiei de natură să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii;
în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată, menţiunile privind, printre
altele, obiectul procesului şi probele care au fost administrate, se vor trece în încheierea
de dezbateri, care va face coîp comun cu hotărârea, aceasta din urmă urmând a începe
cu practicaua.
în materia redactării hotărârii judecătoreşti:
practicaua se întocmeşte de preşedintele completului de judecată;
opinia concurentă a judecătorului nu mai trebuie să se regăsească în minută;
termenul de 30 de zile în care trebuie redactată hotărârea judecătorească nu este
relativ.
Hotărârea judecătorească:
trebuie redactată în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare au
fost implicate în procesul civil;
nu se semnează şi de grefierul de şedinţă;
nesemnată de către unul dintre judecători constituie o neregularitate procedurală
ce poate fi remediată prin semnarea ulterioară.
în materia hotărârii judecătoreşti:

pentru motive temeinic justificate termenul de 30 de zile în care trebuie redactată
hotărârea de la momentul pronunţării, poate fi prelungit o singură dată cu încă 30 de
zile;
partea nu poate opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara apel;
îndreptarea hotărârii judecătoreşti poate avea loc oricând.
Termenul de graţie:
poate fi acordat şi din oficiu;
nu poate fi acordat şi de instanţa de recurs;
poate fi acordat pentru executarea oricărei obligaţii, indiferent de izvorul sau
obiectul ei, dacă legea nu interzice în mod expres.
Cheltuielile de judecată:
îşi regăsesc fundamentul în culpa (vinovăţia) procesuală a părţii care a pierdut în
procesul civil;
se probează prin depunerea dovezii cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor
asupra fondului cauzei;
în cazul onorariului de avocat, se dovedesc prin depunerea chitanţei de plată a
onorariului avocaţial.
în materia cheltuielilor de judecată:

pârâtul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată atunci când este
vorba despre un litigiu în care recunoaşterea nu este admisă ca mijloc de probă;
nu vor putea fi micşorate cheltuielile de judecată care au ca obiect plata taxei
judiciare de timbru;
vor putea fi diminuate cheltuielile pentru plata sumelor cuvenite martorilor pentru
deplasare, precum şi pentru pierderile cauzate de necesitatea prezenţei în proces.
în materia cererii de acordare a cheltuielilor de judecată:

cererea este supusă taxei judiciare de timbru;
instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată prin considerente;
în cazul în care cererea este formulată pe cale principală, printr-o cerere separată,
competenţa materială şi teritorială pentru judecarea cererii de acordare a cheltuielilor
de judecată pe cale separată nu va fi în competenţa instanţei care a soluţionat litigiul
care a ocazionat cheltuielile respective.
în materia efectelor hotărârii judecătoreşti:
hotărârea care obligă la cheltuieli de judecată poate fi pusă în executare în termen
de 1 an de la data rămânerii ei definitivă, indiferent dacă este vorba de hotărârea prin
care s-a soluţionat litigiul care le-a provocat sau de cea prin care au fost acordate
ulterior pe cale separată;
hotărârea judecătorească, are de la comunicare, autoritate de lucru judecat;
efectul substanţial constă în sancţionarea unei situaţii de fapt, în consecinţele
aplicării normei de drept substanţial la situaţia de fapt din speţă.
Autoritatea de lucru judecat:
implică un efect care este ataşat hotărârii judecătoreşti indiferent de calitatea
soluţiei pronunţate;
nu are ca efect şi prezumţia de validitate şi regularitate a hotărârii judecătoreşti;
implică tripla identitate: de părţi, obiect şi de cauză.
în materia autorităţii de lucru judecat şi având în vedere puterea executorie a
hotărârilor judecătoreşti:
hotărârile pronunţate în cererile în constatare pot fi puse în executare silită;
încheierile pronunţate în materie necontencioasă pot fi puse în executare, deşi nu
au autoritate de lucru judecat;
hotărârile privind despăgubirile pentru accidentele de muncă au putere executorie
de drept.
Executarea provizorie:
de drept poate fi încuviinţată de instanţa judecătorească numai în pricinile privi-
toare la bunuri, ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temei-
nicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului;
judecătorească poate fi aplicabilă în cazul punerii sau ridicării sigiliului;

judecătorească nu se poate încuviinţa în materie de strămutare de hotare.
de drept pentru reparaţii grabnice nu poate fi suspendată;
judecătorească nu se poate încuviinţa atunci când prin hotărâre se dispune intabu-
larea unui drept;
judecătorească se poate încuviinţa şi din oficiu.
judecătorească se va putea cere pentru prima oară în apel;
de drept, nu poate să intervină în cererile privitoare a posesie;
judecătorească nu poate să intervină în materia contenciosului administrativ.
în materia executării provizorii, cererea de:
executare provizorie trebuie făcută exclusiv în scris;
suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători;
suspendare a executării provizorii, se judecă în toate cazurile, cu citarea părţilor.
în materia executării provizorii:
când cererea a fost respinsă de prima instanţă ea poate fi reiterată în apel;
asupra cererii de suspendare provizorie, instanţa se pronunţă prin încheiere care nu
este supusă niciunei căi de atac;
încheierea pronunţată asupra cererii de suspendare poate fi atacată, în mod separat,
numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs, termenul de
exercitare fiind de 10 zile.
de drept, poate fi aplicabilă în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de între-
ţinere sau alocaţie pentru copii;
nu este incompatibilă cu posibilitatea ca până la soluţionarea cererii de suspen-
dare, să se poată încuviinţa provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de
sosirea dosarului, chiar şi fără depunerea unei cauţiuni;
îndreptarea hotărârii judecătoreşti:

nu poate fi folosită de partea care a provocat eroarea;
reprezintă o cale de atac prin care pot fi remediate erori de judecată, oricât de
evidente ar fi acestea;
se va dispune printr-o încheiere care se dă în camera de consiliu.

implică o procedură diferită în cazul greşelilor materiale strecurate într-o
încheiere;
se poate solicita, de lege lata, şi prin calea de atac a apelului sau a recursului;
se finalizează printr-o încheiere care nu se pronunţă în camera de consiliu.
se soluţionează cu citarea părţilor numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca
părţile să dea anumite lămuriri, asemenea cererii de completare a hotărârii judecătoreşti
şi spre deosebire de soluţionarea lămuririi hotărârii şi înlăturării dispoziţiilor contra -
dictorii
se soluţionează printr-o încheiere care se dă în camera de consiliu, asemenea hotă-
rârii prin care se soluţionează lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contra-
dictorii;
implică şi faptul că se vor suporta cheltuielile de judecată generate de această
procedură de stat, atunci când cererea a fost admisă.
Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii:

poate fi folosită şi pentru înlăturarea neconcordanţei dintre considerente şi dis -
pozitiv;
implică şi faptul că în mod alternativ se poate folosi şi contestaţia la titlu, pentru
lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu;
poate avea loc şi din oficiu.
Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii:
poate fi solicitată şi după începerea executării silite;
nu se poate obţine pe calea contestaţiei la executare privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu;
poate fi folosită şi atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii.
Completarea hotărârii judecătoreşti:
nu se poate solicita pentru motivul că instanţa a omis să se pronunţe asupra unei
cereri incidentale;
se poate dispune şi din oficiu, spre deosebire de lămurirea hotărârii şi înlăturarea
dispoziţiilor contradictorii;
se poate introduce, în termen de 15 zile de la pronunţare, în cazul hotărârilor date
în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere.
Completarea hotărârii judecătoreşti:
este admisibilă chiar dacă partea a cerut completarea hotărârii ulterior pe cale
principală sau printr-o revizuire;
nu se aplică şi interpreţilor cu privire la drepturile lor;
se judecă de urgenţă, fară citarea părţilor.
CAPITOLUL V
CĂILE DE ATAC
în materia căilor de atac:

apelul şi recursul reprezintă căi ordinare de atac;
nu se poate exercita concomitent recursul şi contestaţia în anulare;
revizuirea este o cale de atac nedevolutivă.
Revizuirea:
poate fi exercitată concomitent cu recursul;
nu poate fi exercitată concomitent cu o contestaţie în anulare;
nu este o cale de atac nedevolutivă.
în materia căilor de atac:
recursul nu este inadmisibil, atunci când termenul de apel a expirat fără ca acesta
să fi fost exercitat;
caracterul devolutiv sau nedevolutiv al unei căi de atac se raportează la rejude-
carea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective;
recursul nu reprezintă o cale de atac de retractare spre deosebire de contestaţia în
anulare.
în general în materia căilor de atac:
recursul poate fi, prin excepţie, suspensiv de executare silită;
nelegalitatea procedurii de citare pentru termenul la are a avut loc judecata nu
poate fi invocată direct pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată fiind obligată
să valorifice acest motiv prin intermediul apelului;
apelul nu este singura cale de atac ordinară şi devolutivă.
Regulile generale pentru folosirea căilor de atac implică şi faptul că:
hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul şi care nu sunt sau nu
mai sunt susceptibile de apel pot fi atacate pe calea revizuirii;
contestaţia în anulare nu poate fi formulată numai împotriva hotărârilor definitive;
în materia procedurii necontencioase judiciare, apelul poate fi făcut de orice
persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii.
Regulile generale pentru folosirea căilor de atac implică şi faptul că:
părţile pot conveni ca o hotărâre susceptibilă de apel să poată fi atacată direct cu
recurs atunci când această convenţie s-a încheiat după naşterea dreptului la apel;
căile de atac de reformare pot fi exercitate şi exclusiv împotriva considerentelor
hotărârii atunci când acestea sunt greşite;
calea de atac nu poate fi introdusă şi terţii cu privire la care s-au respins ca inad-
misibile cererile de intervenţie în proces în cursul judecăţii finalizate cu hotărârea
atacată, aceştia având deschisă calea introducerii unei cereri de chemare în judecată.
în materia legalităţii căii de atac, precum şi a ordinii exercitării căilor de
atac:
menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă
contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac
prevăzută de lege;
părţile pot conveni ca o hotărâre susceptibilă de apel să poată fi atacată direct cu
recurs atunci când această convenţie s-a încheiat chiar şi după exercitarea termenului
de apel;
indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de
atac constituie o cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu res -
pectarea indicaţiei greşite a instanţei.
în materia unicităţii căii de atac, precum şi a ordinii de exercitare a căilor
extraordinare de atac:
pot fi exercitate concomitent recursul şi revizuirea cu precizarea că va avea prio-
ritate soluţionarea căii de atac de retractare, judecata căii de atac de reformare urmând
a fi suspendată până la soluţionarea celei dintâi;
principiul unicităţii căii de atac nu se aplică în cazul revizuirii;
dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este
supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
Termenul de exercitare de drept comun:
a apelului este de 30 zile şi începe să curgă de la comunicarea hotărârii;
a recursului este de 30 zile şi începe să curgă de la comunicarea hotărârii;
Apelul:
este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare;
provocat, este reprezentat de apelul pe care îl formulează intimatul din apelul
principal împotriva părţii cu interese contrare, respectiv apelantul din apelul principal;
incident, poate fi formulat de intimatul din apelul principal împotriva altui intimat
sau a unei alte persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă aceasta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei
sale juridice din proces.
Printre caracteristicile apelului provocat se numără şi faptul că:
nu poate fi formulat numai de către intimat;
se exercită înainte de împlinirea termenului de apel;
existenţa şi soluţionarea apelului provocat depinde de existenţa şi soarta apelului
principal.
Printre caracteristicile apelului incident se numără şi faptul că:
apelul incident are caracter independent faţă de apelul principal, în sensul că
soarta sa nu depinde de apelul principal;
părţile cu aceleaşi interese nu pot formula apel incident una împotriva celeilalte;
apelul incident se depune odată cu întâmpinarea din apelul principal.
în materia obiectului apelului:
sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii,
instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă;
hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a
arătat că au fost pronunţate în primă instanţă;
dublul grad de jurisdicţie este atât de ordin constituţional cât şi impus de rigorile
dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
hotărârea dată pe baza recunoaşterii pretenţiilor în primă instanţă nu poate fi
atacată cu apel, dar poate fi atacată cu recurs;
hotărârea de expedient poate fi atacată cu apel, dar nu poate fi atacată cu recurs;
hotărârea de declinare a competenţei nu poate fi atacată nici cu apel şi nici cu
recurs.
hotărârea de perimare, nu este supusă apelului şi nici recursului;
hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunţării la însuşi
dreptul pretins poate fi atacată cu apel, iar ulterior cu recurs;
hotărârea prin care se soluţionează conflictul de competenţă este definitivă,
întrucât în acest caz a fost suprimată atât calea apelului cât şi a recursului.
hotărârea de divorţ, în cazul divorţului prin acordul soţilor, este definitivă,
neputând fi atacată nici cu apel şi nici cu recurs;
hotărârea de completare a unei hotărâri judecătoreşti este supusă aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea;
încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată separat cu
recurs.
Sunt supuse numai apelului:
încheierile prin care s-a admis contestaţia privind tergiversarea procesului şi prin
care instanţa ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergi -
versarea judecăţii;
încheierile prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării silite, cu
excepţia celei pronunţate de curtea de apel;
încheierile de admitere a cererii de asigurare a probelor, atunci când cererea de
asigurare a probelor a fost formulată pe cale incidentală.
Sunt supuse, după caz, apelului sau recursului ori nu pot fi atacate:
încheierile de îndreptare, de lămurire a hotărârii şi de înlăturare a dispoziţiilor
contradictorii;
încheierile prin care se soluţionează cererea de suspendare provizorie a executării
silite;
încheierile prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite
în cazul părţii din hotărâre care poate fi atacată cu apel:
apelul poate fi exercitat numai împotriva dispozitivului hotărârii;
se poate exercita apel şi exclusiv împotriva considerentelor din cuprinsul hotărârii
în cazul în care prin considerentele hotărârii s-au dat dezlegări unor probleme de drept
ce nu au legătură cu judecata acelui proces;
în măsura în care apelul ar fi admisibil şi împotriva considerentelor hotărârii,
atunci când instanţa de control judiciar admite calea de atac, aceasta va înlătura acele
considerente atacate de partea interesată, urmând a le înlocui cu propriile considerente,
menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul soluţiei atacate.
în materia subiectelor apelului:
partea care a achiesat la hotărârea primei instanţe nu mai are dreptul de a face apel
principal, atunci când achiesarea a îmbrăcat forma renunţării exprese la dreptul de apel
cu privire la hotărâre;
în cazul coparticipării procesuale, se va aplica principiul independenţei procesuale,
în sensul că apelul unui participant nu profită, dar nici nu vatămă pe acei coparticipanţi
care nu au declarat apel sau faţă de care nu s-a declarat apel;
atunci când reclamantul a formulat cerere de chemare în garanţie, dacă s-a respins
cererea de chemare în judecată şi s-a admis cererea de chemare în garanţie, reclamantul
nu poate declara apel împotriva pârâtului.
Contestaţia în anulare de drept comun:
este admisibilă şi atunci când, printre altele, instanţa a dispus citarea părţilor, deşi
judecata putea să se desfăşoare şi fară citarea lor;
poate fi admisă dacă astfel s-a atacat o hotărâre prin care se rezolvă un conflict de
competenţă, atunci când conflictul a fost rezolvat fără citarea părţilor;
poate fi introdusă şi împotriva unei hotărâri definitive dată în primă instanţă care
nu a fost atacată cu apel.
Ca regulă generală, contestaţia în anulare de drept comun este:
inadmisibilă împotriva hotărârilor definitive prin care s-a pronunţat o soluţie
formală;
admisibilă şi împotriva unor încheieri judecătoreşti;
admisibilă, dacă a fost introdusă împotriva încheierii prin care s-a soluţionat
cererea de recuzare a arbitrului.
Contestaţia în anulare obişnuită este:
admisibilă în cazul în care se atacă hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut
căsătoria, dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit;
inadmisibilă în cazul măsurilor de administrare judiciară;
admisibilă în cazul hotărârii de declinare a competenţei.
în materia contestaţiei în anulare obişnuite:
hotărârea de admitere a cererii de asigurare de probe, indiferent pe ce cale este
formulată nu poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare obişnuite, de altfel această
hotărâre neputând fi atacată cu nicio cale de atac;
încheierea de suspendare a executării silite până la soluţionarea cererii de recuzare
a executorului judecătoresc poate fi atacată cu o contestaţie în anulare de drept comun;
hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria, dacă unul dintre soţi s-a recă-
sătorit, nu poate fi atacată cu o contestaţie în anulare de drept comun, putând fi
revizuită.
Obiectul contestaţiei în anulare poate fi reprezentat şi de:
deciziile instanţelor de apel care nu ar fi susceptibile, potrivit legii, de recurs;
încheierea de numire a supraarbitrului, în caz de neînţelegere între părţi cu privire
la numirea arbitrului unic;
hotărârile pronunţate în cererile de revizuire, în contestaţiile în anulare şi în con-
testaţiile la executare, dacă sunt definitive, potrivit legii.
Contestaţia în anulare specială:
este inadmisibilă împotriva hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă;
nu este admisibilă împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs;
nu este inadmisibilă în cazul hotărârilor instanţelor de apel, care potrivit legii, nu
pot fi atacate cu recurs.

este admisibilă împotriva hotărârii instanţei de recurs pronunţată cu participarea la
judecată a unui judecător incompatibil;
nu este inadmisibilă dacă în recurs nu a participat la judecată grefierul;
este admisibilă împotriva hotărârilor care nu pot fi atacate nici cu apel şi nici cu
recurs.
Pot constitui hotărâri care să constituie obiectul contestaţiei în anulare
speciale:
hotărârea pronunţată în recurs fară participarea procurorului, în ipoteza în care
legea prevedea obligativitatea concluziilor acestuia;
hotărârea cu privire la cererea prin care se solicită înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi
în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului;
hotărârea pronunţată cu participarea la şedinţa de judecată a unui procuror eliberat
din funcţie.
Pot constitui motive pentru contestaţia în anulare specială, pronunţarea
hotărârii:
de către instanţa de recurs cu încălcarea normelor de competenţă absolută;
cu neîndeplinirea unor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în arbitraj;
de recurs ca efect al unei erori materiale.
Constituie motive pe care se poate întemeia contestaţia în anulare specială:
anularea greşită a recursului ca fiind făcut de un mandatar fară calitate, deşi la
dosar se afla procura dată reprezentatului părţii;
inclusiv acele greşeli de fapt involuntare, de apreciere a probelor;
pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât cea recurată.
Contestaţia în anulare este admisibilă atunci când se invocă:
menţiuni greşite făcute de instanţă în conţinutul textului hotărârii judecătoreşti;
nelegalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată asupra legalităţii unei alte hotărâri
decât cea recurată;
greşelile de fapt, involuntare, cu privire la interpretarea unor dispoziţii legale.
Este admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe:
erorile de fapt cu privire la rezolvarea unui incident procedural;
motivul că hotărârea instanţei de recurs a fost pronunţată admiţându-se parţial
recursul ca efect al cercetării vreunului dintre motivele de casare invocare de recurent
în termen;
considerentul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui dintre recursurile
declarate în cauză.
nu este inadmisibilă atunci când se invocă o eroare materială cu privire la greşelile
de apreciere a probelor, chiar dacă această greşeală este esenţială;
nu trebuie să fie admisibilă atunci când a fost introdusă de o terţă persoană în
legătură cu care nu s-au folosit mijloace procedurale prevăzute de lege pentru a fi atras
în proces, chiar dacă ar fi existat interesul să fi participat la judecată;
este inadmisibilă în cazul contestaţiei în anulare speciale şi sub sancţiunea inadmi-
sibilităţii unei contestaţii ulterioare, spre deosebire de contestaţia în anulare de drept
comun, atunci când partea nu a invocat toate motivele pe care se întemeiază contestaţia
sa în anulare.
Se poate considera că există un interes în materia promovării contestaţiei în
anulare, indiferent dacă este specială sau de drept comun, în cazul în care:
pârâtul care nu a fost legal citat la termenul când a avut loc judecata nu are interes
să atace hotărârea prin care s-a respins cererea de chemare în judecată;
se constată neîndeplinirea legală a procedurii de citare, care poate fi invocată
numai de cel faţă de care s-a săvârşit această neregularitate, nu şi de celelalte părţi care
au fost legal citate;
în materia instanţei competente să judece contestaţia în anulare:
dacă partea invocă mai multe motive care ar atrage competenţe diferite, operează
prorogarea competenţei;
dacă a fost sesizată o altă instanţă, aceasta nu îşi va declina competenţa, în acest
caz funcţionând o regulă similară aplicabilă în materia judecării recursului;
Contestaţia în anulare:
indiferent dacă este obişnuită sau specială trebuie exercitată în termen de 15 zile
de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de 1 an de la data la care hotărârea a
rămas definitivă;
se poate judeca şi de judecătorul care a pronunţat hotărârea prin care s-a soluţionat
cauza;
dacă este întemeiată, are ca efect pronunţarea unei singure hotărâri prin care se va
anula hotărârea atacată soluţionându-se totodată şi cauza.
Ca efect al introducerii contestaţiei în anulare:
în cazul rejudecării fondului nu se va aplica principiul non reformatio in peius;
în ipoteza în care s-a formulat şi întâmpinare, se va putea acorda un termen la
cererea contestatorului, pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare;
întâmpinarea este facultativă şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea
primului termen de judecată.
Revizuirea:
este o cale de atac extraordinară, de retractare şi suspensivă de executare, care se
poate exercita împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul;
este admisibilă în cazul în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-
au cerut (minuspetita)\
nu poate fi introdusă de terţele persoane în legătură cu care nu s-au folosit mijloa-
cele procedurale prevăzute de lege pentru a fi atrase în proces, chiar dacă ar fi existat
interesul să fi participat la judecată.
De principiu, revizuirea:
este admisibilă, împotriva hotărârilor primei instanţe, chiar dacă cererea de
chemare în judecată a fost anulată în temeiul unei excepţii procesuale, fără a fi
analizată în fond;
nu este inadmisibilă în cazul hotărârilor date în fond, după sau odată cu admiterea
altei cereri de revizuire;
este admisibilă în cazul hotărârilor date în fond, ca urmare a admiterii unei con-
testaţii în anulare.
Ca regulă generală, revizuirea:
nu este inadmisibilă dacă se introduce împotriva hotărârii de declinare a com-
petenţei;
este admisibilă în cazul regulatorului de competenţă;
nu este admisibilă în cazul hotărârii de expedient.
Revizuirea:
spre deosebire de contestaţia în anulare, nu este admisibilă atunci când se invocă
hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă
autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
întemeiată pe motivul că un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru
exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au
influenţat soluţia pronunţată în cauză, este admisibilă chiar dacă judecătorul sancţionat
disciplinar nu a fost cel care a soluţionat cauza;
nu este admisibilă atunci când prin intermediul acesteia se atacă o hotărâre care nu
evocă fondul cauzei, pentru motivul că un judecător a fost sancţionat disciplinar
definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă chiar dacă aceste împrejurări au
influenţat soluţia pronunţată în cauză.
Revizuirea:
pe temeiul că partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze
instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, nu este
inadmisibilă dacă a fost introdusă împotriva unei hotărâri care nu evocă şi fondul
cauzei;
întemeiată pe faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti,
iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă, este admisibilă
împotriva unei hotărâri judecătoreşti, numai dacă aceasta evocă fondul;
poate fi introdusă şi împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive care nu anali-
zează fondul, atunci când se întemeiază pe motivul că, Curtea Constituţională s-a
pronunţat asupra excepţiei invocate în cauză, declarând neconstituţională prevederea
care a făcut obiectul acelei excepţii.
în materia revizuirii:
va opera prorogarea de competenţă, dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai
multe motive de revizuire, iar competenţa ar reveni unor instanţe deosebite;
termenul este de 6 luni şi curge de la data publicării hotărârii Curţii Europene a
Drepturilor Omului în cazul revizuirii întemeiată pe faptul că, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale
datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă;
termenul este de 3 luni şi curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale
a României în Monitorul Oficial al României, Partea I.
A
In materia revizuirii:
dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul;
atunci când revizuirea hotărârii s-a solicitat pentru sancţionarea disciplinară a
judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, se va da mai întâi o hotărâre
prin care se va desfiinţa hotărârea atacată, iar după rejudecarea procesului, se va
pronunţa o nouă hotărâre;
judecătorul care a pronunţat hotărârea prin care s-a soluţionat cauza nu poate
judeca aceeaşi pricină în revizuire, acesta aflându-se într-o situaţie de incompatibilitate
relativă.
Recursul:
nu este o cale de atac nedevolutivă;
este suspensiv de executare;
reprezintă o cale de atac de reformare.
Hotărârile de primă instanţă date, potrivit legii, fără drept de apel, pot fi
atacate cu recurs, spre exemplu:
hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor;
hotărârea de expedient, care consfinţeşte tranzacţia părţilor;
Recursul este suprimat:
în cazul proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, în cazul hotărârilor
pronunţate în apel care privesc cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi;
în materia hotărârilor pronunţate în apel într-o acţiune posesorie;
cu privire la hotărârea de completare a unei hotărâri judecătoreşti
Termenul de recurs:
are o durată de 15 zile;
nu se calculează pe zile libere;
se întrerupe prin moartea reprezentantului părţii
Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
este o cale de atac;
implică, printre altele, ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei
hotărâri prealabile sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu o problemă de drept
care necesită cu pregnanţă de a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de
mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării
incertitudinii care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii;
poate presupune şi întocmirea în mod facultativ a unui raport

Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
implică şi întocmirea unui raport de către un judecător raportor care nu poate fi
unul dintre membrii completului;
se soluţionează prin pronunţarea unei decizii;
presupune şi faptul că judecătorii se pot abţine de la vot în adoptarea deciziei.
CAPITOUL VI
EXECUTAREA SILITĂ
în general, în materia condiţiilor pentru executarea silită:

executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă;
lipsa caracterului lichid al creanţei constituie o cauză de nulitate a urmăririi silite;
pot fi executaţi silit şi trimişii speciali aflaţi în vizită de curtoazie.
în materia condiţiilor pentru executarea silită:

creanţa este certă atunci când cuantumul ei este determinat prin însuşi titlul exe-
cutoriu;
statul poate fi decăzut din beneficiul termenului de plată;
în cazul în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie alternativă, fără să se arate
termenul de alegere, executorul judecătoresc va notifica debitorul să-şi exercite acest
drept în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub
sancţiunea decăderii.
Executarea silită înainte de împlinirea termenului suspensiv poate fi cerută:

atunci când debitorul nu constituie garanţiile promise;
în ipoteza în care unităţile administrativ-teritoriale sunt decăzute din beneficiul
termenului de plată;
în situaţia în care, datorită unui caz de forţă majoră garanţiile constituite de debitor
creditorului său au fost diminuate.
în materia condiţiilor necesare pentru executarea silită:

creanţa determinabilă cu ajutorul elementelor cuprinse în însuşi titlul executoriu
este lichidă;
creanţa exigibilă este şi atunci când debitorul este decăzut din beneficiul terme-
nului de plată;
interesul, în faza de executare silită, nu poate fi şi moral
în general, în cazul condiţiilor necesare pentru executarea silită:

hotărârile pentru care s-a încuviinţat executarea provizorie judecătorească cu plata
unei cauţiuni nu vor putea fi puse în executare decât după depunerea acestei cauţiuni;
condiţia interesului născut şi actual, reprezintă o cerinţă care este întotdeauna
îndeplinită în faza de executare;

atunci când intervine decesul debitorului după încetarea executării silite, aceasta
se suspendă şi nu va fi reluată împotriva succesorilor care au acceptat moştenirea,
decât după 5 zile de la data când aceştia au fost încunoştinţaţi despre continuarea
executării silite
în materia condiţiilor necesare pentru executarea silită:
lipsa capacităţii de exerciţiu sau capacitatea de exerciţiu restrânsă a debitorului,
constituie un impediment la executare;
pot să intervină în executarea silită şi creditorii care nu sunt în posesia unui titlu
executoriu, dar au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului;
încheierea prin care se respinge cererea de intervenţie poate fi atacată şi de
debitor, numai cu apel, în termen de 15 zile de la comunicare.
Cheltuielile de executare:
pot fi reduse de instanţa de executare, din oficiu;
pot fi suspendate, la cererea debitorului, pe calea contestaţiei la executare, numai
după plata unei cauţiuni;
sunt stabilite de executorul judecătoresc prin încheiere, pe baza dovezilor pre-
zentate de partea interesată.
în materia cheltuielilor de executare:
cheltuielile de executare nu vor rămâne în sarcina debitorului atunci când se
desfiinţează titlul executoriu;
încheierea executorului judecătoresc de stabilire a cheltuielilor de executare
constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc
împotriva debitorului;
încheierea executorului judecătoresc prin care se stabilesc cheltuielile de executare
se dă cu citarea părţilor.
Executorul judecătoresc:
nu poate fi recuzat, asemenea avocatului;
este un organ de executare, spre deosebire de executorul fiscal;
dă o încheiere atunci când refuză deschiderea procedurii de executare, care poate
fi atacată de creditor cu plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării la instanţa
de executare.
In materia îndeplinirii funcţiei executorului judecătoresc:
încălcarea normelor privitoare la competenţa teritorială a executorului judecă-
toresc se sancţionează cu nulitatea actelor de procedură efectuate, nulitate condiţionată
de existenţa unei vătămări;
în cazul urmăririi silite a fructelor prinse în rădăcini, va fi competent executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul debitorului;
în ipoteza executării silite a obligaţiilor de a nu face, nu va fi competent executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se află
domiciliul debitorului.
Instanţa de executare:
este judecătoria;
se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în
termen de 15 zile de la comunicare;
soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite.
Pot fi puse în executare silită:
hotărârile pronunţate în materie necontencioasă judiciară;
şi hotărârile în materie de stare civilă;
hotărârile pronunţate în cererile în constatare.
Pot fi puse în executare silită:

hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
şi hotărârile arbitrare prin care s-a dispus declararea nulităţii unui act fară a se
impune părţilor şi obligaţia de restituire;
hotărârile arbitrare, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare
Constituie titluri executorii:

contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, pentru punerea în executare a căruia
nu este necesară şi încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare
competentă;
fară vreo altă formalitate, procesul-verbal constatator al contravenţiei şi neatacat în
termen;
sub aspectul predării bunului contractul de comodat încheiat printr-un înscris sub
semnătură privată.
în materia titlurilor executorii:

contractele de arendare încheiate printr-un înscris sub semnătură privată fară dată
certă, dar înregistrate la consiliul local, constituie titluri executorii pentru plata arendei
la termenele şi în modalităţile stabilite în contract;
constituie titluri executorii încheierile executorului judecătoresc de stabilire a do-
bânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume ori de actualizare a creanţei constatate
prin titlul executoriu pus în executare;
nu constituie titlu executoriu contractul de mediere cu privire la obligaţia părţilor
de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului, spre deosebire de ipoteza
contractului de asistenţă juridică încheiat cu un avocat.
în materia încuviinţării executării silite:

în cazul în care executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de exe-
cutare, se va dispune astfel prin încheiere nemotivată;
încheierea prin care executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de
executare poate fi atacată de creditor pe calea contestaţiei, în termen de 15 zile de la
data comunicării, la instanţa de executare;
procedura de soluţionare a cererii de execuţare are caracter necontencios.
Cererea de încuviinţare a executării silite:

se soluţionează de către instanţa de executare în camera de consiliu, cu citarea
părţilor;
în cazul în care a fost admisă, produce efecte pe întreg teritoriul ţării;
se va respinge atunci când debitorul este un şef de stat aflat în vizită de curtoazie.
în materia cererii de încuviinţare a executării silite:
instanţa de executare poate face un examen de fond al titlului executoriu, nefiind
limitată numai la a verifica condiţiile de regularitate exterioară ale titlului executoriu;
indiferent de soluţia pronunţată, încheierea prin care instanţa de executare solu-
ţionează cererea de a executare, se va comunica din oficiu, de îndată, executorului
judecătoresc, debitorului şi creditorului;
încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu
este supusă niciunei căi de atac.
Cu referire la înştiinţarea prealabilă a debitorului:
executarea silită se face fară somaţie prealabilă în cazul popririi;
în materia ordonanţei preşedinţiale, instanţa, din oficiu, va putea hotărî ca exe-
cutarea să se facă fară somaţie sau fară trecerea unui termen;
executarea silită se face fară somaţie prealabilă în cazul urmăririi veniturilor
generale ale unui imobil.
Termenul lăsat debitorului pentru executarea voluntară este de:
24 de ore de la comunicarea somaţiei, în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile;
2 zile de la primirea somaţiei, în cazul urmăririi fructelor neculese şi a recoltelor
prinse în rădăcini;
o zi de la comunicarea somaţiei, pentru predarea bunurilor mobile.
Termenul lăsat debitorului pentru executarea voluntară este:
de 7 zile de la comunicarea somaţiei, pentru predarea bunurilor imobile;
de 8 zile de la comunicarea somaţiei, pentru predarea bunurilor imobile;
de o săptămână de la comunicarea somaţiei, pentru predarea bunurilor imobile.
două săptămâni de la primirea somaţiei, în cazul urmăririi silite imobiliare;
15 zile de la primirea somaţiei, în cazul urmăririi silite imobiliare;
14 zile de la primirea somaţiei, în cazul urmăririi silite imobiliare.
de 10 zile de la comunicarea somaţiei, în cazul executării silite a unor obligaţii de
a face;
de 11 zile de la comunicarea somaţiei, în cazul executării silite a unor obligaţii de
a nu face;
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită:
este o instituţie de ordine publică;
constituie un motiv pentru ca instanţa să dispună respingerea cererii de încu-
viinţare a executării silite;
are ca şi consecinţă pierderea caracterului executoriu al înscrisului care constituie

titlu executoriu.
nu împiedică executarea voluntară a obligaţiei de către debitor;
poate avea ca efect, refuzarea punerii în executare a titlului executoriu de către
organul de executare;
se raportează la un termen general de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de
10 ani;
începe să curgă în cazul hotărârilor care nu pot fi atacate cu apel sau recurs, de la
data comunicării;
se suspendă la data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu.
Termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului de a obţine executarea silită

început la data de 15 august 2016 se consideră împlinit, dacă nu a fost suspendat
sau întrerupt, la data de:
17 august 2019;
15 august 2019;
13 august 2019.
în materia termenului de prescripţie:

calculat pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului;
calculat pe zile, se vor lua în calcul prima şi ultima zi a termenului;
repunerea în termenul de prescripţie, este posibilă după împlinirea termenului de
prescripţie, chiar dacă creditorul solicită acest aspect pe considerentul că a nu fost
împiedicat să ceară executarea, datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa.
în materia termenului pentru repunerea în termenul de prescripţie:

ca natură juridică, acesta este un termen procesual de decădere;
cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită va putea fi făcută numai în termen de 30 de zile de la încetarea cauzelor care
justifică depăşirea termenului de prescripţie;
repunerea în termenul de prescripţie operează de drept.
în materia repunerii în termenul de prescripţie a dreptului de a cere exe-

cutarea silită:
soluţionarea cererii de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită este de competenţa judecătoriei;
judecata cererii de repunere în termen se face fără citarea părţilor;
repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se referă
atât la hotărârile judecătoreşti, cât şi la celelalte înscrisuri, cum ar fi spre exemplu
înscrisurile autentice.
cutarea silită:
după repunerea în termenul de prescripţie, creditorul nu are la dispoziţie un termen
de o lună, pentru formularea cererii de executare;
dacă cererea de repunere în termenul de prescripţie a fost admisă, creditorul va
avea la dispoziţie un termen de decădere pentru formularea cererii de executare;
asupra termenului de repunere în termen, instanţa se pronunţă printr-o încheiere.
cutarea silită:
domeniul repunerii în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită
începe unde încetează forţa majoră şi încetează unde începe culpa;
executorii judecătoreşti nu sunt îndreptăţiţi să acorde repunerea în termen;
executorii judecătoreşti constatând opunerea debitorului pe motivul prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită, nu pot să refuze îndeplinirea oricărui act de exe-
cutare silită, chiar dacă partea nemulţumită ar fi în drept de a se adresa instanţei de
executare competentă, pentru a fi repusă în termen.
Hotărârea prin care instanţa pronunţă repunerea în termenul de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită:
poate fi atacată cu recurs;
poate fi atacată cu apel în 15 zile de la comunicare;
Contestaţia la executare:
poate fi folosită şi pentru lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului
executoriu;
nu se poate folosi pentru a se contesta refuzul executorului judecătoresc de a
efectua o executare silită;
se poate folosi pentru a se acorda debitorului un termen de graţie.
poate fi folosită pentru anularea întregii executări silite;
poate reprezenta o veritabilă acţiune de scoatere de sub urmărire, iar nu o cale de
atac;
nu poate reprezenta un adevărat litigiu petitoriu cu privire la proprietate.
se poate identifica, în anumite condiţii, contestaţiei la titlu;
nu poate avea ca temei invocarea confuziunii;
nu se poate întemeia pe beneficiul de discuţiune.
se poate întemeia pe beneficiul de diviziune;
poate avea ca temei şi invocarea dreptului de retenţie;
nu poate avea ca temei alegerea procedurii execuţionale.
în cadrul contestaţiei la executare propriu-zise:
instanţa nu poate reţine decât fapte sau împrejurări intervenite după obţinerea
titlului ce se execută;
se poate invoca anularea măsurilor de executare ilegale;
se poate solicita inclusiv anularea titlului executoriu.
este admisibilă şi împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua un act
de executare în condiţiile legii;
poate fi admisibilă chiar dacă se invocă apărări de fond;
este inadmisibilă atunci când partea interesată invocă motive existente şi de care
partea interesată avea cunoştinţă la data formulării primei contestaţii la executare.
Contestaţia la titlu:
se poate introduce pentru a se contesta însuşi titlul executoriu în ceea ce priveşte
validitatea sa în fond, indiferent de natura acestuia;
se poate solicita pentru actualizarea creanţei constatate prin titlul executoriu;
vizează numai măsurile luate de instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar nu
şi soluţionarea unor capete de cerere formulate de părţi şi rămase nerezolvate de
instanţa care a judecat cauza în fond.
Contestaţia împotriva refuzului executorului judecătoresc:

se caracterizează prin faptul că se îndreaptă direct împotriva executorului judecă-
toresc, în cazul în care acesta refuză efectuarea executării silite;
poate fi introdusă şi atunci când executorul judecătoresc refuză îndeplinirea unui
act de executare în condiţiile legii;
se confundă cu contestaţia la executare îndreptată împotriva încheierilor executo-
rului judecătoresc date în cursul executării silite potrivit atribuţiilor conferite lui de
lege.
în materia contestaţiei la executare:

în cazul în care contestaţia vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ
de jurisdicţie, competenţa de soluţionare nu aparţine instanţei de executare;
dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale,
debitorul nu va putea invoca pe calea contestaţiei la executare motive de fapt sau de
drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de
atac ce i-a fost deschisă;
terţul poprit nu poate face contestaţie la executare.
A
In materia executării silite:

în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a
bunului imobil ori mobil, terţul poate invoca pe calea contestaţiei la executare doar un
drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunul care face obiectul
executării;
în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor
generale ale imobilelor, competenţa împotriva refuzului executorului judecătoresc
aparţine alternativ judecătoriei de la locul situării imobilului, dacă aceasta se afla în
circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare,
alegerea aparţinând contestatorului;
termenul de exercitare a contestaţiei la titlu este de 15 zile.
în materia termenului de exercitare a contestaţiei la executare:
dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o terţă persoană pretinde
că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi intro-
dusă în tot cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării
ori de la data predării silite a bunului;
în cazul contestaţiei împotriva încheierilor executorului judecătoresc care nu sunt
definitive potrivit legii, termenul de 15 zile pentru introducerea contestaţiei la
executare curge de la data comunicării încheierii către partea interesată;
sancţiunea neexercitării contestaţiei la executare în termenul prevăzut de lege este
reprezentată de prescripţia dreptului de a mai invoca nelegalitatea procedurală ce putea
constitui motiv de contestaţie.
judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere, fară citarea părţilor;
contestaţia la executare se va face cu respectarea cerinţelor de formă şi fond refe -
ritoare la cererile de chemare în judecată.
în cadrul judecării contestaţiei la executare, instanţa poate hotărî, la cererea părţii
interesate, asupra împărţirii bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie, pentru a nu se urmări şi partea ce se cuvine proprietarului care nu este
debitor;
asupra contestaţiei la executare, instanţa de executare se pronunţă printr-o sentinţă;
hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei la executare poate fi
atacată numai cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
CAPITOUL VII PROCEDURI SPECIALE
Procedura necontencioasă:
nu se caracterizează prin lipsa unui conflict de interese;
mai este cunoscută şi sub denumirea de procedură graţioasă;
se judecă în camera de consiliu.
se mai numeşte şi voluntară;
se finalizează printr-o sentinţă sau decizie care nu are autoritate de lucru judecat;
cunoaşte aplicabilitate în materia procedurii adopţiei.
Procedura necontencioasă judiciară, cunoaşte aplicabilitate în cazul:

partidelor politice, sub aspectul înregistrării acestora într-un registru special ţinut
de tribunalul la care a fost înregistrată cererea în acest sens;
înfiinţării asociaţiilor de proprietari;
înregistrării societăţilor agricole în registrul anume destinat, ţinut de judecătorie.
Procedura necontencioasă judiciară:

cunoaşte aplicabilitate în cazul efectuării înregistrărilor în registrul comerţului de
oficiul registrului comerţului;
nu cunoaşte aplicabilitate în materia procedurii de înscriere în cartea funciară de
către registratorul de carte funciară;
se poate exemplifica şi prin procedura divorţului prin acordul soţilor.
judiciară, nu cunoaşte aplicabilitate în cazul procedurii succesorale notariale;
dată în competenţa altor organe (decât cea a instanţelor judecătoreşti) se va reţine
în ipoteza în care divorţul are loc pe cale administrativă în faţa ofiţerului de stare
civilă;
judiciară, nu se poate reţine în cazul constituirii consiliului de familie.
în materia procedurii necontencioase:

se va dispune declinarea de competenţă, în cazul în care instanţa constată că a
fost sesizată cu o cerere cu caracter necontencios care este de competenţa unui organ
fară activitate jurisdicţională;
nu se va mai parcurge şi faza procedurii verificării şi regularizării;
nu mai este necesară parcurgerea procedurii de comunicare a cererii, chiar dacă ar
fi chemate şi alte persoane în faţa instanţei.
ca regulă generală, hotărârea judecătorească produce efecte ex nune;
hotărârea judecătorească produce este executorie de drept, apelul suspendând, ca
Proceduri speciale 463
regulă generală, executarea silită;
încheierea pronunţată de un complet al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este
nedefinitivă.

încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai recursului;
judiciare, se poate reţine ca exemplu procedura încuviinţării executării silite;
judiciare, nu se va putea reţine, exempli gratia şi procedura îndreptării hotărârilor.
în materia procedurii necontencioase judiciare, se va putea reţine:

ca exemplu procedura încuviinţării sechestrului asigurător sau a popririi asigurătorii;
şi procedura cauţiunii judiciare;
că pentru ipoteza eliberării unor bunuri păstrate la instanţă, judecata are loc cu
citarea părţilor.
în materia cererii de divorţ:

se poate pronunţa la cererea unui dintre soţi, după o separare care a durat cel puţin 1
an;
întâmpinarea este facultativă;
în materia divorţului:
dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile nu pot conveni
expres ca cererea de divorţ să se poată introduce la orice judecătorie din România;
cererea de divorţ poate fi, prin excepţie, introdusă şi de moştenitorii unuia dintre soţi
după decesul acestuia împotriva soţului supravieţuitor;
soţul pârât poate să facă cerere de divorţ, pe cale reconvenţională, cel mai târziu
până la primul termen de judecată şa care a fost citat în mod legal, pentru faptele petre -
cute înainte de această dată.
Cererea de divorţ:
poate fi trimisă şi prin poştă;
nu poate fi introdusă prin fax;
poate fi trimisă prin e-mail.
Cererea de divorţ:
nu poate fi depusă de un mandatar potrivit regulilor de drept comun;
va fi respinsă ca neîntemeiată, în cazul în care, la termenul de judecată, în primă
instanţă, se înfăţişează numai pârâtul;
este supusă taxei judiciare de timbru, în funcţie de temeiul de drept invocat.
dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres
ca cererea de divorţ să se poată introduce la orice judecătorie din România, iar în lipsa
unui astfel de acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 3 al
municipiului Bucureşti;
este posibilă disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală;
ca regulă generală, descendenţii nu pot fi ascultaţi ca martori.
hotărârea de divorţ nu va cuprinde motivarea cu privire la soluţia prin care se
dispune desfacerea căsătoriei, atunci când desfacerea căsătoriei se dispune pe baza acor-
dului soţilor;
competenţa teritorială este exclusivă;
nu este admisibil interogatoriul, asemenea ipotezei judecării cererii de recuzare.
închiderea dosarului de divorţ:
se poate dispune ca efect al faptului că instanţa ia act de încetarea căsătoriei ca
urmare a decesului unuia dintre soţi în cursul procesului de divorţ;
poate fi dispusă şi atunci când judecata încetează ca efect al împăcării părţilor;
în materia divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin
procedură notarială:
divorţul nu poate fi constatat de notarul public dacă există copii minori;
ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă soţilor un
termen de reflecţie de 60 de zile pentru eventuala retragere a acesteia;
acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului, în cuprinsul
căruia părinţii se înţeleg cu privire la stabilirea locuinţei minorului, constituie titlu
executoriu.
Hotărârea judecătorească prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei:
poate fi supusă contestaţiei în anulare, chiar dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit;
este supusă numai apelului;
nu poate fi revizuită, dacă vreunul dintre soţi s-a recăsătorit.
Ordonanţa preşedinţială:
se poate folosi în scopul obţinerii sechestrului asigurător;
este aplicabilă cu privire la reintegrarea reclamantei în locuinţa proprietate a pârâ-
tului ulterior curgerii unui interval de 7 luni de la momentul alungării;
poate fi aplicabilă în materia suspendării executării provizorii.
Se poate recurge la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale atunci când
se solicită:
încuviinţarea accesului asociatului la evidenţele şi registrele societăţii;
sistarea provizorie sau desfiinţarea lucrărilor efectuate;
interpretarea clauzelor unui contract.
în materia ordonanţei preşedinţiale:
în cazul în care litigiul pe fond se află în apel, cererea de ordonanţă preşedinţială se
va îndrepta la această instanţă, iar nu la instanţa competentă să se pronunţe în primă
instanţă asupra fondului dreptului;
cererea nu mai este supusă procedurii verificării şi regularizării;
întâmpinarea nu este obligatorie.
în cazul ordonanţei preşedinţiale:
ca regulă generală, ordonanţa se soluţionează fară citarea părţilor;
este admisibilă cererea de chemare în garanţie;
dispoziţiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile.
cererea de ordonanţă preşedinţială nu poate fi transformată într-o cerere de drept
comun;
instanţa rezolvă cererea printr-o hotărâre care poartă denumirea de încheiere jude-
cătorească;
contestaţia în anulare este admisibilă.
revizuirea este admisibilă;
recursul nu este inadmisibil;
hotărârea dată asupra fondului dreptului nu are autoritate de lucru judecat asupra
unei cereri ulterioare de ordonanţă preşedinţială.
pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore;
motivarea ordonanţei se face în cel mult 24 de ore de la pronunţare;
contestaţia la executare este admisibilă.
este, ca regulă generală, admisibilă dacă are ca obiect suspendarea executării silite;
nu este admisibilă pentru inventarierea bunurilor comune;
este admisibilă şi atunci când are ca obiect reintegrarea soţului alungat şi eventual a
copiilor în locuinţa comună.
Pe calea ordonanţei preşedinţiale:
se poate solicita menţinerea dreptului de servitute;
este posibil ca reclamantului să i se recunoască existenţa unui drept de servitute;
se poate cere şi încetarea unei servitutii create sau folosite în mod abuziv.
cunoaşte aplicabilitate şi în materia întoarcerii executării silite;
poate cunoaşte aplicabilitate şi în ipoteza în care măsura care se solicită a fi dispusă
pe cale de ordonanţă preşedinţială nu ar avea caracter executoriu, dacă legea face
trimitere expresă la regulile acestei proceduri speciale, caz în care instanţa nu ar mai
trebui să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale;
cunoaşte aplicabilitate şi în cazul proprietarului care prejudiciază folosinţa normală a
părţilor sau instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau
apartamente ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil.
Ordonanţa de plată:
are ca scop obţinerea unui titlu executoriu pe calea unei proceduri simplificate, în
care nu se procedează la o analiză aprofundată a temeiniciei pretenţiei creditorului;
nu este o procedură necontencioasă;
este aplicabilă şi în cazul pretenţiilor băneşti ale salariatului faţă de patron, care a
izvorî din contractul individual de muncă.
nu poate fi dată în competenţa tribunalului în primă instanţă;
este aplicabilă numai cererilor cu o valoare de până la 10.000 lei;
nu se aplică în materia plăţii pensiilor sau a altor drepturi prevăzute de sistemele de
asigurări sociale.
este admisibilă şi în cazul în care înscrisul constatator al creanţei este un titlu
executoriu;
presupune ca şi condiţie de admisibilitate somarea prealabilă a debitorului;
are ca efect întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, chiar dacă introducerea
cererii privind ordonanţa de plată se realizează la 1 an de la data comunicării somaţiei.
în materia ordonanţei de plată întâmpinarea:

nu este obligatorie;
se depune cu cel puţin 3 zile înainte de primul termen de judecată;
se comunică reclamantului.
în materia ordonanţei de plată:

citarea părţilor este lăsată de legiuitor la latitudinea instanţei de judecată;
cererea reconvenţională este inadmisibilă;
ordonanţa de plată se va emite în termen de cel mult 45 de zile de la data intro -
ducerii cererii, în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare.
în cazul ordonanţei de plată:

instanţa va dispune respingerea cererii ca neîntemeiată atunci când creditorul declară
că a primit plata datoriei de la debitor;
nedepunerea întâmpinării echivalează cu o prezumţie de recunoaştere tacită a
pretenţiilor creditorului, pe care legea o recomandă instanţei fară a o impune;
Cererea în anulare:
nu este o cale de atac specifică procedurii ordonanţei de plată;
este ca natură juridică o cale de atac de retractare;
este de competenţa instanţei superioare celei care a pronunţat ordonanţa de plată.
în cazul ordonanţei de plată, cererea în anulare:

nu se judecă de un complet format de doi judecători;
are, ca regulă generală, efect suspensiv de executare silită;
poate fi introdusă în termen de 10 zile de la data înmânării ordonanţei de
plată/încheierii de respingere sau, după caz, de la data comunicării acesteia.
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă:

poate fi aplicabilă şi în cazul cererilor a căror valoare este egală cu 10.000 lei;
are un caracter alternativ, în raport de procedura de drept comun;
este guvernată de regulile aplicabile procedurii necontencioase.

nu se aplică în materie de moştenire;
se poate aplica în materia arbitrajului;
nu se poate aplica în materia dreptului muncii.

se soluţionează în camera de consiliu, în întregul ei, chiar dacă instanţa a dispus
citarea părţilor;
nu se poate soluţiona de către tribunal în primă instanţă;
implică şi facultativitatea întâmpinării.
în materia procedurii cu privire la cererile de valoare redusă:

citarea părţilor este obligatorie;
hotărârea este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la
comunicare;
hotărârea prin care este admisă cererea este executorie de drept.
Procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept:

are caracter facultativ;
priveşte numai locaţiunile încheiate în formă scrisă;
are caracter alternativ.
Procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept:

se poate referi şi la evacuarea de pe un teren fară construcţii;
poate să includă şi solicitarea obligării pârâtului la plata chiriei sau a arenzii
exigibile;
se poate folosi şi de reclamantul care îşi întemeiază pretenţia pe un titlu executoriu.
în materia procedurii evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept:
instanţa se pronunţă asupra cererii de evacuare printr-o încheiere;
cererea privind procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fară drept este
de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află imobilul în litigiu, chiar dacă
locatarul a părăsit imobilul.
în materia procedurii evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept:
ca regulă generală, citarea părţilor este obligatorie;
pârâtul poate propune probele până la primul termen de judecată sub sancţiunea
decăderii;
pârâtul nu poate invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de
drept ale cererii.
Măsurile speciale privind folosinţa unui imobil:
pot fi dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale, chiar dacă nu au caracter vremelnic;
pot avea ca obiect încetarea abuzului de folosinţă;
Partajul judiciar:
este obligatoriu atunci când lipseşte unul dintre coproprietari;
este admisibil şi în cazul proprietăţii periodice;
se poate realiza pe cale incidentală în cadrul contestaţiei la executare.
Partajul judiciar:
nu este, ca regulă generală, admisibil în cazurile de coproprietate forţată;
se poate realiza şi pe cale accesorie;
se judecă de tribunal dacă valoarea bunurilor care fac obiectul partajului se ridică la
un milion de lei.
Partajul judiciar:
succesoral se întotdeauna în competenţa materială a judecătoriei;
atunci când este solicitat pe cale principală, din punct de vedere material, compe-
tenţa de primă instanţă aparţine judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor supuse
partajului;
succesoral, implică sub aspectul admisibilităţii şi încheierea emisă de notarul public
cu privire la verificarea evidenţelor succesorale, neîndeplinirea acestei proceduri
prealabile neatrăgând inadmisibilitatea cererii.
în materia partajului judiciar:
cererea reconvenţională formulată de pârât poate fi disjunsă de cererea principală;
cererea de partaj poate fi introdusă oricând, aceasta fiind imprescriptibilă extinctiv;
este aplicabilă procedura verificării şi regularizării, conform regulilor de drept
comun.
în materia partajului prin bună învoială în cadrul procesului:
instanţa are obligaţia de a exercita un rol activ în tot cursul procesului şi de a stărui
ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială;
instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru
cel mult 5 ani, pentru a nu aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari;
suspendarea facultativă a judecăţii, pentru ipoteza cazului particular prevăzut de lege
în acest caz, poate fi dispusă şi de instanţă din oficiu, iar nu numai la cererea celui
interesat
încheierea de admitere în principiu a partajului judiciar:
nu trebuie motivată;
are caracter preparatoriu;
are ca efect şi faptul că instanţa nu mai poate reveni asupra a ceea ce s-a stabilit prin
această încheiere.
închiderea dosarului de partaj:
se va dispune de instanţa de judecată atunci când vânzarea la licitaţie nu se reali-
zează, instanţa constatând că partajul nu se poate face în niciuna dintre modalităţile
prevăzute de lege;
se dispune printr-o încheiere;
are ca efect şi faptul că în cazul unui nou dosar de partaj ulterior, instanţa va trebui
să pronunţe din nou o încheiere de admitere în principiu.
încheierea de admitere în principiu a partajului judiciar:
poate fi atacată numai odată cu fondul;
are acelaşi regim juridic ca şi încheierea de admitere în principiu suplimentară;
va trebui să fie pronunţată din nou de către instanţa competentă, în cazul în care
pricina a rămas în nelucrare şi s-a constatat perimarea, spre deosebire de ipoteza în care
hotărârea finală de partaj a fost desfiinţată pentru necompetenţă, având în vedere că în
acest ultim caz actele de procedură îndeplinite de o instanţă necompetentă pot fi men-
ţinute asemenea dovezilor administrate.
în materia partajului în natură:
în cazul în care loturile date în natură nu sunt egale din punct de vedere valoric,
inegalitatea se compensează prin sume de bani, numite sulte;
pentru motive temeinice, instanţa poate să procedeze, din oficiu, direct la atribuirea
definitivă a bunului către unul dintre coproprietari, la cererea acestuia;
atribuirea provizorie, se poate dispune de instanţă chiar şi înainte de consemnarea
sumelor ce corespund cotelor-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.
în materia partajului prin vânzarea bunului sau a bunurilor:
vânzarea bunurilor la licitaţie publică de către un executor judecătoresc, se va realiza
ţinând cont şi de fixarea termenului de licitaţie, astfel încât acesta să nu depăşească 60 de
zile pentru bunurile mobile şi 90 de zile pentru bunurile imobile;
vânzarea bunurilor prin bună învoială, atunci când toate părţile sunt de acord, va
putea fi realizată într-un termen stabilit de instanţă care nu poate depăşi 6 luni;
încheierea instanţei prin care aceasta dispune scoaterea bunului la vânzare prin
intermediul executorului judecătoresc, poate fi atacată numai cu apel în termen de 15 zile
de la pronunţare.
RĂSPUNSURI CORECTE
TITLUL I
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
APLICAREA LEGII ÎN TIMP. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. b, c 25. a
2. a, b 26. c
3. b 27. c
4. b 28. c
5. c 29. c
6. b 30. b
7. a, b 31.c
8. a, b 32. a
9. a, c 33. c
10. a 34. c
11. a, b 35. c
12. b 36. b
13. a, b 37. a
14. a, b 38. a, b
15. a, b 39. b
16. a 40. c
17. a, b 41. a, b
18. c 42. b, c
19. c 43. a
20. c 44. b, c
21. a, b 45. c
22. a, b 46. b
23. a, c 47. a
24. b, c
CAPITOLUL II
ACTUL JURIDIC CIVIL. CONTRACTUL - IZVOR DE OBLIGAŢII
1. a 7.c
2. c 8. a, b
3. a, b 9. a
4. b 10. b
5. a 11. a,
6. c c12. a,
13. b b 56. c
14. a 57. c
15. c 58. a, b
Răspunsuri corecte 471
16. a 59. a, b
17. c 60. b
18. a, b 61. b, c
19. b 62. a, c
20. c 63. a, b
21. b, c 64. a, c
22. a, c 65. a, b
23. a, b 66. a
24. a, b 67. c
25. a, c 68. a, b
26. a 69. a, b
27. a, c 70. a, b
28. a, c 71. a, b
29. b, c 72. a, c
30. a 73. a, c
31. a, b 74. a, c
32. b, c 75. b
33. c 76. a, b
34. b 77. a, b
35. a, b 78. a, b
36. c 79. a, c
37. a, b 80. a, b
38. b 81. b, c
39. a 82. b, c
40. a, b 83. a, b
41. a, c 84. c
42. c 85. a, c
43. c 86. a, c
44. c 87. c
45. b, c 88. b, c
46. a, c 89. a, b
47. a, c 90. a, c
48. a, b 91. a, c
49. a, c 92. a, b
50. a, b 93. a, c
51. b, c 94. a, b
52. a, b 95. b
53. b 96. a, c
54. a, b 97. a
55. b, c 98. b
a, c 141.c
a, b 142.
b143. b
b,c
a144. c
a, b
a145.
a, c
a146. c
a
b147. b
a, c
a148. c
a, c
a149. b
c
a150.
a, c
c151.a b
a, c
a 152.
c153. b
a
a154. b
b, c
a155. c
a
a
156. b
b
a157.
a
c158. b
b, c
a159. b
a, c
a160. c
a, c
b161. b
b, c
a162.
b, c
c163. c
a, b
b164. b
a, c
a165. b
a, b
a
166. b
a, b
a167. b
b, c
a168. c
a, b
a
169. c
a
a170. b
a, b
a171.a b
a, b
b 172.
c173. b
b
a174. b
a, b
a175. b
a, c
a176.
a, c
a177.
a, b
b178. c
b, c
a,
179. ,
a, b
b,
180. C
c
c181.a
b
c
CAPITOLUL III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ.
DECĂDEREA
1. b, c 34. c
2. a 35. b
3. a, c 36. b
4. a, b 37. b, c
5. b, c . 38. c
6. a, c 39. c
7. a, c 40. b
8. b, c 41. c
9. a, c 42. b, c
10. a, c 43. b, c
11.a 44. a
12. b, c 45. a, b
13. b 46. c
14. b, c 47. a
15. b 48. a, c
16. a, b 49. a, b
17. a, b 50. a, b
18. a, c 51. a, b
19. a, b 52. a
20. c 53. a, b
21. b, c 54. b
22. c 55. a, b
23. c 56. a, c
24. b 57. a, b
25. b, c 58. a
26. a, c 59. a, c
27. a 60. a, c
28. b 61.b
29. b, c 62. b, c
30. a 63. a, b
31.c 64. a, c
32. b, c 65. a, b
33. a, c 66. a, b
TITLUL II DREPT CIVIL. PERSOANELE
CAPITOLUL I PERSOANA FIZICĂ -

CAPACITATEA CIVILĂ
l.b a, b
c b, c
c c
b, c c
c b
CAPITOLUL II PERSOANA JURIDICĂ
a, c a, b
b, c a, b
a, c a, b
a a
a, c a
a, b b
a c
a, c c
a, b a, c
b, c a
a, c b
b c
a, c a, b
b b
a, b c
a a
b, c c
b 19. c
c b
CAPITOLUL III PROFESIONISTUL ŞI
ÎNTREPRINDEREA

Teste

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Stoica

Adrian Stoica Gabriel

< Peste 2500 de teste-grilă

TESTE-GRILA PENTRU EXAMENELE DE ADMITERE ÎN

*' \ Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă!

Redactor: Ciprian Radu

Redacţie: Ijuridic tel.: 0733.673.555;

Capitolul II. Răspunderea civilă delictuală........................................................156

Capitolul IV. Contractul de întreţinere.................................................................240

TITLUL VI. DREPT CIVIL. SUCCESIUNI........................................................257

TITLUL VII. INSTITUŢII DE DREPTUL FAMILIEI.......................................296

TITLUL IX. DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA SPECIALĂ...................416

Prezenta lucrare reprezintă materializarea efortului comun realizat de către

1. în materia aplicării legii civile în timp:

6. Principiul aplicării imediate a legii civile noi:

16. în cazul legii aplicabile:

17. în materia raportului juridic civil:

18. în materia izvoarelor raportului juridic civil concret:

19. în materia conţinutului raportului juridic civil:

20. în materia elementelor constitutive ale raportului juridic civil:

21. Exerciţiul dreptului subiectiv civil:

22. în materia clasificării drepturilor subiective civile în drepturi absolute şi

2. în materia clasificării actelor juridice civile:

3. în cazul actelor juridice civile clasificate după efectele produse:

4. In materia clasificării actelor juridice după importanţa lor în raport cu un

5. Importanţa clasificării actelor juridice după modul de formare, se referă şi

8. în ipoteza importanţei clasificării actelor juridice după momentul în care

9. în situaţia importanţei clasificării actelor juridice după legătura lor cu mo-

10. în general în materia importanţei clasificării actelor juridice civile:

c. poate lipsi temporar din cauze de incapacitate naturală.

44. în cazul obiectului actului juridic civil:

45. Obiectul actului juridic civil în sensul de operaţiune juridică:

zentant al acelei persoane.

46. în materia obiectului actului juridic civil:

47. în materia obiectului actului juridic civil:

48. Lipsa cauzei:

52. în materia formei ad validitatem:

53. In materia formei ad validitatem:

54. In general în materia formei actului juridic civil:

63. în materia termenului:

64. în materia efectelor termenului:

65. în materia efectelor termenului:

66. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil:

68. Condiţia - ca modalitate a actului juridic civil:

69. Condiţia - modalitate a actului juridic civil:

71. în materia condiţiei - modalitate a actului juridic civil:

72. Efectele condiţiei rezolutorii se referă şi la faptul că deficiente conditione:

80. Reprezintă cazuri de restrângere a forţei obligatorii:

81. Principiul forţei obligatorii, cunoaşte ca excepţie sub forma restrângerii

a. închiriere a locuinţei în termen de 15 zile de la data decesului chiriaşului;

82. Principiul forţei obligatorii, cunoaşte ca excepţie:

83. Reprezintă excepţii de la principiul pacta sunt servanda:

84. Sunt excepţii de la principiul pacta sunt servanda:

110. în cazul aplicabilităţii nulităţii:

111. în materia aplicării nulităţii:

112. Nulitatea absolută:

113. în materia nulităţii relative:

114. Nulitatea relativă:

127. Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis cunoaşte ca

de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în

128. Principiul quod nullum est, nullum producit effectunr.

129. Conversiunea actului juridic:

130. Error communis facit ius:

131. Error communis facit ius: