Caiet Seminar Drept Penal

Mariana MITRA
CAIET DE SEMINAR DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
VOL. I
1
2
Mariana MITRA
CAIET DE SEMINAR DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
Vol. I
3
Copyright © 2015, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro
Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
4
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................ 7
SEMINARUL NR. 1 – “Introducere în studiul dreptului penal” ..................................... 9
SEMINARUL NR. 2 – “Evoluţia, principiile şi izvoarele dreptului penal”..................... 21
SEMINARUL NR. 3 – “Raporturile juridice de drept penal, legea penală,

normele penale şi interpretarea legii penale”......................................................... 40
SEMINARUL NR. 4 – “Aplicarea legii penale în timp” ................................................. 57
SEMINARUL NR. 5 – “Aplicarea legii penale în spaţiu” ............................................... 69
SEMINARUL NR. 6 – „Extrădarea” ............................................................................... 82
SEMINARUL NR. 7 – “Infracţiunea. Cauzele justificative” ........................................... 97
SEMINARUL NR. 8 – “Cauzele de neimutabilitate” ...................................................... 124
SEMINARUL NR. 9 – “Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii” ............... 146
SEMINARUL NR. 10 – “Conţinutul constitutiv al infracţiunii” ..................................... 161
SEMINARUL NR. 11 – “Formele infracţiunii” ............................................................... 177
SEMINARUL NR. 12 – “Pluralitatea de infractori” ........................................................ 200
SEMINARUL NR. 13 – “Unitatea de infracţiune” .......................................................... 223
SEMINARUL NR. 14 – “Pluralitatea de infracţiuni” ...................................................... 249
5
6
CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de faţă îşi propune să aducă în prim plan cele mai importante aspecte
privind dreptul penal, parte generală. Având ca material bibliografic o serie de lucrări de
specialite, autoarea a dorit să facă o sinteză teoretică a acestei discipline, astfel încât
studenţii anului II de studiu să-şi însuşească cât mai repede noţiunile de bază. Lucrarea de
faţă se bazează pe următoarea structură:
I. Plan de seminar
II. Idei fundamentale
III. Vocabular specific
IV. Grile (cu răspunsuri)
V. Speţe (cu răspunsuri)
VI. Test (15 min. – 9 întrebări a câte un punct fiecare şi un punct din oficiu)
VII. Activitate de cercetare:
A. Teme de seminar
B. Temă de cerc ştiinţific
C. Temă de licenţă.
Se observă că autoarea a urmărit ca studenţii, odată cu parcurgerea acestei lucrări,

să-şiînsuşească în acelaşi timp atât cunoştinţe teoretice cât şi cele practice şi să-şi
dezvolte un vocabular juridic cât mai bogat.
Pentru o cât mai bună utilizare a materalului de studiu autoarea a lăsat la sfârşitul
fiecărui seminar câte o pagină de NOTE, pentru a se consemna toate elementele de
noutate în domeniu sau alte explicaţii ale profesorului.
După parcurgerea acestei lucrări am convingerea că autoarea areuşit să aducă un
plus de determinare din partea cititorilor să studieze temeinic instituţiile dreptului penal.
În era internetului, avem totuşi convingerea că acest material didactic, uşor de parcurs şi
de înţeles să stârnească curiozitatea destinatarilor săi.
Conf.univ.dr. Vasile DRĂGHICI
7
8
SEMINARUL NR. 1
„Introducere în studiul dreptului penal”
I. Plan de seminar:
IA. Generalităţi privind dreptul penal
- definiţia dreptului penal
- caracteristicile dreptului penal
- obiectul dreptului penal
- scopul dreptului penal
- subramurile dreptului penal
- funcţiile dreptului penal
- necesitatea dreptului penal
- locul dreptului penal în sistemul dreptului
IB. Ştiinţa dreptului penal
- definiţie
- obiectul ştiinţei dreptului penal
- sarcinile ştiinţei dreptului penal
- ştiinţele penale (criminale)
- ştiinţa dreptului penal român
IA. Generalităţi privind dreptul penal

a. Definiţia dreptului penal:
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea
normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc care fapte constituie
infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce
urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice şi/sau
juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale
ale statului de drept, democratic şi social.1
b. Caracteristicile dreptului penal:

Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi
anume:
1. termenul de “drept penal” cunoaşte două accepţiuni:2
♣ ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice cu
acelaşi obiect de reglementare,
1
Mariana Mitra Radu – Drept penal, partea generală, Caiet de seminar, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2011, pg. 9.
2
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - Drept penal – partea generală, Ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, pg. 2; Constantin Bulai – Drept penal român.Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă
„ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 7.
9
♣ ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre
dreptul penal ca disciplină de studiu,
2. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
3. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie
îmbracă trei aspecte:
a) autonomie normativă, în sensul că dreptul penal îşi creează singur normele de
conduită. Totuşi, dreptul penal nu poate incrimina o faptă care potrivit unei alte
ramuri de drept reprezintă exercitarea legală a unui drept,
b) autonomie conceptuală, dreptul penal folosind termeni specifici altor ramuri de
drept, dar dându-le noi sensuri (ex. art. 175 C. pen.),
c) autonomie procedurală, în sensul că procesul penal se bucură de o independenţă
completă în raport cu procedurile nepenale.
4. dreptul penal are o structură unitară,
5. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
6. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de
tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile aplicabile,
7. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea celor mai importante valori sociale,
8. are instituţii specifice, acestea fiind:
♣ infracţiunea
♣ răspunderea penală
♣ sancţiunile
9. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre
subiectele raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă, fiind
cel care realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor.
În acelaşi timp, valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public,
10. dreptul penal are un caracter subsidiar,3 în sensul că intervine atunci când protecţia
valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că
recurgerea la mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de
protecţie când alte ramuri se dovedesc ineficiente.
11. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar
anumite categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor
morale, religioase sau sub protecţia normelor altor ramuri de drept. În acelaşi timp,
dreptul penal nu incriminează toate acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea
care ar periclita existenţa unei valori sociale protejate prin normele dreptului penal.
c. Obiectul dreptului penal:

Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc
între membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se
creează şi se dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. În cadrul acestor relaţii, membrii
societăţii au îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.4
Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii, ducând la
existenţa unor raporturi de cooperare.
3
Florin Streteanu – Drept penal – partea generală, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pg. 27.
4
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept penal – partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,
pg. 4; Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – op.cit., pg. 3.
10
Dacă nu se respectă aceste norme, raporturile de cooperare se transformă în raporturi
de conflict între Stat şi cei care nu respectă ordinea de drept impusă prin preceptele
legale. Astfel, cele două tipuri de raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal.
În doctrină există opinii diferite privind obiectul dreptului penal şi anume: unii autori
consideră că ar face parte din obiectul dreptului penal numai relaţiile sociale ce apar în
urma săvârşirii infracţiunii (deci, numai raporturile de conflict), alţii consideră că, din
sfera dreptului penal fac parte ambele tipuri de raporturi, întrucât prima opinie restrânge
sfera dreptului penal, dându-i un caracter strict represiv.
În concluzie, relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al
dreptului penal, au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor
relaţii de cooperare, fie forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.
Astfel, iniţial, normele dreptului penal ne arată ceea ce nu avem voie să facem, prin
interzicerea acestor fapte ca infracţiuni şi numai după încălcarea lor (prin săvârşirea unei
infracţiuni) intervine latura represivă a dreptului penal.
d. Scopul dreptului penal:

Acesta nu mai este prevăzut expres în Codul penal, dar din interpretarea legislaţiei şi
a gândirii penale acesta constă în apărarea, împotriva infracţiunilor, a României cu toate
atributele sale, respectiv suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
a persoanei cu toate drepturile şi libertăţile acesteia, a proprietăţii, precum şi a ordinii de
drept.
Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în
particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale.
Enumerarea valorilor sociale enumrate mai sus are un caracter exemplificativ şi nu
limitativ, dreptul penal ocrotind şi alte valori sociale ce nu sunt prevăzute expres în acest
articol.
Ex. apărarea mediului înconjurător.
Trebuie menţionat că nu există valori sociale consacrate expres de dreptul penal,
toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte ramuri de drept. Astfel, se
observă că protecţia penală a unei valori sociale intervine doar atunci când protecţia
conferită de alte ramuri de drept se dovedeşte insuficientă, dreptul penal venind aşadar ca
o “ultima ratio” în protejarea, conservarea şi apărarea unei valori sociale.
Ex. denumirea de bun mobil ce aparţine altuia este întâlnită frecvent în domeniul
dreptului civil. Când acest bun este luat pe nedrept din pesesia sau detenţia unei persoane
de către altă persoană cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, dreptul penal intervine pentru
sancţionarea respectivei persoane şi redarea bunului posesorului sau proprietarului.
Se poate astfel observa că dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în
domeniul apărării celor mai importante valori sociale.
e. Subramurile dreptului penal:

Acestea sunt:5
♦ dreptul penal internaţional format din totalitatea tratatelor internaţionale şi
convenţiilor în materie de drept penal la care România este parte (Convenţia
Europeană de Extrădare – Paris 13 decembrie 1957);
5
Ilie Pascu, Vasile Drăghici – op.cit., pg. 9; Pavel Abraham, Emil Derşidan – Codul Penal al României
comentat şi adnotat, Grupul Editorial Naţional, Editura pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti, 2002, pg. 9.
11
♦ dreptul internaţional penal cuprinde norme privitoare la reprimarea
infracţiunilor contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale
(terorismul, crime contra umanităţii);
♦ drept penal intern şi drept penal extern sau internaţional;
♦ dreptul penal al afacerilor;
♦ dreptul penitenciar sau drept execuţional penal (în ultima vreme tinde să
devină o ramură de drept autonomă, unii autorii făcând şi comparaţii între cele
două ramuri, oferindu-i dreptului penitenciar un caracrer independent);6
♦ dreptul penal al mediului înconjurător;
♦ dreptul penal al minorului;
♦ în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de
drept şi anume drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului
Europei şi Uniunii Europene.
f. Funcţiile dreptului penal:7

♦ previne săvârşirea infracţiunilor prin incriminarea faptelor periculoase
(prevenţia generală);
♦ asigură cadrul legal de realizare a funcţiei de apărare socială;
♦ asigură dezvoltarea noilor valori şi relaţii sociale;
♦ orientează conduita umană în spaţiu şi timp privind respectarea normelor penale;
♦ intimidează atitudinea destinatarilor legii penale, prin caracterul aflictiv al
sancţiunilor aplicabile;
♦ reeducă comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse;
♦ protejează atât valorile sociale pe care se clădeşte o societate, dar şi persoana
care a încălcat legea penală împotriva unei represiuni abuzive din partea celor
care aplică legea (protejarea sub un dublu aspect);
♦ motivează comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea legii penale,
prin existenţa unor instituţii ca desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
sau prin denunţarea faptei de către autor în cazul anumitor infracţiuni;
♦ funcţia normativă – ce constă în sarcina statului, îndeplinită prin intermediul
legiuitorului, să reglementeze toate relaţiile de apărare socială esenţiale.
Legiuitorul este obligat să identifice în realitate care fapte trebuie incriminate,
sistemul de sancţiuni aplicabil făptuitorului şi să disciplineze relaţiile sociale
referitroare la reacţia statului prin organele sale competente.
Astfel, se poate observa că funcţiile dreptului penal se împart în două:
♣ una protectoare, cu un aspect preventiv
♣ una educativă, având un aspect represiv.
g. Necesitatea dreptului penal:

Aceasta este determinată de:
♦ necesitatea apărării tuturor valorilor sociale (se realizaează astfel o securitate a
sistemului de valori pe care o societate se bazează şi se dezvoltă la un moment
dat);
6
Petrache Zidaru – Drept execuţional penal, Edit Press Mihaela, Bucureşti, 1997, pg. 9.
7
Florin Streteanu – op.cit., pg. 36.
12
♦ existenţa fenomenului infracţional şi combaterea lui (criminalitatea);
♦ necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale
(aceasta trebuie făcută în interesul societăţii şi cu respectarea drepturilor omului).
h. Locul dreptului penal în sistemul dreptului:

Cu toate că dreptul penal are un caracter autonom, totuşi, el are legături şi cu alte ramuri
de drept în vederea apărării cât mai bine a tuturor valorilor sociale.
Astfel, acesta interacţionează cu:
♦ dreptul constituţional – pe considerentul că în art. 1 din Constituţie sunt prezentate
principalele valori sociale pe care statul le apără, Astfel, potrivit unor autori parametrii
constituţionali de control asupra legislaţiei penale se pot grupa în două categorii:
♣ principiile constituţionale ale dreptului penal, (adică acele reguli edictate de
Constituţie cu referire specială la dreptul penal) - în art. 22 alin. 3 se prevede că
pedeapsa cu moartea este interzisă, art. 19 face o prezentate generală a extrădării
şi expulzării, art. 15. alin. 2 prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, etc.
♣ principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal, (adică acele
reguli nespecifice dreptului penal, dar care influenţează obiectul protecţiei
penale) – art. 16 alin. 2 care consacră principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în
faţa legii,
♦ dreptul procesual penal – întrucât infracţiunile stabilite de dreptul penal se
urmăresc şi se judecă prin normele dreptului procesual penal;
♦ dreptul execuţional penal – acesta având ca obiect de studiu modul în care se
execută pedepsele stabilite de dreptul penal;
♦ dreptul civil – care reglementează relaţiile privind patrimoniul, dreptul penal
cuprinzând infracţiuni îndreptate împotriva acestuia (furtul, tâlhăria, abuzul de
încredere);
♦ dreptul familiei – dreptul penal incriminând faptele de bigamie, abandon de
familie, fapte reglementate prin normele dreptului familiei;
♦ cu dreptul contravenţional – ambele ramuri de drept incriminează fapte ilicite,
vătămătoare pentru valorile sociale. Totuşi, dreptul contravenţional incriminează
fapte de o gravitate mai mică şi are un sistem sancţionator mai blând. Aceeaşi
faptă nu poate constitui contravenţie şi infracţiune în acelaşi timp. Dreptul
contravenţional împrumută anumite reguli şi principii de la dreptul penal:
principiul legalităţii, caracterul personal al răspunderii.
IB. Ştiinţa dreptului penal

a. Definiţie: Aceasta reprezintă o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă totalitatea
conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la dreptul penal, prin care se justifică şi se
explică necesitatea, sarcinile şi scopul dreptului penal ca ramură de drept distinctă.
b. Obiectul ştiinţei dreptului penal:

♦ ştiinţa dreptului penal trebuie să explice care este originea, conţinutul şi
structura normele juridice penale,
♦ să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub
incidenţa normelor dreptului penal,
13
♦ să stabilească măsurile care sunt necesare a fi adoptate pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii,
♦ ştiinţa dreptului penal are rolul de a studia atât dreptul penal în vigoare, dar şi
normele abrogate, făcând un studiu comparativ şi evolutiv al dreptului penal.
c. Sarcinile ştiinţei dreptului penal:

♦ studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi dinamismul lor;
♦ cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre principiile
exprimate în norme juridice penale;
♦ analizează evoluţia fenomenului infracţional.
d. Ştiinţele penale (“criminale”):

♦ criminologia – studiază geneza infracţionalităţii; răspunde la întrebarea “de ce s-a
comis infracţiunea?”;
♦ penologia (ştiinţa penitenciară) – studiază pedepsele şi celelalte sancţiuni de
drept penal;
♦ criminalistica – studiază metodele, mijloacele şi tehnicile în vederea descoperirii,
cercetării infracţiunii şi a infractorilor;
♦ medicina legală – studiază cauzele producerii morţii violente, stabileşte numărul
zilelor de îngrijiri medicale în cazul infracţiunilor contra sănătăţii şi integrităţii
persoanei;
♦ psihologia judiciară – studiază persoana umană implicată în drama săvârşirii unei
infracţiuni.
e. Ştiinţa dreptului penal român

Se poate afirma, pe drept cuvânt, că întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt:
Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz, care sunt autorii primelor tratate de drept penal
din România. O contribuţie deosebită a avut-o şi Vespasian V. Pella – membru fondator
al “Asociaţiei internaţionale de drept penal” (Paris –1924).
II. Idei fundamentale:

1. Dreptul penal se bucură de o “popularitate” în rândul ştiinţelor juridice prin existenţa
şi folosirea unor termeni precum: infracţiune, infractor, recidivă, crimă, pedeapsă, etc.
2. Dreptul penal este supranumit “câinele de pază” al ordinii sociale, revenindu-i cea mai
grea misiune, aceea de a apăra întreaga societate împotriva tuturor faptelor periculoase.
3. Valorile sociale pe care legea penală le apără au un puternic caracter moral şi religios:
să nu ucizi!, să nu furi!
4. Cu toţii suntem subiecţii de drept penal, prin faptul că legea penală ne este adresată
tuturor spre strictă respectare, dar în acelaşi timp suntem protejaţi de normele dreptului
penal impunându-le tututor obligativitatea ne a nu ne vătăma în nici un fel.
III. Vocabular specific:

- abatere – acţiunea de a se îndepărta de la o regulă de conduită.
- abolire – acţiunea de a desfiinţa o instituţie, o stare sau un obicei.
- abuz de drept – faptă prin care se încalcă legea.
14
- antropologie criminală – ramură a antropologiei care studiază criminalitatea ca
fenomen biologic; fondatorul acestei ramuri a fost italianul Cesare Lombroso,
- caracter represiv – caracter sancţionator.
- constituţionalitate – însuşirea unui act normativ de a fi conform Constituţiei.
- doctrină penală – literatura de specialitate în domeniul dreptului penal.
- drept penal – denumire ce derivă din cuvântul latin “poena” cu înţelesul de
pedeapsă.
- faptă periculoasă – act prin care se vatămă ori se lezează o anume valoare socială.
- jus puniendi – dreptul statului de a pedepsi pe cel care a violat o normă penală.
- politică penală – modalitatea de abordare şi rezolvare din partea puterilor statului,
prin prisma instrumentelor penale a anumitor probleme juridice. Cu ajutorul politicii
penale putem stabili forma de guvernământ a unui stat a cărei legislaţie penală o
analizăm. Politica penală este parte a politicii generale, a statului ce cuprinde
mijloacele de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
- ramură de drept autonomă – componentă a sistemului de drept independentă, cu un
obiect specific şi instituţii proprii;
- ştiinţa dreptului penal român – ramură a ştiinţelor juridice ce cuprinde totalitatea
cunoştinţelor despre fenomenele juridico-penale.
- valoare socială – însuşirea unui bun de a satisface o anumită trebuinţă individuală
sau socială; astfel, omul creează valori şi se creează prin aceste valori
IV. Grile
1. Scopul legii penale îl reprezintă:
a) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cei obligaţi să respecte legea penală
b) apărarea suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului român, a
persoanei cu drepturile şi libertăţile sale împotriva infracţiunilor
c) formarea, de către destinatarii legii penale, a unei atitudini corecte faţă de ordinea de
drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
2. Dreptul penal:
a) este o ramură de drept autonomă
b) este o ramură de drept privat
c) este o ramură de drept public.
3. Dreptul penal:
a) apără toate valorile sociale, morale şi religioase
b) incriminează toate faptele periculoase
c) are un caracter pur represiv.
4. Sunt instituţii specifice dreptului penal:

a) infracţiunea
b) procesul penal
c) răspunderea penală.
5. Caracterul subsidiar al dreptului penal reiese din:

a) subordonarea sa faţă de alte ramuri de drept
b) interdependenţa sa cu alte ramuri de drept
15
c) faptul că protecţia valorii sociale apărate nu mai poate fi realizată prin intermediul altor
norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind
unicul mijloc de protecţie când alte ramuri se dovedesc ineficiente.
6. Obiectul dreptului penal este format din:

a) numai din relaţii de conflict ce apar ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni
b) din relaţii de conflict şi de conformare
c) numai din relaţii de conformare.
7. Sunt subramuri ale dreptului penal:

a) dreptul penal al afacerilor
b) dreptul penal al mediului înconjurător
c) dreptul execuţional penal.
8. Misiunea principală a dreptului penal este:

a) de a orienta conduita umană în spiritul respectării legilor şi al promovării valorilor
sociale
b) de a motiva comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea legii penale,
prin existenţa unor instituţii ca desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sau prin
denunţarea faptei de către autor în cazul anumitor infracţiuni
c) de a reeduca comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse.
9. Prin faptă periculoasă, în înţelesul legii penale, se înţelege:

a) orice faptă care periclitează una din valorile sociale protejate penal şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse
b) actele prin care se vatămă o valoare ce beneficiază de protecţie juridico-penală
c) actele prin care se lezează o valoare morală, religioasă sau de orice altă natură.
10. Valoarea socială, în înţelesul legii penale, reprezintă:

a) caracteristica unui bun de a satisface nevoile esenţiale ale membrilor unei societăţi la
un momentdat pe un teritoriu determinat
b) atributul acordat unor stări, situaţii, împrejurări în măsura în care acestea sunt de natură
să satisfacă cerinţele oamenilor
c) au o existenţă abstractă, nematerială.
11. Principalele caracteristici ale dreptului penal român sunt:

a) dreptul penal român este o ramură de drept distinctă care face parte din sistemul
dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept
b) dreptul penal se bucură de autonomie deplină, în raport cu celelalte ramuri de drept
c) dreptul penal nu are o structură unitară, dispoziţiile acestuia fiind independente unele
faţă de altele
d) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de drept, a ordinii de drept
în România împotriva faptelor care prezintă pericol pentru societate.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
16
12. În literatura juridică străină dreptul penal mai este cunoscut sub denumirea:
a) drept criminal
b) drept judiciar
c) drept infracţional
d) drept penitenciar.
13. Dreptul penal, ca instrument al politicii generale, îndeplineşte următoarele funcţii sau
sarcini:
a) asigurarea mijloacelor de prevenire a criminalităţii, care se realizează, în primul rând,
prin incriminarea faptelor periculoase, iar în al doilea rând, prin ameninţarea cu
sancţiunile prevăzute de lege
b) realizarea unor strânse legături cu alte ramuri de drept, acest lucru întărindu-i
autoritatea şi oferindu-i posibilitatea realizării cu eficienţă a sarcinilor ce-i revin
c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale, prin protejarea acestora de către
dreptul penal
d) asigurarea unui cadru legal de realizare a funcţiei de apărare socială, care presupune
incriminarea în legea penală a faptelor periculoase pentru valorile sociale precum şi a
sancţiunilor pe care organele statului le pot lua în cazul încălcării lor.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
14. Ştiinţa dreptului penal român studiază:

a) normele şi instituţiile dreptului penal, în complexitatea şi dinamismul lor
b) legăturile care există între ştiinţele juridice şi între normele de drept, ca părţi ale
sistemelor de drept
c) comportamentul cetăţenilor unui stat, care nu sunt înclinaţi să comită fapte penale ilicite
d) legile de evoluţie ale fenomenului juridico-penal, cauzele care determină luarea,
modificarea sau dispariţia din dreptul pozitiv a normelor şi instituţiilor dreptului penal.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
15. Care sunt metodele de studiu utilizate de ştiinţa dreptului penal?

a) metode generale şi particulare
b) metode simple şi complexe
c) metode logice şi istorice
d) studiul de caz şi experimentul.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
17
16. Care sunt cele mai cunoscute Şcoli şi Curente care s-au impus în ştiinţa dreptului
penal?
a) Şcoala Ardeleană
b) Şcoala Pozitivistă
c) Şcoala Apărării Sociale
d) Şcoala Clasică.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
17. Care sunt principiile de bază ale Şcolii Clasice?

a) orientarea cercetării spre natura şi cauzele fenomenului infracţional precum şi spre
persoana infractorului
b) legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor
c) umanizarea pedepselor şi a regimului de executare a pedepselor privative de libertate
d) răspunderea penală personală şi subiectivă întemeiată pe săvârşirea infracţiunii cu
vinovăţia legal stabilită a infractorului.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
18. Care sunt principiile de bază ale Şcolii Pozitiviste?

a) imaginea clasică a omului rezonabil este înlăturată, acesta devenind stăpân pe actele
sale şi liber să aleagă între bine şi rău
b) egalitatea în faţa legii penale
c) cercetarea influenţei factorilor ereditari şi de mediu care au marcat evoluţia
infractorului pentru a înţelege comportamentul acestuia
d) individualizarea pedepsei de către justiţie în funcţie de personalitatea infractorului şi de
cauzele concrete care au determinat comiterea infracţiunii.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
19. Care sunt principiile de bază care guvernează Şcoala Apărării Sociale?
a) protejarea societăţii împotriva criminalităţii trebuie să se realizeze prin măsuri
extrapenale, destinate să neutralizeze delincventul (prin eliminare sau segregare ori prin
aplicarea unor metode curative şi educative)
b) resocializarea va fi o consecinţă a umanizării legislaţiei penale, fundamentată pe
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului
c) promovează o politică penală prioritar preventivă, care are drept obiect resocializarea
infractorului
d) infractorul este subordonat legilor naturale şi sociale şi este determinat de aceste legi.
a) a+b+c
18
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
20. Care sunt principiile de bază care guvernează curentul tendinţei neoclasice actuale în
ştiinţa dreptului penal?
a) comportamentul infracţional trebuie să primeze în faţa justiţiei şi nu actul incriminat
b) renunţarea la măsurile alternative închisorii
c) limitarea strictă a sferei de incidenţă a liberării condiţionate
d) sporirea severităţii pedepselor şi limitarea posibilităţilor de individualizare juridică.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
21. Care sunt întemeietorii ştiinţei dreptului penal român?

a) George Antoniu şi Vintilă Dongoroz
b) Ion Tanoviceanu şi Nicoleta Iliescu
c) Vespasian Pella şi Rodica Mihaela Stănoiu
d) Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.
Răspunsuri grile*: 1-b; 2-a,c; 3-nici un răspuns corect; 4-a,c; 5-b,c; 6-b; 7-a,b,c; 8-nici
un răspuns corect, 9-a,b; 10-a,b,c; 11-b; 12-a; 13-c; 14-b; 15-c; 16-d; 17-d; 18-c; 19-a;
20-d; 21-d;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.
V. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce este dreptul penal ?
2. Care sunt instituţiile fundamentate ale dreptului penal ?
3. Cum caracterizaţi dreptul penal ?
4. Ce categorii de relaţii sociale formează obiectul dreptului penal ?
5. Care sunt subramurile dreptului penal ?
6. Care sunt funcţiile dreptului penal ?
7. Care profesori sunt consideraţi întemeietorii dreptului penal român?
8. Ce se înţelege prin “caracter represiv” şi “jus puniendi” ?
9. Ce reprezintă ştiinţa dreptului penal ?
VI. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Importanţa şi justificarea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice.
2. Conceptul de valoare socială în dreptul penal.
3. De ce nu trebuie să confundăm scopul dreptului penal cu funcţiile acestuia?
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Ştiinţa dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice.
C. Temă de licenţă:
1. O nouă abordare privind constituţionalitatea normelor juridico-penale.
19
NOTE:
20
SEMINARUL NR. 2
„Evoluţia, principiile şi izvoarele dreptului penal”
I. Plan de seminar:
IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal român
- Epoca prestatală (antichitatea)
- Evul Mediu
- Perioada modernă
- Codul Penal de la 1866
- Dreptul penal român în perioada 1910-1969
- Codul Penal din 2014.
IB. Principiile dreptului penal român
- p. legalităţii incriminării şi sancţionării
- p. egalităţii în faţa legii penale
- p. umanismului
- p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
- p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale
- p. personalităţii răspunderii penale
- p. individualizării sancţiunilor de drept penal
- p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
- p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori
- p. subsidiarităţii.
IC. Izvoarele dreptului penal român
- Constituţia României
- Codul penal şi Codul de procedură penală
- Legile penale speciale
- Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
- Decretele Prezidenţiale
- Tratatele şi convenţiile internaţionale.
IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal.

a. Epoca prestatală (antichitatea):8
În această perioadă nu se poate vorbi despre o legislaţie juridico-penală, ci existau
doar forme embrionare de represiune penală. Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au
dezvoltat odată cu statul. Astfel:
8
Emil Cernea, Emil Molcuţ – Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” –
S.R.L., Bucureşti, 1996, pg. 24.
21
♦ o primă formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării, care putea fi
individuală sau colectivă;
♦ a doua formă o reprezintă principiul talionului, conform căruia riposta trebuia
să fie proporţională cu agresivitatea: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”;9
♦ a treia formă o constituie regula compoziţiunii, adică o înţelegere ce
intervenea între agresor şi victimă.
Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise.
b. Evul Mediu:
Nici în această perioadă ne se poate vorbi despre un sistem închegat de norme, însă
odată cu evoluţia societăţii s-a simţit tot mai mult nevoia apariţiei unor reguli de conduită
ştiute şi respectate de toată lumea, astfel:
♦ apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă;
♦ apar codurile scrise, iar pedepsele erau crude, grele şi intimidante;
♦ Montesquieu în lucrarea sa De l´esprit des lois şi Cesare Beccaria în lucrarea
sa Dei delitii e delle pene au avut, în această perioadă, un rol deosebit în
formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea
pedepsei cu moartea, precum şi utilizarea torturii;
♦ sub influenţa dreptului canonic se recunoaşte caracterul retributiv al pedepsei;
♦ nu exista principiul legalităţii incriminării şi sancţionării, acest lucru fiind un
atribut exclusiv al judecătorului, motiv de arbitrariu şi mari abuzuri din partea
acestora;
♦ noţiunea de criminalitate şi infractor erau necunoscute;
♦ spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu Marea Revoluţie Franceză din 1789,
începe să se schimbe radical modalitatea de abordare a faptelor şi persoanelor ce
aduc atingere valorilor sociale.
c. Perioada modernă:
♦ în istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost “Legea
Ţării”, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul
Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea, ea marchează
modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat;
♦ în perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost
“Pravilniceasca Condică”, “Codul Calimach”, “Legiuirea Caragea” şi
“Criminaliceasca Condică”. Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent
succesiunea a patru Coduri penale:
1.Codul penal de la 1866 (“Codul Cuza”):

♦ realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului
penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859;
♦ izvoarele acestuia sunt: Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusac
(1859);
9
Ioan N. Floca – Din istoria dreptului românesc, vol. II, Sibiu, 1993, pg. 108.
22
♦ consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa
legii penale, umanizarea pedepselor;
♦ nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă;
♦ infracţiunile erau clasificate în trei categorii în funcţie de gravitatea lor: crime,
delicte şi contravenţii;
♦ noţiunea de recidivă, concurs de infracţiuni şi tentativă nu erau cunoscute,
tentativa fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca şi
autorul.
2. Codul penal de la 1937 (“Codul penal Carol al II-lea”):

♦ acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1
Decembrie 1918;
♦ se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă şi
măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii;
♦ iniţial nu se prevedea pedeapsa cu moartea;
♦ se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării
pedepsei;
♦ acesta era structurat în trei părţi:
♣ dispoziţii generale
♣ dispoziţii privitoare la crime şi delicte
♣ dispoziţii privind contravenţiile
♦ asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri: pentru crime,
pentru delicte şi pentru contravenţii;
♦ fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămâne
în vigoare până în 1969;
♦ a fost considerat cel mai sever Cod Penal al României.
d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:

♦ prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de Ion
Tanoviceanu în 1912, urmat de Vintilă Dongoroz în 1939;
♦ s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de la Cluj
şi Nicolae Buzea de la Iaşi;
♦ personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor
al “Tratatului de drept penal” publicat în 1939;
♦ la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod – 1938, se instaurează
dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea
pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul
1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6/1990;
♦ s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la
vârsta de 12 ani;
♦ în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia
infracţiunii prin analogie, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a
menţinut până în 1956;
♦ în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul
penal al Republicii Populare România;
23
♦ în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii
comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societăţii
împotriva criminalităţii;
3. Codul penal de la 1969:

♦ adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în
evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare până la data de 31.01.1014;
♦ cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat
principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi
principiul individualizării pedepselor;
♦ acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după
Revoluţia din anul 1989;
4. Codul Penal din 2014:

♦ adoptarea actualului Cod penal a marcat finalul unei lungi perioade de
frământări şi dezbateri porivind conţinutul final al Codului. Cu toate acestea,
cel de-al patrulea Cod penal al României este un real succes, marcând un alt
moment important în evoluţia dreptului penal român;
♦ de la adoptare şi până la intrarea în vigoare, Codul penal a fost modificat prin
următoarele legi: Legea 27 din 2012, Legea 63 din 2012 şi Legea 187 din 2012.
IB. Principiile fundamentale ale dreptului penal român

a. Definiţie: Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc
şi străbat întrega legislaţie penală.
b. Caracterizare:
♦ acestea se împart în trei categorii:
♣ fundamentale
♣ generale
♣ instituţionale.
♦ ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile);
♦ principiile dreptului penal trebuie respectate în cele două etape în care jus
puniendi se exercită: în momentul elaborării legii penale şi în mnomentul
aplicării acesteia de către organele abilitate.
♦ alţi autori împart principiile astfel:
♣ p. specifice întregului sistem de drept (p. legalităţii, al democraţiei, al
separaţiei puterilor în stat),
♣ p. de ramură, specifice numai anumitor ramuri de drept (p. umanismului),
♣ p. instituţionale sau specifice numai anumitor instituţii (p. răspunderii
penale personale).
c. Cadrul principiilor:
1. p. legalităţii incriminării şi sancţionării
2. p. egalităţii în faţa legii penale
3. p. umanismului
24
4. p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
5. p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale
6. p. personalităţii răspunderii penale
7. p. individualizării sancţiunilor de drept penal
8. p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
9. p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori
10. p. subsidiarităţii.
!!! Menţionăm că, unele dintre acestea sunt fie principii fundamentale, fie principii
generale, fie instituţionale, noi urmând să le analizăm pe toate.
1. Principiul legalităţii incriminării şi sancţionării

♦ nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg
sistemul de drept, principiu conform căruia elaborarea şi aplicarea dreptului
trebuie să aibă loc numai în temeiul legii. Statul de drept presupune ca toţi
cetăţenii, toate organele statului şi orice altă persoană fizică sau juridică să se
supună numai legii;10
♦ principiul legalităţii presupune ca legiuitorul, în opera sa legislativă, să respecte
toate procedurile legale, să ţină seama de voinţa socială, să permită pluralismul
politic;
♦ conform acestui principiu interpretarea şi aplicarea normelor juridice trebuie să
se facă ţinând seama de ierarhia ce există între acestea, în funcţie de sursa lor
formală (în sensul că toate actele normative trebuie să fie în conformitate cu
Constituţia);
♦ prima abordare concretă a principiului legalităţii o regăsim în opera lui Cesare
Becaria „Dei delitti e delle pene” din 1764 şi a fost formulat pentru prima
oară expresis verbis în timpul Revoluţiei Burgheze din Franţa în anul 1789,
fiind apoi reafirmat în 1948 în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”;
♦ acesta constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor, astfel
că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta;
♦ acest principiu a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956 când exista
instituţia analogiei;
♦ acesta este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 1 şi 2 fiind completat
şi de art. 4, dar şi în Constituţia României care prevede că “Parlamentul
României reglementează prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora” acest principiu fiind prezent în toate Codurile penale
româneşti;
♦ de asemenea, el îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel:
9 “nullum crimen sine lege”(instituţia infracţiunii);
9 “nulla poena sine lege” (instituţia sancţiunii);
9 “nullum judicium sine lege” (orice judecată să se facă în
conformitate cu legea)
♦ respectându-se acest principiu nu va fi trasă la răspundere penală persoana
care nu a săvârşit o infracţiune şi totodată nu va fi trasă la răspundere penală
o persoană, care a săvârşit o faptă ce nu era considerată la aceea vreme
10
25
infracţiune; tot astfel, infractorului nu i se va aplica o sancţiune care nu era
prevăzută de lege pentru fapta comisă;
♦ principiul legalităţii se adresează atât legiuitorului cât şi judecătorului.
- în activitatea legislativă, conform acestui principiu, legea trebuie să
prevadă toate infracţiunile şi sancţiunile aplicabile; astfel, principiul legalităţii
impune ca textul de lege să fie clar, pe înţelesul tuturor.
- în activitatea jurisdicţională, conform acestui principiu, judecătorul trebuie
să facă o interpretare strictă a legii, fără analogii şi să nu aplice legea retroactiv.
♦ principiul legalităţii presupune ca organele statului să sancţioneze numai acele
fapte interzise a se săvârşi şi să aplice numai acele sancţiuni prevăzute exact în
norma de incriminare;
♦ principiul legalităţii are patru aspecte:11
1- nullum crimen sine lege scripta (legea penală are un caracter scris),
2- nullum crimen sine lege carta sau certa (fapta interzisă să fie clar explicată).
În doctrină s-a arătat că există două principale tehnici de formulare a legilor penale:
♣ descriptivă – ce presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră în
conţinutul constitutiv al infracţiunii,
♣ sintetică – respectiv utilizarea unor termeni generici care să includă
toate modalităţile faptice a infracţiunii. Aceasta este cel mai des uzitată,
deoarece prima ar duce la o supradimensionare a normei penale.
3- nullum crimen sine lege praevia (interzicerea faptei să fi existat înaintea
comiterii infracţiunii). Acest principiu este consacrat expres în art. 15 alin. 2 din
Constituţie: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi
contravenţionale mai favorabile”.
4- nullum crimen sine lege stricta (neaplicarea legii penale prin analogie).
Acest aspect al principiului legalităţii nu are un caracter absolut. Analogia se
realizează prin aplicarea unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres,
dar care se aseamănă cu o altă normă reglementată. Aplicarea legii în această manieră
aduce o atingere gravă securităţii juridice a cetăţeanului printr-o aplicare arbitrară a legii.
Întreaga legislaţie penală română susţine că prin existenţa şi prin respectarea
riguroasă a principiului legalităţii nu este posibilă aplicarea legii prin analogie. Totuşi,
doctrina europeană, la care tindem să ne aliniem, este de părere că această interdicţie are
un caracter relativ, după cum analogia este în favoarea sau în defavoarea inculpatului.
*Analogia în defavoarea inculpatului (analogia in malam partem) este
considerată de toţi ca fiind inadmisibilă. Art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului consacră interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului.
*Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) este considerată
de unii autori ca fiind admisibilă. În sprijinul acestei opinii se arătă că principiul legalităţii
are ca principală finalitate protejarea libertăţii individuale împotriva unei aprecieri abuzive a
legii penale. Dacă este strict interzisă extinderea pe cale de analogie a dispoziţiilor care
incriminează o faptă sau agravează răspunderea penală, nu acelaşi lucru se poate spune în
cazul în care este vorba de cauze care atenuează sau sting răspunderea penală.
De ex. art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că: „nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. După cum se poate observa
11
Mihai Adrian Hotca – Dicţionar de drept penal, Editura Editas, Bucureşti, 2004, pg. 316.
26
textul se referă doar la stabilirea şi aplicarea unei pedepse, nu şi la situaţia în care ar fi
vorba despre o cauză de neaplicare a pedepsei.
Se observă că analogia in bonam partem este utilizată în caz de lacune a legii
penale. Dar şi în aceste cazuri trebuie să se îndeplinească trei condiţii:
1. norma legală existentă să nu acopere ipoteza examinată în nici una din
interpretările ce s-ar putea face (nici măcar printr-o interpretare extensivă)
2. lacuna în reglementare să nu fie intenţionată
3. norma interpretată să nu fie una de excepţie (lege de amnistie sau de graţiere),
căci acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare „exceptio est strictissime
interpretationis et aplicationis”.
2. Principiul egalităţii în faţa legii penale

♦ egalitatea în faţa legii sau egalitatea în drepturi este un principiu general al
dreptului ce constă în reglementarea aceloraşi drepturi şi obligaţii pentru
persoanele aflate în situaţii similare;
♦ este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un principiu
constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României – “cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”;12
♦ a fost înscris pentru prima dată în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului;
♦ el subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale, indiferent de
vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică, etc.;
♦ acesta nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din
întreaga legislaţie penală.
♦ nerespectarea acestui principiu poate conduce la săvârşirea unor infracţiuni
precum abuzul în serviciu, prevăzut în Codul Penal în art. 297;
♦ drepturile şi libertăţile sunt simple iluzii dacă nu există egalitate juridică între
titularii acestora;
♦ egalitatea în faţa legii îmbracă două especte:
♣ egalitate privind modul de elaborare a legii,
♣ egalitate privind modul de aplicare a acesteia fără nici o discriminare,
♦ acest principiu nu trebuie confundat cu principiul echităţii şi justiţiei, deşi în
anumite cazuri soluţionarea unei cauze se face prin aplicarea simultană mai
multor principii.
3. Principiul umanismului
♦ este un principiu prevăzut expres în Constituţia României, cu referire specială
la dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că:
♣ “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”;
♣ “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”;
♣ “pedeapsa cu moartea este interzisă”.
♦ conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter
uman, cu rol de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (o răzbunare din
partea statului);13
12
Constituţia României revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 767 din 31 octombrie 2003.
13
Ilie Pascu, Vasile Drăghici – op.cit., pg. 20.
27
♦ în baza acestui principiu, întreaga reglementare penală trebuie să pornească de
la interesele şi drepturile fundamentale ale omului.
♦ Acest principiu are un dublu rol:
♣ protecţia pe care dreptul penal trebuie să o acorde persoanei fizice
incriminând fapte îndreptate împotriva vieţii şi sănătăţii persoanei, dar şi
♣ caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei la
umilinţe şi badjocură, acest principiu opunându-se adoptării unor
sancţiuni penale inumane sau degradante;
♦ umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a operei de creare
şi aplicare a dreptului penal, acesta fiind consacrat în izvoarele interne şi
externe ale dreptului penal;
♦ conform acestui principiu, regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca
scop reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor;
♦ nu în ultimul rând, principiul umanismului obligă legiuitorul şi practicienii să
adapteze sancţiunile penale în conformitate cu situaţia specifică infractorilor.
De ex. minorilor nu li se poate aplica pedeapsa închisorii.
4. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

♦ acesta reprezintă în acelaşi timp şi scopul legii penale;
♦ el presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure prevenirea
săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât
şi prin constrângere (prevenţie specială);14
♦ pentru a putea preveni comiterea de fapte periculoase, trebuie mai întâi ca
legile să fie clare şi bine cunoscute de destinatarii acesteia;
♦ prevenirea constă în incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea
celor care nu respectă legile;
♦ prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei.
5. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale

♦ este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut expres în art. 15 al. 2
C. pen;
♦ funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei căci fără săvârşirea unei
infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală - cea mai gravă formă de
răspundere juridică;
♦ conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere
obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu
îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege.
6. Principiul personalităţii răspunderii penale

♦ acesta nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile
privind răspunderea penală;
♦ este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să
răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se poate antrena
14
Mihai Adrian Hotca – Dicţionar de drept penal, Editura Editas, Bucureşti, 2004, pg. 455.
28
răspunderea penală pentru fapta altei persoane şi nu se poate executa o
sancţiune în locul altei persoane;15
♦ acest lucru decurge din prevederile art. 2 C. pen. “pedepsele ce se pot lua faţă
de persoanele care au săvârşit infacţiuni”;
♦ unii autori sunt de părere că acest principiu nu guvernează întreaga legislaţie
penală, ci numai o instituţie juridică şi anume instituţia răspunderii penale, fiind
deci un principiu instituţional;
♦ totuşi, acest principiu are un caracter relativ, cel puţin pentru următorul
considerent: terţii care nu au participat la comiterea faptei nu ar trebui să sufere
de pe urma aplicării şi executării unei sancţiuni; dar în cazul în care un membru
de familie este condamnat la amendă penală, acest lucru va fi resimţit de
întreaga familie.
7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

♦ este prevăzut expres în art. 74 din Codul penal şi art. 53 alin. 2 din Constituţie,
fiind de sorginte constituţională;
♦ presupune aplicarea sancţiunilor proporţional:
♣ cu gravitatea faptei săvârşite şi a urmărilor acesteia
♣ cu periculozitatea infractorului
♣ condiţiilor în care a fost sâvârşită infracţiunea.
♦ această individualizare este de trei feluri:
1) legală: este specifică fazei de elaborare a legii penale şi se face de către legiuitor. Este
prima etapă de adaptare a răspunderii penale raportată la fapta comisă. De ex. o faptă
săvârşită din culpă se va sancţiona mai blând decât o faptă comisă cu intenţie. Această
individualizare se realizează prin stabilirea naturii pedepsei aplicate, prin limitele minime
şi maxime, precum şi prin indicarea unor circumstanţe de atenuare şi agravare a pedepsei;
2) judiciară: specifică fazei de judecată şi este realizată de către organele judiciare.
Aceasta presupune mai multe etape:
a) stabilirea naturii sancţiunii aplicabile, în cazul în care norma prevede pedepse
alternative (ex. art. 189 C. pen.),
b) stabilirea cuantumului pedepsei, dacă este vorba despre amendă sau închisoare,
c) stabilirea aplicării vreunei pedepse complementare care să însoţească pedeapsa
principală,
d) stabilirea modalităţii de executare (loc de detenţie comun sau dacă se dispune
suspendarea).
3) administrativă: specifică fazei de executare a pedepsei şi se realizează după ce
hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Astfel, condamnaţii majori execută sancţiunile
separat de cei minori, femeile separat de bărbaţi, infractorii primari separat de cei recidivişti.
8. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

♦ este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 15 al. 1 C. pen;
♦ el constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad
de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi alte forme
de ilicit social;
15
Florin Streteanu – Drept penal – partea generală, vol. I, pg. 77;
29
♦ se ştie că infracţiunea este fapta ilicită care prezintă gradul de pericol social
cel mai ridicat;
♦ incriminarea se relizează de către legiuitor prin stabilirea expresă a infracţiunilor,
fie în partea specială a Codului Penal, fie în legi speciale penale sau nepenale.
9. Principiul regimului special de sancţionare pentru infractorii minori

♦ este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 114 în cadrul
Titlului V al Codului penal, partea generală;
♦ acest principiu se referă în special la:
♣ natura sancţiunilor: minorilor nu li se aplică pedepse, ci măsuri educative;
♣ condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu
atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi (art. 133 C. pen);
♣ condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
starea de recidivă;
♣ termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate (art. 131 C. pen), sau
sunt mult mai mici ca în cazul majorilor (art. 132 C.pen.);
♣ minorilor nu li se aplică pedepsele complementare (art. 114 C. pen.).
10. Principiul subsidiarităţii (minimei intervenţii)16

♦ acest principiu este în strânsă legătură cu caracterul subsidiar al dreptului
penal şi constă în restrângerea pe cât posibil a recurgerii la instrumentele penale
de protecţie a valorilor sociale;
♦ acest principiu impune legiuitorului alegerea valorilor sociale cărora le asociază
protecţia penală şi a tuturor faptelor periculoase pentru respectivele valori.
♦ astfel, nu se justifică intervenţia dreptului penal pentru sancţionarea unor fapte
considerate imorale (de ex. actele homosexuale între persoane majore într-un
cadru privat).
♦ toate valorile sociale pe care legiuitorul penal le ocroteşte trebuie să fie în
concordanţă cu prevederile constituţionale, chiar dacă acele valori nu sunt
prevăzute în Constituţie. În acelaşi timp, prevederea unei anumite valori în
Constituţie nu obligă legiuitorul la instituirea unei protecţi penale a acesteia.
IC. Izvoarele dreptului penal român

a. Definiţie: Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce
constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi
actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi
aplicare al dreptului penal. Ele pot fi:
♦ naturale (realitatea obiectivă), constitutive (sursa politică) şi formale (sursa
juridică)
♦ interne şi externe
♦ directe şi indirecte
Specificul lor constă în faptul că acestea pot îmbrăca numai forma legii – ca voinţă a
organelor legislative.
16
Florin Streteanu – Drept penal – partea generală, vol. I, pg. 91;
30
b. Cadrul izvoarelor:
1. Constituţia României
2. Codul penal şi Codul de procedură penală
3. Legile penale speciale
4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
5. Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
6. Decretele Prezidenţiale
7. Tratatele şi convenţiile internaţionale.
1. Constituţia României
♦ aceasta este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al dreptului
penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal:
♣ art. 1 prevede cele mai importante valori sociale ce fac obiectul
protecţiei juridice
♣ art. 15 -“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi
contravenţionale mai favorabile”
♣ art. 22 –“pedepsa cu moartea este interzisă”
♦ unii autori includ în această categorie şi deciziile Curţii Constituţioale prin care
se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe şi sunt obligatorii şi
opozabile erga omnes. Aceste decizii sunt izvoare de drept penal deoarece au
capacitatea de a scoate din vigoare o normă.17
2. Codul Penal şi Codul de procedură penală

♦ Codul Penal este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două părţi
ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la legalitatea legii
penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere penală, aplicarea
pedepselor, incriminarea unui număr mare de infracţiuni, etc.;
♦ Codul de procedură penală prevede modul în care se desfăşoară procesul penal,
deci judecarea, condamnarea şi punerea în executare a sancţiunilor aplicate de
instanţă.
3. Legile penale speciale

♦ acestea pot cuprinde sau nu incriminări noi, deci au rolul de a completa
dispoziţiile Codului penal. De exemplu:
9 Legea nr. 51/1991 – privind securitatea naţională a României
9 Legea nr. 217/2003 – pentru prevenira şi combaterea violenţei în familie.
4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

♦ acestea nu au caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând
astfel incriminări separate faţă de Codul penal.
♦ de exemplu:
9 Legea nr. 26/1996 – Codul silvic
9 Legea nr. 56/1992 – privind frontiera de stat a României.
17
I. Deleanu – Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg. 279.
31
5. Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului
♦ ordonanţele Guvernului sunt: simple şi de urgenţă;
♦ ordonanţele simple nu pot fi izvoare de drept penal, deoarece potrivit art. 115
din Constituţie „abilitarea se poate face doar cu privire la domenii care nu fac
obiectul legilor organice”;
♦ caracterul de izvor de drept al OUG nu mai poate fi contestat, deoarece sub
controlul strict al Parlamentului, Guvernul poate, în situaţii excepţionale, să
reglementeze anumite relaţii sociale.
6. Decretele Prezidenţiele
♦ este adevărat că preşedintele ţării nu poate, prin intermediul decretelor, că
incrimineze sau să abroge vreo faptă;
♦ totuşi, în exercitarea atribuţiilor sale, acesta poate prin intermendiul decretelor
individuale să graţieze anumiţi condamnaţi;
♦ astfel, putem spune că decretele prezidenţiale individuale de graţiere pot
constitui izvoare de drept penal, deoarece acestea au aptitudinea de a stinge un
raport juridic penal.
7. Tratatele şi convenţiile internaţionale

♦ acestea devin izvoare de drept penal în urma ratificării
♦ nu toate tratele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci numai acelea care
interesează această ramură de drept, cum ar fi:
♣ Tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi
să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave (Convenţia internaţională
privind interzicearea torturii)
♣ Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională
în materie penală (Convenţia europeană de extrădare din 1957).
* În opinia profesorului Florin Streteanu şi cutuma poate fi considerată izvor de drept

penal cu următoarele precizări:
♦ cutuma constă în respectarea uniformă, constantă şi generală a anumitor norme
nescrise într-un anumit mediu social sau teritorial, cu convingerea obligativităţii ei
juridice.
♦ nu se poate vorbi astăzi despre o cutumă incriminatoare, deoarece aşa cum am
mai precizat, opera de incriminare aparţine exclusiv legiuitorului.
♦ tot astfel, nu i se poate recunoaşte cutumei un rol abrogator, legea penală
necunoscând desuetudinea. Atâta vreme cât legiuitorul nu intervine, instanţele
pot oricând judeca o faptă care se consideră desuetă.
♦ totuşi, cutuma poate reprezenta izvor de drept penal, cel puţin pentru
următoarele considerente:
♣ în practica cotidiană nu se recunosc anumitor fapte violente, care
implică un act de suferinţă fizică, caracterul de infracţiuni cum ar fi
circumciziile sau perforarea lobului urechii fetiţelor pentru a purta
podoabe. Aceste fapte cu toate că îndeplinesc condiţiile de la art. 193
C. pen, nu atrag răspunderea penală fiind procedee general acceptate;
32
♣ în acelaşi plan putem încadra şi actele de violenţă uşoară ale părinţilor
asupra copiilor lor minori în scop de reeducare;
♣ o altă cutumă o reprezintă şi comportamentul gălăgios al suporterilor şi
adunarea acestora în pieţele publice după o demonstraţie sportivă. Cu
toate că fapta se încadrează perfect în dispoziţiile legii penale, aceste acte
nu atrag răspunderea penală, organizarea lor fiind deja o cutumă bine
consolidată.
♦ cutuma poate ajunge să joace un rol important şi în interpretarea legii penale
când aceasta face referire la normele unei ramuri de drept în care cutuma este
izvor de drept aşa cum se întâmplă în cazul dreptului civil sau comercial.

1. Normele juridico-penale au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul.
2. Legislaţia penală română a cunoscut până în prezent patru Coduri penale: C.Pen. de la
1865, C.Pen. de la 1937, C.Pen. de la 1969 şi C.Pen. din 2014.
3. Principalii fondatori ai şcolii de drept penal din România sunt Ion Tanoviceanu şi
Vintilă Dongoroz.
4. Dreptul penal, ca ramură de drept, este guvernat de o serie de principii, care reflectă
modul în care legea penală se elaborează, se aplică şi se modifică în raport cu cerinţele
socio-politice.
5. Dreptul penal îşi găseşte sursa într-o serie de izvoare interne şi externe, principale şi
secundare.

- cutuma (obiceiul) – respectarea uniformă şi constantă a unor reguli nescrise, într-un
anumit spaţiu sau grup social, având convingerea că au un caracter obligatoriu.
- echitate (lat. aequitas) – dreptate, justiţie. În domeniul dreptului acţionează un
principiu – principiul echităţii şi justiţiei. Acesta constă în realizarea dreptului prin
luarea în considerare a tuturor intereselor sociale, astfel încât să se satisfacă cât mai
multe dintre ele în vederea asigurării armoniei sociale. Echitatea este o categorie
morală ce presupune o conduită ce concordă cu voinţa socială, acceptată de societate.
Ideal este ca dreptul să reuşească armonizarea tuturor intereselor sociale „jus est ars
boni et aequi” – dreptul este arta bienelui şi a echităţii.
- izvor de drept – sursa normelor juridice.
- jurisprudenţă – practică judiciară (sau dreptul pretorian), ştiinţa dreptului (lat.
jurisprudentia).
- jurisprudenţă penală – totalitatea hotărârilor judecătoreşti în materie penală
(practică judiciară).
- principiu – element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie.
- răzbunare – reacţia unei persoane, sub imperiul unui sentimet de ură, împotriva unei
alte persoane.
- sistem inchizitorial – sistem procesual utilizat de Inchiziţie în Evul Mediu. Inchiziţia
a fost o instituţie a bisericii catolice menită să judece persoanele vinovate de erezie
sau orice altă manifestare contra religiei catolice. În acest sistem se foloseau metode
inumane de investigaţie.
- a tortura – a schingiui, a chinui pe cineva în diferite scopuri; este în acelaşi timp o
infracţiune distinctă incriminată în Codul Penal în art. 282.
33
- umanism – atitudine umanitară sau umană.
- vindicta – răzbunare.
IV. Grile
1. Prima formă de realizare a justiţiei penale a îmbrăcat forma:
a) compoziţiunii
b) răzbunării
c) talionului.
2.”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” desemnează:

a) regula răzbunării
b) regula talionului
c) nu a existat niciodată o astfel de regulă în gândirea penală.
3. Care a fost considerat cel mai sever Cod penal al României:

a) C. pen. Cuza
b) C. pen. Carol al II-lea
c) C. pen. de la 1969
d) nici un Cod penal nu a avut o astfel de calificare.
4. Prima lege cu dispoziţii penale în dreptul penal român a fost:

a) „Legiuirea Caragea”
b) „Pravilniceasca Condică”
c) „Legea Ţării”.
5. Care a fost primul Cod penal care a consacrat principiul legalităţii incriminării şi al
sancţiuniilor:
a) C. pen. Cuza
b) C. pen. Carol al II- lea
c) C. pen. actual.
6. Când se introduc pentru prima dată măsurile de siguranţă, măsurile educative,

pedepsele complementare şi accesorii:
a) în C. pen. Cuza
b) în C. pen. Carol al II- lea
c) în C. pen. actual.
7. Care personalităţi sunt considerate ca fiind întemeietorii dreptului penal român:

a) Vespasian Pella şi Vintilă Dongoroz
b) Vintilă Dongoroz şi George Antoniu
c) Ion Tanoviceanu şi Nicolae Buzea
d) Traian Pop şi Nicolae Buzea.
8. Aplicarea legii prin analogie:

a) nu a existat niciodată în legislaţia penală română
b) a existat în perioada Codului penal Carol al II- lea
34
c) constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi sancţionării
d) a existat în perioada Codului penal Cuza
e) este sinonim cu interpretarea legii prin analogie.
9. Noţiunea de principiu de drept desemnează:

a) o regulă de conduită
b) totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal
şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor
c) o regulă cu caracter şi aplicabilitate generală în cadrul ramurii de drept penal.
10. Principiul umanismului semnifică faptul că:

a) legea penală se adresează numai oamenilor
b) aplicarea legii şi a sancţiunilor de drept penal nu trebuie să înjosească persoana omului
c) pedeapsa cu moartea este strict interzisă
d) cel condamnat trebuie să sufere de pe urma executării sancţiunilor aplicate.
11. Justificarea sancţionării diferite a infractorilor minori are la bază:

a) vârsta mică a acestora
b) lipsei totale de discernănânt
c) lipsei de maturitate şi a experienţei de viaţă.
12. „Nullum crimen sine lege”:

a) semnifică principiul umanismului
b) semnifică principiul legalităţii incriminării
c) este prevăzut expres în Codul penal
d) nu este prevăzut expres în Codul penal.
13. „Nullum crimen sine lege stricta”:

a) semnifică aspectul scris al legii penale
b) constă în neaplicarea legii penale prin analogie
c) desemnează ca fapta interzisă să fie clar explicată.
14. Prevenţia este:

a) generală şi specială
b) specifică numai dreptului penal
c) un principiu de bază în dreptul penal.
15. Individualizarea sancţiunilor de drept penal este:
a) numai legală şi judiciară
b) legală şi judiciară
c) specifică dreptului penal
d) judiciară şi administrativă.
16. Izvoarele dreptului penal pot fi:

a) scrise
b) pot fi şi nescrise
c) interne şi externe
d) directe şi indirecte.
35
17. În ce an a intrat în vigoare actualul Cod penal al României?
a) 2004
b) 2014
c) 1969.
18. Când a apărut primul Cod penal român?

a) 1862
b) 1877
c) 1865
d) 1837.
19. Care sunt principiile care guvernează Codul penal român de la 1865?
a) responsabilitatea morală a infractorului
b) introducerea măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pentru delincvenţii minori,
alături de pedepse
c) legalitatea infracţiunii şi a pedepsei
d) vinovăţia, ca temei esenţial pentru pedeapsă.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
20. Codul penal român de la 1937 mai era denumit:

a) Codul penal Alexandru Ioan Cuza
b) Codul penal Mihai I
c) Codul penal Carol al II-lea
d) Codul penal brâncovenesc.
21. Care sunt noutăţile juridice pe care le aduce Codul penal român de la 1937?
a) umanizarea pedepsei
b) introducerea măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pentru delincvenţii minori,
alături de pedepse
c) introducerea de pedepse mai aspre
d) introducerea pedepsei cu moartea.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
22. Codul penal de la 1969 a fost influenţat de:

a) ideile şi tezele şcolii clasice
b) ideile şi tezele şcolii pozitiviste
c) ideile şi tezele şcolii neoclasice contemporane
d) ideile şi tezele şcolii apărării sociale
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
36
23. Principiul legalităţii este guvernat de următoarele expresii latine:
a) nullum crimen sine lege
b) nullum crimen sine persona
c) nullum poena sine lege
d) nullum judicium sine lege.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
24. În ce constă principiul umanismului legii penale?

a) întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale
omului
b) întreaga activitate în domeniul dreptului penal trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi
în conformitate cu legea
c) întreaga reglementare juridică penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor
periculoase, atât prin conformare cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc
asemenea fapte
d) întreaga reglementare penală funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei deoarece,
fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală a unei persoane.
25. În ce constă principiul conform căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii
penale?
a) asigurarea prevenirii săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare cât şi prin
constrângere faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte
b) reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei întrucât, fără săvârşirea unei infracţiuni, nu
se poate antrena răspunderea penală a unei persoane
c) constituie o activitate de apărare a intereselor fundamentale ale omului
d) presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea
faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a acestuia.
26. În ce constă principiul individualizării sancţiunilor de drept penal?

a) presupune luarea în considerare a intereselor fundamentale ale omului
b) reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei întrucât, fără săvârşirea unei infracţiuni, nu
se poate antrena răspunderea unei persoane
c) presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea
faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a acestuia
d) asigură prevenirea faptelor periculoase atât prin conformare cât şi prin constrângere
faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte.
27. În ce constă principiul personalităţii răspunderii penale?

a) reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei, întucât fără săvârşirea unei infracţiuni nu se
poate antrena răspunderea penală a unei persoane
b) presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal în funcţie de gravitatea
faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a acestuia
c) asigură prevenirea faptelor periculoase atât prin conformare cât şi prin constrângere
faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte.
37
d) conţine regula potrivit căreia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o
anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii, revin
persoanei ce nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, şi nu alteia sau unui
grup de persoane.
28. Care sunt izvoarele dreptului penal?

a) toate normele juridice, indiferent de natura lor
b) legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
c) tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate
d) legile penale complinitoare.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
Răspunsuri grile*: 1-b; 2- b; 3- b; 4-c; 5- a; 6-b; 7-nici un răspuns corect; 8-b,c; 9-b,c;
10-b,c; 11-c; 12-b,c; 13-b; 14-a,c; 15-b,d; 16-a,c,d; 17-b; 18-c; 19-c; 20-c; 21-d; 22-b; 23-
c; 24-a; 25-b; 26-c; 27-d; 28-d;

1. Caracterizaţi dreptul penal în Evul Mediu.
2. Câte Coduri penale au existat în legislaţia penală română?
3. Care sunt principiile ce guvernează dreptul penal?
4. Ce se înţelege prin analogie?
5. În ce constă principiul subsidiarităţii dreptului penal?
6. Enumeraţi izvoarele dreptului penal.
7. Cum influenţează cutuma reglementările juridico-penale?
8. Ce se înţelege prin „jurisprudenţă”?
9. Analiza art. 22 din Constituţia României.

A. Teme de seminar:
1. Importanţa operei lui Cesare Beccaria în evoluţia şi dezvoltarea dreptului penal.
2. Personalitatea lui Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.
3. Aspecte critice ale principiilor care guvernează ramura dreptului penal român.
4. Tratatele şi convenţiile internaţionale ca izvoare de drept penal.
1. Ponderea cutumei privind legiferarea în domeniul dreptului penal.
1. Instituţia analogiei în dreptul penal român.
38
NOTE:
39
SEMINARUL NR. 3
“Raporturile juridice de drept penal, legea penală, normele penale şi
interpretarea legii penale”
I. Plan de seminar:
IA. Raporturile juridice de drept penal român
- definiţie şi feluri: raportul juridic penal de conformare şi raportul juridic penal de
conflict
IB. Legea penală
- definiţie şi categorii de legi penale
IC. Normele penale
- definiţie şi caracterizare
- funcţiile şi structura normei penale
- categorii de norme penale
ID. Interpretarea legii penale
- definiţie şi necesitate
- formele interpretării
- metode de interpretare
- rezultatul şi limitele interpretării
IA. Raportul juridic de drept penal român

a. Definiţie: Acesta reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membrii ai
societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune
respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi trage la răspundere penală pe cei care au
săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a
suporta sancţiunile penale.18
b. Feluri:
♣ de conformare sau cooperare
♣ de conflict sau de contradicţie
Raportul juridic penal de conformare

A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal care ia naştere în
momentul intrării în vigoare a legii penale impunând conformarea cu normele juridice
impuse şi constă în dreptul statului de a pretinde respectarea tuturor valorilor sociale
ocrotite de lege şi obligaţia destinatarilor legii de a respecta conduita impusă.
B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare:

B1. Naşterea: acesta apare în momentul intrării în vigoare a legii penale.
B2. Modificarea: aceasta intervine ori de câte ori în structura legii penale apare o
schimbare (o abrogare parţială sau un nou text este introdus).
18
40
B3. Stingerea: are loc în momentul în care legea penală iese din vigoare.
C. Structură:
1. Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt:
♦ statul - ca titular al tuturor valorilor sociale şi singurul în măsură să impună o
anumită conduită destinatarilor legii penale – ca subiect bine determinat.
♦ persoanele fizice şi/sau juridice – destinatarii legii penale - ca subiecţi nedeterminaţi.
2. Conţinutul raportului juridic penal de conformare este format din:
♦ dreptul statului de a pretinde o anumită conduită prin intermediul normelor de
incriminare
♦ obligaţia destinatarilor legii penale de a respecta acea conduită.
3. Obiectul raportului juridic penal de conformare:
♦ este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcţie
de drepturile şi obligaţiile lor, prin conformarea cu obligaţia impusă.
Raportul juridic penal de conflict
A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal care ia naştere în
momentul săvârşirii unei infracţiuni şi constă în dreptul statului de a aplica sancţiunea
stabilită în cuprinsul normei încălcate şi obligaţia infratorului de a răspunde pentru fapta
sa şi de a suporta prin executare sancţiunea stabilită de instanţă. 19
B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportlui juridic penal de conflict:

B1. Naşterea: raportul juridic penal de conflict ia naştere ca urmare a săvârşirii de către
destinatarul normei a faptei interzise ca infracţiune. Aşadar, singurul fapt juridic ce dă
naştere raportului juridic penal de conflict este săvârşirea infracţiunii.
B2. Modificarea: aceasta poate interveni când se constată existenţa unei cauze care
înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură executarea pedepsei sau de
modificare a executării.
B3. Stingerea: se realizează în următoarele situaţii:
♣ când s-a finalizat executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită,
♣ când a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa
plângerii prealabile, retragerea acesteia, împăcarea),
♣ când a intervenit o cauză care înlătură executarea pedepsei (graţierea totală,
prescripţia executării pedepsei, decesul făptuitorului),
♣ când este incidentă o cauză de impunitate (desistarea, împiedicarea producerii
rezultatului, denunţarea faptei de către mituitor)
♣ când a intervenit o lege dezincriminatoare.
C. Structura:
1. Subiectele raportului juridic penal de conflict sunt:
♦ statul (ca reprezentant al societăţii);
♦ infractorul (persoana fizică/juridică determinată care a săvârşit infracţiunea).
19
Vasile Drăghici – Drept penal- partea generală. Examinarea instituţiilor fundamentale ale dreptului penal,
potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare, ale Noului Cod penal şi ale proiectului de lege pentru
modificarea şi completarea Codului penal în vigoare, precum şi pentru modificarea altor legi, Editura Bren,
Bucureşti, 2006, pg. 95.
41
2. Conţinutul raportului juridic penal de conflict este format din:
♦ dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi de a impune
executarea sancţiunii.
♦ obligaţia celui ce a încălcat legea de a răspunde pentru fapta sa.
3. Obiectul raportului juridic penal de conflict:
♦ îl reprezintă sancţiunea ce se aplică de către organele specializate; astfel încât,
obiectul este reprezentant de realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal.
!!! Se impune, a se observa poziţia dominantă, pe care o ocupă statul în structura celor
două categorii de raporturi şi subordonarea între subiectele acestuia.
IB. Legea penală

a. Definiţie: prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o
procedură specială şi care conţine norme de drept penal (art. 73 al. 3 lit. h) Constituţie).
SAU
“prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte administrative care la data adoptării lor aveau putere
de lege” (art. 173 din Codul penal).
b. Categorii de legi penale:

1- în funcţie de rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială:
¾ legi penale generale – au o aplicare generală cuprinzând principii
fundamentale şi adoptate ca legi obişnuite (Codul penal);
¾ legi penale speciale – cunosc o aplicare mai restrânsă asupra unui anumit
domeniu (Legea nr. 302/2004 – privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală);
Importanţa acestei clasificări reiese în caz de concurs între cele două categorii de legi,
aplicându-se legea specială conform adagiului “specialia generalibus derogant”.
2- după durata în timp:
¾ permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal);
¾ temporare (cu durată determinată – legile excepţionale);
Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legea penală temporară se poate aplica şi
după ieşirea sa din vigoare, dar numai faptelor comise pe timpul cât ea se afla în vigoare
(va ultraactiva, art. 7 C.pen.)
3- după natura necesităţii care a impus adoptarea lor:
¾ ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite de evoluţie a societăţii
(C. Pen.);
¾ extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în
situaţii excepţionale – război, calamităţi). Acestea sunt, de regulă, temporare.
Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legile excepţionale derogă de la cele
ordinare.20
IC. Normele penale

a. Definiţie: Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se
caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal,
20
Augustin Ungureanu – Drept penal român – partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg. 22.
42
precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora; sau o normă de drept care
reglementează un raport juridic penal.
b. Caracterizare:
♦ normele penale ocrotesc valorile sociale împotriva celor mai periculoase fapte ilicite,
♦ norma penală nu trebuie identificată cu articolele sub forma cărora este redactată
legea penală, deoarece pot fi articole sau alineate care cuprind mai multe norme
penale,
♦ pentru adoptarea unei norme de drept penal trebuie să preexiste valori sociale care
generează relaţii sociale.
c. Funcţiile normei penale:

♦ reglementează relaţiile de apărare socială împotriva infracţiunilor,
♦ prevede toate faptele care sunt periculoase pentru valorile sociale,
♦ impune o anumită conduită raportată la sistemul de valori, disciplinând astfel
reacţiile şi atitudinile oamenilor.
d. Structura normei penale:

În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale, astfel:
♦ unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică formată din ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune;
♦ alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică formată numai din
dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte puţine
cazuri norma penală are o ipoteză.
e. Categorii de norme penale:

1. după sfera de incidenţă:
¾ generale – care prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting
raporturile juridice penale;
¾ speciale (sau norme de incriminare) – care prevăd condiţiile în care o
anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se aplică.
!!! De reţinut că cele două categorii de norme se completează reciporc, una neexistând în
lipsa celeilalte. De ex. art. 32 din C. pen. se coroborează cu o normă din partea specială,
respectiv va exista tentativă la o anumită infracţiune.
2. după felul normei de conduită:

¾ prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă (infracţiuni
comisive) – art. 188, 228 – să nu ucizi, să nu furi;
¾ onerative – care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată (infracţiuni
omisive) – art. 266, 267, 287 C. pen.
3. după gradul de determinare a sanctiunii:
¾ cu sancţiuni absolut nedeterminate: prin care nu se determină nici
natura nici cuantumul sancţiunii aplicabile. În dreptul nostru penal nu
există astfel de norme deoarece contravin principiului legalităţii sancţionării;
43
¾ cu sancţiuni absolut determinate: s-a stabilit în doctrină că datorită
rigidităţii lor contravin principilui individualizării pedepsei, fiind evitate.
În dreptul nostru penal există o singură normă cu pedepasă absolut
determinată şi anume Decretul-Lege nr. 6/1990, care pentru anumite
infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea cu detenţiunea pe viaţă;
¾ cu sancţiuni relativ determinate: acestea determină natura pedepsei şi
cele două limite ale acesteia (una minimă şi alta maximă). Este cazul
pedepsei închisorii;
¾ cu pedepse alternative: care cuprind pedepse principale de natură
diferite (detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea – art. 189 C. pen,
închisoarea alternativ cu amenda – art. 193 C. pen.);
¾ cu sancţiuni cumulative: în care se prevede o pedeapsă principală şi una
complementară (închisoarea şi interzicerea unor drepturi – art. 188 C. pen.).
4. după structură:
¾ unitare (sau complete) – care cuprind în structura lor atât dispoziţia cât
şi sancţiunea – art. 188 C. pen.;
¾ divizate (sau incomplete) – cărora le lipseşte un element din cele două.
Acestea se împart în:
♣ norme de incriminare cadru (norme în alb) – care cuprind
dispoziţia şi sancţiunea însă, prevederea faptelor interzise se face
ulterior prin alte acte normative – art. 348 C. pen.;
♣ norme de trimitere şi de referire. Cele de trimitere se
completează împrumutând elemente de la alte norme; astfel norma
de trimitere rămâne independentă faţă de norma complinitoare
(ex. art. 234 alin. 2 C. pen. face trimitre la art. 229 alin. 3). Cele de
referire se completează ca şi primele, însă ele devin dependente de
norma complinitoare (ex. art. 290 alin. 1 C. pen. face referire la art.
289 C. Pen.).
!!! A nu se confunda norma în alb cu norma de referire. Astfel, ambele rămân legate de
norma cu care se completează, dar:
♣ norma de referie se completează întotdeauna cu elemente
preluate din una sau mai multe norme determinate de către
legiuitor, în vreme ce norma în alb se va completa cu prevederi
dintr-un număr nedeterminat de norme.
♣ norma de referire se completează doar cu prevederile unei norme
care există în vigoare în momentul adoptării ei, pe când norma în
alb poate fi completată şi de norme care vor fi adoptate ulterior
intrări ei în vigoare.
5. după funcţia îndeplinită:

¾ incriminatoare – interzic săvârşirea anumitor fapte sub ameninţarea
aplicării unor sancţiuni;
¾ integratoare – facilitează aplicarea normelor incriminatoare; acestea pot fi:
♣ norme interpretative (care explică înţelesul unor norme juridice)
♣ norme tranzitorii (care rezolvă cazurile de succesiune a legilor
în timp).
44
ID. Interpretarea legii penale
a. Definiţie: Interpretarea legii penale reprezintă o operaţiune logico-raţională de
lămurire a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al
legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
b. Necesitatea: Aceasta este impusă de:

♦ neclaritatea unor texte de lege;
♦ existenţa unor termeni tehnici care au nevoie de explicaţii;
♦ particularizarea concretă a unor situaţii abstracte.
c. Formele interpretării:
♦ după organul sau persoana care face interpretarea:
¾ oficială, efectuată de către organe oficiale. Aceasta poate fi:
autentică (făcută de organul care a emis legea); poate fi:
- contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării legii; ex.
Titlul X al C.pen., partea generală)
- posterioară (făcută ulterior printr-un act separat; ex. legea penală
interpretativă)
cauzală (făcută de către organul judiciar; de ex. explicarea prin Decizii
de Îndrumare a unor situaţii juridice asemănătoare, cum ar fi diferenţa
dintre art. 188 alin. 2 şi art. 194 lit. e) C.pen.).
¾ neoficială sau doctrinară, efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratate şi
monografii.
d. Metodele de interpretare:21
♦ interpretarea literală sau gramaticală - constă în aflarea adevărului cu ajutorul
etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale, singularul presupune
pluralul şi invers, masculinul presupune şi femininul şi invers;
♦ interpretarea raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi
raţionale; argumentele de interpretare logică sunt:
♣“a fortiori” (“a minori ad majus”, “a majori ad minus”, “qui potest plus, potest
minus”) ;
♣“per a contrario” (“qui dicit de uno, negat de altero”);
♣“reductio ad absurdum”;
♣“a pari” (“ubi eadem ratio, ubi idem jus”)
♦ interpretarea istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de
vedere social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării ei;
♦ interpretarea sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie
cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din
sistemul de drept;
♦ interpretarea prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul
alteia care prevede un caz asemănător. Atenţie !!! a nu se confunda cu aplicarea legii
prin analogie care este interzisă.
21
Alexandru Boroi – Drept penal, partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pg. 43.
45
♦ interpretarea teleologică – constă în aflarea înţelesului unei norme pornind de la
finalitatea acesteia. Scopul urmărit de legiuitor este uneori precizat chiar în cuprinsul
normei (ex. art. 228 C. pen.). Interpretarea teleologică poate conduce şi la o
interpretare evolutivă a legii, prin actualizarea continuă a cuprinsului normei, astfel să
cuprindă şi modalităţi concrete de comitre care nu puteau fi avute în vedere de legiuitor
în momentul incriminării faptei (art. 302 C. pen. – violarea secretului corespondenţei,
care include acum şi convorbirile pe internet).
!!! Se poate astfel observa că principiul conform căruia legea este de strictă interpretare
şi aplicare are un caracter relativ, prin această interpretare evolutivă. Totuşi, prin
interpretarea extensivă a legii trebuie respectate limitele analogiei.
e. Rezultatul interpretării:22 Acesta constă în concluzia la care se ajunge în urma

interpretării, sau înţelesul legii penale la care a ajuns interpretul. Astfel, există:
♦ interpretarea extensivă – atunci când textul de lege spune mai puţin decât voinţa
legiuitorului şi trebuie extins (lex dixit minus quam voluit);
♦ interpretarea restrictivă – atunci când textul de lege spune mai mult decât voinţa
legiuitorului şi trebuie restrâns (lex dixit plus quam voluit);
♦ interpretarea declarativă – atunci când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit
să spună prin lege există o concordanţă perfectă (lex dixit quam voluit).
*Se poate observa că interpretarea extensivă şi restrictivă sunt efectul unor
neconcordanţe între voinţa legiuitorului şi ceea ce a exprimat legea.
f. Limitele interpretării:
Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se creeze norme noi
prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

1. Dreptul penal, ca orice ramură de drept autonomă, are raporturi juridice cu specific
propriu, stabilite între stat şi destinatarii legii penale.
2. În cadrul raporturilor juridice de drept penal, indiferent că sunt de conformare sau de
conflict, statului are o poziţie dominantă.
3. Legislaţia penală este formată din legi şi norme care nu trebuie confundate.
4. Există opinii diferite în doctrină cu privire la structura normei penale (dihotomică sau
trihotomică).
5. Pentru o justă aplicare a legii penale aceasta trebuie interpretată, descoperindu-se cu
exactitate voinţa legiuitorului.
6. Nu trebuie confundată interpretarea legii prin analogie cu aplicarea legii prin analogie.

- ad absurdo – expresie latină care înseamnă „prin absurd” şi se referă la raţionamente
ce cuprind premise acceptate ca fiind absurde – folosit în expresia „reductio ad
absurdum” – „reducere la absurd”,
- a contrario – expresie latină care înseamnă „prin opoziţie„
22
George Antoniu – Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/2006, pg. 12.
46
- adagiu – maximă, aforism; în drept adagiile latine sunt des utilizate în argumentare,
unele fiind adevărate principii de drept care au străbătut mileniile (lat. adagium),
- a fortiori – expresie latină care înseamnă “de la cel tare spre cel slab”. Acesta este
un raţionament de interpretare logică, utilizat în cazul în care se demonstrează fie că,
dacă legea permite mai mult, permite implicit şi mai puţin, fie că, dacă legea interzice
mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult,
- analogie – asemănarea sau similitudinea între două sau mai multe noţiuni, situaţii,
fenomene. În dreptul penal european este admisă analogia în favoarea inculpatului –
in bonam partem, dar este interzisă în defavoarea acestuia – in malam partem (lat.
analogia, fr. analogie),
- concluzii – susţinerile şi opiniile părţilor şi ale procurorului în proces, referitoare la
soluţionarea acestuia; ele pot fi în favoarea unei părţi, în acuzare, în circumstanţiere,
- condamnare – soluţie a instanţei prin care este sancţionată o parte din proces,
- conformare – modalitate a realizării raporturilor juridice prin respectarea de bună
voie a dispoziţiilor normelor juridice; în cazul conformării dreptul are eficienţă activă,
- fapte juridice penale – faptele juridice care, potrivit legii, generează, modifică sau
sting raporturile juridice penale. Faptele juridice penale pot fi: constitutive, extinctive
şi modificatoare,
- imperativ – calificativ ce exprimă obligativitatea normelor juridice. Normele penale
sunt în marea lor majoritate norme imperative. Normele imperative pot fi onerative şi
prohibitive (lat. Imperativus),
- interpret – persoană care participă la proces, având atribuţia de a traduce relatările
unei persone care va fi ascultată de organul judiciar, în cazul în care persoanele
respective nu vorbesc limba română sau nu se pot exprima prin vorbire,
- interpretarea legii penale – operaţiunea de dezvăluire a voinţei legiuitorului,
- lege penală – act normativ care cuprinde norme de drept penal,
- raport juridic penal – relaţie socială reglementată de o normă juridică penală,
IV. Grile
1. Raportul juridic penal de conformare se stinge:
a) când legea se abrogă, chiar şi parţial
b) când se modifică o prevedere din legea penală
c) când se încalcă legea penală, acesta transformându-se în raport de conflict
d) când legea penală iese din vigoare.
2. În dreptul penal sunt:

a) numai raporturi juridice de conflict în baza caracterului represiv al dreptului penal
b) raporturi de conformare şi raporturi de conflict
c) numai raporturi juridice de conformare în baza caracterului normativ al dreptului penal.
3. Raportul juridic penal se stabileşte între:

a) persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică
b) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat aflându-se pe poziţie de egalitate juridică
c) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat într-o poziţie de subordonare.
4. Poziţia dominantă în cadrul raportului juridic penal o are:

a) cel care este destinatarul legii penale
b) cel care încalcă legea penală
47
c) statul, ca titular al tuturor valorilor sociale
d) nici un subiect nu are o poziţie dominantă, ele aflându-se pe poziţie de egelitate juridică.
5. În cadrul raportului juridic penal de conformare:

a) statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor
b) destinatarii legii penale trebuie să se supună sancţiunilor penale
c) statul are dreptul să pretindă o anumită conduită destinatarilor legii penale
d) destinatarii legii penale trebuie să respecte voinţa legiuitorului exprimată în lege.
6. În cadrul raportului juridic penal de conflict:

a) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice chiar şi din culpă
b) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice numai cu intenţie
c) poziţia dominantă o are cel care a încălcat legea
d) poziţia dominantă o are statul, care trage la răspundere pe infractor.
7. Legea penală:
a) poate fi elaborată chiar şi de către Guvern
b) îmbracă forma legii organice
c) poate fi generală şi specială.
8. Legea specială:
a) poate deroga de la cea generală
b) derogă de la cea generală
c) nu derogă de la cea generală.
9. Prin conflict de legi se înţelege:

a) când o lege iese din vigoare fiind înlocuită cu una nouă
b) când sunt în vigoare două sau mai multe legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale
c) când este în vigoare o lege specială şi/sau una excepţională şi una generală.
10. După durata în timp legile penale se împart în:

a) legi ordinare şi temporare
b) legi permamente şi extraordinare
c) legi permanente şi temporare.
11. După rolul pe care îl au legile penale se împart în:

a) legi generale şi ordinare
b) legi speciale şi permanente
c) legi generale şi speciale.
12. Normele penale:

a) au o structură trihotomică
b) au o structură dihomomică
c) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează teza structurii
dihotomice, datorită lipsei dispoziţiei
d) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează teza structurii
dihotomice, datorită lipsei ipotezei.
48
13. Normele speciale:
a) se regăsesc în legi speciale şi prevăd condiţiile în care o faptă constituie infracţiune
b) se regăsesc în codul penal partea specială
c) se regăsesc în codul penal partea generală.
14. Normele onerative:

a) sunt specifice infracţiunilor omisive
b) sunt specifice infracţiunilor comisive
c) se regăsesc frecvent şi în partea specială a Codului penal.
15. Normele prohibitive:

a) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor omisive
b) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor comisive
c) impun reţinerea destinatarilor legii de la o anumită conduită fiind specifice
infracţiunilor comisive.
16. Norma de la art. 188 C.pen. – infracţiunea de omor – are sub aspectul sancţiunilor:
a) un caracter relativ determinat
b) prevede sancţiuni cumulative
c) un caracter relativ determinat prevăzând şi pedepse complementare.
17. În legea noastră penală:

a) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă principiul
umanismului şi al individualizării sancţiunilor penale
b) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă principiul
legalităţii sancţiunilor penale
c) predomină norme cu caracter relativ determinat sub aspectul sancţiunilor
d) există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, lăsând la latitudinea instanţei natura
şi cuantumul sancţiuni aplicabile.
18. Normele de trimitere:

a) rămân independente faţă de norma cu care se completează
b) devin dependente faţă de norma cu care se completează
c) sunt identice sub aspectul finalităţii cu normele de referire.
19. Normele de referire:

a) nu există în dreptul penal român, fiind specifice altor ramuri de drept
b) rămân independente faţă de norma cu care se completează
c) devin dependente faţă de norma cu care se completează.
20. Interpretarea legii penale:

a) nu este obligatorie în toate cazurile
b) este obligatorie în toate cazurile pentru o justă aplicare a legii
c) se realizează numai de către organul judiciar.
21. Interpretarea legii penale:

a) se poate face de către legiuitor numai după elaborarea legii
49
b) se poate face de către organul judiciar
c) este oficială şi neoficială.
22. Sunt cunoscute ca metode de interpretare:

a) interpretarea literală sau istorică
b) interpretarea sistematică sau logică
c) interpretarea literală şi istorică
d) interpretarea raţională sau logică.
23. Interpretarea poate avea drept rezultat:

a) restrângerea textului de lege, conform adagiului lex dixit minus quam voluit
b) extinderea textului de lege, conform adagiului lex dixit plus quam voluit
c) o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi textul legii conform adagiului lex
dixit quam voluit.
24. Interpretarea prin analogie:

a) este strict interzisă deoarece încalcă principiul legalităţii
b) dă naştere la noi incriminări
c) constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede un caz
asemănător
d) este identică cu interpretarea extensivă a legii
e) nu este interzisă deoarece nu încalcă principiul legalităţii.
25. Reprezintă forme ale interpretării legii penale:

a) interpretarea istorică
b) interpretarea oficială
c) interpretarea raţională
d) interpretarea cauzală.
26. După metodele folosite, interpretarea legii penale poate fi:

a) literală sau gramaticală
b) raţională sau logică
c) istorică
d geografică.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
27. În cazul interpretării raţionale sau logice a legii penale se utilizează următoarele
raţionamente:
a) „a fortiori”
b) „per a contrario”
c) „nulum crimen sine lege
d) „reductio ad absurdum”.
a) a+b+c
b) a+b+d
50
c) a+c+d
d) b+c+d.
28. Interpretarea oficială autentică a legii penale poate fi:

a) anterioară şi posterioară
b) contextuală şi posterioară
c) consensuală şi multilaterală
d) unilaterală şi bilaterală.
29. În sensul legii penale, prin “membru de familie” se înţelege:

a) soţul, indiferent dacă locuieşte sau nu cu făptuitorul
b) orice rudă apropiată a făptuitorului
c) orice persoană care locuieşte şi gospodăreşte cu făptuitorul
d) ruda apropiată în înţelesul legii penale, dacă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul.
30. Constituie consecinţe deosebit de grave, în înţelesul legii penale:

a) perturbarea gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice
b) o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei
c) perturbarea deosebit de gravă a activităţii unei persoane fizice.
31. Cine realizează interpretarea oficială autentică sau legală a legii penale?
a) preşedintele ţării în momentul în care promulgă o lege
b) legiuitorul, în momentul în care adoptă o lege şi dă explicaţii, în conţinutul acesteia, cu
privire la anumiţi termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară
c) organele judiciare, în momentul în care realizează încadrarea juridică a faptei
d) instanţa de judecată în momentul în care pronunţă o hotărâre judecătorească.
32. Constituţia României este:
a) o lege fundamentală
b) o lege penală
c) o lege civilă
d) o lege ordinară.
33. Legile penale se clasifică în:

a) legi penale generale şi legi penale speciale
b) legi penale cu durată nedeterminată şi legi penale temporare
c) legi penale obligatorii şi legi penale facultative
d) legi penale ordinare şi legi penale excepţionale.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
34. Care este structura normei penale speciale?

a) ipoteza, concluzia, sancţiunea
b) ipoteza, cuprinsul, dispoziţia
c) ipoteza, dispoziţia, sancţiunea
d) ipoteza, cuprinsul, sancţiuna.
51
35. Ce se înţelege prin interpretarea legii penale?
a) o operaţiune logico-raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are
drept scop aflarea voinţei legiuitorului, exprimată în acea normă
b) o operaţiune logică ce se referă la fapte tipice şi trebuie aplicată unor fapte concrete
care sunt variabile
c) o activitate ştiinţifică prin care se explică şi se desluşeşte conţinutul normativ al legilor
d) o activitate desfăşurată de organele penale prin care se apără legalitatea şi se asigură
egalitatea tuturor persoanelor în faţa legii.
36. Care sunt trăsăturile raportului juridic penal?

a) raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin care se realizează normele
cu caracter penal
b) raporturile juridice penale apar prin exprimarea imperativă a voinţei statului şi nu prin
acord de voinţă
c) raporturile juridice penale nu pot forma obiectul unor tranzacţii deoarece se nasc
independent de voinţa destinatarilor legii penale
d) naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale sunt impuse de lege.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
37. Care sunt subiecţii raportului juridic penal?

a) doar statul şi persoanele fizice
b) statul şi persoanele juridice, ca detinarari ai normei penale
c) statul, persoanele fizice şi juridice, ca destinatari ai normei penale
d) doar persoanele fizice şi sau juridice.
38. Între ce părţi se naşte raportul juridic penal adiacent?

a) între stat şi infractor
b) între persoana vătămată şi infractor
c) între organele penale şi infractor
d) între judecător, partea vătămată şi infractor.
39. Care dintre următoarele drepturi şi obligaţii intră în conţinutul raportului juridic penal?
a) dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea destinatarilor legii penale,
în scopul de a apăra valorile esenţiale ale societăţii
b) obligaţia destinatarului normei penale de a-şi conforma conduita cu exigenţele cerute
de norma penală
c) dreptul destinararului normei penale de a avea parte de un proces echitabil
d) dreptul statului de a-l trage la răspundere pe făptuitor şi de a-l supune executării
sancţiunii corespunzătoare.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
52
40. Raportul juridic penal de conformare se naşte:
a) din momentul intrării în vigoare a normei cu caracter penal
b) din momentul edictării normei cu caracter penal
c) numai prin săvârşirea infracţiunii
d) în momentul în care norma cu caracter penal este încălcată.
41. Raportul juridic penal de conflict se naşte:

a) în momentul în care este edictată o nouă normă cu caracter penal care o contrazice pe
cea deja existentă
b) în momentul în care infracţiunea este săvârşită de un cetăţean străin şi se pune
problema care normă penală va fi aplicată: cea a locului săvârşirii infracţiunii sau cea a
statului al cărui cetăţean este infractorul
c) în momentul intrării în vigoare a normei cu caracter penal
d) prin săvârşirea infracţiunii.
42. În care din următoarele situaţii se produce stingerea raportului juridic penal de conflict?
a) prin cauze intervenite după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive:
decesul făptuitorului, prescripţia executării pedepsei, graţierea, amnistia, etc.
b) prin pierderea calităţii cerute de lege de către destinatarul normei penale, prin ieşirea
din vigoare a normei penale sau prin săvârşirea faptei interzise
c) prin cauze intervenite anterior pronunţării unei hotărâri definitive: decesul
făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, constatarea lipsei plângerii prealabile,
retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor, dezincriminarea, intervenirea unei
cauze de nepedepsire
d) prin executarea pedepsei, care este principala modalitate de stingere a raportului juridic
penal de conflict.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
43. Există două tipuri de raporturi juridice penale:

a) raporturi juridice penale de conformare şi raporturi juridice penale de conflict
b) raporturi juridic penale interne şi raporturi juridice penale externe
c) raporturi juridice penale convenţionale şi raporturi juridice penale neconvenţionale
d) raporturi juridice penale legale şi raporturi juridice penale ilegale.
44. Constatarea raportului juridic penal de conflict revine:

a) organelor de poliţie
b) parchetelor
c) instanţelor de judecată
d) organelor de poliţie, parchetelor şi instanţelor de judecată.
45. Raportul juridic penal are următoarea structură:

a) latura obiectivă şi latura subiectivă a raportului juridic penal
b) subiecţii raportului juridic penal
53
c) conţinutul raportului juridic penal
d) obiectul raportului juridic penal.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
46. În cadrul raportului juridic penal, statul este:

a) subiect dominant
b) subiect adiacent
c) subiect secundar
d) subiect accesoriu.
47. Obiectul raportului juridic penal de de conflict este format din:

a) regula de conduită recomandată destinatarilor normei penale
b) dispoziţia de aplicare a pedepsei
c) stabilirea răspunderii penale
d) executarea pedepsei.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
48. Constatarea raportului juridic penal de conflict revine:

a) iniţiatorului normei juridice penale
b) Parlamentului
c) autorităţii care constată existenţa infracţiunii
d) instanţelor de judecată.
49. Cine realizează interpretarea neoficială sau doctrinală a legii penale?

a) organele de cercetare penală
b) Guvernul României
c) instanţele de judecată
d) oamenii de ştiinţă.
Răspunsuri grile*: 1-d ; 2-b ; 3-c; 4-c; 5-c,d; 6-a,d; 7-b,c; 8-b; 9-b,c; 10-c; 11-c; 12-d;
13-a,b; 14-a,c; 15-b; 16-a,b,c; 17-b,c; 18-a; 19-c; 20-b; 21-b,c; 22-c,d; 23-c; 24-c,e; 25-
b,d; 26-a; 27-b; 28-b; 29-a,b; 30-b; 31-b; 32-a; 33-b; 34-c; 35-a; 36-d; 37-c; 38-b; 39-b;
40-a; 41-d; 42-c; 43-a; 44-d; 45-d; 46-a; 47-d; 48-c,d; 49-d;

1. Definiţi noţiunea de raport juridic penal.
2. Care sunt subiecţii raportului juridic penal de conformare?
3. Ce cuprinde conţinutul raportului juridic penal de conflict?
4. Categorii de legi penale.
5. Care sunt funcţiile normei juridice penale?
54
6. Categorii de norme penale.
7. Rezultatele interpretării legii penale.
8. Analizaţi cuvântul „conformare” din punct de vedere juridico-penal.
9. Analizaţi expresia „ad absurdum”.

A. Teme de seminar:
1. Raportul juridic de drept penal în raport cu alte categorii de raporturi juridice.
2. Motivarea principiului „specialia generalibus derogant” în dreptul penal român.
1. Corelaţia dintre interpretarea legii prin analogie şi aplicarea legii prin analogie. Este
interpretarea legii prin analogie identică cu interpretarea extensivă a legii penale? În ce
măsură contravin acestea principilui legalităţii?
1. Justificarea interpretării legii penale române.
55
NOTE:
56
SEMINARUL NR. 4
“Aplicarea legii penale în timp”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp
IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp
1. principiul activităţii; concursul de legi penale
2. principiul neretroactivităţii
3. extraactivitatea legii penale
a. retroactivitatea legii penale
b. ultraactivitatea legii penale
IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii
1. noţiunea de situaţie tranzitorie
2. criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile
3. problematica aplicării Mittior Lex
I. aplicarea a legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
II. aplicarea a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp

Problema aplicării legii penale în timp este reglementată expres în Codul penal în art. 3-7.
Astfel, privind această problemă, trebuie să cunoaştem:
1. momentul intrării în vigoare a legii penale
2. durata legii, sau viaţa legii (determinată sau nedeterminată)
3. momentul ieşirii din vigoare a legii penale
4. aşa-zisele situaţii tranzitorii
5. succesiunea legilor penale.
IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp:

1. Principiul activităţii (art. 3 C.pen.): “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite
în timpul cât ea se află în vigoare”.
Conform acestui principiu o lege se aplică doar pentru infracţiunile săvârşite în
perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării. Acest principiu
este susţinut de următoarele argumente:
♦ poate fi invocat principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal –
art. 1 şi 2 C. pen.;
♦ se poate afirma că gravitatea faptei este aceea evaluată de legea penală în vigoare la
momentul săvârşirii faptei;
♦ făptuitorul a cunoscut legea penală şi deci el trebuie să răspundă conform legii
penale încălcate.
Pentru a se aplica principiul activităţii, trebuie să determinăm legea penală activă.
Aceasta se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii.
Momentul intrării în vigoare poate fi:
♦ trecerea unui interval de 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial.23 Cele
3 zile se calculează pe zile libere, fără a se lua în calcul prima şi ultima zi;
23
Art. 78 din Constituţia României.
57
♦ o altă dată ulterioară menţionată în textul legii, conform art. 78 Constituţie, cum
este cazul Codului penal actual;
Momentul ieşirii din vigoare poate fi reprezentat de:24
♦ intrarea în vigoare a unei legi penale noi care reglementează aceleaşi relaţii sociale
– abrogare tacită;
♦ abrogarea expresă sau tacită (poate fi totală sau parţială);
♦ ajungerea la termen a legii penale temporare sau autoabrogarea;
♦ încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale;
Concursul de legi penale: Este situaţia în care la un moment dat se află în vigoare mai
multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind generală,
alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională.
În aceast caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi specială) conform
adagiului latin “specialia generalibus derogant” şi legea excepţională (când există
concurs între o lege generală, specială şi excepţională).25
2. Principiul neretroactivităţii: “Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când

au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”- nullum crimen sine lege praevia.
În strâns raport cu principiul activităţii, legea penală nu se aplică faptelor care s-
au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce
efectele doar pentru viitor.
Acest principiu statutează legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei, conform
adagiului latin „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”- art. 2 alin. 2 C.pen.
Excepţie de la acest principiu face aplicarea legii penale mai favorabile infractorului care
retroactivează.
3. Extraactivitatea legii penale (retroactivitatea şi ultraactivitatea formează

extraactivitatea legii penale, ca opus al principiului activităţii legii penale).
a. principiul retroactivităţii (art. 4 C.pen.): Legea penală se aplică şi faptelor
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, dar numai în acele cazuri prevăzute expres de lege.
Cazuri de retroactivitate:
9 legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice şi
unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare,
9 legea interpretativă mai favorabilă care face corp comun cu legea interpretată,
9 legea dezincriminatoare care scoate în afara ilicitului penal anumite fapte;
9 legile care prevăd măsuri de siguranţă şi/sau măsuri educative; caracterul
retroactiv al acestora se justifică datorită rolului preventiv şi de reeducare pe
care acestea îl au; se menţionează că acestea nu au întotdeauna un caracter
retroactiv;
9 legea penală mai favorabilă (art. 5, 6 C.pen., art. 15 alin. 2 Constituţie). “În
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei
au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai
favorabilă”. Se înţelege că dacă legea nouă este mai favorabilă, ea va
retroactiva în mod obligatoriu.
24
25
58
b. principiul ultraactivităţii: Este regula de drept conform căreia, legea penală
continuă să se aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea
conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare”.
Cazuri de ultraactivitate:
9 legile penale temporare (art. 7 C.pen.) – care au durată foarte scurtă, fiind
aproape imposibil ca până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins,
judecat şi condamnat;
9 legile penale mai favorabile infractorului (art. 5, 6 C.pen.).
IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii:

1. Noţiunea de situaţie tranzitorie: Situaţiile tranzitorii se crează prin succesiunea unor
legi penale în timp, legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite.
În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema care lege penală se aplică:
♣ legea penală veche (teoria ultraactivităţii),
♣ legea penală nouă (teoria retroactivităţii),
♣ legea penală mai favorabilă (mittior lex).
În doctrina de specialitate s-a opinat că nu se poate creea o lex tertia, adică o lege mai
favorabilă formată din dispoziţiile mai blânde din cele două legi. Astfel, majoritatea
doctrinarilor români şi străini au stabilit că cel mai rezonabil este să se aplice cea de-a
treia variantă, în funcţie de criteriile următoare.
2. Criteriile de determinare a legii mai favorabile:26

¾ condiţiile de incriminare a faptei – este mai favorabilă legea care impune ca
fapta să fie săvârşită într-un anumit loc sau timp, deoarece îi restrânge sfera de
incidenţă,
¾ condiţiile de tragere la răspundere penală – este mai favorabilă legea care
prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate în opoziţie cu cea care se pune în mişcare din oficiu,
¾ natura şi durata sancţiunii – este mai blândă legea care prevede pedeapsa
închisorii în loc de pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea care prevede amenda în
loc de închisoare,
¾ termenul de precripţie a răspunderii penale – este mai blândă legea care are un
termen de prescripţie mai redus, căci statul decade mai repede din dreptul său de
a-l trage la răspundere penală pe infractor,
¾ cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei,
¾ existenţa pedepselor complementare şi accesorii,
¾ dispoziţii privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu sancţionează
tentativa în opoziţie cu cea care incriminează şi tentativa.
3. Problematica aplicării Mittior Lex se împarte în două categorii:

I. până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 C.pen.),
II. după judecarea definitivă a cauzei (art. 6 C.pen.).
26
Idem, pg. 72.
59
I. Aplicarea a legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5
C.pen.):
Condiţiile de aplicare:
“În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei
au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Dispoziţiile alin. 1 se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea
declarate neconstituţionale, precum şi odonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu
modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziţii penale mai favorabile.”
II. Aplicarea a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (art. 6
C.pen.):
Condiţiile de aplicare:
¾ să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a
închisorii sau amenzii;
¾ după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea în
întregime a pedepsei să intervină o lege nouă;
¾ legea penală nouă să fie mai favorabilă;
¾ pedepsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei prevăzute
de legea nouă pentru infracţiunea comisă;
Efecte:
¾ înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu maximul special al închisorii prevăzut de legea
nouă (art. 6 alin. 2),
¾ reducerea pedepsei închisorii sau amenzii (art. 6 alin. 1),
¾ înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda (art. 6 alin. 3),
¾ dacă legea nouă mai favorabilă intervine după executatea în întregime a
pedepsei, acest lucru va avea efect asupra termenului de reabilitare, care poate fi
micşorat proporţional cu diminuarea pedepsei prevăzută în legea nouă, sau asupra
incidenţei sau nu a recidivei.

1. Aplicarea legii penale în timp este guverantă de: principiul activităţii, neretroactivităţii,
retroactivităţii şi ultraactivităţii.
2. Durata legii penale poartă numele de „viaţa legii penale”.
3. „Mittior lex” semnifică legea penală mai favorabilă infractorului.
4. Principiul neretroactivităţii este opusul principiului activităţii legii penale.

- ab initio – expresie latină care înseamnă de la început. „Ab initio invalidum non
confirmatur continuo temporis actu” – ceea ce este nevalabil de la început nu se validează
prin scurgerea timpului sau prin cele întâmplate ulterior. „Ab initio valida postea per
contingentia non infirmatur” – ceea ce este valabil de la început nu se invalidează prin
trecerea timpului sau întâmplări ce intervin ulterior,
- ab ovo - expresie latină care înseamnă de la începutul lumii, de la începuturi, de la ou,
- absolut – ceea ce este independent de orice condiţii, relaţii şi restricţii (lat. absolutus),
- absolutism – doctrină politică specifică monarhiei totalitare în care monarhul deţine
toată puterea (fr. absolutisme),
60
- abrogarea legii penale – modalitatea de ieşire din vigoare a acesteia.
- adoptarea legii – operaţiunea prin care legislativul sau executivul în cazuri speciale
întocmesc proiecte de acte normative,
- adevăr - corespondenţa sau concordanţa între cunoştinţele noastre şi realitatea
obiectivă, justeţe, exactitate (lat. verum),
- apartheid – politică de separaţie rasială practicată de unele guverne; în anul 1991
politica de apartheid a fost abolită (engl. apartheid),
- conflict de legi penale – situaţie creată în urma unei succesiuni de legi sau din cauza
coexistenţei mai multor legi aplicabile în acelaşi timp,
- derogare – abaterea de la o regulă juridică, printr-o normă care consacră o excepţie (lat.
derogare),
- duel judiciar – mijloc de probă existent în procesul acuzatorial din Evul Mediu. Acesta
era utilizat între nobili,
- lege mai favorabilă – lege mai blândă, mai convenabilă pentru cel căruia se adresează.
- edicta – a emite sau a adopta un act normativ (lat. edictum),
- eugenie – teorie care susţine inegalitatea raselor umane sub aspect biologic şi
intelectual,
- de lege-ferenda – expresie latină care desemnează propunerile privind modificarea
reglementării unei materii,
- de lege-lata – expresie în latină prin care se desemnează legea în vigoare,
- infanticid – uciderea propriului copil, pruncucidere (lat. infanticidium),
- infracţiuni prevăzute în legi speciale – infracţiuni reglementate în alte legi decât
Codul penal, legi speciale penale sau nepenale, care cuprind norme de incriminare,
- jurat – persoane fără pregătire juridică care alcătuiesc curtea cu juri (lat. juratus),
IV. Grile:
1. Principiul activităţii legii penale presupune:
a) legea penală se aplică unor fapte comise înainte de intrarea ei în vigoare
b) legea penală este activă de la intrarea ei în vigoare şi până la ieşirea din vigoare
c) legea penală se aplică unor fapte şi după ieşirea ei din vigoare
d) legea penală este activă numai atunci când se aplică.
2. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:

a) principiul retroactivităţii
b) principiul ultraactivităţii legii penale temporare
c) principiul activităţii
d) principiul neretroactivităţii.
3. Dacă din momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii
c) legea cea mai favorabilă.
4. O lege penală poate fi abrogată:

a) numai în mod expres
b) total sau parţial
c) în mod tacit.
61
5. Principiului neretroactivităţii legii penale prevede:
a) legea penală nu se aplică faptelor comise sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute
de legea nouă
b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare
c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute
ca infracţiuni.
6. Atunci când o faptă este incriminată atât de legea penală veche cât şi de legea penală nouă,
se va aplica legea penală mai favorabilă, care se poate determina după următoarele criterii:
a) după condiţiile de tragere le răspundere penală
b) după gravitatea faptei
c) după condiţiile de incriminare şi de sancţionare
d) după termenul de prescripţie.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
7. Principiul ultraactivitatii legii penale, consacrat de art. 7 C.pen., se aplică numai pentru:
a) legile penale de dezincriminare
b) legile penale extraordinare
c) legile penale temporare
d) legile penale speciale.
8. Ce efecte produce legea de dezincriminare dacă ea intervine după executarea pedepsei

principale şi complementare?
a) este înlăturată răspunderea penală
b) nu produce nici un efect deoarece ea se aplică numai faptelor săvârşite după momentul
intrarii ei în vigoare, conform principiului activităţii legii penale
c) încetează toate consecinţele ce decurg din condamare, în această situaţie apărând o
veritabilă reabilitare
d) pedeapsa nu se mai pune în aplicare sau, dacă a început executarea, aceasta va înceta.
9. Legea penală temporară se aplică infracţiunii comise în timpul cât era în vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp
b) numai daca fapta a fost descoperită în acest interval de timp indiferent dacă judecata a
avut loc după ieşirea din vigoare a legii
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval de timp.
10. O lege penală română poate intra în vigoare:

a) numai la data publicării acesteia în Monitorul Oficial
b) la o dată anterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în conţinutul legii
c) la o dată ulterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în conţinutul legii
d) de regulă, la data publicării acesteia în M.O.
e) de regulă, la 3 zile de la data publicării în M.O.
62
11. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi
care nu mai prevede fapta ca infracţiune:
a) încetează executarea pedepselor
b) încetează executarea pedepselor însă măsurile de siguranţă şi măsurile educative
pronunţate în baza legii vechi se execută
c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce
au fost dezincriminate.
12. Dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit

una sau mai multe legi penale:
a) legea mai favorabilă se determină prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din
legile succesive
b) în cazul în care nu există alte criterii de determinare a legii penale mai favorabile,
aceasta se poate stabilii şi în funcţie de pedepsele complementare
c) se aplică infractorului legea cea mai favorabilă.
13. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară:
a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim
b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,
poate fi redusă de către instanţa judecătorească
c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi
redusă de către instanţa judecătorească.
14. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară:
a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim
b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,
poate fi redusă de către instanţa judecătorească
c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi
redusă de către instanţa judecătorească.
15. Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru o infracţiune

pedepsită de lege cu închisoarea de la 3 la 9 ani. După rămânerea definitivă a hotărârii şi
până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege nouă care sancţionează aceeaşi
infracţiune de la 1 la 6 ani. Au valoare de adevăr afirmaţiile:
a) instanţa trebuie să reducă obligatoriu pedeapsa aplicată până la un cuantum ce nu poate
fi mai mic de 3 ani închisoare
b) instanţa nu poate reduce în nici un caz pedeapsa aplicată
c) instanţa poate reduce pedeapsa aplicată până la un cuantum ce nu poate fi mai mic de 4
ani închisoare.
16. Dezincriminarea faptei care a atras aplicarea măsurii de siguranţă a intezicerii unei
funcţii sau profesii:
a) atrage încetarea executării măsurii de siguranţă
b) nu produce efecte asupra executării măsurii de siguranţă deoarece aceasta a fost
dispusă în considerarea nepregătirii sau inaptitudinii făptuitorului
63
c) nu atrage încetarea executării măsurii de siguranţă, dar aceasta nu va mai putea fi
prelungită la împlinirea duratei pentru care a fost dispusă iniţial.
17. Legea penală română nu poate fi aplicată:

a) infracţiunilor săvârşite în afara ţării, dacă făptuitorul, neavând nici o cetăţenie, are
domiciliul în România
b) faptelor care la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni
c) faptelor săvârşite sub legea veche dacă numai sunt prevăzute de legea nouă.
18. Ce efecte produce legea de dezincriminare dacă ea intervine după condamnarea definitivă?
a) pedeapsa nu se mai pune în aplicare sau, dacă a început executarea, aceasta va înceta
b) nu produce nici un efect, deoarece ea se aplică numai faptelor săvârşite după momentul
c) se rejudecă respectiva cauză, iar pedeapsa este redusă la minimul special
d) se rejudecă respectiva cauză şi se pronunţă achitarea.
19. Ce efecte produce legea de dezincriminare dacă aceasta intervine în cursul judecăţii?
a) se va pronunţa scoaterea de sub urmărire penală
b) se va pronunţa clasarea
c) se va pronunţa achitarea
d) se va pronunţa neînceperea urmăririi penale.
20. Ce se înţelege prin retroactivitatea legii penale?

a) aplicarea prevederilor legale infracţiunilor săvârşite cât timp legea penală respectivă se
află în vigoare
b) aplicarea prevederilor unei legi penale şi unei fapte comise între momentul edictării şi
momentul intrării în vigoare a legii respective
c) aplicarea prevederilor unei legi penale faptelor comise după ieşirea din vigoare a legii
respective
d) aplicarea prevederilor unei legi penale, a efectelor ei asupra unor fapte comise înainte
de intrarea în vigoare a legii respective.
21. Care sunt situaţiile prevăzute de doctrină în care legea penală retroactivează?
a) poate fi retroactivă legea penală de dezincriminare care prevede că o anumită faptă sau
anumite fapte nu mai constituie infracţiuni
b) poate fi retroactivă legea interpretativă cu precizarea că o atare lege realizează corp
comun cu legea interpretată
c) legea penală ordinară dacă a fost declarată constituţională de Curtea Constituţională a
României
d) pot fi retroactive legile care prevăd măsuri de siguranţă şi educative.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
22. Ce efecte produce legea de dezincriminare dacă ea intervine în cursul urmăririi penale?
a) nu produce nici un efect deoarece ea se aplică numai faptelor săvârşite după momentul
b) se va pronunţa scoaterea de sub urmărire penală sau se va clasa cauza
64
c) se va pronunţa achitarea
d) pedeapsa este redusă la minimul special.
23. Când de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale:
a) dacă legea anterioară este mai favorabilă pedepsele complementare prevăzute de
această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai grea
b) dacă legea anterioară este mai favorabilă, măsurile de siguranţă prevăzute de această
lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai grea
c) dacă legea anterioară este mai grea, măsurile educative şi de siguranţă prevăzute de
această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute de legea penală nouă mai
favorabilă
d) dacă legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au
corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de legea
anterioară mai favorabilă.
24. Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică, în ceea ce
privesc aceste măsuri, şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data
intrării în vigoare a legii noi:
a) chiar dacă legea anterioară este mai favorabilă dar nu prevede măsuri de siguranţă sau
educative, măsuri care sunt reglementate de legea penală nouă mai grea
b) chiar dacă legea nouă este mai favorabilă dar nu prevede măsuri de siguranţă sau
educative, măsuri care sunt reglementate de legea penală anterioară mai grea
c) numai dacă nu se încalcă principiul legii penale mai favorabile.
Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-a,b,c,d ; 3-c; 4-b,c; 5-c; 6-c; 7-c; 8-c; 9-c; 10-c,e; 11-a,c; 12-
b,c; 13-a; 14-a; 15-b; 16-a; 17-b,c; 18-a; 19-c; 20-b,d; 21-b; 22-b; 23-a,b,d; 24-c;
V. Speţe:
1. X a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de pruncucidere prevăzută în art.
465 raportat la art. 97 C. pen. Carol II. După rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare a intrat în vigoare Codul penal din 1969 care nu mai pedepsea tentativa la
infracţiunea de pruncucidere.
Care au fost consecinţele intrării în vigoare a Codului Penal din 1969 asupra
condamnării inculpatei?
2. Prin sentinţa penală nr. 1.150/26.05.1992 a Judecătoriei Braşov, în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.p.pen., a achitat pe inculpatul X pentru infracţiunea
prevăzută în art. 1 din Decretul-Lege nr. 24/1990.
Instanţa a reţinut că, deşi în mai 1990 inculpatul a ocupat o locuinţă fără a avea
repartiţie şi contract de închiriere, fapta sa nu constituie infracţiune, întrucât Decretul–
Lege menţionat a avut o aplicabilitate temporară, şi anume în perioada de după
evenimentele din dec. 1989.
Să se arate dacă soluţia este corectă. Argumentaţi răspunsul.
3. În executarea aceleiaşi rezoluţii, X a săvârşit, prin efracţie, în perioada 15 oct. – 18 nov.
1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a aplicat, de prima instanţă, în baza art. 208
raportat la art. 209 lit. i) cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare.
Instanţa de apel a admis apelul inculpatului şi a redus pedeapsa la 2 ani închisoare.
65
De precizat că prin legea 140/14.11.1996 s-a ridicat minimul special al pedepsei
pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la 3 ani închisoare.
Să se arate dacă decizia instanţei de apel este legală.
4. Prin sentinţa penală nr. 234/30.04.1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă

definitivă prin neapelare, inculpatul X a fost condamnat la 100.000 lei amendă pentru
săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 13 din
Codul Penal din 1969.
Instanţa a reţinut că, în luna noiembre 1996, inculpatul a făcut modificări la
tabloul electric exterior şi la contor, astfel că energia consumată să nu poată fi înregistrată
în perioada 01.11.1996 – 30.03.1997.
La data de 14.11.1996 a intrat în vigoare legea nr. 140/1996 prin care se
majorează limitele pedepsei cu închisoarea la infracţiunile contra patrimoniului. Dacă
infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul Penal se pedepsea anterior
modificării prin legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, după
modificare se prevede pedeapsa cu închisoare de la 1 la 12 ani.
Împotriva sentinţei de mai sus s-a declarat recurs în anulare pe motivul că s-a
făcut o greşită aplicare a legi.
Să se arate dacă recursul este fondat.
5. În sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea, la sfârşitul lunii septembrie 1991 a

infracţiunii de calomnie, pentru care legea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni
la un an sau cu amendă de la 2.000 lei la 7.000 lei. În cursul procesului penal, la
01.10.1992 a intrat în vigoare legea nr. 104/1992 care a prevăzut ca limite ale amenzii de
la 25.000 lei la 100.000 lei alternativ cu închisoarea în limitele de până atunci.
Judecând cauza, instanţa l-a condamnat pe inculpat la 40.000 lei amendă.
Să se arate dacă pedeapsa a fost legal stabilită.
6. Condamnatul X aflat în executarea unei pedepse privative de libertate aplicată înainte

de intrarea în vigoare a noului C. Pen., a introdus în luna martie 2014 o contestaţie la
executare, cerând reducerea pedepsei. Instanţa a respins contestaţia introdusă de X cu
motivarea că aceasta a devenit fără obiect, întrucât contestatorul a fost liberat condiţionat
din executarea pedepsei.
Să se arate dacă soluţia este legală.
Răspunsuri speţe:
1. Deoarece Codul penal din 1969 nu mai incrimina tentativia la infracţiunea de
pruncucidere, aceasta operează ca o dezincriminare a faptei, fiind incidente dispoziţiile
art. 4 din C.pen. în vigoare. În acest caz, executarea pedepselor încetează de drept şi vor fi
înlăturate şi toate decăderile ce decurg dintr-o condamnare.
2. Soluţia este corectă şi deşi Decretul-Lege nr. 24/1990, care incriminează ocuparea unei
locuinţe fără a avea contract de închiriere, a fost emis în condiţiile unei stări excepţionale,
ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, la care se face referire în expunerea de
motive, aceasta nu atribuie legii un caracter temporar. Pentru aceasta ar trebui să existe o
manifestare expresă a voinţei legiuitorului, ceea ce în această situaţie nu este cazul. De
aceea, hotărârile de achitare cu motivarea că fapta nu există, urmează să fie casate cu
trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
66
3. Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima acţiune de
furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art. 209 C. pen., prin
Legea 140/14.11.1996, care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de
furt de la un an la 3 ani închisoare. În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă
dintre acţiunile componente ale acestei infracţiuni a fost comisă după intrarea în vigoare a
legii penale noi, cea care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica pentru
întreaga infracţiune pedeapsa prevăzută de legea nouă.
4. Recursul în anulare este fondat. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
succesiunii legii penale în timp presupune existenţa unei activităţi infracţionle săvârşite
până în momentul intrării în vigoare a legii. Furtul de energie electrică este o infracţiune
continuă începută sub imperiul legii vechi şi epuizată sub imperiul legii noi, activitatea
infracţională având o existenţă cuprinsă în perioada 01.11.1996-30.03.1997, se va aplica
legea nouă. În cazul infracţiunilor care se prelungesc în timp, nu se mai pune în discuţie
aplicarea legii penale mai favorabile, dacă legea nouă apare înaintea momentului epuizării
infracţiunii. Astfel, se va aplica legea în vigoare la momentul epuizării infracţiunii.
5. Pedeapsa nu este legal stabilită deoarece nu s-a ţinut seama de principiul aplicării legii
penale mai favorabile consacrat în fostul art. 13 şi actualul art. 5 din C.pen. Astfel, se
impunea aplicarea unei pedepse cu amenda între 2 mii şi 7 mii de lei, conform legii
existente în vigoare la data comiterii infracţiunii de calomnie.
6. Soluţia este criticabilă, dispoziţiile art. 6 C. pen. fiind aplicabile şi în cazul liberatului
condiţionat, aplicarea fiind necesară pentru calcularea pedepsei pe care condamnatul o
mai avea de executat, în raport cu reglementarea din legea nouă şi pentru ipoteza
revocării liberării condiţionate, când ar trebui avută în vedere pedeapsa aplicată în urma
incidenţei art. 6 C.pen.
VI. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. În raport cu care principii se face aplicarea legii penale în timp?
2. Ce se înţelege prin durata legii penale?
3. Ce este concursul de legi penale? Explicaţi expresia „specialia generalibus derogant”.
4. Ce se înţelege prin extraactivitatea legii penale?
5. Enumeraţi cazurile de retroactivitate a legii penale.
6. Enumeraţi cazurile de ultraactivitate a legii penale.
7. Enumeraţi criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile infractorului.
8. Explicaţi expresia „de lege-ferenda” şi „de lege-lata”.
9. Ce desemnează abrogarea legii penale. Analiză.

A. Teme de seminar:
1. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii.
2. Cauzele apariţiei concursului de legi penale.
1. Justificarea extraactivităţii legii penale.
1. Retroactivitatea legii penale vs principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept
penal.
67
NOTE:
68
SEMINARUL NR. 5
„Aplicarea legii penale în spaţiu”
I. Plan de seminar:
IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României
- principiul teritorialităţii
- noţiunea de teritoriu
- excepţii de la principiul teritorialităţii
IB. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului
României
- principiul personalităţii legii penale
- principiul realităţii legii penale
- principiul universalităţii legii penale.
*Spaţiul este coordonata în funcţie de care se stabileşte întinderea teritoriului pe care îşi
exercită suveranitatea statele lumii, sau mai nou federaţiile de state sau uniunile de state.
IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României

a. Principiul teritorialităţii sau teritorialitatea legii penale române (art. 8 C.pen.):
“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi
apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Prin infacţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune
comisă pe teritoriul arătat în alin. 2 sau pe navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în România.
Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în
România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs,
chiar în parte, rezultatul infraciunii”.
♦ aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată;
♦ el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării;
♦ legea penală română se aplică tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul ţării,
indiferent de cetăţenia acestora.
b. Noţiunea de “teritoriu” (art. 8 alin. 2 C.pen.):

Astfel, teritoriul cuprinde următoarele componente:
♦ suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării,
♦ apele interioare: apele curgătoare sau stătătoare,
♦ apele maritime interioare,
♦ marea teritorială având lungimea de 12 mile marine în larg, calculate de la
liniile de bază. Nu fac parte din teritoriul României zona contiguă şi zona
economică exclusivă,
♦ subsolul suprafeţei terestre şi acvatice, fără limite în adâncime,
♦ spaţiul aerian naţional până la limita spaţiului cosmic (90-110 km în înălţime).
Regulile de drept intern referitoare la spaţiul aerian şi aeronave nu sunt aplicabile în
69
cazul spaţiului extraatmosferic şi a navelor spaţiale, deoarece spaţiul
extraatmosferic nu este supus jurisdicţiei nici unui stat. Astfel, orice infracţiune
comisă la bordul navelor spaţiale cade sub incidenţa legii ţării căreia îi aparţine,
♦ navele şi aeronavele sub pavilion românesc (conform art. 8 alin. 4 C.pen.) –
principiul ubicuităţii,
♦ insulele artificiale din zona economică exclusivă a României.
!!! Astfel, noţiunea de teritoriu din punct de vedere penal nu coincide cu noţiunea de
teritoriu din punct de vedere geografic.
* După cum se poate observa teritoriul are patru componente:27
♦ solul,
♦ subsolul,
♦ apele,
♦ spaţiul aerian – fiecare dintre acestea cu limitele sale.
c. Excepţii de la principiul teritorialităţii:

Aceste excepţii poartă numele de imunităţi/inviolabilităţi şi pot fi clasificate în:
♦ imunităţile de drept intern şi drept internaţional,
♦ imunitate absolută şi relativă,
♦ imunitate funcţională şi extrafuncţională.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt:
♦ imunitatea de jurisdicţie (imunitate de drept internaţional perpetuă - art. 13
C.pen.), de care beneficiază numai membrii corpului diplomatic (ambasadorii,
consilierii ataşaţii de ambasadă, şefii statelor străine, şefii guvernelor străine sau
alte persoane oficiale care sunt în trecere prin ţara noastră), precum şi membrii
familiei lor. Imunitatea încetează odată cu încetarea funcţiei şi părăsirea
teritoriului statului în care şi-a desfăşurat misiunea. În caz de comitere a unei
infracţiuni, imunitatea poate fi ridicată de statul de origine şi acesta poate fi
judecat conform procedurii comune, sau declarat „persona non grata” şi
expulzat în ţara de origine. Această regulă tradiţională nu-şi va găsi aplicare
dacă persoanele menţionate mai sus comit fapte grave precum: genocid, tortură,
crime împotriva umanităţii,
♦ infracţiuni săvârşite în sediile misiunilor diplomatice,
♦ infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine, aflate în trecere sau care
staţionează pe teritoriul României,
♦ infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate în marea
teritorială sau spaţiul naţional aerian (nave/aeronave guvernamentale şi/sau
comerciale); totuşi, există situaţii când în aceste cazuri se aplică legea penală
română:
când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid
cu domiciliul în România,
când s-au săvârşit infracţiuni contra inteerselor Româniee sau
împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidentr pe
teritoriul României,
27
Mihail Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 25.
70
când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România sau în
marea teritorială,
când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul ilicit de stupefiante,
când aplicarea legii penale române se cere expres de către
comandantul navei ori de către un agent diplomatic sau un
funcţionar consular din ţara al cărui pavilion îl arborează nava.
Aceste reguli nu se aplică dacă navele trec prin apele maritime interioare sau acostează
într-un port românesc, în acest caz aplicându-se principiul teritorialităţii.
♦ imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală: imunitatea
preşedintelui este perpetuă, ea producându-şi efectele şi după încetarea mandatului
prezidenţial. Preşedintele nu poate fi pus sub acuzare în timpul exercitării
mandatului, decât cu o singură excepţie în cazul infracţiunii de înaltă trădare (art.
96 alin. 1 din Constituţie, art. 398 C.pen.). Regimul imunităţii prezidenţiale este
incident şi în cazul în care preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor asigură
interimatul funcţiei prezidenţiale. Conform art. 72 din Constituţie, parlamentarii şi
senatorii nu răspund juridic pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului. Aceste categorii de persoane beneficiază de o imunitate
procedurală, potrivit căreia aceştia nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi
fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Excepţia o
reprezintă infracţiunea flagrantă.
♦ imunitatea Avocatului poporului: conform Legii 35/1997, Avocatul poporului
şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru acte pe
care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
lege. Aceste categorii de persoane beneficiază de o imunitate procedurală
reglementată în Legea 35/1997, potrivit căreia aceştia nu pot fi reţinuţi,
percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală fără încuviinţarea
Senatului. Excepţia o reprezintă infracţiunea flagrantă.
♦ imunitatea familială: aceasta constituie în realitate o cauză specială de
nepedepsire. Ea are un caracter special şi limitat, fiind incidentă doar în cazul
anumitor infracţiuni (ex. tăinuirea comisă de un membru de familie – art. 270
alin. 3 C.pen, favorizarea săvârşită de un membru de familie – art. 269 alin. 3
C.pen.).
IB. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului

României
Aceasta se face în raport cu următoarele principii:
a) Principiul personalităţii sau personalitatea legii penale (art. 9 C.pen.):

“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de
legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,
dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială
71
se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite
autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi
prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile”.
Condiţii de aplicare:
♦ infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate, indiferent de forma sa:
infracţiune consumată sau tentativă pedepsibilă şi indiferent de forma de
participaţie – autor, coautor, instigator sau complice,
♦ infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română. Această
calitate trebuie să existe în momentul comiterii faptei. Dacă făptuitorul are
dublă cetăţenie, vor fi incidente ambele legislaţii,
♦ în cazul infracţiunilor grave nu se cere dubla incriminare (alin. 1), ci doar în
cazul faptelor mai puţin grave (alin. 2),
♦ nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
Fundamentul existenţei şi aplicării acestui principiu reiese din relaţia juridică ce se
creează între stat şi cetăţenii săi, care sunt obligaţi să respecte legea penală română
oriunde s-ar afla.
b) Principiul realităţii sau realitatea legii penale art. 10 C.pen.):

“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui
cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia
s-a comis.”
♦ infracţiunea să fie îndreptată împotriva statului român, contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române,
♦ infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid. Această calitate trebuie să existe
în momentul comiterii faptei,
♦ punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta
nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis,
♦ tratatele sau convenţiile internaţioanle la care România este parte să nu conţină
prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a acestor cauze,
♦ se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracţiune
şi de legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci obligatorie dubla incriminare.
c) Principiul universalităţii sau universalitatea legii penale române (art. 11 C.pen.):

“Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în articolul 10,
săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie,
care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
72
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o
reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sa nu
de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infactorului şi aceasta a fost refuzată.
Dispoziţiile alin. 1 lit. b nu se aplică atunci când, potrivit legii staului în care s-a
săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punera în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost
executată ori este considerată ca executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.”
♦ făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid,
♦ infracţiunea să nu fie dintre acelea la care se referă art. 10 C.pen.,
♦ nu trebuie să existe dubla incriminare. Faptele pot fi incriminate identic sau nu,
pot avea sau nu aceeaşi sancţiune,
♦ să nu existe, conform legii statului unde s-a comis infracţiunea, o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
ori executarea pedepsei, iar pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca
executată (graţiată sau prescrisă);
♦ tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte să nu conţină
prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a acestor cauze.
!!! Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia dintre ele ducând la
imposibilitatea de aplicare a legii penale conform acestui principiu.
!!! Conform art. 12 C. pen. principiul realităţii şi universalităţii îşi găsesc aplicarea numai
dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională, acestea având deci prioritate.

1. Legea penală română se poate aplica în raport cu faptele comise în ţară, dar şi cu cele
comise în străinătate.
2. Aplicarea legii penale române pentru fapte comise în România este guvernată de
principiul teritorialităţii.
3. Principiul teritorialităţii, cu toate că este exclusiv şi necondiţionat, are totuşi anumite
limitări (sau excepţii).
4. Aplicarea legii penale pentru fapte comise în străinătate este guvernată de trei principii:
personalităţii, realităţii şi universalităţii.

- apatrid – persoană fizică fără cetăţenie (fr. apatride),
- autorizarea prealabilă a procurorului general al României – modalitate de
autorizare a organului competent să pună în mişcare acţiunea penală,
- calitate oficială – atributul pe care îl au anumite persoane în baza căruia acestea
îndeplinesc activităţi publice ce determină efecte juridice,
- corp delict – mijloc material de probă,
- damnum emergens – expresie latină care are accepţiunea de daună efectivă produsă
persoanei vătămate prin comiterea unei fapte ilicite,
73
- democraţie – formă politică de organizare şi de conducere a unei societăţi în care
poporul îşi exercită direct sau indirect puterea (lat. democratie),
- dubla incriminare – condiţie referitoare la aplicarea legii penale în cazul unor fapte
comise în afara ţării, constând în aceea că fapta în cauză să fie incriminată de legislaţiile
ambelor state,
- efecte juridice – drepturi şi obligaţii, consecinţe juridice,
- excepţie – abatere de la o regulă generală. Abatere permisă de lege de la aplicarea unei
norme juridice (lat. exceptio),
- făptuitor - persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
- forţa probantă – gradul de contribuţie al unui mijloc de probă de a servi la aflarea
adevărului într-o cauză publică,
- impunitate – absolvire sau scutire de pedeapsă, în cazuri şi condiţii speciale prevăzute
de lege (lat. impunitas),
- imunitate – cauză de nepedepsire sau excludere de la o anumită jurisdicţie a unor
categorii de făptuitori. În considerarea unor raţiuni de politică penală, România consacră
anumite imunităţi personale. În acest context imunitatea apare ca un tratament derogator,
aplicabil unor categorii de persoane aflate în situaţii persoanale (lat. imunitas),
- inamovibilitate – regim juridic aplicabil unor categorii de persoane aflate în situaţii
speciale, ce constă în imposibilitatea mutării sau promovării acestora fără acordul lor
(judecătorii), (fr. inamovibitité),
- incidenţa legii penale – aplicarea legii penale raporturilor juridice de conflict,
- integritate teritorială – atribut al statelor lumii, constând în aceea că spaţiul pe care
acestea îşi exercită suveranitatea, în limitele recunoscute conform regulilor internaţionale,
nu i se poate aduce atingere de alte state,
- jurisdicţie – competenţa de a judeca o cauză de către un judecător sau de către o
instanţă (lat. juris şi dicto),
- justiţiabil - persoană care are calitatea de parte în proces, cu excepţia persoanelor care
au calităţi oficiale (fr.justiciable),
- săvârşirea unei infracţiuni – comiterea cu vinovăţie a oricăreia dintre faptele incriminate,
precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de autor, instigator, complice,
- spaţiul – element în raport cu care se aplică legea penală română,
- ubicuitate – însuşirea de a fi prezent oriunde, pretutindeni. În legea penală română este
înscrisă regula ubicuităţii, care constă în aplicarea legii române şi infracţiunilor care au
fost comise numai în parte pe teritoriul ţării (ori pe o navă sau aeronavă română) sau
rezultatul s-a produs pe acest teritoriu.
IV. Grile:
1. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române în spaţiu:
a) principiul legalităţii incriminării
b) principiul realităţii
c) principiul activităţii.
2. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române infracţiunilor comise pe
teritoriul României:
a) principiul personalităţii
b) principiul teritorialităţii
c) principiul realităţii.
74
3. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de Codul penal
b) constituie temeiul acordării extrădării
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
4. Imunitatea de jurisdicţie:
a) reprezintă o excepţie de la principiul personalităţii
b) reprezintă o excepţie de la principiul teritorialităţii
c) este prevăzută expres în Codul penal.
5. Sunt incluse în sfera noţiunii de „teritoriu”:

a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României
c) subsolul corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite în adâncime.
6. O infracţiune se consideră comisă pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost săvârşită pe acest teritoriu
b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii
c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executatre a infracţiunii,
celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat.
7. Prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege:

a) comiterea oricărei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată
b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate în calitate de autor
c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în
calitate de complice sau instigator.
8. Pentru aplicarea principiului personalităţii sunt necesare şi următoarele condiţii:

a) infractorul, în momentul comiterii infracţiunii să fie cetăţean român sau apatrid
b) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinătate
c) să existe dubla incriminare.
9. Reprezintă condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

a) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinătate
b) infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România
c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid.
10. Principiului realităţii se aplică atunci când:

a) s-a comis o infracţiune contra statului român
b) s-a comis o infracţiune contra intereselor statului român
c) s-a comis o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.
11. Principiului universalităţii se aplică atunci când:

a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
b) s-a comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română
potrivit principiului realităţii
c) infractorul este cetăţean străin sau apatrid.
75
12. Autorizarea prealabilă a Procurorului General este necesară pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea penală română este aplicabilă
potrivit principiului:
a) personalităţii
b) realităţii
c) universalităţii.

a) s-a comis o infracţiune contra vieţii unui cetăţean român
b) s-a comis o infracţiune prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui apatrid care domiciliază în România
c) s-a comis o infracţiune îndreptată împotriva libertăţii unui cetăţean român.
14. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când:

a) dacă, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză
care împiedică executarea pedepsei
b) în cazul în care se dispune altfel printr-o convenţie internaţională
c) dacă nu s-a obţinut extrădarea infractorului, în cazurile prevăzute de lege.
15. Principiului realităţii nu se aplică atunci când:

a) se dispune altfel printr-o convenţie internaţională
b) făptuitorul nu se află în ţară
c) potrivit legii statului în care infractorul a comis infracţiunea există vreo cauză care
împiedică continuarea procesului penal.
16. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când:

a) potrivit legii statului al cărui cetăţean este infractorul există vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale
b) făptuitorul nu se află în ţară
c) nu există autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale.
17. Se mai numeşte „principiul protecţiei reale” sau „al naţionalităţii pasive”:
a) principiul personalităţii
b) principiul activităţii
c) principiul realităţii.

a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate
b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care a fost
condamnat
c) s-a cerut şi s-a obţinut extrădarea infractorului.
19. Principiului universalităţii se aplică atunci când:

a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate
b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care a fost
condamnat
c) făptuitorul se află în România.
76
20. Prin „săvârşirea unei infracţiuni'” se înţelege:
a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată
b) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de instigator
c) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de autor
d) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca tentativă.
21. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?

a) legea penală română se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine
b) legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite la bordul aeronavelor străine
aflate în limitele teritoriale româneşti
c) legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de personalul armatelor străine în
timpul staţionării sau trecerii pe teritoriul statului român
d) deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru faptele care nu au
legătură cu voturile şi cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
22. Ce condiţii se cer întrunite pentru aplicarea principiului personalităţii legii penale?
a) făptuitorul să fie cetăţean român sau poate avea dublă cetăţenie
b) făptuitorul să fie cetăţean român sau străin dar cu domiciliul sau reşedinţa în România
c) fapta să fie comisă în totalitate în afara teritoriului ţării
d) fapta să constituie infracţiune în baza prevederilor legii române.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
23. Ce condiţii trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru aplicarea principiului

realităţii legii penale?
a) infracţiunea să fie săvârşită pe teritoriul ţării noastre şi să fie îndreptată împotriva
securităţii naţionale a statului român, împotriva unui cetăţean român sau a unei persoane
juridice române
b) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre şi să fie îndreptată împotriva
statului român, împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român
c) fapta săvârşită să fie prevăzută ca infracţiune de legea penală română
d) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
24. Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru aplicarea principiului universalităţii legii penale?
a) fapta să nu fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârsită
b) fapta să fie săvârsită în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană
fără cetăţenie
77
c) infracţiunea să fie săvârsită în afara teritotiului ţării de către un cetăţean român
d) făptuitorul să se afle în România.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
25. Potrivit principiului teritorialităţii, o infracţiune este considerată a fi săvârsită pe

teritoriul României şi, ca atare, este aplicată legea penală română, în următoarele situaţii:
a) când o infracţiune este săvârşită în totalitate pe teritoriul ţării noastre
b) când o infracţiune este săvârşită în întregime pe o navă română aflată în afara apelor
maritime interioare şi a mării teritoriale ori pe o aeronavă română aflată în afara spaţiului
aerian al României
c) când o infracţiune este săvârşită la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea
teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea
teritorială a României
d) când pe teritoriul României sau pe o navă sau aeronavă română aflată în străinătate s-a
efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
26. Care sunt principiile aplicării legii penale în spaţiu?

a) principiul personalităţii legii penale
b) principiul ultraactivităţii legii penale
c) principiul realităţii legii penale
d) principiul universalităţii legii penale.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-b ; 3-a; 4-b,c; 5-a,c; 6-b,c; 7-a,b,c; 8-b; 9-a,c; 10-a,c; 11-b,c;
12-a,b; 13-a,c; 14-a,b,c; 15-a; 16-a; 17-c; 18-a,c; 19-a,c; 20-a,d; 21-d; 22-c; 23-d; 24-b;
25-b; 26-c;
V. Speţe:
1. X, membru al personalului diplomatic, al unei ambasade străine la Bucureşti,
conducând neatent un autoturism pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, a comis un accident de
circulaţie în urma căreia victima a decedat.
Făptuitorului i se va aplică legea penală română? Argumentaţi răspunsul.
2. X, Y şi Z, marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore,

au sustras de la bordul navei, care transporta mărfuri din R.P.D. Coreeană, un număr de 8
bare de zinc pe care le-au vândut unor localnici.
78
Arătaţi dacă fapta celor 3 marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale
române şi pe ce temei legal. Argumentaţi răspunsul.
3. În timpul unei călătorii în Italia, cetăţeanul român X a fost jefuit şi ucis de un infractor
Y, având cetăţenie marocană, care, fiind judecat de instanţele italiene, a fost condamnat la
15 ani închisoare.
Arătaţi dacă Y poate fi judecat şi în România pentru infracţiunea săvârşită.
4. X cetăţean italian aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând neatent

autoturismul proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis
cetăţeanul german Y aflat şi el ca turist în ţara noastră.
Să se arate dacă fapta de ucidere din culpă săvârşită de X cade sub incidenţa
legii noastre penale. Motivaţi răspunsul.
5. X, cetăţean italian, aflându-se pe teritoriul Germaniei a lipsit de libertate un cetăţean

român.
Să se arate dacă se poate aplica legea penală română şi în ce temei legal.
Argumentaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe:
1. Nu, deoarece aceste categorii de persoane sunt exceptate, conform art. 13C.pen., de la
aplicarea principiului teritorialităţii legii penale (imunitatea de jurisdicţie).
2. Fapta celor trei marinari cade sub incidenţa legii penale române în baza principiului
teritorialităţii (ubicuitatea legii penale). Navele şi/sau aeronavele sub pavilion românesc
reprezintă teritoriul românesc oriunde se află în lume (art. 8 alin. 4 C.pen.).
3. Da, deoarece fapta lui Y cade sub incidenţa principiului realităţii legii penale (art. 10
C.pen.)
4. Da, deoarece aplicarea principiului teritorialităţii (art. 8 C.pen.) se aplică tuturor

infracţiunilor comise pe teritoriul României, inclusv şi de către cetăţenii români şi de cei
străini.
5. Statul român are dreptul să solicite extrădarea făptuitorului pentru ca acesta să fie
judecat în România, conform princpiului realităţii legii penale (art. 10 C.pen.).

1. Explicaţi principiul care guvernează aplicarea legii penale pe teritoriul României.
2. Care sunt componentele noţiunii de teritoriu?
3. Enumeraţi cazurile în care legea penală română nu se aplică pentru fapte comise pe
teritoriul României.
4. În ce constă principiul personalităţii?
5. În ce constă principiul realităţii?
6. În ce constă principiul universalităţii?
7. Explicaţi noţiunea de apatrid.
79
8. Ce reprezintă dubla incriminare?
9. Explicaţi noţiunea de ubicuitate.

A. Teme de seminar:
1. Comentarii privind elementele noţiunii de teritoriu în dreptul penal român.
2. Justificarea aplicării legii penale române pentru fapte comise în străinătate.
3. Justificarea existenţei unor excepţii de la principiul teritorialităţii.
1. Cazuri de răspundere şi nerăspundere penală a preşedintelui ţării.
1. Particularităţile aplicării legii penale române în spaţiu.
80
NOTE:
81
SEMINARUL NR. 6
„Extrădarea”
I. Plan de seminar:
IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării
IB. Natura juridică a extrădării
IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării
ID. Principiile extrădării
IE. Izvoarele extrădării
IF. Condiţiile extrădării
IG. Procedura extrădării
IH. Efectele extrădării
IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării.
IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării
a. Definiţie: Extrădarea reprezintă o modalitate de asistenţă juridică internaţională în
materie penală, prin care un stat predă, în anumite condiţii stabilite prin convenţii
internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate, infractorii care s-au refugiat pe
teritoriul său şi care sunt urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni pe
teritoriul statului străin care îi solicită în vederea judecării sau executării pedepselor ori
măsurilor dispuse de autorităţile lor judiciare. 28
Astfel, extrădarea implică cooperarea a cel puţin două state:
♦ statul solicitat – pe teritoriul căruia se găseşte infractorul;
♦ statul solicitant – cel care cere extrădarea şi poate fi:
9 statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea
9 statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea
9 statul al cărui cetăţean este infractorul.
b. Caracterizare:
♦ este un act de asistenţă juridică internaţională;
♦ este o măsură utilă pentru combaterea criminalităţii;
♦ extrădarea este un act bilateral;
♦ extrădarea are un puternic conţinut politic, deoarece se realizează pe baza voinţei
liber exprimate a statelor;
♦ extrădarea are un pronunţat caracter juridic, întrucât este reglementată prin norme
de drept şi este dispusă de organele judiciare.
♦ datorită importanţei pe care o prezintă, ea este prevăzută expres în art. 14 C.pen., dar şi
în Legea nr. 302/2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
c. Tipurile extrădării:
♦ extrădare pasivă – când se primeşte cererea de extrădare de către statul solicitat,
♦ extrădare activă – când se formulează o cerere de extrădare de către statul
solicitant.
28
Mariana Mitra – Extrădarea în legislaţia penală română,(Teză de doctorat) Ovidius University Press,
Constanţa, 2008, pg. 97.
82
IB. Natura juridică a extrădării29
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu dublă natură juridică:
a) pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei
juridice în materie penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor
convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din
conceptele de bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act
de suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii.
Extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional
prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sunt predate statelor îndreptăţite a
le judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost condamnate.
b) pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ
şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la
admisibilitatea ei. Rezultă că statul care extrădează acţionează în plenitudinea suveranităţii
sale, recunoscând el însuşi că uneori, singur nu poate să asigure realizarea justiţiei pe
teritoriul său. Semnarea unor convenţii reprezintă tocmai o manifestare a suveranităţii statelor,
o expresie de a voinţei sale suverane de cooperare cu alte state, de întrajutorare juridică.
IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării30

♦ instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abea la sfârşitul sec XIX. Astfel,
nu se poate stabili cu precizie vechimea extrădării şi istoricul legislativ,
consemnându-se mai întâi existenţa unui tratat între regele Cazimir al Poloniei şi
voievodul Moldovei, Ilieş Alexandru, şi care privea mai ales crimele politice, iar un
tratat de extrădare a fost încheiat apoi între acelaşi domn al Moldovei şi Sigismund
August, regele Poloniei, la 1446. De asemenea, se vorbeşte despre un tratat între
Moldova şi Lituania, între anii 1498-1499, prin care Ştefan cel Mare cerea
princepelui lituanian extrădarea mai multor români fugari,
♦ în 1848 a fost încheiată între Moldova şi Austria Convenţia pentru extrădarea
dezertorilor şi vagabonzilor. Aceasta a fost urmată de încheierea primei
„Convenţiuni de extradiţiune” dintre România unită şi Serbia, în 1863,
♦ primul Cod penal şi de procedură penală din 1864, prin articolele 4 şi 5 prevedea,
mai mult în treacăt, existenţa „extradicţiunii” ca instituţie de drept penal. În
România, extrădarea a fost reglementată, pentru prima dată în Constituţia
Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, dar care, fiind supusă
promulgării, nu a mai fost admisă de Alexandru Ioan Cuza,
♦ extrădarea a fost introdusă în mod expres ca instituţie de drept prin art.30 din
Constituţia din 1866 şi apoi o regăsim ca atare în Constituţia din 1923. Ambele
constituţii prevedeau interdicţia expresă a extrădării infractorilor politici,
♦ tratatele încheiate de state prevedeau condiţiile în care se poate face extrădarea,
cazurile şi situaţiile care o justifică, precum şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească cererea de extrădare adresată de un stat celuilalt,
29
Mariana Mitra, Vasile Drăghici - Importanţa şi necesitatea instituţiei extrădării în lupta împotriva
criminalităţii internaţionale, articol publicat în Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi
Ştiinţe Administrative, 2004, 3 pg. ISSN 1584 – 5486.
30
Mariana Mitra – Extrădarea în legislaţia penală română, (Teză de doctorat) Ovidius University Press,
Constanţa, 2008, pg. 117. Mariana Mitra, Câteva aspecte istorice privind instituţia extrădării, articol
publicat în Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative 2005, ISSN 1584
– 5486, lucrare revăzută, completată şi republicată în Revista de Studii şi Cercetări Sociale şi Juridice „Ars
Aequi”, Volumul I, nr. 5/2006, 20 pg., ISSN 1842 – 1059.
83
♦ au existat state care de la început au avut legi interne ce stabileau regimul legislativ
al extrădării, în sensul că prin norme interne erau prevăzute pe de o parte condiţiile
generale de extrădare, pe de altă parte organele competente să examineze o astfel de
cerere,
♦ România a făcut parte din rândul ţărilor care au semnat tratate privind extrădarea
fără a avea o lege internă care să reglementeze această materie. Pentru prima dată
instituţia extrădării a făcut obiectul unui regim legislativ intern prin Codul penal şi
Codul de procedură penală Carol al II-lea intrate în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi
prin care se prevedeau condiţiile de fond (codul penal) şi şi condiţiile de formă
(codul de procedură penală) ale extrădării. Codul de procedură penală Carol al II-
lea s-a inspirat din legea belgiană şi cea franceză, consacrând sistemul mixt al
extrădării, în sensul că primele cercetări se fac de către magistraţi, dar decizia lor
nu are decât valoarea unui aviz, întrucât guvernul are dreptul de a se pronunţa în
mod suveran dacă admite sau refuză cererea de extrădare,
♦ Codul penal român stabilea ordinea în care se putea acorda extrădarea: dacă
infracţiunea fusese comisă pe teritoriul mai multor state, persoana urmărită se preda
statului care a înaintat primul cererea de extrădare; când s-au săvârşit mai multe
fapte penale, în mai multe state, se preda statului în care s-a comis infracţiunea cea
mai gravă. Stabilirea acestor preferinţe se făcea printr-un act de guvernământ şi nu
jurisdicţional,
♦ trăsătura esenţială a istoriei extrădării în această fază o reprezintă convieţuirea
competenţelor guvernamentale sau administrative şi a celor judiciare, în sensul
că, în general nici una din ele nu era exclusivă, dar nici nu erau concurente, ci se
completau reciproc,
♦ faza legislativă mixtă face trecerea spre faza judiciară a istoriei extrădării sau faza
internaţională, numită astfel după numărul mare al statelor participante la reglementarea
relaţiilor dintre ele în acest domeniu, mai ales prin convenţii multilaterale, depăşind
stadiul tratatelor bilaterale, regionale sau zonale dintre statele limitrofe,
♦ după al doilea război mondial, în România a rămas operaţional sistemul mixt al
extrădării instituit de Codul penal din 1936 prin art. 16-19 şi respectiv de art. 630-
638 din Codul de procedură penală Carol al II-lea, guvenul menţinându-şi dreptul
de a se pronunţa, în mod suveran, asupra cererii de extrădare. Deşi decizia instanţei
avea caracterul unui aviz, atunci când pronunţa respingerea cererii, hotărârea
devenea definitivă şi avea putere obligatorie pentru guvern, astfel că în această
situaţie sistemul devenea judiciar,
♦ sistemul mixt al extrădării a fost menţinut şi după intrarea în vigoare la 1 ianuarie
1969 a actualului Cod penal şi de procedură penală, până la apariţia Constituţiei
României din 8 decembrie 1991,
♦ la 18 martie 1971 a fost emisă prima lege specială română în materie, distinctă de
Codul penal, în care au fost prevăzute în mod unitar atât condiţiile de fond cât şi
cele de procedură ale extrădării. Legea specială 4/1971 se aplica atunci când nu
exista o convenţie internaţională sau o declaraţie de reciprocitate sau pentru a
completa lacunele în clauzele convenite (norme supletorii),
♦ legea nu mai cuprindea dispoziţia din art. 17 Codul penal Carol al II-lea potrivit
căreia refugiaţii politici nu pot fi extrădaţi. În concepţia statului socialist, nu toţi
84
refugiaţii politici se puteau bucura de această favoare, ci numai cei urmăriţi pentru
ideile lor umanitare, democratice sau revoluţionare, în accepţiunea de atunci a
acestor noţiuni,
♦ legea reglementa şi situaţia în care extrădarea era cerută de mai multe state.
Consiliul de Miniştrii era autoritatea care decidea căruia dintre statele solicitante i
se admitea cererea, ordinea de preferinţă fiind următoarea:
• statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea
• statul împotriva căruia a fost îndreptată infracţiunea
• statul al cărui cetăţean era infractorul.
♦ dacă mai multe state se încadrau în aceeaşi ordine de preferinţă, se dădea prioritate
statului care a cerut mai întâi extrădarea,
♦ sistemul mixt al extrădării a funcţionat în România până la adoptarea Constituţiei
din 1991, când a fost înlocuit cu sistemul jurisdicţional. Se observă astfel, că de la
începutul secolului XX s-a accentuat tendinţa de reglementare a extrădării prin lege,
astfel încât în baza acesteia să fie încheiate diferite convenţii de extrădare între
state, iar în lipsa convenţiilor să constituie dreptul comun în materie,
♦ Codul penal român Carol al II-lea din 1936 a stabilit în principal că, sub raportul
condiţiilor de fond, extrădarea este guvernată de convenţiile internaţionale încheiate
de România cu alte state, iar în lipsa convenţiilor se aplică regula reciprocităţii şi
dispoziţiile dreptului intern.
♦ în Codul penal şi Codul de procedură penală în vigoare de la 1 ianuarie 1969, nu s-
au mai prevăzut norme cu privire la reglementarea extrădării, întrucât s-a considerat
că această instituţie de drept penal trebuie să facă obiectul unei legi speciale, în care
să fie cuprinse dispoziţii care să prevadă în detaliu condiţiile şi procedura extrădării,
♦ reflectând politica penală a astatului socialist, Legea 4/1971 a menţinut sistemul
mixt al extrădării până la intrarea în vigoare, în decembrie 1991, a noii Constituţii a
României, care a consacrat pentru prima dată în legislaţia noastră competenţa
exclusivă a organelor judiciare în materia extrădării şi expulzării,
♦ deşi odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României, Legea nr. 4/1971 a fost
abrogată tacit şi nu a mai corespuns noilor realităţi şi valori democratice ocrotite de
legea fundamentală, în absenţa unei alte legi speciale a extrădării, a generat
anomalii şi o practică neuniformă în materie, prin aplicarea parţială a unor prevederi
ale sale şi producerea unor efecte juridice, până la abrogarea sa expresă prin Legea
nr. 296 din 7 iunie 2001, aceasta din urmă fiind abrogată la rândul său, în condiţiile
fluidităţii legislative specifice perioadelor de tranziţie, prin Legea nr. 302/2004,
♦ în prezent extrădarea în România este reglementată prin Constituţie, prin tratatele,
acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate sau ratificate de statul român,
precum şi prin Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
♦ conform Constituţiei României, extrădarea prezintă următoarele particularităţi:
♣ se hotăreşte de justiţie. Este exclus astfel intervenţia unei alte puteri în materia
extrădării, fiind abolit definitiv sistemul mixt. Asupra cererilor de extrădare se
pronunţă numai organele judiciare, a căror hotărâre nu mai are caracter facultativ,
ci unul definitiv şi executoriu.
♣ se renunţă la principiul neextrădării propriilor cetăţeni. 3. prin Constituţie este
exclus arbitrajul în materia extrădării, precizându-se sursele sau cadrul juridic
85
care reglementează instituţia respectivă, format din: convenţii internaţionale,
declaraţii de reciprocitate şi dreptul intern, care, deşi nu este menţionat expres,
rezultă din însăşi existenţa textului constituţional.
♣ se stabileşte preeminenţa dreptului internaţional în materia extrădării.
♦ Convenţiile internaţionale, ratificate potrivit legii, de către Parlament, reprezintă o
sursă importantă de reglementare a instituţiei extrădării în România, în concordanţă
deplină cu art. 11 din Constituţie,
♦ România a încheiat în ultimele decenii o serie de tratate de asistenţă juridică în
materie penală privind cauze civile, familiale şi penale cu ţări din Europa şi din alte
continente, unele dintre acestea, enumerate mai jos, cuprinzând şi prevederi cu
incidenţă asupra extrădării,
♦ în legislaţia penală şi procesual penală intrată în vigoare la 1 ianuarie 1969,
extrădarea a format obiectul unei singure dispoziţii de principiu, ulterior fiind
adoptată Legea nr. 4/1971 privind extrădarea,
♦ prin Legea nr. 28/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală art. 5221
privind rejudecarea în caz de extrădare, potrivit căreia, în cazul în care se cere
extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi
rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului,
♦ Legea nr. 296/2001 a reprezentat un real progres faţă de cea anterioară, dar
cuprindea şi dispoziţii care nu erau în deplină concordanţă cu principiile legislaţiei
noastre penale, cu principiile dreptului internaţional şi cu normele cuprinse în
convenţiile încheiate de ţara noastră, impunându-se modificarea, completarea sau
abrogarea sa,
♦ potrivit noii legi a extrădării – Legea nr. 302/2004 - pot fi extrădate din România la
cererea unui stat străin, persoanele care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării
unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate în statul respectiv.
Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la
care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate,
♦ în cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean
stăin, învinuit sau condamnat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin
(1) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede
pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea
propriei competenţe şi exercitarea dacă este cazul, a acţiunii penale se face din
oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în
aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi
pedepsită de legea română,
♦ în lege se prevede expres preeminenţa dreptului internaţional în materia extrădării,
precizându-se că acest act normativ se aplică în baza şi pentru executarea normelor
interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice
internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile
nereglementate. Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau cu o organizaţie
internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente
internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se
examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi
aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.
86
ID. Principiile extrădării31
1. Principiul reciprocităţii reprezintă regula de bază potrivit căreia, indiferent de
existenţa unei convenţii, unui tratat, unei legi speciale, ori a dispoziţiilor din Codul penal
sau de procedură penală, admiterea extrădării este condiţionată de reciprocitate, de luarea
de către statul solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-un caz similar.
2. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni. Potrivit modificărilor aduse art. 19 din
Constituţia României prin Legea de revizuire nr. 429/2003, cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii
şi pe bază de reciprocitate, renunţându-se astfel la principiul neextrădării propriilor
cetăţeni, principiu care a guvernat instituţia extrădării propriilor cetăţeni de la apariţia ei
până în prezent. Pentru ca extrădarea cetăţenilor români să reprezinte o excepţie, Legea
nr. 302/2004 stabileşte condiţii stricte şi limitative în care cetăţenii români pot fi
extrădaţi, pentru a asigura acestora o protecţie reală.
3. Principiul neextrădării propiilor justiţiabili. Condiţia priveşte extrădarea pasivă, nu
şi pe cea activă. Aşadar, dacă persoana a cărei extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi
pe teritoriul statului solicitat, unde urmează să fie judecată potrivit principiului teritorialităţii
legii penale, principiu admis şi aplicat de către toate statele, persoana cerută nu va fi
extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în caz de condamnare
după ce va executa pedeapsa, altfel nu s-ar mai atinge scopul procesului penal.
4. Principiul neextrădării azilanţilor politici. Dreptul de azil reprezintă permisiunea pe
care un stat o acordă celui care s-a refugiat pe teritoriul său, de a rămâne pe acest teritoriu
şi de a se bucura de protecţia statului respectiv, refuzându-se predarea lui statului care-l
urmăreşte pentru activitatea sau opiniile sale politice, religioase, culturale, sociale, etc.
5. Principiul dublei incriminări. Acest principiu cere ca fapta care formează obiectul
cererii de extrădare să fie prevăzută de legislaţia ambelor state, să fie incriminată deci atât
de legea statului solicitant cât şi de legea statului solicitat.
6. Principiul specialităţii constă în aceea că persoana extrădată nu poate fi judecată sau
condamnată pentru o altă infracţiune decât cea precizată în cererea de extrădare, fără
acordul prealabil al statului solicitat, căruia i s-a adresat respectiva solicitare.
7. Principiul „non bis in idem”. În dreptul intern, autoritatea negativă de lucru judecat a
hotărârilor penale constituie un obstacol juridic care împiedică ca o persoană faţă de care
s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă să mai poată fi urmărită şi judecată pentru
aceeaşi faptă chiar sub o calificare diferită.
8. Principiul umanismului extrădării constituie o regulă de bază în ceea ce priveşte
valorile ce urmează a fi apărate, pornindu-se în elaborarea şi aplicarea normelor dreptului
internaţional penal de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, de la condiţia sa
umană şi necesitatea transformării şi resocializării individului infractor. Este inadmisbil
ca dându-se curs cererii de extădare să se cauzeze suferinţe fizice sau să se înjosească
persoana infractorului sau, ceea ce este şi mai rău, să se admită o asemenea cerere în
situaţia clară a unui tratament inuman, degradant sau letal în statul solicitant.
IE. Izvoarele extrădării

1. Convenţiile internaţionale. Convenţia internaţională sau tratatul este un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
31
Constanţa, 2008, pg. 168. Mariana Mitra, Norme juridice ce guvernează instituţia extrădării în reglementarea
actuală, articol publicat în Volumul Omagial - prof.univ.dr. Nicolae V. Dură, 2006, 19 pg., ISBN 973-87251-8-6.
87
consemnat într-un instrument unic, fie în doua sau mai multe instrumente anexe, oricare
ar fi denumirea lor particulară.
2. Declaraţiile de reciprocitate. Sistemul declaraţiilor de reciprocitate este calea folosită
în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenţii sau tratate privind
extrădarea, iar această formă de asistenţă juridică penală se impune datorită frecvenţei de
trecere a frontierei comune de către infractori şi datorită faptelor care, prin continuitatea
sau complexitatea lor, privesc ambele teritorii.
3. Dreptul intern. În viziunea tradiţională, legea este considerată ca unică sursă a
dreptului. Legea fiind un act normativ scris, emanând de la stat şi reprezentând expresia
voinţei legiuitorului, era considerată ca sursă unică, suverană.
4. Preeminenţa convenţiilor internaţionale Convenţiile de extrădare pot veni uneori în
concurs cu dispoziţiile unor legi interne şi în acest caz se pune problema influenţei pe
care o pot avea legile interne intervenite posterior încheierii acestora, atunci când conţin
dispoziţii contrare respectivelor tratate.
IF. Condiţii privind extrădarea:

1. Condiţii privitoare la persoană: Sunt supuse extrădării persoanele care sunt urmărite
penal în vederea trimiterii lor în judecată sau în vederea executării unei sancţiuni. Pentru
a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
♦ persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în
statul solicitat,
♦ persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale
statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea,
♦ persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în
limitele conferite prin convenţii sau prin înţelegeri internaţionale,
♦ persoana a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant (parte, martor,
expert) la un proces în statul solicitat,
♦ extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.
Sunt exceptaţi de la extrădare:
♦ cetăţenii români (nu în toate cazurile);
♦ cei care au dobândit dreptul de azil în România;
♦ cei care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România;
2. Condiţii privitoare la fapte:

♦ existenţa dublei incriminări;
♦ fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor
acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat
♦ nu se acordă extrădarea pentru infracţiuni politice;
♦ nu se acordă extrădarea pe considerente de rasă, religie, naţionalitate;
♦ infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în
general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă
♦ infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat. Amnistia este un act de
clemenţă acordat prin lege organică, în temeiul unor considerente social-politice şi
de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi
alte consecinţe ale condamnării pentru infracţiuni săvârșite până la data apariţiei
legii de amnistie.
88
3. Condiţii privitoare la pedeapsă:
♦ se acordă în cazul în care pedeapsa pentru infracţiunea respectivă este o privare de
libertate de cel puţin 1 an, iar în vederea executării unei pedepse numai dacă
aceasta este de cel puţin 4 luni;
♦ nu se acordă în cazul în care urmează să se aplice pedeasa capitală;
♦ pedeapsa la care a fost condamnată pesoana solicitată să nu fie susceptibilă de
executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să-i
producă violente suferinţe fizice sau psihice în statul solicitant;
♦ pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de
libertate;
♦ executarea pedepsei să nu fie prescrisă;
♦ pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată sau executarea să suspendată
în întregime în statul solicitant.
4. Condiţii privitoare la procedură:

♦ statul român poate refuza extrădarea unei persoane care se află în acelaşi timp şi
sub urmărirea autorităţilor judiciare române;
♦ se poate refuza extrădarea în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state,
acţiunea penală pentru infracţiunea respectivă se pune în mişcare numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi aceasta lipseşte;
♦ persoana extrădată are dreptul la apărare, precum şi la o corectă judecată;
♦ extrădarea va fi refuzată când persoana extrădabilă a fost judecată şi achitată pentru
infracţiunea pentru care se cere extrădarea;
IG. Procedura extrădării:32

1. Procedura extrădării pasive:33
♦ cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului
solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei din România;
♦ cererea şi documentele de prezentat vor fi redactate în limba statului solicitant şi vor
fi însoţite de traduceri în limba română sau în limba franceză ori engleză;
♦ examinarea tuturor actelor din punctul de vedere al regularităţii internaţionale şi
admiterea sau respingerea ei;
♦ cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de către Ministerul Justiţiei, în cel
mult 5 zile, procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei
rază teritorială locuieşte ori a fost semnalată prezenţa persoanei reclamante sau în
cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a Municipiului Bucureşti;
♦ procurorul general competent procedează în 24 de ore de la primirea cererii de
extrădare şi a actelor anexe, la identificarea şi arestarea persoanei reclamante;
♦ în caz de urgenţă, statul solicitant poate cere arestarea provizorie a persoanei
urmărite; aceasta va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei
urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şi actele anexe;
32
Constanţa, 2008, pg. 211.
33
Mariana Mitra, Condiţiile necesare acordării extrădării pasive, articol publicat în Analele Universităţii
„Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative nr. 1/2007, 14 pg., ISSN 1584 – 5486.
89
♦ persoana reclamată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile
pe care i le poate conferi legea şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată
autorităţilor competente ale statului solicitant (extrădare voluntară);
♦ normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare
sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu
se dispune altfel.
2. Procedura extrădării active:

♦ dispoziţiile anterioare se aplică în mod corespunzător în cazul în care România
formulează o cerere de extrădare către alt stat;
♦ competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român
revine Ministerului Justiţiei;
♦ solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la propunerea
motivată a procurorului competent în faza de urmărire penală, iar în faza de
judecată sau de punere în executare a hotărârii, la propunerea motivată a
preşedintelui instanţei competente;
♦ ordonanţa procurorului şi actele necesare sunt înaintate procurorului general
competent sau Ministerului Justiţiei;
IH. Efectele extrădării:

I. Obligaţiile statului român solicitat:
1. Predarea extrădatului
♦ partea românâ va face cunoscută de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată asupra
extrădării; orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată;
♦ în caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data
predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de
persoana reclamată;
♦ locul predării va fi un punct de frontieră a statului român.
2. Reextrădarea
♦ dacă persoana extrădată se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori de
la executarea pedepsei şi se întoarce pe teritoriul statului român, ea va putea fi din
nou extrădată.
3. Predarea amânată sau condiţionată
♦ statul român va putea, după ce va fi acceptat extrădarea, să amâne predarea
extrădatului;
♦ în caz de amânare, extrădarea devine efectivă după terminarea procesului penal, iar
când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce
pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată.
4. Remiterea de obiecte
♦ la cererea statului solicitant statul român va reţine şi va remite, în măsura permisă
de legea română, obiectele care:
a) pot fi folosite ca elemente doveditoare;
b) provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul sau ulterior
arestării extrădatului;
5. Tranzitul:
♦ tranzitul prin teritoriul statului român solicitat se va încuviinţa la cerere.
90
II. Obligaţiile statului român solicitant:
1. Primirea extrădatului
♦ persoana extrădată, adusă în România, va fi predată administraţiei penitenciare sau
autorităţii judiciare competente, în raport cu genul mandatului de încarcerare .
2. Regula specialităţii
♦ persoana extrădată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea
executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale,
pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, cu 2
excepţii:
a) statul român care a predat-o consimte;
b) persoana extrădată nu a părăsit în de 45 de zile de la liberarea sa definitivă,
teritoriul statului căruia i-a fost predată ori s-a înapoiat acolo după ce l-a
părăsit.
IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării (concursul de cereri):

Dacă extrădarea aceleiaşi persoane este cerută în acelaşi timp de mai multe state, fie
pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, se va ţine seama de:
♦ gravitatea şi locul comiterii infracţiunii;
♦ data depunerii cererilor de extrădare;
♦ cetăţenia persoanei extrădabile;
♦ existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român;
♦ posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.

1. Extrădarea reprezintă un instrument important de luptă împotriva criminalităţii
internaţionale;
2. Extrădarea implică întotdeauna colaborarea a cel puţin două state – act bilateral;
3. Extrădarea este de două feluri: activă şi pasivă;
4. Instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abea la sfârşitul sec XIX.
5. În legislaţia penală română au fost trei legi speciale care au reglementat extrădarea: L.
4/1971, L.296/2001, L.302/2004;
6. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni a dobândit un caracter relativ;

- autoritate centrală - acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de statul
solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale,
- autoritate judiciară - instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite
potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant,
conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile,
- cerere de asistenţă judiciară internaţională în materie penală - act prin care se
solicită cooperarea într-o cauză penală în una din formele menţionate în lege,
- condamnare - orice pedeapsă sau măsură de siguranţă, aplicată ca urmare a săvârşirii
unei infracţiuni,
- extrădare activă – procedura de extrădare în care România este stat solicitant,
- extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România este stat solicitat,
- extrădat sau persoană extrădată - persoana a cărei extrădare a fost aprobat,;
91
- hotărâre - o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare,
- măsură de siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost
dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală,
- persoană extrădabilă - persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare,
- persoana solicitată – persoana care face obiectul unui mandat european de extrădare,
- persoană urmărită - persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire
internaţională,
- resortisant al unui stat de condamnare sau de executare - în cazul României este
cetăţeanul român,
- stat de condamnare - statul în care a fost condamnată persoana care poate fi transferată
sau care deja a fost transferată,
- stat de executare - statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja
transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate,
- stat solicitant - statul care formulează o cerere de extrădare,
- stat solicitat - statul căruia îi este adresată cererea de extrădare,
IV. Grile:
1. Extrădarea se acordă:
a) în temeiul legii chiar dacă există convenţie internaţională aplicabilă
b) exclusiv pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii
c) numai pe bază de reciprocitate sau în baza unei convenţii internaţionale.
2. La cererea unui stat străin România poate extrăda următoarele persoane aflate pe teritoriul său:
a) cetăţeni români
b) apatrizi cu domiciliul în România
c) cetăţeni străini sau apatrizi care nu au domiciliul în România.
3. Extrădarea este:
a) act unilateral
b) act bilateral
c) un act de asistenţă juridică internaţională.
4. Extrădarea implică întotdeauna:

a) cel puţin 3 state
b) cel puţin un stat
c) cel puţin 2 state.
5. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) extrădarea este activă şi pasivă
b) statul solicitant este statul pe teritoriul căruia se află infractorul
c) actuala lege care reglementează extrădarea este legea 296/2001.
6. Extrădarea activă există:

a) când se primeşte o cerere de extrădare
b) când se face o cerere de extrădare
c) când se acceptă o cerere de extrădare.
92
7. Legile care au reglementat extrădarea în ţara noastră au fost:
a) Legea 4/1971
b) Legea 296/2001
c) Legea 302/2004
d) Legea 275/2006
8. Principiile care guvernează instituţia extrădării sunt:

a) reciprocităţii
b) neextrădării propriilor cetăţeni
c) neamestecului în treburile interne
d) specialităţii
e) unicei incriminări.
9. Izvoarele extrădării sunt:

a) Constituţia şi Codul Penal
b) toate tratatele internaţionale
c) Declaraţiile de reciprocitate.
10. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în toate cazurile
b) pentru a opera extrădarea trebuie să existe dubla incriminare
c) pedeapsa pentru infracţiunea care formează obiectul extrădării trebuie să fie privativă
de libertate pe o perioadă mai mare de 2 ani.
11. Cererea de extrădare în România o face:

a) Procurorul general
b) Ministerul Justiţiei
c) Instanţa care judecă infracţiunea care formează obiectul extrădării.
12. Cererea de extrădare se formulează:

a) numai în limba română
b) în engleză sau franceză
c) numai în limba statului solicitant.
13. Cetăţeanul român poate fi extrădat dacă:
a) are şi cetăţenia statului solicitant
b) a comis o infracţiune contra statului solicitant
c) domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare.
14. Extrădarea în România:

a) se hotărăşte de justiţie
b) se hotărăşte de Ministerul Administraţiei şi Internelor
c) implică existenţa unui stat solicitat şi unul solicitant.
15. Examenul de regularitate internaţională:

a) implică verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu
dispoziţiile tratatelor internaţionale şi a declaraţiilor de reciprocitate
b) nu este întotdeauna obligatorie
c) se efectuează de Ministerul Justiţiei.
93
16. În cazul extrădării, statul solicitant poate fi:
a) statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea
b) statul împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea
c) statul al cărui cetăţean este infractorul
d) orice stat, cu condiţia să facă parte din Uniunea Europeană.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
17. Extrădarea este un act:

a) administrativ
b) bilateral
c) politic
d) juridic.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
18. Care sunt excepţiile de la regula extrădării, prevăzute expres de lege?

a) excepţii referitoare la persoană
b) excepţii referitoare la pedeapsă
c) excepţii referitoare la faptă
d) excepţii referitoare la naţionalitate.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
19. După poziţia pe care o are statul în realizarea extrădării, aceasta poate fi:
a) extrădare temporară şi extrădare permanentă
b) extrădare activă şi extrădare pasivă
c) extrădare generală şi extrădare particulară
d) extrădare simplă şi extrădare complexă.
Răspunsuri grile*: 1-nici un răspuns corect; 2-a,b,c; 3-b,c; 4-c; 5-a; 6-b; 7-a,b,c; 8-a,b,d;
9-a,c; 10-b; 11-b; 12-b; 13-a,c; 14-a,c; 15-a,c; 16-a; 17-d; 18-a; 19-b;
V. Speţe:
1. X, Y şi Z, cetăţeni străini, au fost surprinşi în timp ce transportau pe teritoriul ţării
noastre o cantitate de heroină pe care intenţionau să o desfacă în unele ţării occidentale.
Întrucât fapta de trafic de stupefiante este incriminată în legea penală română, să se arate:
a) dacă făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală, potrivit legii noastre pentru
fapta săvârşită,
b) dacă făptuitorii pot fi extrădaţi la cererea statului ai cărui cetăţeni sunt sau a
statelor pe al căror teritoriu au transportat substanţele stupefiante.
94
2. Autorităţile judiciare din Franţa au solicitat extrădarea cetăţeanului francez X pe motiv
că acesta a săvârşit pe teritoriul statului francez mai multe infracţiuni, între care acte de
viol în grup, agresiuni sexuale şi acte de corupţie asupra unor minori mai mici de 15 ani.
Tribunalul Bucureşti a respins cererea, considerând că nu sunt îndeplinite
condiţiile înscrise în lege pentru admiterea extrădării, deoarece cetăţeanul francez, fiind
condamnat definitiv la 5 ai închisoare pentru comiterea pe teritoriul României a
infracţiunilor de relaţii sexuale cu un minor şi de perversiuni sexuale, extrădarea poate fi
dispusă, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 4/1971 şi art. 19 pct. 1 din Convenţia
Europeană referitoare la extrădare, numai după executarea acelei pedepse.
Împotriva cestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare la C.S.J. (în prezent Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie) pe motivul că hotărârea Trib. Bucureşti este contrară legii.
Să se arate dacă recursul în anulare este fondat. Motivaţi răspunsul.
Răspunsuri speţe:
1. a) Făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală conform principiului teritorialităţii – art.
3 C. pen.; b) statul român poate refuza extrădarea unei persoane, dacă aceasta se află şi
sub urmărirea autorităţilor judiciare române pentru fapta în legătura cu care se cere
extrădarea.
2. Recursul în anulare este fondat. Trib. Bucureşti prin respingerea cererii de extrădare a
pronunţat o hotărâre nelegală. Art. 19 din Convenţia europeană privind extrădarea se
referă numai la posibilitatea amânării extrădării, dacă persoana a cărei extrădare se cere
este învinuită sau inculpată în faţa organelor judiciare române. Astfel, extrădarea trebuia
amânată şi nu refuzată.

1. Ce este extrădarea?
2. Câte state pot fi implicare în procedura extrădării?
3. De câtre tipuri este extrădarea?
4. Care au fost legile care au reglelemtat extrădarea în legislaţia penală română?
5. Care sunt principiile care guvernează instituţia extrădării?
6. Enumeraţi izvoarele extrădării.
7. De către ce instituţie se face cererea de extrădare în România?
8. Explicaţi expresia „persoană extrădabilă”.
9. Analizaţi pe scurt art. 24 din legea 302/2004.

A. Teme de seminar:
1. Importanţa şi justificarea existenţei extrădării în legislaţia internă şi internaţională.
2. Argumente pro şi contra privind extrădarea propriilor cetăţeni.
3. Identificarea elementelor de extraneitate în procedura extrădării.
1. Procedura mandatului european de extrădare.
1. Instituţia extrădării în procesul de integrare europeană.
95
NOTE:
96
SEMINARUL NR. 7
„Infracţiunea. Cauzele justificative”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind infracţiunea
- infracţiunea ca noţiune juridică
- premisele existenţei infracţiunii
- infracţiunea ca fenomen
- infracţiunea ca instituţie juridică
- definiţia infracţiunii
IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
a) prevedrea faptei în legea penală
b) vinovăţia (imputabilitatea) – definiţie, factori, forme
- intenţia – definiţie, feluri
- culpa – definiţie, feluri
- intenţia depăşită (praeterintenţia) – definiţie, caracterizare
- criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie
c) nejustificara comiterii faptei.
- legitima apărare
- starea de necesitate
- execitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
- consimţământul persoanei vătămate.
IA. Aspecte generale privind infracţiunea

Dreptul penal are trei instituţii juridice:
♦ infracţiunea
♦ răspunderea penală
♦ sancţiunea.
Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate
exista răspunderea penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune. Pe drept
cuvânt, se poate susţine că infracţiunea este “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept
penal. Noţiunea de infracţiune cunoaşte două accepţiuni: ca faptă şi ca instituţie juridică
specifică dreptului penal.
a) Infracţiunea ca noţiune juridică:34

♦ este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune;
♦ această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile
sociale protejate de lege;
♦ reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic;
♦ constă într-o violare a legii penale;
♦ reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte
forme de ilicit social;
34
Constantin Bulai – op.cit., pg. 111; Vasile Drăghici – op.cit., pg. 102.
97
♦ săvârşirea infracţiunii constă în nerespectarea voinţei legiuitorului.
b) Premisele existenţei infracţiunii:
♦ existenţa unei norme incriminatoare care să interzică o anumită faptă;
♦ o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei
incriminatoare;
♦ trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate.
c) Infracţiunea ca fenomen:35
♦ material (infracţiunea fiind o manifestare exterioară a subiectului activ);
♦ uman (infracţiunea fiind o faptă în general a omului);
♦ social (infracţiunea fiind periculoasă pentru valorile sociale);
♦ moral – politic (infracţiunea exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă
de valorile sociale);
♦ juridic (infracţiunea reprezentând încălcarea unei norme juridice penale).
d) Infracţiunea ca instituţie juridică:
♦ în această situaţie ea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal
formată dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile
şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor;
♦ este prevăzută în Titlul II din partea generală a Codului penal (art. 15 – 52).
e) Definiţia infracţiunii:
“Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.”36
Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii:
1. prevederea fapte în legea penală
2. vinovăţia (imputablitatea)
3. nejustificarea.
IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:

A) Prevederea faptei în legea penală: Constă în descrierea şi incriminarea tuturor
faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal.
a. Caracterizare:
9 aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte forme de
ilicit social
9 este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii incriminării,
9 din punct de vedere aplicativ este primul element al infracţiunii verificat de
către practicienii dreptului,
9 infracţiunle pot fi prevăzute în Codul penal-partea specială, legi penale speciale
sau legi nepenale cu dispoziţii penale.
!!!Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa
infracţiunii; lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.
35
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic,
36
Art. 15 Noul Cod penal.
98
B) Vinovăţia (art. 16 C. pen.): Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,
săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, a avut în momentul
executării elementului material reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase
ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea
reală, subiectivă a acestei reprezentări.37
Factorii vinovăţiei:
9 voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a
activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei,
îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii;
9 conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care
persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; acesta dezvăluie
atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.
Ce doi factori trebuie îndepliniţi cumulativ. Lipsa unuia dintre ei conduce la inexistenţa
vinovăţiei şi implicit la inexistenţa infracţiunii. În literatura de specialitate se susţine că
factorul intelectiv are o pondere mai mare decât factorul volitiv.
Formele vinovăţiei:
9 intenţia
9 culpa
9 intenţia depăşită (praeterintenţia).
I. Intenţia: Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în Codul penal, care
constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea sau acceptarea acestui rezultat.
*Este considerată cea mai gravă formă de vinovăţie, deoarece făptuitorul îşi canalizează
întreaga energie în vederea comiterii faptei şi a producerii rezultatului urmărit.
Forme principale:
9 intenţia directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi urmărirea producerii
acestuia prin săvârşirea acelei fapte; caracteristicile ei sunt prevederea şi
urmărirea rezultatului (de ex., fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva
alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei);
9 intenţia indirectă (eventuală) – constă în prevederea rezultatului faptei şi
acceptarea posibilităţii producerii lui; caracteristicile ei sunt, prevederea şi
acceptarea rezultatului (de ex., fapta inculpatului de a aplica victimei aflată în
stare de ebrietate o puternică lovitură în urma căreia acesta a căzut într-un bazin
cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în
aceste condiţii fără să o salveze – evidenţiază acceptarea producerii morţii).
Alte forme:
9 intenţia simplă şi calificată
9 intenţia iniţială şi supravenită
9 intenţia spontană (repentină) şi premeditată
9 intenţia unică şi complexă.
II. Culpa: Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale,
dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
37
George Antoniu – Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, pg. 117.
99
Forme principale:
9 culpa cu prevedere (cu uşurinţă) – făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de ex, cazul
accidentelor de circulaţie); obs. – diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu
prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz el urmăreşte şi
acceptă rezultatul, iar în al doilea caz făptuitorul prevede, dar nu acceptă
rezultatul. Importanţa deosebirii subzistă sub aspectul periculozităţii faptei şi a
făptuitorului, aplicându-se o pedeapsă mai mică în cazul infracţiunii comise din
culpă;38
9 culpa simplă (neglijenţa) – făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să îl prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în
concret în funcţie de împrejurări (de ex., fapta persoanei care de la o anumită
înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în
trecere); obs. – diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul
posibilităţii de prevedere al rezultatului: în primul caz, rezultatul putea fi
prevăzut, iar în al doilea caz acesta era imposibil de prevăzut. Importanţa
deosebirii subzistă sub aspectul existenţei sau nu a vinovăţiei, deoarece aceasta
dispare în cazul incidenţei cazului fortuit – art. 31 C.pen.
Alte forme:
9 imprudenţă sau nesocotinţă
9 nebăgare de seamă (neatenţie)
9 comună (aparţine atât făptuitorului cât şi persoanei vătămate), concurentă (la
producerea rezultatului au acţionat mai mulţi făptuitori)
9 nepricepere, nedibăcie
9 in agendo (fapta comisă este comisivă), in omitendo (fapta comisă este omisivă).
III. Intenţia depăşită (praeterintenţia): Este o formă mixtă de vinovăţie ce îmbină

intenţia şi culpa, când fapta comisă cu intenţie produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
Caracterizare:
9 subiectul activ săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei
infracţiuni (cu intenţie);
9 se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau
acceptat (din culpă);
Praeterintenţia poate caracteriza:
9 o infracţiune în formă tip, ex. art. 195 C.pen. – lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte,
9 o infracţiune în formă agravată, ex. violul care a avut ca urmare moartea
victimei, lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria
care a avut ca urmare moartea victimei.
Criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie:

9 instrumentul cu care se comite fapta
9 numărul şi intensitatea loviturilor aplicate
38
100
9 zona vitală sau nevitală vizată, nu efectiv lezată
9 disproporţia dintre agresat şi agresor
9 relaţiile anterioare dintre agresat şi agresor
9 locul comiterii faptei
9 spontaneitatea sau premeditarea faptei.
Stabilirea formei de vinovăţie cu care făptuitorul a acţionat este foarte importantă cel
puţin pentru următoarele considerente:
9 ajută şi în acelaşi timp contribuie la încadrarea juridică a faptei
9 reliefează periculozitatea infractorului
9 dacă fapta nu este comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege ne putem afla
într-una din următoarele situaţii:
♣ fie se va schimba încadrarea juridică,
♣ fie fapta nu va atrage răspunderea penală.
În ex. următor trebuie observat cum forma de vinovăţie schimbă încadrarea juridică a faptei:
♣ suprimarea vieţii unei persoane cu intenţie (directă sau indirectă)
califică fapta drept omor sau omor calificat– art. 188, 189 C. pen.
♣ dacă fapta este comisă din culpă (simplă sau cu prevedere) fapta va fi
încadrată la ucidere din culpă – art. 192 C. pen.
♣ iar dacă fapta este comisă cu praeterintenţie fapta va fi încadrată la
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – art. 195 C. pen.
C) Nejustificarea comiterii faptei (art. 18 C.pen.): Nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de
lege. Acestea sunt: legitima apărare, starea de necesitate, execitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate.
Cauzele justificative şi de neimputabilitate constau în anumite situaţii, stări,
împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei
trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta excluzând caracterul penal al faptei.
Acestea nu trebuie să se confunde cu cauzele care înlătură răspunderea penală
(amnistia, lipsa plângerii prealabile), caz în care fapta este infracţiune şi doar consecinţa
ei – răspunderea penală – este înlăturată.
De asemenea, aceste cauze nu trebuie să se confunde nici cu cu cauzele de
nepedepsire, care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind însă infracţiune (desistarea
şi împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea mitei de către mituitor, etc.).
CI. Legitima apărare (art. 19 C.pen.):

a. Definiţie: “Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu
gravitatea atacului.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. 2, acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăperere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
asemenea modalităţi nelegale ori în timul nopţii.“
101
b. Caracterizare:
- este o cauză generală justificatvă, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- cel ce ripostează săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu este săvârşită
cu vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,
- aceasta apare ca o ripostă, determinată de necesitatea apărării valorilor sociale puse în
pericol.39
c. Condiţii:
Condiţii privind atacul: acesta reprezintă o comportare violentă a omului, o atitudine
ofensivă, ce se materializează, de regulă într-o acţiune/inacţíune îndreptată împotriva
unor valori sociale. Atacul trebuie să fie:
- material – realizat prin mijloace fizice menite să pericliteze valorile sociale; nu
se va îndeplini această condiţie dacă atacul este verbal sau în scris care nu dau dreptul
unei riposte legitime,
- direct – să creeze un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită; atacul
nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol (o uşă, un zid, sau dacă este
o distanţă prea mare),
- injust – să fie lipsit de orice temei legal,
- imediat (iminent) – pe cale să se producă; atacul iminent este atacul din
momentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea
este legitimă; după consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă,
- atacul să fie îndreptat împotiva unei persoane, a drepturilor acesteia sau
împotiva unui interes general; aceste drepturi pot privi viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea, onoarea, averea; interesul general poate consta într-o stare, situaţie,
relaţie, activitate de interes general,
- atacul să pună în pericol persoana celui atacat ori interesul general;
caracterul pericolului se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia şi de urmările
ireparabile (pierderea vieţii, distrugerea unor bunuri),
- să provină de la o persoană responsabilă.
Condiţii privind apărarea: aceasta constă în încercarea de a înlătura pericolul, astfel:

- apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală sau sub forma
unei tentative pedepsibile,
- apărarea să fie precedată de atac; simpla presupunere că agresorul va dezlănţui
un atac nu dă dreptul la o legitimă apărare,
- apărarea să se îndrepte numai împotriva agresorului (împotiva vieţii, sănătăţii),
iar nu împotriva bunurilor sale,
- apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului; caracterul necesar al
apărării trebuie analizat nu numai în raport cu gravitatea atacului, ci şi cu posibilităţile
celui atacat de a le înfrunta,
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului; se vor avea în vedere
respectarea unei echivalenţe între apărare şi atac; dacă apărarea este vădit
disproporţionată faţă de gravitatea atacului, fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor
legitimei apărări.40
39
40
102
d. Depăşirea limitelor legitimei apărări:
Aceasta cunoaşte două forme:
- excesul justificat (neimputabil); acesta se întemeiază pe tulburarea sau temerea
în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei (art. 26 C.pen.); ca natură
juridică este o cauză de neimputablitate;
- excesul scuzabil; când depăşirea legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare
sau temere; în acest caz va exista o circumstanţă atenuantă legală generală prevăzută de
art. 75 lit. b) C.pen. Acesta nu este asimilat legitimei apărări.
e. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială:

Condiţii privind atacul:
- acesta trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere într-o locuinţă,
încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, comisă prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea modalităţi,
- acţiunea de pătrundere trebuie să se facă de către o persoană fizică responsabilă
neconstrânsă,
- acţiunea de pătrundere trebuie să fi început ori să fie în curs de executare sau
efectuată în întregime,
- acţiunea de pătrundere să se facă fără drept, în lipsa oricărui temei legal, sau în
timpul nopţii;
- scopul atacului poate consta în orice interes sau bunuri juridice protejate penal.
Condiţii privind apărarea:

- aceasta constă în acţiunea prin care se respinge pătrunderea în locurile prevăzute
de lege şi să constea într-o faptă prevăzută de legea penală,
- ca subiect al apărării putem menţiona: proprietarul, posesorul, o rudă sau o
persoană împuternicită a acestora sau orice altă persoana care are în pază sau grijă
locurile indicate în textul de lege,
- în vederea respingerii pătrunderii, subiectul poate acţiona cu instrumente
pregătite din timp sau cu unele improvizate,
- scopul apărării îl constituie apărarea unei valori sociale,
- apărarea trebuie să fie necesară pentru respingerea atacului.
f. Efecte:
- fapta săvârşită în legitimă apărare nu constituie infracţiune,
- nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală şi nici o altă formă de răspundere
juridică,
- produce efecte in rem, se extinde şi asupra participanţilor,
- în cazul excesului justificat, răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna.
CII. Starea de necesitate (art. 20 C.pen.):

a. Definiţie: “Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
necesitate.
Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un
pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.”
103
b. Caracterizare:
- este o cauză generală justificativă, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui
pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, anumite valori sociale, expres arătate de
lege (de ex., spargerea unui zid pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care
este incendiată),
- pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite este generat de diferite întâmplări:
inundaţii, cutremure, incendii şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.
c. Condiţii:
Condiţii privind pericolul: geneza acestuia este un eveniment întâmplător (un incediu),
dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti (un incediu declanşat de un individ). Astfel,
acesta trebuie să fie:
- imediat – pe cale să se producă; acesta poate permite luarea unor măsuri de
salvare mai înainte ca el să devină actual,
- să ameninţe valori sociale ca: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei
ori un bun important al acesteia ori un interes general,
Obs.- Pericolul poate ameninţa un bun important al său sau al altuia. Prin “bun
important” se înţelege acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică,
istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţa pericolului. Pericolul imediat
poate ameninţa şi interesul general a cărui salvare constituie şi o îndatorire civică pentru
orice persoană.
- inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.41
Condiţii privind acţiunea de salvare:

- să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,
- acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului;
aceasta este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a
devenit imediat, iminent şi până la încetarea acestuia; în aprecierea posibilităţii de
înlăturare a pericolului în alt mod trebuie să se ţină seama de condiţiile de fapt şi de
persoana celui care desfăşoară acţiunea de salvare,
- prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea
care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; în caz contrar, fapta constituie
infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în
favoarea acestuia circumstanţa atenuată a depăşirii limitelor stării de necesitate,
- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul (pompierii dintr-un incendiu, militarii pe câmpul de
luptă, medicii dintr-un spital în carantină).
d. Efecte:
- fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional, căci nu este săvârşită
cu vinovăţie,
41
104
- acţiunea de salvare a fost comisă sub imperiul constrângerii, iar făptuitorul nu a acţionat
cu voinţa liberă, ci sub ameninţarea pericolului şi de aceea nu este vinovat,
- fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi deci nu atrage răspunderea
penală, dar în anumite situaţii poate atrage răspunderea civilă,
- repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni
persoanei salvate,
- produce efecte in rem, deci şi asupra participanţilor,
- depăşirea limitelor stării de necesitate constituie o circumstanţă atenuantă legală (art. 75
lit. c) C.pen.).
CIII. Execitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 C.pen.):
a. Definiţie: “Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea
unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,
dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.”
b. Caracterizare:
- art. 21 din C. pen. reglementează 3 situaţii de justificare a faptei comise de către
făptuitor, cu sau fără consimţământul persoanei faţă de care se realizează acţiunea sau
inacţiunea comisă,
- aceste situaţii sunt:
* exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii),
* îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta (ordinul legii),
* îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută
de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorităţii legitime)
- acasta este o cauză generală justificativă, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv.42
c. Condiţii:
c1. exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii) trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- poate fi invocat atât de persoana fizică cât şi de persoana juridică,
- execitarea dreptului trebuie făcută în limitele legii şi cu bună credinţă,
- este facultativă, nu imperativă,
- prin noţiunea de drept se înţelege acea prerogativă pe care o are o persoană de a acţiona
într-un anume mod şi de a nu vătăma exercitarea drepturilor unei alte persoane.
c2. îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta (ordinul legii) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- poate fi invocată atât de persoana fizică cât şi de persoana juridică,
- fapta astfel comisă trebuie să aibă un scop legitim şi să fie necesară în vederea
producerii urmării licite mpuse,
- este o cauză imprativă nu facultativă (de ex. în cazul medicilor care acţionează în
vederea salvării vieţii pacientului).
42
105
c3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorităţii legitime) trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- poate fi invocată atât de persoana fizică cât şi de persoana juridică,
- este o cauză imprativă nu facultativă,
- nu trebuie să provină de la o autoritate pivată, ci numai publică.
d. Efecte:
- se înlătură caracterul penal al faptei comise,
- nu se pot aplica pedepse sau măsuri educative, ci doar anumite măsuri de siguranţă,
- în principiu se înlătură şi răspunderea civilă, dar în conformitate cu art. 1353 din Codul
Civil reţinem: cel ce cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu
este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exerctat abuziv
- confom art. 18 alin. 2 produc efecte şi asupra participanţilor, in rem.
CIV. Consimţământul persoanei vătămate (art. 22 C.pen.):

a. Definiţie: “Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produc efecte în cazul infracţiunlor
contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.”
b. Caracterizare:
- este o cauză generală justificativă, datorită lipsei vinovăţiei,
- fapta este tipică, dar îi lipseşte un element esenţial – vinovăţia,
- consimţămânul victimei, în anumite cazuri, poate atrage reţinerea unei infracţiuni în
forma atenuată (art. 190 C.pen. uciderea la cererea victimei).
c. Condiţii:
- poate fi invocat atât de persoana fizică cât şi de persoana juridică, indiferent de forma de
vinovăţie cu care s-a comis fapta,
- consimţământul trebuie să fie valabil exprimat, respectiv, serios, liber, în deplină
cunoştinţă de cauză, să provină de la o persoană capabilă, cu discernământ, determinat,
neechivoc şi să nu fie viciat prin eroare, violenţă sau dol,
- consimţămânul poate fi dat în orice fomă: oral, scris, prin mijloace tehnice de
comunicare, dar în toate cazurile acesta trebuie să fie explicit, să nu fie interpretabil,
- consimţămul trebuie să vizeze valori sociale de care poate să dispună cel care îşi dă
acest consimţământ, (de ex. patrimoniul, integritatea corporală, nu şi viaţa omului,
deoarce aceasta este o valoare ireparabilă şi ar putea produce efecte negative pentru alte
persoane sau chiar pentru interesul gereral al societăţii),
- consimţământul trebuie să fi anterior primului act de executare al faptei comise; dacă
acesta este dat ulterior, acesta nu mai operează ca o cauză justificativă, ci eventual ca o
circumstanţă atenuantă,
- în cazul infracţiunilor cu durată de consumare, consimţământul trebuie să rămână
valabil pe tot parcursul desfăşurării faptei (de ex. în cazul unei fapte de viol).43
43
106
d. Efecte:
- se înlătură caracterul penal al faptei comise,
- nu se pot aplica pedepse sau măsuri educative, ci doar anumite măsuri de siguranţă,
- în principiu se înlătură şi răspunderea civilă delictuală,
- confom art. 18 alin. 2 produc efecte şi asupra participanţilor, in rem.

1. Dreptul penal are trei instituţii de bază: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea,
fără infracţiune neputând exista celelalte două.
2. Infracţiunea este cea mai periculoasă, cea mai gravă faptă antisocială.
3. Existenţa unei infracţiuni presupune întrunirea cumulativă a trei trăsături: prevederea
faptei în lege, vinovăţia şi nejustificarea.
4. Poate exista o faptă care să prezinte cele trei trăsături fundamentale ale infracţiuni, dar
în concret aceasta să nu atragă răspunderea penală.
5. În cazul celor 4 cauze justificative lipseşte vinovăţia făptuitorului.
6. Cauzele justificative sunt prevăzute expres de legiuitor, nefăcând din stabilirea lor un
atribut al organului de cercetare penală, procuror sau judecător.
7. Legitima apărare are ca principală caracteristică proporţionalitatea dintre intensitatea
atacului şi cea a apărării.
8. Starea de necesitate se caracterizează prin existenţa unui pericol imediat care pune în
pericol anumite valori sociale ocrotite penal.

- asistenţă juridică – aceasta manifestă dreptul de apărare al învinuitului sau
inculpatului în tot cursul procesului penal,
- bonae fidei iudicia – judecăţi de bună-credinţă,
- bune moravuri – ansamblul regulilor de conduită cu caracter moral,
- calificarea faptei – înscrierea unei fapte antisociale în rândul infracţiunilor,
operaţiune ce aparţine legiuitorului,
- calificarea infracţiunii – stabilirea caracterului infracţional al unei fapte ilicite.
Operaţiunea de calificare a infracţiunii cuprinde încadrarea juridică a faptei şi
identificarea în conţinutul acesteia a condiţiilor necesare pentru a fi infracţiune,
- casus maior – caz major, forţă majoră,
- conditio sine qua non – condiţie fără de care,
- constrângere – imposibilitate de a acţiona conform propriei voinţe,
- crimă – gen de infracţiune, infracţiune de omor,
- criminalitate – suma infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o perioadă de timp,
- cui prodest? – cui serveşte?
- damnum fatale – pagubă sau daună fatală,
- delict penal – infracţiune de mai mică gravitate decât crimele; lato sensu poate avea
accepţiunea de infracţiune sau chiar de faptă ilicită,
- dolus – înşelăciunea, desemnează mijloace viclene prin care o parte determină pe
cealaltă să facă un act juridic,
- dreptate – concept potrivit căruia se acceptă sau se resping în temeiul unor criterii
etico-juridice faptele, obiceiurile şi legile în vigoare într-o epocă pe teritoriul unui
stat; dreptatea este în acelaşi timp un principiu moral şi juridic,
107
- dubiu – îndoială determinată de dovezide administrate într-o cauză nu permit o
concluzie certă referitoare la aspectele acesteia; in dubio pro reo – interpretarea se va
face în favoarea acuzatului, in dubio mitis – aplicabilitatea celui mai avantajos înţeles
al legii pentru cel acuzat,
- incriminare – prevederea în legea penală a unei fapte ca infracţiune şi sancţiunea
aplicabilă în cazul săvârşirii ei; este una dintre trăsăturile fundamentale ale
infracţiunii; dacă fapta nu este incriminată ea este permisă conform adagiului non
omne quod licet, honestum est, licet tamen; acţiunea de a învinovăţi sau acuza o
persoană de comiterea unei infracţiuni (fr. incriminer),
- infracţiune – o faptă prin care se vatămă o valoare socială (lat. infractio, -onis),
- încadrarea juridică a faptei – operaţiune juridică efectuată de organele judiciare
prin care se stabileşte corespondenţa deplină între fapta comisă şi norma de incriminare.
IV. Grile:
1. Reprezintă infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii obligatorii:
a) este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de lege
b) este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă de Guvern
c) este prevăzută într-o ordonanţă de urgenţă emisă de Guvern, este săvârşită cu intenţie
depăşită, nejustificată şi imputabilă.
2. Legitima apărare prezumată:

a) nu exclude posibilitatea de a dovedi neîndeplinirea condiţiei proporţionalităţii între
apărare şi atac
b) este incidentă întotdeauna când se comite infracţiunea de tâlhărie săvârşită într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia, operând în favoarea victimei tâlhăriei
c) presupune un atac ce constă întotdeauna într-o faptă de violare de domiciliu.
3. Temeiul răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
b) săvârşirea unei infracţiuni
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.
4. Culpa simplă (neglijenţa) există atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu
se va produce
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
5. Intenţia directă există atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui, însă acest rezultat
din cauze independente de voinţa infractorului nu se produce
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte.
108
6. Intenţia depăşită se realizează:
a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav
decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil
făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât
cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii
faptei
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav
decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă este imputabil în
forma culpei.
7. Se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta penală:

a) pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa sau
integritatea corporală a unei persoane
b) pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva altei persoane
c) depăşind limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările
în care s-a produs atacul, deoarece se afla într-o stare de tulburare sau temere.
8. Fapta constând într-o inacţiune:

a) este infracţiune dacă este săvârşită cu intenţie directă
b) este infracţiune, atunci când este comisă din culpă, afară de cazul când legea
sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie
c) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege este
prevăzută în mod expres.
9. În speţă, inculpatul, din dorinţa de a-şi proteja grădina de pomi fructiferi împotriva
eventualilor hoţi, a conectat la reţeaua electrică gardul de sârmă ce o împrejmuia. Vrând
să fure fructe din grădină, persoana vătămată Y a încercat să escaladeze gardul, dar în
momentul în care a pus mâna acesta s-a electrocutat şi a decedat imediat. Din punct de
vedere subiectiv, fapta a fost comisă:
a) cu intenţie depăşită
b) din culpă cu prevedere
c) cu intenţie indirectă.
10. Intenţia directă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce
b) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
c) nu prevedere rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
11. Intenţia există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui
b) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte.
109
12. Fapta inculpatului care, auzind din curtea sa ameninţările victimei, vecinul său, şi
văzând-o pe aceasta că se înarmează cu un cuţit, a luat un topor şi, sărind gardul, a intrat
în curtea victimei pe care a lovit-o, producându-i moartea:
a) nu este infracţiune, fiind săvârşită în stare de legitimă apărare
b) nu este infracţiune, fiind săvârşită în condiţiile stării de necesitate
c) este infracţiune.
13. Culpa există când infractorul:

b) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
c) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce.
14. Culpa cu prevedere există când infractorul:

produce
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte.
15. Culpa simplă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui
c) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
16. Intenţia ca formă a vinovăţiei există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
produce
c) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
17. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede rezultatul faptei
sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte:
a) intenţia indirectă
b) intenţia directă
c) culpa cu prevedere.
sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui:
a) intenţia directă
b) culpa cu prevedere
c) intenţia indirectă.
sale dar nu-l acceptă socotind fără temei că acesta nu se va produce:
a) intenţia indirectă
c) culpa cu prevedere.
110
20. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul nu prevede rezultatul faptei
sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă:
a) culpa cu prevedere
b) culpa simplă
21. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie infracţiune:

a) numai dacă se prevede expres în lege
b) întotdeauna
c) niciodată.
22. În doctrina şi în legislaţia penală, culpa este cunoscută sub două modalităţi principale:
a) culpa cu prevedere sau usurinţa şi culpa simplă sau neglijenţa
b) culpa pozitivă şi culpa negativă
c) culpa cu premeditare şi culpa spontană
d) culpa generică şi culpa specială.
23. Praeterintenţia cuprinde:

a) intenţia directă şi intenţia indirectă, reunite
b) intenţia şi culpa, reunite
c) faptele cu un pericol social redus
d) faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
24. Care este înţelesul juridic al noţiunii de „faptă”?

a) un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat care nu sunt percepute de
simţurile umane
b) un act, o acţiune sau inacţiune care, prin natura lor sau prin urmările produse, este
susceptibilă de a fi percepută simţurile omului
c) acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o
producă, în lumea exterioară
d) acel rezultat al unei acţiuni sau inacţiuni a omului sau de o energie pusă în mişcare de
el.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
25. În doctrina penală ce modalitate a intenţiei se mai numeşte eventuală?

a) intenţia depăşită
26. În doctrina penală culpa cu prevedere se mai numeşte:

a) uşurinţă
b) neglijenţă
c) culpă simplă.
111
27. Care sunt formele pe care le îmbracă vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii?
a) intenţia
b) culpa
c) pedeapsa
d) intenţia depăşită
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
28. Praeterintenţia ca formă a vinovăţiei există în situaţia în care făptuitorul:

a) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-1 prevadă
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-1 urmăreşte, acceptă producerea lui
c) doreşte şi urmăreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă în realitate se
produc, din culpă, urmări mai grave (pe care fie că le-a prevăzut, dar a socotit fără temei
că nu se vor produce ori nu le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă).
29. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune:

a) în toate situaţiile când este săvârşită cu intenţie
b) în toate situaţiile când este săvârşită din culpă
c) când este săvârşită din culpă, numai dacă legea prevede expres această cerinţă.
30. O infracţiune praeterintenţionată:

a) nu poate fi comisă de un minor responsabil penal
b) se sancţionează întotdeauna la fel ca infracţiunea continuată
c) poate fi comisă de un minor responsabil penal.
31. Vinovăţia cuprinde:

a) numai factorul intelectiv sub forma prevederii sau a posibilităţii prevederii de către
subiect a urmărilor socialmente periculoase
b) numai factorul volitiv care constă în voinţa subiectului de a săvârşi fapta şi dorinţa de a
produce în realitate urmările socialmente periculoase
c) doi factori, respectiv factorul volitiv şi factorul intelectiv
d) trei factori, respectiv factorul volitiv, factorul intelectiv şi factorul nejustificativ.
32. Faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele ce se aplică infractorilor sunt

prevăzute:
a) în legi penale şi hotărâri ale guvernului
b) în legi speciale, hotărâri ale guvernului şi decrete ale preşedintelui României
c) numai în legi penale
d) în ordonanţe de urgenţă ale guvernului şi în legi, indiferent de natura lor.
33. Există legitimă apărare dacă:

a) atacul este îndreptat asupra unui bun al celui care ripostează
b) atacul este verbal sau scris
c) atacul este dezlănţuit de un iresponsabil şi cel care ripostează cunoaşte acest lucru
d) atacul pune în pericol persoana celui atacat ori interesul obştesc.
112
34. Atacul din legitima apărare se poate îndrepta:
a) numai împotriva victimei care comite o faptă penală
b) împotriva altei persoane
c) împotriva unui interes public.
35. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) pericolul imediat este urmarea nemijlocită a unei activităţi omeneşti responsabile
îndreptate împotriva unei persoane
b) pericolul este imediat
c) pericolul imedat ameninţă orice bun al persoanei.
36. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) pericolul este inevitabil
b) fapta nu este săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a
înfrunta pericolul
c) acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei penale constituie singurul mijloc de înlăturare
a pericolului.
37. În cazul legitimei apărări prevăzute de art. 19 alin. 2 C. pen. atacul trebuie să fie:
a) material, direct, imediat, injust şi proporţional
b) material, direct, imediat şi injust
c) material, direct şi injust
d) material, direct şi proporţional.
38. Acţionează în condiţiile legitimei apărări:

a) turistul aflat la munte care reuşeşte să ucidă un urs ce îl atacase pe neaşteptate în
pădure
b) cel care loveşte o persoană ce încerca să incendieze locuinţa unui terţ
c) cel care loveşte o persoană care îi adresa injurii.
39. În cazul stării de necesitate, răspunderea civilă nu poate fi angajată:

a) în cazul în care pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate
b) în cazul în care prejudiciul este cauzat unei persoane nevinovate
c) în cazul în care făptuitorul şi-a dat seama că poate produce urmări mai grave prin fapta
decât dacă pericolul nu era înlăturat.
40. Care sunt condiţiile privitoare la acţiunea de salvare ce trebuie îndeplinite pentru
existenţa stării de necesitate?
a) acţiunea de salvare să fie necesară pentru salvarea de la pericol a vieţii, integrităţii
corporale sau sănătăţii unei persoane, a unui bun important ori a unui interes general
b) acţiunea de salvare să nu cauzeze urmări vadit mai grave decât acelea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat
c) fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care are obligaţia de a
înfrunta pericolul
d) acţiunea de salvare să fie efectuată doar de către specialişti (pompieri, poliţişti, militari,
etc.).
113
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
41. Care sunt condiţiile privitoare la pericol care trebuie îndeplinite pentru existenţa stării
de necesitate?
a) pericolul să nu fie imediat, dar să se presupună că acesta se va produce ulterior
b) evenimentul sau întâmplarea generatoare de pericol să se datoreze unei cauze fortuite
(uragan, cutremur, inundaţie, etc.)
c) pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun
important al acesteia ori un interes general
d) pericolul să fie inevitabil.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
42. Se prezumă că este în legitimă apărare:

a) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
viclenie într-o încăpere
b) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
efracţie într-o dependinţă a unei locuinţe sau încăperi
c) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă într-o locuinţă.
43. În cazul legitimei apărări atacul trebuie să fie îndreptat împotriva:

a) celui care se apără sau altei persoane
b) celui care se apără sau altei persoane, unui interes general sau unui bun important
c) celui care se apără, altei persoane sau împotriva unui interes general
d) celui care se apără, cu condiţia să fie atacat cu obiecte contondente.
44. În cazul legitimei apărări, atacul:

a) pune în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general
b) pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, bunurile acestuia ori interesul
obştesc
c) pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanei.
45. Legitima apărare este:

a) o cauză care înlătură răspunderea penală
b) o cauză care înlătură executarea pedepsei
c) o cauză care înlătură în mod direct caracterul penal al faptei
d) o cauză care înlătură consecinţele condamnării.
46. Atunci când după dezarmarea agresorului cel atacat continuă riposta lovind victima cu
cuţitul şi cauzându-i moartea, acesta va beneficia de dispoziţiile legale privitoare la:
a) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 19 alin. 2 C.pen.
b) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 19 alin. 3 C.pen.
114
c) nu va beneficia de dispoziţiile art. 19 C.pen., ci cel mult se va putea pune în discuţie,
aplicarea circumstanţei legale atenuante a provocării
d) legitimă apărare, în condiţiile prevăzute de art. 19 alin.1 C.pen.
47. Este în stare de necesitate acela care:

a) săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la pericol care nu poate fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important
al său ori al altuia sau un interes general
b) săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol imediat care
nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un
bun important al său ori al altuia sau un interes general
c) săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol care nu putea
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia
d) se află în stare de legitimă apărare şi care dintr-o necesitate evidentă utilizează forţa
faţă de agresor.
48. Pentru existenţa stării de necesitate pericolul trebuie să fie:

a) imediat, inevitabil şi să ameninţe una din valorile arătate în art. 20 alin. 2 C.pen.
b) iminent, imediat şi injust
c) direct, imediat, injust şi să ameninţe una din valorile arătate în art. 20 alin. 2 C.pen.
d) imediat, direct, material şi injust.
49. Pentru a exista starea de necesitate, prin acţiunea de salvare:

a) trebuie să nu se producă urmări mai grave
b) trebuie să nu se producă urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs, dacă
pericolul nu era înlăturat
c) nu are importanţă valoarea urmărilor ce se produc prin săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală.
50. Temeiul admiterii stării de necesitate ca o cauză justificativă constă în aceea că fapta:
a) prevăzută de legea penală săvârşită nu prezintă pericol social
b) deşi săvârşită este asimilată cu neprevederea ei în legea penală
c) nu este săvârşită cu vinovăţie
d) comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
51. Care sunt cauzele justificative?

a) legitima apărare
b) starea de necesitate
c) consimţământul persoanei vătămate
d) constrângerea fizică
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
52. Este în stare de legitimă apărare acela care:

a) săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general
115
b) în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieste urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat
c) săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin orice asemenea modalităţi, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea
d) din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
53. Care sunt condiţiile privitoare la atac ce trebuie îndeplinite pentru existenţa legitimei
apărări?
a) atacul să fie direct
b) atacul să fie material
c) atacul să fie indirect
d) atacul să fie imediat.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
54. Atacul iminent sau imediat trebuie să fie:

a) real
b) obiectiv
c) pe cale să se desfăşoare
d) subiectiv.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
55. Care sunt condiţiile privitoare la apărăre ce trebuie îndeplinite pentru existenţa
legitimei apărări?
a) apărarea să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală sub forma
tentativei pedepsibile sau a infracţiunii consumate
b) apărarea să se declanşeze la simpla presupunere că agresorul va dezlanţui un atac
c) acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea unui atac
d) acţiunea să se desfăşoare în limitele proportionalităţii atacului.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
56. Se află în stare de necesitate acela care:

a) săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general
116
b) săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efractie sau prin orice asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea
c) săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat
altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său
sau al altuia ori un interes general
d) acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Răspunsuri grile*: 1-c; 2-a; 3-b; 4-c; 5-b,c; 6-c; 7-b; 8-a; 9-c; 10-b; 11-a,c; 12-c; 13-c;
14-b; 15-c; 16-a; 17-b; 18-c; 19-c; 20-b; 21-b; 22-a; 23-b; 24-d; 25-c; 26-a; 27-b; 28-c;
29-a,c; 30-c; 31-c; 32-d; 33-a,d; 34-b,c; 35-b; 36-a,b,c; 37-b; 38-b; 39-a; 40-a; 41-d; 42-
a,b,c; 43-a,c; 44-a,c; 45-c; 46-c; 47-b; 48-a; 49-b; 50-c; 51-a; 52-c; 53-b; 54-a; 55-c; 56-c;
V. Speţe:
1. S-a constatat că X, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita Y, a
încercat, fără să folosească constrângerea, să aibă un astfel de raport, însă, faţă de riposta
violentă a victimei, dându-şi seama de opunerea acesteia, a abandonat hotărârea luată.
Să se arate dacă X a săvârşit sau nu o infracţiune.
2. În fapt s-a reţinut că X, care fusese prins în flagrant delict de complicitate la furt, a
încercat să fugă pornind în viteză cu autoturismul proprietate personală, de care a reuşit
totuşi să se agaţe, căţărându-se pe portbagajul maşinii, unul dintre urmăritori. Inculpatul a
continuat să conducă astfel autoturismul până când a fost prins de organele de poliţie.
Pentru fapta sa, el a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă,
deoarece a pus în pericol integritatea corporală a persoanei aflată pe portbagajul maşinii.
Întrucât până în momentul prinderii sale, inculpatul nu a cauzat persoanei nici o
vătămare, să se arate ce trebuia să decidă instanţa judecătorească.
3. S-a stabilit că, în cadrul conflictului avut cu victima Y, inculpatul X, i-a aplicat acesteia
o puternică lovitură cu pumnul în faţă, încât aceasta a căzut şi s-a lovit cu capul de asfalt.
După două zile de spitalizare, victima a fost externată, întrucât nu prezenta
leziuni osoase; cum starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit, a fost transportată din nou la spital
unde a încetat din viaţă după 12 zile de la agresiune.
Prin sentinţa penală Tribunalului Hunedoara, inculpatul X a fost condamnat
pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în
art. 195 C.pen., la 6 ani de închisoare.
Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri inculpatul a susţinut, între altele,
că între acţiunea sa şi decesul victimei nu există legătură de cauzalitate, întrucât acesteia
nu i s-a stabilit un diagnostic corect la prima internare în spital, ceea ce a făcut să nu i se
aplice un tratament adecvat şi să survină complicaţiile.
Să se arate ce urma să decidă instanţa de recurs. Cu ce formă de vinovăţie s-a
comis infracţiunea?
4. În fapt s-a reţinut că inculpatul şi-a lovit soţia cu palmele şi picioarele, apoi cu o curea
de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut, a prins-o de păr şi a izbit-o de 15-20 de ori
117
cu capul de podea, cu o duritate deosebită. Din raportul medico-legal rezultă că moartea
victimei s-a datorat compresiei cerebrale prin traumatism şi hematom subdural,
consecinţa unui traumatism cerebral.
Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie (art.
199 alin. 1 C. pen. raportat la art. 188 C.pen.), prima instanţă a schimbat calificarea în
infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 alin. 1 C. pen. raportat la art. 195 C.pen.), cu
motivarea că, obiectiv, moartea victimei nu a fost determinată de violenţele inculpatului,
ci de apariţia unui hematom subdural care nu a fost diagnosticat şi tratat corespunzător în
unitatea spitalicească, iar subiectiv făptuitorul nu a prevăzut şi nu a acceptat consecinţele
faptei sale, adică moartea victimei.
Să se arate dacă soluţia instanţei judecătoreşti este corectă sau nu. Cu ce formă
de vinovăţie s-a comis infracţiunea?
5. Instanţa a reţinut în fapt că, după ce a făcut scandal la o petrecere şi era condus spre
ieşirea din imobil, inculpatul X a scos un cuţit din buzunar şi a aplicat cu el o lovitură în
abdomen lui Y doborându-l. Întrucât inculpatul a continuat să ameninţe cu cuţitul pe cei
din jur, într-un moment în care intenţiona să aplice o lovitură de cuţit unei persoane, vărul
acesteia, inculpatul Y a reuşit să-l dezarmeze, lovindu-l cu o bâtă peste mâna în care ţinea
cuţitul, provocându-i astfel o fractură a antebraţului.
Inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C.pen., iar inculpatul Y a fost achitat de învinuirea
de săvârşire a infracţiunii de vătămare corporală, constatându-se că el s-a aflat în legitimă
apărare. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs procurorul, cu motivarea că achitarea
inculpatului Y este greşită, fapta săvârşită de el nefiind o legitimă apărare ci o depăşire a
limitelor legitimei apărări (art. 75 lit. b) C. pen.)
Recursul procurorului era întemeiat sau nu?Fapta este sau nu comisă în stare de
legitimă apărare?
6. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 188
C.pen. S-a reţinut că acesta convenind cu victima să fie angajat cioban la el, inculpatul i-a
dat actele de identitate. Neînţelegându-se asupra salariului, inculpatul a cerut să i se
restituie actele de identitate.
La refuzul victimei de a-i restitui actele, inculpatul a atacat-o. Pentru a se apăra,
victima a scos un briceag, moment în care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri în cap
cu o piatră. Victima a încetat din viaţă, decesul datorându-se traumatismului cranio-
cerebral cu fractură de boltă şi bază a craniului, dilacerare şi contuzie cerebrală.
Apelul declarat de inculpat a fost respins. Inculpatul a declarat recurs pe motivul
că a acţionat în legitimă apărare şi în consecinţă a solicitat să fie achitat.
Fapta a fost sau nu săvârşită în legitimă apărare?
7. X surprinzându-şi soţia împreună cu Y într-o pădurice din apropierea locuinţei, a

aplicat acestuia mai multe lovituri cu baltagul pe care-l avea asupra sa, provocându-i
moartea. S-a mai reţinut că în momentul surprinderii, victima, care se afla culcată pe iarbă
împreună cu soţia inculpatului, s-a ridicat şi a pus mâna pe un arc pe care îl pregătise la
îndemână, dar nu a mai avut posibilitatea să-l folosească, întrucât inculpatul s-a repezit şi
a început să lovească cu baltagul. În apărarea sa, X a invocat prevederile art. 19 alin. 2 C. pen.
Ce urma să decidă instanţa de judecată?
118
8. X, fiind condamnat la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 228
alin. 1, cu aplicarea art. 36 alin. 1, art. 75 şi art. 76 C. pen., săvârşită prin aceea că a sustras de
la o societate comercială la care era angajat în calitate de conducător auto 5 saci cu furaje
concentrate, inculpatul invocă, în recurs starea de necesitate susţinând că a comis fapta
din cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară a sa şi membrilor familiei sale.
Ce urma să decidă instanţa de recurs?
9. Tribunalul Bucureşti a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 195 C.pen. cu aplicarea art. 75
lit. a) provocarea.
S-a reţinut că în timpul unei altercaţii inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu o
piatră asupra capului victimei, provocându-i fracturi de boltă care i-au cauzat o hemoragie
cerebrală. Internată în spital, victima nu a mai putut fi salvată, decedând după 5 zile.
Împotriva sentinţei, procurorul a declarat apel susţinând că fapta trebuia încadrată
în infracţiunea de omor.
Să se arate dacă recursul declarat de procuror este fondat. Cu ce formă de
vinovăţie s-a comis infracţiunea?
10. S-a reţiunut în fapt că inculpatul, împreună cu un consătean, au consumat băuturi

alcoolice la bufetul din comună. După plecarea împreună din local s-au oprit în faţa porţii
casei celui de-al doilea, unde au stat de vorbă. În urma unor neînţelegeri, inculpatul l-a
lovit pe acesta din urmă de mai multe ori, iar victima s-a lovit de poarta care s-a deschis şi
a căzut pe spate rămânând fără cunoştinţă.
Transportată la spital, victima a decedat după 15 zile de la agresiune, la autopsie
constatându-se că moartea s-a datorat unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de
calotă şi hemoragie meningo-cerebrală, cauzat de multiple lovituri aplicate cu un corp dur
asupra capului, unele cu mare intensitate.
Să se arate dacă făptuitorul este vinovat de producerea morţii victimei şi care
este forma şi eventual modalitatea vinovăţiei.
11. S-a reţinut că X, mecanic la un atelier de reparaţii auto, fără a avea calificarea
necesară şi fără a fi autorizat, a condus un electro-stivuitor, punându-l în mişcare cu
ajutorul unei chei improvizate. La un momentdat, s-a urcat pe electro-stivuitor, cu
picioarele pe paletă, victima Y, cu consimţământul inculpatului. În timp ce conducea
utilajul în aceste condiţii, inculpatul a efectuat manevre de ridicare şi coborâre a paletelor
acestuia. Din această cauză şi datorită unei frânări bruşte, victima şi-a pierdut echilibrul,
căzând de la înălţimea de 2,5 m pe pardoseala de beton. Datorită leziunilor suferite
victima a decedat.
Să se arate dacă făptuitorul este vinovat sau nu de producerea morţii victimei.
12. X a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară
un prieten din altă localitate, venit la el în vizită şi a cărui locuinţă şi bunurile personale
erau supuse pericolului de inundaţie. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii
de conducere fără permis, inculpatul s-a apărat afirmând că a acţionat în stare de necesitate.
Apărarea inculpatului poate fi luată în seamă de instanţa de judecată?
119
13. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea unui autovehicul pe
drumurile publice având în sânge o îmbibaţie de alcool ce depăşeşte limita legală. În
instanţă, inculpatul a susţinut că în momentul săvârşirii faptei s-a aflat în stare de
necesitate întrucât a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său,
bolnav de cancer.
Fapta inculpatului a fost sau nu săvârşită în stare de necesitate?
14. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală
din culpă prevăzută de art. 196 C.pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a
locului accidentului. S-a reţinut că, circulând cu viteză, a accidentat grav pe o persoană
care se angajase în traversarea drumului aproape de zona marcată şi a părăsit locul
accidentului. În timpul urmăriri penale şi în faza de judecată, inculpatul a susţinut că a
părăsit locul accidentului pe care îl provocase pentru a se salva pe sine şi persoanele
aflate în autoturism, de la pericolul creat de un grup de ţigani care, adunaţi în faţa locului,
începuseră să arunce cu pietre asupra maşinii sale.
Pot fi incidente în cauză dispoziţiile art. 20 C.pen.?
Răspunsuri speţe:
1. X nu a comis o infracţiune. Simpla hotărâre de a avea raport sexual, fără a folosi
constrângerea, nu intră sub incidenţa legii penale.
2. Fapta comisă nu constituie infracţiune, deoarece, deşi a pus în primejdie integritatea

corporală a persoanei aflate pe portbagajul maşinii, ea nu a cauzat acestei poersoane nici
o vătămare efectivă.
3. Recursul nu este fondat, deoarece moartea victimei a fost determinată de inculpat, prin
lovirea acestuia cu capul de asfalt. Prin neaplicarea unui tratament corespunzător, legătura
de cauzalitate între fapta lui şi urmarea imediată nu dispare. Forma de vinovăţie este
praeterintenţia.
4. Soluţia instanţei este greşită. Moartea victimei a fost cauzată de lovirea repetată a
victimei cu capul de podea cu o duritate deosebită. Împrejuararea că hematomul nu a fost
descoperit şi tratat nu are nici o legătură cu modul în care autorul a acţionat şi nu schimbă
sub nici un fel forma de vinovăţie, care este în acest caz intenţia directă.
5. Recursul procurorului nu era întemeiat; faţă de modul în care a cţionat, Y s-a aflat în
stare de legitimă apărare.
6. Fapta comisă în speţă nu a fost săvârşită în stare de legitimă apărare, deoarece

inculpatul nu a reacţionat împotriva unui atac dezlănţuit împotriva sa. Ba mai mult,
acesta a fost cel care a generat acţiunea violenţă.
7. Instanţa va trebui să respingă reţinerea legitimei apărări, deoarece X a fost cel care a
generat activitatea violentă şi nicidecum nu a fost victima vreunei agresiuni.
8. Instanţa urma să respingă existenţa stării de necesitate, deoarece lipsurile materiale nu

echivalează cu un pericol în înţelesul stării de necesitate.
120
9. Recursul procurorului este fondat. Prima instanţă a încadrat fapta în infracţiunea de
loviri cauzatoare de moarte considerând că inculpatul a acţionat cu praeterintenţie. Or, nu
s-a observat că inculpatul cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut că rezultatul actelor sale
repetate de lovire cu intensitate a capului victimei, folosinsu-se de o piatră, va putea duce
la decesul acesteia, precum şi chiar dacă nu a urmărit să survină un atare rezultat, a
acceptat posibilitatea producerii lui, încât intenţia sa de a ucide este realizată în forma
prevăzută în art. 16 alin. 3 lit.b) C. pen. În raport cu această concluzie, la care se impunea
să se ajungă de către prima instanţă şi cea de apel, fapta trebuia încadrată în infracţiunea
de omor prevăzută în art. 188 C. pen., iar nu în infracţiunea prevăzută în 195 C. pen.
10. Făptuitorul se face vinovat de producerea morţii victimei. Ţinând seama de intensitatea şi
numărul loviturilor aplicare cu un corp dur asupra capului victimei, rezultă că făptuitorul
a acţionat cu intenţie directă în producerea rezultatului – moartea victimei – calificarea
corectă a faptei fiind aceea de omor şi nu de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
11. Făptuitorul este vinovat pentru uciderea din culpă a victimei, deoarece, nu a prevăzut,
însă, trebuia şi putea să prevadă că ar putea să producă un accident cu urmări periculoase
pentru viaţa victimei, căreia îi permisese să se urce pe autostivuitor.
12. Instanţa nu va reţine această împrejuarare ca fiind un pericol ce caracterizează starea

de necesitate. Inculpatul putea să-şi ducă prietenul la gară cu un mijloc de transport în
comun sau chiar cu un taxi. Aşadar, conducerea fără permis în această situaţie, nu era
singurul mijloc de a-şi duce amicul la gară.
13. Fapta nu a fost comisă în stare de necesitate, deoarece inculpatul putea recurge şi la
alte metode pentru a procura medicamente pentru socrul său, de exemplu să meargă cu un
taxi sau cu un mijloc de transport în comun. Aşadar, acesta nu era singurul mijloc de
înlăturare a pericolului.
14. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate, inculpatul fiind obligat să rămână la
locul accidentului până la sosirea organelor de poliţie, sau în cel mai rău caz să transporte
de urgenţă victima la spital.

1. Care este locul infracţiunii în cadrul faptelor ilicite? Definiţi infracţiunea.
2. Asemănări şi deosebiri între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere.
3. Asemănări şi deosebiri între culpa simplă şi cazul fortuit.
4. Analizaţi praeterintenţia.
5. Precizaţi criteriile de stabilire în concret a formei de vinovăţie. Importanţă.
6. Persoanele care au obligaţia de a înfrunta pericolul specific stării de necesitate.
7. Precizaţi condiţiile atacului în cazul legitimei apărări, forma generală.
8. Enumeraţi caracteristicile apărării în cazul legitimei apărări, forma specială.
9. Comparaţie între legitima apărare şi circumstanţa atenuantă a provocării.

A. Teme de seminar:
1. Formarea praeterintenţiei ca formă de vinovăţie.
2. Modalităţi de stabilire în concret a formei de vinovăţie. Importanţă.
121
3. Specificul legitimei apărări în cadrul cauzelor justificative.
4. Analiza pericolului specific stării de necesitate.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Posibilitatea comiterii infracţiunilor atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice.
2. Importanţa legitimei apărări în legea penală.
3. Asemănări şi deosebiri între legitima apărare şi starea de necesitate.
4. Comparaţie între cele două posibilităţi ale depăşirii limitei legitimei apărări: excesul
neimutabil şi excesul scuzabil.
5. Comparaţie între cazul fortuit şi culpa simplă.
1. Analiza infracţiunii în raport cu celelalte forme de ilicit social.
2. Legitima apărare în dreptul penal român.
3. Starea de necesitate, cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei.
122
NOTE:
123
SEMINARUL NR. 8
“Cauzele de neimutabilitate”
I. Plan de seminar:
IA. Constrângerea fizică
IB. Constângerea morală
IC. Excesul neimputabil
ID. Minoritatea făptuitorului
IE. Iresponsabilitatea
IF. Intoxicaţia
IG. Eroarea
IH. Cazul fortuit
* Conform art. 23 din C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputablitate.
Cauzele de neimputablitate constau în anumite situaţii, stări, împrejurări, existente în
momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii
şi prin aceasta excluzând caracterul penal al faptei.
Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia
cazului fortuit.
Acestea sunt prevăzute expres în C.pen. în art. 24-31.
IA. Constrângerea fizică (art. 24 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
Ex. – militarul sechestrat care nu se poate prezenta la unitatea militară la data şi ora stabilită.
b. Caracterizare:
- este o cauză generală de imputabilitate, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- sub imperiul constrângerii fizice sau forţei majore, persoana este împiedicată să
acţioneze,
- cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul constrângerii
fizice sunt fapte de inacţiune,
- făptuitorul este împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale,
- pot fi săvârşite şi fapte de acţiune când făptuitorul este un simplu instrument la comanda
unei energii străine (de ex., o persoană este împiedicată şi cade peste un copil vătămându-l).
c. Condiţii:
- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane; acţiunea de constrângere poate
proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare), din partea unui animal (un
câine dresat care imobilizează făptuitorul), ori din partea unui eveniment (inundaţie,
cutremur) care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului,
124
- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista; dacă există
posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta,
- sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
d. Efecte:
- fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu are caracter penal
pentru că îi lipseşte vinovăţia,
- vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune,
- fapta nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală; răspunderea civilă este şi ea
înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a exercitat constrângerea,
- produce efecte in personam.
IB. Constrângerea morală (art. 25 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
b. Caracterizare:
- este o cauză generală de impunitate, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- sub imperiul ameninţării cu un pericol grav, cel ameninţat nu mai are libertatea de
voinţă şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală,
- gravitatea pericolului cu care se ameninţă se analizază în concret la fiecare caz în parte,
- ameninţarea trebuie să privească persoana făptuitorului sau o altă persoană.
c. Condiţii:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri
exercitată prin ameninţare,
- să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav; aceasta
creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub imperiul căreia săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală, care are de ales între:
* să sufere răul grav cu care este ameninţată sau
* să săvârşească fapta ce i se pretinde
- ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris; pericolul grav cu care se ameninţă poate
privi: viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei
persoane.
d. Efecte:
- fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracţiune, fiind săvârşită
fără vinovăţie,
- nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului, factorul volitiv,
- nefiind infracţiune nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului; răspunderea civilă
este şi ea înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a exercitat constrângerea,
IC. Excesul neimputabil (art. 26 C.pen.):
a. Definiţie: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii,
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
125
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiteri faptei, că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat.”
b. Caracterizare:
- justificarea de legitimă apărare (excesul neimputabil de apărare) şi depăşirea limitei
stării de necesitate (excesul neimputabil în acţiunea de salvare) sunt două cauze
generale de neimputabiltate,44
- în aceste cazuri, fapta comisă este prevăzută de legea penală, deci este tipică,
- sunt cauze generale de impunitate, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv sau
intelectiv.
c. Condiţii:
- în cazul excesului neimputabil de apărare trebuie să se îndeplinească toate condiţiile
prevăzute în cazul legitimei apărări (art. 19 alin. 2 C.pen.) cu privire la atac şi apărare,
singura deosebire fiind că în acest caz se depăşeşte proporţionalitatea datorată tulburării
sau temerii în care s-a găsit făptuitorul în momentul comiterii faptei,
- depăşirea proporţionalităţii se poate face voluntar sau involuntar, depinde de modul în
care s-a realizat atacul,
- dacă această tulburare sau temere nu exista, vom fi în prezenţa depăşirii limitei legitimei
apărări, ca cicumstanţă atenuantă legală, prevăzută în art. 75 lit. b),
- în cazul excesului neimputabil în acţiunea de salvare, trebuie să se îndeplinească toate
condiţiile prevăzute în cazul stării de necesitate (art. 20 alin. 2 C.pen.) cu privire la
pericol şi acţiunea de salvare, mai puţin faptul ca în acest caz făptuitorul pricinuieşte
urmări mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă acesta nu intevenea,
- în momentul comiterii faptei, acesta nu realizază că produce urmări mai grave; dacă are
reprezentarea unei asemenea urmări vor fi incidente în cauză prevederile art. 75 lit c)
C.pen., ca circumstanţă atenuantă legală,
d. Efecte:
- ambele sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei,
- excesul neimputabil de apărare şi excesul neimputabil în acţiunea de salvare pot
constitui cauze de neimputabilitate numai pentru persoana fizică nu şi pentru persoana
juridică,
- conform art. 23 alin. 2 nu produc efecte in personam,
- nu se pot aplica pedepse sau măsuri educative, ci numai anumite măsuri de siguranţă,
- cele două cauze pot atrage răspundera civilă, pentru prejudiciul cauzat terţilor.
ID. Minoritatea făptuitorului(art. 27 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor,
care la data comiterii acestea nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
44
Mihail Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 82-83.
126
b. Caracterizare:
- este o cauză generală de impunitate, datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv,
- este starea de incapacitate psihică în care se găseşte făptuitorul minor, datorită
insuficientei sale dezvoltări psihofizice, care în momentul săvărşirii faptei prevăzute de
legea penală nu împlinise vârsta pentru a răspunde penal.
- minorul nu are capacitatea psihofizică responsabilă,
- conform art. 113 C.pen.:
“Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde potrivit legii.
- se deosebeşte de iresponsabilitate, deoarece existenţa acesteia se datorează alienaţiei
mintale sau altor asemenea cauze, iar lipsa vinovăţiei la minoritate se datorează acelei
stări normale în care se găseşte persoana într-o perioadă a vieţii sale,
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are
responsabilitate penală, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat relativ,
- dovada discernământului incumbă acuzării.
c. Condiţii:
- trebuie să să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,
- făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a
răspunde penal; această condiţie presupune ca la data săvârşirii faptei minorul să nu aibă
împlinită vârsta de 14 ani; condiţia este îndeplinită şi atunci când minorul avea vârsta
între 14 şi 16 ani şi nu se constatase săvârşirea faptei cu discernământ,
- înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (infracţiuni continue,
continuate, de obicei). După împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă se
dovedeşte discernământul în săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor care au fost comise
după împlinirea vârstei de 14 ani,
- în cazul infracţiunilor progresive este înlăturat caracterul penal dacă în momentul
comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după
împlinirea acestei vârste.
d. Efecte:
- înlătură caracterul penal datorită lipsei vinovăţiei,
- minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor la săvârşirea
faptei,
- când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori sprijinit cu
intenţie de alţi participanţi se realizează condiţiile participaţiei improprii,
- înlătură răspunderea penală,
- răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire ori
pază pe minor şi dacă se reţine culpa acestora,
- faţă de minor se pot lua măsuri de ocrotire.
IE. Iresponsabilitatea (art. 28 C.pen.):

care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunle sau inacţiunile
sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”.
127
b. Caracterizare:
- este starea de incapacitate psihico-fizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama
de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele,
- ea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-
şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor ei, cât şi sub raport
volitiv când nu-şi poate determina şi dirija în mod normal existenţa,
- incapacitatea psihică se poate datora:
* unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenia,
infantilism, cretinism, debilitate mintală)
* unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic)
* unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stări de inconştienţă datorate
alcoolului, substanţelor stupefiante).
- ea poate fi:45
* permanentă sau trecătoare
* congenitală sau survenită
* înnăscută sau dobândită
- constatarea existenţei iresponsabilităţii se face de căre medicii specialişti, pe baza
concluziilor cărora organele judiciare stabilesc dacă persoana răspunde sau nu penal
pentru fapta săvârşită.
c. Condiţii:
- făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală şi/sau volitivă cu privire la
acţiunile sau inacţiunile lui (nu are discernământ sau este în stare de inconştienţă),
- starea de incapacitate psihică să fie totală,
- starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei; nu poate fi
considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de stare ori care a
acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Dacă în momentul săvârşirii faptei,
făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după
săvârşirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei,
- incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor
cauze,
- fapta săvărşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fie
prevăzută de legea penală,
- starea de iresponsabilitate să fie existentă pe toată perioada comiterii faptei.
d. Efecte:
- fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune
deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, factorul intelectiv sau volitiv, ori ambele,
- este o cauză personală şi deci produce efecte in personam şi nu se răsfrânge asupra
participanţilor,
- înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală,
- nu înlătură răspunderea civilă,
- iresponsabilului i se poate aplica o măsură cu caracter medical.
45
128
IF. Intoxicaţia (art. 29 C.pen.):
care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunle sau inacţiunile
sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive.”
b. Caracterizare:
- este o stare psiho-fizică a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului
şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice consumate
ori introduse în corpul său,
- influenţează răspunderea penală, înlăturându-o,
- legea face deosebire între intoxicaţie şi iresponsabilitate provenită din starea de beţie,
- dintre toate formele de intoxicaţie, singura care înlătură caracterul penal este intoxicaţia
completă fortuită.
c. Felurile intoxicaţiei:46
- după atitudinea persoanei:
* accidentală (involuntară/fortuită) – provocată independent de voinţa persoanei
* voluntară – provocată cu ştirea celui în cauză; aceasta poate fi după
consecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale:
* simplă – care poate fi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul în
momentul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească
o infracţiune,
* preordinată (premeditată) – care este întotdeauna o circumstanţă
agravantă legală deoarece persoana şi-a provocat această stare cu intenţia
să săvârşească o infracţiune (art. 77 lit f) C. pen.)
- după gradul de profunzime:
* completă – care se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei
fizice şi o întunecare totală a facultăţilor psihice
* incompletă – care se caracterizează prin aceea că intoxicaţia este într-o fază
incipientă, determinând numai o slăbire a autocontrolului persoanei.
- după provenienţa sa:
* provocată de alcool (intoxicaţie etilică)
* provocată de stupefiante sau alte substanţe (beţia rece).
d. Condiţii:
- făptuitorul să se fi găsit în stare de intoxicaţie produsă prin alcool ori alte substanţe,
- starea de intoxicaţie să fie accidentală, involuntară, fortuită,
- starea de intoxicaţie să fi fost completă,
- fapta săvârşită în această stare să fie prevăzută de legea penală.
e. Efecte:
- fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită
fără vinovăţie,
46
129
- înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală,
- produce efecte in personam,
- dacă intoxicaţia a fost provocată de o altă persoană, aceasta va răspunde pentru
participaţie improprie,
- înlătură şi răspunderea civilă, numai dacă nu se constată o culpă a făptuitorului,
- când intoxicaţia accidentală nu este completă, atunci nu mai este incidentă starea de
neimputabilitate, iar starea de intoxicaţie poate constitui o circumstanţă atenuată.
IG. Eroarea (art. 30 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii
ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Dispoziţile alin. 1 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le
pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este
ea însăşi rezultatul culpei.
Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant
starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii.
Prevederile alin. 1-3 se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii
unei dispoziţii legale extrapenale.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a
necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului licit al acesteia din cauza unei
împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.”
b. Caracterizare:
- constă în reprezentarea greşită, de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii,
- astfel, reprezentarea greşită a realităţii din momentul săvârşirii faptei are influenţă
asupra vinovăţiei făptuitorului, putând chiar să o înlăture,
- în această situaţie făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa
lui s-au format pe date greşite ale realităţii, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală,
- eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala; acela care are o îndoială, trebuie mai întâi să
o clarifice şi numai după aceea să acţioneze, în caz contrar va răspunde pentru fapta
comisă cu intenţie indirectă.
c. Feluri:47
- după obiectul asupra căruia poartă:
* eroarea de fapt – când poartă asupra unor date ale realităţii (stări, situaţii,
împrejurări)
* eroarea de drept – când poartă asupra unor norme juridice penale sau nepenale
Deosebirea dintre ele prezintă importanţă sub raportul consecinţelor juridice pe care le
generează fiecare: eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, pe când eroarea de
drept nu întotdeauna.
47
130
- după factorii care determină eroarea:
* eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă – reprezintă o stare psihică
determinată de lipsa de cultură
* amăgirea sau inducerea în eroare – reprezintă o stare psihică determinată de
acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra alteia
- după consecinţele ce le poate avea:
* eroare esenţială – când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare
a activităţii lui şi exclude vinovăţia
* eroare neesenţială – când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare şi
reprezintă o circumstanţă atenuantă
- după obiectul asupra căruia poartă şi după consecinţele ce le pot avea:
* eroare principală – când priveşte date de fapt referitoare la elemente
constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa infracţiunii
* eroare secundară – când priveşte o stare, situaţie ce reprezintă o circumstanţă
de comitere a faptei
Deosebirea prezintă importanţă sub raportul consecinţelor: eroarea principală poate
conduce la inexistenţa infracţiunii, iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea
circumstanţei agravante respective.
- după posibilitatea de evitare:
* eroare de neînlăturat sau invincibilă – care nu poate fi înlăturată indiferent de
diligenţa depusă de făptuitor
* eroare vincibilă sau înlăturabilă – care poate fi înlăturată dacă făptuitorul este
diligent
Deosebirea prezintă importanţă sub aspectul consecinţelor: eroarea invincibilă înlătură
caracterul penal al faptei, iar cea vincibilă nu îl înlătură, afară de cazul când faptele sunt
incriminate numai dacă se săvârşesc cu intenţie.
* În art. 30 din C.pen. legiuitorul a reglementat:

- eroarea de fapt principală,
- eroarea de fapt secundară,
- eroarea de drept.
A. Eroarea de fapt: reprezintă acea cauză de neimputabilitate cu caracter general,

datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor date ale realităţii, conducând la
inexistenţa vinovăţiei şi implicit a infracţiunii.
Aceasta poate privi:
- o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în
care fapta nu are caracter penal,
- o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această
circumstanţă, fapta rămânând infracţiune în varianta tip.
a. Caracterizare:
- nu este înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identităţii
persoanei – în cazul infracţiunilor contra persoanei (error in perssona) sau asupra
obiectului material al infracţiunii,
- nu se confundă cu îndoiala,
- când starea este o circumstanţă agravantă, eroarea va conduce numai la înlăturarea
acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă.
131
b. Condiţii:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală,
- făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii, existenţa unei stări sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei,
- starea care constituie obiectul erorii trebuie să fie un element constitutiv al infracţiunii
ori o circumstanţă a ei,
- eroarea să existe pe toată perioada comiterii faptei.
c. Efecte:
I. asupra unui element constitutiv al infracţiunii:
- înlătură caracterul penal al faptei şi răspunderea penală, datorită lipsei vinovăţiei,
- nu poate exista vinovăţie când făptuitorul nu a avut reprezentarea caracterului periculos
al faptei,
- în cazul faptelor incriminate săvârşite din culpă, eroarea de fapt nu înlătură caracterul
penal, decât dacă se constată că eroarea nu provine din culpa făptuitorului,
II. asupra circumstanţelor agravante:
- când eroarea poartă asupra unui element agravant al infracţiunii, ea are ca efect
înlăturarea acelui element circumstanţial,
- nu se înlătură întregul caracter penal al faptei, ci numai caracterul agravant al ei.
B. Eroarea de drept: reprezintă acea cauză de neimputabilitate cu caracter general,

datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor norme juridice penale ori
extrapenale, conducând astfel la inexistenţa vinovăţiei şi implicit a infracţiunii.
Aceasta poate privi:
- necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice penale sau
- necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice extrapenale.
Eroarea cu privire la o normă penală (“eroarea de drept penal”) înlătură
caracterul penal al faptei numai dacă eroararea era invincibilă. Această condiţie rezultă
din consecinţa firească a faptului că legea penală trebuie cunoscută de toţi destinatarii
care trebuie să-şi conformeze conduita exigenţelor ei.
În lumina noilor reglementări, principiul potrivit căruia “nu se poate invoca
necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră – nemo censetur
legem ignorare”, a dobândit un caracter relativ.
Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt,
adică înlăturarea caracterului penal al faptei (art. 30 alin. 4).
IH. Cazul fortuit (art. 31 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este
consecinţa unei îmrejurări care nu putea fi prevăzută.”
b. Caracterizare:
- cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea
unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici urmărit şi
care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută,
132
- specific pentru cazul fortuit, este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane
produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie
nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat,
- imposibilitatea de prevedere este generală şi obiectivă şi ţine de limitele generale
omeneşti ale posibilităţii de prevedere,
- împrejurările fortuite se pot datora:
* fenomenelor naturii (cutremure, furtuni)
* tehnicizării activităţilor umane (defectarea unui mecanism)
* conduitei imprudente a unei persoane (apariţia bruscă în faţa unui autovehicul
în viteză a unei persoane)
* stării maladive a unei persoane (atac de cord)
- împrejurarea imprevizibilă poate fi:48
* anterioară acţiunii făptuitorului (ex. defecţiunea necunoscută la maşină)
* concomitentă acţiunii făptuitorului (ex. starea maladivă a făptuitorului)
* subsecventă acţiunii făptuitorului (ex. montarea defectuoasă a unui geam
termopan).
- cazul fortuit nu trebuie confundat cu culpa simplă: în ambele cazuri făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, dar în cazul culpei simple trebuia şi putea să îl prevadă.
c. Condiţii:
- rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări
străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului,
- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a
produs rezultatul,
- fapta (care poate fi comisivă sau omisivă) care a căpătat un rezultat socialmente periculos,
datorat intervenţiei imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.
d. Efecte:
- fapta prevăzută de legea penală săvârşită în situaţia cazului fortuit nu este infracţiune
deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei,
- operează in rem faţă de toţi participanţii,
- înlătură răspunderea penală şi pe cea civilă. Se poate atrage răspunderea civilă persoanei
care se face vinovată de defecţiunea ce a dus la comiterea faptei (răspunderea terţului).

1. Constrângerea, în dreptul penal, îmbracă două forme: fizică şi morală; ambele
conducând la inexistenţa infracţiunii.
2. Iresponsabilitatea nu trebuie confundată cu starea de minoritate a făptuitorului.
3. Beţia, în dreptul penal, poate îmbrăca trei forme: cauză de nimputabilitate,
circumstanţă agravantă şi/sau atenuantă.
4. Cazul fortuit se caracterizează prin imposibilitatea subiectivă şi obiectivă a
făptuitorului de a prevederea rezultatul periculos al faptei sale.
48
133
- abulie (gr. a – „fără” şi boule –„voinţă”)– o tulburare a voinţei, ce constă în
scăderea sau pierderea voinţei şi posibilităţii de mobilizare ale individului; abulia
este o boală psihică, caracterizată prin pierderea controlului persoanei, putând
comite fapte antisociale de un mare sadism,
- alibi (lat. în altă parte) – dovadă sau mijloc de apărare prin care o persoană îşi
dovedeşte nevinovăţia,
- emoţie (lat. emovere) – una din formele afectivităţii alături de sentimente,
pasiuni,
- error in persona – greşeală în persoană,
- error iuris – eroare de drept,
- execeptio rei iudicate – excepţia lucrului judecat,
- faptă putativă – este acea activitate a unei persoane care are caracter infracţional
numai în mintea acesteia, în realitate ea nefiind infracţiune,
- fortuit – imprevizibil, forţat,
- furiosi nulla voluntas est – nebunul nu are nici o vină,
- imunitate (lat. imunitas) - nepedepsire,
- incapacitate – nepriceprea sau neputinţa de a desfăşura o activitate,
- inconştienţă – lipsa conştiinţei, a cunoşterii de sine şi a lumii înconjurătoare,
fiind o manifestare patologică din cauza alienaţiei mintale sau a altor cauze,
- legitim – legal, justificat,
- necesitate – nevoie,
- nemo censetur legem ignorare – nimeni nu are voie să nu cunoască legea,
- somnambulism (lat. somnus – somn şi ambulare – a merge) – stare de somn cu
caracter patologic, constând în desfăşurarea de activităţi de care nu-şi mai
aminteşte la trezire; faptele prevăzute de legea penală comise în această stare nu
sunt infracţiuni,
- quod erat demonstrandum – ceea ce era de demonstrat.
IV. Grile:
1. Intoxicaţia este cauză de neimputabilitate dacă:
a) este involuntară şi completă
b) este involuntară, incompletă
c) este voluntară, simplă, completă.
2. Condiţiile iresponsabiliăţii penale sunt:

a) starea de incapacitate psihică să existe în momentul comiterii faptei
b) incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor
cauze
c) făptuitorul să aibă incapacitatea psihică, intelectuală şi/sau volitivă cu privire la
acţiunile sau inacţiunile lui.
3. Este cauză generală de neimputabilitate:

a) eroarea de drept cu privire la o normă de drept penal
b) eroarea de drept cu privire la o normă extrapenală
c) eroarea de fapt.
134
4. Constrângerea morală este o cauză care înlătură:
a) caracterul penal al faptei
b) răspunderea penală
c) executarea pedepsei
d) aplicarea unei sancţiuni penale.
5. Se prezumă relativ că nu are discernământ în raport cu faptele sale:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
b) minorul între 14 şi 18 ani
c) minorul între 14 şi 16 ani.
6. Minorul poate răspunde penal:

a) numai la vârsta de 16 ani
b) pentru fapte comise înainte de 14 ani, dar numai dacă a acţionat cu discernământ
c) de la vârsta de 14 ani.
7. Intoxicaţia voluntară preordinată completă:

a) constituie numai circumstanţă agravantă, art. 77 lit. f) C.pen.
b) poate fi circumstanţă agravantă
c) poate fi circumstanţă atenuantă.
8. Intoxicaţia voluntară completă:

c) constituie numai circumstanţă agravantă
b) poate fi circumstanţă agravantă
c) poate fi circumstanţă atenuantă.
9. Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal:

a) dacă se dovedeşte că în raport cu fapta comisă a avut discernământ
b) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general
c) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general, dar în raport cu fapta comisă nu a
avut discernământ.
10. Eroarea care priveşte o împrejurare ce reprezintă o circumstanţă de comitere a faptei

penale:
a) înlătură caracterul penal al faptei
b) înlătură răspunderea penală
c) înlătură aplicarea circumstanţei atenuante, când acea împrejurare constituie o
circumstanţă atenuantă
d) înlătură aplicarea circumstanţei agravante, când acea împrejurare constituie o
circumstanţă agravantă.
11. Eroarea de fapt asupra obiectului material, în cazul infracţiunilor contra persoanei:
b) atrage răspunderea penală
c) nu atrage răspunderea penală.
135
12. Pentru a fi înlăturat caracterul penal al faptei comise din culpă:
a) eroarea de fapt poate să fie imputabilă făptuitorului
b) eroarea nu trebuie să fie datorată culpei făptuitorului
c) eroarea de fapt nu trebuie să fie imputabilă făptuitorului.
13. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice:
a) căreia făptuitorul nu i-a putut rezista
b) faţă de care făptuitorul nu a vrut să opună rezistenţă
c) faţă de care făptuitorul a ripostat
d) care l-a determeinat pe făptuitor să comită infracţiuni o perioadă lungă de timp.
14. Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei atunci când în momentul săvârsirii
ei:
a) făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman
b) făptuitorul este intoxicat cronic prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe
c) făptuitorul este alienat mintal
d) făptuitorul este un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
15. În cazul iresponsabilităţii, starea de incapacitate psihică trebuie să fie datorată:

a) consumului de alcool
b) unei boli nervoase
c) alienaţiei mintale ori altei cauze
d) consumului de droguri.
16. Intoxicaţia, pentru a fi cauză de neimputabiltate, trebuie să fie:

a) voluntară şi completă
b) accidentală şi completă
c) preordinată
d) involuntară şi preordinată.
17. Starea de intoxicaţe completă şi accidentală este:

a) o circumstanţă atenuantă
b) o circumstanţă agravantă
c) o cauză de neimputabiltate
d) o cauză justificativă.
18. Starea de intoxicaţie accidentală, incompletă constituie:

a) o cauză care înlătură infracţiunea
b) o circumstanţă agravantă
c) de regulă, o circumstanţă atenuantă
d) o cauză de neimputabiltate.
19. Care sunt categoriile de minori care nu răspund niciodată penal pentru săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală:
a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani
b) minorii care nu au împlinit vârsta de 15 ani
136
c) minorii care nu au împlinit vârsta de l8 ani
d) minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani.
20. Minorii care au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, ce săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală:
a) întotdeauna răspund penal
b) nu răspund penal
c) răspund penal numai dacă au săvârşit faptele cu discernământ
d) răspund penal dacă au săvârşit mai multe fapte repetate.
21. Eroarea de fapt există atunci când:

a) făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu a cunoscut că acea faptă constituie o
infracţiune
b) făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu a prevăzut că se vor produce anumite
consecinţe grave
c) făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu a cunoscut existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
d) făptuitorul a considerat că fapta pe care o comite nu este infracţiune întrucât pericolul
social este minor.
22. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentu existenţa stării de minoritate drept
cauză care înlătură caracterul penal al faptei?
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală
b) fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplinieşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal
c) minorul să mai fi comis o altă infracţiune anterior
d) minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul comiterii faptei.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
23. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa stării de iresponsabilitate?
a) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să existe în momentul descoperirii faptei
de către autorităţi
b) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
c) făptuitorul să nu poată conştientiza acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu poată fi
stăpân pe ele
d) incapacitatea psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze
care determină stări anormale, de incapacitate psihică.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
137
24. După atitudinea persoanei care a dorit să nu să ajungă în stare de intoxicaţie, aceasta
poate fi:
a) beţia accidentală
b) beţia involuntară
c) beţia fortuită
d) beţia provocată.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
25. După gradul de profunzime, intoxicaţia poate fi:

a) accidentală şi voluntară
b) completă şi incompletă
c) simplă şi preordinată
d) involuntară şi fortuită.
26. Pentru ca starea de intoxicaţie să constituie o cauză de neimputabiltate, aceasta trebuie
să fie:
a) accidentală şi incompletă
b) voluntară şi incompletă
c) accidentală şi completă
d) voluntară şi completă.
27. În cazul constrângerii morale, pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie:

a) iminent
b) grav
c) imediat
d) corespunzător.
28. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă, eroarea de fapt poate fi:
a) principală şi secundară
b) obiectivă şi subiectivă
c) convenţională şi universală
d) simplă şi complexă.
29. După factorii care o determină, eroarea de fapt poate fi:

a) esenţială şi neesenţială
b) eroare prin ignoranţă şi inducerea în eroare sau amăgirea
c) principală şi secundară
d) eroare asupra formei şi eroare asupra substanţei.
30. În funcţie de posibilitatea de evitare a erorii, aceasta poate fi:

a) principală şi secundară
b) esenţială şi neesenţială
c) vincibilă (înlăturabilă) şi invincibilă (neînlăturabilă)
d) eroare prin ignoranţă şi inducerea în eroare sau amăgirea.
138
31. Eroarea de drept penal este cauză de neimputabilitate, înlăturând caracterul penal al
faptei?
a) uneori, când legea prevede expres
b) întotdeauna
c) numai în cazul erorii invincibile
d) niciodată.
32. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească eroarea de fapt pentru a fi
cauză de neimputabilitate?
a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală
b) în momentul comiterii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit
existenţa vreunei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
respective sau o circumstanţă agravantă
c) eroarea de fapt să existe în momentul săvârşirii faptei
d) eroarea de fapt să se datoreze împrejurării că făptuitorul era în eroare de drept.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
33. Intoxicaţia, din punct de vedere juridic, poate fi provocată de:

a) alcool
b) substanţe stupefiante
c) vapori de alcool, eter, benzină, terebentină, etc.
d) substanţe fără efect excitant.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
34. Există caz fortuit, atunci când fapta prevăzută de legea penală săvârşită de subiect
este:
a) datorată neprevederii de către acesta a rezultatului socialmente periculos
b) consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de acesta
c) consecinţa unei comportări imprudente
d) consecinţa unei comportări dominată de neglijenţă şi uşurinţă.
35. În situaţia cazului fortuit, făptuitorul;

a) nu prevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos ca urmare a
acţiunii sau inacţiunii sale, deoarece consideră că acesta nu se va produce
b) este în imposibilitatea de a prevede intervenţia unei împrejurări care, suprapusă peste
acţiunea sau inacţiunea sa, a produs rezultatul socialmente periculos
c) nu prevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos al acţiunii sau
inacţiunii sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă
d) prevede rezultatul socialmente periculos, dar ia toate măsurile ca acesta să nu se poată
produce.
139
36. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa constrângerii fizice?
a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală
b) să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane
c) constrângerii să i se poată opune o rezistenţă eficace din partea victimei
d) constrângerea fizică la care a fost supusă persoana să fie puternică, de natură să nu i se
poate rezista şi să paralizeze libertatea de acţiune a persoanei respective.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
37. Constrângerea fizică mai este denumită:

a) ameninţare
b) caz fortuit
c) forţă majoră
d) calomnie.
38. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa constrângerii morale?
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
b) să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra psihicului unei alte
persoane
c) prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată sau pentru o
altă persoană
d) pericolul grav cu care este ameninţată persoana să poată fi înlăturat astfel încât aceasta
să nu sufere leziuni grave.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
39. Care este sursa împrejurărilor fortuite?

a) fenomenele naturii
b) starea maladivă a unei persoane
c) ameninţarea
d) starea imprudentă a victimei.
a) A+B+C
b) A+B+D
c) A+C+D
d) B+C+D.
40. Există constrângere fizică dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) făptuitorul nu a putut rezista constrângerii fizice
b) acţiunea de constrângere provine numai de la o persoană fizică
c) constrângerea fizică nu a putut fi înlăturată în alt mod.
140
41. Constituie condiţii ale constrângerii morale:
a) când există o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav
b) dacă pericolul vizează persoana făptuitorului sau a altuia
c) când pericolul grav cu care se ameninţă nu poate fi înlăturat altfel decât prin comiterea
faptei pretinse.
42. Constituie condiţii ale cazului fortuit:

a) dacă făptuitorul a fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a
produs rezultatul
b) dacă fapta comisă este prevăzută de legea penală
c) când rezultatul socialmente periculos al faptei este consecinţa intervenţiei unei
împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.
43. În situaţia cazului fortuit, imposibilitatea de prevedere a forţei străine este:

a) generală şi obiectivă
b) subiectivă şi concomitentă acţiunii făptuitorului
c) subiectivă şi anterioară acţiunii făptuitorului.
Răspunsuri grile*: 1- a; 2 – a,b,c; 3 – a,b,c; 4 – a; 5 – c; 6 – c; 7 – a; 8 – b,c; 9 – a; 10 -

d; 11 - b; 12 – b,c; 13-a; 14-c; 15-c; 16-b; 17-c; 18-c; 19-a; 20-c; 21-c; 22-b; 23-d; 24-a;
25-b; 26-c; 27-b; 28-a; 29-b; 30-c; 31-c; 32-a; 33-a; 34-b; 35-b; 36-b; 37-c; 38-a; 39-b;
40-a,c; 41-a,b,c; 42-a,b,c; 43-a;
V. Speţe:
1. În speţă rezultă că X a săvârşit infracţiunea de furt calificat, introducându-se, prin
efracţie într-un magazin de unde a sustras 7 ceasuri. Prin expertiza psihiatrică efectuată de
o comisie de specialişti, s-a constatat că făptuitorul suferă de schizofrenie, boala
abolindu-i discernământul.
Fapta lui X este sau sau nu infracţiune?
2. X în vârstă de 17 ani, împreună cu inculpatul minor Y, condamnat şi acesta în speţă, a

sustras din locuinţele unor persoane şi din incinta unor unităţi comerciale, bani şi alte
bunuri. Din datele raportului medico-legal rezultă că minorul X prezintă o dezvoltare
psihică de tipul debilităţii mintale, discernământul fiind sub limita corespunzătoare vârstei
sale, prezentând oligofrenie de gradul I. Din celelalte probe administrate, rezultă că din
cauza debilitaţii sale mintale, minorul nu şi-a dat seama de acţiunile sale.
Faptele acestuia constituie sau nu infracţiuni?
3. Instanţa a reţinut că inculpatul a comis o infracţiune în stare de intoxicaţie (beţie)

voluntară completă produsă prin alcool, fără însă a arăta ce relevanţă atribuie acestei stări,
dacă acesta constituie o circumstanţă agravantă ori o circumstanţă atenuantă.
Să se arate dacă hotărârea este temeinică şi legală.
141
4. În sarcina minorului s-a reţinut faptul că, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a
aplicat victimei, minoră şi ea, o lovitură care, datorită complicaţiilor survenite, a condus
la moartea acesteia, fapt produs după ce minorul împlinise vârsta de 14 ani.
Să se arate dacă fapta minorului antrenează sau nu răspunderea lui penală.
5. X, după ce a forţat uşa unui autoturism, proprietatea unei unităţi, l-a chemat pe
inculpatul Y, inducându-l în eroare afirmând că acel autoturism este al unităţii la care el
lucrează şi că doreşte să-l angajeze ca şofer, l-a determinat să pornescă autovehicolul şi
să-l conducă spre a verifica aptitudinile sale de şofer. Parchetul, i-a trimis pe aceştia în
judectă pentru infracţiunea de furt calificat.
Arătaţi ce trebuia să decidă instanţa.
6. X. împreună cu soţul ei, locuiau la mătuşa acesteia în vârstă de 80 de ani, urmând a o

îngriji, având unele promisiuni că după moartea ei, aceasta le va lăsa casa. Animată de a
intra cât mai repede în posesia casei, X a luat hotărârea de a o ucide, procurând o cantitate
de paration, din care a picurat pe o napolitană pe care mătuşa o avea în casă.
Ulterior, mătuşa a fost vizitată de o vecină, căreia la plecare i-a dat napolitana, iar
aceasta i-a dat-o unui copil, care după ce a mâncat-o a murit.
Ce va trebui să reţină instanţa?
7. S-a reţinut în sarcina inculpatului că a comis acte de complicitate la infracţiunea de

delapidare. În faţa instanţei, el a susţinut că a săvârşit fapta sub imperiul constrângerii
morale şi anume datorită temerii pe care i-a inspirat-o ameninţarea gestionarului, autor al
delapidării, că îl va îndepărta din serviciu dacă nu-i va da concurs, deoarece el este
recidivist.
Apărarea inculpatului este întemeiată sau nu?
8. X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art.
192 alin. 2 C.pen. S-a reţinut că circulând cu autoturismul pe şoseaua ce străbate satul
Şerbăuţi, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării de ebrietate, adormise pe
carosabil, provocându-i moartea.
Condamnarea fost reţinută şi în căile superioare de atac. X a invocat aplicarea
dispoziţiilor art. 31 C.pen. referitoare la cazul fortuit.
Faţă de modul în care s-a comis fapta, apărarea inculpatului este întemeiată?
Răspunsuri speţe:
1. Fapta lui X nu constituie infracţiune, deoarece schizofrenia este o boală psihică care
afectează în totalitate discernământul persoanei, faptei lipsindu-i vinovăţia. Astfel, în
speţă vor fi incidente dispoziţiile art. 28 din C.pen. privind iresponsabilitatea – cauză de
neimputablitate.
2. Faptele acestuia nu constituie infracţiuni, deoarece boala sa psihică i-a abolit

discernământul, faptei comise lipsindu-i vinovăţia; în speţă fiind incidente dispoziţiile art.
28 din C.pen. privind iresponsabilitatea – cauză de neimputablitate.
142
3. Hotărârea nu este temeinică şi legală, instanţa având obligaţia de a preciza în hotărâre
natura juridică a intoxicaţiei reţinute în speţă.
4. Fapta minorului nu antrenează răspunderea penală, deoarece fapta s-a consumat

înaintea împlinirii vârstei de 14 ani. Chiar dacă fapta s-a epuizat când acesta a împlinit 14
ani, tot nu răspunde penal, chiar dacă s-ar demonstra existenţa discernământului, deoarece
în speţă este vorba despre o infracţiune progresivă, a cărei amplificare în timp se face fără
intervenţia făptuitorului, consecinţele fiind independente de voinţa acestuia. Astfel, în
speţă vor fi incidente dispoziţiile art. 27 din C.pen. privind minoritatea – cauză de
neimputablitate.
5. Instanţa trebuia să reţină eroarea de fapt principală în sarcina lui Y şi să-l condamne
numai pe X în modalitatea participaţiei improprie.
6. În primul rând, faptele comise de mătuşă şi vecină nu sunt infracţiuni, reţinându-se

eroarea de fapt principală. În schimb, pentru X se va reţine infracţiunea de omor calificat
cu premeditare, chiar dacă s-a consumat asupra altei persoane.
7. Apărarea inculpatului nu este întemeiată, în speţă nefiind incidente prevederile art. 25

C.pen. Ameninţarea cu care era intimidat inculpatul de către gestionar putea fi înfrântă,
înlăturată prin denunţarea acestuia organelor în drept.
8. Apărarea inculpatului nu este întemeiată, în speţă nefiind existente condiţiile cazului

fortuit, deoarece acesta putea să prevadă de la o distanţă relativ mare că este cineva întins
pe şosea. Faptul că a acţionat aşa de neglijent nu îl absolvă de răspunderea penală pentru
fapta sa comisă din culpă.

1. Enumeraţi cauzele de neimputabilitate. Precizaţi noţiunea de caracter penal al faptei.
2. Eroarea de fapt în raport cu cea de drept. Felurile erorii.
3. Condiţiile iresponsabilităţii. Cauze ce pot determina iresponsabilitatea.
4. Limitele răspunderii penale. Analiza stării minorului între 14 şi 16 ani.
5. Efectele cauzelor de neimputabilitate cu privire la răspunderea civilă.
6. Caracteristicile constrângerii fizice.
7. Raportul dintre cazul fortuit şi culpa simplă.
8. Condiţiile de existenţă ale cazului fortuit.
9. Precizaţi importanţa şi justificarea cauzelor justificative şi de neimputablitate în
legislaţia penală română.

A. Teme de seminar:
1. Particularităţile comune cauzelor de neimputablitate.
2. Efectele cauzelor de neimputablitate .
3. Cauzele iresponsabilităţii.
4. Felurile erorii.
5. Subiecţii şi alte elemente care pot realiza constrângerea fizică şi/sau morală.
143
6. Împrejurări, stări şi circumstanţe ce pot determina existenţa unui caz fortuit.
1. Comparaţie între iresponsabilitate şi minoritate.
2. Intoxicaţia: cauză de neimputablitate, circumstanţă agravantă legală şi circumstanţă
atenuantă judiciară.
3. Raportul dintre constrângerea fizică şi lipsirea de libertate în mod ilegal.
4. Raportul dintre constrângerea morală şi ameninţare.
C. Teme de licenţă:
1. Iresponsabilitatea, cauză generală de neimputablitate.
2. Intoxicaţa şi consecinţele sale în dreptul penal.
3. Minoritatea, stare normală în procesul dezvoltării persoanei fizice.
4. Analiza juridico-penală a erorii de fapt.
5. Constrângerea fizică şi morală şi efectele acestora privind incidenţa instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea.
6. Cazul fortuit şi implicaţiile sale asupra existenţei infracţiunii.
144
NOTE:
145
SEMINARUL NR. 9
“Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii
- definiţie şi importanţă
- clasificarea şi structura conţinuturilor infracţiunii
IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii
- clasificarea condiţiilor
a. obiectul juridic – definiţie, categorii, importanţă
b. subiecţii infracţiunii – definiţie, feluri
- subiectul activ – definiţie, condiţii generale şi speciale, categorii
- subiectul pasiv – definiţie, condiţii generale şi speciale, categorii
c. locul
d. timpul
IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii:

a. Definiţie: Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii
sunt cerute prin norma incriminatoare.
9 trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale
acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor
penale între ele,
9 de aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, a
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale.
b. Importanţă:
9 pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în
textul de lege care o prevede şi o sancţionează,
9 fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol important în
realizarea principiului legalităţii incriminării din dreptul penal,
9 conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte:
un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
un conţinut concret – cel al unei fapte determinate;
c. Clasificarea conţinuturilor:
9 conţinut juridic – cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la actul de
conduită interzis;
9 conţinut constituitiv – este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate
lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii; este format din latura obiectivă şi
subiectivă;
9 conţinuturi simple – cuprind condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii
într-o singură variantă – art 188 C. pen.;
146
9 conţinuturi complexe – cuprind condiţii pentru două sau mai multe variante
ale aceeaşi infracţiuni – art 233 C. pen;
9 conţinuturi de bază (tipice) – cuprind condiţii necesare pentru existenţa
infracţiunii în configuraţia lor tipică;
9 conţinuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleiaşi infracţiunii;
9 conţinuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi infracţiuni;
9 conţinuturi atipice sau trunchiate – ex. tentativa la o infracţiune;
9 conţinut integral – este forma consumată la o infracţiune;
9 conţinut generic – care cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective
comune tuturor infracţiunilor.
d. Structura conţinutului infracţiunii:

9 prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în
conţinutul infracţiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc,
9 structura conţinutului oferă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt
obligatorii şi care sunt facultative.
IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii
Clasificarea condiţiilor:
9 după factorii la care se referă, există condiţii privitoare la:
actul de conduită
obiectul infracţiunii
subiecţii infracţiunii
locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
9 după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt:
esenţiale (lipsa lor poate duce la inexistenţa infracţiunii)
accidentale (lipsa lor nu poate duce la inexistenţa infracţiunii)
9 după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei:
preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi)
concomitente (se referă la loc, la timp)
subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).
A. Obiectul juridic: Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale

creeate în jurul şi datorită acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin comiterea
infracţiunii.49
A se observa că obiectul juridic al infracţiunii este format din două componente:
9 valoarea socială ocrotită şi
9 relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori.
Categorii:
9 obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal care sunt lezate printr-o infracţiune; Existenţa acestui
tip de obiect este însă contestată de marea majoritate a doctinarilor, deoarece nu
poate exista o infracţiune care să lezeze în acelaşi timp toate valorile şi relaţiile
sociale protejate de lege.
9 obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul de
valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza
49
Vasile Drăghici – Obiectul juridic al infracţiunii, Ediura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg. 21.
147
sistematizării infracţiunilor din partea specială a C.pen. pe titluri şi capitole (i.
contra patrimoniului, i. contra persoanei). Acesta este comun tuturor
infracţiunilor dintr-un grup;
9 obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin săvârşirea infracţiuni; el diferă de la o infracţiune la alta şi
serveşte la determinarea unei infracţiuni din cadrul unui grup; acesta poate fi:
♦ simplu – când infracţiunea lezează o singură valoare socială şi
♦ complex – când infracţiunea lezează mai multe valori (de natură
diferită sau de aceeaşi natură) şi relaţii sociale în acelaşi timp, fiind
specific infracţiunilor complexe (tâlhăria - art. 233 C.pen.); Acesta este
format dintr-un obiect:
♣ principal şi
♣ secundar;
9 obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială,
biologică împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate
infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat
(furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol sau formale
(trădarea); lipsa obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul
săvârşirii faptei conduce la calificarea faptei drept tentativă;
Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii:50
9 obiectul juridic este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni;
9 inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii;
9 la unele infracţiunii, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii:
♣ să constea într-un bun mobil (bani);
♣ să fie de o anumită natură (document);
♣ să se afle într-un anumit loc (de ex., în posesia făptuitorului – art. 238
C.pen., abuzul de încredere).
9 obiectul juridic contribuie la stabilirea încadrării juridice a faptei comise, la
întinderea pagubei precum şi a periculozităţii faptei şi a făptuitorului.
B. Subiecţii infracţiunii: Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele fizice sau juridice

implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea
consecinţelor acesteia.
9 subiecţii infracţiunii nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, întrucât
subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă incluzând şi subiecţii
infracţiunii,
9 toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de
drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii,
9 feluri:
♣ subiect activ
♣ subiect pasiv
50
148
I. Subiectul activ: Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce a săvârşit
fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii.
Acesta poate fi:
9 autor, coautor
9 instigator
9 complice
Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai
restrânsă decât cea de făptuitor.
a. Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană fizică:

9 vârsta:51
“Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (prezumţie
absolută de nevinovăţie)
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte
că a săvârşit fapta cu discernământ. (prezumţie relativă de nevinovăţie)
Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”.
9 responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele şi
rezultatele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina
şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv
şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoane care a împlinit
vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 28 C.pen.);
9 libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii
faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă
făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice fapta numai
constituie infracţiune, incidente fiind art. 24 şi 25 C. pen.
b. Condiţii speciale ale subiectului activ, persoană fizică:

9 unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta şi
anume:
- cetăţean român (la trădare)
- militar (la infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate);
9 lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea
încadrării juridice a acesteia
9 în această situaţie subiectul activ se mai numeşte calificat sau circumstanţiat
9 calitatea de subiect activ calificat o putem regăsi:
- în forma tip a infracţiunii – ex. art. 394 C.pen. trădarea
- în forma agravată a infracţiunii – ex. art. 242 alin. 2 C.pen. gestiuna
frauduloasă comisă de administratorul judiciar.
c. Categorii de subiecţi activi:52

9 după vârstă
- minori (până în 18 ani)
- majori (după 18 ani)
- vârstnici (peste 60 de ani)
51
Art. 113 C. pen.
52
149
Importanţa clasificării:
1. minorii beneficiază de un regim sancţionator diferit, format
numai din măsuri educative
2. minorii execută sancţiunle separat de majori
3. vârstnicilor nu li se aplică detenţiunea pe viaţă (art. 57 C.pen.).
9 după număr
- unici – infracţiuni care pot avea un singur autor (furtul, omorul)
- plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori (infracţiuni bilaterale
- incestul)
1. în cazul infracţiunilor ce inpum existenţa a cel puţin doi autori,
acestea nu pot exista când sunt comise de o singură persoană.
9 după calitate
- simpli (necircumstanţiaţi) - art. 188 C.pen
- calificaţi (circumstanţiaţi) - art. 394 C.pen
1. în cazul infracţiunilor care cer o anumită calitate subiectului
activ, lipsa acesteia poate conduce la inexistenţa infracţiunii, fie
la schimbarea încadrării juridice a faptei.
9 după cetăţenie
- infractori cetăţeni români
- infractori cetăţeni străini
- infractori cu dublă cetăţenie
- apatrizi
1. sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni români (trădarea,
trădarea prin transmitere de secrete, trădarea prin ajutarea inamicului)
2. sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni străini (spionaj).
9 după sex
- bărbaţi
- femei
1. sunt anumite infracţiuni comise numai de femei (pruncuciderea)
2. aceştia vor executa pedepsele separat.
9 după antecedente penale
- recidivişti
- infractori primari
1. recidiva reprezintă o stare de agravare a pedepsei
2. ei vor executa pedepsele separat.
9 după natură
- subiect activ persoană fizică
- subiect activ persoană juridică
1. sunt anumite infracţiuni comise numai de persoane fizice (furtul,
omorul, tâlhăria, violul) şi altele pot fi comise şi de persoane juridice
(deturnarea de fonduri).
150
Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană juridică:
Prin legea nr. 278/2006 s-a introdus răspunderea penală a persoanei juridice,
pentru prima dată în legislaţia penală română. Conform art. 135 C.pen.:
“Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice răspunde penal
pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice.
Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea
unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.”
Astfel, pentru ca o persoană juridică să răspundă penal, ar trebui îndeplinite
următoarele condiţii în mod cumulativ:
9 persoana juridică să comită o infracţiune;
9 infracţiunea să se comită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori
în numele persoanei juridice;
9 persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea penală;
9 fapta să se comită cu forma de vinovăţie cerută de lege.
!!! A se observa, însă, că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice, care a participat în orice mod la săvârşirea infracţiunii.
II. Subiectul pasiv: Este persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite,
care este vătămată prin săvârşirea faptei ilicite, ori împotriva căreia se îndreaptă
elementul material al infracţiunii.53
b. Condiţii generale:
9 trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal;
9 este şi persoana păgubită prin infracţiune;
9 trebuie menţionat că persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al
infracţiunii (de ex., în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda
subiectului pasiv al infracţiunii);
c. Condiţii speciale:
9 ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate subiectului pasiv
şi anume nou-născut (la pruncucidere art. 200 C.pen.).
d. Categorii de subiecţi pasivi:
9 general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale)
9 special (persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate)
9 principal, existent în cazul infracţiunilor complexe, art. 257 C. pen.
9 secundar, existent în cazul infracţiunilor complexe, art. 257 C. pen.
9 simplu (necalificat), art. 188 C.pen.
9 calificat sau circumstanţiat, art. 200 C. pen., copilul nou-născut.
C) Locul săvârşirii infracţiunii: Reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează

activitatea infracţională. Locul săvârşirii infracţiunii poate influenţa existenţa infracţiunii
şi prezintă importanţă pentru următoarele aspecte:
53
151
9 contribuie la stabilirea competenţei teritoriale – lex loci;
9 poate influenţa gradul de pericol social al faptei;
9 unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un anumit loc, lipsa
acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii (art. 371 C.pen.);
9 locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 229 lit. a) C.pen.);
9 răspunde la întrebarea “unde s-a comis infracţiunea?”
D) Timpul sâvârşirii infracţiunii: Reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a
săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele
aspecte:
9 ajută la determinarea legii penale aplicabile – principiul activităţii legi penale;
9 ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a făptuitorului în momentul comiterii
infracţiunii – art. 113 C.pen.;
9 marchează începutul curgerii prescripţiei penale – art. 154 alin. 2 C.pen.;
9 prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru
stabilirea stării de recidivă;
9 contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei;
9 unele infracţiuni sunt condiţionate în forma lor tip, de bază de săvârşirea lor într-
un anumit timp (ex. art. 396 C.pen., trădarea pe timp de război), iar altele au
agravantele condiţionate de o anumită perioadă (ex. art. 224 alin. 2 C.pen.,
violarea de domiciliu pe timp de noapte);
9 răspunde la întrebarea „când s-a comis infracţiunea?”

1. Condiţiile preexistente ale infracţiunii, care se mai numesc şi factorii infracţiunii sunt:
obiectul juridic, subiecţii, locul şi timpul.
2. În timp ce toate infracţiunile au întotdeauna un obiect juridic generic şi specific, nu
toate au şi un obiect material.
3. Obiectul juridic generic şi specific au o existenţă abstractă, iar obiectul material are o
existenţă biologică, palpabilă.
4. Persoanele juridice răspund penal cu excepţia statului, a instituţiilor publice şi
autorităţilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat.

- autopsie – necropsie, disecare a unui cadavru şi examinarea anatomică a organelor
lui interne în vederea stabilirii cauzei morţii (gr. autos şi opsis),
- barou – formă de organizare a avocaţilor la nivel judeţean sau al mun. Bucureşti (fr.
barreau),
- bun – element patrimonial ce constă într-un lucru sau drept cu valoare economică sau
pecuniară (lat. bonus),
- camătă – dobândă excesivă pe care o percepe cămătarul pentru acordarea unui
împrumut (sl. kamata),
- cod – act normativ care cuprinde într-o sistematizare unitară normele dintr-o ramură
sau subramură a dreptului - codul penal, civil, comercial, (fr. code),
- codificare – reunirea într-un singur act normativ a tuturor normelor juridice care
disciplinează o ramură sau subramură a dreptului (fr. codifier),
152
- complex de inferioritate – complex de natură psihologică constând într-o stare
psihică care semnifică un sentiment de insuficienţă personală. Acesta poate constitui
uneori o cauză de săvârşire a infracţiunii,
- consorţiu procesual – situaţie procesuală care există în ipoteza în care într-o cauză
judiciară există mai multe părţi care au aceeaşi calitate procesuală,
- contumacie – lipsa de la judecarea cauzei a inculpatului, când acesta nu se prezintă
fără motiv, deşi a fost legal citat (lat. contumax),
- substituiţii procesuali – participanţii procesuali care au dreptul de a figura în cadrul
procesului penal pentru valorificarea unor drepturi ce aparţin altei persoane. De ex.
plângerea se poate face şi de către soţ pentru celălat soţ, sau de către copilul major
pentru părinţi,
- separarea puterilor în stat – delimitarea funcţiilor puterilor statale – legislativă,
executivă şi judecătorească,
- subiecţi de drept penal – persoanele cărora li se adresează legea penală sau cele
implicate în săvârşirea unei infracţiuni,
- subiecţi ai infracţiunii – numai persoanele implicate în comiterea unei infracţiuni,
fie ca autori, coautori, instigatori, complici, fie ca victime,
IV. Grile:
1. Reprezintă condiţii preexistente (sau factori) ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii
b) elementul material
c) cerinţele esenţiele şi scopul
d) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune-
inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol.
3. Subiectul pasiv al unei infracţiunii poate fi:
a) o persoană fără discernământ
b) o persoană juridică
c) numai o persoană fizică.

a) toţi subiecţii de drept penal sunt subiecţi ai infracţiunii
b) toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal
c) toţi subiecţii infracţiunii pot deveni subiecţi de drept penal.
5. În legislaţia penală română destinatar al obligaţiei de conformare în cadrul raportului

juridic de drept este:
a) persoana juridică
b) persoana fizică sau persoana juridică
c) numai persoana fizică.
153
6. Nu au obiect material:
a) infracţiunile contra libertăţii persoanei
b) infracţiunile contra persoanei
c) infracţiunile privitoare la viaţa sexuală.
7. În Codul pen. actual subiectul activ al infracţiunii poate fi:

a) orice persoană
b) orice persoană fizică sau juridică
c) persoana fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani şi se demonstrează că are discernământ.
8. Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie:

a) să fie titulara valorii sociale ocrotite de lege
b) să acţioneze singură
c) să fie responsabilă.
9. Subiectul activ circumstanţiat al infracţiunii trebuie:

a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare
b) să aibă voinţa de a comite o faptă calificată
c) să fi avut posibilitatea de a evita rezultatul.
10. Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii:

a) persoanle care comit faptele penale sub imperiul constrângerii fizice sau psihice
b) persoanele în funcţie de conducere
c) persoanele neîncadrate în muncă.
11. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii:

a) bărbaţii în vârstă de peste 60 de ani
b) iresponsabilii
c) femeile în vârstă de peste 55 de ani.
12. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii:

a) minorii care au dobândit capacitate de exerciţiu prin căsătorie
b) persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani
c) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani.
13. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie:

a) să fie în imediata aproprire a subiectului activ
b) să fie titular al valorii sociale ocrotite penal
c) să aibă peste 14 ani.
14. Pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii:

a) numai persoanele juridice
b) atât persoanele fizice cât şi juridice
c) numai persoanele fizice.
15. Subiectul pasiv circumstanţiat al infracţiunii trebuie:

a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare
b) să aibă o calificare profesională
c) să comită o infracţiunie calificată.
154
16. Obiectul juridic al infracţiunii îl poate constitui:
a) o valoare socială ocrotită juridico-penal
b) o faptă materială
c) un bun material.
17. Obiectul material al infracţiunii îl constituie:

a) entitatea materială în care este exprimată valoarea socială
b) norma juridică încălcată
c) numai un bun material.
18. Când locul comiterii faptei constituie o cerinţă esenţială prevăzută în conţinutul
infracţiunii, nerealizarea acestuia:
a) nu influenţează existenţa infracţiunii
b) face ca fapta să realizeze condiţiile unei tentative
c) face ca fapta să nu mai fie infracţiune.
19. Dacă locul de comitere a faptei reprezintă o condiţie agravantă, nerealizarea acestuia:
a) face ca fapta să nu mai fie infracţiune
b) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta tip
c) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta calificată.
20. Dacă timpul în care se comite fapta constituie o cerinţă esenţială, nerealizarea
acesteia:
a) face ca fapta să nu se realizeze în varianta calificată
b) nu influenţează existenţa infracţiunii
c) face ca fapta să nu fie infracţiune.
21. Condiţiile preexistente ale infracţiunii poartă această denumire deoarece:

a) trebuie să existe anterior comiterii infracţiunii
b) trebuie să existe ulterior comiterii infracţiunii
c) trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii.
22. Condiţiile preexistente ale infracţiunii pot fi:

a) esenţiale şi accidentale
b) esenţiale şi concomitente
c) preexistente, concomitente şi subsecvente.
23. Condiţiile concomitente ale infracţiunii sunt:

a) obiectul juridic şi locul
b) subiecţii şi obiectul.
c) locul şi timpul.
24. Lipsa obiectului juridic al infracţiunii duce la:

a) inexistenţa infracţiunii
b) neaplicarea unei sancţiuni
c) schimbarea încadrării juridice a faptei.
155
25. Obiectul juridic poate fi:
a) calificat şi material
b) necalificat şi complex
c) material şi complex
d) principal şi secundar.
26. Au o existenţă abstractă:

a) obiectul generic şi specific
b) obiectul material şi complex
c) obiectul specific şi material.
27. Au o existenţă materială:

a) obiectul complex în toate cazurie
b) obiectul material
c) viaţa persoanei.
28. Subiect activ poate fi:

a) persoana fizică şi/sau juridică
b) autorul, instigatorul şi complicele
c) numai persoana fizică.
29. Structurarea subiectului activ al infracţiunii pe diferite categorii are importanţă

deoarece:
a) aceştia pot beneficia de un regim sancţionator diferit
b) execută pedeapsa separat
c) unele infracţiuni pot fi comise numai de femei.
30. Conţinutul legal sau abstract al infracţiunii desemnează:

a) totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie o anumită
infracţiune
b) totalitatea condiţiilor cerute de lege privitoare la latura obiectivă şi latura subiectivă a
infracţiunii
c) totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la obiectul, subiectul şi latura obiectivă a
infracţiunii
d) totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la formele de vinovăţie.
31. O infracţiune are un conţinut agravat sau calificat atunci când:

a) cuprinde numai condiţiile pentru existenţa ei în forma tipică
b) pe lângă condiţiile necesare pentru existenţa ei în configuraţia tipică, cuprinde şi alte
circumstanţe de agravare
c) este săvârsită de un infractor recidivist
d) este săvârsită de un grup mai mare de persoane.
32. Obiectul juridic al unei infracţiuni îl constituie:

a) bunul sustras sau distrus prin săvârşirea faptei
b) relaţiile sociale vătămate sau periclitate prin săvârşirea faptei
156
c) obiectivul urmărit de infractor prin săvârşirea faptei
d) obiectul corp delict care aparţine infractorului.
33. Pentru a fi subiect activ al unei infracţiuni, o persoană fizică trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să aibă vârsta minimă cerută de lege şi să fie responsabilă din punct de vedere penal
b) să aibă libertate de voinţă şi acţiune şi să fie responsabilă din punct de vedere penal
c) să aibă vârsta minimă cerută de lege, să fie responsabilă şi să aibă posibilitatea de a
decide liberă şi neconstrânsă asupra săvârşirii infracţiunii
d) să săvârşească fapta cu vinovăţie deplină.
34. Persoana juridică va fi subiect activ al infracţiunii atunci când:

a) infracţiunea a fost săvârşită în realizarea obiectului ei de activitate sau în interesul ori
în numele persoanei juridice şi cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală
b) infracţiunea are legătură cu atribuţiile de serviciu ale societăţii comerciale, autorităţii
ori instituţiei respective
c) se dovedeşte în sarcina conducerii unei instituţii ori societăţi că a existat un interes
patrimonial
d) persoana juridică nu poate răspunde penal în nico împrejurare.
35. Subiect pasiv general al unei infracţiuni este:

a) statul
b) persoana fizică sau juridică care a suferit răul produs prin infracţiune
c) numai persoana juridică care a suferit un rău produs prin infracţiune
d) persoana fizică sau juridică care au devenit victime ale infracţiunii.
36. Care sunt formele pe care le îmbracă obiectul infracţiunii?

a) obiectul juridic generic sau de grup
b) obiectul juridic universal
c) obiectul juridic specific
d) obiectul material sau obiectul direct.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
37. Obiectul juridic generic sistematizează infracţiunile în partea specială a C.pen. pe care
le împarte pe:
a) articole şi alineate
b) paragrafe şi teze
c) titluri şi capitole
d) litere şi denumiri marginale.
38. Obiectul juridic specific serveşte la:

a) sistematizarea infracţiunilor în partea specială a dreptului penal
b) împărţirea infracţiunilor pe titluri
157
c) împărţirea infracţiunilor pe capitole
d) determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infracţiuni.
39. Obiectul juridic complex al infracţiunii este constituit din obiectul juridic:
a) principal şi secundar sau adiacent
b) generic şi specific
c) material şi imaterial
d) de grup şi individual.
40. Doctrina penală cunoaşte două categorii de subiecţi ai infracţiunii, respectiv:

a) subiect circumstanţiat şi subiect necircumstanţiat
b) subiect activ şi subiect pasiv
c) subiect direct şi subiect indirect
d) subiect simplu şi subiect complex.
41. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea
deveni subiect activ al infracţiunii?
a) să aibă împlinită vârsta de 14 ani
b) să fie responsabilă din punct de vedere juridic
c) să comită infracţiunea cu intenţie
d) să manifeste libertate de voinţă şi acţiune.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
42. Care sunt persoanle juridice care nu răspund penal?

a) societăţile comerciale
b) statul
c) autorităţile publice
d) instituţiile publice.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
Răspunsuri grile*: 1-a,d; 2-a,b,c,d; 3-a,b; 4-b; 5-a,b; 6-nici un răspuns corect; 7-c; 8-c;
9-a; 10-a; 11-b; 12-c; 13-b; 14-b; 15-a; 16-a; 17-a,c; 18-c; 19-b; 20-c;21-a; 22-a,b,c; 23-c;
24-a,b; 25-c,d; 26-a; 27-b; 28-a,b; 29-a,b,c; 30-a; 31-b; 32-b; 33-c; 34-a; 35-a; 36-c; 37-c;
38-d; 39-a; 40-a,b; 41-b; 42-d;

1. Ce reprezintă conţinutul infracţiunii?
2. Felurile conţinutului infracţiunii.
3. Clasificarea obiectului infracţiunii.
4. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
158
5. Enumeraţi condiţiile generale ale subiectului activ-persoană fizică.
6. Importanţa clasificării subiectului activ.
7. Importanţa locului şi timpului comiterii infracţiunii.
8. Explicaţi noţiunea de „codificare”.
9. Analiza art. 184 şi 185 din C. pen.

A. Teme de seminar:
1. Influenţa calităţii subiectului activ cu prilejul încadrării juridice a faptei.
2. Importanţa determinării obiectului juridic specific al infracţiuni.
1. Noi clasificări ale subiectului activ al infracţiunii.
2. Justificarea introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în legislaţia penală
română.
1. Obiectul juridic al infracţiunii.
2. Direcţii noi privind subiecţii infracţiunii.
159
NOTE:
160
SEMINARUL NR. 10
“Conţinutul constitutiv al infracţiunii”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii
IB. Latura obiectivă a infracţiunii
- elementul material - definiţie şi caracterizare
- urmarea imediată - definiţie şi caracterizare
- legătura de cauzalitate - definiţie şi caracterizare
IC. Latura subiectivă
- elementul subiectiv - definiţie şi caracterizare
- mobilul - definiţie şi caracterizare
- scopul - definiţie şi caracterizare
IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii

♦ acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu
privire la actul de conduită interzis pe care îl îndeplineşte făptuitorul ori devin
relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta,
♦ conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul
juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii.
Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.
Laturile conţinutului constitutiv:

♦ obiectivă (fizică sau exterioară) - ce constă într-o manifestare exterioară a
subiectului activ al infacţiunii;
♦ subiectivă (psihică sau internă) - ce constă în atitudinea psihică a făptuitorului
faţă de faptă şi rezultatul acesteia.
IB. Latura obiectivă a infracţiunii: Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de

norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.54
Structura laturii obiective:
♦ elementul material
♦ urmarea imediată
♦ legătura de cauzalitate
A. Elementul material:
♦ desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare a se săvârşi; este
sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni,
♦ acesta este prevăzut expres întotdeauna în norma de incriminare,
♦ elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată
acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”,
54
Vasile Drăghici – op. cit., pg. 155.
161
♦ acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea
penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza:
♣ prin acte materiale (lovire, luare)
♣ prin cuvinte (la infracţiunea de ameninţare)
♣ prin scris (la fals material în înscrisuri oficiale)
♦ inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală
ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 266
C.pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.), etc.
♦ este posibil ca două sau mai multe infracţiuni să se comită identic, sub aspectul
elementului material, dar datorită împrejurărilor în care se comite fapta să ne
aflăm în prezenţa unor infracţiuni diferite; de ex. “distrugerea” o întâlnim şi la
infracţiunra de la art. 259 C. pen. şi la cea de la art. 275 C. pen.
Elementul material poate fi:
♦ simplu – când constă într-o acţiune (infracţiuni comisive, ex. furtul, art. 228
C.pen. - luarea) sau inacţiune (infracţiuni omisive, ex. nedenunţarea, art. 266 C.pen.);
♦ alternativ – când constă în mai multe atitudini ale făptuitorului (de ex.,
infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin
“pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu
i se cuvin (art. 289 C.pen.). Această alternanţă poate se poate realiza:
♣ numai din acţiuni (art. 253 – distrugere, degradare)
♣ din acţiuni şi inacţiuni (art. 224 – pătrunderea fără drept şi/sau refuzul
de a părăsi)
Comiterea infracţiunii în toate alternativele sale, conduce la existenţa tot a unei singure
infracţiuni, dar în modalităţi diferite. Această modalitate a elementului material trebuie
reţinută şi analizată atât în forma tip a infracţiunii (ex. art. 253 C.pen.), cât şi în cele
agravante (ex. art. 257 C.pen.).
♦ cumulativ – când constă în comiterea a cel puţin două acte ale făptuitorului, lipsa
uneia ducând la inexistenţa elemenului material specific infracţiunii respective (de
ex. la tâlhărie – furt şi ameninţate sau furt şi violenţă.). În cest caz, elemenul
material este alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte
incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Cerinţe esenţiale ale elementului material: Acestea privesc elementul material şi

realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei
ca infracţiune şi se pot referi la:
♦ locul săvârşirii faptei (pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul
circulaţiei pe drumurile publice)
♦ timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere – art.
200 C.pen.)
♦ modul şi mijloacele de săvârşirire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 320 C.pen.).
B. Urmarea imediată:
♦ urmarea imediată constă în vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta
interzisă de legea penală,
162
♦ prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, împotriva obiectului infracţiunii, se produce
o vătămare, o periclitare a acestuia,
♦ urmarea imediată a infracţiunii este sinonimă cu pericolul social concret,
♦ urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta:
♣ fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia, când obiectul
are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
♣ fie într-o stare de pericol, stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor
sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite, când
obiectul infracţiunii are natură morală (ameninţarea).
♦ de la urmarea imediată porneşte activitatea de încadrare juridică a faptei comise,
♦ urmarea imediată nu trebuie confundată cu consecinţele subsecvente ale infracţiunii.
Caracterizare:55
♦ urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit
al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit);
♦ urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente
de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii;
♦ în conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru
care sunt infractiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie
perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune (excepţie face
infracţiunea de furt, art. 228 C.pen.);
♦ dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza
de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită;
♦ când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc
infracţiuni “de pericol ”, “de atitudine ”, “infracţiuni formale”;
♦ în cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul constă într-o stare contrară existentă
anterior;
♦ la infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară
stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.
Privitor la urmarea imediată pot exista următoarele situaţii:

♦ să nu fie prevăzută în norma de incriminare – ex. la furt art. 228 C.pen.;
♦ să fie prevăzută în acelaşi cuvânt cu elemental material – ex. la omor – uciderea
art. 188 C.pen.;
♦ să fie prevăzută expres în definiţia infracţiunii:
♣ fie într-o singură modalitate – ex. art. 301 C. pen.
♣ fie în modalităţi alternative – ex. art. 297 C. pen.; în acest caz,
pluralitatea de urmări nu conduce la o pluralitate de infracţiuni.
♦ în cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă
anterior;
55
163
C. Legătura de cauzalitate: este liantul între elementul material (cauza) şi urmarea
imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa
infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre cele două elemente.
Caracterizare:
♦ este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni;
♦ fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu
poate exista infracţiunea;
♦ stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul
infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale, când ea
rezultă din însăşi săvârşirea faptei.
Teorii privitoare la legătura de cauzalitate: Aceste teorii pot fi grupate în două

curente:
1. un curent care susţine teza monistă (care consideră că urmarea imediată are o singură
cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii umane, acestea trebuie
considerate ca simple, fără semnificaţie penală);
Acestui curent îi aparţin următoarele teorii:
♦ teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată cauză a rezultatului pe aceea
care a declanşat procesul genetic şi a creeat pentru celelate condiţii aptitudinea de
a produce urmarea imediată;
♦ teoria cauzei proxime - consideră drept cauză contribuţia ce se situează în timp
imediat anterior rezultatului;
♦ teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a contribuit cel
mai mult la producerea rezultatului;
♦ teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este
proprie sau aptă prin natura ei să producă acel rezultat; astfel se trage concluzia că
o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această
cauzalitate tipică. Se reproşează acestei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o
singură contribuţie umană.
2. un curent care susţine teza pluralistă (care consideră că producerea rezultatului se
datorează unui concurs de cauze). Acestui curent îi aparţin următoarele teorii:
♦ teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de penalistul
german Von Buri; potivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului
produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi
produs. Caracterul “sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul
eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă rezultatul nu s-ar
fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune
pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea
rezultatului;
♦ teoria condiţiei necesare – care propune să fie considerată drept cauză a
rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, tinându-se seama
de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea
legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice,
chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la
164
producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte.
Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de
cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie.
Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate:
♦ identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar
putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei “sine
qua non”;
♦ stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din
antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât
aspectul fizic, cât şi cel psihic;
♦ delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor
înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei “sine
qua non”.
IC. Latura subiectivă: Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la

atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia.
Structură:
♦ elementul subiectiv (vinovăţia)
♦ mobilul (motivul)
♦ scopul
A. Elementul subiectiv (art. 16 C.pen.): Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei
care a săvârşit o faptă, faţă de aceasta şi urmările sale, atitudine exprimată în forma de
vinovăţie cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
!!!Trebuie să se facă deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi
vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni.
Asemănări:
♦ ambele concepte se referă la poziţia psihică, subiectivă a făptuitorului faţă de faptă
şi urmările acesteia,
♦ ambele sunt formate din cei doi factori: volitiv şi intelectiv,
♦ ambele pot îmbrăca cele trei forme: intenţia, culpa, praeterintenţia,
♦ ambele sunt reglementate în acelaşi text de lege – art. 16 C.pen.
Deosebiri:
♦ în primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art.
16 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinovăţia va exista
numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de
vinovăţie cerută de lege. De ex. în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se
realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element
subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu
intenţie. De ex. furtul trebuie comis numai cu intenţie, comiterea lui din culpă
neatrâgând răspunderea penală. Aşadar, în acest caz, va exista vinovăţie ca
trăsătură a infracţiunii, dar nu va exista vinovăţie ca element subiectiv cerut de
norma de incriminare.
165
♦ vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii se referă la existenţa celor trei forme
de vinovăţie, pe când vinovăţia ca element subiectiv se referă doar la una din aceste
forme cu care o faptă în concret trebuie să se comită. De ex. omorul de la art. 188
C.pen. se poate comite numai cu intenţie. Dacă se comite din culpă se va schimba
încadrarea juridică şi va fi infracțiunea de ucidere din culpă art. 192 C. pen.
♦ de regulă cele două concepte coexistă în cazul comiterii infracţiunilor, dar în
practică pot apărea următoarele două situaţii:
♣ să existe vinovăţie ca element subiectiv – fapta se săvârşeşte cu forma
de vinovăţie cerută de norma de incriminare - dar să nu existe ca trăsătură a
infracţiunii (de ex. în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii
fizice sau morale).
♣ să existe vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii, dar să lipsească vinovăţia
ca element subiectiv cerut de norma de incriminare (de ex. furtul din cuplă).
Elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât intenţia
direcă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu
prevedere şi simplă).
Se poate observa că relaţia dintre cele două concepte este relaţia de tipul
parte/întreg: întregul îl reprezintă vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii, iar partea o
reprezintă vinovăţia ca element component al laturii subiective.
Conform art. 16 alin. 6 C. pen.: “fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
constituie infacţiune când este săvâşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres – art. 192 uciderea din culpă .
B. Mobilul (motivul): Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus

la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte.
Caracterizare:
♦ existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a
făptuitorului, lipsa acestuia reprezentând un indiciu de anormalitate;
♦ mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a
periculozităţii infractorului;
♦ acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale;
♦ poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 297 alin. 2
C.pen.) - abuzul în serviciu pe temei de rasă, naţionalitate, religie;
♦ poate reprezenta o circumstanţă agravantă specială (art. 189 lit. b) C. pen.) –
omorul săvârşit din interes material;
♦ el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 77 lit. h) C.pen.) –
săvârşirea unei infracţiunii din motivele prezentate de legiuitor;
♦ cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit infracţiunea?”
C. Scopul: Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în
finalitatea urmărită de către acesta.
Caracterizare:
♦ este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca element
al infracţiunii;
♦ el se situează în afara infracţiunii;
166
♦ când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest
caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv;
♦ sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art.
314 C. pen.) – deţinerea de instrumente în vedeea falsificării de valori;
♦ scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni (art. 189 lit. c) C.pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la
urmărirea penală;
♦ în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă
pentru determinarea gradului de pericol social al faptei şi periculozitatea
făptuitorului;
♦ cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor.
!!! Asemănări şi deosebiri între urmarea imediată şi scop:56

Asemănări:
♦ ambele fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii,
♦ prevederea lor nu este prezentă întotdeauna în norma de incriminare,
♦ nici una nu este definită expres în C.pen.,
♦ ambele se referă la finalitatea unei infracţiuni,
Deosebiri:
♦ urmarea imediată face parte din latura obiectivă, deci din faza externă a
infracţiunii, iar scopul face parte din latura subiectivă a infracţiunii, deci din faza
internă a acesteia,
♦ din punct de vedere cronologic mai întâi apare scopul, proiectat în plan mental şi
după aceea apare urmarea imediată,
♦ raportul dintre scop şi urmarea imediată se poate prezenta astfel:
♣ urmarea imediată (rezultatul) să concorde perfect cu scopul propus
♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai gravă decât scopul propus, ex. art. 195
C.pen.
♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai puţin gravă decât scopul propus, caz în
care ne putem afla în prezenţa unei tentative.

1. Elementul material al infracţiunii mai este denumit şi „nucleul infracţiunii”, deoarece
fără comiterea acestuia nu putem vorbi despre săvârşirea unei fapte ilicite.
2. Elementul material este o componentă indispensabilă existenţei infracţiunii; nici o
infracţiune nu poate fi incriminată fără prevederea expresă, în norma de incriminare, a
actului de conduită interzis.
3. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură a infracţiunii, cu vinovăţia ca element
al laturii subiective.
4. Motivul şi scopul nu sunt întotdeauna elemente indispensabile unei infracţiuni, dar
acestea trebuie descoperite şi analizate pentru a face o corectă încadrare juridică a faptei
comise.
56
167
- adnotare – acţiunea de a face însemnări pe marginea unui text în vederea explicării
sau întregirii lui (lat. adnotatio),
- Avocatul Poporului – instituţia publică învestită să vegheze la respectarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în relaţiile cu autorităţile publice. Şeful
instituţiei are acelaşi nume şi este numit pe o perioadă de 5 ani,
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) – instanţă europeană cu
sediul la Strasbourg, care are competenţa să judece încălcările drepturilor omului
prevăzute în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului 1950,
- de cujus – locuţiune latină prin care este desemnată persoana decedată care a lăsat
succesiunea,
- de facto – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea parţială a unui stat
de către altul,
- de iure – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea sub toate aspectele a
unui stat de către altul,
- eutanasie – uciderea unei persoane care suferă de o boală gravă, la cererea acesteia;
ideea eutanasiei a apărut încă din antichitate şi este susţinută şi în prezent; unele state
au legalizat euthanasia – Olanda (gr. eu, thanatos),
- homosexualitate – activitate sexuală la care participă persoane de acelaşi sex; acest
fenomen se mai numeşte şi inversiune sexuală; relaţiile între bărbaţi poartă
denumirea de pederastie şi între femei lesbianism (gr. homos şi lat. sexus),
- justiţie – totalitatea organelor cu activitate jurisdicţională dintr-un stat sau rezultatul
activităţii organelor jurisdicţionale (lat. justitia),
- ordine de drept – valoare socială care constă în respectarea normelor juridice de
către toţi destinatarii, stare a relaţiilor sociale existentă ca urmare a conformării faţă
de lege a destinatarilor acesteia,
- schimbarea încadrării juridice – operaţiune juridică prin care organul judiciar
include fapta ce formează obiectul cauzei în altă normă de incriminare, decât cea
considerată iniţial aplicabilă faptei.
IV. Grile:
1. Sunt componente ale laturii obiective:
a) elementul material
b) elementul subiectiv
c) urmarea imediată.
2. Prin verbum regens se înţelege:

a) latura obiectivă
b) urmarea imediată
c) elementul material.
3. Acţiunea sub care se poate realiza elementul material poate consta:

a) în acte materiale
b) în cuvinte
c) într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă.
168
4. Dacă elementul material al unei infracţiuni constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni:
a) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un
concurs de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor infracţiunilor
b) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unicitatea
infracţiunii
c) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el comite o
infracţiune unică.
5. Conform teoriei condiţiei sine qua non:

a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează
în timp imediat anterior producerii rezultatului
b) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără
de care acesta nu s-ar fi produs
c) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura
ei să producă acel rezultat.

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune întotdeauna şi
existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului unei infracţiuni
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca
trăsătură esenţială a infracţiunii
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca
element subiectiv al infracţiunii.
7. În dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege:

a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei
b) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare
c) desemneză sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii
infracţionale.
8. Ce înţelegeţi prin latura obiectivă a unei infracţiuni?

a) activitatea persoanei fizice care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în
pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal
b) atitudinea psihică a făptuitorului, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective,
care determină şi însoţesc actul fizic de executare
c) valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau
vătămate prin fapta infracţională
d) totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită
prohibit, pe care îl îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii de către acesta.
9. Fapta constând într-o acţiune:

a) constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie
b) constituie infracţiune când este săvârşită din culpă
c) constituie infracţiune când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege se
prevede în mod expres aceasta.
169
10. Lipsa unui mobil al făptuitorului în săvârşirea faptei penale:
b) constituie un indiciu de anormalitate psihică al făptuitorului
c) constituie cauză de impunitate.
11. Latura obiectivă a infracţiunii este formată din:

a) obiectul juridic al infracţiunii
b) elementul material
c) subiectul activ.
12. Elementul material se poate realiza:

a) numai prin fapte
b) atât prin fapte cât şi prin scris
c) numai prin scris.
13. Elementul material se poate realiza:
a) numai prin inacţiune
b) atât prin acţiune cât şi prin inacţiune
c) numai prin acţiune.
14. Inacţiunea poate constitui element material al laturii obiective a infracţiunii:

a) în toate cazurile
b) numai în cazul în care există o obligaţie legală de a acţiona
c) când apreciază instanţa de judecată.
15. Verbum regens se poate realiza:

a) numai într-o singură formă
b) numai în variante alternative
c) fie într-o singură formă, fie în variante alternative
d) fie în variante cumulative.
16. Elementul material al laturii obiective se poate prezenta în variante alternative:

a) numai prin acţiuni
b) numai prin inacţiuni
c) prin acţiuni şi inacţiuni.
17. Elementul material:

a) este expres desemnat de norma incriminatoare
b) se deduce din împrejurările arătate în normă
c) poate lipsi.
18. Legătura de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată:

a) în cazul infracţiunilor de pericol rezultă “ex re”
b) nu trebuie stabilită la infracţiunile aşa-zise materiale
c) trebuie stabilită la orice infracţiune.
170
19. Urmarea imediată în cadrul laturii obiective reprezintă:
a) doar o stare de pericol
b) fie o stare de pericol, fie o vătămare materială
c) numai o vătămare materială.
20. Forma de vinovăţie ca element subiectiv este prevăzută în norma incriminatoare:

a) întotdeauna
b) doar în unele cazuri
c) numai în cazul culpei cu prevedere.
21. Forma de vinovăţie, ca element subiectiv, când nu este prevăzută, se deduce:

a) şi după locul de comitere a faptei interzise
b) prin raportare la elementul material al laturii obiective
c) prin raportare la timpul de comitere a faptei.
22. Ca element al laturii obiective, urmarea socialmente periculoasă:

a) presupune o modificare perceptibilă fizic a realităţii înconjurătoare
b) implică o atingere a valorii sociale ocrotite prin norma penală
c) există doar în cazul infracţiunilor de rezultat.
23. Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
reprezintă:
a) o trăsătură esenţială a infracţiunii
b) un element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii
c) atât o trăsătură esenţială a infracţiunii cât şi un element al laturii obiective a
conţinutului constitutiv al infracţiunii.
24. Trebuie dovedit raportul de cauzalitate în cazul:

a) infracţiunilor de pericol
b) infracţiunilor formale săvârşite prin inacţiune
c) infracţiunilor de rezultat.
25. Conţinutul constitutiv al unei infracţiuni este dat de:

a) totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la latura obiectivă şi latura subiectivă
b) totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la obiectul, subiectul şi latura obiectivă
c) totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune
d) totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la împrejurările comiterii unei
infracţiuni.
26. Urmarea imediată care se produce prin săvârşirea unei infracţiuni se materializează:
a) fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol
b) numai într-un rezultat palpabil
c) în consecinţele subsecvente ale infracţiunii
d) în realizarea unei anchete penale pentru pedepsirea infractorului.
171
27. Problema dovedirii raportului de cauzalitate în dreptul penal se pune în legătură cu
infracţiunile:
a) formale
b) formale de atitudine
c) de rezultat
d) grave.
28. Mobilul unei infracţiuni:

a) desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) care conduce la naşterea în
mintea făptuitorului a ideii săvârsirii unei infracţiuni şi care îl determină să o comită
b) desemnează finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea infracţiunii
c) desemnează atitudinea psihică a făptuitorului ce precede şi însoţeşte fapta infracţională
şi urmările ei
d) desemnează scopul urmărit de făptuitor.
29. Scopul săvârşirii unei infracţiuni desemnează:

a) acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce conduce la naşterea în mintea
făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite infracţiuni
b) finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei
c) atitudinea psihică a făptuitorului ce precede şi însoţeşte fapta infracţională şi urmările
ei
d) capacitatea fizică a făptuitorului pentru a putea comite infracţiunea.
30. Conţinutul constitutiv al oricărei infracţiuni cuprinde:

b) timpul şi locul infracţiunii
c) condiţiile preexistente ale infracţiunii
d) latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii.
31. În cazul săvârşirii unei infracţiuni trebuie stabilită legătura de cauzalitate între:
a) latura obiectivă şi latura subiectivă
b) elementul material şi urmarea imediată
c) obiectul şi subiecţii infracţiunii
d) infractor şi victimă.
32. Elementul material al laturii obiective se poate manifesta sub forma:

a) vinovăţiei
b) unei acţiuni sau inacţiuni
c) unei sancţiuni
d) complicitţăii.
33. Acţiunea constă:

a) într-o intervenţie activă a infractorului
b) într-o activitate periculoasă
c) într-o stare de pasivitate a infractorului
d) într-o activitate interzisă de legea penală.
172
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
34. Inacţiunea sau abstenţiunea constă:

a) într-o intervenţie activă a infractorului
b) într-o activitate periculoasă
c) într-o acţiune directă şi nemijlocită a infractorului
d) într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală impune să facă.
35. Infracţiunile care au în conţinutul lor referiri la rezultatul produs sunt de regulă
infracţiuni:
a) materiale sau de rezultat
b) de pericol
c) de atitudine
d) formale.
36. Legătura de cauzalitate este liantul între:

b) elementul material şi urmarea imediată
c) latura obiectivă şi latura subiectivă
d) acţiunile şi inacţiunile făptuitorului.
37. Elementele raportului de cauzalitate sunt:

a) elementul material
b) urmarea imediată
c) cauza şi efectul
d) locul, timpul, modul şi împrejurările comiterii infracţiunii.
38. Cauza, ca element al raportului de cauzalitate, este formată din:

a) mobilul faptei
b) scopul urmărit de făptuitor
c) condiţiile de timp, loc, mod şi împrejurările comiterii faptei
d) acţiunea sau inacţiunea conştientă a persoanei.
39. Efectul, ca element al raportului de cauzalitate, se concretizează în:

a) urmările ce s-au produs prin activitatea infracţională desfăşurată
b) scopul pentru care s-a comis infracţiunea
c) mobilul faptei
d) acţiunea sau inacţiunea conştientă a persoanei.
40. În doctrina penală sunt cunoscute două mari curente cu privire la raportul de
cauzalitate. În cadrul primului curent, cunoscut sub denumirea de teza monistă, au fost
formulate următoarele teorii:
a) teoria cauzei preponderente
b) teoria condiţiei necesare
173
c) teoria cauzei proxime
d) teoria cauzei eficiente.
41. În doctrina penală sunt cunoscute două mari curente cu privire la raportul de
cauzalitate. În cadrul celui de-al doilea curent, cunoscut sub denumirea de teza pluralistă,
a fost formulată următoarea teorie:
a) teoria cauzei adecvate
b) teoria cauzei proxime
c) teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua non
d) teoria cauzei preponderente.
42. Dintre teoriile cunoscute în doctrina penală cu privire la raportul de cauzalitate, care
este aceea care oferă cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea raportului de
cauzalitate şi care stabileşte corect sfera contribuţiilor cu legătură de cauzalitate, dar care
nu permite stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse la producerea aceluiaşi
rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la
săvârşirea infracţiunii?
a) teoria cauzei preponderente
b) teoria cauzei eficiente
c) teoria condiţiei necesare
d) teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua non.
43. Elementul esenţial al laturii subiective este:

a) vinovăţia
b) mobilul
c) scopul
d) acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.
44. Faptele care constau într-o acţiune sunt:

a) contravenţii
b) infracţiunii care se săvârşesc cu intenţie
c) infracţiuni care se săvârşesc din culpă
d) infracţiuni progresive.
45. Faptele care constau într-o inacţiune sunt:

a) contravenţii
b) infracţiuni care se săvârşesc cu intenţie sau din culpă, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel
c) infracţiuni continuate
d) infracţiuni complexe.
46. Ce înţelegeţi prin latura subiectivă a unei infracţiuni?

a) activitatea persoanei fizice care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în
pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal
b) valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau
vătămate prin fapta infracţională
174
c) totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită
prohibit, pe care îl îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii de către acesta
d) atitudinea psihică a făptuitorului, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective,
care determină şi însoţesc actul fizic de executare.
Răspunsuri grile*: 1-a,c; 2-c; 3-a,b; 4-b,c; 5-b; 6-b,c; 7-c; 8-a; 9-a,c; 10-b; 11-b; 12-b;
13-b; 14-b; 15-c,d; 16-c; 17-a; 18-a; 19-b; 20-b; 21-a,b; 22-b; 23-b; 24-c; 25-a; 26-a; 27-
c; 28-a; 29-b; 30-d; 31-b; 32-b; 33-b; 34-d; 35-a; 36-b; 37-a,b,c; 38-d; 39-a; 40-a,c,d; 41-
c; 42-d; 43-a; 44-a,b,c,d; 45-b,c,d; 46-d;

1. Enumeraţi elementele laturii obiective ale infracţiunii.
2. Enumeraţi elementele laturii subiective ale infracţiunii.
3. Felurile elementului material.
4. Ce reprezintă urmarea imediată?
5. Tezele şi teoriile privind legătura de cauzalitate.
6. Asemănări şi deosebiri între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţie ca element
al laturii subiective.
7. Analizaţi importanţa mobilului infracţiunii.
8. Analiza scopului infracţiunii.
9. Explicaţi noţiunea de homosexualitate.

A. Teme de seminar:
1. Modalităţi de comitere a elementului material şi formele acestuia.
2. Importanţa descoperiri şi cercetării corecte a urmării imediate a infracţiunii.
1. Raportul dintre vinovăţie, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, şi vinovăţie ca element al
laturii subiective.
1. Formarea laturii subiective în cazul infracţiunilor intenţionate şi praeterintenţionate.
2. Vinovăţia în dreptul penal.
175
NOTE:
176
SEMINARUL NR. 11
“Formele infracţiunii”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni
- faza internă
- faza externă
IB. Actele preparatorii
- condiţii de existenţă
- felurile actelor pregătitoare
- incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare
IC. Tentativa
- felurile tentativei
- incriminarea şi sancţionarea tentativei
- infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
ID. Desistarea
- efecte
IE. Împiedicarea producerii rezultatului
- efecte
- comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze de impunitate
IF. Infacţiunea consumată
- importanţa momentului consumării
IG. Infracţiunea fapt epuizat
- infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat
- importanţa momentului epuizării
IA. Aspecte generale privind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni

Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre
producerea rezultatului. Astfel, aceasta poate parcurge două perioade:
• Internă – care este formată din:
9 apariţia ideii de a săvârşii infracţiunea
9 momentul deliberării
9 luarea hotărârii de a comite fapta.
177
Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală,
potrivit adagiului “nuda cogitatio” – “gândul criminal nu se pedepseşte”. Această fază
internă poate cunoaşte şi un moment extern atunci când făptuitorul aduce la cunoştinţa
altor persoane hotărârea sa, fie pentru a atrage noi complici, fie pentru a se lăuda.
• Externă - care este formată din:
9 faza actelor preparatorii (pregătesc săvărşirea infracţiunii)
9 faza acţiunii de executatre (se trece la săvârşirea efectivă a faptei)
9 faza urmărilor (producerea rezultatului)
Acestea, spre deosebire de primele, capătă relevanţă penală. Formele infracţiunii după
fazele de desfăşurare sunt următoare:
9 forma actelor preparatorii
9 forma tentativei
9 forma faptului consumat
9 forma faptului epuizat.
IB. Actele preparatorii: Sunt actele morale sau materiale prin care se pregăteşte
săvârşirea unei infracţiuni.
a. Caracterizare:
♦ sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate
♦ pot consta în (modalităţi):
9 activităţi de procurare de informaţii
9 adaptarea mijloacelor sau instrumentelor de comitere a faptei
9 crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor
9 luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperiri faptei.
♦ acestea nu cunosc o reglementare expresă în C.pen.
♦ de regulă nu se pedepsesc
♦ doctrina utilizează două concepte: acte pregătitoare şi acte preparatorii.
b. Condiţii de existenţă (îndeplinite cumulativ):
♦ să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei
infracţiuni;
♦ actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă, externă de
creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (ex: procurarea unui
pistol);
♦ activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul
elementului material al infracţiunii; să nu facă parte din actele de
executare;
♦ să fie intenţionate;
♦ să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea; dacă
sunt comise de către o altă persoană decât autorul, acesta va răspunde
pentru acte de complicitate anterioară.
c. Felurile actelor pregătitoare:
♦ acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea
acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui cuţit;
♦ acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la locul
şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele crează condiţiile psihice favorabile
comiterii infracţiunii.
178
d. Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare
În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor preparatorii şi
anume:
1. teza incriminării, care susţine pedepsirea acestora, astfel:
♦ incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii;
♦ incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social;
2. teza neincriminării, care are drept argument faptul că ele doar pregătesc
comiterea infracţiunii, neavând deci un pericol social.
Sancţionarea actelor preparatorii în dreptul penal român optează pentru teza
neincrimnării. De la această regulă, mai sunt însă şi excepţii:
♦ când actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la
acele infracţiuni grave (art. 412 alin. 2 C.pen.) – privind sancţionarea
tentativei la infracţiunile contra siguranţei statului;
♦ când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 314
C.pen.) – deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori;
♦ când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul
(culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte
infracţiunea sau tentativă la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte
de complicitate anterioară;
♦ în cazul anumitor infracţiuni, ele vor avea caracter de circumstanţă
agravantă (189 C.pen. - omorul calificat cu premeditare).
IC. Tentativa (art. 32 C. pen.): Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează

prin punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare ce a fost
întreruptă sau, deşi, a fost efectuată în întregime nu a produs rezultatul cerut de lege
pentru existenţa infracţiunii.
a. Caracterizare:57
♦ este reglementată expres în C.pen. (art. 32, 33), prin prevederea definiţiei,
felurilor tentativei şi a sancţionării sale;
♦ aparţine fazei executării infracţiunii;
♦ este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin săvârşirea
elementului material şi neproducerea rezultatului periculos cerut de lege;
♦ are un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea consumată;
♦ este posibilă numai la infracţiunile intenţionate;
♦ este o stare generală de atenuare a răspunderii penale;
♦ conform art. 174 C.pen. tentativa reprezintă o “infracţiune.”
b. Condiţiile de existenţă:
♦ să existe hotărârea (condiţie subiectivă) de a săvârşi o infracţiune (art. 32
C.pen.); existenţa intenţiei directe sau indirecte de comitere a infracţiunii;
♦ hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare (condiţie obiectivă).
Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele
57
Mariana Mitra - Consideraţii istorice şi de drept comparat privind instituţia tentativei, articol publicat în
Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative nr. 1/2007.
179
de executare ale faptei. Tentativa declanşează procesul cauzal spre
producerea rezultatului;
♦ neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de
infracţiunea consumată (art. 32 C.pen.).
Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază unele teorii:
♦ teoriile subiective – care propun drept criteriu de distincţie raportarea la
împrejurările în care au fost efectuate; astfel, tentativa are un caracter
univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune, iar actul
preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ele ar avea o
legătură cu săvârşirea unei infracţiuni;
♦ teoriile obiective – care propun drept criteriu de distincţie dinamismul
actului; astfel, sunt acte de executare, actele care au primit o orientare
precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea ce nu au
primit o astfel de orientare;
♦ teoriile formale – care propun drept criteriu de deosebire identitatea
formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material;
astfel, tentativa fiind un act de săvârşire a infracţiunii, iar actul preparator
unul de pregătire a comiterii faptei.
Menţionăm că, cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre
actele preparatorii şi tentativă; aceasta fiind o problemă foarte importană întrucât de
regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc.
Ex.: procurarea unei cantităţi de otravă în vederea uciderii unei persoane reprezintă un
act preparator; servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane în vederea uciderii
reprezintă tentativă, dacă nu s-a produs moartea persoanei.
c. Felurile tentativei:58
♦ tentativa imperfecă (întreruptă sau neterminată)
♦ tentativa perfectă (terminată sau fără efect)
♦ tentativa absolut improprie (absurdă)
1. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 32 alin. 1 C.pen.
♦ aceasta se caracterizează prin punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce;
Ex.: făptuitorului i se dă peste mână când acesta a îndreptat pistolul
împotriva unei persoane pentru a o ucide;
♦ ea se situează în timp, după începutul executării;
♦ cauza de întrerupere este independentă de voinţa făptuitorului.
2. Tentativa perfectă (terminată ) - art. 32 alin. 1 C.pen.
♦ aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege nu se
produce;
Ex.: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este
ucisă, sau victima nu este nimerită de autor, sau deşi victima este nimerită,
aceasta nu moare;
58
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – op.cit., pg. 121.
180
♦ tentativa perfectă sau proprie este posibilă numai la infracţiunile de
rezultat (ex. omor); însă ea nu este posibilă la toate infracţiunile de rezultat
(ex. nu este posibilă la infracţiunea de viol).
3. Tentativa absolut improprie (absurdă) - art. 32 alin. 2 C.pen.
♦ se caracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii
(de ex., uciderea unei persoane utilizând vrăji sau farmece);
♦ niciodată acest tip de tentativă nu va atrage răspunderea penală, punând în
discuţie existenţa discernământului făptuitorului.
!!! În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi fapta putativă, în care
fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest
caracter în realitate.
Ex. – fapta de a trage cu arma într-un cadavru – nu reprezintă infracţiunea de omor, ci o
faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului,
căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit (inexistenţa vieţii).
Asemănări şi deosebiri între tentativa absurdă şi fapta putativă:

Asemănări:
♦ nu atrag răspunderea penală a făptuitorului,
♦ ambele pot evidenţia o stare de anormalitate psihică a făptuitorului.
Deosebiri:
♦ tentativa absurdă este reglementată expres în C.pen. (art. 32 alin. 2), iar
infracţiunea putativă nu beneficiză de o asemenea reglementare,
♦ în cazul tentativei absurde valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă
făptuitorul există, pe când în cazul infracţiunii putative aceasta nu există.
!!! Trebuie menţionat că formele tentativei prevăzute mai sus le regăsim în funcţie de
natura infracţiunii; nu toate infracţiunile sunt susceptibile de toate formele tentativei; de
ex. la evadare nu poate exista tentativă perfectă.
d. Incriminarea tentativei:59
• Justificarea incriminării:
♦ prin incriminare se înţelege stabilirea expresă într-un text de lege că
tentativa la o anume infracţiune se pedepseşte;
♦ reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă fiind
incriminată în legislaţia noastră penală;
♦ tentativa este o formă atipică a infracţiunii, datorită împrejurării că latura
obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime;
♦ latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în
executare a hotărârii infracţionale.
• Întinderea incriminării tentativei:
♦ în doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea
tentativei: incriminarea nelimitată şi limitată;
♦ legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie sancţionând tentativa
numai la infracţiunile grave;
59
Art. 33 alin. 1 din Noul Cod Penal.
181
• Moduri de incriminare a tentativei:
♦ în lege există două modalităţi de incriminare a tentativei:
♣ fie în cuprinsul infracţiunii respective (art. 188 alin. 2 C.pen.),
♣ fie într-un articol separat la sfârşitul secţiunii din care infracţiunea
face parte (art. 252 C.pen.)
♦ în cazul celei de-a doua modalităţi, legiuitorul român a recurs la aceasta
pentru a evita repetabilitatea sintagmei „tentativa se pedepseşte”;
e. Sancţionarea tentativei:60
♦ tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta;
♦ legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării
pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată;
♦ tentativa se sancţionează la fel, indiferent de felul acesteia, C.pen.
nefăcând un regim juridic sancţionator diferit pe tipuri de tentativă;
♦ C.pen. se referă doar la sancţionarea tentativei în cazul pedepselor
principale nu şi cele complementare sau accesorii;
♦ conform legii penale sancţionarea tentativei cunoaşte următoarele situaţii:
♣ tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru
infracţiunea consumată;
♣ dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe
viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 20 de
ani;
♣ la infracţiunile cu pedepse alternative, instanţa stabileşte mai întâi
în mod virtual natura pedepsei ce s-ar fi aplicat dacă infracţiunea s-
ar fi consumat, iar apoi aplică regulile de mai sus.
♦ în cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă
între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege
pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se
pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare;
♦ se observă că în cazul sancţionării tentativei, natura pedepsei este aceeaşi
ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu excepţia detenţiunii pe viaţă.
f. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă:

♦ la infracţiunile din culpă – simplă sau cu prevedere (uciderea din culpă)
♦ la infracţiunile praeterintenţionate fie în formă tip sau în agravantă (loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, viol care a avut ca urmare moartea
victimei)
♦ la infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune - omisive proprii (nedenunţarea)
♦ la infracţiunile cu execuţie promptă (ameninţarea în formă orală)
♦ la infracţiunile de obicei (hărţuirea art. 208 C.pen.)
60
Art. 33 din Noul Cod Penal.
182
♦ la infracţiunile cu executare anticipată (luarea de mită sub forma
pretinderii)
♦ la infracţiunile de rezultat potenţial (infracţiunile privind circulaţia pe căile
ferate – 332 C.pen.)
♦ la infracţiunile al căror început de executare este asimilat infracţiunii
consumate (atentatul care pune în pericol securitatea naţională).
ID. Desistarea: Constă în renunţarea de bună-voie a făptuitorului de a mai continua

executarea începută, de a o duce până la capăt.
Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se
află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de bună-voie hotărârea luată.
Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate (de nepedepsire).
a. Condiţii de existenţă:
♦ desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte
de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi
luat sfârşit;
♦ să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la
săvârşirea infracţiunii. Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după
ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând totuşi că
acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o
tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea);
♦ renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bună-voie.
Desistarea nu poate fi socotită de bună-voie nici în cazul în care
făptuitorul a abandonat executarea începută pentru că şi-a dat seama că în
condiţiile date ea nu poate să izbutească;
♦ la infracţiunile comisive, desistarea constă într-o inacţiune, iar la cele
omisive desistarea constă într-o acţiune;
♦ renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.
b. Efecte (art. 34 alin. 1 C.pen.):
♦ nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de impunitate;
♦ conform art. 34 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă
infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.
IE. Împiedicarea producerii rezultatului: Constă în zădărnicirea de către făptuitor, a
producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost
dusă până la capăt.
Ex. – autorul, după ce a aruncat în apă o persoană care nu ştie să înoate cu intenţia de a-i
produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.
Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate (de nepedepsire).
♦ activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi
produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege. Împiedicarea producerii
rezultatului este posibilă deci, numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele
formale;
183
♦ subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerea
rezultatului şi ca efect al acestei acţiuni rezultatul să nu fi survenit.
Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci
numai printr-un comportament activ, dinamic al făptuitorului;
♦ manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea
rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea
unei cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă);
♦ aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
b. Efecte (art. 34 alin. 1 C.pen.):
♦ nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de impunitate;
♦ conform art. 34 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă
infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.
Comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze generale de impunitate:

♣ Asemănări:
♦ toate se caracterizează prin neproducerea rezultatului periculos prevăzut
de lege;
♦ toate sunt reglementate expres în C.pen., partea generală;
♦ toate sunt intenţionate, nefiind posibile la infracţiunile din culpă;
♣ Deosebiri:
♦ în cazul tentativei, neproducerea rezultatului este independentă de voinţa
făptuitorului, pe când în cazul desistării şi împiedicării producerii
rezultatului, neproducerea rezultatului este dependentă de voinţa acestuia;
Importanţa deosebirii: tentativa reprezintă doar o stare de atenuare a pedepsei, pe când
cele două reprezintă veritabile cauze de impunitate, neatrăgând răspunderea penală a
făptuitorului;
IF. Infracţiunea consumată: Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea

realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit, sau prevăzut de norma de
incriminare.
a. Caracterizare:
♦ aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de
periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa;
♦ ea atrage întotdeauna răspunderea penală;
♦ toate infracţiunile cunosc această formă;
♦ de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni;
♦ rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime a
elemenului material;
♦ în funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o vătămare sau o stare de
pericol;
♦ stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii
definitive a răului, de aceea după acest moment eventuala reparare a
acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului;
♦ răspunde la întrebarea “când s-a comis infracţiunea?”
184
b. Importanţa momentului consumării:
♦ stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii
definitive a rezultatului;
♦ cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru următoarele
aspecte:
• determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu. Se va alica legea
în vigoare din momentul consumării infracţiunii;
• incidenţa actelor de clemenţă (amnistie, graţiere); infracţiunea trebuie
să fie consumată până la apariţia legii de clemenţă;
• calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale; acesta începe
să curgă din momentul consumării faptei;
• posibilitatea sau imposibilitatea subiectului de a răspunde penal.
Trebuie să se cunoască exact vârsta făptuitorului de la momentul
consumării faptei. Dacă în acest moment, făptuitorul nu îndeplinea
condiţiile de a răspunde penal (art. 113 C.pen.), atunci nu se va antrena
răspunderea penală.
IG. Infracţiunea fapt epuizat: Reprezintă o formă atipică a infracţiunii şi se

caracterizează prin producerea, după momentul consumării, a unor urmări noi prin
amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale.
a. Caracterizare:
♦ este susceptibilă de prelungire în timp;
♦ este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea consumată;
♦ antrenează o răspundere penală mai gravă;
♦ nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.
b. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat:
♦ infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a
acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (amplificarea
cantitativă a rezultatului).
Ex. deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori;
♦ infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către
aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (executarea “în rate” a
infracţiunii – art 36 C.pen.).
Ex. furturile de la aceeaşi persoană;
♦ infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări
prin amplificarea lor, după ce s-a consumat infracţiunea;
Ex. infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte – art. 195
C.pen.;
♦ infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului
material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte
obişnuinţa făptuitorului;
Ex. hărţuirea, hărţuirea sexuală.
185
c. Importanţa momentului epuizării:61
♦ antrenează, la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment,
aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi
calculul termenului de prescripţie, toate se fac în raport cu acest moment şi
nu cu momentul consumării;
♦ soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se va face tot în raport de
momentul epuizării.

1. Comiterea unei infracţiuni intenţionate poate parcurge două faze: una internă şi alta
externă.
2. Actele pregătitoare nu se pedepsesc, decât în anumite cazuri izolate.
3. Tentativa reprezintă o formă atipică a infracţiunii, deoarece se comite actul de conduită
interzis, dar rezultatul periculos prevăzut de lege nu se produce.
4. Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii şi aceasta este forma în
care ele sunt definite în textul de lege.
5. Momentul epuizării prezintă particularitatea unor infracţiuni de a se prelungi în timp,
fie prin prelungirea elementului material (infracţiunea continuată, de obicei), fie prin
prelungirea urmării imediate (infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă).

- coroborare – întărire, sprijinire (lat. corroborare),
- denegare de dreptate – refuzul fără temei al unei instanţe de a soluţiona o cauză cu
care este învestită,
- informaţii clasificate – informaţii care fac obiectul reglementări prin legea
informaţiilor clasificate,
- in limine judicii – în limitele judecăţii,
- in limine litis – în limitele litigiului sau pricinii,
- impediment legal – cauză care determină imposibilitatea încheierii căsătoriei,
- organ judiciar – subiect procesual care participă în cadrul procesului judiciar în
numele statului. Sunt organe judiciare: instanţele judecătoreşti, procurorii, organele
de cercetare penală, instanţele arbitrale şi alte organe prevăzute în legi speciale,
- prezumţie de nevinovăţie – principiu fundamental al procesului penal, conform
căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penală definitivă (principiu stabilit expres în Codul de procedură
penală şi Constituţie),
- restitutio in integrum – expresie latină care înseamnă „reparaţie integrală”. În ceea
ce priveşte prejudiciul cauzat printr-o infracţiune, persoana prejudiciată are dreptul să
fie repusă în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii,
- sancţiune de drept penal – măsuri de constrângere sau reeducare aplicabile
infractorilor în vederea restabilirii ordinii juridice violate.
61
186
IV. Grile:
1. Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută
executarea faptei
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul
unde făptuitorul credea că se află.
2. În legislaţia penală română:

a) tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta
b) tentativa se sancţinează cu aceeaşi pedeapsă care este prevăzută de lege şi pentru
infracţiunea consumată
c) tentativa se pedepseşte nelimitat, în cazul tuturor infracţiunilor la care aceasta este
posibilă.
3. În cazul în care se comite o tentativă pedepsibilă la o infracţiune care prevede pedepse

alternative:
a) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea
prevăzută pentru infracţiunea consumată
b) instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru
infracţiunea consumată şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă
c) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai uşoară
prevăzută pentru infracţiunea consumată.
4. În actuala reglementare a Codului penal, tentativa este incriminată:

a) pentru toate infracţiunile din Codul penal
b) doar pentru infracţiunile grave şi deosebit de grave
c) numai atunci când Codul penal prevede expres acest lucru
d) pentru infracţiunile consumate.
5. Pentru a fi cauză de impunitate, desistarea:

a) trebuie să intervină după consumarea faptei, dar înainte de producerea rezultatului
b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului
c) trebuie să intervină înainte de începerea executării elementului material.
6. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii

rezultatului constituie o altă infracţiune:
a) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului constituie cauză de impunitate
pentru tentativa la infracţiunea în vederea căreia făptuitorul începuse executarea ori
împiedicase producerea rezultatului
b) făptuitorul va fi pedepsit pentru un concurs de 2 infracţiuni, respectiv infracţiunea
comisă şi tentativa pe care a urmărit să o săvârşească înainte de desistare sau împiedicare
a producerii rezultatului
c) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului nu mai produce nici un efect,
făptuitorul fiind sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată pe care a
urmărit iniţial să o săvârşească.
187
7. Tentativa este proprie (perfectă):
a) atunci când mijloacele folosite de făptuitor pentru comiterea infracţiunii sunt apte să
producă rezultatul periculos
b) când producerea rezultatului periculos nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite de făptuitor
c) când constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care
se întrerupe, iar rezultatul nu se produce.
8. Legea penală română incriminează:

a) tentativa întreruptă
b) tentativa perfectă
c) tentativa terminată, absolut improprie.
9. Tentativa este perfectă când:

a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe şi rezultatul nu se produce
b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost dusă până la capăt dar rezultatul nu s-a produs
c) obiectul nu se găsea la locul unde făptuitorul credea că se află.
10. În cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării şi neproducerea rezultatului:

a) trebuie să fie independentă de voinţa făptuitorului
b) se poate datora împrejurării că făptuitorul şi-a dat seama de insuficienţa,
defectuozitatea mijloacelor folosite pentru executarea în întregime a faptei
c) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului.
11. În legea penală română actele preparatorii:

a) sunt asimilate complicităţii şi pedepsite ca atare
b) sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate
c) sunt posibile numai la infracţiunile din culpă.
12. Care sunt condiţiile împiedicării producerii rezultatului în cazul comiterii unei
infracţiuni?
a) împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, să fie expresia voinţei libere a
făptuitorului
b) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc înainte de producerea urmărilor
periculoase
c) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc înainte de descoperirea faptei
d) împiedicarea producerii rezultatului să se facă de orice persoană ce doreşte să-l ajute
pe făptuitor.
13. Tentativa la o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă se sancţionează:

a) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani
b) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani
c) cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani.
188
14. Tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile săvârşite din culpă sau praeterintenţionate
b) la infracţiunile omisive proprii
c) la infracţiunile cu executare promptă
d) la infracţiunile de obicei.
15. Lipsa obiectului de unde infractorul credea că se află, în timpul când s-a comis
elementul material, determină ca fapta să:
a) constituie tentativă improprie
b) constituie tentativă proprie
c) nu constituie tentativă
d) constituie tentativă absolut improprie.
16. În legea penală română, actele preparatorii:

a) pot fi asimilate tentativei şi pedepsite ca atare
b) sunt pedepsite ca atare
c) pot fi incriminate ca infracţiuni autonome.
17. Tentativa se poate comite:

a) cu intenţie directă
b) cu intenţie indirectă
c) numai cu intenţie directă
d) din culpă.
18. Pentru a înlătura răspunderea penală, împiedicarea producerii rezultatului:

a) trebiue să aibă loc înainte de descoperirea faptei
b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului
c) poate fi săvârşită şi ca urmare a unei constrângeri fizice.

a) la infracţiunea de omor
b) la infracţiunea de ucidere din culpă
c) la infracţiunea de hărţuire.
20. Tentativa nu este posibilă la infracţiunea de:

a) omor calificat
b) vătămare corporală din culpă
c) distrugere din culpă.
21. În legislaţia noastră penală, actele preparatorii:

a) nu au relevanţă juridică penală
b) pot fi asimilate tentativei şi sancţionate în mod corespunzător
c) niciodată nu pot fi incriminate ca infracţiuni autonome.
22. Tentativa:
a) nu este posibilă la infracţiunile omisive proprii
b) este sancţionată la toate infracţiunile la care este şi posibilă
c) comisă de un minor responsabil penal se sancţionează obligatoriu cu o măsură educativă.
189
23. În cazul tentativei proprii, mijloacele folosite pot fi:
a) prin natura lor apte să producă rezultatul, dar când hotărârea infracţională a fost pusă în
executare, aceste mijloace s-au dovedit a fi insuficiente
b) prin natura lor apte să producă rezultatul, dar când hotărârea infracţională a fost pusă în
executare, aceste mijloace s-au dovedit a fi defectuoase
c) prin natura lor inapte să producă rezultatul.
24. În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează:

a) cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă nu se pot
adăuga mai multe pedepse complementare
b) cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă se pot
adăuga una sau mai multe pedepse complementare
c) cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă este
obligatorie adăugarea uneia sau mai multor pedepse complementare.
25. Actele preparatorii în legislaţia penală română, când sunt periculoase şi au caracter
univoc:
a) sunt incriminate ca infracţiuni autonome
b) sunt incriminate doar dacă se săvârşesc din culpă
c) sunt considerate contravenţii.
26. În cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află, se realizează:
a) o tentativă absurdă
b) o tentativă improprie
c) o tentativă proprie.

a) la infracţiunile săvârşite cu intenţie
b) la infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie
c) la infracţiunile săvârşite din culpă cu prevedere.
28. Nu sunt susceptibile de desfăşurare în timp:

a) vătămarea corporală din culpă
b) infracţiunile care sunt de execuţie imediată
c) ameninţaera săvârşită oral.
29. Sunt cauze de impunitate:

a) desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
b) denunţarea mitei, după ce organul de urmărire a fost sesizat pentru infracţiunea de dare
de mită
c) graţierea.
190
30. Perioada externă a săvârsirii unei infracţiuni intenţionate cuprinde:
a) faza actelor de pregătire, faza tentativei, faza actelor de executare şi faza urmărilor
b) faza actelor de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor
c) faza actelor de pregătire, faza tentativei şi faza infracţiunii fapt consumat
d) faza actelor de pregătire şi faza condamnării pentru fapta comisă.
31. Codul penal român, în legătură cu regimul actelor preparatorii a adoptat:

a) teza incriminării actelor preparatorii
b) teza neincriminării actelor preparatorii
c) teza incriminării doar a unor acte preparatorii
d) teza dezincriminării parţiale a actelor preparatorii.
32. Există tentativă perfectă:

a) atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al laturii obiective a
infracţiunii şi cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce
b) atunci când făptuitorul începe executarea elementului material al laturii obiective a
infracţiunii, însă pe parcursul desfăşurării executarea este întreruptă şi nu poate fi dusă
până la capăt
c) atunci când făptuitorul dispune de toate condiţiile necesare sub aspectul mijloacelor ce
vor fi folosite şi al obiectului material al infracţiunii pentru ca infracţiunea proiectată să
se consume, totuşi aceasta nu se consumă datorită modului defectuos în care au fost
folosite mijloacele de către făptuitor sau altor cauze
d) atunci când executarea faptei care constituie elementul material al infracţiunii a fost
oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt.
33. Care sunt condiţiile desistării?

a) renunţarea la comitera infracţiunii să fie determinată de intervenţia unei alte persoane
b) renunţarea la comiterea infracţiunii să se bazeze pe voinţa liberă a făptuitorului deci,
din proprie initiaţivă
c) renunţarea la săvârşirea infracţiunii să se facă în timp util
d) renunţarea la comiterea infracţiunii să fie definitivă.
34. Există tentativă absolut improprie:

a) atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt să producă rezultatul, dar în cazul
concret, în raport de condiţiile existente, s-a dovedit a fi insuficient sau defectuos, sau în
situaţia când obiectul material lipsea în mod accidental din locul unde făptuitorul credea
că se află
b) atunci când mijlocul folosit prin natura lui nu era apt în nici o împrejurare să producă
rezultatul urmărit de făptuitor
c) atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al laturii obiective a
infracţiunii şi cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce
d) atunci când mijlocul folosit era apt pentru producerea rezultatului dorit, dar făptuitorul
nu l-a mânuit în mod corespunzător.
35. Sunt susceptibile de forma fapt epuizat infracţiunile:

a) complexe
b) deviate
191
c) continue
d) în faza tentativei.
36. Sunt susceptibile de forma fapt epuizat infracţiunile:

a) deviate
b) continuate
c) complexe
d) principale.
37. Tentativa nu se pedepseşte:

a) numai atunci când făptuitorul s-a desistat de la săvârşirea faptei pusă în executare, mai
înainte ca organul de urmărire penală să o descopere
b) atunci când făptuitorul a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea
rezultatului
c) atunci când făptuitorul fie s-a desistat, fie a împiedicat producerea rezultatului mai
înainte de descoperirea faptei
d) atunci când făptuitorul se prezintă de bunăvoie la organul judiciar şi sesizează fapta pe
care intenţiona să o comită.
38. Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se desfăşoară
activitatea infracţională, respectiv:
a) perioada prezentă şi perioada viitoare
b) perioada activă şi perioada pasivă
c) perioada actuală şi perioda trecută
d) perioada internă şi perioada externă.
39. Care sunt momentele care caracterizează perioada internă în care se desfăşoară
activitatea infracţională?
a) momentul naşterii, al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune
b) momentul deliberării, al meditaţiei asupra ideii de a săvârşi o infracţiune
c) momentul deciziei, al luării hotărârii ori renunţarea la ideea infracţională
d) momentul actelor pregătitoare sau preparatorii.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
40. Care sunt fazele care caracterizează perioada externă în care se desfăşoară activitatea
infracţională?
a) faza actelor premergătoare sau preparatorii
b) faza deciziei de a comite infracţiunea sau de a renunţa la ideea infracţională
c) faza actelor de executare sau faza de execuţie
d) faza urmărilor.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
192
41. Care sunt principalele forme ale infracţiunii intenţionate?
a) actele pregătitoare (preparatorii)
b) tentativa
c) complicitatea
d) fapta consumată.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
42. Care sunt principalele modalităţi prin care se realizează actele premergătoare în cazul
săvârşirii unei infracţiuni?
a) luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune
b) procurarea instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea faptei
c) confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau
dispozitivelor ce vor folosi la comiterea infracţiunii
d) culegerea de informaţii, date despre victimă, sau despre locul sau timpul săvârşirii
infracţiunii.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
43. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească activităţile desfăşurate pentru a
putea fi considerate acte premergătoare?
a) să se concretizeze printr-o activitate obiectivă, capabilă să creeze condiţii favorabile
pentru săvârşirea infracţiunii
b) actele premergătoare să fie intenţionate
c) activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material
al laturii obiective
d) să existe legătură de cauzalitate între decizia de a comite infracţiunea şi rezultatul
produs prin infracţiune.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
44. Actele pregătitoare pot fi:

a) cunoscute şi necunoscute
b) materiale şi morale
c) fiziologice şi psihologice
d) reuşite şi nereuşite.
45. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească tentativa pentru a se diferenţia
de actele premergătoare şi de infracţiunea consumată?
a) existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale
193
c) săvârşirea infracţiunii în funcţie de scopul propus
d) întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
46. Care sunt infracţiunile la care tentativa nu este posibilă datorită specificului
elementului material?
a) infracţiunile continue
b) infracţiunile omisive
c) infracţiunile de obicei
d) infracţiunile formale.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
47. Care sunt infracţiunile la care tentativa nu este posibilă datorită elementului subiectiv?
a) infracţiunile săvârşite din culpă
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită
c) infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie
d) infracţiunile săvârşite cu intenţie.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
Răspunsuri grile*: 1-a,c ; 2-a; 3-b ; 4-c; 5-b; 6-a; 7-a,b; 8-a,b; 9-b,c; 10-a; 11-b; 12-
a,b,c; 13-a; 14-a,b,c,d; 15- b; 16- a,c; 17- a,b; 18-a,b; 19-b,c; 20-b,c; 21-b; 22-a,c; 23-a,b;
24-b; 25-a; 26-c; 27-b,c; 28-b,c; 29-a; 30-b; 31-b; 32-a,c; 33-b,c,d; 34-b; 35-c; 36-b; 37-
b,c; 38-d; 39-a; 40-a; 41-b; 42-d; 43-a; 44-b; 45-b; 46-d; 47-a;
V. Speţe:
1. În sarcina lui X s-a reţinut că, după ce a luat cunoştinţă de la mica publicitate despre
faptul că numitul Y avea de vânzare un radio casetofon şi după ce s-a informat asupra
familiei acestuia, în scopul de a sustrage acel casetofon a mers la şcoala unde învăţa
copilul minor al numitului Z unde, dându-se drept rudă a acestuia a cerut să i se dea voie
copilului să meargă cu el acasă. Învăţătoarea dându-şi seama că inculpatul nu-l cunoaşte
pe copil, a refuzat să-l învoiască.
Să se arate cum poate fi calificată din punct de vedere juridico-penal fapta lui X.
2. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat,

prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat consumat.
Instanţa a reţinut că cei trei inculpaţi au sustras ţiţei şi au fost surprinşi la locul
faptei după ce au umplut două bidoane de motorină, conţinând 70 de litri de motorină,
urmând să mai umple alte trei asemenea bidoane.
194
Împotriva hotărârii instanţei s-a declarat recurs pe motivul că s-a greşit prin
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea consumată de furt în tentativă.
3. S-a reţinut în sarcina inculpatului X faptul că, în scopul însuşirii fără drept a roţii unui
autovehicul, a montat un cric şi a ridicat maşina, fiind surprins în acel moment şi
împiedicat să continue demontarea roţii. Fiind trimis în judecată pentru tentativă de furt,
inculpatul a susţinut că în lipsa unor scule potrivite pentru demontarea roţii şi în raport cu
momentul când a fost surprins, activitatea desfăşurată de el constituie un simplu act de
pregătire.
Arătaţi dacă activitatea lui X constituie un act de pregătire la infracţiunea de furt
sau o tentativă. Motivaţi răspunsul.
4. În speţă, inculpaţii au pătruns într-o noapte în locuinţa părţii vătămate, au imobilizat-o,

i-au adresat ameninţări şi au lovit-o, cerându-i să le spună unde sunt banii şi
mahmudelele. La răspunsul victimei că nu are asemenea valori, inculpaţii au căutat prin
casă, dar, negăsind decât o sumă redusă de bani au părăsit locuinţa neluând nimic.
Instanţa de judecată a condamnat pe inculpaţi pentru tentativă proprie la
infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 32 alin. 1 raportat la art. 233 C.pen.
Inculpaţii au atacat hotărârea instanţei susţinând ca fapta lor constituie o tentativă
absolut improprie şi potrivit art. 32 alin. 2 C.pen. nu cade sub incidenţa legii penale.
Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus constituie sau nu o tentativă pedepsibilă?
5. S-a reţinut că inculpatul X, împreună cu alte două persoane, toţi sub influenţa
alcoolului mergeau din oraşul Herculane spre comuna Podeni. În urma unei certe
inculpatul X a aplicat o lovitură pe la spate lui Y, unul dintre însoţitori. Acesta a căzut şi
s-a rostogolit rămânând în nesimţire. Martorul Z a vrut să-l ridice, dar inculpatul l-a
împiedicat spunând că dacă se ridică iar se ceartă cu el.
Nedându-i-se nici un ajutor, victima a rămas în nesimţire, expus frigului din luna
decembrie şi atacului animalelor sălbatice până dimineaţa când a fost găsită de alte
persoane. Internată în spital viaţa i-a fost salvată datorită îngrijirilor care i s-au dat.
Să se arate ce încadrare juridică va putea căpăta fapta inculpatului X.
6. Prima instanţă a reţinut că inculpaţii X şi Y, aflându-se în trenul Piteşti-Bucureşti,

împreună cu alţi tineri într-un compartiment, după punerea în mişcare a trenului au văzut
pe Z, pe care l-au identificat ca făcând parte dintr-un grup cu care anterior avuseseră unele
conflicte. Ca urmare, au plecat în urmărirea lui pe culoar, prinzându-l între uşile de urcare
şi coborâre de la capătul vagonului unde i-au aplicat mai multe lovituri, iar apoi au deschis
uşa şi l-au aruncat din vagon. În cădere, victima şi-a fracturat gamba piciorului stâng.
Să se arate dacă fapta constituie vătămare corporală sau tentativă la
infracţiunea de omor. Motivaţi răspunsul.
7. S-a reţinut în fapt că inculpatul X a introdus mâna în buzunarul lui Y, de unde a sustras
mai multe hârtii fără valoare, fiind convins că sunt bani.
Să se arate dacă fapta săvârşită în aceste condiţii cade sau nu sub incidenţa
dispoziţiilor de incriminare a furtului calificat.
195
8. S-a reţinut în fapt că inculpata X a încercat să provoace întreruperea cursului sarcinii
numitei Y la cererea acesteia, dar s-a constatat că numita nu era de fapt însărcinată.
Tribunalul Buzău a condamnat-o pe inculpata X la 2 ani închisoare pentru
tentativă la infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 32 raportat la art. 201C.
pen.).
Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă. Motivaţi răspunsul.
9. Inculpatul X a fost condamnat pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.

Instanţa a reţinut că X intenţionând să ucidă victima, faţă de care executase acte de
corupţie sexuală, a aruncat-o într-un râu, însă aceasta, deşi în vârstă de numai 6 ani, a
reuşit să se salveze.
Inculpatul a repetat aceeaşi acţiune de 5-6 ori, dar tot nu a obţinut rezultatul
urmărit. În cele din urmă, datorită ţipetelor minorei, el a dus victima într-o gară, unde a
abandonat-o. În instanţă inculpatul a cerut să-i fie aplicabile dispoziţiile art. 34 C. pen.
privitoare la desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.
Să se arate dacă pot fi incidente dispoziţiile art. 34 C. pen. şi pe cale de
consecinţă inculpatul să fie apărat de pedeapsă.
10. S-a reţinut în fapt că X a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamurilor şi
deteriorarea uşilor, a scos dintr-un dulap mai multe lucruri cu intenţia de a şi le însuşi, dar
apoi, din proprie iniţiativă, părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva.
Fapta lui X săvârşită în împrejurările de mai sus constituie tentativă la
infracţiunea de furt calificat pedepsibilă? Motivaţi răspunsul.
11. În sarcina lui X s-a reţinut că, având de decontat o sumă de bani primită ca avans
pentru deplasare, a prezentat o chitanţă falsificată privind cheltuielile de cazare pentru o
mare parte din suma primită ca avans. Falsul fiind descoperit, infracţiunea de înşelăciune
nu a fost consumată.
În faţa instanţei, inculpatul s-a apărat susţinând că, după depunerea documentelor
de decontare false, el a anunţat telefonic organele financiare ale unităţii despre fapta
comisă, astfel, că urmează să fie apărat de pedeapsă în temeiul dispoziţiilor art. 34 C.pen.
Din documentele aflate la dosar rezultă că anunţul telefonic al făptuitorului a sosit după
ce falsul fusese descoperit de organele financiare ale unităţii.
Să se arate ce urma să decidă instanţa.
Răspunsuri speţe:
1. Faptele lui X sunt acte pregătitoare comise în vederea săvârşirii infracţiunii de furt. În
legea penală română actele pregătitoare la furt, în această modalitate, nu sunt incriminate,
astfel încât X nu va răspunde penal pentru fapta sa.
2. Recursul este fondat, deoarece fapta, aşa cum este prezentată, se consumase şi numai
era în forma tentativei, deoarece ei sustrăseseră deja o parte din combustibil. Putem spune
că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni flagrate de furt.
3. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele constituţive ale unei
tentative şi nu ale unui act de pregătire, deoarece făptuitorul a trecut la punerea în
executate a elementului material. Putem observa că ne aflăm în prezenţa unei tentative
196
întrerupte. Chiar dacă sculele de care acesta s-a folosit erau improprii demontării roţii,
astfel că rezultatul nu se putea produce, legea penală română nu a instituit un regim
sancţionator diferenţiat pentru diferitele forme de tentativă (art. 32 C.pen.).
4. Fapta prezentată este o tentativă proprie, conform art. 32 alin. 1 din C.pen., datorită
lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul credea că se află. Nu este o tentativă
absolut improprie, deoarece modul în care a fost comisă fapta a fost apt să producă
urmările cerute de lege.
5. Fapta lui X reprezintă o tentativă perfectă la infracţiunea de omor, conform art. 32 alin.
1 raportat la art. 188 C.pen.
6. Fapta inculpaţilor constituie o tentativă perfectă la infracţiunea de omor. Din modul în

care au acţionat şi datorită locului unde fapta s-a comis se poate observa că făptuitorii au
prevăzut şi urmărit producerea rezultatului sau l-au acceptat, rezultat ce consta în moartea
victimei. Faptul că rezultatul nu s-a produs nu este irelevant având în vedere modul de
comitere al faptei.
7. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele constituţive ale unei
tentative proprii, conform art. 32 alin. 1 din C. pen., datorită lipsei obiectului de la locul
la care făptuitorul credea că se află, buzunarul fiind un loc unde mulţi oameni îşi ţin banii
sau actele de identitate.
8. Soluţia nu este corectă, deoarece inexistenţa sarcinii conduce la inexistenţa unei

tentative la infracţiunea de avort. Fapta poate reprezenta o infracţiune putativă, datorită
inexistenţei valorii sociale împotriva căreia făptuitoarea s-a îndreptat.
9. Inculpatul nu poate beneficia de prevederile art 34 din C. pen., deoarece rezultatul

periculos nu s-a mai produs, nu datorită voinţei libere a acestuia de a nu mai continua
executatea faptei, ci întreruperea activităţii infracţionale s-a datorat ţipetelor victimei şi
fricii acestuia ca în aceste condiţii să nu fie prins. Deci, în speţă este vorba despre o
tentativă întreruptă la infracţiunea omor.
10. În speţă este vorba despre un act de desistare din partea făptuitorului pentru
infracţiunea de furt, lucru pentru care nu va fi sancţionat. El va răspunde totuşi pentru
infracţiunea consumată de distrugere datorită deteriorării geamurilor.
11. Făptuitorul nu va fi apărat de pedeapsă ca urmare a împiedicării producerii

rezultatului, deoarece încercarea de împiedicare a producerii rezultatului a avut loc după
descoperirea lui şi nu înainte, aşa cum cere art. 34 din C. pen.
VI. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu):

1. Enumeraţi momentele fezei interne şi externe ale infracţiunii intenţionate.
2. Care este forma de vinovăţie în cazul actelor pregătitoare?
3. Sancţionarea actelor pregătitoare.
4. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare şi tentativă.
197
5. Modalităţi de incriminare a tentativei.
6. Analiza sancţionării tentativei.
7. Asemănări şi deosebiri între tentativă, desistare şi împiedicarea producerii rezultatului.
8. Ce reprezintă infracţiunea consumată?
9. Infracţiuni susceptibile de momentul epuizării.

A. Teme de seminar:
1. Cazuri de incriminare şi sancţionare a actelor pregătitoare – justificare.
2. Specificul infracţiunilor susceptibile de momentul epuizării.
3. Forma de vinovăţie în cazul tentativei.
1. Comparaţie între tentativa absurdă şi infracţiunea putativă.
2. Comparaţie între tentativa întreruptă, desistare şi împiedicarea producerii rezultatului.
1. Comparaţie între actele preparatorii şi tentativă.
198
NOTE:
199
SEMINARUL NR. 12
“Pluralitatea de infractori”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori
- noţiune şi caracterizare
- formele pluralităţii de infractori
IB. Participaţia penală
- noţiune şi condiţii
- felurile participaţiei
IC. Autoratul şi coautoratul
- noţiune şi condiţii de existenţă
- infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat
ID. Instigarea
- felurile instigării
IE. Complicitatea
- felurile complicităţii
IF. Sancţionarea participanţilor
- pedeapsa în cazul participaţiei proprii
- pedeapsa în cazul participaţiei improprii
- circumstanţele personale şi circumstanţele reale
- împiedicarea săvârşirii infracţiunii.
IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori:

Aceasta desemnează situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o infracţiune. Ea
presupune contribuţii efective ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii şi de voinţa comună
a făptuitorilor.
Caracterizare:
♦ constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei sau mai multor
infracţiuni;
♦ cooperarea presupune existenţa vinovăţiei la săvârşirea unei infracţiuni;
♦ dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie nu se poate reţine o pluralitate
de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta nefiind săvârşită cu
vinovăţie nu este infracţiune;
♦ beneficiază de o reglementare expesă în C.pen., art. 46- 52, în capitolul
denumit Autorul şi participanţii;
♦ sub raport criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin
pericolul social sporit pe care îl prezintă, în genere, cooperarea mai multor
persoane la săvârşirea infracţiunii.62
62
200
Formele pluralităţii de infractori:
♦ pluralitatea naturală (necesară) – este forma pluralităţii de infractori în care
cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi
natura acesteia, doarece există anumite fapte prevăzute de legea penală care
nu pot fi săvârşite de o singură persoană, ci presupun cooperarea mai
multora. Ex. – infracţiunile bilaterale (incestul). Pluralitatea naturală de
infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu
pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi sancţionate
ca atare în condiţii specifice fiecărei infracţiuni. Fiecare participant are
calitatea de autor. Dacă participă mai multe persoane, acestea nefăcând acte
de executare directă, nu se exclud şi celelalte forme de participaţie penală
(complicitatea sau instigarea).
♦ pluralitatea constituită – aceasta presupune gruparea mai multor persoane
pentru săvârşirea unei infracţiuni. Ea nu este reglementată în partea generală
a C. pen., ci în partea specială; gruparea mai multor persoane devine
infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite.
Aceasta există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu faptele antisociale din cele
pe care şi le-au propus cei care s-au constituit. Ex. – complotul, constituirea
unui grup infracţional organizat. Fiecare participant are calitatea de autor.
Dacă participă mai multe persoane, acestea nefăcând acte de executare
directă, nu se exclud şi celelalte forme de participaţie penală (complicitatea
sau instigarea).
♦ pluralitatea ocazională (participaţia penală) - este forma pluralităţii de
infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un
număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta
înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită
naturii ei, la săvârşirea ei au participat două sau mai multe persoane, iar dacă
potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane, la săvârşirea ei au
participat trei sau mai multe persoane. Spre deosebire de pluralitatea naturală
şi pluralitatea constituită, în cazul pluralităţii ocazionale fiecare participant
este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va
răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea acesteia (în
calitate de autor, coautor, instigator sau complice).
IB. Participaţia penală:

Participaţia penală desemnează situaţia în care la săvârşirea infracţiunii au participat mai
multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte.
Condiţii:
♦ să se fi comis o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă (art. 174
C.pen.);
♦ să existe contribuţia mai multor persoane. Aceasta poate fi directă (autor),
poate consta într-o înlesnire a săvârşirii infracţiunii (complice) sau într-o
determinare la săvârşirea infracţiunii (instigator);
♦ toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi
infracţiunea;
201
♦ fapta săvârşită să fie incriminată ca infracţiune.
Felurile participaţiei penale:
♦ după criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise:
♣ participaţia proprie (perfectă) – toţi participanţii, în acest caz,
acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţie sau culpă);
♣ participaţia improprie (imperfectă) – participanţii nu acţionează
cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie, iar alţii din culpă, sau
fără vinovăţie);63
♦ după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii:
♣ activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate
specifică autorului şi coautorilor;
♣ activitatea de determinare la comiterea faptei – activitate proprie
instigatorului;
♣ activitatea de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei – activitate de
complicitate;
♦ după importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi
producerea rezultatului:
♣ participaţia principală – când prin contribuţia participantului se
realizează conţinutul infracţiunii. Aceasta este specifică autorilor şi
coautorilor;
♣ participaţia secundară – când contribuţiile participanţilor nu se
înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta
incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor.64
Aşadar, participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.
IC. Autoratul şi coautoratul:

Autoratul este forma principală de participaţie penală în care o persoană fizică sau
juridică săvârşeşte prin acte de executatre directe şi nemijlocite o faptă prevăzută de legea
penală (art. 46 C.pen.). Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară fără de
care nu pot exista celelalte forme de participaţie, respectiv instigarea şi complicitatea.
Autorul poate comite infracţiunea cu orice formă de vinovăţie, căci legea (art. 46
C.pen.) nu face o precizare expresă în acest sens.
Coautoratul este forma principală de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe
persoane Coautoratul nu presupune şi existenţa altor participanţi – instigatori, complici,
dar nici nu îi exclude.
63
Alexandru Boroi – Drept penal, partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pg. 357; Mihail
Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 160; Lavinia Valeria
Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 458; Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
pg. 343.
64
Mihail Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 162; Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
pg. 343; Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009, pg. 460.
202
a. Condiţiile coautoratului:
♦ presupune contribuţia a cel puţin două persoane la săvârşirea faptei (persoane
fizice şi sau juridice;
♦ activităţile coautorilor nu trebuie să fie identice, ci să se completeze reciproc
într-o activitate unică;
♦ sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea faptei de către toţi
participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie intenţie, fie culpă;
♦ coautori nu trebuie să aibă acelaşi scop, dar este necesar să existe identitate
de faptă ce se doreşte a fi comisă (art. 46 alin. 2 C.pen.).
b. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat: Infracţiunile care nu permit coautoratul,

permit însă celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea.
♦ infracţiunile omisive proprii (nedenunţarea – art. 266 C.pen.);
♦ infracţiunile care presupun un subiect activ calificat (gestionar,
funcţionar), decât dacă toţi făptuitorii au calitatea cerută de lege;
♦ infracţiunile ce se comit în persoana proprie (mărturia mincinoasă,
pruncucideea);65
!!!În doctrina juridico-penală se vorbeşte şi despre imposibilitatea existenţei coautoratului
la infracţiunile comise din culpă, deoarece în cazul acestei forme de vinovăţie nu există o
voinţă comună, element ce caracterizează participaţia penală.
ID. Instigarea:
Este o formă a participaţiei penale, ce constă în fapta de determinare cu intenţie, prin
orice mijloace de către o persoană numită instigator altei persoane numită instigat, să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigator este persoana care, cu
intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”
(art. 47 C.pen.).
Instigatorul se mai numeşte “autor moral” deoarece acestuia îi aparţine hotărârea de a
săvârşi infracţiunea, hotărâre pe care o transmite altei persoane numită instigat care va
săvârşi fapta.
♦ efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane. Dacă în
urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul să-şi
însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare
perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită. Mijloacele prin care se poate
obţine determinarea instigatorului pot fi diferite: rugăminţi, îndemnuri,
promisiuni, oferire de cadouri, constrângeri. Activitatea de determinare
trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de
către autor. Când activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală are loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea să
săvârşească acea infracţiune se realizează o complicitate morală, o întărire a
hotărârii infracţionale.
65
Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 162.
203
♦ activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală;
♦ instigatorul să acţioneze cu intenţie;
♦ instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin
o tentativă pedepsibilă. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când
instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a
desistat sau a împiedicat producerea rezultatului.
!!! Se observă că instigarea presupune întotdeauna existenţa a două persoane: instigator şi
instigat.
b. Felurile instigării:66
♦ după forma de vinovăţie cu care instigatorul săvârşeşte fapta:
♣ instigare proprie (perfectă) – în care instigatul şi instigatorul
săvârşesc fapta cu intenţie;
♣ instigare improprie (imperfectă) – în care instigatul săvârşeşte
fapta din culpă sau fără vinovăţie (art. 52 C.pen.);
♦ după mijloacele folosite de instigator:
♣ instigare simplă – prin rugăminţi, îndemnuri;
♣ instigare calificată – prin oferirea de daruri, exercitarea de presiuni;
♦ după numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare:
♣ instigarea cu un singur instigator;
♣ instigarea cu mai mulţi instigatori (coinstigarea, care poate fi
concomitentă şi/sau succesivă) – care presupune cooperarea mai
multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să săvârşească
o faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai mulţi instigatori, fără a se
cunoaşte, desfăşoară separat activităţi de determinare asupra aceleiaşi
persoane se realizează un concurs de instigări,
♦ după numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară:
♣ instigarea individuală – când activitatea de instigare se desfăşoară
asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate;
♣ instigarea colectivă – când se realizează asupra unui număr
nedeterminat de persoane. Datorită caracterului ei grav, legea a stabilit
ca această formă de instigare să fie incriminată ca infracţiune distinctă
în art. 368 C.pen.;
♦ după modul de acţiune al instigatorului:
♣ instigarea imediată – în care instigatorul se adresează nemijlocit;
♣ instigarea mediată – când determinarea are loc prin intermediul
altei persoane;
♦ după modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul:
♣ instigare evidentă (deschisă);
♣ instigare insiduoasă (ascunsă);
♦ după rezultatul obţinut:
♣ instigarea reuşită sau izbutită – când instigatorul a reuşit să-l
determine pe instigat să comită infracţiunea (art. 47 C.pen.);
66
Mihail Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 166; Lavinia Valeria
Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 465; Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg. 347.
204
♣ instigarea neizbutită – când instigatorul nu reuşeşte să-l convingă
pe instigat să comită fapta. Aceasta nu este o formă de participaţie,
deoarece nu a intervenit voinţa comună şi nu se pedepseşte, decât dacă
mijlocul prin care s-a încercat determinarea instigatului reprezintă prin
el însuşi o infracţiune (ameninţare, şantaj).
!!! Această ultimă clasificare este foarte importantă deoarece ea prezintă relevanţă
deosebită asupra modului de sancţionare. Asfel, în timp ce instigarea reuşită se
sanţionează, cea neizbutită nu se pedepseşte.
!!! În cazul anumitor infracţiuni, calitatea de instigator a fost asimilată actelor de autorat,
datorită gravităţii acelor activităţi (ex. art. 272, 368, 370 C.pen.).
IE. Complicitatea:
Este forma secundară a participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite
din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea
nu este îndeplinită. (art. 48 C.pen.)
♦ comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei
tentative pedepsibile;
♦ săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească pe autor la
săvârşirea infracţiunii; activitatea complicelui poate consta în: ajutor, înlesnire,
cât şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune sau
favorizare;
♦ săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire trebuie să se facă numai cu
intenţie directă, indirectă sau cu intenţie depăşită.
!!!Ca şi instigarea, complicitatea nu poate exista decât pe lângă autorat sau coautorat.
b. Felurile complicităţii:67
♦ după natura ajutorului dat:
♣ complicitatea materială – constă în realizarea de acte de sprijin
material ca: procurarea de instrumente, înlăturarea de obstacole;
♣ complicitatea morală – constă în sprijinul moral acordat
făptuitorului: promisiunea de tăinuire a bunurilor, procurarea de date,
furnizarea de informaţii.
♦ după momentul în care se acordă ajutorul:
♣ complicitatea anterioară (procurarea de informaţii);
♣ complicitatea concomitentă (oferirirea unei arme);
♦ după modul în care se acordă ajutorul:
♣ complicitatea nemijlocită – directă;
♣ complicitatea mediată – indirectă;
♦ după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui:
67
Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 171; Constantin Mitrache,
Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg. 352.
205
♣ complicitatea prin acţiune – adună informaţii;
♣ complicitatea prin inacţiune – neînchiderea unei ferestre prin care
autorul să pătrundă într-o încăpere;
♦ după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta:
♣ complicitatea proprie – când autorul săvârşeşte fapta cu intenţie;
♣ complicitatea improprie – când autorul săvârşeşte fapta din culpă
sau fără vinovăţie.
Comparaţie între coautorat şi complicitatea concomitentă:

♣ Asemănări:
♦ sunt forme ale participaţiei penale;
♦ sunt definite expres în Codul penal;
♦ se pot comite atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni;
♦ ambele se sancţinează;
♦ ambele sunt concomitente, adică participanţii acţionează în acelaşi timp la
săvârşirea infracţiunii;
♣ Deosebiri:
♦ în cazul coautoratului, acesta comite acte de executare directă, nemijlocite,
fără de care celălalt coautor nu şi-ar fi putut duce la bun sfârşit comiterea
infracţiuni; coautorii nu trebuie să comită acte identice, ci să se
completeze reciproc; coautorii îşi pot împărţii rolurile, adică natura
contribuţiei lor la săvârşirea infracţiunii; actele coautorului sunt
indispensabile pentru celălalt coautor;
♦ în cazul complicelui, acesta deşi participă concomitent la comiterea faptei,
actele lui sunt dispensabile autorului la comiterea infracţiunii; complicele
doar ajută sau înlesneşte săvârşirea infracţiunii de către autor şi nu comite
acte de executare efectivă a elementului material al infracţiunii.
Importanţa deosebirii: aceasta subzistă sub aspectul modului de sancţionare al
participanţilor; deşi legea a stabilit sistemul parificării pedepselor, totuşi în concret se va
ţine cont de contribuţia efectivă a tuturor la comiterea infracţiunii (art. 49 coroborat cu
art. 74 C.pen.).
IF. Sancţionarea participanţilor:68

Stabilirea sistemului de sancţionare al participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni a
format obiect de controversă în literatura juridică, formându-se pe această cale două
opinii:
♦ o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv, adică coeziunea
subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte, a susţinut
necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii indiferent
de felul contribuţiei să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege;
♦ o altă opinie considerând preponderent criteriul obiectiv material al
participanţilor, a susţinut necesitatea diversificării sancţiunilor pentru
participanţi, diversificare care urmează să se facă de la pedeapsa prevăzută de
lege pentru autor.
68
Art. 49 şi 52 C. pen.
206
Codul nostru penal a consacrat sistemul parificării pedepselor, cu corectivul diferenţierii
sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii, în cazul
participaţiei proprii şi sistemul diversificării pedepselor în cazul participaţiei improprii.
1. Pedeapsa în cazul participaţiei proprii - teza parificării pedepselor (art. 49

C.pen.):
În acest caz, a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, adică toţi participanţii vor fi
sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de autor.
Prin lege, s-a prevăzut obligativitatea ca la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere
contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii şi criteriile generale de individualizare.
♦ Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului – parificarea pedepselor pentru
participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi
pedepse (de aceeaşi natură şi în acelaşi cuantum) pentru toţi coautorii, fiind
deopotrivă obligatorii criteriile generale de individualizare;
♦ Aplicarea pedepsei în cazul instigării – instigatorul se pedepseşte cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, dar trebuie să se ţină seama de
criteriile generale de individualizare şi de contribuţia acestuia la săvârşirea
faptei;
♦ Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii – pedeapsa pentru complice
urmează a se stabili între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracţiunea respectivă, dar trebuie să se ţină seama ce criteriile generale de
individualizare şi de contribuţia acestuia la săvârşirea infracţiunii.
2. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii - teza diversificării pedepselor (art. 52

C. pen.):
Este aceea formă a participaţiei penale în care persoanele, care săvârşesc cu voinţă
comună o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează toate cu aceeaşi formă de
vinovăţie.
În cazul participaţiei improprii, contribuţiile participanţilor la comiterea infracţiunii sunt
realizate sub diferite forme de vinovăţie: unii acţionează cu intenţie, alţii din culpă, sau
chiar fără vinovăţie. Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie,
adică poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii.
Modalităţi:
Modalitatea intenţie (autor, coatori) – culpă şi sau lipsă de vinovăţie (ceilalţi
participanţi) (art. 52 alin. 1 C.pen.) – săvârşirea nemjlocită, cu intenţie, de către o
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionază cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Modalitatea intenţie (instigator, complice) – culpă (art. 52 alin. 2 C.pen.) –
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionază cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Modalitatea intenţie (instigator, complice) – lipsă de vinovăţie (art. 52 alin. 3 C.pen.)
– determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea une fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionază cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea nfracţiune.
207
3. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale (art. 50 C.pen.):
Acestea reprezintă împrejurări în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege,
împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale
realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor.
Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar
circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai
în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Clasificarea circumstanţelor:
♦ circumstanţe reale – se referă la împrejurările sau strările în care se comite
fapta (loc public, stare de calamitate, timp de noapte) fiind legate de împrejurările
anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul
atenuat sau agravat al faptei raportat la mijloacele folosite, de împrejurările
de loc, de timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs – ele se
răsfrâng asupra tuturor participanţilor. Necunoaşterea circumstanţei reale de
către un participant are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale.
♦ circumstanţe personale – privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu
atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a
contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective sau pot
privi particularităţile personalităţii participantului (militar, funcţionar, starea
civilă), situaţie în care circumstanţele personale sunt de individualizare.
!!!Această clasificare prezintă importanţă în stabilirea pedepsei pentru participanţii la
săvârşirea unei infracţiuni, căci circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul
legal al infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element
constitutiv al infracţiunii şi sub acest aspect se răsfrâng faţă de toţi participanţii, în măsura
în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
De aceste circumstanţe se ţine cont în cazul ambelor forme ale participaţiei.
4. Împiedicarea săvârşirii nfracţiunii (art. 51 C. pen.):

Prin dispoziţiile art. 51 C. pen. s-a instituit o cauză generală de nepedepsire a
participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte de
descoperirea faptei, denunţă săvâşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie o altă
infracţiune, participantului se aplcă pedeapsa pentru această infracţiune.
Prin această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă
împiedică consumarea infracţiunii sau o denunţă.
a. Condiţii:
♦ să se fi început executarea faptei de către autor;
♦ după începerea executării, participantul să fi intervenit eficient, împiedicând
consumarea infracţiunii;
♦ intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să
aibă loc mai înainte de descoperirea faptei.

1. Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea naturală, constituită şi
ocazională sau participaţia penală.
2. Formele participaţiei penale sunt: autoratul, coautoratul, instigarea şi complicitatea.
208
3. Formele de participaţie au caracter absorbant. Astfel, autoratul absoarbe instigarea şi
complicitatea, iar instigarea absoarbe complicitatea.
4. Nu trebuie să confundăm coinstigarea cu concursul de instigări.
5. Legea nu stabileşte un sistem sancţionator diferit pe diferitele forme de instigare sau
complicitate, însă în concret instanţa va trebui să ţină seama de aceasta.

- accesibiltatea legii penale – calitatea unui act normativ de aputea fii uşor de înţeles
de către destinatari,
- alibi – probă conform căreia la data săvârşirii unei fapte, subiectul se afla în altă parte
decât locul comiterii acelei fapte (fr. alibi),
- fecii ded iure feci – expresie latină care exprimă ideea că ceea ce legea ordonă nu
poate constitui infracţiune (ordinul legii şi comanda superiorului),
- flagrant delict – denumire mai veche dată infracţiunii flagrante, adică fapta
descoperită în momentul comiterii ei sau imediat acestui moment,
- înfăptuirea justiţiei – activitatea organelor judiciare, efectuată în cadrul procesului,
în vederea transpunerii în practică a dreptului,
- identitate – caracteristica unei persoane, a unui obiect sau unui fenomen de a fi
unice, diferite de toate celelalte pe toată durata existenţei lor (lat. identitas),
- juris et de jure – espresie latină după lege şi după instanţă,
- juris tantum – expresie latină „în măsura în care instanţa consideră”, referindu-se la
o prezumţie.
IV. Grile:
1. Reprezintă forme ale pluralităţii de infractori:
a) pluralitatea naturală
b) pluralitatea constituită, care mai este denumită şi pluralitate necesară
c) participaţia penală.
2. Reprezintă condiţii ale participaţiei penale:

a) comiterea unei tentative pedepsibile
b) la săvârşirea faptei şi-au adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar, potrivit
naturii faptei
c) participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei chiar şi fără a şti unii de alţii.
3. Atunci când toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie, se realizează:
a) participaţia proprie
b) participaţia principală
c) participaţie improprie.
4. Activitatea de înlesnire a săvârşirii unei infracţiuni, constituie activitatea specifică:

a) autorului
b) complicelui
c) instigatorului.
209
5. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă:
a) autorul nu se pedepseşte
b) instigatorul se pedepseşte conform faptei comise cu intenţie
c) complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la care
şi-a adus contribuţia.
6. Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea

faptei:
a) împiedică consumarea faptei
b) autorul se desistă
c) împiedică ştergerea urmelor comiterii infracţiunii consmate.
7. Este complice persoana care:

a) cu vinovăţie înlesneşte sau ajută la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
b) cu intenţie înlesneşte sau ajută la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
c) după comiterea faptei promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe făptuitor.
8. Coautoratul nu este posibil la:

a) infracţiunile omisive proprii
b) violul, mărturia mincinoasă
c) infracţiunile cu subiect activ calificat, dacă făptuitorii nu au calitatea cerută de lege în
momentul comiterii faptei.
9. Instigarea prezintă următoarele condiţii:

a) activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a
săvârşi fapta de către autor
b) instigatorul să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă
c) instigatul să fi săvârşit fapta sau tentativa pedepsibilă, dar să nu se fi desistat sau să fi
împiedicat producerea rezultatului.
10. Care sunt modalităţile în care se poate realiza participaţia improprie?

a) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor
din culpă
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă
săvârşită de autor fără vinovăţie
c) modalitatea intenţie şi intenţie directă, adică participarea cu intenţie directă la o faptă
săvârşită de autor cu intenţie
d) modalitatea culpă şi intenţie şi modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică
participarea din culpă la o faptă săvârşită de autor cu intenţie, respectiv participarea fără
vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
210
11. Complicitatea prezintă următoarele condiţii:
a) complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă
b) să existe o promisiune, înainte sau în timpul comiterii faptei, de tăinuire a bunului
provenit din fapta penală sau de favorizare a autorului
c) să existe o activitate de înlesnire, ajutor la săvârşirea unei fapte penale.
12. Pedeapsa aplicată favorizatorului:

a) nu poate fi mai mică decât cea aplicată autorului
b) nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor
c) nu poate fi mai mare, în nici un caz, de 5 ani.
13. Instigarea la o faptă pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, se sancţionează cu o pedeapsă:

a) cu închisoare de la 5 la 10 ani
b) cu detenţiunea pe viaţă
c) cu închisoare de la 2 la 10 ani.
14. În cazul participaţiei improprii:

a) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracţiune
b) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor din culpă, se
sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie
c) în modalitatea intenţiei şi culpă, dacă fapta nu se pedepseşte când este săvârşită din
culpă, nici participanţii nu se pedepsesc.
15. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru împiedicarea consumării unei
infracţiuni de către participanţi, astfel încât aceasta să poată constitui cauză de
nepedepsire?
a) să se fi început executarea faptei de către autor
b) participantul să fi intervenit pentru a împiedica consumarea faptei dar acest lucru nu s-
a realizat întrucât autorul nu a acceptat
c) în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient şi să fi împiedicat
continuarea infracţiunii
d) intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să fie anterioară
descoperirii faptei.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
16. Următoarele infracţiuni nu pot fi comise în coautorat:

b) violul
c) infracţiunea de mărturie mincinoasă.
17. Instigarea improprie sau imperfectă se realizează când:

a) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul din culpă
b) instigatorul acţionează din culpă, iar instigatul cu intenţie
c) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul fără vinovăţie.
211
18. În cazul în care autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat
ori sprijinit, acest lucru:
a) va profita tuturor participanţilor
b) nu va profita tuturor participanţilor
c) poate profita tuturor participanţilor.
19. Autorul la o infracţiune poate fi:

a) simplu, necalificat
b) calificat, circumstanţiat
c) ori simplu, ori calificat
20. Autorul poate comite infracţiunea:

a) numai cu intenţie
b) din culpă
c) cu praeterintenţie
d) şi cu intenţie directă sau indirectă.
21. Dacă într-un caz o persoană comite şi acte de autorat şi acte de instigare va răspunde
pentru:
a) ca autor şi instigator
b) numai ca autor
c) numai ca instigator, deoarece acesta se mai numeşte şi autorul moral al infracţiunii.
22. Fapta inculpatului de a se înţelege cu autorul unui furt, după săvârşirea de către acesta
a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi preţul obţinut
constituie:
a) complicitate la infracţiunea de furt
b) infracţiunea de tăinuire
c) infracţiunea de favorizare a infractorului.
23. Instigator este persoana care:

a) cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală
b) promite, în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită
c) cu intenţie, ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
24. Fapta inculpatului de a îndemna doi făptuitori minori să deposedeze partea vătămată
de o sumă de bani, indicându-le locul în care se aflau banii (buzunarul părţii vătămate) şi
dându-le un spray lacrimogen pentru anihilarea unei posibile rezistenţe a părţii vătămate,
îndemn ce a fost urmat de săvârşirea faptei de către minori, constituie:
a) coautorat la tâlhărie
b) instigare la tâlhărie
c) complicitate la tâlhărie.
212
25. Conducerea unui autovehicul, succesiv, de către un inculpat major şi de unul minor,
ambii fără a avea permis de conducere, corespunzător categoriei din care face parte
vehiculul condus, reprezintă:
a) coautorat la infracţiunea constând în conducerea unui autovehicul fără permis de conducere
b) o singură infracţiune prevăzută în legea specială, infracţiune săvârşită în condiţiile
prevederilor art. 75 alin. 1 lit. c) Cod penal, constând în săvârşirea infracţiunii de către un
infractor major, împreună cu un minor
c) câte o infracţiune individuală, săvârşită de fiecare inculpat.
26. Coinstigarea poate fi realizată:

a) concomitent sau succesiv
b) numai concomitent
c) numai succesiv.
27. Identificaţi, în enunţurile de mai jos, principalele forme ale complicităţii:

a) materială şi morală
b) anterioară şi concomitentă
c) obiectivă şi subiectivă
d) proprie şi improprie.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
28. X este complice atunci când:

a) fără o înţelegere prealabilă ori concomitentă comiterii unui furt de către Y, îl ajută pe
acesta din urmă, ulterior săvârşirii faptei, să valorifice bunul mobil sustras
b) loveşte victima pentru a înlesni sustragerea concomitentă de către X a unui bun mobil
aflat în posesia acesteia, respectând astfel înţelegerea anterioară cu Y
c) îi promite lui Y, înaintea de săvârşirea faptei că va tăinui bunul mobil ce va fi sustras
de către Y, iar după săvârşirea faptei de către acesta din urmă, X nu îşi mai respectă
promisiunea.
29. Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de executare,

participând şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni:
a) contribuţia de instigator este pedepsită separat, alături de contribuţia de autor, potrivit
regulilor concursului de infracţiuni
b) contribuţia de autor se absoarebe în cea de instigator, pluralitatea de contribuţii urmând
a fi avută în vedere la individualizarea pedepsei
c) contribuţia de instigator se absoarbe în cea de autor, pluralitatea de contribuţii urmând
a fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
30. Fapta inculpatului, de a se înţelege cu autorul unui furt, înainte de săvârşirea de către
acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi preţul obţinut,
reprezintă:
a) infracţiunea de tăinuire (art. 270 C.pen.)
b) infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 269 C.pen.)
c) complicitate la infracţiunea de furt (art. 48 raportat la art. 228 C.pen.).
213
31. Se poate reţine ca şi cauză de nepedepsire a tentativei doar desistarea, nu şi
împiedicarea producerii rezultatului, în cazul infracţiunii de:
a) omor
b) evadare
c) ultraj prin ameninţare comisă în formă orală.
32. Imediat ce X, autorul, a pătruns în localul unei societăţi comerciale pentru a sustrage
bunuri, complicele Y, a părăsit locul de unde, potrivit înţelegerii, ar fi trebuit să asigure
paza. Ulterior plecării complicelui, autorul a sustras mai multe bunuri, constatând absenţa
lui Y doar după ce a părăsit sediul societăţii. În acest caz Y:
a) nu va fi sancţionat întrucât s-a desistat
b) nu va fi sancţionat pentru complicitate la o tentativă de furt
c) va fi sancţionat pentru complicitate la o infracţiune consumată de furt.
33. Se va reţine coautoratul atunci când:

a) mai multe persoane săvârşesc în aceeaşi cauză infracţiunea de mărturie mincinoasă, în
temeiul unei înţelegeri prealabile
b) mai multe persoane se hotărăsc, în temeiul unei înţelegeri prealabile, să nu denunţe o
infracţiune, în cazurile în care nedenunţarea este incriminată de lege
c) după comiterea de către X a unui furt, A şi B hotărăsc împreună ca, în schimbul unei
sume de bani, să îl ajute să valorifice bunurile sustrase, astfel că A le depozitează în podul
casei sale, iar B găseşte cumpărători pentru respectivele bunuri.
34. Contribuţia complicelui la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală se

realizează:
a) prin promisiuni de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală
b) prin determinarea autorului să comită o faptă
c) prin ajutorul dat cu intenţie autorului.
35. X foloseşte împotriva victimei un spray paralizant, după care Y îi aplică victimei mai
multe lovituri cu un corp dur în zona capului cauzându-i leziuni ce au dus la deces. Fapta
lui X reprezintă:
a) instigare la omor
b) coautorat la omor
c) complicitate la omor.
36. Coautoratul nu este posibil în cazul în care:

a) mai multe persoane care au împreună obligaţia legală de a plăti pensia de întreţinere
stabilită pe cale judecătorească în favoarea unui minor, nu plătesc cu rea-credinţă timp de
trei luni această pensie
b) martorii la săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie se hotărăsc, în temeiul unei înţelegeri
prealabile să nu denunţe infracţiunea
c) unii dintre participanţi săvârşesc o parte a acţiunii infracţionale, iar alţii cealaltă parte a
ei, în situaţia unei infracţiuni complexe.
214
37. Actele de instigare urmate de desistarea autorului se sancţionează cu o pedeapsă:
a) între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul
general
b) între jumătatea minimului şi jumătatea maximului pedepsei pentru infracţiunea la care
s-a instigat
c) pevăzută de lege pentru autor.
38. Contribuţia directă şi nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală este
specifică:
a) instigatorului
b) coautorilor
c) complicelui
d) coautorului, instigatorului şi complicelui.
39. Fapta persoanei care promite înainte de săvârşirea infracţiunii că va tăinui bunurile
provenite din aceasta, dar după săvârşirea ei, nu-şi mai ţine promisiunea, constituie:
a) complicitate
b) nu are semnificaţie penală
c) este lipsită de pericol social
d) coautorat.
40. Fapta persoanei care înainte de săvârşirea infracţiunii, promite făptuitorului că îl va

favoriza constituie:
a) infracţiunea de favorizare a infractorului
b) nu are semnificaţie penală
c) complicitate
d) instigare.
41. Săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către mai mulţi participanţi cu aceeaşi
formă de vinovăţie este specifică:
a) participaţiei improprii
b) complicităţii delict distinct
c) participaţiei proprii (propriu-zise)
d) concursului de infracţiuni.
42. Săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către mai mulţi participanţi cu forme de
vinovăţie diferite este specifică:
a) coautorilor
b) participaţiei improprii
c) participaţiei ocazionale
d) participaţiei propriu-zise.
43. Infractorul este persoana care:

a) a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
b) a ajutat în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
c) se pregăteşte să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
d) persoana care are calitatea de subiect de drept şi care răspunde penal.
215
44. Care sunt formele pluralităţii de infractori?
a) pluralitatea naturală (necesară)
b) pluralitatea constituită (legală)
c) pluralitatea ocazională (participaţia penală)
d) pluralitatea artificială (facultativă).
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
45. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea pluralităţii constituite sau
legale?
a) existenţa unei grupări de două sau mai multe persoane, în funcţie de natura şi numărul
infracţiunilor plănuite
b) existenţa unor condiţii de timp şi de loc cu privire la săvârşirea infracţiunii
c) existenţa unui anumit plan infracţional în care să intre săvârşirea unora sau mai multor
infracţiuni
d) existenţa unei organizări proprii, a unei structuri ierarhice şi a unei concepţii unice de
conducere care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
46. Care sunt felurile participaţiei penale?

a) participaţia proprie şi participaţia improprie
b) participaţia omogenă şi participaţia eterogenă
c) participaţia obiectivă şi participaţia subiectivă
d) participaţia spontană şi participaţia preordinată.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
47. Care sunt condiţiile necesare pentru existenţa participaţiei penale?

a) fapta să fie săvârşită din culpă
b) să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
c) fapta să fi fost săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane
d) existenţa unei voinţe comune de a săvârşi, în cooperare, aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
48. Care sunt formele participaţiei penale propriu-zise sau perfecte?

a) autoratul sau coautoratul
b) instigarea
216
c) complicitatea
d) tăinuirea.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
49. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea autoratului şi

coautoratului, ca formă a participaţiei penale?
a) activitatea autorilor sau coautorilor trebuie să vizeze acelaşi obiect juridic
b) autorii sau coautorii trebuie să urmărească acelaşi scop
c) participanţii trebuie să fi săvârşit, în mod nemijlocit, împreună, fapta prevăzută de
legea penală
d) să existe o legătură subiectivă între coautori.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
50. Care sunt infracţiunile ce nu pot fi săvârşite în coautorat?

b) infracţiunile cu autor unic
c) infracţiunile progresive
d) infracţiunile ce presupun un subiect calificat.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
51. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa instigării ca formă a
participaţiei penale?
a) să existe cel puţin doi subiecţi ai infracţiunii (instigatorul şi instigatul)
b) să existe identitate de obiect juridic între instigare şi fapta săvârşită de autor
c) activitatea instigatorului să ducă la determinarea instigatului să săvârşească
infracţiunea
d) instigatorul să acţioneze numai cu intenţie depăşită sau din culpă.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
Răspunsuri grile*: 1-a,c; 2- a,b; 3-a; 4-b; 5-a,b,c; 6-a; 7-b; 8-a,c; 9-a,b; 10-b; 11-a,b,c;
12-b; 13-b; 14-a,b; 15-c; 16-a,c; 17-a,c; 18-a; 19-a,b,c; 20-b,c,d; 21-b; 22-b; 23-a; 24-b;
25-c; 26-a; 27-b; 28-c; 29-c; 30-c; 31-b; 32-c; 33-c; 34-a,c; 35-b; 36-a,b; 37-c; 38-b; 39-a;
40-c; 41-c; 42-b; 43-d; 44-a; 45-c; 46-b; 47-d; 48-a; 49-c; 50-b; 51-a;
217
V. Speţe:
1. S-a reţinut în fapt că inculpaţii X şi Y au atacat împreună victima Z. În timpul atacului
X a lovit-o pe victimă cu cuţitul, pe când Y a imobilizat-o şi a încercat să o dezarmeze
atunci când aceasta se pregătea să se apere. În urma acestor acţiuni simultane şi
conjugate, a rezultat moartea victimei.
Cum trebuie să fie calificate contribuţiile celor doi făptuitori în săvârşirea
infracţiunii de omor? Care este forma de participaţie? Motivaţi răspunsul.
2. În fapt, s-a stabilit că numiţii X, Y şi Z au pătruns în incinta portului Constanţa de unde

intenţionau să fure zahăr. La faţa locului, au luat legătura şi cu numitul W, manevrant de
vagoane, care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt
sigiliul în acest scop. În continuare, inculpatul W a asigurat paza celorlalţi inculpaţi, stând
ascuns într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliţiei.
Judecătoria Constanţa l-a condamnat pe inculpatul W alături de ceilalţi inculpaţi,
în calitate de coautor al infracţiunii de furt calificat. Împotriva sentinţei inculpatul a
declarat recurs, susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat.
Recursul era sau nu întemeiat?
3. Inculpaţii X şi Y, mecanici, primind dispoziţia de serviciu de a coborî două panouri

fixate pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, fără să ia măsurile de securitate
şi protecţia muncii prescrise de regulament, au aruncat de la înălţime unul din panouri
care, în cădere, a lovit un muncitor cauzându-i moartea.
Cum se califică fapta inculpaţilor în raport cu contribuţia la săvârşirea
infracţiunii de ucidere din culpă?
4. S-a stabilit că unul dintre inculpaţi, după ce se înţelesese în prealabil cu celălalt

inculpat, a împins victima pentru a-i distrage atenţia şi a dat astfel posibilitatea celui din
urmă inculpat să-i sustragă din geantă o sumă de bani.
Cum trebuie calificate contribuţiile coinculpaţilor din punctul de vedere al formei
de participaţie?
5. S-a reţinut că inculpaţii X şi Y înţelegându-se să sustragă portmoneul cu bani al părţii

civile Z pe care acesta îl purta în buzunarul de la spate al pantalonilor, sub pretextul că o
ajută, pe stradă, să-şi aşeze mai bine sacul pe care îl purta în spinare, în timp ce Y o ajuta
să-l ridice mai sus, X i-a sustras portmoneul.
Să se arate cum trebuie să fie calificate contribuţiile inculpaţilor la săvârşirea
infracţiunii de furt din punctul de vedere al formei de participaţie.
6. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că a cerut lui Y, electrician la o întreprindere, să-i
„procure” o cantitate de sârmă de cupru în schimbul unei sume de bani. Y a sustras din
întreprindere bunul cerut, iar X l-a cumpărat aşa cum se înţeleseseră.
Cum trebuie calificată fapta lui X în raport cu fapta de furt comisă de Y?
7. În sarcina lui X s-a reţinut că a determinat pe Y să intervină pe lângă Z spre a-l

determina la rândul său să săvârşească o faptă prevăzuta de legea penală. S-a stabilit
totodată că Y nu a dat curs hotărârii de a-l contacta şi determina pe Z să săvârşească fapta.
X şi Y sunt instigatori în acest caz?
218
8. În sarcina inculpaţilor X, Y şi Z s-a reţinut că au hotărât împreună să săvârşească
infracţiunea de tâlhărie stabilind că X şi Y vor intra în locuinţa victimelor A şi B pe care
le vor imobiliza legându-le, după care vor lua banii, în timp ce Z va sta afară, în faţa
locuinţei, supraveghind să nu fie surprinşi.
Pe baza înţelegerii stabilite, inculpaţii X şi Y au pătruns în locuinţă, unde contrar
înţelegerii iniţiale au ucis cu intenţie pe victima B care încercase să ţipe, săvârşind astfel
nu infracţiunea de tâlhărie, plănuită conform art. 233 C.pen., ci infracţiunea de omor
calificat, conform art. 189. lit. d) C. pen.
Să se arate dacă Z poate răspunde pentru complicitate la infracţiunea de omor
calificat săvârşită de inculpaţii X şi Y.
9. În sarcina inculpatului X s-a reţinut faptul că, fiind delegat să ridice de la o unitate
economică un număr de anvelope auto, după ce a încărcat în camion numărul
corespunzător de cauciucuri, a cerut unui încărcător, Y să mai pună o anvelopă în
autovehiculul care urma să le transporte, iar Y de bună-credinţă s-a conformat. La
controlul efectuat la poarta unităţii s-a descoperit anvelopa încărcată în plus.
Cum trebuie apreciată contribuţia lui Y la săvârşirea furtului şi care este
încadrarea juridică a faptei lui X?
10. S-a reţinut în sarcina inculpaţilor X şi Y că după o înţelegere prealabilă între aceştia şi
minorul Z în vârstă de 13 ani, care a fost determinat de inculpatul X a hotărât să
săvârşească noaptea, prin efracţie şi escaladare, furturi de bani din localul bufetului din
comuna Răcătău.
Ca urmare a acestei înţelegeri şi după indicaţiile inculpatului X, inculpatul Y a
stat de pândă, iar X a scos un geam de la una din ferestrele bufetului şi a ajutat pe minorul
Z să pătrundă în localul bufetului printre gratiile ferestrei, de unde dintr-un sertar, a luat o
sumă de bani.
Faptele de acest gen s-au repetat de câteva ori în următoarele luni până când
minorul a fost prins în bufet de organele de poliţie care sesizate de aceste furturi au
organizat o pândă.
Ce fel de participaţie penală s-a realizat în speţă?
11. X a găsit în staţia C.F.R. Constanţa un portmoneu cu acte aparţinând părţii civile Y, în
care se afla între altele şi o adeverinţă de predare a bagajelor la magazia staţiei C.F.R.
Inculpatul a rugat o altă persoană pe nume Z să ridice bagajele de la magazie,
spunându-i că sunt ale sale, însă acesta a fost surprins de organele poliţiei în momentul
prezentării adeverinţei.
Cum trebuie calificate faptele celor doi în raport cu infracţiunea de înşelăciune?
12. Lui X i s-a reţinut faptul că, după ce a ridicat din pădure, o cantitate de lemne cu un
bon de cumpărare de la Ocolul Silvic, a dat acest bon lui Y convingându-l că este
nefolosit şi că, pe baza acestuia poate ridica lemne din pădure.
Încrezându-se în aceste afirmaţii, Y a ridicat din pădure cantitatea de lemne
indicată în bonul folosit de X, săvârşind astfel fapta incriminată la acea dată în art. 42 din
Codul Silvic.
Să se arate ce fel de participaţie penală există în cazul dat.
219
Răspunsuri speţe:
1. Faptele celor doi inculpaţi sunt acte de coautorat, deoarece eforturile lor au fost
simultane şi conjugate, conducând împreună la comiterea infracţiunii de omor.
2. Instanţa trebuia să reţină în sarcina lui W calitatea de complice anterior şi apoi

concomitent la cominetea faptei de furt, instanţa făcând o confuzie între complicitatea
concomitentă şi coautorat.
3. Aceştia sunt coautori la infracţiunea de ucidere din culpă, cu toate că doctrina penală
aduce multe critici existenţei şi reţinerii coatoratului la infracţiunile comise din culpă.
4. Făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de coautori, deoarece contribuţiile lor se

completează reciproc, rezultatul periculos neputându-se produce fără ambele contribuţii
conjugate; participanţii şi-au împărţit rolurile în cadrul săvârşirii infracţiunii.
5. Şi în această situaţie făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de coautori, deoarece

contribuţile lor se completează reciproc, rezultatul neputându-se produce fără ambele
contribuţii conjugate.
6. Fapta lui X reprezintă instigare calificată la infracţiunea de furt, conform art. 47

raportat la 228 C. pen. Acesta nu răspunde pentru infracţiunea de tăinuire de la art. 270
C.pen., deoarece X l-a îndemnat pe Y să fure mai înainte ca acesta să ia hotărârea de a
comite infracţiunea.
7. Nu se poate reţine instigare în sarcina celor doi, deoarece îndemnul nu a ajuns la cel
vizat, instigarea neputând exista fără autorat.
8. Z va răspunde pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, deoarece el nu a prevăzut

uciderea victimei de către cei doi autori. Z ar fi răspuns pentru complicitate la omor
numai în măsura în care prevedea un asemenea rezultat. Cum din spreţă nu reiese că el ar
fi putut să prevadă un astfel de rezultat, el va răspunde pentru complicitate la tâlhărie.
9. În acest caz, ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii, în care instigatorul X,

comite fapta cu intenţie, iar autorul Y, fără vinovăţie (eroare de fapt, art. 30 C.pen.).
Fapta lui X este încadrată în art. 52 alin. 3 raportat la art. 228 C. pen.
10. Ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii la infracţiunea de furt prevăzută în art.
52 alin. 3 raportat la art. 229 C. pen. Minorul, în calitate de autor, comite fapta fără
vinovăţie căci are sub 14 ani (art. 113 C.pen.), iar cei doi răspund pentru instigare şi
complicitate cu intenţie la infracţiunea de furt.
11. Fapta lui X reprezintă participaţie improprie la înşelăciune, constând în determinrea

cu intenţie la comiterea, fără vinăvăţie, a furtului din eroare de către Z.
12. Şi în acest caz există o participaţie penală improprie. X îl determină cu intenţie pe Y

la comitrea faptei prevăzută în art. 42 din Codul silvic, care acţionează fără vinovăţie,
fiind în eroare de fapt.VI. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)
220
1. De câte feluri este pluralitatea de infractori?
2. Enumeraţi infracţiunile la care coautoratul nu este posibil.
3. Care este forma de vinovăţie în cazul autoratului, instigării şi a complicităţii?
4. Asemănări şi deosebiri între coinstigare şi concursul de instigări.
5. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare materiale şi complicitatea anterioară
materială.
6. Asemănări şi deosebiri între complicitatea anterioară şi instigare.
7. Asemănări şi deosebiri între coautorat şi complicitatea concomitentă.
8. Cum se sancţionează participanţii?
9. Analiza expresiilor „juris et de jure” şi „juris tantum”.

A. Teme de seminar:
1. Justificarea inexistenţei coautoratului la anumite infracţiuni.
2. Obligativitatea existenţei intenţiei în cazul instigării şi complicităţii.
1. Comparaţie între coautorat şi complicitatea concomitentă.
2. Justificarea incriminării instigării colective ca infracţiune de sine stătătoare.
3. Infracţiuni la care instigarea şi complicitatea nu sunt posibile datorită faptului că au
fost asimilate actelor de autorat. Justificare.
1. Analiza autoratului şi coautoratului în dreptul penal.
2. Analiza instigării în dreptul penal.
3. Analiza complicităţii în dreptul penal.
221
NOTE:
222
SEMINARUL NR. 13
“Unitatea de infracţiune”
I. Plan de seminar:
IA. Noţiuni generale privind unitatea de infracţiune
- definiţie, caracterizare şi feluri
IB.Unitatea naturală de infracţiune
1. Infracţiunea simplă
2. infracţiunea continuă
3. infracţiunea deviată
IC. Unitatea legală de infracţiune
1. Infracţiunea continuată
2. infracţiunea complexă
3. infracţiunea progresivă
4. infracţiunea de obicei
IA. Noţiuni generale privind unitatea de infracţiune

Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură
acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de
o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.
Caracterizare
♦ calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând o singură
infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe infracţiuni produce consecinţe juridice
importante;
♦ în primul caz, făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune, iar în al
doilea caz acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni;
♦ când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune va exista
unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează două sau mai multe
infracţiuni va exista o pluralitate de infracţiuni;
♦ C. pen. reglementează unitatea de infracţiune în Titlul I, capitolul V din partea
generală, art. 36-37;
♦ distincţia dintre cele două instituţii prezintă importanţă sub aspectul răspunderii
juridice.
Felurile unităţii de infracţiunie:

♦ unitatea naturală – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de
unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei
forme: infracţiunea simplă, continuă şi deviată.
♦ unitatea legală – aceasta nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa
legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau
mai multe acţiuni ce ar putea realiza, fiecare în parte, conţinutul unor
infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste
acţiuni. Are următoarele forme: infracţiunea continuată, complexă,
progresivă şi de obicei.
223
IB. Unitatea naturală de infracţiune:
1. Infracţiunea simplă:
Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează prin săvârşirea unei
singure acţiuni sau inacţiuni, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de
vinovăţie (ex. omorul – art. 188 C. pen.).69
Analiză şi caracterizare:
♦ este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica
judiciară;
♦ C. pen. nu defineşte conceptul de infracţiune simplă, acest lucru îl face doctrina
de specialitate;
♦ este o formă tipică a infracţiunii;
♦ este posibilă tentativa, dacă infracţiunea simplă este comisă cu intenţie;
♦ momentul consumării coincide cu momentul epuizării, neprelungindu-se în timp;
♦ ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe
acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi cu aceeaşi ocazie (de ex.,
săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit, furtul
mai multor obiecte din acelaşi loc);70
♦ poate fi comisă cu intenţie directă, indirectă (art. 188 C.pen.- omorul), sau din
culpă simplă ori cu prevedere (art. 192 C.pen. - uciderea din culpă);
♦ participaţia penală este posibilă în toate formele sale;
♦ această formă de infracţiune se poate regăsi şi în forma infracţiunii care are un
element material alternativ (art. 224 C.pen. - violarea de domiciliu), sau urmări
imediate alternative (art. 297 C.pen. abuzul în serviciu);
♦ poate fi comisivă (furtul) sau omisivă (nedenunţarea), de pericol (ameninţarea)
sau de rezultat (omorul);
♦ poate caracteriza o infracţiune în forma de bază (furtul) sau agravată (furtul
calificat pe timp de noapte);
♦ se poate ca printr-o singură acţiune sau inacţiune, îndreptată împotriva mai multor
persoane să reţinem nu o singură infracţiune în formă simplă, ci un concurs ideal
de infracţiuni, deoarece la infracţiunile contra persoanei, pluralitata de subiecţi
pasivi dă naştere unei pluralităţi de infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor contra
vieţii persoanelor, unde pluralitatea de subiecţi pasivi va da naştere unei singure
infracţiuni în formă complexă (art. 189 lit. f) C.pen.);71
♦ se va reţine o singură infracţiune în formă simplă de luare de mită şi nu mai multe
infracţiuni în concurs sau o infracţiune continuată în cazul în care făptuitorul s-a
înţeles cu două persoane să primească o sumă de bani în schimbul unor servicii,
chiar dacă acesta a primit banii separat, la intervale diferite de timp, deoarce
înţelegerea s-a facut în acelaşi timp privitor la ambele persoane;72
♦ pluralitatea de acte de executare este compatibilă cu reţinerea infracţiunii simple;
69
70
71
72
Georgiana Bodoroncea, în Comentariu C.pen., op.cit., pg. 133.
224
♦ pedeapsa pentru infracţinea simplă este cea prevăzută de legiuitor în norma de
incriminare.
2. Infracţiunea continuă:
Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin prelungirea
în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare,
până la intervenţia unei forţe contrare (ex. furtul de energie electrică).
♦ este o formă atipică a infracţiunii, momentul consumării nu coincide cu
momentul epuizării;
♦ noţiunea de infracţiune continuă (continuatio delicti) a fost elaborată de glosatori,
care au stabilit că prescripţia adulterului comis de aceeaşi persoană cuge a die
ultimi delicti.73
♦ elementul esenţial al acestei infracţiuni constă în faptul că aceasta se realizează
printr-o atitudine dublă a făptuitorului:
9 una comisivă (prin care se săvârşeşte elemenul material al infracţiunii);
9 alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze în timp);
♦ nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă (ex. omorul);
♦ Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţiunea continuă, ci se
face o singură referire în art. 154 alin. 2 cu privire la începerea curgerii
prescripţiei răspunderii penale;
♦ sunt posibile actele preparatorii şi tentativa;
♦ din punct de vedere subiectiv, se comite cu intenţie;
♦ poate fi comisivă (furtul de energie electrică prin racordarea ilegală la sursa de
energie) sau omisivă (lipsirea de libertate în mod ilegal prin neeliberarea
persoanei la încetarea reţinerii), de pericol (evadarea) sau de rezultat (deţinerea
de arme);
♦ poate caracteriza o infracţiune în forma de bază (evadarea) sau agravată
(lipsirea de librtate a unui minor);
♦ pedeapsa pentru infracţinea continuă este cea prevăzută de legiuitor în norma de
incriminare;
Acest tip de infracţiune cunoaşte două momente:
♦ momentul consumării – corespunzător momentului săvârşirii elementului
material şi producerea urmării imediate;
♦ momentul epuizării – corespunzător momentului încetării activităţii infracţionale.
♦ aceasta poate cunoaşte două forme:
9 infracţiuni continue permanente (lipsirea de libertate în mod ilegal);
9 infracţiuni continue succesive (portul sau folosirea fără drept de obiecte
periculoase);
!!! Această împărţire prezintă importanţă sub aceea că orice întrerupere în cazul
infracţiunilor continui permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea
activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.
73
Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 388;
225
Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru:74
♦ legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizării
faptei;
♦ tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale;
♦ în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă
(amnistie, graţiere); infracţiunea trebuie să fie epuizată în momentul apariţiei legii
de clemenţă;
♦ dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite
etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului; dacă acesta
în momentul epuizării nu îndeplinea condiţiile de a răspunde penal, atunci
făptuitorul nu va fi sancţionat;
♦ activitatea continuă începută înaintea împlinirii vârstei de 14 nu va fi luată în
seamă la stabilirea sancţiunii;
♦ dacă infracţiunea s-a consumat pe timpul cât făptuitorul era minor, dar se
epuizează pe timpul când acesta a devenit major, atunci acesta va urma să
răspundă ca major;
3. Infracţiunea deviată:
Reprezintă acea formă a unităţii naturale de infracţiune ce desemnează infracţiunea
săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia era îndreptată,
datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei
persoane sau altui obiect.
♦ nu este definită în C.pen., ci în doctrina de specialitate;
♦ din punct de vedere subiectiv, se comite cu intenţie;
♦ este posibilă tentativa;
♦ poate fi de rezultat sau de pericol, comisivă sau omisivă;
♦ unii autori susţin că în cazul infracţiunii deviate ar trebui să se reţină un concurs
de infracţiuni, între fapta comisă (consumată) şi cea pe care făptuitorul a vrut să o
săvârşească (în forma tentativei), însă această opinie a rămas izolată în literatura
de specialitate. În prezent, această idee a căpătat contur în cazul infracţiunii
devate aberratio ictus.75
Modalităţi:76
♦ “aberratio ictus” – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect
sau persoană din greşeala făptuitorului; Ex. – făptuitorul urmăreşte să
lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit corpul
contodent este lovită o altă persoană.
74
75
Narcis Giurgiu - Infacţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994, pg. 223, Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal,
partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 390 şi Constantin Mitrache, Cristian Mitrache
– Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg. 280.
76
226
♦ “error in persona” – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei
persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului; Ex. –
infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl
confundă cu o altă persoană, pe care o ucide.
IC. Unitatea legală de infracţiune

1. Infracţiunea continuată:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, caracterizată prin săvârşirea de către
aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale
şi împotriva aceluiaşi subiect psiv, a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (ex.: infraţiunea de furt, loviri sau alte violenţe).
♦ noţiunea de infracţiune continuată a apărut în dreptul feudal ca o
reacţie împotriva asprimii pedepselor. Astfel, la cel de-al treilea furt,
făptuitorul era condamnat la moarte. Pentru a evita aplicarea acestei
pedepse s-a considerat că în raport cu anumite criterii, de timp, loc,
obiect juridic, se reţine o singură infracţiune;77
♦ infracţiunea continuată pune în evidenţă un element de pluralitate
(elementul material) şi un element de unitate (rezoluţia infracţională);
♦ reprezintă o creaţie a legiuitorului, nefiind dată de natura faptei;
♦ fiind o infracţiune intenţionată, sunt posibile actele preparatorii şi
tentativa;
♦ fiind o creaţie a legiuitorului, este definită expres în C. pen. – art. 35
alin. 1;
♦ este formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte:
♣ unitate de subiect activ şi pasiv
♣ unitate de rezoluţie (hotărâre) infracţională
♣ unitate de conţinut
♦ fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare;
♦ din definiţie reise că poate fi comisivă sau omisivă;
♦ infracţiunea continuată poate fi de pericol (violarea de domiciliu) sau
de rezultat (furtul);
♦ poate caracteriza o infracţiune în forma de bază (furtul pe timp de zi)
sau agravată (furtul calificat pe timp de noapte);
♦ ea reprezintă întotdeauna o cauză generală facultativă de agravare a
răspunderii penale (36 C.pen.).
Condiţii de existenţă:
♦ unitate de subiect activ – aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe
acţiuni sau inacţiuni, unele în calitate de autor şi/sau altele în calitate de
coautor, complice sau instigator; dacă o persoană participă numai la un
77
Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg.
392, op. cit. Pavel Papapadopol, pg. 114.
227
singur act de exectare se va reţini participarea la o infracţiune
continuată numai dacă acesta ştia că se comite a asemenea infracţiune.78
♦ pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite de
timp, nici prea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este îndeplinită
această condiţie când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune consumată
şi/sau ulterior o tentativă pedepsibilă la aceeaşi infracţiune (art. 174
C.pen.);
♦ unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică atât
prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea
acestora. Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea întregii activităţi
infracţionale înainte de comiterea primului act de executare şi să
dorească o prelungire în timp a activităţii ilicite. Această rezoluţie
trebuie menţinută pe toată perioada comiterii infracţiunii. Dintre
elementele ce pot concura alături de alte împrejurări la stabilirea unităţii
de rezoluţie se pot reţine:79
9 unitatea obiectului infracţiunii
9 unitatea locului de comitere a infracţiunii
9 unitatea persoanei vătămate
9 unitatea de timp.
♦ actele de executare de acelaşi fel, trebuie să prezinte fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de executare nu trebuie să
fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni
(infracţiune consumată şi/sau tentativă pedepsibilă). În cazul
infracţiunilor cu conţinuturi alternative, se va reţine forma continuată
indiferent de modalitatea concretă de săvârşire a elementului material
(luarea de mită). În cazul infracţiunilor ce au variante agravate, se va
reţine forma continuată indiferent de modalitatea concretă de săvârşire
a elementului material (tip sau agravată). Când toate actele de executare
rămân în forma tentativei, atunci se va reţine o tentativă la respectiva
infracţiune continuată;
♦ unitate de subiect pasiv – infracţiunea trebuie îndreptată împotriva
aceleiaşi persoane (fizică sau juridică). Această condiţie este îndeplinită
şă atunci când:
* bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în
coproprietatea mai multor persoane,
* infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi
secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic
(art. 238 din Legea de aplicare a C.pen.).
Efectele juridice:
♦ de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 154 alin. 2 C.pen.);
♦ tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de
clemenţă (amnistie, graţiere);
78
79
Idem, pg. 116.
228
♦ aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
♦ dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală
română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul infracţiunii s-a
produs pe teritoriul României (art. 8 alin. 4 C. pen.);
♦ tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale
în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început
executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau
în considerare la stabilirea pedepsei, ci numai acelea săvârşite după
împlinirea acestei vârste şi bineînţeles dacă au fost săvârşite cu
discernământ.
Sancţionarea infracţiunii continuate (art. 36 C.pen.):
♦ reprezintă o formă generală de agravare facultativă a pedepsei;
♦ infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o
singură etapă;
♦ pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este
neîndestulător se poate aplica un spor de până la 3 ani (închisoare) sau
un spor de până la o treime din maximul special în cazul amenzii;
♦ dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac
parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate pedeapsa se va
recalcula, neputându-se aplica o pedeapsă mai uşoară decât cea dispusă
anterior (art. 37 C.pen.).
Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat:
♦ infracţiunile din culpă;
♦ infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul);
♦ infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza
conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – hărţuirea).
2. Infracţiunea complexă:
Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde în conţinutul său, ca element
constitutiv sau ca circumstanţă agravată o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală. (ex. tâlhăria art. 233 C.pen.).
♦ aceasta este prevăzută în mod expres de C.pen. în art. 36 alin. 2;
♦ sunt posibile actele preparatorii şi tentativa;
♦ reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă
dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material;80
♦ ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori
sociale, care pot fi de natură diferită – eterogene (în cazul tâlhăriei) sau
de aceeaşi natură - omogene (în cazul omorului calificat asupra a două
sau mai multor persoane);
80
Bucureşti, 2012, pg. 287,
229
♦ rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări specifice
valorilor sociale ocrotite;
♦ în general este o infracţiune momentană (infracţiunea complexă în
formă tip);
♦ participaţia este posibilă în toate formele sale;
♦ infracţiunea complexă poate fi o infracţiune de rezultat (tâlhăria) sau
de pericol (ultrajul prin ameninţare), comisivă (tâlhăria) sau omisivă
(mărturia mincinoasă în forma inacţiunii);
♦ de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate, dar pot fi comise şi din
culpă (art. 192 alin. 3 C.pen.) sau cu praeterintenţie (art. 218 alin. 4
C.pen.);
♦ pedeapsa pentru infracţiunea complexă este cea prevăzută de norma de
incriminare.
Formele infracţiunii complexe:
♦ infracţiunea complexă în formă tip. Aceasta se caracterizează prin
aceea că în conţinutul ei intră ca element constitutiv o acţiune sau
inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Aceasta este
formată din reunirea, de către legiuitor, a două infracţiuni distincte şi
crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate. De ex. tâlhăria este
formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă; ambele infracţiuni ce
formează infracţiunea complexă sunt comise cu intenţie. Infracţiunea
complexă în formă tip mai poate apărea şi prin comiterea unei
infracţiuni simple, dar care datorită împrejurărilor în care a fost
comisă să lezeze două sau mai multe valori sociale. Aceasta se poate
comite cu intenţie (ultrajul prin lovirea poliţistului); în acest caz,
făptuitorul comite o singură acţiune, dar care în concret lezează două
valori sociale, infracţiunea simplă de loviri sau alte violenţe devenind
complexă sau din culpă (neglijenţa în serviciu).
♦ infracţiunea complexă ca variantă agravantă. Aceasta cuprinde în
conţinutul său ca element agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă
conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă
calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul
său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni. Ex. violul
care a avut ca urmare moartea victimei (art. 218 alin. 4 C.pen., unde
agravanta este comisă din culpă, iar infracţiunea în ansamblul ei va fi
comisă cu praeterintenţie). Nu toate infracţiunile calificate sunt şi
infracţiuni complexe. De ex. furtul săvârşit în timpul nopţii este
calificat, fără a fi şi o infracţiune complexă.
Structură:
♦ obiectul juridic al infracţiunii complexe este format dintr-un obiect
principal şi un obiect secundar sau adiacent;
♦ în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce
constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (în cazul
infracţiunii de tâlhărie luarea bunului şi exercitarea violenţei). În acest
caz, comiterea numai a unei acţiuni ce formează elementul material
230
califică fapta drept tentativă la infacţiunea de tâlhărie. Elementul
material al infacţiunii complexe poate fi aşadar unul cumultativ
(tâlhăria art. 233 C.pen.), unul simplu (ultrajul prin lovire art. 257 alin.
1 C.pen.) sau alternativ (purtarea abuzivă art. 296 C.pen.);
♦ forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este
intenţia (tâlhăria) sau culpa (neglijenţa în serviciu), spre deosebire de
infracţiunea complexă ca variantă agravantă unde forma de vinovăţie
este praeterintenţia (violul care are ca urmare moartea victimei), dar şi
culpa (ucidrea din culpă a două sau mai multor persoane art. 192 alin. 3
C.pen.);
♦ infracţiunea se consumă în momentul realizării acţiunilor sau
inacţiunilor ce reprezintă elementul material şi producerea rezultatelor
prevăzute în conţinutul infracţiunii.81
Efectele juridice:
♦ infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe în formă tip îşi
pierd autonomia;82
♦ infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc
elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite;
♦ nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei drept tentativă; Ex: în
cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa
însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în
faza de tentativă;
♦ infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii
penale (art. 36 alin. 2 C.pen.) – infracţiunea complexă se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune;
♦ infracţiuna complexă comisă cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată
(art. 36 alin. 3 C.pen.);
♦ dacă, după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac
parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se va
recalcula, neputându-se aplica o pedeapsă mai uşoară decât cea dispusă
anterior (art. 37 C.pen.).
Complexitatea naturală:
Pe lângă complexitatea legală, creată de legiuitor, este menţionată şi complexitatea
naturală, ce rezultă, din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a
tentativei la acea infracţiune.
Ex. – infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei
infracţiuni, după cum se cuprind şi elementele infracţiunilor mai puţin grave (lovirea,
vătămarea corporală).
!!! Nu este posibilă complexitatea judiciară, creată de instanţa de judecată.
81
82
231
3. Infracţiunea progresivă:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, caracterizându-se prin aceea că, după
atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia
făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi
corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. (ex. loviturile sau vătămările cauzatoare de
moarte art. 195 C.pen., tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei – art. 236 C.pen.);
♦ deşi este o creaţie a legiuitorului, aceasta nu este prevăzută, nici
definită expres de C.pen.;
♦ este o formă atipică a infracţiunii, momentul consumării nu coincide
cu momentul epuizării;83
♦ infracţiunea realizată, corespunzător rezultatului mai grav amplificat,
absoarbe în conţinutul său infracţiunile mai uşoare realizate anterior.
Absorbţia este legală, deoarece în lege sunt prevăzute ca infracţiuni
autonome etapele de amplificare a rezultatului;84
♦ datorită naturii sale, nu este posibilă tentativa;
♦ rezultatul se amplifică progresiv în timp, fără intervenţia făptuitorului,
nefiind deci o infracţiune momentană;
♦ infracţiunea progresivă poate fi comisivă sau omisivă, de rezultat sau
de pericol;
♦ apare pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării;
♦ fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită
încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, va primi o nouă
calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării;
♦ pedeapsa pentru infracţinea progresivă este cea prevăzută de legiuitor
în norma de incriminare;
♦ infracţiunea progresivă poate fi întâlnită ca infracţiune autonomă (ex.
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – art. 195 C.pen.), dar şi ca
agravantă a unei alte infracţiuni (ex. violul care a avut ca urmare
moartea victimei art. 218 alin. 4, tâlhăria care a avut ca urmare moartea
victimei – art. 236);
♦ infracţiunea progresivă se poate comite cu orice formă de vinovăţie
(intenţie, culpă, praeterintenţie).85
Efecte juridice:
♦ încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul
epuizării, cu excepţia minorului sub 14 ani unde se calculează raportat
la momentul consumării;
83
Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg.
396; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic,
84
Bucureşti, 2012, pg. 291, Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 396;
85
232
♦ în funcţie de acest moment se vor calcula:
termenul de prescripţie pentru răspunderea penală
legea penală incidentă
incidenţa unor legi de clemenţă.
Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă permanentă şi infracţiunea

progresivă:
♣ Asemănări:
♦ ambele sunt forme ale unităţii de infracţiune,
♦ ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al epuizării, deci
se prelungesc în timp,
♦ în desfăşurarea lor nu cunosc întreruperi,
♦ în ambele cazuri se prelungeşte urmarea imediată a infracţiunii,
♦ în cazul ambelor tipuri de infracţiune se aplică o singură pedeapsă într-
o singură etapă.
♣ Deosebiri:
♦ în cazul infracţiunii continui permanente urmarea imediată se
prelungeşte în timp dependent de voinţa făptuitorului, iar în cazul
infracţiunii progresive aceasta se prelungeşte prin amplificare
independent de voinţa autorului,
♦ ca formă de vinovăţie, infracţiunea continuă permanentă se comite cu
intenţie, iar cea progresivă cu orice formă de vinovăţie.
Importanţa deosebirii: Aceasta subzistă sub aspectul încadrării juridice corecte a faptei
şi a sancţionării sale. Infracţiunea continuă permanentă este mai gravă deoarece se comite
cu intenţie, deci dependent de voinţa făptuitorului, iar infracţiunea progresivă, sub aspect
subiectiv, este mai puţin gravă, deoarece urmarea mai gravă se produce independent de
voinţa subiectului, din culpă, nefiind atât de gravă ca infracţiunea intenţionată.
4. Infracţiunea de obicei:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se caracterizează prin repetarea
elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea
făptuitorului. (ex. hărţuirea).
♦ deşi este o creaţie a legiuitorului, C.pen. nu defineşte acest tip de
infracţiune, ci doctrina de specialitate;
♦ se comite numai cu intenţie;86
♦ deşi intenţionată, această infracţiune nu poate avea tentativă;87
♦ nu se poate comite în formă continuată;
♦ de regulă sunt infracţiuni comisive (hărţuirea sexuală) şi de pericol
(hărţuirea);
86
Idem, pg. 125.
87
233
♦ este o infracţiune unică, formată dintr-o pluralitate de fapte;
♦ luate izolat, aceste fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni
distincte;
♦ cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării;
♦ legea penală nu prevede în mod clar în ce moment se consumă această
infracţiune, dar în practica şi doctrina de specialitate s-a conturat ideea
consumării infracţiunii de obicei în momentul comiterii celui de-al
treilea act ce formează elementul material, deoarece din acest moment
se poate afirma că s-a consumat o infracţiune de obicei, ce arată
obişnuinţa, îndelenticirea autorului, sau în cazul în care obişnuinţa
făptuitoruui rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil;88
♦ pedeapsa pentru infracţinea de obicei este cea prevăzută de legiuitor în
norma de incriminare;
♦ nu trebuie confundată cu infracţiunea de simplă repetare. În cazul
acestei infracţiuni, legiuitorul precizează în mod expres numărul minim
de acte de executare ce trebuie comise pentru ca infracţiunea să se
consume. De exmplu o astfel de infracţiune este prevăzută în art. 108
alin. 1 lit. b) din Codul Silvic când infracţiunea se consumă în
momentul comiterii celui de-al doilea act de executare.89
Efecte juridice:
♦ în funcţie de momentul epuizării se vor stabli:
legea penală aplicabilă va fi cea în vigoare la momentul epuizării
infracţiunii,
legile de clemenţă vor fi incidente numai dacă în momentul
apariţiei lor, infracţiunea era epuizată,
după momentul epuizării va începe să curgă termenul de
prescripţie al răspunderii penale.
Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei:90

♣ Asemănări:
♦ ambele sunt forme ale unităţii legale de infracţiune,
♦ în cazul ambelor tipuri de infracţiune pesdeapsa se aplică într-o singură
etapă,
♦ ambele presupun unitate de subiect activ şi pasiv,
♦ ambele presupun repetabilitatea faptelor ce constituie elementul
material al infracţiunii,
♦ ambele presupun comiterea faptelor la intervale de timp diferite nici
prea lungi nici prea scurte,
♦ ambele presupun o unitate de rezoluţie infracţională a autorului,
88
89
90
234
♦ ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al epuizării, deci
se prelungesc în timp,
♦ ambele presupun ca faptele ce alcătuiesc elementul material al
infracţiunii să fie de aceeaşi natură.
♣ Deosebiri:
♦ în cazul infracţiunii continuate fiecare act de executare, luat separat,
poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte şi poate atrage
răspunderea penală a făptuitorului, pe când în cazul infracţiunii de
obicei un singur act luat separat ut singuli nu poate atrage răspunderea
penală,91
♦ din aceste considerente, infracţiunea continuată este considerată stare
generală de agravare facultativă a pedepsei (art. 36 C.pen.), iar
infracţiunea de obicei nu.
Importanţa deosebirii: Aceasta subzistă sub spectul încadrării juridice corecte a faptei şi
sancţionării sale, fiind ştiut faptul că infracţiunea continuată este o stare generală
facultativă de agravare a pedepsei. În acelaşi timp, o infracţiune nu poate fi şi infracţiune
continuată şi infracţiune de obicei.
!!! Infracţiunile continuate, de obicei, continuui şi progresive se pot grupa astfel, în

funcţie de componenta care se prelungeşte în timp:
I. infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei, la care se prelungeşte elementul
material prin repetabilitate la intervale de timp diferite,
II. infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă, la care se prelungeşte urmarea
imediată. La cea continuă, urmarea imediată se prelungeşte dependent de voinţa
făptuitorului, la cea progresivă independent de voinţa acestuia.

1. Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi legală.
2. Cea mai întâlnită formă a unităţii de infracţiune este cea simplă.
3. În cazul infracţiunii continuate şi celei complexe există o unitate de infracţiune prin
voinţa legiuitorului, chiar dacă aparent este o pluralitate de infracţiuni.
4. Infracţiunea continuată se consumă în momentul comiterii celui de-al doilea act ce
formează elementul material, iar infracţiunea de obicei se consumă în momentul săvârşirii
celui de-al treilea act ce formează elementul material.

- actor incubit onus probandi – expresie conform căreia reclamantul are sarcina
probei. „Onus probandi qui dicit, non qui negat”- sarcina probei revine celui care
afirmă nu celui care neagă,
- ad litteram – cuvânt cu cuvânt, textual,
- corupţie – stare de abatere de la regulile morale. În drept corupţia înglobează
anumite fapte ce constituie infracţiuni,
- forţa publică – putere prin care persoanele care nu se supun regulilor din societate
sunt constrânse de forţele statale abilitate să restabilească situaţia de fapt,
91
235
- ilegal – care contravine legii, nerecunoscut juridic (fr.ilégal),
- ilegalitate – situaţie ilegală, ilicită, contrară legii,
- ilicit – ilegal, care contravine legii, interzis de lege,
- jurământ – legământ solemn care se depune în faţa unui organ judiciar de către
martori, experţi sau alte persoene,
- magistrat – persoană care are calitatea de judecător sau procuror,
IV. Grile:
1. Care dintre următoarele instituţii reprezintă cauză de agravare facultativă a răspunderii
penale:
a) infracţiunea complexă
b) infracţiunea progresivă
c) infracţiunea continuată.
2. Repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa autorului, constituie
elementul material al infracţiunii:
a) de obicei
b) continuate
c) continue.
3. Prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material

după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare, constituie trăsătura caracteristică
a infracţiunii:
a) progresive
b) continuate
c) continue.
4. Reprezintă condiţii de existenţă a infracţiunii continuate:

a) pluralitate de acte de executare
b) identitate de acte de executare
c) unitate de rezoluţie infracţională
d) unitate de subiect pasiv.
5. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca pe un element circumstanţial agravant o

acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni:
a) constituie o infracţiune complexă
b) poate fi comisă cu praeterintenţie
c) poate fi săvârşită cu intenţie.
6. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv o acţiune sau

inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni:
a) poate fi comisă numai cu intenţie
b) poate fi comisă din culpă
c) poate fi săvârşită cu praeterintenţie
d) constituie o infracţiune complexă.
236
7. Dacă infractorul, condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă, este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni:
a) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă
care poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior
b) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior
c) instanţa pronunţă o nouă hotărâre şi aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
8. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea legală de infracţiune:

a) infracţiunea continuă
b) infracţiunea continuată
c) infracţiunea de obicei.
9. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea naturală de infracţiune:

a) infracţiunea deviată
b) infracţiunea complexă
c) infracţiunea progresivă
d) infracţiunea simplă.
10. Reprezintă unitate naturală de infracţiune:

a) infracţiunea continuă, continuată, simplă
b) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă
c) infracţiunea continuă, progresivă, de obicei, complexă
d) infracţiunea deviată, continuă, simplă.
11. Reprezintă unitate legală de infracţiune:

a) infracţiunea continuată, progresivă, de obicei, complexă
b) infracţiunea continuă, continuată, simplă
c) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă
d) infracţiunea deviată, continuă, simplă.
12. Infracţiunea continuată:

a) este cauză reală facultativă de agravare a pedepsei
b) este cauză reală obligatorie de agravare a pedepsei
c) este cauză personală obligatorie de agravare a pedepsei.
13. La infracţiunea continuată aplicarea pedepsei:

a) se face în două etape ca la concursul de infracţiuni
b) se face într-o singură etapă
c) se face într-un număr de etape corespunzător numărului actelor materiale ale
infracţiunii.
14. Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea comisă, la care se poate adăuga un spor potrivit:
a) recidivei postexecutorii
b) recidivei postcondamnatorii
c) concursului de infracţiuni.
237
15. Infracţiunea continuată se comite:
a) din culpă simplă sau cu prevedere
b) cu praeterintenţie
c) numai cu intenţie.
16. În cazul în care infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat şi după acest moment, infractorul:
a) nu răspunde penal
b) răspunde penal ca major
c) răspunde penal ca minor.
17. Următoarele infractiuni nu se pot comite în mod continuat:

a) infracţiunile comise din culpă
b) infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare
c) infracţiunile de obicei.
18. În cazul infracţiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecţilor pasivi determină

realizarea:
a) unui concurs de infracţiuni în toate cazurile
b) unei infracţiuni unice, agravante în toate cazurile
c) unei unităţi legale de infracţiune, sub forma infracţiunii complexe, dar numai în cazul
infracţiunilor contra vieţii persoanelor.
19. Sunt forme ale unităţii legale de infracţiune:

a) infracţiunea complexă şi infracţiunea continuată
b) infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei
c) infracţiunea deviată şi infracţiunea continuă.
20. Infracţiunea continuată este o formă a:

a) unităţii naturale de infracţiune
b) pluralităţii de infracţiuni
c) unităţii legale de infracţiune.
21. Actele de executare din structura infracţiunii de obicei:

a) dobândesc caracter infracţional după un număr de repetări explicit determinat în norma
de incriminare
b) produc o agravare facultativă a pedepsei aplicate
c) nu au caracter infracţional, dacă sunt analizate fiecare izolat.
22. În cazul infracţiunii continue:

a) se aplică o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se
poate adăuga şi un spor de până la 5 ani în cazul pedepsei închisorii
b) termenul de prescripţie a răspunderii penale curge din momentul epuizării
c) elementul material poate consta şi într-o inacţiune.
23. Infracţiunea progresivă:

a) se comite cu praeterintenţie
b) se sancţionează potrivit încadrării juridice atrase de rezultatul cel mai grav produs
c) este o formă a unităţii naturale de infracţiune.
238
24. Nu pot fi săvârşite în formă continuată:
a) infracţiunile comise din culpă
b) infracţiunile ce presupun un subiect activ calificat
c) infracţiunile complexe.
25. Unitatea de rezoluţie infracţională cu care se săvârşesc acţiunile sau inacţiunile se

întâlneşte la:
a) concursul de infracţiuni
b) infracţiunea continuată
c) infracţiunea progresivă.
26. Orice întrerupere a activităţii infracţionale are valoarea epuizării acelei infracţiuni în
cazul:
a) infracţiunii continue succesive
b) infracţiunii continue permanente
c) tuturor formelor infracţiunii continue.
27. Tâlhătia este o infracţiune:

a) simplă
b) complexă întotdeauna
c) de obicei.
28. Data săvârşirii infracţiunii continuate o reprezintă:

a) data comiterii oricăreia dintre acţiunile sau inacţiunile ce intră în conţinutul infracţiunii
continuate
b) data comiterii primei acţiuni sau inacţiuni ce intră în conţinutul infracţiunii continuate
c) momentul epuizării, şi anume data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni ce intră în
conţinutul infracţiunii continuate.
29. Nu există pluralitate de infracţiuni:

a) când o infracţiune este comisă pentru ascunderea altei infracţiuni
b) în cazul infracţiunii complexe
c) în cazul infracţiunii continuate.
30. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este o infracţiune:

a) continuă permanentă
b) continuată
c) colectivă
31. Data săvârşirii unei infracţiuni continue este momentul:

a) când se comite acţiunea/inacţiunea care durează suficient pentru a avea o semnificaţie
penală
b) la care a încetat acţiunea/inacţiunea infracţională
c) în care s-a produs rezultatul.
32. Când se epuizează o infracţiune continuă:

a) în momentul producerii rezultatului
b) în momentul încetării acţiunii/inacţiunii infracţionale
c) coincide cu momentul consumării infracţiunii.
239
33. Care este momentul în raport cu care se aplică beneficiul graţierii în cazul săvârsirii
unei infracţiuni continue:
a) momentul consumării infracţiunii
b) momentul epuizării activităţii infracţionale
c) momentul producerii rezultatului
d) momentul actelor preparatorii.
34. Infracţiunea este continuată:

a) atunci când acţiunea/inacţiunea ce formează elementul material al laturii obiective, se
prelungeşte în timp, în chip natural, chiar după momentul consumării
b) atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp acţiuni sau inacţiuni care
prezintă fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni, înainte de a fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna din ele
c) atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni
d) atunci când cuprinde în conţinutul său fie ca element constitutiv, fie ca element
circumstanţial o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de
legea penală.
35. În cazul infracţiunii continuate există:

a) concurs de infracţiuni
b) unitate naturală de infracţiune
c) întotdeauna unitate legală de infracţiune
d) pluralitate de infracţiuni.
36. Care este data la care se consideră săvârşită infracţiunea simplă:

a) aceea a comiterii primei acţiuni sau inacţiuni
b) aceea a efectuării celei de a doua acţiuni sau inacţiuni
c) aceea a comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
37. În raport cu care moment al infracţiunii continuate se calculează termenul de
prescripţie a răspunderii penale:
a) data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni
b) momentul consumării infracţiunii continuate
c) data la care s-a produs rezultatul
d) data comiterii primei acţiuni sau inacţiuni.
38. Care este momentul în raport cu care se aplică beneficiul amnistiei în cazul săvârşirii
unei infracţiuni continuate:
b) data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni
c) momentul producerii rezultatului
d) data descoperirii făptuitorului.
39. Care este momentul consumării infracţiunii progresive?

a) momentul epuizării rezultatului
b) momentul prin care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale
specifice laturii obiective
240
c) momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni
d) momentul încetării acţiunii sau inacţiunii oricare ar fi durata acesteia.
40. În cazul săvârşirii unei infracţiuni continuate, care este momentul care se ia în calcul
pentru stabilirea stării de recidivă:
b) data săvârşirii infracţiunii
c) data epuizării infracţiunii
d) data condamnării infractorului.
41. O infracţiune este complexă:

a) numai atunci când în conţinutul său intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală
b) când în conţinutul său intră ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă o
acţiune sau inacţiune care constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală
c) când elementul material al laturii obiective se repetă de mai multe ori în aceeaşi
împrejurare
d) când latura obiectivă a infracţiunii se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului.
42. Infracţiunea unică complexă are:

a) numai un obiect juridic principal
b) numai un obiect juridic secundar
c) un obiect juridic principal şi un obiect juridic secundar
d) nu are obiect juridic.
43. Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni:

a) a cărei latură obiectivă după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei
anumite infracţiuni, se amplifică fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării
produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare corespunzătoare unei infracţiuni
mai grave
b) a cărei latură obiectivă după ce a atins momentul consumării se prelungeşte în timp,
până la intervenţia unei forţe care pune capăt acelei activităţi infracţionale
c) care produce consecinţe grave şi foarte grave
d) care este săvârşită de făptuitor progresiv, pornind de la acte infracţionale mai simple la
acte infracţionale mai complexe.
44. Hărţuirea, infracţiune prevăzută de art. 208 C.pen., este o infracţiune:

a) continuă
b) continuată
c) de obicei
d) complexă.
45. Infracţiunea deviată poate fi săvârşită în următoarele moduri:

a) a minori ad majus, a majori ad minus (dacă legea penală interzice mai puţin, va
interzice şi mai mult şi invers)
b) aberatio ictus şi error in persona (greşeala făptuitorului sau eroarea făptuitorului)
241
c) ubi eadem ratio ubi idem just (pentru situaţii identice trebuie să existe aceeaşi soluţie
juridică)
d) reductio ad absurdum (reducerea la absurd, situaţie inadmisibilă).
46. În teoria dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între două categorii de unitate
de infracţiune:
a) unitate naturală şi unitate artificială de infracţiune
b) unitate convenţională şi unitate neconvenţională de infracţiune
c) unitate naturală şi unitate legală de infracţiune
d) unitate simplă şi unitate complexă de infracţiune.
47. În cadrul unităţii naturale de infracţiune se face distincţie între trei tipuri diferite de
infracţiuni, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al
infracţiunii:
a) infracţiunea simplă
b) infracţiunea continuă
c) infracţiunea deviată
d) infracţiunea continuată.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
48. În cadrul unităţii legale de infracţiune se face distincţie între patru tipuri de
infracţiuni:
a) infracţiunea continuată
b) infracţiunea complexă
c) infracţiunea regresivă
d) infracţiunea de obicei.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
49. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa infracţiunii continuate?
a) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană (unitate de subiect activ)
b) existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la intervale diferite de timp
c) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale
(unitatea de infracţiune)
d) acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte sau împreună, conţiunutul
mai multor infracţiuni distincte (diversitate de conţinut).
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
242
50. Infracţiuni continuate sunt doar:
a) infracţiunile săvârşite din culpă
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită (preaterintenţie)
c) toate infracţiunile săvârşite
d) infracţiunile săvârşite cu intenţie.
51. Data săvârşirii infracţiunii continuate este considerată ca fiind:

a) data începerii săvârşirii infracţiunii
b) data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
c) data săvârşirii următoarei infracţiuni
d) data descoperirii infractorului.
52. În cazul infracțiunii continue permanente:

a) nu este posibilă comiterea acesteia în formă continuată
b) suntem în prezența unei forme a unității naturale de infracțiune
c) momentul de la care începe să curgă termenul de reabilitare judecătorească este diferit
față de situația unei infracțiuni instantanee.
53. Infracţiunea complexă este:

a) infracţiunea al cărei rezultat obţinut după momentul consumării şi excluzând
intervenţia făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naştere la noi urmări,
corespunzătoare unor infracţiuni mai grave
b) infracţiunea care se realizează prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât
de mare încât să rezulte o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia
c) infracţiunea prin care o persoană săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni
d) infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă
prevăzută de legea penală.
54. Infracţiunea continuată este:

a) infracţiunea prin care o persoană săvârşeşte, la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni
b) infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă
prevăzută de legea penală
c) infracţiunea al cărei rezultat obţinut după momentul consumării şi excluzând
intervenţia făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naştere la noi urmări,
corespunzătoare unor infracţiuni mai grave
d) infracţiunea care se realizează prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât
de mare încât să rezulte o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia.
55. Infracţiunea de obicei se consumă în momentul:

a) terminării primei acţiuni
b) comiterii celui de-al treilea act ce intră în compunerea elementului material al
infracţiunii
243
c) în care s-au epuizat două sau mai multe acţiuni ale făptuitorului
d) intervenţiei organelor judiciare.
56. Care sunt efectele juridice ale infracţiunii complexe în formă tip?
a) infracţiunea complexă constituie o cauză de agravare a răspunderii penale astfel că
tratamentul sancţionator este mult mai grav decât cel prevăzut de legea penală pentru
fiecare faptă din conţinutul infracţiunii complexe
b) infracţiunea complexă este o infracţiune momentană, întrucât nu presupune o
prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a consecinţelor acesteia
c) infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc acţiunile prin care
se realizează elementele materiale specifice laturii obiective ale infracţiunilor absorbite
d) infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd autonomia
infracţională.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
57. În cazul infracțiunii complexe:

a) valorile sociale din structura obiectului juridic sunt întotdeauna lezate prin acțiuni sau
inacțiuni diferite
b) valorile sociale din structura obiectului juridic pot fi de aceeași natură
c) forma de vinovăție nu poate fi culpa.
58. Infracţiunea complexă în agravantă poate:

a) leza două valori sociale de aceeaşi natură
b) leza două valori sociale de natură difertă
c) fi comisă cu intenţie, culpă sau praeterintenţie.
Răspunsuri grile*: 1-c; 2- a; 3-c; 4-a,c,d; 5-a,b; 6-a,d; 7-b; 8-b,c; 9-a,d; 10-d; 11-a; 12-a;
13-b; 14-niciun răspuns corect; 15-c; 16-b; 17-a,b,c; 18-c; 19-a,b; 20-c; 21-c; 22-b,c; 23-
a,b; 24-a; 25-a,b; 26-b; 27-b; 28-c; 29-b,c; 30-a; 31-a; 32-b; 33-b; 34-c; 35-c; 36-a; 37-a;
38-b; 39-b; 40-d; 41-b; 42-c; 43-a; 44-c; 45-b; 46-c; 47-a; 48-b; 49-a; 50-d; 51-b; 52-b;
53-d; 54-a; 55-b; 56-d; 57-b; 58-a,b;
V. Speţe:
1. X, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa lui Y, a aprins lumina şi a căutat bunurile
pe care dorea să le sustragă, dar, din cauza volumului mare al acestora, le-a ridicat în
două rânduri, fără pauze transportându-le în locuinţa bunicii sale.
Ce formă a unităţii de infracţiune este săvârşită în cazul sus-menţionat?
2. Instanţa a stabilit că X a luat hotărârea de a-şi ucide soţia acuzată de infidelitate şi care
îl ameninţa cu divorţul. Astfel, într-o seară la ora 22.00 a aşteptat-o pentru a-şi pune în
aplicare planul, la poarta fabricii unde aceasta lucra în schimbul doi.
În jurul orei 22.30, inculpatul a observat pe trotuarul opus o femeie care semăna
atât la fizic cât şi la îmbrăcăminte. Crezând că este soţia a alergat spre aceasta care s-a
speriat şi a început să fugă.
244
Inculpatul a ajuns-o din urmă şi i-a aplicat o puternică lovitură de cuţit în
abdomen determinând decesul acesteia. Instanţa l-a condamnat pe inculpat pentru
infracţiunea de violenţă în familie, art. 199 C.pen., raportat la infracţiunea de omor
calificat prevăzut în art. 189 lit. a) cu premeditare. Inculpatul a atacat cu recurs hotărârea
instanţei motivând că s-a reţinut greşit infracţiunea de violenţă în familie.
Recursul inculpatului este fondat? Ce formă a unităţii de infracţiune este
săvârşită în cazul sus-menţionat?
3. Tribunalul Sibiu a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de lovi sau

alte volenţe prevăzută în art. 193 din C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din acelaşi cod
(provocarea).
Instanţa a reţinut că, inculpatul se afla la stâna sa de oi unde, în condiţiile
provocării, a lovit cu un lemn partea vătămată, cauzându-i fractura cubitusului stâng,
leziune ce a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 45-50 de zile.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpat.
Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs cu motivarea că s-a dat o
greşită încadrare juridică infracţiunii săvârşite, având în vedere că urmările iniţiale ale
faptei s-au amplificat fiind necesar un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale ceea
ce ar realiza conţinutul infracţiunii de vătămare corporală.
Recursul este fondat? Ce formă a unităţii de infracţiune există în speţă?
4. Tribunalul Sălaj, a condamnat pe X pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte conform art. 195 C. pen.
În ziua de 24.09.2014, X şi Y aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, s-au luat la
trântă pe câmp, în prezenţa unor martori. Inculpatul a reuşit să trântească victima la sol,
după care a imobilizat-o cu faţa spre pământ, el aflându-se deasupra ei şi cu forţă a tras cu
mâinile spre spate capul victimei, provocându-i hiperextensia coloanei cervicale. Victima
transportată la spital, a decedat după mai multe zile. Din raportul medico-legal rezultă că
moartea victimei s-a datorat edemului bulbar consecutiv contuziei şi dilacerării modulare,
cu fractura coloanei cervicale.
Fapta săvârşită de inculpatul X este o formă a unităţii naturale sau legale de
infracţiune şi care este forma de vinovăţie?
5. Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul X la mai multe pedepse pentru

săvârşirea a două furturi calificate şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat, cu
aplicarea art. 38 şi 39 lit. b) C. pen.
Instanţa a reţinut că, inculpatul a sustras, prin efracţie bunuri în valoare de 10.000
lei din două autoturisme şi a încercat să sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în
acelaşi loc.
Împotriva hotărârii, s-a declarat recurs cu motivarea că încadrarea juridică dată
faptei este greşită.
Recursul în anulare este fondat? Ce formă a unităţii sau pluralităţii de
infracţiune există în speţă?
6. Instanţa a reţinut că unele dintre acţiunile componente ale infracţiunii continuate de

furt au fost săvârşite pe când inculpatul era minor, având însă responsabilitate, iar
245
celelalte după împlinirea vârstei de 18 ani şi a luat faţă de acesta măsura educativă a
stagiului de formare civică.
Arătaţi dacă soluţia instanţei este legală.
7. Tribunalul Constanţa a condamnat pe X pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de

art. 233 C. pen. şi pe inculpaţii A,B şi C pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 228 raportat la art. 229 C. pen.
Instanţa a reţinut că în noaptea de 3.02.2014, după o înţelegere prealabilă,
inculpaţii A,B şi C au sustras 360 de l de motorină din rezervoarele unei ferme, în timp ce
paznicul era ameninţat cu o bară metalică de inculpatul X, fiind astfel împiedicat să
intervină.
Curtea de Apel Constanţa, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea
juridică din infracţiunea de furt calificat în aceea de tâlhărie prevăzută de art. 233 C. pen.
pentru inculpaţii A,B şi C.
Care dintre cele două hotărâri este corectă? Ce formă a unităţii de infracţiune
există în speţă?
Răspunsuri speţe:
1. În speţă este vorba despre o infracţiune de furt în formă simplă. Exte exclusă forma
continuată, deoarece actele de furt au fost comise în mod neîntrerupt şi nu la intervale
diferite de timp.
2. Recursul inculpatului este fondat. Faţă de modul în care s-a comis infracţiunea, instanţa
nu mai trebuia să reţină şi infracţiunea de violenţă în familie, fiind vorba despre o
infracţiune de omor deviată.
3. Dacă printr-un alt raport de expertiză s-a demonstrat că urmările erau mai grave şi s-au
prelungit pe o durată mai mare de timp, fără ca inculpatul să mai intervină, atunci este
vorba despre o infracţiune progresivă, caz în care recursul procurorului este fondat.
Forma de vinovăţie cu care s-a comis infracţiunea este praeterintenţia.
4. X a acţionat cu praeterintenţie, deoarece el a trântit victima la pământ cu intenţie, dar

nu a urmărit sau acceptat moartea acestuia, fiind prieteni, făcând acest lucru din joacă.
Totuşi, el trebuia şi putea să prevadă că prietenul său poate suferii unele leziuni. Instanţa
a reţinut corect fapta ca fiind infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ea
fiind o infracţiune, de regulă, progresivă.
5. Instanţa trebuia să reţină un concurs de infracţiuni. În speţă nu este vorba despre o

infracţiune continuată de furt, datortă subiecţilor pasivi diferiţi. Astfel, vor fi aplicabile
prevederile art. 229 C. pen. raportat la art. 39, pedeapsa aplicându-se în două etape.
6. Instanţa trebuia să reţină şi actele comise de inculpat pe timpul cât era minor, deoarece
acesta răspundea penal. În acest caz, se impune o regândr a pedepsei pentru infracţiunea
continuată conform art. 36 C. pen. şi făptuitorul urmează să răspundă ca major.
7. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, astfel că A, B şi C trebuiau să

răspundă în calitate de coautori, deoarece faptele coautorilor nu trebuie să fie identice ci
246
să se completeze reciproc în vederea producerii rezultatului urmărit. În calitate de
coautori ei şi-au împărţit contribuţiile la comiterea infracţiunii complexe de tâlhărie.

1. Ce cuprinde unitatea legală de infracţiune?
2. Precizaţi felurile infracţiunii continue.
3. Enumeraţi felurile infracţiunii deviate.
4. Care sunt condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate?
5. Precizaţi formele infracţiunii complexe.
6. Justificarea existenţei infracţiunii progresive.
7. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei.
8. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă.
9. Ce categorii de infracţiuni cuprinde unitatea naturală de infracţiune?

A. Teme de seminar:
1. Structura infracţiunii complexe.
2. Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate.
3. Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii progresive.
1. Comparaţie între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei. Importanţă.
2. Importanţa momentului epuizării în cazul infracţiunilor care sunt susceptibile de
prelungire în timp.
1. Importanţa existenţei unităţii legale de infracţiune în legea penală. Justificare.
247
NOTE:
248
SEMINARUL NR. 14
“Pluralitatea de infracţiuni”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infracţiuni
IB. Concursul de infracţiuni
- definiţie şi condiţii de existenţă
- formele concursului de infracţiuni (real şi ideal)
- sancţionarea concursului de infracţiuni; sisteme de sancţionare
- aplicarea pedepselor principale
- contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
IC. Recidiva
- structură şi modalităţi
- sancţionarea recidivei
ID. Pluralitatea intermediară
- definiţie şi condiţii de existenţă
- sancţionarea pluralităţii intermediare.
IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infracţiuni:

Pluralitatea de infracţiuni a fost împărţită de doctrină în pluralitate reală (concursul,
recidiva şi pluralitatea intermediară) şi pluralitate aparentă (unitatea legală de infracţiuni
şi concursul de legi penale).92
Pluralitatea reală de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două
sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât
şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată
definitiv pentru o altă infracţiune. Pluralitatea de infracţiuni este prevăzută expres în C.
pen. în art. 38 – 45. Formele acesteia sunt:
♦ concursul de infracţiuni
♦ recidiva
♦ pluralitatea intermediară
Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o
formă mixtă a celor două, reprezentând o stare intermediară.
IB. Concursul de infracţiuni:

Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
♦ să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni; acestea pot fi de
natură şi gravitate diferită, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi
speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma
92
Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 408.
249
infracţiunii consumate sau a unei tentative pedepsibile. Nu interesează
forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile; nu are
importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate,
complexe, progresive sau de obicei. Unele infracţiuni pot fi comise în
ţară şi altele în străinătate; infracţiunile concurente pot fi comise
împotriva aceluiaşi subiect pasiv sau împotriva mai multor subiecţi
pasivi; infracţiunile de omor nu pot da naştere unui concurs de
infracţiuni nici real nici ideal, deoarece legiutorul a creeat în această
ipoteză o unică infracţiune complexă (art. 189 lit.e) şi f) C.pen.), aşadar
concursul real sau ideal omogen devine prin voinţa legiuitorului o
singură infracţiune complexă;93
♦ infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană; unitatea de subiect
activ este esenţa concursului de infracţiuni; condiţia este îndeplinită şi
atunci când făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau
atunci când făptuitorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii,
dar răspundea penal şi altele după împlinirea vârstei de 18 ani;
♦ infracţiunile să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă a
infractorului pentru vreuna dintre ele; nu pot constitui concurs de
infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul nu a fost
condamnat definitiv. Aceasă condiţie diferenţiază concursul de
infracţiuni de celelalte forme ale pluraltăţii de infracţiuni;94 Va exista
concurs de infracţiuni şi nu recidivă în cazul în care noua infracţiune
este comisă chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pentru o infracţiune anterioară. Dacă se comite o nouă infracţiune de
către aceeaşi persoană după ce o hotărâre de condamnare a fost
desfiinţată, atunci se va reţine un concurs de infacţiuni şi nu recidiva;
♦ infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecăţii, adică să poată atrage răspunderea penală; dacă se constată
existenţa unor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima
apărare) sau dacă intervine o cauză ce înlătură răspunderea penală
(amnistia) şi rămâne o singură infracţiune, nu va exista concurs de
infracţiuni. Dacă se comite o nouă infacţiune după ce pentru o
infracţiune anterioară a intervenit prescripţia răspunderii penale, atunci
nu se mai poate reţine concursul de infracţuni, ci o unică infacţiune.95
b. Formele concursului de infracţiuni:
♦ Concursul real (concurs material) – art. 38 lit. a) C.pen.
♦ Concursul ideal (concurs formal) – art. 38 lit. b) C.pen.
1. Concursul real:
Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea mai multor infracţiuni de
către aceeaşi persoană ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte.
Ex. – o persoană sâvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt şi în altă zi o infracţiune de
tâlhărie.
93
Idem, pg. 416.
94
95
Lavinia Valeria Lefterache – Drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 412.
250
♦ infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură
(concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen), chiar
dacă unele sunt în formă consumată, iar altele în forma tentativei
pedepsibile. Omogenitatea concursului nu este afectată dacă o
infracţiune este comisă în forma consumată, iar alta în forma tentativei
pedepsibile şi nici în situaţia în care făptuitorul participă la comitrea
infracţiunii la una în calitate de autor, iar la o altă infracţiune în calitate
de complice sau instigator,
♦ poate exista concurs real omogen de infracţiuni şi atunci când
infracţiunile se comit cu forme de vinovăţie diferite (de ex. o persoană
aplică lovituri asupra altor două persoane; faţă de prima victimă se poate
reţine infracţiunea de loviri sau alte violenţe comisă cu intenţie – art. 193
alin. 1 C.pen. şi asupra celei de-a doua se poate reţine aceeaşi infracţiune,
dar în agravantă comisă cu praeterintenţie, art. 193 alin. 2 C. pen.),
♦ în funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se
disting două modalităţi ale concursului,
♣ concurs real simplu (când între infracţiuni nu există o altă
legătură decât cea personală). Acesta poate fi omogen sau eterogen.
♣ concurs real calificat sau cu conexitate (când între infracţiuni
pot exista mai multe conexiuni, printre care:96
• Conexitate topografică - infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi
loc; acestea se pot comite cu orice formă de vinovăţie, concursul
poate fi omogen sau eterogen,
• Conexitate cronologică - săvârşirea infracţiunilor simultan sau
succesiv; acestea se pot comite cu orice formă de vinovăţie,
concursul poate fi omogen sau eterogen,
• Conexitatea consecvenţională - când o infracţiune este săvârşită
pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni; prima infracţiune se
poate comite cu orice formă de vinovăţie, iar cea de-a doua cu
intenţie sau praeterintenţie; concursul poate fi omogen sau
eterogen. În acest caz, rezoluţia de a comite cea de-a doua
infacţiune poate fi anterioară sau posterioară comiterii primeia,
• Conexitate etiologică - când se săvârşeşte o infracţiune pentru a
înlesni săvârşirea altei infracţiuni; în acest caz, ambele
infracţiuni se comit cu intenţie premeditată, iar rezoluţia de a
comite infracţiunile concurene este anterioară comiterii acestora;
concursul poate fi omogen sau eterogen.
• Conexitate teleologică - când o infracţiune constituie mijlocul de
săvârşire a altei infracţiuni – infracţiune scop şi infracţiune
mijloc. În acest caz, rezoluţia de a comite toate infacţiunile este
anterioară comiterii primeia,
• Conexitate accidentală - când o infracţiune este întâmplător
legată de o altă infracţiune.
96
251
Asemănări şi deosebiri între concursul real omogen şi infracţiunea continuată:
♣ Asemănări:
♦ ambele presupun unitate de subiect activ,
♦ ambele sunt prevăzute expres în C.pen., respectiv art. 35 alin. 1 şi art.
38 C.pen.,
♦ ambele presupun comiterea de acte materiale la intervale diferite de
timp, deci o repetabilitate de fapte ilicite,
♦ faptele comise să fie de aceeaşi natură, nu identice,
♦ ambele se pot comite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
♦ ambele sunt stări de agravare ale răspunderii penale.
♣ Deosebiri:
♦ infracţiunea continuată este o formă a unităţii de infracţiune, iar
concursul real omogen este o formă a pluralităţii de infracţiune,
♦ în cazul infracţiunii continuate, faptele ce alcătuiesc elementul material
sunt comise întotdeauna în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, iar în
cazul concursului de infracţiuni, faptele concurente se pot comite şi în
baza unor rezoluţii infracţionale distincte (câte fapte s-au comis să
existe tot atâtea rezoluţii infracţionale),
♦ la infracţiunea continuată trebuie să existe şi identitate de subiect pasiv,
iar la concursul real omogen nu există o asemenea cerinţă.
Importanţa deosebirii: aceasta subzistă în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii. (a se
vedea sancţionarea infracţiunii continuate, art. 36 C.pen. şi art. 39 în cazul concursului).
2. Concursul ideal:
Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni
de către aceeaşi persoană care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe
care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.
Ex. – printr-un foc greşit de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită, va exista
un concurs ideal de infracţiuni între ucidere din culpă, art. 192 C. pen. şi vătămare
corporală din culpă, art. 196 C.pen.
Caracterizare:
♦ acesta se săvârşeşte printr-o singură faptă (acţiune sau inacţiune) a
autorului, faptul unic se descompune în două sau mai multe infracţiuni
distincte,
♦ rezultatul acestuia constă în săvârşirea a cel puţin două infracţiuni,
♦ infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură
(concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen),
♦ infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite toate cu intenţie
(directă sau indirectă), din culpă, dar şi unele cu intenţie şi altele din
culpă,
♦ poate exista concurs ideal omogen de infracţiuni şi atunci când
infracţiunile se comit cu forme de vinovăţie diferite (de ex. o persoană
aplică o lovitură asupra altor două persoane; faţă de prima victimă se
poate reţine infracţiunea de loviri sau alte violenţe comisă cu intenţie –
art. 193 alin. 1 C.pen. şi asupra celei de-a doua se poate reţine aceeaşi
252
infracţiune, dar în agravantă comisă cu praeterintenţie, art. 193 alin. 2
C. pen.),
♦ infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite toate în formă
consumată sau în forma tentativei pedepsibile, sau unele în forma
consumată, iar altele în forma tentativei pedepsibile (lipsirea de
libertate în mod ilegal în concurs ideal cu tentativa întreruptă la
infracţiunea de viol);
♦ infracţiunile concurente ce alcătuiesc un concurs ideal pot fi:
• toate de rezultat, omogene (lovirea mai multor persoane prin
acelaşi act) sau eterogene (uciderea din culpă a unei persoane şi
distrugerea din culpă a unui bun),
• toate de pericol, omogene (ameninţarea mai multor persoane
prin acelaşi act) sau eterogene (violarea de domiciliu şi
ameninţarea celor care locuiau în imobil),
• unele de rezultat şi altele de pericol (tentativa întreruptă de viol
şi lipsirea de libertate în mod ilegal comise asupra aceleiaşi
persoane),
• toate cu intenţie, omogene (lovirea mai multor persoane prin
acelaşi act) sau eterogene (lipsirea de libertate în mod ilegal şi
tentativa întreruptă la infracţiunea de viol)
• toate din culpă, omogene (vătămarea corporală din culpă a două
sau mai multor persoane), sau eterogene (uciderea din culpă a
unei persoane şi rănirea gravă a alteia),
• unele cu intenţie şi altele din culpă, eterogen (conducerea unui
vehicul pe drumurile publice în stare de ebrietate şi uciderea din
culpă a unei persoane) sau omogen (lovirea simultană a două
persoane, una dorită, umărită şi alta din eroare).
Asemănări şi deosebiri între concursul eterogen de infracţiuni şi infracţiunea

complexă:
♣ Asemănări:
♦ ambele lezează două sau mai multe valori sociale ocrotite penal,
♦ lezarea valorilor este concomitentă sau imediat succesivă,
♦ faptele ce alcătuiesc cele două instituţii sunt, de regulă, de natură
diferită,
♦ identitate de subiect activ,
♦ amble pot fi comise printr-un singur act (concurs ideal eterogen,
ultrajul) sau prin mai multe acte ale făptuitorului (concurs real
eterogen, tâlhăria),
♦ sunt prevăzute de C.pen., respectiv în art. 38 şi art. 35 alin. 1.
♣ Deosebiri:
♦ concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni, iar
infracţiunea complexă o formă a unităţii legale de infracţiune,
♦ infracţiunile concurente sunt comise, de regulă, în baza unor rezoluţii
infracţionale distincte, dar pot exista situaţii în care să existe o singură
rezoluţie infracţională, iar faptele care alcătuiesc infracţiunea complexă
se comit întotdeauna în baza aceleiaşi rezoluţii.
253
Importanţa deosebirii: deşi am fi tentaţi uneori să apreciem că infracţiunea complexă
este de fapt un concurs de infracţiuni, acest lucru este înlăturat având la bază intenţia
legiuitorului de a creea o singură infracţiune, complexă, în cazul în care între faptele
comise există o strânsă legătură (a se vedea infracţiunea de tâlhărie, care este formată din
furt şi violenţă, sau furt şi ameninţare). Importanţa deosebirii subzistă aşadar sub aspectul
sancţionării acestora, deoarece în cazul infracţiunii complexe , fiind o singură infracţiune
se va aplica pedeapsa într-o singură etapă, şi nu în două etape ca la concursul de
infracţiuni. Cu toate acestea, este interzis a se crea o infracţiune complexă de către
organele judiciare, acest lucru fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
* Concursul ideal de infracţiuni nu trebuie confundat cu concursul de legi sau cu

concursul de norme sau calificări.97 În cazul concursului de infracţiuni va exista o
pluralitate de infracţiuni, iar în cazul concursului de legi va exista o singură infracţiune şi
se va aplica legea specială, conform adagiului latin specialia generalibus derogant. În
cazul concursului de calificări va exista o singură infracţiune, care este prevăzută în două
legi speciale şi se va aplica legea care prevede pedeapsa cea mai grea.
Sancţionarea concursului de infracţiuni:

Sancţionarea concursului de infracţiuni se face la fel, indiferent de felul acestuia: real sau
ideal, omogen sau eterogen, simplu sau cu conexitate.
a. Sisteme de sancţionare:98
♦ Sistemul cumulului aritmetic (quod delicte tot poenae) – presupune stabilirea
pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora şi executarea
pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este rigid şi
că pedeapsa astfel stabilită poate depăşi cu mult durata de viaţă a omului,
nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui (SUA, Spania);
♦ Sistemul absorbţiei (major poena absorbent minorem) – presupune stabilirea
pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grele
dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai
gravă, iar celelalte infracţiuni rămânând astfel nepedepsite;
♦ Sistemul cumulului juridic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă şi executarea celei mai grele dintre acestea, pedeapsă la
care se adaugă şi un spor prevăzut de lege. Acesta este sistemul adoptat şi
aplicat de Codul nostru penal, cu două execepţii (cazul detenţiunii pe viaţă şi al
amenzii).
b. Aplicarea pedepselor principale (art. 39 C.pen.):

Aplicarea sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape:
♦ stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, făcându-se abstracţie de
celelalte infracţiuni concurente (individualizarea pe fiecare infracţiune)
♦ aplicarea pedepsei celei mai grele şi aplicarea unui spor stabilit de
lege:
97
Mihail Udroiu – Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pg. 129, Alexandru
Boroi – Drept penal, partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pg. 246.
98
254
a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă (sistemul absorbţiei);
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite (sistemul cumulului juridic);
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite (sistemul cumulului juridic);
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii (sistemul cumulului aritmetic);
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă
în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
Atunci când s-au stablit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlate pedepse cu închisoarea
stablite, s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani s-au mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
* În toate cazurile de mai sus nu se poate depăşi niciodată maximul general al pedepsei.
* În cazul în care una sau unele dintre infracţiunile concurente sunt comise în minorat, iar
altele după ce acesta a devenit major, se va aplica un regim special de sancţionare
prevăzut în art. 129 din C.pen.
c. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 40 C. pen.):

Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se realizează în
următoarele situaţii:
♦ infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior
pentru o altă infracţiune concurentă, se vor aplica dispoziţiile art. 39
C.pen.,
♦ când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel condamnat
suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă,
se vor aplica dispoziţiile art. 39 C.pen.,
♦ contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în
situaţia în care condamnatul a executat în totalitate ori în parte
condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei
aplicate, partea executată,
♦ dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de
infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu
detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa
închisorii,
♦ în cazul contopirii pedepselor conform regulilor de mai sus se ţine
seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
255
IC. Recidiva:99
Recidiva reprezintă o formă principală a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea
din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată
definitiv pentru o altă infracţiune.
a. Caracterizare:
♦ elementul esenţial al acestei instituţii îl constituie existenţa unei
hotărâri definitive de condamnare;
♦ diferenţa dintre aceasta şi concursul de infracţiuni subzistă tocmai sub
aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare;
♦ recidiva reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului, fiind
considerată, alături de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată,
o stare generală de agravare a răspunderii penale;
♦ reluarea activităţii infracţionale după o condamnare definitivă reprezintă
un indice de incorigibilitate;100
♦ starea de recidivă se determină prin cazierul judiciar, în baza Legii 290
din 2004;101
♦ în doctrina penală nu se vorbeşte despre condiţiile de existenţă ale
recidivei, ci despre termenii recidivei,
♦ definiţia şi modul de sancţionare sunt prevăzute expres în Codul penal.
b. Structură:
♦ primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă la
pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, pronunţată în ţară sau în
străinătate;
♦ al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate.
c. Modalităţile recidivei:102
A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni:
♦ Recidiva postcondamnatorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea
anterioară şi mai înainte de executarea totală a pedepsei pronunţate
pentru acea infracţiune;
♦ Recidiva postexecutorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni
după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere
sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară.
B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva:
♦ Recidiva generală – când este formată din infracţiuni de natură diferită
(eterogenă);
♦ Recidiva specială – când este formată din infracţiuni de aceeaşi natură
(omogenă).
99
Art. 41-43 C.pen.
100
101
Publicată în M.Of. nr. 586 din 30.06.2004.
102
Alexandru Boroi – Drept penal, partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pg. 257, Mihail
256
C. După gravitatea condamnării:
♦ Recidiva absolută – când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea
primei condamnări;
♦ Recidiva relativă – când existenţa ei este condiţionată de o anumită
gravitate a condamnării pronunţată pentru infracţiunea anterioară;
D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea
anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni:
♦ Recidiva permanentă – când va exista starea de recidivă prin comiterea
unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau
executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară (aceasta nu
a fost reţinută de către Codul nostru penal);
♦ Recidiva temporară – când existenţa ei este condiţionată de comiterea
noii infracţiuni numai într-un anumit termen de la condamnare sau de la
executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară.
E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă pentru primul termen
al recidivă:
♦ Recidiva naţională – când primul termen constă într-o condamnare
definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă din România;
♦ Recidiva internaţională – când condamnarea definitivă ce formează
primul termen al recidivei este pronunţată de o instanţă străină.
F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei:
♦ Recidiva cu efect unic – presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal
atât pentru infractorul la prima recidivă cât şi pentru cel care a perseverat
în recidivă (multirecidivist);
♦ Recidiva cu efecte progresive – presupune agravarea pedepsei
recidivistului cu fiecare nouă recidivă;
♦ Recidivă cu efect sancţionator uniform – presupune acelaşi regim de
sancţionare pentru toate modalităţile recidivei;
♦ Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat – care presupune un
regim de sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei.
* În actualul Cod Penal este prevăzută recidiva postcondamnatorie sau postexecutorie,
temporară, generală, relativă, cu efect unic, teritorală sau internaţională.
I. Recidiva postcondamnatorie:103
Definiţie: Există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
detenţiune pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 1 an pentru o infracţiune
intenţionată sau praeterintenţionată, făptuitorul a comis din nou o infracţiune cu intenţie
sau cu intenţie depăşită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai
mare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării pedepsei,
în stare de evadare, în timpul suspendării pedepsei sub supraveghere sau în timpul
liberării condiţionate.
103
Art. 41 alin. 1 C. pen.
257
Condiţii:
Cu privire la primul termen (se referă la o pedeapsă deja aplicată de instanţă):
♦ acesta îl formează existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa
închisorii ori detenţiunii pe viaţă. Aceasta poate fi pronunţată de o
instanţă din România sau din străinătate, cu condiţia ca aceasta să fie
recunoscută. Condamnarea poate viza o persoană în calitate de autor,
coautor, instigator sau complice;
♦ condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare
de 1 an ori detenţiunea pe viaţă. Condamnarea poate viza o singură
infracţiune sau un concurs de infracţiuni. În acest caz, se ţine seama de
pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de un an, chiar dacă
pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă, luate separat, nu
depăşesc durata de un an. O hotărâre de condamnare pentru un concurs
de infracţiuni poate constitui prim termen al unei recidive
postcondamnatorii şi în cazul în care una dintre infracţiunile concurente
este comisă din culpă, atunci când condamnarea pentru infracţiunea
intenţionată îndeplineşte condiţiile pentru starea de recidivă, deoarece nu
se poate ignora că măcar una dintre infracţiuni atrage starea de
recidivă.104 O pedeapsă cu amenda sau cu închisoarea mai mică de un an
nu poate constitui prim termen al recidivei. La primul termen al recidivei,
nu se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege, ci cea aplicată efeciv de
instanţa de judecată în urma individualizării aplicării pedepsei. Aşadar,
este posibil, ca pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mică de un an
închisoare, dar reţinându-se şi anumite cicumstanţe sau stări de agravare,
pedeapsa aplicată să fie mai mare de un an, existând în acest caz primul
termen al recidivei. Se mai poate reţine ca prim termen al recidivei şi
condamnarea pronunţată pentru o infracţiune consumată pe timpul
minorităţii, dar epuizată când acesta a devenit major, cu excepţia
infracţiunii progresive;105
♦ condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată
sau praeterintenţionată (infracţiunea poate fi consumată sau în forma
tentativei pedepsibile);
♦ condamnarea să nu fie dintre acelea care nu atrag starea de recidivă (art.
42 C. pen.):
♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca
infracţiuni de legea penală (dezincriminate),
♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate,106
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă simplă sau cu
prevedere,
♣ deşi Codul Penal nu mai prevede în mod expres, nici acele
condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise pe timpul
104
Decizia nr. 678 din 1974 a Tribunalului Braşov.
105
106
Art. 152 alin. 1 din C.pen. prevede efectele amnistiei: „Amnistia înlătură răspunderea penală pentru
infracţiunea săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate,
precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.”
258
minorităţii nu atrag starea de recidivă, deoarece minorilor nu li se
aplică pedepse, ci numai măsuri educative (art. 114 C.pen.).
Cu privire la al doilea termen (se referă la pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea nou comisă):
♦ săvârşirea unei noi infracţiuni în formă consumată, sau în forma
tentativei pedepsibile, indiferent de calitatea făptuitorului: autor, coautor,
instigator sau complice. În cazul infracţiunilor continui, continuate şi de
obicei acestea trebuiau epuizate după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare;107 în caz contrar, se va reţine concursul de infracţiuni. În
cazul infracţiunii progresive, chiar dacă se epuizează după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare se va reţine concursul şi nu recidiva,
deoarece în acest caz prelungirea activităţii infracţionale se face
independent de voinţa făptuitorului. Aşadar, se are în vedere momentul
epuizării şi nu al consumării, cu excepţia infracţiunii progresive;
♦ noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
♦ pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie închisoarea de
cel puţin 1 an (limită ce se referă la maximul special prevăzut de lege)
sau mai mare;
♦ noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea
anterioară şi până la executarea completă sau considerarea ca executată a
pedepsei; astfel:
♣ după condamnarea definitivă, dar înainte de începerea
executării pedepsei
♣ în timpul executării pedepsei
♣ în stare de evadare
♣ în termenul de încercare al suspendării condiţionate a
executării pedepsei
♣ în timpul liberării condiţionate.
II. Recidiva postexecutorie (art. 41 alin. 1 C. pen.):

Definiţie: Există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 1
an, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de
prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau praeterintenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
cel puţin 1 an.
Condiţii:
Cu privire la primul termen:
♦ existenţa unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an
ce a fost executată sau a cărei executare s-a stins prin graţierea totală sau
a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie
a executării acesteia. În cazul în care s-a dispus renunţarea sau amânarea
aplicării pedepsei, acea hotărâre nu va putea fi prim termen al unei
recidive postexecutorii. Primul termen îl poate constitui şi o pedeapsă la
detenţiunea pe viaţă, dacă s-a dispus liberarea condiţionată şi după
107
C.A. Iaşi, Secţia penală, Decizia nr. 539 din 2005.
259
împlinirea termenului, pedeapsa considerându-se executată, fostul
condamnat mai comite o nouă infracţiune;
♦ pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, executată ori considerată ca
executată trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu
intenţie sau praeterintenţie, în ţară sau în străinătate;
♦ condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea
stării de recidivă (art. 42 C.pen.):
♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca
infracţiuni de legea penală (dezincriminate),
♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate,
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă simplă sau cu
prevedere.
Cu privire la al doilea termen:
♦ săvârşirea unei noi infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an sau detenţiunea pe
viaţă. Nu are importanţă pedeapsa efectiv aplicată de instanţa de judecată, ci
pedeapsa prevăzută de legiuitor. Deci, se au în vedere limitele
individualizării legale a pedepselor şi nu ale individualizării judiciare. Va
exista recidivă şi în situaţia în care se comite un concurs de infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, iar legea prevede pentru acestea
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă;
♦ noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea pedepsei, după
graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării
pedepsei ce constituie primul termen. Dacă se comite o infracţiune
continuă, continuată sau de obicei şi se epuizează după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei se va reţine recidiva postexecutorie
şi nu postcondamnatorie. Dacă se comite o infracţine progresivă şi se
consumă înainte de executarea pedepsei şi se epuizează după executarea
acestea, se va reţine recidiva postcondamnatorie, deoarece în acest caz
prelungirea activităţii infracţionale se face independent de voinţa
făptuitorului;
♦ noua infracţine trebuie comisă până la obţinerea reabilitării sau
împlinirea termenului de reabilitare, doarece aceasta înlătură consecinţele
condamnării.108
Sancţionarea recidivei. Aspecte generale:109

♣ Recidiva constiuie o stare personală de agravare obligatorie a pedepsei;
♣ Legiuitorul a prevăzut sistemul cumulului aritmetic pentru recidiva postcondamnatorie
şi majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei
postexecutorii;
♣ În cazul în care al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracţiuni,
mai întâi se aplică regulile de la concurs şi apoi de la recidivă;
108
Art. 169 alin. 1 din C.pen.: „Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi
incapacităţile care rezultă din condamnare.”
109
Art. 43 din C.pen.
260
♣ În cazul recidivei postcondamnatorii se poate aplica detenţiunea pe viaţă, chiar dacă
pedepsele stabilite constau numai în închisoare, atunci când acest lucru se impune faţă de
gravitatea faptelor comise.110
I. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Aplicarea pedepsei principale:111

- dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta (al
doilea termen este format dintr-o singură infracţiune). În acest caz, legiuitorul a consfinţit
sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării pedepselor. Din interpretarea acestui text de
lege, se observă că însumarea pedepselor este obligatorie şi nu facultativă, chiar dacă prin
adunarea lor se depăşeşte maxima generală prevăzută de lege. Aplicarea pedepsei în
aceste cazuri parcurge două etape:
1. aplicarea pedepsei pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de prima
condamnare, dar cu reţinerea criteriilor de individualizare,
2. aplicarea pedepsei astfel indvidualizate la vechea condamnare sau la cea a mai
rămas din aceasta prin cumul matematic, fără a se mai aplica vreun spor.
- când al doilea termen al recidivei postcondamnatorii îl formează infracţiunea de
evadare, pedeapsa pentru această infracţiune se adaugă (după ce se stabileşte) la ceea ce a
mai rămas de executat până în momentul evadării.112 În acest caz, legiuitorul a stabilit şi
cu caracter special această regulă, chiar dacă evadarea nu ar da naştere unei stări de
recidivă,
- dacă în stare de evadare, condamnatul mai comite şi o altă infracţiune, atunci se vor
aplica regulile concursului pentru evadare şi infracţiunea comisă în stare de evadare şi
apoi pedeapsa rezultantă se va cumula cu restul rămas neexecutat până în momentul
evadării,113
- dacă se comite o nouă infracţiune după o condamnare definitivă cu suspendare sub
supraveghere şi sunt îndeplinite condiţiile recidivei, atunci instanţa va revoca
suspendarea, iar pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se va adăuga în totalitate la
pedeapsa suspendată,114
- dacă se comite o nouă infracţiune în termenul liberării condiţionate şi sunt îndeplinite
condiţiile recidivei, atunci instanţa va revoca liberarea, iar pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune se va adăuga în totalitate la restul de pedeapsă rămas neexecutat,115
- dacă se comite o nouă infracţiune în termenul de încercare al graţierii condiţionate şi
sunt îndeplinite condiţiile recidivei, atunci instanţa va revoca graţierea, iar pedeapsa
aplicată pentru noua infracţiune se va adăuga în totalitate la pedeapsa ce a format obiectul
graţierii,
- dacă pentru cea de-a doua infracţiune se dispune reţinerea, arestul preventiv sau arestul
la domiciliu, durata acestora se va deduce din executarea pedepsei rezultante,116
110
Art. 44 alin. 3 din C.pen.
111
Art. 43 alin. 1-4 din C.pen.
112
113
Gh. Ivan, Comentariu, în George Antoniu, op.cit., Vol. I, pg. 451.
114
Art. 96 alin. 4,5 C.pen.
115
Art. 104 din C.pen.
116
261
- când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt
săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de
recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de
infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la
restul rămas neexecutat din aceasta (al doilea termen este format dintr-un concurs de
infracţiuni). Se poate observa că în aceasă situaţie pedeapsa se stabileşte în 3 etape şi
anume:
1. instanţa stabileşte pedeapsa pentru fiecare infraţiune concurentă, fără a ţine cont
de starea de recidivă, dar avându-se în vedere criteriile de individualizare din art. 74 C.pen.
2. contopirea pedepselor astfel stabilte după regulile concursului de infracţiuni,
3. cumularea pedepsei rezultante cu pedeapsa anterioară neexecutată sau cu restul
rămas neexecutat.117
- dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile de mai sus s-ar depăşi cu mai mult de 10
ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În acest caz ne
aflăm într-o situaţie excepţională, care apare ca o încălcare a principiului legalităţii
sancţiunilor de drept penal,118
- când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
II. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Aplicarea pedepsei principale:119

Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
O pedeapsă se consideră executată şi atunci când:
♣ a fost graţiată total sau parţial,
♣ a fost prescrisă,
♣ s-a împlinit termenul de supraveghere în cazul al suspendării sub supraveghere,
♣ s-a împlinit termenul liberării condiţionate a executări pedepsei.
Dacă a doua infracţiune (al doilea temen al recidivei postexecutorii) este o infracţiune
care se sancţionază cu închisoarea de la 3 la 7 ani, în acest caz instanţa va aplica pedeapsa
între următoarele limite majorate cu jumătate: 3+1,6 luni=4 ani şi 6 luni şi 7+3,6 luni=10
ani şi 6 luni. Astfel, orice pedeapsă aplicată între 4 ani şi 6 luni şi 10 ani şi 6 luni este
legal aplicată.
Se poate obseva că în cazul recidivei postexecutorii pedeapsa nu se mai aplică în două
etape, ci în una singură.
Dacă al doilea termen este format dintr-un concurs de infracţiuni atunci pedeapsa se va
aplica astfel:
1. se aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte între minimul şi
maximul prevăzut de lege plus sporul de jumătate prevăzut în cazul recidivei
postexecutorii (deci are prioritate starea de recidivă),
117
118
Art. 2 din C.pen.
119
262
2. se vor contopi pedepsele astfel stabilite conform regulilor de la concursul de
infracţiuni.
Dacă noua infracţiune este comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, cât şi în stare
de recidivă postcondamnatorie, atunci se aplică mai întâi tratamentul sancţinator al
recidivei postexecutorii şi apoi ale recidivei postcondamnatorii.120
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă:121

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi
mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că
cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile privind recidiva
postcondamnatorie sau postexecutorie după caz.
Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Pentru că la stabilirea pedepsei, instanţa nu a ţinut cont de starea de recidivă, se va
proceda la recalcularea pedepsei, astfel:
1. dacă starea de recidivă este descoperită după executarea pedepsei anterioare sau
considerarea acesteia ca executată, atunci nu se mai recalculează nimic, deoarece ne
aflăm în cazul unei pedepse aplicate şi executate, iar revenirea la pedeapsa anterioară este
inoportună.122
2. dacă starea de recidivă este descoperită înainte de executarea pedepsei anterioare
sau considerarea acesteia ca executată, sau în timpul termenului de încercare al
suspendării sub supraveghere sau al liberării condiţionate, atunci instanţa va proceda la
recalcularea pedepsei ţinând cont de regulile:
- recidivei postcondamnatorii,
- recidivei postexecutorii,
- revocării suspendării sub supraveghere,
- revocării liberării condiţionate.
ID. Pluralitatea intermediară (art. 44 C. pen.):

Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
a. Condiţii de existenţă prin exemplificare:

♦ existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de 1 an sau
mai mică ori a amenzii;
♦ condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvărşită
din culpă;
♦ pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune săvărşită să fie
amenda sau închisoarea de 1 an sau mai mică de 1 an;
♦ noua infracţiune să fie comisă din culpă simplă sau cu prevedere, sau
chiar cu intenţie.
120
121
122
263
b. Sancţionarea pluralităţii intermediare (art. 44 alin. 2 C. pen.):
♦ pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc
potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni;
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de

pluralitate de infacţiuni:123
- dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică alături de pedeapsa principală,
- când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de
aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală,
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai
grea dintre acestea;
b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se
adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
- în cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată,
- dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii,
se aplică dispoziţiile alin. 1-3, pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale,
- măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează,
- dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar
pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.

1. Noţiunii de unitate de infracţiune i se opune noţiunea de pluralitate de infracţiune.
Ambele concepte cunosc mai multe forme.
2. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni se numesc infracţiuni concurente.
3. Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială atât în cazul unităţii de infracţiune,
cât şi în cazul pluralităţii de infracţiune.
4. Codul penal actual nu prevede un sistem sancţionator diferit pe tipurile de concurs
(real, ideal, simplu, cu conexitate, omogen, eterogen sau pe diferite tipuri de conexiate –
cronologică, topografică, etiologică, teleologică, consecvenţională, accidentală).
5. Recidiva reprezintă o stare generală de agravare, deoarece, făptuitorul după ce a fost
condamnat definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşete din nou o altă infracţiune.
6. Sunt anumite categorii de condamnări care nu atrag starea de recidivă – art. 42 C. pen.
7. Pluralitatea intermediară este o instituţie juridică mixtă, creată să acopere situaţiile
practice în care nu există concurs sau recidivă.
123
Art. 45 C.pen.
264
- abatere judiciară – încălcarea unor norme stabilite pentru desfăşurarea procesului,
de către cei care particită la activitatea procesuală (lipsa nejustificată a apărătorului),
- abdicare – renunţatea la tron sau la şefia unui stat (lat. abdicare),
- abolitio criminis – expresie de origine latină utilizată pentru a desemna situaţia în
care legiuitorul dezincriminează o faptă (a dezincrimina),
- abreviere – prescurtarea cuvintelor (lat. abbreviare),
- abţinere – acţiunea de a se înfrâna sau de a se stăpâni,
- accesoriu – calitatea secundară a unui lucru, complementar (lat accesorius),
- achiesare – acţiunea de a fii de acord sau de a recunoaşte un act (fr. acquiescer),
- acreditare – împuternicirea sau abilitarea unei persoane să exercite o misiune
diplomatică, recunoaşterea oficială a activităţii unei instituţii de învăţământ sau unei
alte instituţii de interes public (fr. acrediter),
- act abdicativ – act de renunţare la un drept, anterior dobândirii legale a acestuia, act
de renunţare la funcţia de şef al statului,
- agresor – persoană fizică sau stat care exercită un atac împotriva unei alte persoane
sau stat,
- axiologie – disciplină de natură filozofică care studiază valorile morale,
- barbiturism – tulburare care se manifestă la persoanle intoxicate cu substanţe
barbiturice (fr. barbiturisme),
- bună credinţă – convingerea intimă a unei persoane fizice că ceea ce face este în
conformitate cu legea,
- bona fides praesumitur – buna credinţă se prezumă,
- cale de atac – mijloc juridic prin care hotărârile organelor jurisdicţionale sunt supuse
controlului judecătoresc,
- capacitate penală – aptitudinea persoanei de a participa la raporturile juridice
penale; nu au această capacitate minorii sub 14 ani şi/sau incapabilii,
- casare – desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cadrul unei căi de atac (lat. casa),
- cauze de nepedepsire – situaţii speciale care exclud aplicarea pedepsei; situaţii care
înlătură sau exclud răspunderea penală,
- cazier judiciar – formă de înregistrare a persoanelor condamnate şi a celor împotriva
cărora au fost luate măsuri cu caracter penal,
- cazuri urgente – împrejurări în care organele judiciare sunt obligate să efectueze
anumite activităţi care nu pot fi amânate,
- competenţă penală – este o formă a competenţei ce constă în atribuţiile pe care le au
organele judiciare în cadrul procesului penal,
- conexarea – operaţiunea procesuală prin care sunt reunite cauzele penale privind
infracţiuni aflate în conexitate,
- conexitatea – legătura între două sau mai multe infracţiuni,
- denunţ – încunonştinţarea făcută de o persoană fizică/juridică despre comiterea unei
infracţiuni,
- detenţie – lipsire de libertate a unei persoane care se află în arest preventiv sau în
executarea unei pedepse cu închisoarea,
- loc de deţinere – penitenciar sau loc unde se află deţinuţii privaţi de libertate,
265
- discernământ – facultatea psihică a omului de a-şi da seama de caracterul şi urmările
conduitei sale şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu aceasta,
- eventual - incert, probabil, posibil, care depinde de împrejurări (fr. éventuel),
- fapta putativă – fapta comisă de o persoană care, din punct de vedere intelectiv, are
reprezentarea că a comis o infracţiune, deşi în realitate fapta respectivă nu constituie
infracţiune; altfel spus, fapta este infracţiune numai în mintea făptuitorului,
- fazele infracţiunii – etapele perioadelor desfăşurării activităţii infracţionale;
desfăşurarea activităţii infracţionale cunoaşte două momente: una internă şi alta
externă,
- fazele procesului penal – diviziuni ale procesului penal, concretizare în activităţi
desfăşurate de organele competente; procesul penal cunoaşte trei faze: urmărirea
penală, judecata şi executarea sancţionilor,
- infantil – referitor la copii, care aparţine copiilor (lat. infantilis),
- in rem – termen latin care semnifică faptul că întinderea efectelor unor împrejurări,
instituţii, acte sau măsuri procesuale se stabilesc în funcţie de faptă, iar nu în raport
cu persoanele,
- mărturisirea – recunoaşterea faptei de către cel care este acuzat,
- non reformatio in pejus – este o regulă de drept conform căreia în propria cale de
atac nu se poate înrăutăţii situaţia petentului.
- proces penal – activitatea reglementată de legea procesuală, desfăşurată de subiecţii
îndrituiţi, în scopul constatării infracţiunilor şi justei soluţionări a cauzelor penale,
- raport sexual – relaţie sexuală firescă, normală, care duce la procreere, posibilă
numai între un bărbat şi o femeie,
- rude apropiate – expresie uzilizată de legea penală care desemnează descendenţii,
ascendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora şi persoanele devenite prin înfiere astfel
de rude,
- somnambulism – stare patologică de somn în timpul căreia persoana aflată în această
stare efectuează mai multe activităţi pe care le face un om în stare de veghe (se
deplasează, mănâncă, se îmbracă, etc.); somnambulismul este o stare care poate
exclude vinovăţia, deoarece în această stare o persoană este iresponsabilă (lat. somnus
şi ambulare).
IV. Grile:
1. Pluralitatatea de infractiuni cunoaşte următoarele forme:
a) concursul de infracţiuni
b) recidiva
c) pluralitatea intermediară
d) pluralitatea aparentă de infracţiuni.
2. Există concurs de infracţiuni:

a) când, cu excepţia unei infracţiuni, pentru celelalte a intervenit amnistia
b) când, în afară de o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză de impunitate
c) atunci când unele infracţiuni au fost comise în timpul minorităţii şi alta pe timpul cât
era major
d) atunci când o infracţiune a fost comisă pentru a ascunde o altă infracţiune.
266
3. Pedepsa pentru concursul de infracţiuni se face:
a) într-o primă etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, ţinându-se seama
şi de celelalte infracţiuni concurente
b) în cazul în care s-au stabilit 2 pedepse cu amenda, prin aplicarea celei mai grele, care
poate fi sporită, până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, până la
jumatate din pedeapsa iniţial aplicată
c) aplicându-se, în a doua etapă, pedeapsa cea mai grea la care se adaugă în mod
obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
4. În cazul concursului de infracţiuni:

a) măsurile de siguranţă de natură diferită se cumulează
b) se pot reţine numai infracţiunile comise cu intenţie sau cu intenţie depăşită
c) pedepsele complementare se aplică numai dacă au fost stabilite pe lângă pedeapsa cea
mai grea.
5. Conexitatea consecvenţională este întâlnită:

a) când o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni
b) când se săvârşesc două infracţiuni simultan sau succesiv
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei infracţiuni de furt.
6. Nu există pluralitate de infracţiuni atunci când:

a) este vorba despre o infracţiune complexă
b) în cazul infracţiunii continuate
c) o infracţiune este săvârşită pentru ascunderea altei infracţiuni.
7. Constituie un concurs de 3 infracţiuni comise de aceeaşi persoană:

a) când o infracţiune este consumată, iar celelalte două au rămas în fază de tentativă
nepedepsibilă
b) când o infracţiune este comisă ca atare, pentru alta a intervenit amnistia, iar a treia este
asimilată tentativei pedepsibile
c) când o infracţiune este comisă ca atare, iar celelalte două sunt în fază de tentativă
pedepsibilă.
8. Fapta conducătorului auto care, nerespectând regulile de circulaţie, distruge din culpă
un alt vehicul şi provoacă în acelaşi timp rănirea gravă a unei persoane, constituie:
a) concurs real omogen de infracţiuni, deoarece ambele infracţiuni sunt comise din culpă
b) infracţiune unică complexă, deoarece lezează mai multe valori sociale care beneficiază
de protecţie juridico-penală
c) concurs ideal eterogen de infracţiuni.
9. Există concurs de infracţiuni când:

a) printr-o singură acţiune sau inacţiune se provoacă uciderea din culpă a două persoane
b) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă vătămarea corporală a două persoane
c) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă uciderea din culpă a unei persoane şi
vătămarea corporală a celeilalte persoane.
267
10. În cazul sancţionării concursului de infracţiuni, C. pen. român a adoptat sistemul:
a) absorbţiei, într-un singur caz
b) cumulului aritmetic, în cazul concursului real omogen
c) cumulului juridic, fără excepţii.
11. Dacă, în urma aplicării actelor de clemenţă, în cazul unui concurs de infracţiuni, a mai
rămas de executat o singură pedeapsă, înlăturarea sporului ce fusese iniţial stabilit pe
lângă pedeapsa de bază:
a) este facultativă
b) este obligatorie
c) nu este obligatorie.
12. Pedeapsa graţiată condiţionat în cazul unui concurs de infracţiuni:

a) se contopeşte cu pedepsele executabile, deoarece este vorba despre o graţiere
condiţionată
b) nu se contopeşte cu pedepsele executabile, întrucât graţierea înlătură executarea
pedepsei şi în cazul în care aceasta este condiţionată
c) poate fi contopită cu pedepsele executabile.
13. În cazul unui concurs de 3 infracţiuni pentru care instanţa a stabilit 3 pedepse de 5 ani,
4 ani şi 2 ani închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată, împreună cu sporul, nu poate
depăşi:
a) 5 ani
b) 11 ani
c) 7 ani.
14. În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, ca urmare a unei căi de atac făcute de
inculpat, în cazul comiterii de către acesta a unui concurs de infracţiuni:
a) instanţa de rejudecare poate aplica o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită
iniţial de prima instanţă
b) instanţa de rejudecare nu poate aplica o pedeapsă rezultantă sau un spor mai mare
decât cele stabilite de prima instanţă
c) instanţa de rejudecare poate aplica un spor mai mare decât cel stabilit de prima
instantă.
15. Constituie criteriu de delimitare între infracţiunea complexă şi concursul de

infracţiuni:
a) unitatea subiectului activ specifică infracţiunii complexe
b) caracterul nedeterminat al faptei absorbite de către infracţiunea complexă
c) caracterul necesar al absorbţiei unei alte fapte în cazul infracţiunii complexe
d) unitatea subiectului pasiv.
16. Pentru două infracţiuni concurente săvârşite de o persoană fizică instanţa a stabilit o
pedeapsă cu închisoarea de 3 ani, respectiv o pedeapsă cu amenda de 200 Ron, dispunând
ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare la care a adăugat o amendă de 50 de
Ron. În acest caz:
268
a) pedeapsa rezultantă a fost legal aplicată
b) pedeapsa rezultantă nu a fost legal aplicată, întrucât amenda este absorbită întotdeauna
de pedeapsa închisorii care este mai grea
c) pedeapsa rezultantă nu a fost legal aplicată, întrucât amenda ce urmeză a fi plătită este
mai mică decât minimul general al pedepsei amenzii
d) pedeapsa rezultantă nu a fost legal aplicată, întrucât amenda se adaugă în totalitate la
pedeapsa închisorii, conform sistemului cumulului aritmetic.
17. Valorile sociale lezate aparţin întotdeauna unor titulari diferiţi în cazul:
a) infracţiunii complexe
b) concursului ideal omogen
c) concursului real omogen.
18. Pentru sancţionarea concursului de infracţiuni în dreptul român:

a) nu este niciodată obligatorie aplicarea sistemului absorbţiei
b) nu este niciodată obligatorie aplicarea sistemului cumulului aritmetic
c) se aplică obligatoriu un spor fix
d) se aplică de regulă sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
19. Există concurs real de infracţiuni când acelaşi infractor a săvârşit mai înainte de a fi
condamnat definitiv:
a) mai multe infracţiuni printr-o singură acţiune
b) mai multe infracţiuni prin mai multe acţiuni sau inacţiuni
c) o infracţiune pentru ascunderea altei infracţiuni
d) o infracţiune în termenul de prescripţie pentru o altă infracţiune.
20. Pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente instanţa de judecată a stabilit

inculpatului două pedepse cu închisoarea de 1 an şi de 5 ani, iar în baza art. 39 C.pen. a
aplicat pedeapsa cea mai grea de 5 ani care urma să fie executată:
a) instanţa a aplicat corect pedeapsa
b) instanţa a greşit, fiindcă era obligată să aplice un spor
c) instanţa trebuia să adiţioneze pedepsele.
21. Există concurs de infracţiuni când aceeaşi persoană comite:

a) două sau mai multe infracţiuni înainte de pronunţarea unei condamnări definitive
pentru vreuna dintre ele
b) o infracţiune pentru ascunderea alteia, chiar dacă cea din urmă este comisă după ce
acesta a fost condamnat definitiv pentru prima
c) minimum două infracţiuni înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele
d) numai infracţini cu intenţie sau cu praeterintenţie.
22. Există concurs omogen de infracţiuni:

a) numai atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite printr-o unică
acţiune, de aceeaşi persoană
b) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acţiuni sau inacţiuni
distincte de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele
şi care lezează valori sociale de aceeaşi natură
269
c) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite printr-o unică manifestare
sau prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte ca autorul acestora să fi fost condamnat
definitiv pentru vreuna dintre ele
d) atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de mai multe persoane,
într-o anumită perioadă de timp, printr-o acţiune sau inacţiune unică.
23. Există concurs real de infracţiuni:

a) atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele
constitutive ale aceleiaşi infracţiuni
b) atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
constitutive ale unor infracţiuni diferite
c) atunci când mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi
fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele prin acte diferite
d) chiar dacă una dintre infracţiuni este comisă cu intenţie şi alta din culpă.
24. Există concurs ideal omogen de infracţiuni:

a) atunci când mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele prin aceeaşi acţiune şi lezează valori sociale
de aceeaşi natură, chiar dacă una este în formă consumată şi alta în forma tentativei
pedepsibile
b) atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs întruneşte elementele
constitutive a mai multor infracţiuni
c) atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită
constitutive ale aceleiaşi infracţiuni
d) numai dacă toate infracţiunile concurente sunt comise cu aceeaşi formă de vinovăţie.
25. Cum se va aplica pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni atunci când
instanţa a stabilit numai pedepse cu închisoare:
a) se aplică pedeapsa mai grea, la care se poate adăuga un spor fix
b) se aplică pedeapsa cea mai grea la care se aplică un spor obligatoriu şi variabil
c) se aplică pedeapsa rezultată din cumularea pedepselor pentru fiecare infracţiune în
parte
d) se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse stabilite.
26. Cum se aplică pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, atunci când
instanţa a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, una cu închisoarea şi o pedeapsă cu
amenda:
a) se aplică detenţiunea pe viaţă, la care se poate adăuga amenda în totul sau în parte
b) se aplică detenţiunea pe viaţă la care se adaugă în parte amenda
c) se aplică doar pedeapsa detenţiunii pe viaţă, amenda contopindu-se în aceasta
d) se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă la care se poate adăuga amenda sporită până la
maximul general prevăzut de lege.
270
27. Care sunt condiţiile necesare pentru existenţa concursului de infracţiuni?
a) să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, indiferent de gravitatea lor şi de forma
lor de vinovăţie
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană
c) infractiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru
vreuna dintre ele
d) infracţiunile să nu fie săvârşite în calităţi participative diferite (autori, coautori, instigatori
sau complici).
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
28. Care sunt formele sub care se poate prezenta concursul de infracţiuni?
a) concursul omogen şi eterogen
b) concursul real şi concursul formal (ideal)
c) concursul convenţional şi concursul neconvenţional
d) concursul simplu sau cu conexitate.
29. Concursul ideal de infracţiuni:

a) se poate comite printr-o acţiune sau printr-o inacţiune
b) poate fi format din infacţiuni intenţinate sau din culpă, sau dintr-o infracţiune
intenţionată şi cealaltă din culpă
c) poate fi numai eterogen
d) poate fi omogen format din infracţiuni comise cu forme de vinovăţie diferite.
30. Concursul ideal de infracţiuni:

a) poate fi omogen sau eterogen
b) poat fi format dintr-o infracţiune de rezultat şi o infracţiune de pericol
c) poate fi fomat dintr-o infracţiune consumată şi alta rămasă în forma tentativei
31. Care este sistemul sancţionator pentru concursul de infracţiuni consacrat şi admis de
C. pen. român?
a) sistemul cumulului aritmetic sau al adiţionarii pedepselor, în cazul pedepselor uşoare
b) sistemul absorbţiei pedepselor şi aplicarea pedepsei celei mai grave, în cazul pedepselor
grele
c) sistemul mixt al cumulului aritmetic şi al absorbţiei pedepselor
d) sistemul cumulului juridic sau sistemul contopirii pedepselor.
32. Primul termen al recidivei postcondamnatorii este:

a) o pedeapsă de un an închisoare
b) o pedeapsă mai mare de un an închisoare
c) o pedeapsă numai pentru o infracţiune intenţionată.
33. Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii:
a) mai mică de 1 an
b) mai mare de un an
c) de un an, chiar dacă este alternativă cu pedeapsa amenzii.
271
34. Există stare de recidivă:
a) când, după executarea unei pedepse de un an şi 6 luni închisoare, cel condamnat
săvârşeşte infracţiunea prevăzută de vătămare corporală din culpă
b) când, după graţierea totală a unei pedepse de un an închisoare, cel condamnat
săvârşeşte o infracţiune cu intenţie, pentru care este pedepsit cu maximul pedepsei
prevăzut pentru acea infracţiune, adică 1 an
c) când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, cel condamnat, comite în stare de evadare, o infracţiune cu intenţie
indirectă al cărei maxim special este de un an închisoare.
35. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de acele condamnări:

a) pentru care a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească
b) cu privire la infracţiunile comise din culpă simplă
c) cu privire la infracţiunile comise în timpul minorităţii, chiar dacă au fost judecate pe
timpul cât făptuitorul a devenit major
d) cu privire la infracţiunile comise cu praeterintenţie.
36. În cazul săvârşirii unei infracţiuni în stare de recidivă postexecutorie:

a) la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune se ţine seama de starea de recidivă
b) se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător,
în cazul pedepsei închisorii, se poate adăuga un spor de până la 10 ani închisoare
c) se poate aplica un spor de cel mult jumătate din limitele speciale ale pedepsei
d) se aplică un spor de cel mult jumătate din limitele speciale ale pedepsei.
37. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările:

a) pronunţate pentru infracţiuni praeterintenţionate
b) pentru care a intervenit amnistia sau graţierea
c) pronunţate pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.
38. Dacă infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei
postcondamnatorii a fost comisă în timpul executării pedepsei:
a) se stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de starea de
recidivă, după care aceasta se cumulază cu pedeapsa aplicată iniţial
b) se stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de starea de
recidivă, după care aceasta se contopeşte cu pedeapsa ce a mai rămas de executat
c) se stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de starea de
recidivă, după care aceasta se cumulază cu pedeapsa ce a mai rămas de executat
d) dacă infracţiunea este săvârşită în stare de evadare, se contopesc pedepsele pentru
evadare cu pedeapsa pentru noua infracţiune şi apoi se cumulează cu restul ce a mai
rămas de executat din pedeapsa anterioară.
39. În cazul recidivei postexecutorii:

a) al doilea termen îl poate constitui şi un concurs de infracţiuni format dintr-o infracţiune
intenţionată şi alta din culpă
b) în cazul celui de-al doilea termen nu are importanţă pedeapsa efectiv aplicată de
instanţa de judecată, ci pedeapsa prevăzută de legiuitor
c) noua infracţiune se poate comite şi în timpul termenului de încercare al graţierii
condiţionate.
272
40. Pluralitatea intermediară este acea stare în care nu sunt îndeplinite condiţiile
privitoare la:
a) concursului de infracţiuni
b) recidiva postexecutorie
c) recidiva postcondamnatorie
d) concursului real eterogen.
41. În C. pen. român este incriminată recidiva:

a) specială
b) temporară
c) permanentă
d) generală.
42. Primul termen al recidivei postcondamnatorii îl poate constitui:

a) o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pronunţată pentru o
infracţiune comisă din culpă cu prevedere
b) o condamnare la pedeapsa închisorii de un an, pentru o infracţiune intenţionată
c) o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pronunţată de o instanţă
judecătorească străină, pentru o infracţiune intenţionată, dacă această hotărâre a fost
recunoscută în Româna.
43. Recidiva există atunci când:

a) la un an de la executarea unei pedepse de doi ani închisoare pentru săvârşirea unei
infracţiuni de ucidere din culpă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune de
vătămare corporală gravă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la doi la şapte
ani
b) a doua zi de la respingerea recursului declarat împotriva hotărârii judecătoreşti de
condamnare la pedeapsa închisorii de un an pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie,
cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune de vătămare corporală, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani
c) în timpul întreruperii executării pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată pentru o
infracţiune de vătămare corporală, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune de
vătămare corporală, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
44. Pluralitate intermediară există atunci când:

a) cel condamnat pentru o infracţiune din culpă comite o infracţiune de tâlhărie în
perioada liberării condiţionate din executarea pedepsei aplicate pentru fapta din culpă
b) după executarea unei pedepse de 7 luni închisoare pentru o infracţiune intenţionată,
condamnatul săvârşeşte o infracţiune de omor calificat
c) după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii de 6 luni
pentru o infracţiune de tâlhărie, condamnatul săvârşeşte, în timpul executării pedepsei
pentru această faptă, o nouă infracţiune de furt.
45. Pluralitatea intermediară:

a) se sancţionează după regulile recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, după caz
b) se sancţionează după regulile concursului de infracţiuni
c) se sancţionează după reguli proprii, fiind o formă distinctă a pluralităţii de infracţiuni.
273
46. Dintre condamnările care, potrivit art. 42 Cod penal, nu atrag starea de recidivă, pot
determina existenţa pluralităţii intermediare în cazul comiterii ulterioare a unei noi
infracţiuni:
a) condamnările pentru infracţiuni comise din culpă
b) condamnările privitoare la infracţiuni ce au fost amnistiate anterior comiterii celei de-a
doua infracţiuni
c) condamnările în privinţa cărora se împlinise termenul de reabilitare anterior comiterii
celei de-a doua infracţiuni.
47. Pentru o infracţiune ce constituie al doilea termen al unei recidive postcondamnatorii

instanţa a stabilit în concret o pedeapsă cu amenda. În acest caz pedeapsa rezultantă
aplicabilă se va calcula astfel:
a) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa ce formează primul termen, la care se
poate adăuga amenda aplicată în totul sau în parte
b) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa ce formează primul termen, la care se
adaugă amenda în integralitate
c) potrivit regulilor prevăzute de lege pentru pluralitatea intermediară, dat fiind că nu
poate exista recidivă atunci când instanţa stabileşte în concret pedeapsa amenzii pentru
infracţiunea de la al doilea termen.
48. Inculpatul este condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de furt, în timpul
executării pedepsei evadează şi săvârşeşte un omor şi o tălhărie. Pedeapsa pe care o va
executa se stabileşte astfel:
a) se stabilesc pedepsele pentru omor şi pentru tâlhărie, reţinându-se dispoziţiile
referitoare la recidiva postcondamnatorie, se contopesc cele două pedepse potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, la care se adaugă pedeapsa pentru
evadare
b) se stabilesc pedepsele pentru evadare, omor şi pentru tâlhărie şi se contopesc conform
regulilor de la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se va cumula cu restul
rămas neexecuat până la evadare
c) pedeapsa pentru furt şi pedeapsa pentru evadare se cumulează, se stabileşte câte o
pedeaspă pentru omor şi pentru tâlhărie potrivit dispoziţiilor privind recidiva
postcondamnatorie, se aplică dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni.
49. Poate constitui prim termen în structura pluralităţii intermediare:

a) o pedeapsă aplicată pentru o infracţiune din culpă, în cazul căreia se împlinise termenul
de reabilitare la data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni
b) o pedeapsă aplicată pentru o infracţiune din culpă amnistiată postcondamnatoriu
înainte de comiterea celei de-a doua infracţiuni
c) o pedeapsă pentru o infracţiune din culpă, aplicată prin hotărâre definitivă anterior
comiterii celei de-a doua infracţiuni, şi care a făcut obiectul unei graţieri individuale
parţiale ulterior săvârşirii acestei din urmă infracţiuni.
50. Al doilea termen al recidivei constă în săvârşirea unei infracţiuni:

a) cu praeterintenţie
b) cu intenţie indirectă
c) pentru care se aplică doar pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
274
51. Infracţiunea ce formează al doilea termen al recidivei postcondamnatorii se săvârşeşte:
a) după executarea pedepsei pentru primul termen
b) în stare de evadare din executarea pedepsei ce formează primul termen
c) înainte de începerea executării pedepsei ce formează primul termen.
52. Fapta celui condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de un an pentru o infracţiune

intenţionată, care a săvârşit, înainte de începerea executării acestei pedepse, o nouă
infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani, este
comisă în condiţiile.
a) recidivei postcondamnatorii
b) pluralităţii intermediare
c) concursului de infracţiuni.
53. Recidiva postcondamnatorie există atunci când infracţiunea ce reprezintă al doilea

termen este săvârşită:
a) înainte de începerea executării pedepsei ce formează primul termen
b) numai în timpul executării pedepsei
c) atât înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia cât şi în stare
de evadare
d) şi după executarea pedepsei.
54. Dacă inculpatul, aflat în curs de judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni
intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 10 ani, evadează din
starea de arest preventiv:
a) pedeapsa stabilită pentru evadare se va adăuga la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea
ce a atras arestarea
b) se poate reţine un concurs de infracţuni între evadare şi infracţiunea care a atras măsura
arestului preventiv
c) din momentul evadării începe să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii
penale pentru infracțiunea ce a atras arestarea
d) evadarea va atrage starea de recidivă postcondamnatorie.
55. În cazul comiterii a două infracțiuni intenționate de către aceeași persoană, nu se

poate aplica niciodată tratamentul sancționator al recidivei dacă:
a) pentru prima dintre ele a intervenit prescripția răspunderii penale
b) pentru a doua infracțiune legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau
amenda, iar instanța a stabilit în concret pedeapsa amenzii
c) între momentul comiterii primei infracțiuni și momentul săvârșirii celei de-a doua a
trecut un interval de timp egal cu durata termenului de reabilitare aferent condamnării
pentru prima faptă.
56. În fapt, inculpatul a săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnat definitiv la
două pedepse, dintre care una a fost executată, iar alta era neexecutată. În aceste condiţii,
în cauză fiind îndeplinite condiţiile primului termen atât al recidivei postexecutorii, cât şi
al recidivei postcondamnatorii, instanţa trebuie să reţină că:
a) noua infracţiune a fost săvârşită atât de condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie,
cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie
275
b) noua infracţiune a fost săvârşită numai în condiţiile stării de recidivă postexecutorie
c) noua infracţiune a fost săvârşită numai în condiţiile stării de recidivă postexecutorie.
57. Ce presupune pluralitatea intermediară de infracţiuni?

a) să existe o condamnare definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior
b) infractorul să comită din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării sau în stare de evadare
c) să nu fie îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă
d) existenţa unui concurs de infracţiuni.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
58. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel de-al doilea termen al
recidivei postexecutorii?
a) să se săvârşească o nouă infracţiune
b) noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie închisoarea de un an sau
detenţiunea pe viaţă
d) noua infracţiune să fie săvârşită după graţierea pedepsei anterioare.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
59. În situaţia în care o persoană a fost condamnată la pedeapsa închisorii de un an şi 6

luni pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, dar cu suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, iar în termenul de încercare săvârşeşte o infracţiune intenţionată
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani:
a) există recidivă postcondamnatorie
b) nu există stare de recidivă
c) există recidivă postexecutorie
d) există recidivă antecondamnatorie.
60. Pentru existenţa recidivei postcondamnatorii este posibil ca cel de al doilea termen să-
l reprezinte o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, rezultată din:
a) săvârşirea unei infracţiuni din culpă sau intenţionate
b) săvârşirea unei infracţiuni numai cu intenţie
c) săvârşirea unei infracţiuni fie cu intenţie fie cu praeterintenţie
d) săvârşirea unui concurs de infracţiuni format atât din infracţiuni din culpă cât şi
intenţionate.
61. În cazul în care după condamnarea definitivă la detenţiunea pe viaţă şi înainte de

începerea executării pedepsei cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,
pentru care legea prevede o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă:
276
a) există recidivă postcondamnatorie
b) nu există recidivă, deoarece a fost condamnat la pedeapsa maximă
c) legea nu prevede o asemenea situaţie
d) există recidivă postexecutorie
62. Există situaţii prevăzute de art. 42 din Codul penal, în care o hotărâre de condamnare
definitivă nu poate constitui primul termen al recidivei. Astfel, la stabilirea stării de
recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) infracţiunile dezincriminate
b) infracţiunile graţiate
c) infracţiunile săvârsite din culpă
d) infracţiunile amnistiate.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
63. O infracţiune comisă de un minor, dar judecată şi condamnată când acesta a devenit
major:
a) poate atrage starea de recidivă dacă este o infracţiune gravă
b) nu poate atrage niciodată starea de recidivă
c) poate atrage starea de recidivă dacă este o infracţiune comisă cu intenţie şi care a avut
ca urmare moartea unei persoane.
64. În cazul când un infractor a fost condamnat definitiv la o pedeapsă cu închisoarea de

un an, pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, iar înainte de a începe executarea,
comite o nouă infracţiune intenţionată pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de
un an, cum se va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează a o executa:
a) conform regulilor privind recidiva postcondamnatorie
b) conform regulilor privind pluralitatea intermediară
c) conform regulilor privind concursul de infracţiuni
d) conform regulilor privind starea de recidivă.
65. Care sunt elementele ce alcătuiesc structura recidivei (termenii recidivei)?

a) existenţa unei condamnări definitive a infractorului pentru una sau mai multe
infracţiuni comise anterior
b) săvârşirea, de către acelaşi infractor, a unei noi infracţiuni după condamnarea sa
definitivă
c) infractorul să săvârşească o nouă infracţiune după ce a suferit o condamnare definitivă
pentru altă infracţiune
d) săvârşirea de noi infracţiuni de către acelaşi infractor, înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare anterioară.
a) a+b+c
b) a+b+d
c) a+c+d
d) b+c+d.
277
66. Un infractor condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârşirea unei
infracţiuni de furt, înainte de începerea executării pedepsei, săvârşeşte o infracţiune de
vătămare corporală din culpă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la
2 ani sau cu amendă. La aplicarea pedepsei pentru săvârşirea celei de a doua infracţiuni
instanţa va ţine seama de:
a) regulile de la concursul de infracţiuni
b) regulile de la recidiva postcondamnatorie
c) regulile de la recidiva postexecutorie
d) legea nu distinge în mod cert.
67. Dacă în privinţa primului termen al recidivei postexecutorii, constând în executarea

unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, s-a împlinit termenul de reabilitare, această condamnare:
a) poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii
b) nu mai poate constitui primul termen al recidivei
c) problema este controversată în literatura juridică de specialitate
d) legea nu distinge în mod cert.
68. Pentru existenţa primului termen al recidivei postexecutorii:

a) condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de un an pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate să se fi executat în întregime în penitenciar
b) condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de un an pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate să se fi stins şi în alt mod decât prin executarea efectivă a pedepsei
închisorii în penitenciar
c) legea nu prevede o asemenea situaţie
d) este necesar ca pedeapsa dispusă de instanţa de judecată să nu fi fost prescrisă deoarece
condamnatul s-a sustras de la executare.
69. O persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani pentru

săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, dar nu a executat-o, în privinţa ei împlinindu-se
termenul de prescripţie a executării. În ipoteza în care această persoană săvârşeste o nouă
infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani,
condamnarea în privinţa căreia s-a împlinit termenul de prescripţie a pedepsei:
a) nu mai poate constitui primul termen al recidivei postexecutorii, deoarece pedeapsa nu
a fost executată
b) poate constitui primul termen al recidivei postexecutorii, deoarece prescripţia
executării pedepsei reprezintă un mod de stingere a acesteia
c) legea nu prevede o astfel de situaţie.
70. Dacă o persoană a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate la pedeapsa închisorii de 3 ani, dar nu a executat-o, deoarece a fost graţiată
condiţionat în întregime, săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, condamnarea a cărei pedeapsă a fost graţiată:
a) nu poate constitui primul termen al recidivei postexecutorii, deoarece legea cere
condiţia ca pedeapsa să fi fost executată efectiv
b) poate constitui primul termen al recidivei postexecutorii, deoarece graţierea reprezintă
un mod de stingere a executării pedepsei
278
c) ar fi putut constitui primul termen al recidivei, dacă graţierea nu ar fi fost totală, ci doar
parţială urmând ca restul de pedeapsă negraţiat să fi fost executat
d) ar fi putut constitui primul termen al recidivei dacă infractorul ar fi fost condamnat la
pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar.
71. Recidiva postcondamnatorie există:

a) atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai
mare de un an
b) atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
amenzii sau închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune
cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, sau în
stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea
mai mare de un an
c) atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea de un
an
d) atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie depăşită,
iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de 2
ani.
72. Inculpatul, condamnat definitiv la pedeapsa de 30 de ani închisoare, a încercat să

evadeze din penitenciarul în care executa această pedeapsă. Tribunalul l-a condamnat pe
inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de evadare şi a dispus să execute pedeapsa de 30 de ani închisoare. În
concluziile sale, procurorul a susţinut condamnarea inculpatului pentru tentativa la
infracţiunea de evadare şi a solicitat ca pedeapsa pentru această faptă să fie executată
alături de pedeapsa din a cărei executare inculpatul a încercat să evadeze. Hotărârea
instanţei este:
a) nelegală întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se
execută
b) nelegală întrucât nu s-au aplicat dispoziţiile referitoare la calculul pedepsei în caz de
recidivă
c) legală întrucât cuantumul pedepsei a fost corect stabilit, deoarece nu se poate depăşi
maximul general al pedepsei închisorii.
Răspunsuri grile*: 1-a,b,c; 2-c,d; 3-c; 4-a; 5-c; 6-a,b; 7-c; 8-c; 9-b,c; 10-a; 11-b; 12-b;
13-c; 14-b (non majorem in pejus); 15-c; 16-d; 17-b; 18-c; 19-b,c,d; 20-b; 21-a,c; 22-b;
23-c,d; 24-a; 25-d; 26-c; 27-a; 28-a,b,d; 29-a,b,d; 30-a,b,c; 31-d; 32-b; 33-c; 34-c; 35-
a,b,c; 36-a,d; 37-c; 38-c,d; 39-a,b,c; 40-c; 41-b,d; 42-c; 43-b,c; 44-a,c; 45-b; 46-a; 47-b;
48-b; 49-c; 50-a,b; 51-b,c; 52-b; 53-a,c; 54-b; 55-a; 56-a; 57-a; 58-d; 59-a; 60-c,d; 61-a;
62-c; 63-b; 64-c; 65-a; 66-a; 67-b; 68-b; 69-b; 70-b; 71-a,c; 72-a,b;
279
V. Speţe:
1. X a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare pntru infracţiunea de furt calificat şi la
6 luni închisoare pentru infracţiunea de violare de domiciliu, dispunându-se să se execute
pedeapsa cea mai grea plus sporul aferent. În fapt, s-a reţinut că într-o seară inculpatul a
intrat pe poarta neasigurată în curtea locuinţei persoanei vătămate, după care a sustras,
prin efracţie din autoturismul acestuia, aflat în curte, mai multe piese.
Prin recursul declarat, inculpatul susţine că în mod greşit s-a reţinut în sarcina sa
infracţiunea de violare de domiciliu, deoarece aceasta s-a absorbit în infracţiunea de furt
calificat prevăzută în art. 229 alin. 2 lit. b) C.pen.
Ce trebuie să decidă instanţa de recurs? În speţă există un concurs real de
infracţiuni sau o unitate de infracţiune?
2. Instanţa a reţinut că X, angajat la SC Comico S.A. Moldova Nouă, a fost însărcinat să

coordoneze o echipă de muncitori la montarea unui buncăr pâlnie metalică de 1,5 tone, în
golul de fixare cu ajutorul unei macarale. Deşi era interzisă rămânerea, fie şi temporară, a
unui asemenea dispozitiv în echilibru instabil, inculpatul a încălcat normele de protecţie a
muncii, cu consecinţa uciderii din culpă a victimei, ca urmare a răsturnării buncărului.
Prin sentinţa penală a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă definitivă, X a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin.
2 C. pen. şi de nerespectare a măsurilor de protecţie a muncii prevăzută de art. 34 din
Legea 90/1996, cu aplicarea art. 38 alin. 2 şi art. 39 lit. b) C. pen.
Împotriva sentinţei penale rămasă definitivă s-a declarat recurs, cu motivarea că
infracţiunile au fost săvârşite în concurs ideal şi nu în concurs real de infracţiuni.
3. Instanţa a reţinut că X a aplicat cu cuţitul o lovitură puternică în abdomen unei

persoane, Y după care imediat, a lovit pe o altă persoană, Z în partea din spate a coastei
stângi. Prima dintre victime a decedat în drum spre spital, viaţa celeilalte fiind salvată în
urma îngrijirilor medicale ce i s-au acordat.
Tribunalul Municipiului Bucureşti a condamnat pe inculpatul X la 20 de ani
închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute în fostul art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de fostul art. 176 lit. b)
C. pen. - omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.
Arătaţi dacă soluţia instanţei de a reţine o singură infracţiune complexă este sau
nu corectă. În lumina Noul Cod Penal ce soluţie se impune?
4. În sarcina lui X s-a reţinut că a falsificat datele înscrise în carnetul său de muncă şi că a
prezentat documentul astfel falsificat cu ocazia încadrării în muncă la o altă unitate
economică. În baza carnetului de muncă falsificat, inculpatul a obţinut o încadrare şi o
retribuţie superioară celor la care avea dreptul şi a încasat apoi în mod repetat retribuţia
superioară la care nu avea dreptul.
Având în vedere că faptele de fals material în înscrisuri oficiale şi de uz de fals,
au fost comise de inculpatul X în vederea săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, art. 244 C.
pen. să se arate dacă faptele inculpatului constituie o infracţiune unică complexă sau un
concurs de infracţiuni.
280
5. S-a reţinut că X, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a urmărit pe stradă patru elevi
până la sala de aşteptare a staţiei C.F.R. unde, sub ameninţarea cu bătaia, le-a cerut să-i
dea banii pe care îi aveau asupra lor. De teamă, elevii au strâns o sumă de banii pe care i-
au dat-o inculpatului, iar unul dintre ei, în urma ameninţărilor inculpatului, i-a dat şi bluza
cu care era îmbrăcat.
Judecătoria Călăraşi a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie, prevăzută în art. 233 actualul C. pen.
Soluţia instanţei de judecată pronunţată în cauză este corectă? Făptuitorul a
comis una sau mai multe infracţiuni? Argumentaţi răspunsul.
6. În sarcina lui X s-a reţinut că, fiind condamnat la 3 ani de închisoare pentru o
infracţiune intenţionată, după începerea executării pedepsei, beneficiind de o întrerupere a
executării acesteia, a săvârşit din nou o infracţiune de furt potrivit art. 228 C. pen.
Arătaţi dacă inculpatul se află în stare de recidivă. Motivaţi răspunsul.
7. S-a reţinut că X l-a lovit puternic cu pumnul în faţă pe Y, care s-a dezechilibrat, a căzut
şi s-a lovit, suferind un traumatism cranio-cerebral în urma căruia a decedat. Tribunalul
Vâlcea a condamnat pe X pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte prevăzută în art. 195 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 1 C. pen. - recidiva
postexecutorie, reţinându-i-se şi o altă condamnare anterioară la 2 ani închisoare pentru
tentativă de tâlhărie.
Curtea de Apel Piteşti a admis căile de atac ale procurorului şi inculpatului, a
desfiinţat în parte sentinţa şi a înlăturat reţinerea recidivei, cu motivarea că în cauză nu
există starea de recidivă în raport cu forma de vinovăţie cu care s-a comis această
infracţiune.
În cauză există sau nu recidivă?
8. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, în timp ce executa o pedeapsă de un an închisoare
(cu suspendare sub supraveghere), aplicată pentru o infracţiune de furt, a săvârşit din nou
o infracţiune de conducere fără permis a unui autovehicul, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni există în speţă. Să se arate cum
trebuie stabilită şi aplicată pedeapsa în această situaţie.
9. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, aflându-se în executarea pedepsei de 2 ani
închisoare, aplicată de Judecătoria Craiova, pentru o infracţiune de furt, a evadat din
punctul de lucru al penitenciarului, s-a deplasat în sat, a pătruns prin spargerea geamului
în magazinul de textile şi încălţăminte, de unde a sustras mai multe obiecte de
încălţăminte şi o sumă de bani. Evadarea este incriminată în art. 285 C. pen. şi pedepsită
cu închisoarea de la 1 la 5 ani (în forma de bază).
Precizaţi consecinţele juridico-penale existente.
Răspunsuri speţe:
1. În lumina Noului Cod Penal, instanţa urma să reţină o singură infracţiune. În aceste
cazuri, furtul absoarbe violarea de domiciliu, inculpatul urmând să răspundă conform art.
229 alin. 2 lit. b) C.pen., pentru o singură infracţiune complexă în formă agravată.
281
2. În speţă este vorba despre un concurs ideal eterogen de infracţiuni, deoarece printr-un
singur act al făptuitorului s-au comis două infracţiuni, una la regimul muncii şi alta
prevăzută expres în art. 192 C. pen.
3. Conform Noului Cod Penal, instanţa trebuie să reţină un concurs real omogen de
infracţiuni format dintr-o infracţiune consumată de omor şi o tentativă la aceeaşi
infracţiune, neputându-se reţine în acest caz o singură infracţiune complexă, decât dacă
infracţiunile erau amândouă în formă consumată. Deşi art. 174 C. pen. prevede că
tentativa este tot infracţiune, pentru a se reţine infracţiunea de omor calificat în această
agravantă era imperios necesar producerea rezultatului cerut de lege şi anume moartea a
cel puţin două persoane.
4. Inculpatul a comis un concurs real eterogen format din trei infracţiuni şi anume: fals
material în înscrisuri oficiale – art. 320 C. pen., uz de fals – art. 323 C.pen. şi infracţiunea
de înşelăciune – art. 244 C. pen. Întrucât, primele două au fost comise în scopul săvârşirii
înşelăciunii există un concurs real cu conexitate teleologică. Mai mult decât atât, în
conformitate cu art. 244 alin. 2 C. pen., dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
5. Instanţa trebuia să reţină un concurs ideal omogen de infraţiuni, deoarece acţiunile

inculpatului s-au îndreptat împotriva a patru subiecţi pasivi, ceea ce face ca acesta să
răspundă pentru fiecare în parte şi nu numai pentru o singură infracţiune. Pluralitatea de
subiecţi pasivi dă naştere unei singure infracţiuni agravate în cazul infracţiunilor de omor
– a se vedea art. 189 lit f) sau art. 192 alin. 3 C.pen. În cazul altor infracţiuni contra
persoanei, cum ar fi cele prevăzute la art. 193, 194 sau 195 C.pen., pluralitatea de subiecţi
pasivi dă naştere unei pluralităţi de infracţiuni, câţi subiecţi pasivi sunt, există tot atâtea
infracţiuni. Tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului, dar în secundar lezează
persoana fizică, astfel încât câţi subiecţi pasivi sunt, subzistă tot atâtea infracţiuni în
concurs.
6. X se află în stare de recidivă postcondamnatorie, conform art. 41 alin. 1 C.pen.
7. În speţa de faţă, aşa cum este descrisă, suntem în prezenţa unei recidive, chiar dacă cel
de-al doilea termen al acesteia îl constituie o infracţiune praeterintenţionată. Art. 42 din
C.pen. se referă numai la infracţiunile din culpă nu şi la cele comise cu praeterintenţie.
Cum praeterintenţia cuprinde în conţinutul său şi un element intenţional, atunci
infracţiunile comise cu această formă de vinovăţie pot constitui primul sau al doilea
termen al recidivei. În actualul Cod Penal, legiutorul face referiri exprese şi la această
formă de vinovăţie.
8. În speţă nu există stare de recidivă, ci o pluralitate intermediară, deoarece nu este

îndeplinit primul termen (o pedeapsă mai mare de un an închisoare). Astfel, instanţa va
revoca suspendarea executării pedepsei şi va contopi pedeapsa anterioară de un an cu
pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, la care se aplică un spor conform art. 39 lit. b)
C. pen. Pluralitatea intermediară se sancţionează conform regulilor de la concursul de
infracţiuni (art. 44 alin. 2 C.pen.).
282
9. În această speţă există o stare de recidivă postcondamnatorie, potrivit art. 41 alin. 1
C.pen., fiind îndepliniţi ambii termeni ai recidivei. Instanţa va aplica prevederile art. 43
alin. 2 C.pen.; mai întâi regulile de la concursul de infracţiuni între evadare şi furt, iar
apoi pedeapsa rezultantă se va cumula cu restul rămas neexecutat până la evadare.
VI. Test 1 (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni?
2. Enumeraţi condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni.
3. Care sunt elementele caracteristice ale concursului real de infracţiuni?
4. Ce reprezintă conexitatea teleologică de infracţiuni?
5. Care este forma de vinovăţie în cazul concursului de infracţiuni?
6. Ce se înţelege prin concurs ideal de infracţiuni?
7. Precizaţi sistemul de sancţionare al concursului de infracţiuni în legislaţia penală
română?
8. Analiza sporului în cazul sancţionării concursului de infracţiuni.
9. Analizaţi expresia „buna-credinţă”.
Test 2 (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Precizaţi locul recidivei în cadrul pluralităţii de infracţiuni.
2. Care sunt termenii recidivei?
3. Enumeraţi condamnările care nu atrag starea de recidivă.
4. Analizaţi expresiile „a se contopi” şi „a se cumula”.
5. Aplicarea pedepselor complementare în cazul recidivei.
6. Asemănări şi deosebiri între recidivă şi concursul de infracţiuni.
7. Asemănări şi deosebiri între concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea
intermediară. Importanţa distincţiei.
8. Analiza formei de vinovăţie în cazul recidivei.
9. Analizaţi expresia „abolitio criminis”.

A. Teme de seminar:
1. Particularităţile concursului ideal de infracţiuni.
2. Concursul cu conexitate. Justificarea existenţei în legea penală română.
3. Existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice.
4. Aspecte critice privind sancţionarea recidivei.
1. Aspect critic asupra sancţionării concursului de infracţiuni.
2. Comparaţie între concursul real omogen de infracţiuni, infracţiunea continuată şi
infracţiunea de obicei. Importanţa distincţiei.
3. Implicaţii juridice privind descoperirea ulterioară a stării de recidivă.
4. Justificarea existenţei unor categorii de condamnări care nu atrag starea de recidivă.
1. Concursul de infracţiuni în raport cu alte forme ale pluralităţii de infracţiuni.
2. Analiza recidivei ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni.
283
NOTE:
284

Caiet Seminar Drept Penal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiet Seminar Drept Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mariana MITRA

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................ 7

SEMINARUL NR. 1 – “Introducere în studiul dreptului penal” ..................................... 9

SEMINARUL NR. 2 – “Evoluţia, principiile şi izvoarele dreptului penal”..................... 21

SEMINARUL NR. 3 – “Raporturile juridice de drept penal, legea penală,

SEMINARUL NR. 4 – “Aplicarea legii penale în timp” ................................................. 57

SEMINARUL NR. 5 – “Aplicarea legii penale în spaţiu” ............................................... 69

SEMINARUL NR. 6 – „Extrădarea” ............................................................................... 82

SEMINARUL NR. 7 – “Infracţiunea. Cauzele justificative” ........................................... 97

SEMINARUL NR. 8 – “Cauzele de neimutabilitate” ...................................................... 124

SEMINARUL NR. 9 – “Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii” ............... 146

SEMINARUL NR. 10 – “Conţinutul constitutiv al infracţiunii” ..................................... 161

SEMINARUL NR. 11 – “Formele infracţiunii” ............................................................... 177

SEMINARUL NR. 12 – “Pluralitatea de infractori” ........................................................ 200

SEMINARUL NR. 13 – “Unitatea de infracţiune” .......................................................... 223

SEMINARUL NR. 14 – “Pluralitatea de infracţiuni” ...................................................... 249

Se observă că autoarea a urmărit ca studenţii, odată cu parcurgerea acestei lucrări,

Conf.univ.dr. Vasile DRĂGHICI

IA. Generalităţi privind dreptul penal

b. Caracteristicile dreptului penal:

c. Obiectul dreptului penal:

d. Scopul dreptului penal:

e. Subramurile dreptului penal:

f. Funcţiile dreptului penal:7

g. Necesitatea dreptului penal:

h. Locul dreptului penal în sistemul dreptului:

IB. Ştiinţa dreptului penal

b. Obiectul ştiinţei dreptului penal:

c. Sarcinile ştiinţei dreptului penal:

d. Ştiinţele penale (“criminale”):

e. Ştiinţa dreptului penal român

II. Idei fundamentale:

III. Vocabular specific:

4. Sunt instituţii specifice dreptului penal:

5. Caracterul subsidiar al dreptului penal reiese din:

6. Obiectul dreptului penal este format din:

7. Sunt subramuri ale dreptului penal:

8. Misiunea principală a dreptului penal este:

9. Prin faptă periculoasă, în înţelesul legii penale, se înţelege:

10. Valoarea socială, în înţelesul legii penale, reprezintă:

11. Principalele caracteristici ale dreptului penal român sunt:

14. Ştiinţa dreptului penal român studiază:

15. Care sunt metodele de studiu utilizate de ştiinţa dreptului penal?

17. Care sunt principiile de bază ale Şcolii Clasice?

18. Care sunt principiile de bază ale Şcolii Pozitiviste?

21. Care sunt întemeietorii ştiinţei dreptului penal român?

V. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

VI. Activitate de cercetare:

IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal.

1.Codul penal de la 1866 (“Codul Cuza”):

2. Codul penal de la 1937 (“Codul penal Carol al II-lea”):

d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:

3. Codul penal de la 1969:

4. Codul Penal din 2014:

IB. Principiile fundamentale ale dreptului penal român

1. Principiul legalităţii incriminării şi sancţionării

2. Principiul egalităţii în faţa legii penale

4. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

5. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale

6. Principiul personalităţii răspunderii penale

7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal