Marilena Uliescu  1

ACADEMIA ROMÂNĂ 
INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE 
DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT „TRAIAN IONAŞCU” 
 

NOUL COD CIVIL 
 

STUDII ŞI COMENTARII 
Volumul II 
Cartea a III‐a şi Cartea a IV‐a 
 
2 Cuvânt‐înainte 

 
Coordonator: 
 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu 
 
 
Autori: 
 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
Conf. univ. dr. Cristian Jora – cercetător ştiințific asociat 
Asist.  univ.  Paul­George  Buta  –  cercetător  ştiințific  asociat  la 
proiect 
Prof. univ. dr. Mircea Duţu – cercetător ştiințific gr. I 
Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiințific asociat  
Judecător  dr.  Stelian  Ioan  Vidu  –  cercetător  ştiințific  asociat  la 
proiect 
Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiințific asociat 
Judecător  dr.  Diana  Elena  Ungureanu  –  cercetător  ştiințific 
asociat la proiect 
Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiințific emerit 
Av. dr. Iolanda Boţi – cercetător ştiințific asociat la proiect 
Lector  univ.  dr.  Andrei  Duţu­Buzura  –  cercetător  ştiințific 
asociat la proiect 
Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiințific gr. I 
Judecător  dr.  Andrea  Annamaria  Chiş  –  cercetător  ştiințific 
asociat la proiect 
Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiințific asociat 
Av. Dumitru Dobrev – cercetător ştiințific  
Judecător Filip Pavel – cercetător ştiințific asociat 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf.  univ.  dr.  Ilioara  Genoiu  –  cercetător  ştiințific  asociat  la 
proiect 
Judecător  dr.  Cristiana­Mihaela  Crăciunescu  –  cercetător  ştiin‐
țific asociat 
Conf.  univ.  dr.  Mircea  Dan  Bob  –  cercetător  ştiințific  asociat  la 
proiect 
Marilena Uliescu  3
ACADEMIA ROMÂNĂ 
INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE 
DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT „TRAIAN IONAŞCU” 
 
 
 
 
 
NOUL COD CIVIL 
  
STUDII ŞI COMENTARII 
Volumul II 
 
Cartea a III­a şi Cartea a IV­a 
(art. 535­1163) 
 
 
Coordonator: 
Prof. univ. dr. Marilena ULIESCU 
 
 
 
 
 
Universul Juridic 
Bucureşti 
‐2013‐ 
4 Cuvânt‐înainte 

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. 
 
Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L. 
Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin 
S.C. Universul Juridic S.R.L. 
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris 
al S.C. Universul Juridic S.R.L. 
 
NICIUN  EXEMPLAR  DIN  PREZENTUL  TIRAJ  NU  VA  FI 
COMERCIALIZAT  DECÂT  ÎNSOŢIT  DE  SEMNĂTURA  UNUIA 
DINTRE AUTORI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE 
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.  
 
 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
Noul Cod civil : studii şi comentarii / Academia Română. Institututul de  
        cercetări juridice, Departamentul de drept privat "Traian Ionaşcu" ;  
        coord.: Marilena Uliescu. ‐ Bucureşti : Universul Juridic, 2012‐ 
        4 vol. 
        ISBN 978‐973‐127‐864‐3 
        Vol. 2. : Cartea a III­a şi Cartea a IV­a : Art. 535­1163. ­ 2013. ‐ 
Bibliogr. ‐ ISBN 978‐606‐673‐222‐2 
I. Uliescu, Marilena (coord.) 
347(498) 

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15
DISTRIBUŢIE: tel./fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
Marilena Uliescu  5

CUVÂNT-ÎNAINTE

 
 
   Stimați cititori, 
 
Supunem  atenției  dumneavoastră  volumul  II  al  lucrării 
Noul Cod civil. Studii şi Comentarii, volum ce este elaborat pe 
structura  Codului  civil  în  vigoare,  care  se  referă  la  Cartea  
a III‐a „Despre bunuri” (art. 535‐952) şi Cartea a IV‐a „Despre 
moştenire şi liberalități” (art. 953‐1163). 
Studiile  şi  comentariile  la  Cartea  a  III‐a  sunt,  în  princi‐
pal,  axate  pe  dreptul  de  proprietate  cu  cele  două  forme, 
proprietatea  privată  şi  proprietatea  publică  (dreptul  de 
proprietate publică bucurându‐se de o reglementare poziti‐
vă şi completă pentru prima dată în Codul civil), şi pe cele‐
lalte drepturi reale din enumerarea legală (art. 551 C. civ.), 
precum şi de noi instituții, cum sunt fiducia, administrarea 
bunurilor altuia ori proprietatea periodică. 
Tot ca instituții noi în reglementarea Codului civil sunt 
analizate  şi  explicate  Limitele  juridice  ale  dreptului  de  pro­
prietate cu cele trei forme: legale, convenționale şi judiciare, 
care înglobează şi dispariția dreptului real de servitute lega‐
lă – ce îmbracă haina juridică a limitărilor legale ale exerci‐
tării dreptului de proprietate, precum şi noile reglementări 
incluse în Codul civil privind cartea funciară. 
Complet  modificată  de  noul  Cod  civil  este  şi  regle‐
mentarea uzucapiunii ca principal efect al posesiei, aceasta 
fiind doar extratabulară sau tabulară. 
6 Cuvânt‐înainte 

Cartea a IV‐a „Despre moştenire şi liberalități” urmează, 
de  asemenea,  structura  Codului  civil  în  vigoare  cu  unele 
sublinieri necesare pentru o tratare logică şi favorabilă unei 
înțelegeri mai profunde.  
Într‐o serie de studii sunt analizate dispozițiile care alc‐
ătuiesc  instituțiile  reprezentative  ale  dreptului  succesoral, 
de  pildă,  condițiile  necesare  pentru  a  moşteni  (din  rândul 
acestora o atenție aparte fiind acordată nedemnității succe‐
sorale, care, în raport cu reglementarea anterioară, a suferit 
notabile prefaceri). Sunt, de asemenea, avute în vedere, din 
materia dreptului de moştenire, instituții ca: reprezentarea 
succesorală, testamentul (aspectele generale, dar şi felurile 
acestui act de ultimă voință), rezerva succesorală, opțiunea 
succesorală  (atât  probleme  privind  actul  juridic,  cât  şi  as‐
pecte  care  vizează  dreptul  subiectiv  de  opțiune),  moşteni‐
rea vacantă. Aceasta pentru a da doar câteva indicii privind 
conținutul volumului în ceea ce priveşte moştenirea şi felu‐
rile  acesteia.  Nu  în  ultimul  rând,  trebuie  arătat,  în  această 
ordine de idei că în tratarea subiectelor s‐a ținut seama de 
legăturile  dintre  materiile  dreptului  civil,  de  pildă  de  rela‐
țiile dintre moştenire şi drepturile reale. 
Studiile  şi  comentariile  reprezintă  o  evaluare  critică  a 
Codului  civil  în  vigoare  menită  să  uşureze  şi  să  permită  o 
interpretare corectă a noii legi civile. Studiile care au în ve‐
dere instituții importante ale Codului civil urmăresc evolu‐
ția acestora, abordează problematica folosind metoda com‐
parativă,  pe  de  o  parte,  cu  reglementarea  Codului  civil  din 
1864, iar, pe de altă parte, cu alte sisteme de drept, ținând 
seama şi de reglementările Uniunii Europene. Practica judi‐
ciară  care  susține  eşafodajul  de  argumente  este  atât  cea 
internă,  cât  şi  cea  europeană,  dar  şi  practica  judiciară  din 
alte state. 
Marilena Uliescu  7
Opiniile exprimate de autori aparțin acestora şi ele pot 
să convingă sau să nască o discuție profitabilă pentru evolu‐
ția ştiinței dreptului. 
Contribuțiile autorilor au fost elaborate cu onestitate şi 
cu credința că vor servi învățământului juridic, doctrinei şi 
practicii judiciare. 
 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu 
    
 
 
8 Cuvânt‐înainte 
Marilena Uliescu 9
 
 
 
 
 

 
 
Cartea a III‐a 
Despre bunuri 
(art. 535‐952) 
 
10 Cuprins
Marilena Uliescu 11

TITLUL I
BUNURILE ŞI DREPTURILE REALE ÎN GENERAL

CAPITOLUL II
DREPTURILE REALE ÎN GENERAL

(art. 551­554) 

 
1. Drepturile reale (art. 551‐554) în enumerarea noului Cod 
civil  sunt:  dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  acestuia 
(dreptul  de  uzufruct,  dreptul  de  superficie –  pentru  prima  dată 
reglementat  în  Codul  civil,  dreptul  de  uz,  dreptul  de  abitație, 
dreptul de servitute). 
În  continuare  se  regăsesc  în  Codul  civil,  denumite  ca  atare, 
drepturile  reale,  derivate  din  dreptul  de  proprietate  publică: 
dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folo‐
sință (la care am adăuga „gratuită”). 
Cea  de‐a  zecea  desemnare  are  în  vedere  drepturile  reale  de 
garanție, cunoscute până acum ca „garanții reale”. 
Enumerarea drepturilor reale din art. 551 C. civ. nu este limi‐
tativă, ci exempli gratia, ceea ce rezultă fără îndoială din precizarea 
de la pct. 11 al acestui articol, care menționează că „pot fi drepturi 
reale şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter”. 

 Autor:
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – Cercetător ştiinţific emerit, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
12 Drepturile reale în general

Credem, de asemenea, că se poate remarca şi faptul că primul 
drept real menționat, de altfel corect, este dreptul de proprietate – 
care are, desigur, în vedere atât dreptul de proprietate privată, cât 
şi  dreptul  de  proprietate  publică,  ceea  ce  este  în  conformitate  cu 
art. 136 din Constituția României şi precizat de art. 552. 
2.  Proprietatea  privată  nu  este  definită  în  cadrul  delimitării 
acesteia  de  dreptul  de  proprietate  publică,  ea  este  determinată 
prin  ceea  ce  poate  constitui  obiectul  său,  diferit  de  proprietatea 
publică. 
Astfel,  sunt  desemnate  ca  fiind  proprietate  privată  bunurile 
de interes sau de uz privat aparținând persoanelor fizice, persoa‐
nelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunu‐
rile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităților ad‐
ministrativ‐teritoriale. 
Aşadar, titulari ai dreptului de proprietate privată sunt şi sta‐
tul  şi  unitățile  administrativ‐teritoriale,  asupra  bunurilor  din 
domeniile private ale acestora. 
În aceeaşi ordine de idei, ca bunuri ce fac obiectul dreptului 
de  proprietate  privată  sunt  desemnate,  la  alin.  (2)  al  aceluiaşi 
articol, şi moştenirile vacante (constatate prin certificat de vacan‐
ță succesorală) care intră în domeniul privat al comunei, oraşului 
sau  municipiului,  după  caz,  fără  înscriere  în  cartea  funciară.  Tot 
astfel, imobilele cu privire la care s‐a renunțat la dreptul de pro‐
prietate conform art. 562 alin. (2) C. civ. se dobândesc fără înscri‐
ere în cartea funciară şi intră în domeniul privat al respectivelor 
unități ale administrației publice locale prin hotărârea Consiliului 
local al acestora. 
Această reglementare privind moştenirile vacante reprezintă 
o noutate față de reglementarea din Codul civil de la 1864 – care 
avea  o  soluție  unică  pentru  moştenirile  vacante,  şi  anume,  aces‐
tea se cuveneau statului. 
Alineatul  (3)  al  aceluiaşi  articol  menține  reglementarea  din 
Codul  civil  de  la  1864  numai  cu  privire  la  moştenirile  vacante  şi 
imobilele abandonate despre care se face vorbire la alin. (2), aflate 
în străinătate şi care se cuvin statului român [art. 553 alin. (3)]. 
Marilena Uliescu 13
Credem  că  soluția  adoptată  de  C.  civ.  este  rațională  cât  pri‐
veşte  moştenirile  vacante  şi  imobilele  abandonate  în  condițiile 
legii,  de  a  reveni  unităților  administrației  publice  locale  în  raza 
cărora acestea sunt situate. 
Articolul analizat (art. 553), care determină proprietatea pri‐
vată  după  categoria  de  bunuri  care  fac  obiectul  acesteia,  la  ulti‐
mul  alineat,  (4),  stabileşte  regimul  juridic  al  acestor  bunuri,  în 
sensul că, indiferent de titular (inclusiv statul), ele sunt şi rămân 
în  circuitul  civil,  dacă  prin  lege  nu  se  dispune  altfel.  Aşadar,  ele 
pot  fi  înstrăinate,  pot  face  obiectul  unei  urmăriri  silite  şi  pot  fi 
dobândite prin orice mod prevăzut de lege. 
3.  Proprietatea  publică,  cea  de‐a  doua  formă  de  proprietate, 
este de asemenea determinată după categoria de bunuri care fac 
obiectul  acesteia,  şi  anume  bunurile  statului  şi  ale  unităților  ad‐
ministrativ‐teritoriale,  care,  prin  natura  lor  sau  prin  declarația 
legii, sunt de uz sau de interes public, dar numai dacă au fost legal 
dobândite (art. 554 C. civ.). 
Următorul  alineat  face  precizarea  că  dispozițiile  aplicabile 
dreptului de proprietate privată se aplică, de asemenea, şi drep‐
tului de proprietate publică, dacă prin lege nu se prevede altfel şi 
numai  în  măsura  în  care  sunt  compatibile  cu  regimul  juridic  al 
acesteia. 
Această precizare, credem, este menită să sublinieze, în con‐
formitate cu dispozițiile constituționale, că ambele forme de pro‐
prietate sunt egale şi se bucură de aceleaşi garanții şi ocrotire. 
14 Bunurile şi drepturile reale în general

CAPITOLUL I
DESPRE BUNURI ÎN GENERAL

(art. 535­554) 

 
Cartea  a  III‐a  din  noul  Cod  civil  este  intitulată  „Despre 
bunuri”, iar Titlul I, denumit „Bunurile şi drepturile reale în gene‐
ral”, cuprinde articolele 535‐554. 
 
I. Despre distincţia bunurilor 

În lipsa unei definiții a bunurilor din Codul civil român de la 
1864, a revenit doctrinei sarcina de a stabili o asemenea noțiune. 
Astfel, bunul a fost definit ca o valoare economică utilă pen‐
tru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului, sus‐
ceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial1, şi pen‐
tru a fi în prezența unui bun, în înțelesul dreptului civil, este ne‐
cesar ca valoarea economică să fie aptă să satisfacă o trebuință de 
ordin  patrimonial  şi  să  fie  susceptibilă  de  însuşire  sub  forma 
drepturilor patrimoniale. În sens strict, denumirea de bun se în‐
cadrează  în  definiția  prezentată,  iar  în  sens  larg,  s‐a  precizat  că 
prin bun înțelegem nu numai lucrul, ci şi dreptul patrimonial care 

* Autor
Conf. univ. dr. Cristian Jora – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de
Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 Gh.  Beleiu,  Drept  civil  român.  Introducere  în  dreptul  civil.  Subiectele 
dreptului civil, ed. a V‐a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa, 
Bucureşti, 1998, pp. 98‐99; P. Truşcă, Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. 
Persoana juridică, ed. a III‐a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 80‐81.
Cristian Jora 15
are ca obiect acel bun2. Deci, obiectul actului juridic civil îl repre‐
zintă  obiectul  raportului  juridic  civil  concret,  bunurile  formând, 
în cazul actului juridic, obiectul derivat al acestuia3. S‐a subliniat 
că  obiectul  şi  conținutul  raportului  juridic  civil  sunt  diferite,  ac‐
țiunile şi inacțiunile la care dă naştere actul juridic civil formează 
obiectul  acestuia,  iar  drepturile  subiective  civile  şi  obligațiile  ci‐
vile generate de acest act formează conținutul sau efectele actului 
juridic.  Explicând  asemenea  corelație,  s‐a  precizat  că  obiectul 
actului juridic civil îl reprezintă obiectul obligației sau obligațiilor 
generate de acel act juridic, iar obiectul obligației constă în pres‐
tația datorată de debitor4. 
Abordând analiza noțiunii sub aspect economic, s‐a mai ară‐
tat  că  prin  bun  înțelegem  orice  lucru  care  este  util,  iar  în  sens 
juridic  deosebim  bunuri  în  sens  restrâns,  anume  lucrurile  care 
pot  fi  obiecte  de  drepturi  şi  obligații  patrimoniale,  operele  de 
creație intelectuală (în cadrul operelor de creație intelectuală se 
impune evidențierea distincției dintre operă şi suportul material 
al acesteia)5 şi energia de orice fel, în măsura în care acestea pot 

2 P.M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 85.
3  M.  Mureşan,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  Cordial  Lex,  Cluj‐Napoca, 

1996, p.139; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Educational, Bucureşti, 
1989, p. 186; V. Economu, în Colectiv, Tratat de drept civil. Partea generală, 
Ed. Academiei, Bucureşti, 1967; Gh. Beleiu, în colectiv, coord. P. Cosmovici, Tratat de 
drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 185.
4  Gh.  Beleiu,  în  Colectiv,  coord.  P.  Cosmovici,  Tratat  de  drept  civil.  Vol.  I. 

Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 185.
5 Opera de creație intelectuală a fost definită ca reprezentând lucrările năs‐

cute în baza unui act de creație de către o persoană fizică, în calitate de autor, 
cuprinzând operele literare, artistice sau ştiințifice şi creațiile cu aplicabilitate 
industrială, cum ar fi invenții, modele de utilitate, desene şi modele, topografii 
ale  produselor  semiconductoare  (B.  Florea,  Dicţionar  de  dreptul  proprietăţii 
intelectuale,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2012,  p.  168).  S‐a  precizat  că 
obiectul  protecției  dreptului  de  autor  este  constituit  din  forma  în  care  ideile 
sunt  exprimate,  şi  nu  din  idei,  prin  dreptul  de  autor  fiind  protejată  creația 
materială  ca  atare,  şi  nu  suportul  material  al  acesteia  (I.  Macovei,  Dreptul 
proprietăţii  intelectuale,  ed.  a  II‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2006,  p.  322).  În 
raport de cele menționate, dreptul de autor nu constă nici în subiectul operei, 
care este rezultatul inspirației autorului, şi nici în obiectul material prin care se 
exteriorizează inspirația (B. Scondăcescu, I. Devesel, C. Duma,  Legea  proprităţii 
16 Bunurile şi drepturile reale în general

fi  obiecte  de  drepturi  patrimoniale,  iar  în  sens  larg,  prin  bunuri 
înțelegem  lucrurile,  operele  de  creație  intelectuală  şi  energia  de 
orice  fel,  ca  obiecte  ale  drepturilor  şi  obligațiilor  patrimoniale, 
dar şi drepturile patrimoniale şi acțiunile privitoare la bunuri în 
accepțiunea restrânsă6. 
Analiza acestei noțiuni a fost susceptibilă şi de alte înțelesuri. 
Astfel,  pentru  unii  autori,  obiectul  actului  juridic  civil  consta  în 
crearea,  modificarea,  transmiterea  sau  stingerea  unui  raport  ju‐
ridic civil7, obiectul actului juridic coincizând cu efectele pe care 
acesta le produce, deoarece crearea, modificarea, transmiterea şi 
stingerea  raporturilor  juririce  reprezintă  însuşi  efectul  actului 
juridic civil8. 
Un  alt  punct  de  vedere  a  fost  acela  conform  căruia  obiectul 
actului juridic civil îl constituie interesele reglementate de părți, 
în baza şi în limitele legii, prin mijlocirea actului juridic civil9. 
Lapidar,  noul  Cod  civil,  la  art.  535,  ne  spune  că  reprezintă 
bunuri  lucrurile,  corporale  sau  necorporale,  care  constituie 

literare şi artistice, comentată şi adnotată, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 
1934,  p.  43,  citat  de  I.  Macovei,  op.  cit.,  p.  322).  Mai  trebuie  reținut  că  opera  de 
creație  intelectuală  are  o  existență  obiectivă,  dacă  aceasta  este  exteriorizată, 
detaşându‐se de gândirea care i‐a dat naştere (I. Macovei, op. cit., p. 325), iar per‐
soana care creează şi păstrează o operă în mintea sa nu poatre beneficia de ocrotirea 
juridică a dreptului de autor, din lipsă de obiect (A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, 
Dreptul de autor în România, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1969, pp. 78 şi urm., 
autori citați de I. Macovei, op. cit., p. 325), dreptul de autor născându‐se în momentul 
în  care  opera  prezintă  forma  de  manuscris,  schiță,  partitură  muzicală,  tablou  sau 
orice  altă  formă  de  exprimare  perceptibilă  simțurilor  (Y.  Eminescu,  Dreptul  de 
autor. Legea nr. 8 din 14 martie 1996. Comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, 
p. 79, autoare citată de I. Macovei, op. cit., p. 325).
6 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drep­

turi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 30.
7  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Drept  civil  român,  vol.  II,  Bucureşti, 

1943,  p.  33;  A.  Ionaşcu,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  Academiei,  Bucureşti, 
1963, p.96.
8 A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 

p. 210.
9 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 

1969, p. 213.
Cristian Jora 17
obiectul  unui  drept  patrimonial,  în  textele  următoare  legiuitorul 
făcând o clasificare a acestora10. 
În doctrina juridică mai nouă, după adoptarea noului Cod ci‐
vil,  s‐a  precizat  că  obiectul  raportului  juridic  civil  îl  constituie 
conduita părților, adică acțiunea sau inacțiunea la care este îndri‐
tuită  subiectul  activ  şi  de  care  este  ținută  subiectul  pasiv  şi  în 
raporturile juridice patrimoniale, conduita părților se referă ade‐
sea la lucruri, însă acestea nu pot fi incluse în structura raportului 
juridic civil, întrucât acesta are un caracter social11. 
S‐a  mai  precizat  că  noțiunea  de  lucru  reprezintă  tot  ceea  ce 
se  află  în  natură  şi  este  perceptibil  prin  simțurile  omului,  adică 
are o existență materială12, iar în limbaj juridic lucrul ia denumi‐
rea de bun dacă îndeplineşte condiția de a fi util omului, dacă are 
o valoare economică şi dacă poate fi apropriat sub forma dreptu‐
rilor  patrimoniale,  bunul  reprezentând  obiectul  material  al  ra‐
portului juridic civil13. Autoarea menționată a precizat că, în sens 
larg,  bunurile  desemnează  lucrurile  şi  drepturile  privitoare  la 
acestea (incluzând bunurile corporale şi pe cele necorporale), iar 
în  sens  restrâns,  se  înțeleg  numai  lucrurile  asupra  cărora  pot 
exista drepturi patrimoniale. 
Corelat cu noțiunea de bun trebuie analizată şi aceea de pa‐
trimoniu14. 
 Autorii menționați disting între bun, în sens larg, acesta de‐
semnând atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea, şi în 

10 Cu privire la clasificarea bunurilor conform reglementărilor conținute de 

noul Cod civil, a se vedea A. Dobre, Aspecte generale privind clasificarea bunuri­
lor în noul Cod civil, în Revista de drept comercial nr. 6/2010, pp. 86‐92; Codul 
civil din Quebec, la art. 899, precizează că bunurile, atât corporale, cât şi incor‐
porale se împart în imobile şi mobile.
11  G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  Curs  de  drept  civil.  Partea  generală,  Ed. 

Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 74‐75.
12 C.T. Ungureanu, Drept civil.  Partea  generală. Persoanele în reglemen­

tarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.116, autoarea citând 
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a VI‐a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 79.
13 C.T. Ungureanu, op. cit., p. 116.
14 G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 74.
18 Bunurile şi drepturile reale în general

sens restrâns, desemnând numai lucrurile asupra cărora pot exis‐
ta drepturi patrimoniale. 
Cu privire la clasificarea bunurilor în bunuri corporale şi bu‐
nuri  incorporale,  s‐a  subliniat  că  bunurile  corporale  sunt  cele 
care au o materialitate şi numai acestea pot fi lucruri şi, sub acest 
aspect, dispozițiile art. 535 C. civ. care defineşte noțiunea de bu‐
nuri  ca  fiind  lucrurile  corporale  sau  necorporale  sunt  cel  puțin 
discutabile,  deoarece  bunurile  necorporale  nu  pot  fi  lucruri15. 
Autoarea  menționată  a  mai  precizat  că  bunurile  necorporale  ne 
conduc inconturnabil la obiective sau idei care nu pot fi pipăite şi 
ele  sunt  percepute  ca  „drepturi”  reprezentând  o  valoare  eco‐
nomică ce figurează în patrimoniu şi astfel, o primă categorie de 
bunuri necorporale sunt drepturile detaşate de orice suport ma‐
terial, concretizate în valori economice ale unui obiect totalmente 
imaterial şi care are asigurată circulația în plan economic. 
Se ajunge la concluzia că un astfel de bun ar putea fi denumit 
un bun necorporal veritabil şi care nu are ca obiect un lucru fizic. 
Noțiunea de patrimoniu a implicat anumite discuții, datorită 
faptului  că,  în  legislația  noastră,  anterioară  apariției  noului  Cod 
civil,  nu  exista  o  definiție  a  patrimoniului,  astfel  încât  a  revenit 
doctrinei juridice rolul de a da o atare definiție. 
Sub  aspect  economic,  patrimoniul  reprezintă  totalitatea 
bunurilor care formează averea unei persoane16. 
Asemenea  definiție,  valabilă  din  punct  de  vedere  economic, 
poate  fi  transpusă,  în  materie  juridică,  atunci  când  prin  bunuri 
înțelegem  lucrurile  materiale  care  constituie  averea  unei  per‐
soane,  însă  trebuie  să  înțelegem,  de  asemenea,  şi  drepturile  pe 
care  le  are  persoana  respectivă,  drepturi  cu  un  conținut  eco‐
nomic, evaluat în bani17. 

15  M.  Uliescu,  Noţiunea  de  bun.  Accepţiuni  posibile,  studiu  predat  spre  pu‐

blicare revistei Studii şi Cercetări Juridice nr. 4/2013.
 16 I.P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, 
Bucureşti, 1998, p. 8; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 10. 
 17 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil ro­
mân, Bucureşti, 1929, vol. I, p. 844.
Cristian Jora 19
În  componența  patrimoniului  se  includ  numai  drepturile  şi 
obligațiile  cu  conținut  economic,  nu  şi  bunurile  care  formează 
obiectul acestora18. 
Din  punct  de  vedere  juridic,  patrimoniul  reprezintă  totalita‐
tea  drepturilor  şi  obligațiilor  care  au  un  conținut  economic,  eva‐
luabile în bani, care aparțin unui subiect de drept civil. Deci, patri‐
moniul conține toate drepturile unei persoane, drepturi evaluabile 
în bani, tot asemenea şi obligațiile corelative acestora. 
Astfel,  vom  aminti  prevederile  art.  31  C.  civ.,  în  conformitate 
cu  care  orice  persoană  fizică  sau  persoană  juridică  –  adică,  altfel 
spus, orice subiect de drept civil – este titulară a unui patrimoniu 
care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi 
aparţin acesteia. 
Rezultă că din conținutul noțiunii de patrimoniu sunt excluse 
drepturile subiective civile care nu au un conținut economic, deci 
acelea  care  sunt  legate  de  persoană,  anume  drepturile  personale 
nepatrimoniale19,  drepturile  care  asigură  participarea  individului 
la exercițiul funcțiilor publice şi acțiunile de stare civilă. 
În conținutul patrimoniului, drepturile şi obligațiile cu carac‐
ter economic se află într‐o strânsă corelare, astfel drepturile for‐
mează activul patrimonial, iar obligațiile formează pasivul patri‐
monial. 
Patrimoniul a fost definit de autorul George Luțescu ca expre­
siunea  contabilă  a  tuturor  puterilor  aparţinând  unui  subiect  de 
drept,  prefigurând  unul  dintre  caracterele  juridice  ale  patrimo‐
niului20. 

 18  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  vol.  I,  Ed.  Humanitas, 
Bucureşti,  2004,  p.  51,  autorul  citând  A.  Seriaux,  La  notion  juridique  de 
patrimoine. Bréves notationes civilistes sur le verbe avoir, în Revue trimestrielle 
de droit civil nr. 4/1994, pp. 802‐803.
 19 Cu privire la apărarea drepturilor nepatrimoniale, a se vedea. Gh. Buta, 
Apărarea drepturilor nepatrimoniale, în Colectiv, coord. M. Uliescu, Noul Cod civil. 
Studii şi comentarii. Volumul I. Cartea I şi Cartea a II­a (art. 1­534), Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 559 şi urm.
 20  G.N.  Luțescu,  Teoria  generală  a  drepturilor  reale.  Teoria  patrimoniului. 
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 21.
20 Bunurile şi drepturile reale în general

Patrimoniul cuprinde, astfel cum precizam, activul şi pasivul, 
iar activul patrimoniului este compus din toate drepturile care au 
valoare economică, exprimabilă în bani. Aici pot fi incluse dreptul 
de  proprietate,  alte  drepturi  reale  şi  sunt  incluse,  de  asemenea, 
drepturile de creanță. 
Referitor  la  pasivul  patrimonial,  acesta  conține  datoriile  şi 
obligațiile  care  au  un  conținut  economic,  conținut  exprimabil  în 
bani,  pe  care  le  are  o  anumită  persoană.  Pasivul  poate  fi  format 
din  obligația  de  a  da  (a  transmite  sau  a  constitui  un  drept  real), 
poate  să  constea  în  obligația  de  a  face  (de  a  efectua  o  anumită 
prestație pozitivă, obligație pe care şi‐a luat‐o debitorul raportu‐
lui juridic obligațional) sau poate să constea în obligația de a nu 
face  ceva  ceea  ce  debitorul  ar  fi  putut  face  înainte  de  a  încheia 
raportul juridic obligațional respectiv. 
În raport de cele prezentate, putem spune că patrimoniul re‐
prezintă totalitatea drepturilor şi obligațiilor patrimoniale, cu un 
conținut economic evaluabil în bani, care aparțin unui subiect de 
drept (persoană fizică sau persoană juridică), drepturi şi obligații 
care sunt privite ca activ şi pasiv şi care se găsesc într‐o perma‐
nentă interdependență şi conexiune21. 
Definiția  patrimoniului  va  cuprinde  ceea  ce  este  considerat 
necesar  pentru  a  evidenția  o  asemenea  noțiune,  şi  anume  ideea 

21 A se vedea, pentru definiția patrimoniului: C. Stătescu, C. Bârsan, Drept 

civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 
1988, p. 5; C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul Euro‐
pean, Iaşi, 1997, pp. 7‐8; I.P. Filipescu, op. cit., pp. 8‐9; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, 
Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, Bucu‐
reşti,  1978,  p.  13;  L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  Ed. 
Lumina  Lex,  Bucureşti,  1996,  p.  9;  P.M.  Cosmovici,  Drept  civil.  Drepturi  reale, 
Obligaţii, Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 2‐3; M.N. Costin, Marile instituţii ale 
dreptului civil român, vol. I, Ed. Dacia, Cluj‐Napoca, 1982, p. 62; M.B. Cantacuzino, 
Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 32; Al. Weill, 
Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3é éd., Ed. Dalloz, Paris, 1985, pp. 4 
şi  urm;  C.  Jora,  Drept civil. Drepturile reale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, 
Bucureşti, 2012, p. 10. 
S‐a precizat că patrimoniul constituie o noțiune de sinteză şi este o unitate 
juridică formată din ansamblul drepturilor şi obligațiilor unei persoane (C. Atias, 
Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2005, p. 9).
Cristian Jora 21
valorii  economice,  ideea  universalității  şi  fundamentul  persona‐
list al patrimoniului22. 
Patrimoniul fiind alcătuit din drepturi şi obligații cu valoare 
economică, s‐a considerat criteriul evaluării băneşti ca fiind fun‐
damental  pentru  a  aprecia  caracterul  patrimonial  al  drepturilor 
şi obligaților23, iar valoarea pecuniară a drepturilor şi obligațiilor 
care compun patrimoniul determină valoarea economică a aces‐
tui ansamblu24. 
Deoarece patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligații cu 
valoare  economică,  a  fost  evidențiată  şi  fungibilitatea,  în  sens 
larg, a elementelor patrimoniale, ceea ce nu se reduce însă la în‐
locuirea unui bun cu alt bun în executarea unei obligații25. 
Din  analiza  definiției  patrimoniului,  se  observă  că  acesta 
constituie  o  universalitate  juridică,  neputând  fi  redus  la  dreptu‐
rile  şi  obligațiile  pecuniare  din  conținutul  său,  acesta  având 
consistență logică şi juridică numai în raport cu substanța sa eco‐
nomică26. 
Cea mai importantă dintre clasificările aplicabile bunurilor o 
reprezintă clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile (art. 536 
C.  civ.),  aceasta  rezultând  din  natura  bunurilor  şi  din  calificarea 
dată de lege27. 
Bunurile mobile sunt acelea care nu au o aşezare fixă şi pot fi 
deplasate dintr‐un loc în altul, legiuitorul definindu‐le la art. 539 
C.  civ.,  în  raport  de  bunurile  imobile.  Altfel  spus,  orice  bun  care 
nu este imobil este un bun mobil, legiuitorul, la alin. (2) al artico‐
lului menționat, simțind nevoia să precizeze că reprezintă bunuri 
mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, energia 
de  orice  fel  produsă,  captată  şi  transmisă,  în  condițiile  legii,  de 

22 V. Stoica, op. cit., pp. 67‐68.
23 Ibidem, p. 48.

 24 Ibidem, p. 49.
 25 Ibidem, pp. 49‐50.
 26 Ibidem, p. 54.
 27 Pentru clasificarea  bunurilor,  a  se  vedea  şi  G.  Boroi,  C.A. Anghelescu, 
op. cit., pp. 75‐86.
22 Bunurile şi drepturile reale în general

orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent care ar fi natura 
sursei acestora, mobiliară sau imobiliară. 
Conform  concepției  clasice,  bunurile  mobile  pot  fi  bunuri 
mobile  prin  natura  lor,  bunuri  mobile  prin  determinarea  legii  şi 
bunuri mobile prin anticipaţie. 
Deosebit de reglementarea art. 473 C. civ. român de la 1864, 
care prevedea că reprezintă bunuri mobile prin natura lor acelea 
care se pot transporta dintr‐un loc în altul, având sau nu o dina‐
mică proprie, legiuitorul actual a dorit să fie atotcuprinzător, sta‐
bilind că toate bunurile care nu sunt imobile sunt bunuri mobile. 
Bunurile  mobile  prin  natura  lor  sunt  acelea  care  se  pot  de‐
plasa dintr‐un loc în altul fie printr‐o dinamică proprie (de exem‐
plu, animalele), fie cu ajutorul unei puteri străine28. 
Noul Cod civil nu reia enumerarea pe care o făcea Codul civil 
român de la  1864, totuşi la art. 542 alin. (2) prevede că celelate 
drepturi  patrimoniale  –  adică  altele  decât  acelea  asupra  bunuri‐
lor imobile la care face referire alin. (1) – sunt supuse, în limitele 
prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.  
S‐ar părea că în actuala reglementare nu deosebim decât bu‐
nuri mobile prin natura lor şi bunuri mobile prin anticipație. To‐
tuşi,  drepturile  patrimoniale  care  sunt  supuse  regulilor  referi‐
toare  la  bunurile  mobile  reprezintă  tocmai  bunuri  mobile  prin 
determinarea legii, ceea ce ne îndreptățeşte să susținem că există 
asemenea  bunuri  mobile  prin  determinarea  legii  şi  acestea  sunt 
toate drepturile care se referă la un lucru mobil, adică drepturile 
reale asupra mobilelor, drepturile de creanță şi acțiunile în justi‐
ție  privitoare  la  mobile29.  Acestea  reprezintă  tocmai  bunuri  in‐
corporale, la care se referă şi art. 535 C. civ. 

28 Codul civil din Quebec prevede, la art. 905, că sunt mobile lucrurile care 

pot fi transportate, fie că se mişcă ele înseşi, fie datorită unei forțe străine care 
le deplasează.
29 T. Pop în Colectiv, coord. P. Cosmovici, Tratat de drept civil. Vol. I. Partea 

generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 86; a se vedea discuția din doctrina 
juridică  cu  privire  la  drepturile  personale  nepatrimoniale.  Art.  904  C.  civ.  din 
Quebec  precizează  că  drepturile  reale  care  poartă  asupra  imobilelor,  acțiunile 
care tind să le pună în valoare şi cele care vizează obținerea posesiei unui imobil 
sunt imobile.
Cristian Jora 23
Reprezintă  bunuri  mobile  prin  anticipație  acele  bunuri 
considerate  imobile  prin  natura  lor,  adică  prin  incorporațiune, 
care devin mobile dacă sunt separate de fond şi asemenea bunuri 
au caracter de bunuri mobile numai în raporturile dintre părțile 
care au creat anticipația, deoarece numai acestea le‐au considerat 
mobile  prin  acordul  lor  de  voință,  având  în  vedere  calitatea  vii‐
toare a acestora de bunuri mobile30. 
Art. 540 C. civ. se referă la bogățiile de orice natură ale solu‐
lui şi subsolului, fructele încă neculese, plantațiile şi construcțiile 
încorporate  în  sol,  toate  acestea  sunt  mobile  prin  anticipație 
dacă părțile, prin voința lor, le privesc în natura lor individuală 
în  vederea  detaşării,  iar  în  ce  priveşte  opozabilitatea  față  de 
terți, este necesară notarea în cartea funciară a bunurilor men‐
ționate la art. 540 alin. (1). 
Cu referire la bunurile imobile vom observa că legiuitorul re‐
cunoaşte  existența  bunurilor  imobile  prin  natura  lor,  fără  a  le 
denumi astfel, însă prevede la art. 537 C. civ. că sunt imobile te‐
renurile,  izvoarele  şi  cursurile  de  apă,  plantațiile  prinse  în 
rădăcini,  construcțiile  şi  orice  alte  lucrări  fixate  în  pământ  cu 
caracter permanent, platformele şi alte instalații de exploatare a 
resurselor submarine situate pe platoul continental şi tot ce este 
încorporat cu caracter permanent în acestea, în mod natural sau 
artificial31.  Chiar  dacă  o  parte  a  doctrinei  le‐a  denumit  bunuri 
imobile  cu  caracter  permanent32,  preferăm  a  le  denumi,  chiar  în 
tăcerea legii, bunuri imobile prin natura lor, expresie consacrată 
şi cuprinzătoare. 

30 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 45; P.M. Cosmovici, op. cit., p. 88.
31  Art.  900  C.  civ.  din  Quebec  prevede  că  sunt  imobile  fondurile  de  teren, 

construcțiile şi lucrările cu caracter permenent care se găsesc pe acestea şi tot 
ceea ce face parte integrantă din acestea şi tot astfel sunt considerate şi vegeta‐
țiile şi minereurile, atâta timp cât nu sunt separate sau extrase din fondul res‐
pectiv,  iar  fructele  şi  alte  produse  ale  solului  pot  fi  considerate  ca  mobile  în 
actele de dispoziție al căror obiect îl constituie. 
Conform prevederilor art. 901 din acelaşi cod, fac parte integrantă dintr‐un 
imobil mobilele care sunt încorporate în imobil, pierzându‐şi individualitatea şi 
asigurând utilitatea imobilului.
32 A. Dobre, op. cit., p. 87.
24 Bunurile şi drepturile reale în general

O inovație a legiuitorului pare să fie aceea de la art. 538 alin. (1) 
C.  civ.,  care  se  referă  la  bunurile  care  rămân  sau  devin  imobile. 
Este vorba despre matarialele separate în mod provizoriu de un 
imobil,  atunci  când  se  are  în  vedere  întrebuințarea  acestora  tot 
pentru  a  fi  reîncorporate  într‐un  imobil,  atâta  vreme  cât  sunt 
păstrate  în  aceeaşi  formă  şi  părțile  integrante  ale  unui  imobil 
care sunt temporat detaşate de imobil, însă sunt destinate pentru 
a fi reintegrate în acel imobil. 
În  legătură  cu  această  formulare  a  legiuitorului,  se  observă, 
în  primul  rând,  că  pentru  a  rămâne  bunuri  imobile,  materialele 
separate  de  imobil  trebuie  să  se  găsească  într‐o  asemenea  stare 
numai  cu  caracter  temporar,  provizoriu,  proprietarul  imobilului 
având intenția de a le refolosi tot pentru acel imobil sau – credem 
noi – pentru altul.  
În al doilea rând, ele rămân bunuri imobile numai dacă sunt 
păstrate în aceeaşi formă, de unde rezultă că dacă fie proprietarul 
acestora le modifică forma urmare voinței sale, fie forma se mo‐
difică  urmare  trecerii  vremii  şi  intemperiilor,  acestea  devin  bu‐
nuri mobile. 
În  al  treilea  rând,  este  interesant  de  observat  că  în  privința 
părților  integrante  ale  unui  imobil,  dacă  acestea  sunt  detaşate 
temporar de acesta, ele rămân bunuri imobile dacă sunt destinate 
spre a fi reintegrate. Aici legiuitorul nu a mai prevăzut condiția ca 
aceste  părți  detaşate  să  fie  păstrate  în  aceeaşi  formă  pentru  a  fi 
considerate  bunuri  imobile.  Obligativitatea  păstrării  aceleiaşi 
forme, pentru a fi considerate bunuri imobile în continuare, chiar 
şi după ce materialele au fost separate de imobil, subzistă numai 
cu privire la materiale, pe când, în privința părților integrate ale 
unui  imobil,  temporat  detaşate  de  acesta,  dacă  sunt  destinate 
pentru a fi reintegrate, acestea pot fi transformate şi totuşi vor fi 
considerate  bunuri imobile. Diferența de regim juridic, în opinia 
noastră, nu se justifică, cu atât mai mult cu cât, uneori, este foarte 
greu de făcut o distincție între ceea ce legiuitorul denumeşte ma­
Cristian Jora 25
teriale separate în mod provizoriu de un imobil şi părţi integrante 
ale unui imobil33. 
Alin.  (2)  al  aceluiaşi  articol  prevede  că  materialele  aduse 
pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile 
din  momentul  în  care  proprietarul  acestora  le‐a  destinat  unui 
asemenea scop. 
Deşi  legiuitorul  nu  le  denumeşte  aşa,  credem  că  bunurile  a 
căror  situație  juridică  este  reglementată  la  art.  538  C.  civ.  pot  fi 
denumite bunuri imobile prin destinație.  
Fără  a  intra  în  amănunte  cu  privire  la  importanța  juridică  a 
distincției  dintre  bunurile  mobile  şi  cele  imobile,  precizăm  că 
acestea sunt supuse unor regimuri juridice diferite, anume, imo‐
bilele pot fi ipotecate, iar mobilele pot fi gajate, publicitatea îns‐
trăinărilor  se  aplică,  în  principiu,  bunurilor  imobile,  iar  compe‐
tența teritorială în cadrul acțiunilor având ca obiect un bun imo‐
bil  revine  instanței  judecătoreşti  din  raza  teritorială  unde  se 
găseşte bunul, în conformitate cu prevederile art. 13 din vechiul 
Cod  de  procedură  civilă,  pe  când,  dacă  obiectul  acțiunii  îl  repre‐
zintă  un  bun  mobil,  va  fi  competentă  instanța  de  la  domiciliul 
pârâtului, conform prevederilor art. 5 din acelaşi cod – actor se­
quitur forum rei34. 

33  În  conformitate  cu  prevederile  art.  902  C.  civ.  din  Quebec,  părțile  inte‐

grante ale unui imobil care sunt detaşate temporar de imobil conservă caracte‐
rul imobiliar, dacă aceste părți sunt destinate să fie puse la loc. 
34 Noul Cod de procedură civilă, Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. 

nr. 485 din 15 iulie 2010 prevede, la art. 107 alin. (1), că cererea de chemare în 
judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau îşi are 
sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  113  alin.  (1)  pct.  4  din  acelaşi  cod,  în 
afară  de  instanțele  prevăzute  la  art.  107‐112,  mai  sunt  competente  instanța 
locului  unde  se  află  imobilul,  pentru  cererile  ce  izvorăsc  dintr‐un  raport  de 
locațiune a imobilului, iar conform pct. 5, instanța locului unde se află imobilul, 
pentru  cererile  în  prestație  tabulară,  în  justificare  tabulară  sau  în  rectificare 
tabulară. 
De asemenea, conform prevederilor art. 117 C. pr. civ., cererile privitoare 
la drepturi reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscrip‐
ție este situat imobilul, iar când imobilul este situat în circumscripția mai mul‐
tor  instanțe,  cererea  trebuie  să  fie  introdusă  la  instanța  domiciliului  sau  reşe‐
26 Bunurile şi drepturile reale în general

De asemenea, în cadrul regimului comunității legale a soților, 
distincția dintre bunurile mobile şi cele imobile  prezintă impor‐
tanță deoarece, în conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) 
C.  civ.,  actele  de  înstrăinare  sau  de  grevare  cu  drepturi  reale 
având  ca  obiect  bunurile  comune  nu  pot  fi  încheiate  decât  cu 
acordul ambilor soți, iar în ce priveşte bunurile mobile, conform 
alin. (2), oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, 
de asemenea bunuri a căror înstrăinare nu este supusă anumitor 
formalități de publicitate.  
În  materia  dreptului  internațional  privat  evidențiem  deose‐
biri în ce priveşte regimul juridic al bunurilor mobile şi imobile. 
Astfel, bunurile imobile sunt supuse legii locului situării acestora 
–  lex  rei  sitae,  iar  bunurile  mobile  sunt  supuse  legii  personale  – 
lex personalis, aceasta putând fi sau legea națională – lex patriae – 
sau legea domiciliului – lex domicilii. 
Mai trebuie observat şi că circulația juridică a bunurilor imobile 
este  supusă  unor  cerințe  mai  restrictive  decât  aceea  a  bunurilor 
mobile, urmărirea şi executarea silită diferă în cazul bunurilor imo‐
bile  față  de  cele  mobile,  iar  dobândirea  dreptului  de  proprietate 
asupra bunurilor imobile este supusă uzucapiunii extratabulare sau 
tabulare, în condițiile art. 930‐934 C. civ., pe când în cazul bunurilor 
mobile operează regula reglementată la art. 937 alin. (1) din acelaşi 
cod, iar când nu poate fi invocată această regulă, în baza reglement‐
ărilor art. 939, bunul mobil poate fi dobândit prin uzucapiune, dacă 
a fost posedat timp de 10 ani. 
Deosebit de bunurile mobile şi imobile, art. 541 C. civ. regle‐
mentează  universalitatea  de  fapt  ca  ansamblu  al  bunurilor  care 
aparțin  aceleiaşi  persoane,  având  o  destinație  comună  stabilită 

dinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripții, iar 
în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află imo‐
bilul. 
Aceste dispoziții legale, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, se aplică prin 
asemănare  şi  în  cazul  acțiunilor  posesorii,  acțiunilor  în  grănițuire,  acțiunilor 
privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul 
celor  de  împărțeală  judiciară  a  unui  imobil,  când  indiviziunea  nu  rezultă  din 
succesiune.
Cristian Jora 27
prin voința acesteia sau prin lege, ceea ce nu împiedică posibilita‐
tea  ca  bunurile  componente  ale  universalității  de  fapt  să  facă 
obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. 
Universalitățile de fapt nu comportă existența unui activ şi a 
unui  pasiv  corelativ,  ci  ele  se  constituie  prin  reunirea  unor  ele‐
mente  active  care  ar  putea  fi  autonome,  dar,  într‐o  anumită 
măsură, cu o destinație comună şi un regim juridic particular35. 
S‐a  precizat,  în  privința  fondului  de  comerț  ca  universalitate 
de fapt, că fiecare element component al acestuia are o natură juri‐
dică  proprie,  putând  forma  obiectul  unei  convenții  separate  sau 
poate forma obiectul separat al unei cesiuni, însă aceste elemente 
pot fi privite în totalitatea lor, pentru realizarea unui anumit scop, 
ca şi  ansamblu  unic, supus unor  reguli diferite de  acelea care gu‐
vernează fiecare element component şi având o valoare distinctă, 
uneori superioară elementelor care îl formează36. 
După cum bunurile pot fi sau nu înlocuite în executarea unei 
obligații, art. 543 C. civ. distinge între bunurile fungibile şi bunu‐
rile  nefungibile,  primele  fiind  bunuri  determinate  după  număr, 
măsură  sau  greutate,  ceea  ce  permite  să  fie  înlocuite  unele  prin 
altele  în  executarea  unei  obligații.  Sunt  nefungibile  acele  bunuri 
care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligații. 
Ca regulă generală, sunt fungibile bunurile de gen, adică acele 
bunuri  care  sunt  determinabile  prin  numărare,  măsurare,  cânt‐
ărire, determinare volumetrică şi sunt nefungibile, bunurile certe. 
Fungibilitatea  depinde  de  voința  părților,  astfel  încât, 
conform prevederilor  alin. (2)  al  art.  543 C. civ., prin act juridic, 
un  bun  care  este  fungibil  prin  natura  sa  poate  fi  considerat  ca 
nefungibil. 
Corelația dintre bunurile fungibile şi cele nefungibile, pe de o 
parte,  şi  bunurile  consumptibile  şi  cele  neconsumptibile,  pe  de 
altă parte, conduce la stabilirea regulii conform cu care bunurile 
consumptibile  sunt  fungibile,  cu  precizarea  că  fungibilitatea  de‐

35  P.M.  Cosmovici,  Drept  civil.  Drepturi  reale.  Obligaţii.  Legislaţie,  Ed.  All, 

Bucureşti, 1996, p. 4, autorul citând R. Gary, Essai sur les notions d'universalité 
de fait et d'universalité de droit dans leur état actuel, Thèse, Bordeaux, 1931.
36 P.M. Cosmovici, op. cit., p. 5.
28 Bunurile şi drepturile reale în general

pinde  de  voința  părților,  pe  când  consumptibilitatea  depinde  de 

natura lucrurilor, existând şi situații în care părțile actului juridic 
pot stabili ca un bun consumptibil să devină nefungibil. 
S‐a  precizat  că  fungibilitatea  depinde  mai  mult  de  voința 
părților, pe când consumptibilitatea depinde mai mult de natura 
lucrurilor37. 
Fungibilitatea constituie un raport de echivalență între două 
sau  mai  multe  lucruri  generice,  în  temeiul  căruia  unul  poate  fi 
înlocuit cu altul în executarea unei obligații38. 
Sub aspectul importanței juridice a distincției dintre bunurile 
fungibile şi cele nefungibile, aceasta rezidă în posibilitatea eliber‐
ării debitorului de obligație, în sensul că acesta se poate elibera, 
în cazul bunurilor fungibile, predând creditorului un bun de gen, 
iar  în  cazul  bunurilor  nefungibile,  predând  creditorului  numai 
bunul individual determinat. În acest sens, conform prevederilor 
art. 2164 alin. (1) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare, împru‐
mutatul trebuie să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri 
pe  care  a  primit‐o,  oricare  ar  fi  creşterea  sau  scăderea  prețului 
acestora,  iar  în  conformitate  cu  dispozițiile  alin.  (3)  al  aceluiaşi 
articol, dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi na‐
tură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să 
plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia să 
fie făcută. 
Distincția  dintre  bunurile  consumptibile  şi  bunurile  ne‐
consumptibile o face legiuitorul la art. 544 C. civ., precizându‐se 
că  sunt  consumptibile  bunurile  mobile  a  căror  întrebuințare 
obişnuită  implică  înstrăinarea  sau  consumarea  substanței  şi  un 
bun  consumptibil  prin  natura  sa  poate  deveni  neconsumptibil 
dacă i se schimbă întrebuințarea printr‐un act juridic. Deci, sunt 
considerate  consumptibile  acele  bunuri  care  nu  pot  fi  folosite 

37 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 48.
38  I.  Rosetti‐Bălănescu,  O.  Sachelarie,  N.  Nedelcu,  Principiile  dreptului  civil 

român, Bucureşti, 1947, p. 160; G. Luțescu, Teoria  generală a drepturilor reale, 
Bucureşti,  1947,  p.  96;  A.  Ionaşcu,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  Didactică  şi 
Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 66; A. Pop, Gh. Beleiu; Drept civil, Universitatea 
Bucureşti, 1975, p. 208.
Cristian Jora 29
fără  ca  la  prima  întrebuințare  să  nu  se  consume,  fie  prin  consu‐
marea substanței lor sau, în mod juridic, prin înstrăinare39. 
Clasificarea are în vdere natura bunurilor, fără a depinde de 
voința  omului,  însă  în  mod  excepțional,  clasificarea  în  discuție 
poate depinde de voința omului, prin aceea că un bun consump‐
tibil poate fi considerat neconsumptibil şi invers. 
Importanța  juridică  a  acestei  clasificări  rezidă  în  aceea  că 
obiect  al  dreptului  de  uzufruct  îl  pot  constitui  bunurile  ne‐
consumptibile  (conform  art.  706  C.  civ.,  pot  fi  date  în  uzufruct 
orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclu‐
siv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă‐parte 
din acestea). Pot constitui obiect al dreptului de uzufruct şi bunu‐
rile consumptibile, şi atunci ne aflăm în prezența a ceea ce legea 
denumeşte cvasiuzufruct (conform art. 712 C. civ., dacă uzufruc‐
tul  cuprinde,  printre  altele,  şi  bunuri  consumptibile,  cum  ar  fi 
bani, grâne, băuturi – enumerarea este exemplificativă – uzufruc‐
tuarul are dreptul de a dispune de acestea, cu obligația de a resti‐
tui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea 
proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului). 
De asemenea, având în vedere că art. 1779 C. civ. prevede că 
toate bunurile, mobile şi imobile, pot constitui obiect al contrac‐
tului  de  locațiune,  dacă  dintr‐o  prevedere  legală  sau  din  natura 
lor nu rezultă contrariul, rezultă că putem întâlni împrumut care 
are ca obiect bunuri neconsumptibile (împrumut de folosință sau 
comodat)  şi  împrumut  care  are  ca  obiect  bunuri  consumptibile 
(împrumut de consumație sau mutuum). 
Art. 545 C. civ. reglementează clasificarea bunurilor în bunuri 
divizibile  şi  bunuri  indivizibile,  acestea  din  urmă  fiind  bunurile 
care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația. 
Prin act juridic un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat 
indivizibil. 
Pentru  a  clasifica  un  bun  ca  fiind  divizibil  sau  indivizibil  se 
foloseşte fie un criteriu obiectiv, reprezentat din însuşirile natu‐

39 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 47.
30 Bunurile şi drepturile reale în general

rale ale bunului, fie un criteriu subiectiv, reprezentat prin inten‐
ția părților, exprimată în cuprinsul actului juridic40. 
Importanța acestei clasificări se evidențiază în cazul partaju‐
lui, în sensul că bunul divizibil poate fi împărțit în materialitatea 
sa,  iar  bunul  indivizibil  nu  poate  fi  astfel  partajat.  Conform  pre‐
vederilor  art.  676  C.  civ.,  partajul  bunurilor  comune  se  face  în 
natură,  proporțional  cu  cota‐parte  a  fiecărui  coproprietar,  iar 
dacă bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură, 
legiuitorul  prevede  că  bunul  se  atribuie  unuia  sau  mai  multor 
coproprietari,  la  cererea  acestora,  în  schimbul  unei  sulte,  sau  se 
procedează la vânzarea bunului în modul stabilit de coproprieta‐
ri,  iar  în  caz  de  neînțelegere  între  aceştia,  la  licitație  publică,  în 
condițiile legii, distribuindu‐se prețul între coproprietari, propor‐
țional cu cota‐parte a fiecăruia dintre aceştia. 
De asemenea, dacă este o obligație cu pluralitate de debitori 
şi  obiectul  acesteia  este  divizibil,  atunci  obligația  este  divizibilă, 
fiecare  debitor  fiind  liberat  prin  plata  părții  ce  îi  revine.  Atunci 
când bunul care formează obiectul unei obligații cu pluralitate de 
debitori este indivizibil, fiecare dintre debitori va fi ținut pentru 
plata întregii datorii. 
În fine, noul Cod civil, la art. 546, mai distinge între bunurile 
principale  şi  bunurile  accesorii,  precizând  că  bunul  care  a  fost 
destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui 
bun este accesoriu atât timp cât satisface o asemenea utilitate, iar 
destinația  comună  poate  să  fie  stabilită  numai  de  proprietarul 
ambelor bunuri, deci este necesar ca ambele bunuri să aibă ace‐
laşi titular şi acesta să stabilească un raport de destinație comună 
a bunurilor. 
Dacă  nu  se  prevede  altfel,  bunul  accesoriu  urmează  situația 
juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de 
grevare a bunului principal. 
Interesantă  este  reglementarea  de  la  alin.  (4)  al  art.  546,  în 
conformitate cu care încetarea calității de bun accesoriu nu poate 

40 T. Pop în Colectiv, coordonator P. Cosmovici, Tratat de drept civil. Vol. I. 

Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 90.
Cristian Jora 31
fi opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare la 
bunul  principal,  iar  dreptuile  acestuia  privitoare  la  un  bun  – 
conform prevederilor alin. (6) – nu pot fi încălcate prin transfor‐
marea acestuia în bun accesoriu. 
Separarea  doar  temporară  a  unui  bun  accesoriu  de  bunul 
principal  nu‐i  înlătură  această  calitate,  aici  dificultăți  însă  pot 
surveni în privința probei separației temporare a bunurilor. 
Caracterul bunului de a fi principal sau accesoriu rezultă din 
însuşirile naturale ale acestuia, dar şi din voința omului. 
Importanța  juridică  a  clasificării  bunurilor  în  bunuri  princi‐
pale  şi  bunuri  accesorii  are  în  vedere,  dacă  legea  nu  stabileşte 
altfel sau părțile nu au convenit în alt mod, aceea că, în baza prin‐
cipiului statuat prin adagiul accesorium sequitur principale, soar‐
ta bunului accesoriu urmează soarta bunului principal. 

II. Produsele bunurilor

Produsele  bunurilor  sunt  fructele  şi  productele,  astfel  cum 
prevede art. 547 C. civ. 
Fructele reprezintă tot ceea ce produce un bun, cu caracter de 
periodicitate,  fără  ca  prin  perceperea  acestora  să  se  altereze  subs‐
tanța bunului. Definiția o regăsim in terminis la art. 548 alin. (1) C. 
civ., iar productele reprezintă produsele obținute dintr‐un bun, cu 
consumarea  sau  diminuarea  substanței  acestuia,  legiuitorul  –  la 
art. 549 alin. (1) din acelaşi cod – exemplificând aceasta cu copacii 
unei păduri sau piatra dintr‐o carieră, enumerarea fiind deci numai 
exemplificativă. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  483  C.  civ.  de  la  1864,  fructele  se 
cuveneau  proprietarului,  cu  excepția  situațiilor  în  care  atributul 
ius  fruendi  al  dreptului  de  proprietate  era  cedat  uzufructuarului 
sau uzuarului. Art. 550 alin. (1) C. civ. precizează că atât fructele, 
cât  şi  productele  se  cuvin  proprietarului,  dacă  prin  lege  nu  se 
dispune altfel. 
Fructele pot fi naturale (acelea care se obțin fără intervenția 
omului,  precum  ierburile  care  cresc  singure,  fructele  de  pădure, 
32 Bunurile şi drepturile reale în general

adică, astfel cum precizează legiuitorul, ceea ce produce pămân‐
tul de la sine, producția şi sporul animalelor), industriale (acelea 
produse de natură, însă prin intervenția omului, precum recoltele 
de orice fel) şi fructe civile, pe care noul Cod civil le mai numeşte 
şi  venituri  (acestea  reprezentând  venituri  băneşti  produse  prin 
folosirea  bunurilor  de  către  o  altă  persoană  în  virtutea  unui  act 
juridic,  precum  chiriile,  arenzile,  dobânzile,  venitul  rentelor  şi 
dividendele). 
S‐a considerat că expresia dobânda – fruct civil are în vedere 
dobânda remuneratorie ca şi contravaloare a folosinței cu drept a 
capitalului  altei  persoane  pe  o  anumită  perioadă  şi  aceasta  nu 
include şi dobânda reparatorie, discutabilă fiind calificarea dato‐
riei  de  dobândă  în  cazul  restituirilor;  natura  acesteia  se  apropie 
mai mult de aceea de fruct civil decât de aceea de daune‐interese, 
însuşi legiuitorul indicând‐o prin termenul de fructe41. 
Dreptul  de  proprietate  asupra  fructelor  naturale  şi  indus‐
triale  se  dobândeşte  la  momentul  separării  de  bunul  care  le‐a 
produs,  iar  dreptul  de  proprietate  asupra  fructelor  civile  se  do‐
bândeşte zi cu zi. 
De la regula în conformitate cu care fructele se cuvin proprie‐
tarului, legiuitorul a reglementat, la art. 485 C. civ. de la 1864, o 
excepție, anume posesorul de bună‐credință dobândea dreptul de 
proprietate  asupra  fructelor  bunului  posedat,  fiind  considerat 
posesor de bună‐credință – conform reglementărilor art. 486 din 
acelaşi cod – acel posesor care poseda ca şi un proprietar, în baza 
unui  titlu  translativ  de  proprietate  care,  deşi  avea  anumite  vicii, 
acestea nu‐i erau cunoscute celui care poseda şi culegea fructele. 
În  cazul  în  discuție,  componentele  bunei‐credințe  erau  exis‐
tența unui titlu translativ de proprietate şi necunoaşterea viciilor 
acestuia de către cel care culegea fructele42. Titlu pe care îl avea 
în vedere legiuitorul la art. 486 C. civ. de la 1864 nu reprezenta o 
condiție  diferită  de  buna‐credință,  ci  constituia  un  element  in‐

41 M. Dumitru, Dobânda moratorie – fruct civil?, în CJ nr. 8/2010, pp. 444‐447.
42  D.  Gherasim,  Teoria  generală  a  posesiei  în  dreptul  civil  român,  Ed.  Aca‐

demiei, Bucureşti, 1986, p. 128; E. Safta‐Romano, Dreptul de proprietate privată 
şi publică în România, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 181.
Cristian Jora 33
trinsec al bunei‐credințe43, motiv pentru care titlul putea fi tran‐
slativ  de  proprietate,  dar  şi  declarativ,  şi  ne  aflam  în  prezența 
unui titlu chiar şi atunci când acesta era putativ, nul absolut sau 
relativ,  cu  excepția  situațiilor  în  care  nulitatea  absolută  rezulta 
din încălcarea ordinii publice. 
Prin titlu putativ înțelegem acela care există numai în închi‐
puirea,  în  credința  posesorului,  în  imaginația  sa,  fără  a  avea  o 
existență reală. 
Titlul  putativ  poate  fi  just  titlu  care  să  caracterizeze  buna‐
credință a posesorului, întrucât justul titlu reprezintă un element 
al bunei‐credințe. 
S‐a considerat, sub imperiul reglementărilor Codului civil de 
la 1864, că ideea titlului putativ avea o sferă de aplicare mult mai 
restrânsă  în  materie  imobiliară,  întrucât  dobânditorul  unui  bun 
imobil  trebuia  să‐şi  întemeieze  convingerea  referitoare  la  juste‐
țea titlului său pe verificările permise de sistemul de publicitate 
imobiliară44. 
Eroarea  în  care  se  găseşte  posesorul  cu  privire  la  titlul  său 
poate fi eroare de fapt sau eroare de drept şi reprezintă buna sa 
credință,  aceasta  constituind  un  element  subiectiv,  anume 
convingerea posesorului că exercitarea puterii asupra lucrului se 
întemeiază pe un titlu valabil. 
Buna‐credință  a  posesorului  trebuie  să  existe  în  momentul 
dobândirii posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor. 
Ca un efect al posesiei, legiuitorul, în art. 948 C. civ., a regle‐
mentat dobândirea fructelor prin posesia de bună‐credință, pre‐
cizând  că  posesorul  de  bună‐credință  dobândeşte  dreptul  de 
proprietate asupra fructelor bunului posedat şi posesorul trebuie 
să fie de bună‐credință la data perceperii acestora. 

43 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 

Bucureşti,  1986,  pp.  200‐2003;  I.P.  Filipescu,  A.I.  Filipescu,  op.  cit.,  p.  74;  
C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru,  Drepturile  reale, Institutul European, Iaşi, 
1997,  p.  148;  E.  Chelaru,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale principale,  Ed. All 
Beck, Bucureşti, 2000, p. 152.
44 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, 

Bucureşti, 2004, p. 205.
34 Bunurile şi drepturile reale în general

În privința fructelor civile percepute anticipat, acestea revin 
posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data 
scadenței acestora. 
Conform  dispozițiilor  art.  487  C.  civ.  de  la  1864,  buna‐
credință  a  posesorului  înceta  în  momentul  în  care  viciile  titlului 
său  îi  erau  cunoscute  şi  era  obligat  să  restituie  proprietarului 
toate fructele pe care le‐a cules după această dată sau contrava‐
loarea  acestora.  Posesorul  era  obligat  să  restituie  proprietarului 
şi contravaloarea fructelor care nu au fost culese şi care astfel s‐au 
pierdut datorită neglijenței sale. 
Posesorul  avea  dreptul  să  culeagă  numai  fructele  şi  să  dobân‐
dească proprietatea acestora şi nu avea dreptul de a dobândi şi pro‐
ductele (acestea nu au caracter de periodicitate şi sunt de natură să 
consume substanța lucrului). 
Conform  reglementărilor  alin.  (4)  al  art.  948  C.  civ.,  posesorul 
este de bună‐credință atunci când are convingerea că este proprie‐
tarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui 
cauze  de  ineficacitate  nu  îi  sunt  cunoscute  şi  nici  nu  ar  trebui, 
conform împrejurărilor, să le cunoască, iar buna‐credință încetează 
din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. 
În cazul fructelor produse de bunurile imobile înscrise în cartea 
funciară, buna‐credință trebuie apreciată conform condițiilor cerute 
terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare. 
Principiul  echității  justifică  dobândirea  fructelor  de  către  po‐
sesorul de bună‐credință, având, în cadrul reglementărilor art. 485 
C.  civ.  de  la  1864  (şi  în  cadrul  reglementărilor  art.  948  C.  civ.),  o 
dublă  semnificație,  şi  anume  sancționarea  proprietarului  pentru 
neglijența şi pasivitatea sa, deoarece s‐a desesizat de lucru, lăsându‐l 
să intre în posesia altei persoane şi, totodată, recompensarea pose‐
sorului  care  s‐a  dovedit  a  fi  de  bună‐credință,  în  caz  contrar  fiind 
oneros şi nemeritat ca acesta să fie obligat la restituirea fructelor45. 
Posesorul de rea‐credință nu are dreptul de a dobândi proprie‐
tatea fructelor, ci trebuie să le restituie proprietarului împreună cu 
bunul; va restitui toate fructele culese şi pe acelea nepercepute prin 

45 V. Stoica, op. cit., p. 208.
Cristian Jora 35
neglijența sa ori va restitui valoarea acestora. În acest sens este re‐
glementarea alineatului ultim al art. 948 C. civ. 
Conform dispozițiilor art. 484 C. civ. de la 1864, proprietarul 
avea  obligația  de  a  plăti  posesorului  de  rea‐credință  toate  chel‐
tuielile necesare pe care acesta le‐a făcut cu lucrul, precum şi chel‐
tuielile  pe  care  le‐a  făcut  pentru  culegerea  fructelor46.  Dacă  aceste 
cheltuieli  nu ar  fi  fost restituite  de  către  proprietar posesorului de 
rea‐credință, am fi asistat la o îmbogățire fără justă cauză a proprie‐
tarului,  în  dauna  posesorului  de  rea‐credință.  Până  la  restituirea 
acestor cheltuieli posesorul avea un drept de retenție asupra fructe‐
lor47. 
În noul Cod civil, alin. (4) al art. 550 prevede că acela care, fără 
acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru pro‐
ducerea  şi  perceperea  fructelor  sau  productelor  este  în  drept  să 
ceară restituirea acestora, recunoscându‐se – conform prevederilor 
ultimului alineat al art. 550 din acelaşi cod – exercitarea unui drept 
de  retenție  asupra  produselor  sau  contravalorii  acestora,  până  la 
restituirea  cheltuielilor.  Legiuitorul  a  prevăzut  şi  posibilitatea  pro‐
prietarului  de  a  cere  obligarea  posesorului  la  predarea  produselor 
ori a contravalorii acestora în condițiile în care el, proprietarul, fur‐
nizează o garanție îndestulătoare. 

III. Drepturile reale în general

Art. 551 C. civ. statuează că reprezintă drepturi reale dreptul de 
proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, 
dreptul  de  abitație,  dreptul  de  servitute,  dreptul  de  administrare, 
dreptul de concesiune, dreptul de folosință, drepturile reale de ga‐
ranție,  prevăzând  însă  că  reprezintă  drepturi  reale  şi  alte  drepturi 
cărora legea le recunoaşte un asemenea caracter. 

46 D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Lumina Lex, 

Bucureşti, 1997, p. 206.
47 C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 149; L. Pop, op. cit., pp. 203‐204.
36 Bunurile şi drepturile reale în general

Urmând  prevederile  constituționale,  noul  Cod  civil  recunoaşte 

existența  celor  două  forme  de  proprietate,  proprietate  publică  şi 
proprietate privată (art. 552). 
Constituie obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau 
de interes privat, aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice 
de drept privat sau de drept public, legiuitorul adăugând, inutil, cre‐
dem noi, la finele alin. (1) al art. 553, şi „(...) inclusiv bunurile care 
alcătuiesc  domeniul  privat  al  statului  şi  al  unităților  administrativ‐
teritoriale”. Asemenea bunuri constituie proprietate privată a unor 
persoane juridice de drept public, fără a mai fi necesar ca legiuitorul 
să le mai enumere (statul şi unitățile administrativ‐teritoriale). 
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru moştenirile vacante 
trebuie să se emită certificat de vacanță succesorală şi acestea con‐
stituie  proprietate  privată,  intrând  în  domeniul  privat  al  comunei, 
oraşului  sau  municipiului  şi  nu  este  necesară  înscrierea  în  cartea 
funciară. În măsura în care art. 887 alin. (1) C. civ. prevede expres că 
drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, prin‐
tre  care  şi  acelea  care  provin  din  moştenire,  credem  că  nu  mai  era 
necesar  ca  legiuitorul  să  prevadă  că  în  cazul  succesiunilor  vacante 
nu este necesară înscrierea în cartea funciară.  
Tot  în  domeniul  privat  al  unităților  administrativ‐teritoriale  – 
comună, oraş, municipiu – intră şi bunurile imobile cu privire la care 
s‐a renunțat la dreptul de proprietate conform prevederilor art. 562 
alin.  (2)  C.  civ.,  fără  a  fi  necesară  înscrierea  în  cartea  funciară, 
dobândirea  dreptului  de  proprietate  privată  necesitând  adoptarea 
unei hotărâri a Consiliului local. 
Moştenirile vacante şi bunurile imobile cu privire la care s‐a re‐
nunțat la dreptul de proprietate, care sunt situate în străinătate in‐
tră în domeniul privat al statului român. 
Sintetic,  la  alineatul  ultim  al  art.  553  C.  civ.,  legiuitorul  contu‐
rează regimul juridic al bunurilor care constituie obiect al proprietă‐
ții private, anume, acestea rămân în circuitul civil, deci sunt aliena‐
bile şi pot constitui obiect al oricăror acte juridice civile (sunt sus‐
ceptibile de dezmembrare, pot fi constituite asupra acestora dreptu‐
ri de creanță, pot fi grevate cu servituți, cu sarcini reale, pot constitui 
obiectul unei urmăriri silite, deci sunt sesizabile şi pot fi dobândite 
Cristian Jora 37
prin  modurile  de  dobândire  de  drept  comun  prevăzute  de  lege). 
Subliniem importanța reglementării care permite expres urmărirea 
silită a bunurilor proprietate privată, deci şi a bunurilor proprietate 
privată a persoanelor juridice de drept privat. 
În fine, proprietatea publică este succint prezentată la art. 554 
C. civ., aceasta fiind formată din bunurile asupra cărora se exercită 
un drept de proprietate de către stat şi de către unitățile administra‐
tiv‐teritoriale,  fiind  vorba  despre  bunuri  care,  prin  natura  lor  sau 
prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public, cu condiția ca 
aceste bunuri să fi fost dobândite legal de către titularii dreptului de 
proprietate publică. 
Interesantă este reglementarea ultimului alineat al art. 554 
C.  civ.,  conform  căreia  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel,  regle‐
mentările aplicabile dreptului de proprietate privată sunt aplicabile 
şi  dreptului  de  proprietate  publică,  cu  condiția  ca  acestea  să  fie 
compatibile  cu  proprietatea  publică.  În  legătură  cu  această  regle‐
mentare pot fi discutate mai multe aspecte referitoare la posibilita‐
tea aplicării unora dintre limitele şi restricțiile proprietății private şi 
la proprietatea publică. 
38 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

TITLUL II
PROPRIETATEA PRIVATĂ

CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE

(art. 555­562) 

1. Preliminarii
Dreptul de proprietate este cel  mai important şi  cel mai de‐
plin  drept  real.  Dreptul  de  proprietate  privată  este  consacrat  de 
Constituție în art. 44 la Capitolul II privind drepturile şi libertățile 
fundamentale. Astfel, reglementarea constituțională statuează că 
„proprietatea  privată  este  garantată  şi  ocrotită  în  mod  egal  de 
lege, indiferent de titular”.  
Istoria şi evoluția „proprietății” îşi are sorgintea din antichi‐
tatea  neromană,  unde  proprietatea  individuală  nu  exista  decât 
pentru  bunurile  nemobile  (de  exemplu,  pământul  aparținea  tri‐
bului, familiei sau mai precis, nimănui). 
Odată  cu  folosirea  îngrăşămintelor  sau  practicarea  asola‐
mentelor pe aceleaşi parcele şi de către acelaşi grup de persoane, 
iar  mai  târziu  de  către  aceeaşi  persoană,  respectivele  parcele 

 Autor:
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu, Cercetător ştiinţific emerit, Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Marilena Uliescu 39
devin  în  mod  natural  obiect  al  proprietății  familiale  şi  apoi  al 
proprietății individuale. 
În dreptul roman această transformare a avut loc în epoca ce‐
lor XII Table. Inițial a fost un partaj în sensul culegerii recoltei de 
pe terenul cultivat de către o persoană, după care respectiva par‐
celă  revenea  în  proprietatea  comună.  Cu  timpul,  parcela  lucrată 
rămânea la cel ce o cultivase şi acesta îşi putea construi şi o casă. 
Astfel, apare şi proprietatea individuală şi perpetuă, al cărei sin‐
gur titular era pater familias. 
Proprietatea  individuală,  în  dreptul  roman,  descinde  direct 
din dominium şi conferea celui învestit un drept exclusiv, suveran 
şi perpetuu asupra lucrurilor cu cele trei elemente: ius utendi, ius 
fruendi şi ius abutendi. 
Credem că ar fi de remarcat anumite restricții privind drep‐
tul de proprietate care ating chiar natura dreptului de proprieta‐
te, şi anume servitutea suportată de fondul aservit în folosul fon‐
dului dominant. 
Absolutismul dreptului de proprietate se manifesta diferit, el în‐
semnând  că  proprietarul  îşi  putea  exercita  dreptul  său  fiind  întot‐
deauna stăpân şi să facă din bunul lui ceea ce îi place. Cu toate aces‐
tea, dreptul roman cunoaşte unele restricții ale acestui absolutism.  
În epoca clasică se admite că exercitarea dreptului ar putea fi 
abuzivă,  iar  unele  texte  din  Digeste  sancționează  tulburările  de 
vecinătate prin exercitarea dreptului de proprietate.  
În  concepția  romană  a  dreptului  de  proprietate,  elementul 
individual ocupă locul cel mai important, iar elementul social este 
aproape absent. 
Aşadar,  elementele  fundamentale  ale  conținutului  dreptului 
de proprietate au fost stabilite încă din dreptul roman şi se regă‐
sesc şi astăzi în reglementările în vigoare, mai cu seamă cât pri‐
veşte  atributele  dreptului  de  proprietate  usus,  fructus  şi  abusus, 
adevărate constante ale acestuia.  
Regimul proprietății în vechiul drept a fost foarte diferit, po‐
trivit  cutumei,  pentru  proprietatea  mobiliară  şi  proprietatea 
imobiliară.  
Mobilele  corporale  fiind,  în  principal,  destinate  consumului, 
ele  pier  sau  se  deteriorează  cel  mai  adesea  odată  cu  folosirea  şi 
40 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

sunt  considerate  ca  având  o  valoare  neînsemnată.  Dreptul  de 

proprietate asupra lor fiind individual şi absolut, fiecare proprie‐
tar este „stăpânul” mobilelor ce‐i aparțineau, putând să le distru‐
gă. Considerate ca mărfuri, au fost, prin excelență, un instrument 
de schimb şi circulație, facilitând tranzacțiile. 
Astfel, începând cu secolul al XVI‐lea, a fost acceptată celebra 
maximă „în materie de imobile, posesia valorează titlu”. 
Sistemul proprietății imobiliare fiind diferit şi mult mai com‐
plex, ar fi de subliniat faptul că drepturile proprietarului nu erau 
absolute,  dat  fiind  regimul  feudal,  „titularul”  având  proprietatea 
de fapt, sub numele de „domeniu util”. 
Revoluția  franceză  din  1789,  în  premieră,  a  proclamat  pro‐
prietatea individuală ca un drept al omului indispensabil concep‐
tului  de  libertate.  Dreptul  de  proprietate,  conceput  ca  un  drept 
natural,  a  fost  afirmat  prin  Declarația  drepturilor  omului  şi  ale 
cetățeanului.  
Pe cale de consecință, codificarea legislației civile a consacrat 
dreptul de proprietate ca drept de proprietate natural1.  
În  codurile  civile,  proprietatea  individuală  este  baza  organi‐
zării sociale. 
Fără a insista, prin codificarea legislației civile se recunoaşte 
că  proprietatea  privată  este  un  drept  quasi‐suveran,  exclusiv  şi 
perpetuu. 
Evoluția dreptului de proprietate în România este marcată de 
Codul civil de la 1864, care a rămas în vigoare până la 1 octom‐
brie  2011,  cu  toată  perioada  de  aproape  50  de  ani  când  a  fost 
instaurată  proprietatea  socialistă  cu  cele  două  forme,  de  stat  şi 
cooperatistă, şi desființată proprietatea privată. 
Restaurarea  proprietății  private  şi  desființarea  proprietății 
socialiste cooperatiste au fost marcate prin Legea fondului funci‐
ar nr. 18 din 1991 (am putea spune pentru proprietatea funciară) 
chiar  înainte  de  consfințirea  sa  prin  Constituția  României  din 
1991.  Legea  nr.  15/1990  a  pus  capăt  proprietății  socialiste  de 
stat. 

1 Portalis, în discursul său „Discours préliminaire”, proclamă: „que le droit 

de propriété en (...) est une institution de la nature” (Locre; Civ.; p. 235). 
Marilena Uliescu 41
2. Definirea legală a dreptului de proprietate  a  fost 
completată  prin  reglementarea  noului  Cod  civil  (în  raport  cu  
art. 480 C. civ. din 1864) în sensul celor evidențiate de doctrină. 
Noua  reglementare  defineşte  acest  drept  prin  conținutul  său, 
adică  prin  atributele  conferite  de  dreptul  de  proprietate:  pose­
sia, folosinţa şi dispoziţia. Astfel, în noua reglementare se con‐
sfințeşte dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi şi de a 
dispune  (ius  posidendi,  ius  utendi,  ius  fruendi  şi  ius  abutendi)  de 
bunul său proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod 
absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor legale. 
 
3. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate este ace‐
laşi cu cel din textul art. 555 C. civ., şi anume atributele dreptului 
de proprietate: 
‐ Posesia (ius posidendi) reprezintă, sub aspect juridic, apro‐
prierea bunului care este obiectul dreptului de proprietate, prac‐
tic,  relația  dintre  proprietar  şi  bunul  său.  Astfel,  posesia  ca  ele‐
ment  de  drept  exprimă  dreptul  de  a  apropria  şi  a  stăpâni  bunul 
ca  titular  al  dreptului  de  proprietate,  spre  deosebire  de  posesia 
exercitată ca stare de fapt; 
‐  Folosinţa  (ius  utendi  şi  ius  fruendi)  ca  atribut  al  dreptului 
de  proprietate,  spre  deosebire  de  termenul  folosit  în  limbajul 
comun, în terminologia juridică reprezintă dreptul proprietarului 
de a se servi personal de bunul său, în funcție de natura acestuia. 
Desigur,  această  prerogativă  a  titularului  nu  trebuie  exercitată 
abuziv2.  Exercitarea  acestui  atribut  nu  exclude  însă  dreptul  pro‐
prietarului  de  a  nu  se  folosi  de  bunul  său  fără  a­şi  pierde  prin 
neuz dreptul de proprietate. 
Cea de a doua latură a atributului folosinței (ius fruendi, fructus) 
reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele produse peri‐
odic de bunul său, fără a se consuma substanța acestuia. Astfel, fruc‐
tele se deosebesc de producte, care consumă substanța bunului. 
Fructele sunt, conform  art. 483 C. civ. de la 1864  şi art. 548 
noul Cod civil, naturale, industriale sau civile; 

2 A se vedea art. 15 C. civ. – despre abuzul de drept.
42 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

‐ Dispoziţia (ius abutendi, abusus) este atributul dreptului de 
proprietate, care are două forme: dispoziția materială şi dispozi‐
ția juridică. 
a) Dispoziţia materială se referă la bunurile corporale, inclu‐
siv drepturile de creanță a căror substanță juridică este în mate‐
rialitatea  titlului.  Dispoziția  materială  presupune  dreptul  pro‐
prietarului  ca  el  însuşi  sau  prin  altă  persoană  să  consume  sub‐
stanța bunului, să culeagă productele, să modifice, să transforme 
sau să distrugă bunul. 
b) Dispoziţia juridică. Exercitarea acestui atribut se realizea‐
ză prin acte juridice de dispoziție între vii (inter vivos) sau pentru 
cauză de moarte (mortis causa). În acest sens, acte de înstrăinare 
a dreptului de proprietate între vii pot fi: vânzarea, donația, con‐
tractul de rentă viageră, contractul de întreținere etc., iar pentru 
cauză de moarte – legatul. 
Aşadar,  dispoziția  juridică  poate  să  îmbrace  forme  diverse: 
dispoziția  mortis  causa,  abandonul  proprietății  (dreptul  de  a 
abandona  bunul)  şi  transmiterea  între  vii  (în  totalitate,  parțială 
sau a unor atribute ale dreptului de proprietate). 
Unele restricții cu privire la dreptul de a dispune, de origini 
diverse, ar fi, de pildă, cele privind proprietatea inalienabilă sau 
condiția de inalienabilitate.  

4. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

În Codul civil de la 1864, la art. 480, sunt enumerate caracte‐
rele juridice ale dreptului de proprietate (exclusiv şi absolut), iar 
în noul Cod civil, la art. 555 alin. (1), se adaugă şi al treilea carac‐
ter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în no‐
ua reglementare, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi 
perpetuu. 
a)  Caracterul  absolut  al  dreptului  de  proprietate,  într‐o 
primă abordare, poate fi privit în sensul diferențierii de drepturi‐
le  relative3,  pare  a  fi  luat  în  considerare  numai  caracterul  său 

3 A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a VIII‐a, Ed. Universul Juridic, 

Bucureşti, 2003; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti.
Marilena Uliescu 43
opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate dreptu‐
rile absolute. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept de­
plin, complet. 
b) Caracterul exclusiv, prin care se înțeleg nu numai puterile 
depline  ale  titularului  dreptului,  ci  şi  monopolul4  acestuia  asupra 
bunului  său  şi  excluderea  terților,  inclusiv  a  autorităților  publice. 
Excepție  nu  face  nici  proprietatea  comună,  caz  în  care  există  mai 
mulți  proprietari  asupra  aceluiaşi  bun  în  acelaşi  timp,  situație  în 
care  am  putea  vorbi  de  exercitarea  în  comun  a  monopolului  de 
către coproprietari, care dețin împreună un drept exclusiv. 
c)  Caracterul  perpetuu  este  corolarul  perpetuității  dreptu‐
lui de proprietate privată, în sensul că acesta durează atâta timp 
cât există bunul.  
Aşadar,  dreptul  de  proprietate,  drept  perpetuu,  include  şi 
ideea  transmisibilității  sale  fie  prin  acte  juridice  între  vii,  fie  pe 
calea succesiunii. 
Tot  asemenea,  caracterul  perpetuu  al  dreptului  de  proprie‐
tate  este  evidențiat  şi  de  imprescriptibilitatea  dreptului  de  pro‐
prietate, care nu se stinge prin neuz, limita în timp a dreptului de 
proprietate fiind determinată de pieirea bunului. 
Aşadar, dreptul de proprietate este stabilit ca fiind perpetuu 
nu numai prin esența sa, dar şi fiindcă nu poate fi pe cale conven‐
țională  stabilit  de  manieră  temporară  şi  nu  se  poate  stinge  prin 
împlinirea unui termen. 
Situația este diferită cât priveşte îndeplinirea unui termen în 
cazul uzucapiunii sau în cazul particular al abandonului voluntar 
[art. 561 alin. (2)], când dreptul de proprietate se stinge chiar în 
momentul  abandonării  bunului  mobil,  iar  în  cazul  uzucapiunii, 
prin împlinirea termenului prescripției achizitive.  
Aşadar, dreptul de proprietate  este transmisibil, cu excepția 
bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a 
cazurilor  de  inalienabilitate  legală  ori  convențională  a  bunurilor 
proprietate privată.  

4 A se vedea Fr. Terré, Ph. Simmler, Droit civil. Les biens, Ed. Dalloz, ed. a II‐a, 

Paris, p. 94.
44 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

5. Limitele exercitării dreptului de proprietate pri-

vată (art. 556 C. civ.) 
Dispozițiile  art.  480  C.  civ.  abrogat  şi  ale  art.  555  C.  civ.  nou, 
după cum am văzut, precizează în mod expres atributele şi carac‐
terele  dreptului  de  proprietate,  dar  „în  limitele  determinate  de 
lege”,  condiție  legală  absolută  pentru  exercitarea  prerogativelor 
acestui drept. Art. 556 C. civ. distinge la alin. (1): limitele materia­
le  ale  exercitării  dreptului  de  proprietate  sunt  determinate  de 
limitele  corporale  ale  bunului  care  formează  obiectul  dreptului 
de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege. Astfel, limitarea pri‐
veşte  atât  corporabilitatea  bunului,  cât  şi  voința  legiuitorului.  Un 
astfel  de  exemplu  l‐ar  putea  constitui  dreptul  proprietarului  de  a 
folosi  subsolul  proprietății  sale  imobiliare,  însă,  potrivit  art.  44 
alin.  (5)  din  Constituție,  acesta  poate  fi  folosit  şi  de  o  autoritate 
publică pentru executarea unor lucrări de interes general.  
Alin. (2) al art. 556 precizează posibilitatea limitării exercită‐
rii atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii5. Aceste 
limite legale au în vedere chiar conținutul juridic al dreptului de 
proprietate. 
Alin. (3) al aceluiaşi articol menționează că limitările se pot 
face şi prin convenţie, dacă legea nu o interzice.  
Cu alte cuvinte, limitările pot fi rezultatul voinţei legiuitoru­
lui, a judecătorului sau chiar voinţa proprietarului. 
Se  impune  însă  o  precizare,  şi  anume  că  limitele  exercitării 
dreptului  de  proprietate  privată,  indiferent  de  sorgintea  lor,  nu 
înseamnă şi nu ar putea însemna lipsirea titularului de dreptul său. 
Excepțiile  de  la  garantarea  dreptului  de  proprietate  sunt 
doar  cele  prevăzute  de  Constituție,  şi  anume:  exproprierea  pen‐
tru cauză de utilitate publică şi confiscarea. 

6. Dobândirea dreptului de proprietate

Cât priveşte modurile de dobândire a dreptului de proprieta‐
te  privată,  la  modurile  prevăzute  de  Codul  civil  de  la  1864  s­au 

5 A se vedea infra, pag... 
Marilena Uliescu 45
mai adăugat în noul Cod civil hotărârea judecătorească şi ac­
tul administrativ [art. 557 alin. (1) şi (2)]. 
Remarcăm faptul că această nouă reglementare a fost prelua‐
tă din doctrină, care, în mod constant, a considerat că hotărârea 
judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprie‐
tate, chiar în lipsa unei prevederi  exprese din Codul civil, atunci 
când aceasta este constitutivă sau translativă de proprietate. 
Tot asemenea, înscrierea în cartea funciară, cu respectarea 
dispozițiilor legale, a bunurilor imobile este un mod de dobândire 
a dreptului de proprietate, ceea ce corespunde efectului constitutiv 
al intabulării – reglementare nouă şi de mult aşteptată [alin. (4) 
al art. 557 C. civ.]. 
Cât  priveşte  dobândirea  dreptului  de  proprietate  prin 
uzucapiune, credem că se cuvine să punem în evidență faptul că 
uzucapiunea  imobiliară  are  o  reglementare  complet  nouă  în 
noul Cod civil. 
La Secțiunea a 2‐a a Capitolului III, Titlul al VIII‐lea, Cartea a 
III‐a este reglementată uzucapiunea imobiliară ca efect principal 
al posesiei. 
Chiar  din  primul  alineat  al  art.  930  se  precizează  că  dreptul 
de  proprietate  asupra  unui  imobil  şi  a  dezmembrămintelor  sale 
pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul 
celui care a posedat bunul timp de 10 ani în condițiile legii. 
Această precizare priveşte numai uzucapiunea extratabulară, 
deoarece  uzucapiunea  tabulară  presupune  că  posesorul  care  a 
dobândit  dreptul  de  proprietate  pe  această  cale  era  deja  înscris, 
însă fără cauză legitimă.  
Astfel, uzucapiunea imobiliară cunoaşte două forme: uzucapi‐
unea extratabulară (art. 930) şi uzucapiunea tabulară (art. 931). 
 
Uzucapiunea extratabulară are în vedere dobândirea drep‐
tului de proprietate sau  a unor dezmembrăminte  ale acestuia  în 
folosul  celui  care  l‐a  posedat  timp  de  10  ani:  dacă  proprietarul 
înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi‐a încetat exis‐
tența; dacă a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renun‐
țare la proprietate sau dacă imobilul nu era înscris în cartea fun‐
ciară.  
46 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

După  împlinirea  termenului  de  10  ani,  dobânditorul  prin 

uzucapiune  al  dreptului  de  proprietate  sau  al  unor  dezmem‐
brăminte  poate  face  înscrierea  în  cartea  funciară,  înscriere  care 
este  constitutivă  a  dreptului  astfel  dobândit  înainte  ca  o  terță 
persoană  să‐şi  fi  înregistrat  cererea  de  înscriere  a  dreptului  în 
favoarea sa. 
Aşadar, uzucapiunea prin împlinirea prescripției achizitive şi 
dobândirea  dreptului  de  proprietate  nu  operează  de  drept,  în 
puterea legii. 
Uzucapiunea tabulară se referă la dobândirea dreptului de 
proprietate asupra unui imobil sau ca titular al unui drept real de 
către persoana care a fost înscrisă, fără cauză legitimă, în cartea 
funciară. Condițiile legale, în această situație, sunt ca cel înscris să 
fi fost de bună‐credință şi să posede timp de 5 ani după momen‐
tul  înregistrării,  iar  posesia  să  fie  utilă  (neviciată)  şi  de  bună‐
credință. 
Credem că am putea preciza faptul că înscrierea „nelegitimă” 
se  referă  la  înscrierea  unei  convenții  nevalide,  cum  ar  fi,  de 
exemplu, cea lovită de nulitate absolută sau relativă. 
Uzucapiunea  tabulară  validează  astfel  înscrierea  nelegitimă 
din cartea funciară, care devine astfel un titlu valabil. 
 
• Menţionăm următoarele: 
 
‐  termenul  uzucapiunii  începe  să  curgă,  pentru  uzucapiunea 
extratabulară, de la data decesului sau, după caz, a încetării exis‐
tenței  persoanei  juridice  ori  a  înregistrării  declarației  de  renun‐
țare la proprietate; 
‐ viciile posesiei suspendă curgerea termenului de uzucapiune; 
‐ joncțiunea posesiilor este permisă, posesorul actual putând 
să unească propria posesie cu cea a autorului său; 
‐  termenul  pentru  uzucapiune  nu  este  caracterizat,  în  mod 
expres,  ca  fiind  prescripție  achizitivă  în  noul  Cod  civil,  care,  de 
altfel, nu reglementează decât prescripția extinctivă.  
 
Marilena Uliescu 47
7. Riscul pieirii bunului
Este,  de  regulă,  suportat  de  proprietar,  dar  în  noua  regle‐
mentare se prevede că acesta poate fi asumat şi de către o altă 
persoană, dacă prin lege nu se dispune altfel. Desigur, nu poate fi 
vorba decât despre o asumare prin convenție. 
La această regulă generală există o excepție prevăzută de le‐
ge,  şi  anume  în  cazul  contractului  translativ  de  proprietate,  în 
lipsa unei stipulații exprese cât timp bunul nu este predat, riscul 
contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, 
chiar  dacă  proprietatea  a  fost  transferată  dobânditorului.  Iar  în 
cazul  pieirii  fortuite  a  bunului  debitorului  obligației  de  predare, 
pierde dreptul la contraprestație, şi în cazul în care a primit‐o, tre‐
buie să o restituie. Cu toate acestea, se mai precizează în reglemen‐
tarea Codului civil că în situația în care creditorul a fost pus în în‐
târziere, acesta preia riscul pieirii fortuite a bunului. Creditorul nu 
se poate elibera nici dacă ar face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă 
obligația de predare ar fi fost îndeplinită la timp. 

8. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Prevăzută  în  Codul  civil  de  la  1864  la  art.  489,  sub  titlul 
„Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile imobile”, propri‐
etatea  pământului  cuprinde  în  sine  „proprietatea  suprafeței  şi  a 
subfeței  lui”;  în  noul  Cod  civil,  art.  559  alin.  (1)  nu  face  altceva 
decât  să  precizeze  că  proprietatea  terenului,  luată  ca  un  dat,  se 
întinde şi asupra subsolului şi a spațiului de deasupra terenului, 
cu  respectarea  limitelor  legale.  Alin.  (2)  al  acestui  articol  face 
precizarea, exempli gratia, în ceea ce priveşte întinderea dreptu‐
lui proprietarului asupra terenului, şi ar fi, de pildă, vorba despre 
ridicarea  oricăror  construcții  deasupra  şi  în  subsolul  terenului, 
plantațiile  şi  lucrările  pe  care  le  găseşte  de  cuviință,  în  afară  de 
excepțiile prevăzute de lege, putând trage toate foloasele pe care 
acestea le‐ar produce. 
Întinderea  dreptului  de  proprietate  asupra  terenurilor  con‐
form reglementării sus arătate nu este însă una care să confirme 
că  întinderea  dreptului  de  proprietate  este  deplină.  „Excepțiile 
48 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

stabilite de lege” pot aduce unele limitări care să pună în cumpă‐
nă deplinătatea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi în 
acest sens ne putem referi, de pildă, la drepturile terților asupra 
resurselor  minerale  ale  subsolului,  a  izvoarelor,  a  apelor  subte‐
rane,  efectuarea  lucrărilor  şi  a  instalațiilor  subterane,  precum  şi 
altele asemenea. 
Dreptul  de  proprietate  asupra  terenurilor,  conform  regle‐
mentării din noul Cod civil [art. 559 alin. (3)], se întinde şi asupra 
apelor de suprafață şi a albiilor acestora, care se formează şi curg 
pe  teren.  Aşadar,  proprietarul  unui  teren  îşi  poate  apropria  şi 
utiliza, desigur, în condițiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor. 
Menționăm  că  în  Codul  civil  al  provinciei  Quebec,  dreptul 
proprietarului  funciar  se  întinde  asupra  suprafeței  şi  subsolului 
[art. 951 alin. (1) C. civ. Quebec]. 
Cât priveşte întinderea dreptului de proprietate asupra tere‐
nurilor, asupra spațiului de deasupra acestuia şi subsolului tere‐
nului, nu este prevăzută o limită, dar nu putem concepe că aceas‐
ta  s‐ar  întinde  până  în  stratosferă  şi  chiar  mai  sus  ori  până  în 
centrul pământului. 
Există limitări ale întinderii dreptului de proprietate ale spa‐
țiului de deasupra terenurilor voluntare (convenționale), cum ar 
fi în favoarea unui terț de a nu construi sau planta pe înălțime, şi 
limitări  legale  –  cât  priveşte  înălțimea  unei  construcții,  instalații 
etc.  în  favoarea  circulației  aeriene,  transportului  de  energie,  co‐
municațiilor sau din necesități de urbanism. 
Cât  priveşte  subsolul,  limitările  întinderii  dreptului  de  pro‐
prietate sunt tot asemenea: voluntară şi legală. 
În  cazul  limitărilor  voluntare,  proprietarul  suprafeței  poate 
rupe legătura acesteia cu subsolul şi îl poate transmite unui terț.  
Limitările legale au la bază considerații de ordin general, pe 
care le regăsim chiar în textul Codului civil.  
Totodată,  proprietarul  terenului  este  ținut  să  respecte,  în  li‐
mitele  şi  în  condițiile  determinate  de  lege,  drepturile  terţilor 
asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi ape­
lor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane etc. 
De  asemenea,  în  economia  reglementării  se  regăsesc  şi  pre‐
vederi privind apele de suprafață şi albiile acestora care aparțin 
Marilena Uliescu 49
proprietarului  terenului  pe  care  se  formează  sau  curg  apele,  iz‐
voarele şi lacurile aflate pe terenul respectiv, şi anume în condi‐
țiile legii. Cât priveşte folosirea apelor, se regăsesc dispoziții ge‐
nerale în art. 604‐609 C. civ. 

9. Stingerea dreptului de proprietate (art. 562 C. civ.)

Se  bucură  în  noul  Cod  civil  de  o  reglementare  aparte,  care, 
desigur, are în vedere proprietatea privată. 
 
9.1. Pieirea bunului.  O  primă  precizare  care  ține  de  esența 
dreptului  de  proprietate  şi  priveşte  stingerea  acestui  drept  se 
referă la pieirea bunului, deci a obiectului dreptului de proprie‐
tate. 
Dispariția bunului poate avea diferite cauze, cum ar fi, de pil‐
dă,  distrugerea  voluntară  a  bunului  de  către  proprietar  sau  ca 
efect  al  unui  accident  (de  exemplu,  incendiu  ori  cauze  naturale, 
inundații, cutremure etc.). 
În anumite cazuri se pune însă problema dacă pieirea bunu‐
lui duce inevitabil la pierderea dreptului de proprietate, în cazul 
subrogației reale cu titlu particular a bunului, cum ar fi indemni‐
zația  de  asigurare  pentru  bunul  ce  a  pierit,  sau  devine  ea  însăşi 
obiect al dreptului de proprietate, înlocuind astfel bunul distrus.  
Dreptul  de  proprietate  nu  se  pierde  prin  neuz,  acesta  fiind 
imprescriptibil.  Cu  toate  acestea,  dreptul  de  proprietate  poate  fi 
dobândit de altă persoană în condițiile determinate de lege. 
 
9.2. Abandonarea unui bun mobil de către proprietarul său 
reprezintă  un  mod  de  stingere  a  dreptului  de  proprietate.  Cât 
priveşte însă un bun imobil, renunţarea la dreptul de proprieta‐
te se face numai prin declarație autentică, dacă acesta este înscris 
în cartea funciară. 
Momentul  stingerii  dreptului  de  proprietate  asupra  bunului 
mobil  este  momentul  abandonării  acestuia,  iar  pentru  bunul 
imobil,  este  momentul  înscrierii  în  cartea  funciară  a  declarației 
de renunțare. 
50 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

9.3. Exproprierea ca mod de stingere a dreptului de proprie‐
tate  privată  [alin.  (3)  al  art.  562]  nu  este  prevăzută  în  noul  Cod 
civil în termeni direcți, ci găsim numai reglementarea condițiilor 
în care se poate face. 
Aşadar,  exproprierea  pentru  cauză  de  utilitate  publică,  ex‐
cepție  de  la  principiul  potrivit  căruia  „nimeni  nu  poate  fi  con‐
strâns să cedeze proprietatea sa”, este stabilită în reglementarea 
constituțională  cu  cele  trei  condiții:  cauză  de  utilitate  publică, 
dreaptă şi prealabilă despăgubire – care nu pot fi „încălcate” de o 
lege fără ca aceasta să fie neconstituțională. 
De  fapt,  exproprierea  pentru  cauză  de  utilitate  publică  este 
prevăzută de Constituția României la art. 44 alin. (3), tot în mod 
indirect,  ca  excepție  de  la  prevederea  constituțională  privind 
garantarea şi ocrotirea proprietății private, şi anume: „Nimeni nu 
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, sta‐
bilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” (s.n.). 
Sediul  materiei  acestei  operațiuni  juridice  complexe,  pe 
lângă prevederile constituționale, se găseşte în Codul civil abro‐
gat (art. 981), în  noul  Cod  civil  [art.  562  alin.  (3)]  şi  în  Legea 
nr.  33/1994  privind  exproprierea  pentru  cauză  de  utilitate  pu‐
blică  republicată  în  M.  Of.  nr.  472  din  5  iulie  2011.  Toate  aceste 
reglementări constituie dreptul comun în materia exproprierii. 
O altă reglementare specială a fost dată prin Legea nr. 198/2004 
(în prezent abrogată) privind unele măsuri prealabile lucrărilor de 
construcție de autostrăzi şi drumuri naționale, completată şi modi‐
ficată prin Legea nr. 184/2008, care față de reglementarea inițială, 
credem că a fost o lege complet nouă atât cât priveşte cauzele ex‐
proprierii, care  au  extins  reglementările  atât la drumurile județe‐
ne, cât şi la cele locale, dar şi prin încălcarea dispoziţiilor consti­
tuţionale privind dreapta şi prealabila despăgubire.  
Astfel, modificarea Legii nr. 198/2004 cuprinsă în art. 4 alin. (1) al 
Legii nr. 184/2008 prevedea că Guvernul sau autoritatea publică compe‐
tentă, după caz, aprobă prin hotărâre suma globală a despăgubi­
rilor  estimată  de  expropriator  după  un  raport  de  evaluare, 
aceasta  însemnând,  de  fapt,  stabilirea  unilaterală  de  către  ex‐
propriator  a  valorii  despăgubirilor,  fără  acordul  proprietarului 
imobilului supus exproprierii. 
Marilena Uliescu 51
Prin Legea nr. 184/2008 au fost, de asemenea, modificate şi 
termenele inițial stabilite. Astfel, cererea pentru plata despăgubi‐
rilor  trebuie  depusă  în  termen  de  10  zile  de  la  data  aducerii  la 
cunoştință publică, prin afişare la sediul Consiliului local pe raza 
căruia se afla imobilul supus exproprierii [art. 5 alin. (2)], şi nu în 
termen de 30 de zile cum era prevăzut inițial şi care este un ter‐
men general. 
 Mai mult decât atât, potrivit art. 9 alin. (1), expropriatul ne‐
mulțumit  de  cuantumul  despăgubirii  stabilite  unilateral  şi  con­
semnat se poate adresa, în condițiile legii, instanței judecătoreşti 
în termen de 30 de zile de la data când i‐a fost comunicată hotă‐
rârea  (administrativă)  de  stabilire  a  cuantumului  despăgubirii, 
fără  a  putea  contesta  transferul  dreptului  de  proprietate 
către expropriator.  
De  asemenea,  o  altă  modificare  importantă  a  reglementării 
exproprierii a fost prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi art. 9, potri‐
vit căruia lucrările de utilitate publică privind drumurile, care fac 
obiectul reglementării, nu pot fi suspendate sau sistate la cere‐
rea  vreunei  persoane  ce  ar  putea  invoca  existența  unor  litigii 
privind proprietatea sau posesia imobilului expropriat. 
Credem că nu este greu de observat neconstituționalitatea aces‐
tor reglementări din legile speciale, respectiv Legea nr. 198/2004 şi 
Legea nr. 184/2008, care au încălcat dispozițiile art. 44 alin. (3) şi 
ale  alin.  (6)  din  Constituție,  despăgubirea  nefiind  fixată  prin 
acordul comun între proprietar şi expropriator şi nefiind în acest 
mod nici „dreaptă” şi nici „prealabilă”. 
Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de 
utilitate  publică,  necesară  realizării  unor  obiective  de  interes 
național,  județean  şi  local,  abrogă,  după  cum  am  arătat,  Legea 
nr. 198/2004 cu completările şi modificările ulterioare (Legea 
nr. 184/2008), Legea nr. 106/2009 privind exproprierea pen‐
tru  cauză  de  utilitate  publică  a  terenurilor  necesare  pentru  ex‐
ploatarea  zăcămintelor  de  lignit,  Legea  nr.  407/2005  privind 
unele  măsuri  prealabile  lucrărilor  de  reabilitare  şi  extindere  a 
infrastructurii feroviare publice, Legea nr. 85/2007 privind unele 
52 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aero‐
portuare  la  Aeroportul  Internațional  Henri  Coandă‐Bucureşti, 
precum şi orice dispoziții contrare, este o lege specială cu carac‐
ter  general  care  stabileşte  un  cadru  juridic  general  pentru  toate 
lucrările prevăzute la art. 1 al acesteia, iar la art. 2 declară ca fiind 
de utilitate publică lucrările enumerate la lit. a)‐h). 
În alin. (2) al art. 2 se precizează cine este „expropriator” în 
înțelesul acestei legi. 
Exproprierea nu este permisă decât pentru cauză de utilitate 
publică,  care,  de  altfel,  reprezintă  şi  scopul  exproprierii,  punând 
în evidență rolul intervenției statului care este tot mai marcant şi 
convergența cu viața economică şi socială. 
Legea  însă  nu  dă  nici  o  definiție  a  „utilității  publice”.  Obser‐
văm  că  autoritățile  publice  sunt  acelea  care  stabilesc  utilitatea 
publică.  Ne  întrebăm  dacă  acest  act  administrativ  este  şi  el,  ca 
toate  celelalte  acte  administrative,  supus  controlului  instanțelor 
judiciare  în  cadrul  contenciosului  administrativ.  De  asemenea, 
dacă declararea cauzei de utilitate publică în vederea exproprierii 
este supusă acestui control, credem că orice persoană interesată 
poate introduce o asemenea acțiune. 
La Capitolul II al Legii sunt determinate etapele exproprierii, 
şi anume: 
a) aprobarea indicatorilor tehnico‐economici ai lucrărilor; 
b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând pla­
ta  despăgubirilor  ce  fac  obiectul  exproprierii  şi  afişarea  listei 
proprietarilor imobilelor; 
c) transferul dreptului de proprietate; 
d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere. 
Ne  atrage  în  mod  deosebit  atenția  reglementarea  privind 
etapele a II‐a şi a III‐a. 
Consemnarea  sumei  individuale  care,  conform  legii,  este 
obligația  „expropriatorului”  reprezintă  despăgubirea,  la  dispozi‐
ția  proprietarilor  de  imobile  ce  rezultă  din  evidențele  Agenției 
Naționale de Cadastru şi Publicitate imobiliară sau ale unităților 
administrativ‐teritoriale ce urmează a fi expropriate. Fără îndoia‐
lă, este, evident, tot o stabilire unilaterală a despăgubirilor. 
Marilena Uliescu 53
Ne aflăm deci în situația unei reglementări neconstituţionale, 
care încalcă vădit condiția despăgubirii drepte, şi anume încălca‐
rea dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Constituție, care statuează că 
despăgubirile prevăzute la alin. (3) şi (5) se stabilesc de acord cu 
proprietarul sau în caz de divergenţă, prin justiţie. 
Etapa a III‐a a procedurii legale intitulate „transferul dreptu‐
lui de proprietate” prevede că în termen de 5 zile după notifica‐
rea  intenției  de  expropriere  a  imobilelor,  efectuată  prin  poştă 
către proprietari, sau afişarea listei imobilelor la sediul Consiliului 
local sau pe pagina de internet a expropriatorului, în termen de 20 
de zile proprietarii imobilelor sunt obligați să se prezinte la sediul 
expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri (în ce 
mod?!) rămânând ca în termen de 5 zile (după expirarea termenu‐
lui de 20 de zile) expropriatorul are obligaţia de a emite decizia 
de expropriere.  
Decizia de expropriere, precizează legea, este titlu executoriu 
pentru  predarea  imobilului,  atât  împotriva  celor  expropriați,  cât 
şi a celor care pretind că au un drept legat de proprietatea bunu‐
lui imobil expropriat. 
Se  mai  menționează:  „contestația  asupra  deciziei  de  expro‐
priere nu suspendă transferul dreptului de proprietate”. 
Deciziei de expropriere îi mai conferă reglementarea la care 
ne referim şi producerea efectelor față de proprietarul imobilu‐
lui  cuprins  în  lista  de  expropriere  chiar  dacă  nu  s‐a  prezentat 
înăuntrul termenului legal de 20 zile, nu prezintă un titlu valabil 
sau nu este cunoscut, precum şi în cazul succesiunilor nedeschise 
sau a succesorilor necunoscuți, ori în cazul în care nu se ajunge la 
o înțelegere privind valoarea despăgubirii. 
Credem că efectele conferite acestui act administrativ – deci‐
zia  de  expropriere,  încalcă  vădit  principii  constituționale  şi  nu‐
meroase  reguli  de  drept  civil,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  legea  nu 
dispune comunicarea deciziei de expropriere. 
Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate 
adresa  instanței  judecătoreşti  competente,  înăuntrul  termenului 
general de prescripție (de 3 ani), care curge de la data comunică‐
rii hotărârii de stabilire a despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, 
fără  însă  a  putea  contesta  transferul  dreptului  de  proprietate 
54 Proprietatea privată. Dispoziţii generale

către  expropriator,  iar  exercitarea  căilor  de  atac  nu  suspendă 

efectele  hotărârii  de  stabilire  a  cuantumului  despăgubirii  şi  a 
transferului dreptului de proprietate. 
Credem că nu este lipsit de interes să menționăm că sunt scu‐
tite  de  taxa  judiciară,  cererile  adresate  instanțelor  judecătoreşti, 
pentru stabilirea în contradictoriu cu Statul român sau cu unități 
administrativ‐teritoriale,  pentru  stabilirea  dreptului  la  despăgu‐
bire şi a cuantumului acesteia. 
  Procedura legală reglementată de Legea nr. 255/2010 es‐
te criticabilă, în opinia noastră, sub aspectul nerespectării dispo‐
zițiilor constituționale la care ne‐am referit şi prin aceea că plata 
despăgubirii nu este prealabilă trecerii proprietății în proprieta‐
tea  publică.  Consemnarea  unei  sume  unilateral  stabilite  de  ex‐
propriator, pe numele proprietarului imobilului supus exproprie‐
rii, stabilită fără acordul acestuia, nu poate fi considerată o plată 
prealabilă.  
În opinia noastră, părțile pot însă încheia o tranzacție în fața 
instanței cu privire la despăgubiri, situație în care instanța ia cu‐
noştință de aceasta şi pronunță o hotărâre de expedient. 
Efectele juridice ale exproprierii sunt multiple şi complexe, 
putând să se regăsească atât în planul drepturilor reale, cât şi în 
planul drepturilor de creanță6. 
Credem că este necesar să precizăm că efectele sunt aceleaşi, 
indiferent dacă există o hotărâre judecătorească definitivă şi ire‐
vocabilă sau o înțelegere a părților încheiată anterior etapei judi‐
ciare a procedurii. 

9.4. Confiscarea
Este o sancțiune cu caracter excepțional ce înfrânge inviola‐
bilitatea dreptului de proprietate privată şi, pe cale de consecință, 
nu poate fi consacrată decât în reglementările constituționale.  
Ca  sancțiune,  confiscarea  este  reglementată  în  legislația  pe‐
nală  şi  în  legislația  contravențională,  care  statuează  condițiile  în 
care se poate dispune confiscarea bunurilor folosite sau destinate 

7 A se vedea mai pe larg V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, 

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 158.
Marilena Uliescu 55
săvârşirii infracțiunilor sau contravențiilor ori care sunt rezulta‐
tul unor asemenea fapte. Credem că reglementarea constituționa‐
lă de la art. 44 alin. (9), pentru a pune în evidență caracterul ex‐
cepțional al confiscării, prin care titularul dreptului poate fi lipsit 
de  proprietatea  asupra  bunului  său,  conține  dispoziția  potrivit 
căreia averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul 
licit al dobândirii este prezumat [alin. (8)]. 
Noul Cod civil, la alin. (4) al art. 562, reglementează acest mod 
de stingere a dreptului de proprietate printr­o negaţie, ignorând 
astfel  reguli  de  tehnică  legislativă:  „Nu  pot  fi  supuse  confiscării 
decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unor infrac‐
țiuni ori contravenții sau cele rezultate din acestea”. 
 
 
 
 
 
56 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

PRIVATĂ ÎN NOUL COD CIVIL

(art. 563­566) 

1. Aspecte preliminare
Art.  136  alin.  (5)  din  Constituție  stabileşte  că  „proprietatea 
privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”. 
În Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului 
se consacră protecția proprietății la art. 1, în care se prevede că 
„orice  persoană  fizică  sau  juridică  are  dreptul  la  respectarea 
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât 
pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege 
şi de principiile generale ale dreptului internațional.  Dispozițiile 
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile 
pe  care  le  consideră  necesare  reglementării  folosirii  bunurilor 
conform  interesului  general  sau  pentru  a  asigura  plata  impo‐
zitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.  
Această  prevedere  foarte  generală  este  detaliată  prin  inter‐
pretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hot‐
ărârile sale, dar merită subliniat faptul că se menționează în mod 
expres că şi persoanele juridice se bucură de garantarea dreptu‐
lui de proprietate. 
Carta  Drepturilor  Fundamentale  a  Uniunii  Europene  con‐
sacră  dreptul  de  proprietate  la  art.  17,  prevăzând  că  „orice  per‐

 Autor:
Asist. univ. Paul-George Buta – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
Paul-George Buta 57
soană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dis‐
pune şi de a lăsa moștenire bunurile pe care le‐a dobândit în mod 
legal.  Nimeni  nu  poate  fi  lipsit  de  bunurile  sale  decât  pentru  o 
cauză  de  utilitate  publică,  în  cazurile  și  condițiile  prevăzute  de 
lege  și  în  schimbul  unei  despăgubiri  juste  acordate  în  timp  util 
pentru pierderea pe care a suferit‐o”. 
Din perspectivă doctrinară, dreptul de proprietate face parte 
din  categoria  drepturilor  subiective,  care  pot  fi  apărate  prin  di‐
verse mijloace legale, reglementate de diversele ramuri de drept: 
civil,  administrativ,  penal  ş.a.  Totuşi,  apărarea  dreptului  de  pro‐
prietate,  precum  şi  a  celorlalte  drepturi  reale  reglementate  de 
dreptul civil se realizează în principal prin mijloace de drept civil, 
acestea fiind prevăzute în cea mai mare parte în Codul civil, indi‐
ferent  că  este  vorba  de  Codul  civil  actual  sau  de  cel  anterior.  În 
regimul de reglementare al ambelor coduri, precum şi al legisla‐
ției care le‐a acompaniat, mijloacele civile (s.n. – P.G.B.) de apă‐
rare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale prin‐
cipale sunt de fapt acele acțiuni prin care titularul acestor drep‐
turi tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să 
ajungă la restabilirea lui1. 
Doctrina juridică a împărțit aceste mijloace civile de apărare 
a  dreptului  de  proprietate  în  două  categorii:  mijloacele  juridice 
nespecifice  sau  indirecte  şi  mijloacele  juridice  specifice  sau  di‐
recte. 
Mijloacele  juridice  nespecifice  nu  se  întemeiază  direct  pe 
dreptul  de  proprietate  sau  alte  drepturi  reale,  ci  pe  drepturi  de 
creanță,  dar  pentru  că  drepturile  de  creanță  se  întemeiază  pe 
dreptul de proprietate sau alt drept real, efectul lor indirect este 
tocmai  apărarea  acestui  drept  real.  Printre  astfel  de  mijloace  se 
numără  acțiunea întemeiată pe îmbogățirea  fără  justă cauză,  ac‐
țiunea  în  restituirea  plății  nedatorate,  acțiunile  în  legătură  cu 
executarea contractelor sau cu răspunderea pentru neexecutare, 

1  C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului 

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 300.
58 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

acțiunile  în  repararea  prejudiciilor  cauzate  prin  fapte  ilicite,  ac‐

țiunile în anulare şi nulitate a actelor juridice etc.2.  
Mijloacele juridice specifice se întemeiază direct pe un drept 
real sau pe posesia unui bun imobil. Acțiunile din această catego‐
rie sunt acțiunile reale şi se împart la rândul lor în acțiuni petito‐
rii şi acțiuni posesorii3.  
Prin intermediul acțiunilor petitorii se apără dreptul de pro‐
prietate sau un alt drept real, prin obținerea recunoaşterii recla‐
mantului ca titular al acestui drept. Redobândirea posesiei bunu‐
lui  este  doar  un  efect  accesoriu  al  admiterii  acțiunii  petitorii. 
Printre  acțiunile  petitorii  se  numără  acțiunea  în  revendicare, 
acțiunea  în  grănițuire,  acțiunea  negatorie,  acțiunea  confesorie 
prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate şi 
acțiunea în prestație tabulară4. 
Prin acțiunile posesorii se apără posesia ca stare de fapt fără 
să  intereseze  cui  aparține  dreptul  de  proprietate  sau  alt  drept 
real,  scopul  fiind  înlăturarea  oricărei  tulburări  aduse  posesiei, 
păstrarea  posesiei  sau  redobândirea  posesiei  în  cazul  pierderii. 
În  cazul  acțiunilor  posesorii  trebuie  dovedită  numai  starea  de 
fapt, nu şi dreptul real, a cărui existență nu este pusă în discuție5. 
Cel  mai  puternic,  complet  şi  eficient  mijloc  de  apărare  al 
dreptului  de  proprietate  este  acțiunea  în  revendicare.  Această 
situație justifică şi faptul că în noul Cod civil, în Secțiunea a doua, 
,,Apărarea dreptului de proprietate privată”, cele mai ample texte 
vizează  Acţiunea  în  revendicare  (art.  563),  Efectele  admiterii  ac­
ţiunii  în  revendicare  (art.  566)  şi  Proba  dreptului  de  proprietate 
asupra  imobilelor  înscrise  în  cartea  funciară  (art.  565).  Acțiunea 
negatorie  este  şi  ea  reglementată  aici,  doar  pentru  că  este  în 
strânsă legătură cu acțiunea în revendicare. 

2 C. Bîrsan, op. cit., p. 300;  C. Jora, Drept civil. Drepturile reale în noul Cod 

civil,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucuresti,    2012,    p.  318;  E.  Chelaru  în  Fl.A.  Baias,  
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe 
articole art. 1­2664, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012,  p. 626.
3 C. Bîrsan, op. cit., p. 300;  C. Jora, op. cit.,  p. 319; E. Chelaru, op. cit,  p. 626.
4 C. Bîrsan, op. cit., p. 300;  C. Jora, op. cit.,  p. 320; E. Chelaru, op. cit,  p. 662.
5 C. Bîrsan, op. cit., p. 300;  C. Jora, op. cit.,  p. 321; E. Chelaru, op. cit.,  p. 626.
Paul-George Buta 59
2. Acţiunea în revendicare

2.1. Aspecte generale

Codul  civil  anterior  nu  conținea  nicio  dispoziție  care  să  re‐
glementeze  expres  acțiunea  în  revendicare  în  sine.  Existau  refe‐
riri la revendicarea bunurilor mobile în materia prescripției, dar 
cu privire la revendicarea imobiliară nu exista nicio prevedere. În 
acest  context,  doctrina  şi  jurisprudența  au  intervenit  pentru  a 
suplini  această  lipsă  şi  au  conturat  regimul  juridic  al  acțiunii  în 
revendicare.  Distincția  principală  privea  calitatea  bunurilor  re‐
vendicate,  dacă  erau  proprietate  publică  sau  privată,  deoarece 
revendicarea  bunurilor  proprietate  privată  este  imprescriptibilă 
doar extinctiv, pe când revendicarea bunurilor proprietate publi‐
că este imprescriptibilă atât extinctiv, cât şi achizitiv6.  
Un aspect semnificativ al reglementării şi practicii anterioare 
era  imposibilitatea  exercitării  acțiunii  în  revendicare  de  un  sin‐
gur coproprietar, motiv pentru care România a fost condamnată 
la CEDO în cauza Lupaş şi alţii c. României7. CEDO a statuat că prin 
respingerea  acțiunii  în  revendicare  ca  inadmisibilă,  pe  motiv  că 
aceasta  nu  a  fost  promovată  de  către  toți  coproprietarii  unui 
imobil,  prin  raportare  la  circumstanțele  specifice  cazului  (exis‐
tența unui număr însemnat de succesori, precum şi refuzul unora 
de a participa la judecată), a fost încălcat art. 6 din Convenție prin 
impunerea respectării regulii unanimității, care în acel context a 
reprezentat  un  obstacol  insurmontabil  pentru  orice  tentativă 
viitoare de revendicare. 
Până  la  această  hotărâre  majoritatea  doctrinei  şi  a  practicii 
era  foarte  strictă  în  privința  aplicării  regulii  unanimității,  cu  ex‐
plicația că respingerea acțiunii într‐o astfel de situație, ca sancți‐
une, nu reprezenta un scop în sine, ci apărea ca un mijloc de pro‐
tecție  împotriva  actului  de  dispoziție  al  unuia  dintre  copărtaşi 
care, prin exercitarea acțiunii în revendicare cu încălcarea regulii 

6 C. Bîrsan, op. cit., p. 308.
7  Cererile  nr.  1434/02,  35370/02  şi  1385/03,  hotărâre  din  data  de  

14 decembrie 2006.
60 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

unanimității,  tindea  la  dobândirea  dreptului  de  proprietate  ex‐

clusiv asupra bunului revendicat8. 
Ca urmare a hotărârii în cauza Lupaş şi alţii c. României, prac‐
tica  instanțelor  a  devenit  neunitară,  astfel  că  unele  instanțe  au 
renunțat  să  mai  aplice  regula  unanimității,  în  timp  ce  altele  au 
aplicat strict criteriile stabilite de CEDO în cauza Lupaş, în funcție 
de contextul specific fiecărui caz.  
Înalta Curte de Casație şi Justiție a stabilit că nu trebuie înlă‐
turată de plano aplicarea regulii unanimității, ci, pentru o soluțio‐
nare  conformă  interpretării  date  de  Curtea  Europeană,  care  im‐
pune analizarea tuturor circumstanțelor cauzei, trebuie adminis‐
trate probe pentru stabilirea împrejurării dacă reclamantul a fost 
în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi 
să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în reven‐
dicare9. 
Această interpretare a ÎCCJ este în concordanță şi cu alte cau‐
ze de pe rolul CEDO, în care cererile au fost declarate inadmisibi‐
le, deoarece circumstanțele spețelor nu dovedeau o imposibilita‐
te absolută a reclamantului de a identifica restul coproprietarilor 
şi  nici  refuzul  neîndoielnic  din  partea  acestora  de  a  introduce 
acțiunea10.  
În  toate  aceste  decizii  de  inadmisibilitate  Curtea  a  subliniat 
că nu s‐a făcut dovada unei imposibilități absolute de a afla iden‐
titatea celorlalți coproprietari şi nici dovada existenței unui refuz 
al acestora față de formularea acțiunii în revendicare, deci nu au 
fost  îndeplinite  condițiile  stabilite  în  cauza  Lupaş,  reclamanții 
având posibilitatea de a introduce o nouă acțiune în revendicare 
cu respectarea regulii unanimității. 

8 P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica Secţiei civile 

şi  de  proprietate  intelectuală  a  Înaltei  Curţi  de  Casaţie  şi  Justiţie,  în  Dreptul  
nr. 7/2006, pp. 207 si 208, apud C. Jora, op. cit.,  p. 332.
9 ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4442 din 2 aprilie 2009.
10  Cauza  Derscariu  şi  alţii  c.  României,  cererea  nr.  35788/03,  decizia  de 

inadmisibilitate  din  26  august  2008;  cauza  Costea  şi  alţii  c.  României,  cererea  
nr. 4113/04, decizia de inadmisibilitate din 31 martie 2009; cauza Comănescu şi 
alţii  c.  României,  cererea  nr.  1916/05,  decizia  de  inadmisibilitate  din  22  sep‐
tembrie  2009;  cauza  Sobieschi  c.  României,    cererea  nr.  29844/02,  decizia  de 
inadmisibilitate din 2 martie 2010.
Paul-George Buta 61
Toate aceste discuții şi controverse au fost tranşate de legiui‐
tor prin art. 643 C. civ., potrivit căruia fiecare dintre coproprietari 
poate  formula  singur  acțiunea  în  revendicare  a  bunului  comun, 
articol de lege pe care îl vom discuta pe larg la punctul 2.2.1 pri‐
vind condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare cu privire la 
calitatea procesuală activă. 
Noul Cod civil preia cea mai mare parte a reglementării ante‐
rioare şi concretizează şi situații doctrinare sau jurisprudențiale, 
fără să fie o reglementare detaliată. S‐a susținut că art. 563, având 
titlul  marginal  ,,Acțiunea  în  revendicare”,  defineşte  acțiunea  în 
revendicare.  Față  de  această  opinie  doctrinară,  apreciem  că  
art. 563 nu reprezintă o definiție în adevăratul sens al cuvântului, 
cum sunt alte definiții din Cod, ci indică doar o serie de elemente 
concrete  ce  caracterizează  acțiunea  în  revendicare  şi  permite 
definirea mai exactă, cu trimitere la un text legal.  
Astfel,  la  alin.  (1)  se  indică  titularul  acțiunii  în  revendicare, 
adică  proprietarul  unui  bun,  precum  şi  pârâtul  dintr‐o  astfel  de 
acțiune,  adică  posesorul  sau  o  altă  persoană  care  îl  deține  fără 
drept. La alin. (2) se prevede caracterul imprescriptibil al acțiunii 
în  revendicare,  alin.  (3)  stabileşte  că  dreptul  de  proprietate  do‐
bândit cu bună‐credință, în condițiile legii, este pe deplin recunos‐
cut, iar alin. (4) prevede opozabilitatea şi executarea hotărârii ju‐
decătoreşti prin care s‐a admis acțiunea în revendicare împotriva 
terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă. 
Pe baza elementelor prevăzute de art. 563 s‐au formulat di‐
verse definiții ale acțiunii în revendicare, precum: 
 Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care pro­
prietarul,  care  a  pierdut  stăpânirea  bunului  său,  cere  restituirea 
acestui bun de la cel care îl deţine fără temei juridic. În alte cuvinte, 
acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul nepo­
sesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar 
sau chiar de la detentorul precar, care deţine bunul pentru propri­
etar în temeiul unui act juridic încheiat cu el şi totuşi refuză resti­
tuirea bunului11. 

11 C. Bîrsan, op. cit., p. 301.
62 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

Acţiunea în revendicare este acţiunea  reală, petitorie prin ex­
celenţă, pe care o formulează reclamantul­proprietar, care a pier­
dut  posesia  unui  bun,  solicitând  instanţei  judecătoreşti  să­i  recu­
noască dreptul de proprietate asupra bunului şi să dispună restitu­
irea bunului de la cel care îl stăpâneşte fără drept12.   
Acţiunea în revendicare este mijlocul juridic specific de apăra­
re a dreptului de proprietate privată prin care proprietarul al că­
rui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmăreş­
te  să  obţină  recunoaşterea  dreptului  său  de  proprietate  asupra 
bunului respectiv şi redobândirea stăpânirii acestuia13.   
Acţiunea în revendicare este acea acţiune în justiţie prin care 
reclamantul care pretinde că este proprietarul unui bun individual 
determinat  cu  privire  la  care  a  pierdut  posesia,  solicită  obligarea 
pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască dreptul 
de proprietate şi să îi restituie bunul14.  

2.2. Caracteristici
2.2.1. Condiţii de exercitare
Potrivit art. 563 alin. (1), calitatea procesuală activă aparține 
doar  proprietarului.  În  cazul  coproprietății  devin  aplicabile  şi 
dispozițiile  art.  643  alin.  (1),  potrivit  căruia  fiecare  coproprietar 
poate  sta  singur  în  justiție  într‐o  acțiune  în  revendicare,  indife‐
rent  de  calitatea  procesuală.  În  această  situație,  pârâtul  poate 
cere  instanței  de  judecată  introducerea  în  cauză  a  celorlalți  co‐
proprietari,  în  calitate  de  reclamanți,  în  termenul  şi  condițiile 
prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în jude‐
cată a altor persoane. De asemenea, se prevede în Cod că hotărâ‐
rile  judecătoreşti  pronunțate  în  folosul  coproprietății  profită  tu‐
turor coproprietarilor, pe când hotărârile judecătoreşti potrivni‐
ce unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari15. 

12 C. Jora, op. cit.,  p. 329.
13 E. Chelaru, op. cit.,  p. 626.
14  G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  B.  Nazat,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale 

principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 96.
15  F.  Morozan  în  colectiv,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină  şi  jurispru­

denţă. Vol. I Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 848.
Paul-George Buta 63
În  schimb,  după  cum  s‐a  decis  şi  în  practica  judecătorească, 
acțiunea  în  revendicare  a  unui  proprietar  în  indiviziune  asupra 
celorlalți  proprietari  nu  este  admisibilă,  deoarece  ,,copărtaşii  au 
drepturi  concurente  şi  simultane  asupra  bunului  aflat  în  copro‐
prietate”16. 
În  ceea  ce  priveşte  aplicarea  în  timp  a  art.  643,  Înalta  Curte 
de Casație şi Justiție a statuat că această normă se constituie într‐o 
excepție de la principiul tempus regit actum, aplicându‐se astfel şi 
proceselor  declanşate  anterior  intrării  în  vigoare  a  noului  Cod 
civil.  Această  decizie  se  întemeiază  pe  dispozițiile  art.  223  din 
Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, potri‐
vit căruia procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în 
curs de soluționare la data intrării în vigoare a noului Cod civil se 
soluționează de către instanțele legal învestite în conformitate cu 
dispozițiile  legale,  materiale  şi  procedurale  în  vigoare  la  data 
când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Le‐
gea  nr.  71/2011  există  dispoziții  care  prevăd  altfel.  O  astfel  de 
excepție o constituie art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform că‐
ruia art. 643 alin. (1) şi (2) C. civ.  se aplică şi în cazurile în care 
hotărârea  judecătorească  nu  a  rămas  definitivă  până  la  data  in‐
trării  sale  în  vigoare,  iar  cele  ale  art.  643  alin.  (3)  se  aplică  şi  în 
situațiile  în  care  pricina  nu  a  fost  soluționată  în  primă  instanță 
până la data intrării în vigoare a Codului civil17. 
În consecință, normele privind calitatea procesuală activă în 
cazul  cererilor  în  revendicarea  unui  bun  aflat  în  proprietate 
comună  pe  cote‐părți,  existente  în  art.  643  C.  civ.,  sunt  de  ime‐
diată  aplicare,  înlăturându‐se  astfel  regula  unanimității  pentru 
litigiile  în  care  hotărârea  judecătorească  nu  a  rămas  definitivă 
până  la  1  octombrie  2011,  în  timp  ce  pârâtul  poate  recurge  la 
chemarea  în  judecată  a  altor  persoane  numai  în  ipoteza  în  care 
cauza nu a fost soluționată în primă instanță până la această dată. 

16 D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote­părţi şi aplicaţiile sale 

practice, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1973, p. 222, apud C. Bîrsan, op. cit., p. 303.
17 Decizia nr. 357 din 30 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de s. I civ. a 

ÎCCJ, nepublicată.
64 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

Calitate procesuală pasivă poate avea nu doar posesorul, ci şi 
oricare altă persoană care deține bunul fără drept. Ca atare, acți‐
unea în revendicare poate fi îndreptată şi împotriva unui deten‐
tor precar, cum ar fi locatarul, arendaşul, comodatarul, când acesta 
stăpâneşte  fără  drept.  Din  moment  ce  textul  de  lege  nu  distinge, 
expresia ,,o altă persoană care îl deține fără drept” se poate referi 
şi la cel care a dobândit detenția bunului de la o altă persoană de‐
cât  proprietarul  reclamant.  Condiția  esențială  este  ca  deținerea 
bunului să fie ,,fără drept”, de exemplu cazul detentorului al cărui 
titlu a expirat (locatarul, după expirarea termenului locațiunii), cel 
al cărui titlu nu a fost valabil sau situația în care titlul detentorului 
emană de la o altă persoană decât proprietarul18. 
2.2.2. Caracterele
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie şi im‐
prescriptibilă.  Caracterul  real  şi  cel  petitoriu  nu  sunt  indicate  în 
noul Cod civil, pe când caracterul imprescriptibil este  menționat 
expres. 
Acțiunea  în  revendicare  este  o  acțiune  reală  deoarece  ea  în­
soţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real de proprieta­
te19 şi poate fi exercitată împotriva oricărei persoane care deține 
bunul.  Caracterul  real  al  acțiunii  în  revendicare  o  deosebeşte  de 
acțiunile  personale,  care  se  întemeiază  pe  drepturi  de  creanță, 
motiv pentru care sunt admisibile numai împotriva debitorului20. 
Totuşi,  caracterul  real  al  acțiunii  în  revendicare  există  doar 
dacă există posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în pa‐
trimoniul reclamantului. Dacă lucrul a dispărut din culpa pârâtu‐
lui sau a fost transmis de acesta unui terț, acțiunea în revendicare 
devine o acțiune în pretenții pentru despăgubiri, caz în care acți‐
unea devine personală21. 
 Acțiunea  în  revendicare  este  o  acțiune  petitorie  deoarece 
prin intermediul ei se urmăreşte însăşi apărarea unui drept real 

18 F. Morozan, op. cit., p. 848.
19 C. Bîrsan, op. cit., p. 301.
20 C. Jora, op. cit.,  p. 331.
21 F. Morozan, op. cit., p. 848.
Paul-George Buta 65
şi tinde să se stabilească direct existența dreptului de proprietate 
asupra bunului22.  
Potrivit art. 563 alin. (2), acțiunea în revendicare este, ca re‐
gulă,  imprescriptibilă,  cu  excepția  cazurilor  în  care  prin  lege  se 
dispune altfel.  
Astfel  de  excepții  ar  fi  acțiunea  în  revendicarea  bunurilor 
imobile  care  au  fost  cumpărate  prin  licitație  publică  în  cadrul 
procedurii  executării  silite  (art.  859  C.  pr.  civ.),  precum  şi  acțiu‐
nea în revendicare a porțiunii de pământ smulse de ape şi alipite 
la terenul aparținând altui proprietar, acțiune ce poate fi exerci‐
tată în termen de un an (art. 572 C. civ.).  
De asemenea, acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin 
invocarea  dobândirii  dreptului  de  proprietate  prin  prescripție 
achizitivă.  Spre  deosebire  de  Codul  civil  anterior,  noul  Cod  civil 
permite  dobândirea  prin  uzucapiune  a  dreptului  de  proprietate 
atât asupra bunurilor imobile (art. 930‐934), cât şi asupra bunu‐
rilor mobile (art. 939)23. 
Dacă  în  reglementarea  anterioară  acțiunea  în  revendicare  a 
bunurilor  pierdute  sau  furate  se  prescria  în  termen  de  3  ani  
[art.  1909  alin.  (2)  C.  civ.  anterior],  în  noul  Cod  civil,  art.  937  
alin. (2) prevede că termenul de 3 ani pentru formularea acțiunii 
în revendicare a bunurilor pierdute sau furate este un termen de 
decădere24. 
În  concluzie,  acțiunea  în  revendicare  este  imprescriptibilă 
sub aspect extinctiv, adică dreptul proprietarului de a cere resti‐
tuirea bunului nu se stinge oricât ar dura pasivitatea sa, dar este 
prescriptibilă  achizitiv,  adică  posesorul  unui  bun  poate  dobândi 
dreptul  de  proprietate  asupra  acelui  bun  în  condițiile  prevăzute 
de lege25.  

22 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 96.
23 F. Morozan, op. cit., p. 849.
24 E. Chelaru, op. cit.,  p. 627.
25 C. Bîrsan, op. cit., p. 302
66 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

2.2.3. Dobândirea dreptului de proprietate cu bună-

credinţă
Art.  563  alin.  (3)  instituie  o  prezumție  a  recunoaşterii 
dreptului  de  proprietate  dobândit  cu  bună‐credință  şi  în 
condițiile legii.  
Această precizare a fost considerată de unii autori ca inutilă 
şi  inexactă.  Inutilă  pentru  că  există  deja  dispoziții  legale  care  să 
producă efectele avute în vedere de lege, precum cele ale art. 937 
C. civ. privind dobândirea proprietății unui bun mobil prin posesia 
de  bună‐credință,  iar  inexactă,  deoarece  dreptul  de  proprietate 
este protejat indiferent de buna sau reaua‐credință, cum este cazul 
uzucapiunii  extratabulare, aplicabilă  dobândirii proprietății unui 
imobil neînscris în cartea funciară26. 
În  opinia  altor  autori,  inserarea  acestei  prevederi  în 
cuprinsul articolului subliniază faptul că acțiunea în revendicare 
formulată  împotriva  unei  persoane  care  a  dobândit  dreptul  de 
proprietate  ca  efect  al  posesiei  de  bună‐credință  va  fi  respinsă, 
iar,  pe  de  altă  parte,  va  fi  admisă  acțiunea  în  revendicare 
formulată  de  acesta  din  urmă  împotriva  fostului  proprietar27. 
Această  interpretare  reiese  şi  din  corelarea  art.  563  cu  art.  901, 
care prevede că oricine a dobândit cu bună‐credință un drept real 
înscris  în  cartea  funciară,  în  temeiul  unui  act  juridic  cu  titlu 
oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar 
dacă,  la  cererea  adevăratului  titular,  dreptul  autorului  său  este 
radiat din cartea funciară. 
2.2.4. Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
Art. 563 alin. (4)  reglementează opozabilitatea şi executarea 
hotărârii  judecătoreşti  şi  față  de  terțul  subdobânditor  şi  face 
trimitere  la  dispozițiile  în  materie  din  Codul  de  procedură 
civilă28. 

26 C. Bîrsan, op. cit., p. 301; E. Chelaru, op. cit.,  p. 628.
27 E. Chelaru, op. cit.,  p. 628.
28 Cu privire la aceste aspecte a se vedea, pe larg: I. Deleanu, Părţile şi terţii. 

Relativitatea  şi  opozabilitatea  efectelor  juridice,  Ed.  Rosetti,  Bucureşti,  2002;  

Paul-George Buta 67
 Potrivit Codului de procedură civilă anterior, pentru ca un 
titlu  executoriu  să  poată  fi  executat  şi  împotriva  terțelor  per‐
soane, se cerea ca acestea să fi participat la procesul civil, indife‐
rent dacă au participat de la început sau au fost atrase în cadrul 
procesual ulterior prin una dintre modalitățile prevăzute de lege 
(art. 49‐66 C. pr. civ. anterior).  
Potrivit art. 39 alin. (3) C. pr. civ., hotărârea pronunțată con‐
tra  înstrăinătorului  sau  succesorului  universal  sau  cu  titlu  uni‐
versal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra 
succesorului  cu  titlu  particular  şi  va  fi  întotdeauna  opozabilă 
acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit drep‐
tul cu bună‐credință şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de că‐
tre adevăratul titular29. 
Art. 563 alin. (4)  reprezintă o excepție de la principiul relati‐
vității  efectelor  hotărârilor  judecătoreşti.  Principiul  relativității 
efectelor hotărârilor judecătoreşti a creat dificultăți proprietaru‐
lui care, după ce a câştigat acțiunea în revendicare împotriva po‐
sesorului nelegitim,  constată că bunul a fost dat în detenția altei 
persoane,  de  exemplu  un  chiriaş.  Ca  atare,  această  prevedere 
reprezintă  o  noutate  mult  aşteptată  de  proprietarii  reclamanți. 
Terțul  se  va  putea  opune  executării  dacă  va  face  dovada  unui 
mod originar de dobândire a bunului, cum ar fi uzucapiunea30.  
Prevederile Codului de procedură civilă la care face trimitere 
art. 563 alin. (4) sunt cele ale art. 644 alin. (2) C. pr. civ.: Calitatea 
de  creditor  sau  de  debitor  se  poate  transmite  oricând  în  cursul 
executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare efec­
tuate  până  la  data  transmiterii  calităţii  procesuale  produc  efecte, 
în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau 
ai debitorului, după caz31. 

A.  Nicolae,  Relativitatea  şi  opozabilitatea  efectelor  hotărârii  judecătoreşti,  

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
29 F. Morozan, op. cit., p. 850.
30 E. Chelaru, op. cit.,  p. 628.
31 E. Chelaru, op. cit.,  p. 628.
68 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

2.3. Acţiunea în revendicare imobiliară

Un mod originar de dobândire a proprietății este întotdeauna 
preferat  unui  mod  derivat  de  dobândire  a  proprietății,  partea 
care se prevalează de uzucapiune fiind preferată împotriva părții 
care se prevalează de un contract de vânzare‐cumpărare încheiat 
cu fostul proprietar al imobilului în litigiu32.  
Pentru  acțiunea  în  revendicare  imobiliară  este  esențială  no‐
țiunea de titlu. Prin titlu, în această materie, se înțelege actul juri­
dic,  actul  jurisdicţional  sau  chiar  actul  administrativ  translativ, 
constitutiv  ori  chiar  declarativ  de  proprietate,  care  generează  o 
prezumţie de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă33.   
Titlu  de  proprietate  nu  face  dovada  absolută  a  dreptului  de 
proprietate,  ci  creează  numai  o  prezumție  simplă  de  existență  a 
acestui  drept  în  patrimoniul  celui  care  îl  invoca  şi  îl  dovedeşte. 
Această prezumție poate fi răsturnată de partea adversă, inclusiv 
prin  invocarea  unui  titlu  propriu    de  natură  să  genereze  o  pre‐
zumție  de  proprietate  mai  puternică,  dar  tot  susceptibilă  de  a  fi 
combătută.  Persoana  interesată  poate  să  dovedească  faptul  că 
autorul nu era proprietar al unui anumit bun, situație în care nu 
ar fi putut transmite mai mult decât are34. 
  O noutate pe care noul Cod civil o aduce în această materie 
este reprezentată de art. 1133 alin. (1), care prevede că certifica‐
tul  de  moştenitor  face  dovada  calității  de  moştenitor,  legal  sau 
testamentar,  precum  şi  dovada  dreptului  de  proprietate  al  moş‐
tenitorilor  acceptanți  asupra  bunurilor  din  masa  succesorală,  în 
cota care se cuvine fiecăruia. 
2.3.1. Situaţii ivite în acţiunea în revendicare imobiliară
În doctrină se analizează mai multe situații care pot să apară 
în  practică  şi  soluțiile  care  se  impun  în  funcție  de  existența  sau 
lipsa unui titlu şi de caracterizarea titlurilor. 
Dacă ambele părți au titluri, dar care provin de la autori dife‐
riți,  sunt  propuse  mai  multe  soluții:  fie  să  se  acorde  preferință 

32 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 108.
33 Ibidem, p. 106.
34 Ibidem, p. 107.
Paul-George Buta 69
posesorului, fie să se acorde preferință celui care invocă titlul cu 
data cea mai veche, fie să se compare între ele drepturile autori‐
lor  de  la  care  provin  cele  două  titluri,  sarcina  probei  că  autorul 
său a avut un drept preferabil revenind reclamantului35. 
Dacă  ambele  părți  dețin  titluri,  ambele  titluri  provin  de  la 
acelaşi autor, iar niciunul dintre dobânditori  nu şi‐a înscris titlul 
în documentele de publicitate imobiliară, este preferat titlul care 
are data mai veche, cu excepția cazului în care ambele titluri sunt 
reprezentate de câte un testament, situație în care va câştiga  le‐
gatarul din testamentul ulterior, întrucât ultimul legat l‐a revocat 
pe cel anterior.  
Dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar numai unul 
dintre dobânditori şi‐a înscris titlul în documentele de publicitate 
imobiliară,  este  preferat  acesta  din  urmă,  cu  excepția  cazurilor 
prevăzute  de  art.  892,  art.  897  sau  art.  908.  Dacă  ambele  titluri 
provin  de  la  acelaşi  autor,  iar  ambii  dobânditori  şi‐au  înscris  ti‐
tlurile  în  documentele  de  publicitate  imobiliară,  atunci  va  avea 
câştig de cauză cel care şi‐a înscris titlul primul, chiar dacă actul 
înscris primul a fost încheiat ulterior, cu excepția situațiilor pre‐
văzute de art. 892, art. 897 sau art. 90836.  
Dacă  numai  o  parte  are  titlu,  se  distinge  după  cum  pârâtul 
are  titlu,  caz  în  care  acțiunea  reclamantului  va  fi  respinsă,  sau 
reclamantul are titlu, caz în care acțiunea acestuia va fi admisă cu 
două  condiții:  titlul  să  emane  de  la  un  terț  şi  data  titlului  să  fie 
anterioară posesiei pârâtului37. 
Ipoteza în care nici una dintre părți nu face dovada unui titlu 
asupra  imobilului  în  litigiu.  Este  o  ipoteză  de  școală  deoarece  o 
asemenea situație e foarte rar întâlnită în practica judiciară. Din 
cauza taxei de timbru consistente, reclamanții nu introduc acțiuni 
în revendicare dacă nu au cel puțin aparența unui titlu. Se afirmă 

35 C. Bîrsan, op. cit., p. 314.
36 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., pp. 109‐112.
37 C. Bîrsan, op. cit., p.  314.
70 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

în  doctrină38  că  în  absența  unui  titlu,  singurul  criteriu  în  funcție 
de  care  se  poate  soluționa  acțiunea  în  revendicare  ar  fi  posesia 
asupra  imobilului,  deoarece  posesia  naște  o  prezumție  de  pro‐
prietate  [art.  913  alin.  (3)  C.  civ.,  fost  art.  1854  C.  civ.  1864) 
potrivit adagiului in pari causa melior is causa possidentis. Conside‐
răm  că  sunt  impedimente de  ordin  procedural  generate  de  parti‐
cularitățile  noului  Cod  de  procedură  civilă  [art.  22  alin.  (4)‐(6), 
art. 200 alin. (2), art. 204 alin. (1) C. pr. civ.] pentru a se ajunge la 
o comparare de posesii. Cel mai important obstacol în calea com‐
parării  posesiilor  este  excepția  lipsei  calității  procesuale  active, 
care prevalează și de care reclamantul într‐o revendicare imobi‐
liară nu va trece, dacă nu exhibă un titlu39. Numai dacă reclaman‐
tul  (care  nu  poate  să  exhibe  un  titlu  chiar  și  putativ  și  să  facă 
dovada intabulării acestuia) își precizează în termen util acțiunea 
și  o  transformă  dintr‐o  acțiune  în  revendicare  într‐o  acțiune 
posesorie iar ea întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate 
ale  acțiunii  posesorii  ne‐am  putea  situa  în  ipoteza  comparării 
posesiilor. Dacă posesia este destul de lungă astfel încât să poată 
fi luată în calcul uzucapiunea, ieșim din cadrul factual al revendi‐
cării  și  trebuie  să  discutăm  de  acțiunea  în  constatarea  uzuca‐
piunii  sau,  după  caz,  o  cerere  reconvențională  la  acțiunea  în  re‐
vendicare prin care pârâtul invocă uzucapiunea. 
2.3.2. Proba dreptului de proprietate 
Regimul probei dreptului de proprietate într‐o acțiune în re‐
vendicare  s‐a  schimbat  după  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod 

38  Pentru  aceeași  opinie, a  se  vedea: V.  Stoica, Drept  civil.  Drepturile  reale 

principale, ed.  a  II‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  București, p.  483;  C.  Bîrsan, op.  cit., p.  314. 
Pentru  opinia  contrară,  a  se  vedea   D.  Dobrev, Revendicarea  imobiliară  în  Noul 
Cod civil, comunicare  prezentată la conferința „Noul Cod civil român la doi ani 
de la intrarea în vigoare.  Probleme teoretice şi practice”, organizată de Institu‐
tul  de  Cercetări  „Acad.  Andrei  Rădulescu”  al  Academiei  Române  şi  Publicațiile 
„Dreptul” ale Uniunii Juriştilor din România la 9 octombrie 2013. 
39  A  se  vedea  E.  Roșu,  Acţiunea  în  revendicare.  Practică  judiciară,  

Ed. Hamangiu, București, 2006, pp. 142‐145, dec. nr. 5423 din 5 octombrie 2004 
a ÎCCJ, s. civ. propr. int. 
Paul-George Buta 71
civil.  Art.  565  C.  civ.  prevede  că  proba  dreptului  de  proprietate 
asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se va face cu extra‐
sul  de  carte  funciară.    Soluția  se  justifică  prin  prisma  art.  885, 
prin care a fost instituit efectul translativ ori constitutiv de drep‐
turi  al  înscrierilor  în  cartea  funciară:  dreptul  de  proprietate  se 
transmite ori se constituie atât între părți, cât şi față de terți, nu‐
mai  prin  efectuarea  înscrierii  în  cartea  funciară  a  actului  de  do‐
bândire  ori  de  constituire  a  dreptului,  act  încheiat  în  formă  au‐
tentică40. 
Totuşi, art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede că art. 565 se 
va  aplica  numai  după  finalizarea  lucrărilor  de  cadastru  pentru 
fiecare  unitate  administrativ‐teritorială  şi  deschiderea,  la  cerere 
sau  din  oficiu,  a  cărților  funciare  pentru  imobilele  respective,  în 
conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului şi a publicității imo‐
biliare  nr.  7/1996,  republicată,  cu  modificările  şi  completările 
ulterioare [alin. (1)]. Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea 
în  cartea  funciară  a  dreptului  de  proprietate  şi  a  altor  drepturi 
reale, pe baza actelor prin care s‐au transmis, constituit ori modi‐
ficat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de 
terți [alin. (2)].  
În doctrină s‐a arătat că şi după ce art. 565 va deveni aplica‐
bil, dovada dreptului de proprietate imobiliară cu extrasul de carte 
funciară nu va avea caracter absolut, ci la aplicarea acestui articol 
de lege vor trebui avute în vedere şi art. 885 alin. (1)41, art. 887 
alin. (1)42, art. 892 (situația terțului dobânditor de rea‐credință), 
art.  897  (efectele  acțiunii  în  prestație  tabulară  față  de  terțul  do‐
bânditor  de  rea‐credință),  art.  901  (situația  terțului  dobânditor 

40 C. Bîrsan, op. cit., p. 317.
41 Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imo‐

bilelor  cuprinse  în  cartea  funciară  se  dobândesc,  atât  între  părți,  cât  şi  față  de 
terți,  numai  prin  înscrierea  lor  în  cartea  funciară,  pe  baza  actului  sau  faptului 
care a justificat înscrierea.
42  Drepturile  reale  se  dobândesc  fără  înscriere  în  cartea  funciară  când 

provin  din  moştenire,  accesiune  natural,  vânzare  silită,  expropriere  pentru 

cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
72 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

de bună‐credință şi cu titlu oneros al unui drept tabular), precum 
şi art. 908‐909 (rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii)43. 
Potrivit art. 919 alin. (3) C. civ., „până la proba contrară, po‐
sesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise 
în  cartea  funciară”.  Ca  atare,  reclamantul  proprietar  trebuie  să 
facă  dovada  dreptului  său  de  proprietate,  pe  când  în  favoarea 
posesorului pârât operează prezumția de proprietate dedusă din 
simplul fapt al posesiei44.  
Trebuie avut în vedere şi art. 900 C. civ., care prevede că în‐
scrierea  unui  drept  real  în  cartea  funciară  în  favoarea  unei  per‐
soane  prezumă  că  dreptul  există  în  folosul  ei,  iar  dacă  un  drept 
real  s‐a  radiat  din  cartea  funciară,  se  prezumă  că  acel  drept  nu 
există.  În  plus,  în  cazul  imobilelor  de  locuit,  este  aplicabil  şi  
art. 101 din Legea nr. 114/1996, care prevede că dovada dreptu‐
lui de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra unei unități 
de locuit se va face numai pe baza actelor de proprietate şi a ex‐
trasului de carte funciară pentru informare. 
Art. 900 C. civ. instituie astfel o prezumție care înlătură pre‐
zumția de proprietar care operează în favoarea posesorului doar 
pentru imobilele care au fost înscrise în cartea funciară. Ea poate 
fi răsturnată numai dacă pârâtul face dovada că a dobândit drep‐
tul  de  proprietate  asupra  imobilului  revendicat    prin  unul  din 
mijloacele de dobândire care nu necesită înscrierea în cartea fun‐
ciară,  prevăzute  de  art.  887  (moştenirea,  accesiunea  naturală, 
vânzarea silită, exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau 
alte cazuri prevăzute de lege). Tot astfel, art. 900 alin. (3) preve‐
de că dovada contrară poate fi făcută şi pe calea acțiunii în rectifi‐
care a cărții funciare45. 
Chiar dacă poziția avantajoasă a celui care are dreptul înscris 
în cartea funciară este evidentă, se poate cere modificarea drep‐
turilor reale asupra imobilelor înscrise în cartea funciară în con‐
dițiile prevăzute de art. 886, modificare ce se poate face potrivit 
regulilor pentru dobândirea ori stingerea drepturilor reale, dacă 

43 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 105.
44  Ibidem, p. 104.
45 E. Chelaru, op. cit., p.  630.
Paul-George Buta 73
prin lege nu s‐a dispus altfel, fie să solicite efectuarea operațiunii 
tehnice  de  modificare  a  descrierii  imobilului,  prevăzută  de  
art. 914 C. civ.46. 
Dovada împrejurărilor că imobilul a ieşit din posesia proprie‐
tarului şi este stăpânit fără drept de o altă persoană se poate face 
cu orice mijloc de probă, deoarece se referă la probleme de fapt47. 

2.4. Acţiunea în revendicare mobiliară

2.4.1. Caracteristici 
În reglementarea anterioară, acțiunea în revendicare a bunu‐
rilor  mobile  se  deosebea  radical  de  acțiunea  în  revendicare  a 
bunurilor imobile. Potrivit art. 1909 alin. (1) C. civ. anterior („lu‐
crurile  mişcătoare  se  prescriu  prin  faptul  posesiunii  lor,  fără  să 
fie trebuință de vreo curgere de timp”), se crea în favoarea pose‐
sorului  bunului  mobil  o  prezumție  absolută  de  proprietate. 
Această  reglementare  făcea  ca  revendicarea  unui  bun  mobil  de 
către cel care se pretinde proprietar să fie aproape imposibilă.  
Noul Cod civil nu schimbă, practic, regimul juridic al revendi‐
cării  mobiliare,  dar  plasează  dobândirea  proprietății  bunurilor 
mobile prin posesia de bună‐credință (art. 937‐938) printre mo‐
durile de dobândire a dreptului de proprietate privată48.  
Majoritatea situațiilor sunt reglementate expres în art. 937‐940 
sau  art.  942‐945.  Totuşi,  situația  bunului  mobil  aflat  în  posesia 
hoțului, găsitorului sau a dobânditorului  de rea‐credință nu este 
reglementată  expres  în  noul  Cod  civil,  deşi  reprezintă  regula  în 
materia revendicării mobiliare49. 
2.4.2. Situaţii posibile 
Potrivit  art.  937  alin.  (1),  „persoana  care,  cu  bună‐credință, 
încheie  cu  un  neproprietar  un  act  translativ  de  proprietate  cu 
titlu  oneros  având  ca  obiect  un  bun  mobil  devine  proprietarul 
acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”. Iar potri‐

46 C. Bîrsan, op. cit., p. 318.
47 E. Chelaru, op. cit., p.  630.
48 C. Bîrsan, op. cit., p. 319.
49 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 115.
74 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

vit art. 938, este de bună‐credință cel care la data intrării în pose‐
sia efectivă a bunului nu cunoştea şi nu trebuia să cunoască lipsa 
calității de proprietar a înstrăinătorului. 
Prin urmare, terțul a dobândit bunul fiind de bună‐credință, 
s‐a  bazat pe aparența de proprietate pe care însuşi proprietarul 
a creat‐o atunci când a încredințat bunul mobil unei anumite per‐
soane,  astfel  că  pe  considerente  de  echitate  şi  având  în  vedere 
necesitatea asigurării siguranței circuitului civil, o astfel de regu‐
lă este perfect justificată. Acest articol se aplică bunurilor mobile 
corporale şi anumitor bunuri mobile incorporale (titlurile la pur‐
tător) proprietate privată, privite în mod individual (nu se aplică 
universalităților),  care  să  nu  fie  supuse  înmatriculării  şi  care  să 
nu fie accesorii ale unui imobil50. 
Dispozițiile acestui text pot fi invocate numai de terțul care, 
cu  bună‐credință,  a  obținut  bunul  mobil  cu  titlu oneros  de  la  un 
detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l‐a încredințat de 
bunăvoie. Dacă bunul mobil se află la detentor, acesta este ținut 
de  o  obligație  contractuală  de  restituire  a  bunului,  proprietarul 
având  împotriva  acestuia  o  acțiune  contractuală  pentru  restitui‐
rea  lui  sau  poate  formula  chiar  o  acțiune  în  revendicare  (care 
prezintă interes mai ales dacă a intervenit prescripția extinctivă a 
acțiunii contractuale). Dacă însă detentorul nu se mai află în po‐
sesia  bunului,  ci  l‐a  înstrăinat  unui  terț  dobânditor  de  bună‐
credință,  acțiunea  în  restituire  se  transformă  într‐o  acțiune  în 
despăgubire51.  
Potrivit art. 937 alin. (2), „bunul pierdut sau furat poate fi re‐
vendicat  de  la  posesorul  de  bună‐credință,  dacă  acțiunea  este 
intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data 
la  care  proprietarul  a  pierdut  stăpânirea  materială  a  bunului”. 
Pentru situația prevăzută de alin. (2), pe lângă condițiile aplicabi‐
le  alin.  (1),  mai  trebuie  îndeplinite  două  condiții  speciale:  terțul 
să dobândească bunul mobil de la hoț sau de la cel care şi‐a însuşit 
nelegitim bunul pierdut de la adevăratul proprietar ori chiar de la 

50 Ibidem, p. 116.
51 Ibidem, p. 117.
Paul-George Buta 75
o altă persoană care, la rândul ei, a dobândit de la soț sau găsitor; 
bunul mobil să fi ieşit din posesia proprietarului fără voia sa.  
Unii autori consideră că nu se încadrează în situația prevăzu‐
tă de alin. (2) unele infracțiuni cum ar fi abuzul de încredere, în‐
şelăciunea,  gestiunea  frauduloasă,  deoarece  în  asemenea  cazuri 
proprietarul s‐a desesizat de bunăvoie de bunul său52. 
Art.  937  alin.  (3)  prevede  că  dacă  bunul  pierdut  sau  furat  a 
fost cumpărat dintr‐un loc sau de la o persoană care vinde în mod 
obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licita‐
ție publică (situații în care este întărită buna‐credință a terțului), 
iar acțiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului 
de  3  ani,  posesorul  de  bună‐credință  poate  reține  bunul  până  la 
indemnizarea  sa  integrală  pentru  prețul  vânzătorului,  deci  pro‐
prietarul va trebui să îi plătească terțului de bună‐credință o su‐
mă  de  bani  egală  cu  prețul  pe  care  acesta  l‐a  plătit  pentru  a  do‐
bândi bunul respectiv. 
Acțiunea  în  revendicare  mobiliară  este  imprescriptibilă  ex‐
tinctiv,  afară  de  cazurile  în  care  prin  lege  se  dispune  altfel,  
art.  563  nefăcând  nicio  distincție  între  acțiunea  în  revendicare 
imobiliară şi acțiunea în revendicare mobiliară53. 

2.5. Efectele admiterii acţiunii în revendicare

Noul Cod civil reglementează practic aceleaşi trei efecte ca şi 
codul  anterior,  adăugând  un  element  nou  în  privința  restituirii 
fructelor, ce constă în recunoaşterea unui drept de retenție asu‐
pra fructelor sau asupra productelor culese în favoarea pârâtului, 
în  ipoteza  în  care  adevăratul  proprietar  are  a‐i  restitui  acestuia 
cheltuielile ocazionate de producerea lor54. 
Opinia  doctrinară  pe  care  o  împărtăşim  este  că  principalul 
efect  al  acțiunii  în  revendicare  este  recunoaşterea  dreptului  de 
proprietate  al  reclamantului  asupra  bunului  revendicat,  toate 
celelalte efecte prevăzute de text reprezentând consecințele aces‐

52 Ibidem, p. 121.
53 C. Bîrsan, op. cit., p. 319.
54 Ibidem, p. 322.
76 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

tei  recunoaşteri55.  Faptul  că  acest  efect  nu  este  menționat  de  
art. 566 C. civ. poate fi justificat prin caracterul declarativ pe ca‐
re‐l are hotărârea judecătorească în această privință, cu consecin‐
ța că, sub acest aspect, nu mai este necesară punerea sa în execu‐
tare56.  Alți  autori,  la  a  căror  opinie  nu  achiesăm,  consideră  că 
efectul principal al admiterii acțiunii în revendicare a proprieta‐
rului este obligarea pârâtului la restituirea bunului, iar în subsi‐
diar, în măsura în care  bunul a pierit din culpa pârâtului, acesta 
va fi obligat la despăgubiri57.  
În principiu, efectele care decurg din recunoaşterea dreptului 
de  proprietate  sunt  aceleaşi,  indiferent  dacă  bunul  revendicat 
este mobil sau imobil, mai precis: restituirea bunului, restituirea 
productelor şi a fructelor şi restituirea cheltuielilor.  
2.5.1. Restituirea lucrului 
În urma admiterii acțiunii în revendicare, reclamantului i se 
recunoaşte dreptul de proprietate asupra lucrului revendicat, iar 
pârâtul este obligat la restituirea acestuia. Bunul revine în patri‐
moniul proprietarului, liber de eventualele sarcini cu care fusese 
grevat  de  către  posesorul  neproprietar.  În  cazul  în  care  restitui‐
rea bunului în natură nu mai este posibilă datorită pieirii lucrului 
din vina pârâtului ori lucrul a fost înstrăinat de către acesta, obli‐
gația  de  restituire  va  fi  înlocuită  cu  o  obligație  de  plată  a  unei 
sume  de  bani  cu  titlu  de  despăgubire,  evaluată  în  raport  cu  mo‐
mentul  restituirii  lucrului  [art.  566  alin.  (1)].  Despăgubirile  nu 
vor fi datorate în ipoteza pieirii bunului fără culpa pârâtului, din 
caz  fortuit  ori  în  caz  de  forță  majoră.  Dacă  bunul  revendicat  a 
pierit  fortuit  şi  era  asigurat,  pârâtul  va  restitui  indemnizația  de 
asigurare pe care a încasat‐o sau, după caz, va fi obligat să cedeze 
dreptul  de  a  primi  indemnizația  (art.  1642  teza  I,  aplicat  prin 
analogie)58. 
 

55 Ibidem, p.  322.
56 E. Chelaru, op. cit., p. 631.
57 F. Morozan, op. cit., p. 854.
58 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 126.
Paul-George Buta 77
2.5.2.  Restituirea  productelor  şi  a  fructelor  produse  de  
lucrul  revendicat  în  intervalul  de  timp  în  care  proprietarul  a 
fost lipsit de stăpânirea acestuia 
Potrivit art. 566 alin. (1), pârâtul, indiferent dacă a fost pose‐
sor de bună‐credință sau de rea‐credință, va fi obligat să restituie 
şi  productele  sau,  după  caz,  să  plătească  echivalentul  valoric  al 
productelor care nu mai pot fi restituite în natură, contravaloarea 
stabilindu‐se în raport cu momentul restituirii. Această regulă se 
fundamentează pe faptul că productele consumă substanța lucru‐
lui, iar perceperea lor este o manifestare a dreptului de dispoziție 
materială, care‐i aparține proprietarului59. 
 În ceea ce priveşte restituirea fructelor, se disting două situ‐
ații în funcție de buna sau reaua‐credință a posesorului. Poseso‐
rul  de  bună‐credință  va  reține  în  deplină  proprietate  fructele 
produse de bun pe tot intervalul de timp cât a durat buna sa cre‐
dință (art. 948 C. civ.), cu precizarea că buna‐credință a posesoru‐
lui încetează cel mai târziu la data introducerii acțiunii în reven‐
dicare. Posesorul de rea‐credință sau detentorul precar, în teme‐
iul art. 566 alin. (2), este ținut să restituie în natură toate fructele 
produse de bun până la  momentul înapoierii acestuia către pro‐
prietar (deci inclusiv acele fructe produse de bun între momentul 
pronunțării  hotărârii  judecătoreşti  prin  care  s‐a  admis  acțiunea 
în revendicare şi momentul înapoierii efective a bunului revendi‐
cat) sau, după caz, să plătească echivalentul valoric al fructelor pe 
care a omis să le perceapă.  
Obligarea posesorului de rea‐credință la restituirea fructelor 
în natură sau la plata contravalorii acestora va fi dispusă de către 
instanță numai dacă proprietarul solicită în mod expres aceasta, 
nu şi din oficiu. Cererea prin care proprietarul solicită restituirea 
în natură a fructelor naturale şi industriale este imprescriptibilă 
extinctiv, în schimb cererea prin care se solicită fructele civile sau 
contravaloarea fructelor naturale şi industriale este suspusă pres‐
cripției extinctive în condițiile dreptului comun [art. 638 alin. (2) şi 
(3), aplicat prin analogie]60. 

59 E. Chelaru, op. cit., p. 632.
60 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 127.
78 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

2.5.3.  Suportarea  cheltuielilor  făcute  de  către  posesorul 

neproprietar cu privire la bunul revendicat 
Se face distincție între cheltuielile necesare, cheltuielile utile 
şi cheltuielile voluptorii. 
Potrivit  art.  566  alin.  (3),  cheltuielile  necesare,  adică  acelea 
pentru conservarea lucrului, se vor restitui integral, indiferent de 
buna sau reaua‐credință.  
Potrivit art. 566 alin. (4), proprietarul va fi obligat să suporte 
cheltuielile utile, acelea care fără a fi necesare sporesc totuşi va‐
loarea  lucrului,  însă  numai  în  măsura  sporului  de  valoare  adus 
lucrului, socotit în momentul restituirii.  
Proprietarul  nu  poate  fi  obligat  să  suporte  cheltuielile 
voluptorii,  adică  acelea  pe  care  posesorul  le‐a  efectuat  pentru 
simpla  lui  plăcere,  fără  a  se  ajunge,  pe  această  cale,  la  creşterea 
valorii lucrului. În măsura în care lucrările sau amenajările aduse 
bunului  ca  urmare  a  unor  asemenea  cheltuieli  se  pot  detaşa  de 
bun, fără ca prin aceasta bunul respectiv să se deterioreze, pose‐
sorul are dreptul să le ridice [art. 566 alin. (8) C. civ.]61. 
Proprietarul  va  fi  obligat  să  restituie  şi  cheltuielile  necesare 
pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor, dacă 
el însuşi i‐a cerut restituirea acestor produse ale  bunului reven‐
dicat 62.  
Potrivit art. 566 alin. (9), dispozițiile  privind cheltuielile ne‐
cesare, utile sau voluptorii se vor aplica numai în cazurile în care 
acestea nu se concretizează într‐o lucrare nouă, caz în care se vor 
aplica dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobi‐
liare artificiale.  
Art.  566  alin.  (6)  recunoaşte  pârâtului  un  drept  de  retenție 
asupra produselor bunului revendicat până la restituirea cheltu‐
ielilor cu producerea şi culegerea acestora, cu excepția situației în 
care proprietarul furnizează pârâtului „o garanție îndestulătoare” 
care să asigure restituirea acestor cheltuieli. Din moment ce legea 
nu  distinge,  o  asemenea  garanție  poate  fi  personală  sau  reală. 

61 Ibidem, pp. 128‐129.
62 E. Chelaru, op. cit., p. 632.
Paul-George Buta 79
Există şi cazuri expres prevăzute de art. 566 alin. (7) în care nu se 
poate exercita dreptul de retenție. 
Ca un efect general al admiterii acțiunii în revendicare, men‐
ționăm  prevederile  art.  563  alin.  (4)  potrivit  căruia  hotărârea 
judecătorească  prin  care  s‐a  admis  acțiunea  în  revendicare  este 
opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terțului dobânditor, în 
condițiile Codului de procedură civilă.  
Deşi textul de lege nu distinge, unii autori consideră că acesta 
se  aplică  numai  în  cazul  în  care  terțul  a  dobândit  bunul  ulterior 
introducerii  acțiunii  în  revendicare,  interpretare  rezultată  din 
coroborarea cu art. 39 alin. (1) C. pr. civ., care se referă la trans‐
miterea dreptului litigios în cursul procesului. Acelaşi autor con‐
sideră  că  art.  563  alin.  (4)  este  aplicabil  numai  dacă  acțiunea  în 
revendicare  a  fost  notată  în  cartea  funciară  anterior  dobândirii 
sau  dacă,  deşi  nu  a  fost  notată,  terțul  a  cunoscut  sau  trebuia  să 
cunoască  faptul  că  exista  un  proces  în  curs,  având  ca  obiect  re‐
vendicarea bunului pe care îl dobândeşte63. 

3. Acţiunea negatorie
Deşi nu era reglementată de Codul civil anterior, doctrina de‐
finea acțiunea negatorie drept acea acţiune reală prin care titula­
rul  dreptului  de  proprietate  asupra  unui  bun  cere  instanţei  de  ju­
decată să stabilească prin hotărârea sa că pârâtul din acţiune nu 
este  titularul  unui  drept  real,  dezmembrământ  al  proprietăţii  – 
uzufruct,  uz,  abitaţie,  servitute,  superficie  –  asupra  bunului  şi  să­l 
oblige  la  încetarea  exerciţiului  nelegitim  al  unuia  dintre  aceste 
drepturi64. 
În  prezent,  art.  564  C.  civ.  dispune  că  proprietarul  poate  in‐
tenta  acțiunea  negatorie  contra  oricărei  persoane  care  pretinde 
că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, 
asupra bunului său.  
De vreme ce textul de lege nu distinge, în doctrină s‐a conclu‐
zionat că acțiunea negatorie poate fi formulată şi împotriva celui 

63 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 125.
64 C. Bîrsan, op. cit., p. 324.
80 Apărarea dreptului de proprietate privată în noul Cod civil

care ar invoca existența unui drept real accesoriu, cum sunt gajul 
şi ipoteca65. 
Ca şi acțiunea în revendicare, este o acțiune reală şi petitorie, 
care  se  întemeiază  pe  dreptul  de  proprietate  al  reclamantului. 
Acțiunea este imprescriptibilă extinctiv, potrivit art. 564 alin. (2), 
dar  prescriptibilă  achizitiv,  pârâtul  putând  invoca  dobândirea 
dreptului de proprietate prin uzucapiune66. 

4. Acţiunea confesorie
Acțiunea  confesorie  este  acea  acțiune  care  are  ca  obiect  re‐
cunoaşterea de către pârât a existenței unui drept real, dezmem‐
brământ al dreptului de proprietate, asupra unui bun proprieta‐
tea  altei  persoane  şi  obligarea  pârâtului  la  respectarea  acestui 
drept.  
Acțiunea confesorie este asemănătoare acțiunii în revendica‐
re prin aceea că tinde la recunoaşterea unui drept subiectiv, dar 
nu  de  proprietate.  În  reglementarea  anterioară  se  admitea  că, 
spre  deosebire  de  acțiunea  în  revendicare,  acțiunea  confesorie 
era prescriptibilă în termenul general de prescripție pentru drep‐
turile reale, de 30 de ani.  
Noul  Cod  civil  consacră  un  text  special  acțiunii  confesorii 
pentru apărarea dreptului de superficie (art. 696 C. civ.), dreptu‐
lui de uzufruct (art. 705 C. civ.) şi dreptului de servitute (art. 757 
C. civ.), dar nu reglementează acțiunile confesorii de uz şi de abi‐
tație,  urmând  a  se  aplica,  prin  asemănare,  regulile  privitoare  la 
acțiunea  confesorie  de  uzufruct,  aceste  două  dezmembrăminte 
fiind variante ale uzufructului67. 

65 E. Chelaru, op. cit., p. 629.
66 C. Bîrsan, op. cit., p. 324.
67 Ibidem, p.  325.
Cristian Jora 81

CAPITOLUL II
ACCESIUNEA

UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE

LA ACCESIUNE, CA MOD DE DOBÂNDIRE
A DREPTURILOR REALE CONFORM
REGLEMENTĂRILOR NOULUI COD CIVIL

       (art. 567­601) 

1. Aspecte comune privind accesiunea

Accesiunea  constituie  un  mod  de  dobândire  a  dreptului  de 
proprietate în conformitate cu care tot ceea ce se uneşte cu lucrul 
sau se încorporează într‐un lucru devine proprietatea persoanei 
căreia îi aparține lucrul la care s‐a făcut unirea ori, după caz, în‐
corporarea1. 
În noul Cod civil accesiunea este reglementată la art. 567‐601 
(sediul materiei era la art. 488‐516 în Codul civil de la 1864)2. 

 Autor:
Conf. univ. dr. Cristian Jora – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de
Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, 

Iaşi, 1997, p. 189.
2 Pentru o comparație între reglementările Codului civil român de la 1864 

şi ale noului Cod civil, în materia accesiunii imobiliare, a se vedea şi I. Dogaru,  
S. Cercel, Accesiunea imobiliară în Codul civil român şi în Proiectul Codului civil, 
în Revista de ştiințe juridice nr. 1/2006, pp. 17‐27.
82 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Accesiunea  este  acel  mod  de  dobândire  a  proprietății  care 

constă  în  dreptul  proprietarului  unui  lucru  asupra  a  tot  ce  pro‐
duce  acel  lucru  sau,  după  caz,  asupra  a  tot  ceea  ce  se  uneşte,  ca 
accesoriu, cu lucrul, fie în mod natural, fie în mod artificial3. 
În conformitate cu dispozițiile art. 488 C. civ. 1864, tot ceea 
ce  se  unea  cu  un  lucru  devenea  proprietate  a  proprietarului  lu‐
crului căruia i s‐a încorporat. În acest sens, proprietarul lucrului 
considerat mai important devenea, pe calea accesiunii, şi proprie‐
tar asupra lucrului mai puțin important, iar proprietarul care, pe 
această cale, a suferit o sărăcire era îndreptățit la despăgubiri, în 
limita valorii pierdute, cu justificarea îmbogățirii fără justă cauză. 
În  conformitate  cu  dispozițiile  art.  482  din  acelaşi  Cod  civil, 
„proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce 
produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, 
într‐un  mod  natural  sau  artificial.  Acest  drept  se  numeşte  drept 
de accesiune”. 
Noul  Cod  civil  defineşte  lapidar  accesiunea,  la  art.  567,  ară‐
tând că „prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprieta‐
rul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă 
legea  nu  prevede  altfel”,  accesiunea  putând  fi  naturală,  atunci 
când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natu‐
ral, sau artificială, dacă rezultă din fapta proprietarului sau a unei 
alte persoane. 
Accesiunea  are  deci  un  domeniu  de  aplicare  general,  atât  în 
materie mobiliară, cât şi imobiliară4. 
În  scopul    determinării  bunului  principal,  a  bunului  mai  im‐
portant, au fost propuse în doctrină mai multe criterii, unul din‐

3  M.  Nicolae,  Tratat  de  publicitate  imobiliară.  Introducere  în  publicitatea 

imobiliară,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2006,  vol.  I,  p.  59;  C.  Stătescu,  
C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1988, p. 267; 
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Ac‐
tami,  Bucureşti,  2000,  p.  272;  E.  Chelaru,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale 
principale,  Ed.  All  Beck,  Bucureşti,  2000,  p.  194;  E.  Safta‐Romano,  Dreptul  de 
proprietate  privată  şi  publică  în  România,  Ed.  Graphix,  Iaşi,  1993,  p.  317;  
P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 
1996,  pp.  88‐93;  I.  Dogaru,  T.  Sâmbrian,  Drept  civil  român.  Teoria  generală  a 
drepturilor reale, Ed. Europa, Craiova, 1996, vol. II, p. 209. 
4 S. Schiller, Droit des biens, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 123.
Cristian Jora 83
tre criteriile avute în vedere fiind acela al valorii economice, din 
această perspectivă fiind considerat ca bun principal acela a cărui 
valoare este mai mare5. 
În privința terenurilor, îşi găseşte aplicarea regula superficies 
solo  cedit,  formă  specială  de  manifestare  a  principiului  acceso­
rium sequitur principale6. 
Art. 482 C. civ. 1864 nu distingea între accesiunea prin pro‐
ducere  şi  accesiunea  prin  unire  sau  încorporare,  textul  amintit 
fiind interpretat ca temei al unei prezumții de proprietate decur‐
gând  din  relația  de  la  accesoriu  la  principal,  stabilită  între  două 
lucruri7. Efectul achizitiv se producea de plin drept, automat, fără 
a se cere îndeplinirea unor condiții suplimentare8. 

5  G.N.  Luțescu,  Teoria  generală  a  drepturilor  reale.  Teoria  patrimoniului. 

Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, pp. 271‐272.
6  V.  Stoica,  Sensurile  şi  tipologia  accesiunii,  în  Dreptul  nr.  10/2005,  p.  52;  

S. Schiller, op. cit., p. 123.
7 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 

2006, vol. II, p. 243. 
Prin sent. civ. nr. 3049 din 19 aprilie 2000 a Jud. Bacău, reclamantul a fost 
pus în posesia  suprafeței de 229 m.p., suprafață de teren, conform procesului‐
verbal din 16 aprilie 2002. 
Din momentul punerii în posesie, intimatul‐pârât nu i‐a permis accesul la 
terenul  avut,  care  se  află  în  jurul  casei  acestuia,  care  este  împrejmuit  cu  gard, 
acesta fiind pus, astfel, în imposibilitate de a folosi terenul şi de a‐i culege fruc‐
tele. Ceva mai mult, în toată această perioadă, terenul a fost cultivat de intima‐
tul‐pârât,  care  s‐a  bucurat  astfel  de  un  câştig  ce  nu  i  se  cuvenea,  deoarece  nu 
avea niciun drept asupra terenului. 
Deşi  instanța  de  fond  a  administrat  probe,  stabilind  cu  certitudine  că  re‐
clamantul  a  fost  lipsit  de  folosința  terenului  în  perioada  2002‐2003,  făcând  în 
mod judicios aplicarea art. 483 C. civ. anterior, potrivit căruia fructele naturale 
sau  industriale  ale  pământului  se  cuvin  proprietarului,  prin  accesiune,  fără 
niciun temei legal, prin aplicarea greşită a legii, conform art. 304 C. pr. civ. ante‐
rior,  C.  Ap.  Bacău  a  admis  apelul,  schimbând  în  tot  sentința  şi  respingând  ca 
nefondată  acțiunea  reclamantului  (ÎCCJ,  s.  civ.  propr.  int.,  dec.  nr.  5374/2005, 
disponibilă pe www.scj.ro). 
Construcțiile existente pe terenul revendicat, deşi nu au fost notate în car‐
tea  funciară,  au  fost  evidențiate  de  expertiza  efectuată  în  cauză.  În  plus,  chiar 
recurenta SC E. SA a declarat prin motivele sale de apel că nu se poate determi‐
na cine a edificat aceste clădiri, astfel încât se aplică dreptul comun în materie 
84 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Accesiunea apărea ca o consecință a încorporării materiale a 
bunului accesoriu în bunul principal, indiferent dacă bunul acce‐
soriu era un produs al bunului principal sau dacă se unea cu aces‐
ta în mod natural sau artificial9. 
Definiția legală a accesiunii, astfel cum s‐a arătat în doctrină, 
nu se afla la adăpost de critici şi, sub un prim aspect, această de‐
finiție a fost criticată pe motiv că legiuitorul a dat termenului de 
accesiune  un  înțeles  mai  larg  decât  s‐ar  fi  cuvenit,  deoarece  do‐
bândirea fructelor nu  ar  reprezenta un efect al  accesiunii, ci nu‐
mai un efect al dreptului de proprietate10. 
Conform unui alt punct de vedere, sensul mai larg al noțiunii 
nu era lipsit de fundament, accesiunea apărând, din această pers‐
pectivă, pe de o parte, ca un mod de a înțelege dimensiunile ma‐
teriale ale bunului ce constituia obiectul dreptului de proprietate, 
iar, pe de altă parte, ca un atribut al dreptului de proprietate, în 
virtutea căruia proprietarul unui bun este şi proprietarul a ceea 
ce produce lucrul şi a ceea ce se uneşte cu lucrul, ca accesoriu. În 
această  concepție,  accesiunea  era  tratată  împreună  cu  proble‐
mele  referitoare  la  conținutul  juridic  al  dreptului  de  proprietate 
şi limitele exercitării acestui drept11. 
Exercițiul dreptului de proprietate reprezintă tocmai faculta‐
tea proprietarului de a pune în valoare bunul şi de a‐i culege fruc‐
tele. Or, fructele naturale, industriale sau civile sporesc valoarea 
bunului  frugifer,  iar  dreptul  de  proprietate  cu  privire  la  bunul 
principal se extinde şi asupra fructelor pe care acesta le produce. 
Dobândirea  fructelor  ca  efect  al  dreptului  de  proprietate  nu  ar 
putea fi  explicată tocmai în acele situații în care proprietarul nu 
îşi exercită dreptul, drept exercitat de posesorul de rea‐credință, 

de  accesiune  imobiliară,  respectiv  dispozițiile  art.  494  C.  civ.  anterior  (ÎCCJ,  
s. civ. propr. int., dec. nr. 8084/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
8 C. Atias, Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2005, p. 194.
9 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 

1988, p. 139.
10 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 269‐270; I.P. Filipescu, Drept civil. Drep­

tul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 269.
11 V. Stoica, op. cit., pp. 46‐47.
Cristian Jora 85
care însă, potrivit dispozițiilor art. 485 C. civ. 1864, avea obligația 
de a restitui fructele astfel culese12. 
Dobândirea fructelor nu este un rezultat al dreptului de acce‐
siune, ci un efect al exercitării dreptului de proprietate ori al po‐
sesiei de bună‐credință13. 
Accesiunea a fost clasificată atât în raport de bunul principal, 
cât şi în raport de bunul accesoriu.  
În  funcție  de  bunul  principal,  accesiunea  se  înfățişa  ca  fiind 
imobiliară  –  care,  la  rândul  ei  este  naturală  (aluviunea,  avulsiu‐
nea, accesiunea insulelor şi prundişurilor şi accesiunea animale‐
lor) sau artificială – şi mobiliară. 

2. Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea  imobiliară  naturală  constă  în  unirea  sau  încorpo‐
rarea,  fără  intervenția  omului,  a  două  lucruri  care  au  proprietari 
diferiți,  iar  cazurile  de  accesiune  imobiliară  naturală  sunt  aluviu‐
nea, avulsiunea, insulele şi prundişurile şi accesiunea animalelor14. 
Noul Cod civil reglementează accesiunea imobiliară naturală 
la art. 569‐576. 
Cu privire la aluviune, aceasta era reglementată de art. 495‐497 
C. civ. 1864.  
În  conformitate  cu  prevederile  art.  569  C.  civ.,  adăugirile  de 
teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului 
riveran, cu condiția ca acestea să se formeze treptat, de unde re‐
zultă că atunci când asemenea adăugiri se fac dintr‐o dată nu ne 
mai aflăm în cazul aluviunii, ci, mai degrabă, al avulsiunii, regle‐
mentat la art. 572 C. civ. 

12 M. Nicolae, op. cit., p. 59.
13  C.  Stătescu,  Drept  civil.  Persoana  fizică.  Persoana  juridică.  Drepturile 

reale,  Ed.  Didactică  şi  Pedagogică,  Bucureşti,  1970,  p.  835;  C.  Hamangiu,  
I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, 1929, 
vol. II, p. 220.
14 I. Chelaru, op. cit., p. 195; E. Safta‐Romano, op. cit., pp. 318‐319; D. Lupu‐

lescu,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti,  1997, 
pp. 212‐222; I. Dogaru, T. Sâmbrian, op. cit., p. 211.
86 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Proprietarul  fondului  riveran  dobândeşte  în  proprietate  te‐

renul  lăsat  de  apele  curgătoare  care  s‐au  retras  treptat  de  la 
țărmul respectiv, astfel cum prevede art. 570 C. civ. 
Aluviunea  nu  operează  cu  privire  la  pământurile  rămase 
după  retragerea  apelor,  lacurilor,  iazurilor  sau  heleşteielor, 
aceste  terenuri  rămânând  în  proprietatea  persoanei  căreia  i‐au 
aparținut. De asemenea, aluviunea nu îşi găseşte aplicarea nici cu 
privire la malul mării, acesta făcând parte din domeniul public15. 
Aluviunea reprezintă un fapt juridic în sens restrâns, un pro‐
ces  natural,  care  constă  în  depunerea  sedimentelor  aduse  de  o 
apă  curgătoare  de  pe  maluri  sau  din  deltă,  înfățişându‐se,  sub 
aspect juridic, fie sub forma creşterilor de pământ, fie sub forma 
eliberării  terenului  ca  urmare  a  retragerii  apelor  curgătoare16  şi 
aluviunea urmează regimul juridic al terenului riveran17. 
Dobândirea dreptului de proprietate prin aluviune a fost jus‐
tificată prin aceea că proprietarul căruia aceasta îi profită trebuie 
nu  numai  să  suporte  pagubele  produse  de  apa  curgătoare  aflată 
în  vecinătate,  ci  şi  să  culeagă  foloasele  rezultate  din  această  îm‐
prejurare18. 
Conform  reglementărilor  art.  3  alin.  (2)  din  Legea  apelor 
nr.  107/199619,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare,  al‐
biile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km. şi 
cu  bazine  hidrografice  ce  nu  depăşesc  suprafața  de  10  km.2,  pe 
care  apele  nu  curg  permanent,  aparțin  deținătorilor,  cu  orice  ti‐
tlu,  ai  terenurilor  pe  care  se  formează  sau  curg  şi  proprietarii 
acestor  albii  trebuie  să  folosească  aceste  ape  în  concordanță  cu 
condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv. 

15 M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 140.
16 V. Stoica, op. cit., vol. II, pp. 313 şi urm.
17 G.N. Luțescu, op. cit., p. 274.
18  D.  Alexandresco,  Explicaţiunea  teoretică  şi  practică  a  dreptului  civil  ro­

mân, Bucureşti, 1915, tom XI, p. 360, citat de V. Stoica, op. cit., vol. II, p. 316.
19 Publicată în M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996, modificată şi comple‐

tată prin Legea nr. 310/2004, publicată în M. Of. nr. 584 din 30 iunie 2004, prin 
O.U.G. nr. 73/2005, publicată în M. Of. nr. 607 din 13 iunie 2005 şi prin Legea  
nr. 112/2006, publicată în M. Of. nr. 413 din 12 mai 2006.
Cristian Jora 87
Potrivit  dispozițiilor  alin.  (1)  al  aceluiaşi  text  legal,  aparțin 
domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor mi‐
nore  cu  lungimi  mai  mari  de  5  km.  şi  cu  bazine  hidrografice  ce 
depăşesc suprafața de 10 km.2, malurile şi cuvetele lacurilor, pre‐
cum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja 
mării,  cu  bogățiile  lor  naturale  şi  potențialul  valorificabil,  marea 
teritorială şi fundul apelor maritime.  
Ca  urmare  a  sistematizării  cursurilor  apelor  curgătoare,  do‐
meniul  de  aplicare  al  dispozițiilor  legale  privind  aluviunea  va 
deveni tot mai restrâns20. 
În privința apelor stătătoare – astfel cum prevede art. 571 
C. civ. – proprietarul terenului înconjurat de acestea nu dobândeşte 
dreptul  de  proprietate  asupra  terenurilor  apărute  prin  scăderea 
temporară a acestor ape sub înălțimea de scurgere şi – corelativ – 
nici  proprietarul  acestor  ape  nu  dobândeşte  vreun  drept  asupra 
terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. 
Se  poate  naşte  întrebarea  care  va  fi  situația  atunci  când  ne 
aflăm în prezența unor ape stătătoare – heleşteie, iazuri, canale şi 
alte asemenea ape stătătoare – care îşi măresc volumul şi acoperă 
țărmurile nu cu caracter sporadic, ci cu caracter permanent. 
Alin.  (2)  al  art.  571  C.  civ.  reglementează  numai  situația  în 
care  este  vorba  de  revărsări  sporadice,  şi  nu  reglementează  şi 
ipoteza  unor  măriri  de  volum  a  apelor  stătătoare.  În  asemenea 
situații  nu  sunt  aplicabile  dispozițiile  alin.  (2)  al  art.  571  şi  cre‐
dem  că  proprietarul  apelor  stătătoare  ar  trebui  fie  să  efectueze 
lucrările  hidrotehnice  necesare  pentru  ca  apele  respective  să  se 
retragă la cotele inițiale, eliberând terenurile proprietarilor rive‐
rani, fie să fie obligat să‐i despăgubească pe aceştia pentru supra‐
fețele de teren pierdute. 
Însă,  în  această  ultimă  ipoteză,  proprietarii  terenurilor  rive‐
rane ar pierde dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în 
favoarea proprietarului apelor, independent de voința lor, ceea ce 
nu considerăm a fi echitabil. 
Legiuitorul a omis să reglementeze, în cuprinsul noului Cod ci‐
vil, şi o asemenea situație şi să ne ofere nişte soluții de principiu. 

20 V. Stoica, op. cit., vol. II, p. 313.
88 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Noul  Cod  civil  reglementează  avulsiunea  la  art.  572  asemă‐

nător cu reglementarea din C. civ. 1864. Este avută în vedere si‐
tuația  în  care,  ca  urmare  a  acțiunii  unei  ape  curgătoare,  este 
smulsă brusc o porțiune de teren şi aceasta este alipită la terenul 
altui  proprietar  riveran,  caz  în  care  acesta  din  urmă  devine  şi 
proprietar  al  porțiunii  de  teren  alipite,  dacă  proprietarul  inițial 
nu o revendică în termen de un an de la data faptului. 
Alipirea  se  poate  realiza  fie  prin  simpla  alăturare  (adjonc‐
țiune),  fie  prin  suprapunerea  părții  de  pământ  desprinse  de  ape 
peste terenul unui alt proprietar (superpozițiune)21. 
Spre  deosebire  de  aluviune,  în  cazul  avulsiunii,  efectele  se 
produc ca urmare a ruperii deodată a unei părți mari de pământ 
şi care se poate recunoaşte de  fondul unui proprietar şi  alipirea 
la fondul altui proprietar22. 
 Acțiunea  în  revendicare  a  fostului  proprietar  pentru  reven‐
dicarea porțiunii de teren desprinse se prescrie în termen de un 
an23, iar atunci când bucata de teren desprinsă face parte din do‐
meniu public, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă24. 
Poate fi pus în discuție momentul de la care începe să curgă 
termenul de prescripție de un an, în cazul în care terenul se des‐
prinde brusc, însă nu se alipeşte la terenul altui proprietar rive‐
ran de îndată, ci după o oarecare perioadă de timp, datorită unor 
cauze  naturale  (viteza  apei,  debitul  acesteia,  forma  şi  particu‐
laritățile  albiei  apei,  existența  unui  anumit  tip  de  vegetație  etc.). 
Ne punem întrebarea din ce moment începe să curgă termenul de 
prescripție  pentru  proprietarul  terenului  de  la  care  apa  curgă‐
toare  a  smuls  porțiunea  de  teren  pentru  exercitarea  acțiunii  în 
revendicare,  din  momentul  smulgerii  porțiunii  de  teren  sau  din 
momentul  alipirii  acesteia  la  terenul  altui  proprietar  riveran. 
Credem  că  termenul  ar  trebui  calculat  din  momentul  alipirii  la 
terenul  altui  proprietar  riveran,  pentru  că  dacă  am  admite  celă‐
lalt moment ar însemna că dreptul la acțiune s‐ar naşte înainte de 

21 D. Alexandresco, op. cit., p. 365, citat de V. Stoica, op. cit., vol. II, p. 320.
22 V. Stoica, op. cit., vol. II, p. 319.
23  M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 140.
24 C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 190.
Cristian Jora 89
a opera dobândirea dreptului de proprietate prin avulsiune, ceea 
ce este inadmisibil. 
Noul  Cod  civil  reglementează  accesiunea  insulelor  şi  a  prun­
dişurilor la art. 573‐575. 
Conform prevederilor art. 573 C. civ., albiile râurilor aparțin 
proprietarilor  riverani,  excepție  făcând  acelea  care  fac  obiectul 
proprietății  publice,  iar  insulele  şi  prundurile  care  nu  sunt  în 
legătură cu terenurile, având malul la nivelul mediu al apei, revin 
proprietarului albiei. 
Această soluție este judicioasă, legiuitorul precizând situația 
juridică a albiilor râurilor, evident, cu reglementarea şi a situației 
râurilor care fac obiectul proprietății publice. 
Ca  şi  în  reglementarea  Codului  civil  român  de  la  1864,  
alin. (3) al art. 573 al noului Cod civil prevede că, atunci când insula 
aparține proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare 
dintre proprietari are dreptul de proprietate asupra părții de insulă 
care se întinde spre el, pornind de la jumătatea apei. 
Când este vorba despre insulele nou formate, urmare a unui 
nou  curs  al  unei  ape  curgătoare,  ca  şi  în  reglementarea  Codului 
civil  de  la  1864,  noul  Cod  civil  prevede  că  dacă  noul  braț  în‐
conjoară  terenul  unui  proprietar  riveran,  acesta  din  urmă 
rămâne proprietar asupra insulei nou formate. 
Conform  art.  3  alin.  (3)  din  Legea  apelor  nr.  107/1996,  cu 
modificările  şi  completările  ulterioare,  insulele  care  nu  sunt  în 
legătură cu terenurile cu  mal la nivel  mediu al apei aparțin pro‐
prietarului albiei râului. 
Ar putea lua naştere şi situația în care o apă curgătoare, for‐
mându‐şi  un  nou  braț,  să  înconjoare  terenurile  mai  multor  pro‐
prietari  riverani,  iar  unele  terenuri  să  fie  proprietate  publică. 
Evident  că,  în  acest  caz,  fiecare  proprietar  va  rămâne  titular  al 
dreptului asupra terenului său, iar terenul proprietate publică îşi 
va păstra aceeaşi regim juridic şi va avea acelaşi titular. 
În conformitate cu dispozițiile conținute la art. 575 C. civ., al‐
bia părăsită de o apă curgătoare care şi‐a format un nou curs va 
primi  regimul  juridic  stabilit  în  legea  specială,  în  actuala  regle‐
mentare,  Legea  apelor  nr.  107/1996,  cu  modificările  şi  comple‐
tările ulterioare.  
90 Unele consideraţii cu privire la accesiune

O  soluție  interesantă,  dar  nu  la  adăpost  de  critică,  ne  oferă 
art. 576 C. civ., cu privire la accesiunea animalelor. 
Cu privire la animalele domestice, dacă acestea sunt rătăcite 
pe  terenul  proprietate  a  altei  persoane,  proprietarul  terenului 
devine  şi  proprietar  al  animalelor,  dacă  proprietarul  animalelor 
nu  le  revendică  în  termen  de  30  de  zile  de  la  data  declarației 
făcute la primărie de către proprietarul terenului, în conformitate 
cu prevederile alin. (1) al articolului amintit. 
Legiuitorul  –  credem  noi  –  a  complicat  excesiv  situația,  insti‐
tuind obligația proprietarului terenului de a încunoştința primăria 
cu  privire  la  animalele  care  sunt  rătăcite  pe  terenul  proprietatea 
sa,  ignorând  situația  reală  din  mediul  rural  românesc,  unde,  în 
multe cazuri, terenurile sunt răspândite în diverse locații situate în 
mai multe sate, la distanțe – uneori – foarte mari de sediul admi‐
nistrativ al comunei respective, ceea ce face excesiv de anevoioasă 
deplasarea şi îndeplinirea procedurii instituite de lege.  
Atunci când   proprietarul animalelor le revendică  după o pe‐
rioadă de timp situată în intervalul de 30 de zile stabilit de lege, iar 
proprietarul terenului a făcut anumite cheltuieli cu privire la hrana 
şi adăpostirea acestora, proprietarul animalelor trebuie să suporte 
aceste cheltuieli, însă legea nu precizează ce se întâmplă când aces‐
ta contestă cuantumul cheltuielilor şi refuză să le plătească. 
În acest caz proprietarul terenului poate invoca un drept de 
retenție  până  la  plata  acestor  cheltuieli,  drept  pe  care  –  credem 
noi – legiuitorul ar fi trebuit să‐l reglementeze in terminis. 
În conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 576 C. civ., po‐
rumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fon‐
dul altui proprietar aparțin acestuia cât timp rămân pe fond, ex‐
cepție  făcând  situația  în  care  trecerea  a  fost  provocată  prin 
fraudă sau prin artificii. 
În  primul  rând,  legiuitorul  se  referă  la  iepuri,  porumbei  şi 
peşti  „(...)  şi  alte  asemenea  animale  (...)”,  de  unde  înțelegem  că 
este vorba de animale care se aseamănă şi ne punem o întrebare  
prin  ce  se  aseamănă  iepurii,  porumbeii  şi  peştii,  însă  singura 
asemănare  dintre  aceste  animale  este  aceea  că  ele  sunt  verte‐
brate. Credem că legiuitorul se va fi referit al animale asemenea 
iepurilor,  animale  asemenea  porumbeilor  ori  animale  asemenea 
Cristian Jora 91
peştilor, ceea ce poate ridica, de asemenea, alte probleme cu pri‐
vire la situația juridică ce o pot avea asemenea animale. 
În  al  doilea  rând,  situația  juridică  a  iepurilor  este  regle‐
mentată  prin  Legea  fondului  cinegetic  şi  protecției  vânatului  
nr.  103/1996,  republicată,  cu  modificările  şi  completările  ulte‐
rioare,  iar  aceea  a  peştilor  prin  dispozițiile  Legii  nr.  192/1992 
privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura. 
În  privința  porumbeilor,  dacă  aceştia  sunt  domestici  ar  tre‐
bui  să  se  aplice  prevederile  de  la  alin.  (1)  al  art.  576  C.  civ.,  iar 
dacă sunt sălbatici ar trebui să fie supuşi regimului juridic stabilit 
de Legea fondului cinegetic şi protecției vânatului nr. 103/1996, 
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 
Este  interesantă  şi  formularea  inexactă  a  legiuitorului:  „(...) 
aparțin acestuia cât timp rămân pe fond (...)”. 
Din asemenea formulare nu prea înțelegem dacă proprietarul 
terenului devine proprietar al acestor viețuitoare sau numai sim‐
plu detentor precar. Dacă devine proprietar, atunci ar însemna că 
el  dobândeşte  dreptul  de  proprietate  în  momentul  în  care  ase‐
menea  animale  se  opresc  pe  terenul  proprietatea  sa  şi  pierde 
dreptul de proprietate de îndată ce aceste animale părăsesc tere‐
nul său. Deci, proprietarul terenului are un drept de proprietate 
limitat  în  timp,  să‐i  spunem,  inexact,  un  drept  de  proprietate 
asemănător cu proprietate periodică, perioada exercitării dreptu‐
lui fiind incertă, imposibil de stabilit, care se manifestă ori de câte 
ori aceste animale vin pe terenul proprietatea sa.  
În tăcere legii am putea considera că proprietarul pe al cărui 
teren au venit aceste animale dobândeşte asupra lor un drept de 
proprietate şi dacă aşa stau lucrurile, atunci în momentul în care 
animalele  părăsesc  terenul  proprietatea  sa,  cel  puțin  teoretic,  
le‐ar putea revendica, în calitate de titular al dreptului dobândit 
asupra acestora. 
Din formularea legiuitorului am putea înțelege că proprietarul 
terenului  dobândeşte  un  drept  de  proprietate  numai  atunci  când 
trecerea nu a fost provocată prin fraudă sau prin artificii. Iarăşi se 
pune întrebarea dacă frauda sau artificiile trebuie să fi fost folosite 
numai pentru a atrage şi reține animalele pe terenul proprietatea 
sa ori şi pentru a le împiedica să părăsească acest teren. 
92 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Dacă  proprietarul  terenului  dobândeşte,  la  sosirea  acestor 

animale  pe  terenul  său,  însuşi  dreptul  de  proprietate,  ceea  ce 
credem, ar rezulta din intenția legiuitorului, atunci ar însemna că 
are dreptul  şi să le împiedice să părăsească  terenul şi orice  ase‐
menea piedică nu poate fi considerată ca o fraudă sau un artificiu, 
de  vreme  ce  are  atributul  dreptului  de  dispoziție  (ius  abutendi), 
ca o componentă a dreptului său de proprietate. 
Dacă proprietarul terenului are numai o simplă detenție pre‐
cară, atunci, astfel cum textul a fost formulat de către legiuitor, ar 
rezulta  că  accesiunea  animalelor  nu  mai  este  un  mod  de  dobân‐
dire a dreptului de proprietate privată. 

3. Accesiunea imobiliară artificială

Spre deosebire de accesiunea imobiliară naturală, accesiunea 
imobiliară artificială presupune intervenția omului şi dă naştere 
unei  obligații de plată  a  despăgubirilor în sarcina proprietarului 
terenului către acela în detrimentul căruia s‐a produs accesiunea, 
conform  principiului  potrivit  căruia  nimănui  nu‐i  este  permis  
să‐şi mărească patrimoniul în dauna altei persoane25. 
Astfel,  dispozițiile  art.  493  şi  art.  494  din  Codul  civil  de  la 
1864  apăreau  ca  o  aplicație  a  principiului  îmbogățirii  fără  justă 
cauză, iar cele ale art. 493 din acelaşi Cod, atunci când proprieta‐
rul terenului care a efectuat lucrarea cu materiale străine era de 
rea‐credință, se înfățişau ca o aplicație a răspunderii civile delic‐
tuale26. 
Dând expresie principiului statuat prin adagiul superficiis so­
lo cedit, art. 577 C. civ. prevede că lucrările (construcții, plantații 

25 C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 191. 

Art. 955 C. civ. din Quebec prevede că lucrările, construcțiile şi plantațiile 
aflate pe un imobil sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acestuia cu 
cheltuielile sale şi îi aparțin, iar textul următor din acelaşi Cod prevede că pro‐
prietarul  imobilului  devine  şi  proprietar  al  construcțiilor,  lucrărilor  şi  planta‐
țiilor, pe calea accesiunii, cu materialele care nu‐i aparțin, fiind ținut să plătea‐
scă  contravaloarea,  din  momentul  încorporării,  a  materialelor  folosite,  iar  cel 
care este proprietarul materialelor nu are dreptul de a le ridica.
26 V. Stoica, Accesiunea imobiliară artificială (I),  în Dreptul nr. 1/2006, p. 36.
Cristian Jora 93
şi orice lucrări efectuate asupra unui imobil) revin proprietarului 
acelui  imobil,  dacă  prin  lege  sau  act  juridic  nu  se  prevede  altfel, 
principiu reluat şi la art. 579 din acelaşi Cod, în conformitate cu 
care există prezumția relativă că orice lucrare făcută de proprie‐
tarul imobilului este cu cheltuiala sa şi este a acestuia. Legiuitorul 
a avut în vedere lucrările (construcții, plantații şi orice alte lucr‐
ări) efectuate asupra unui imobil, fie teren, fie clădire27. 
Este  posibil  de  a  se  dovedi  existența  dreptului  de  superficie 
ori  că  proprietarul  imobilului  nu  şi‐a  intabulat  dreptul  de  pro‐
prietate  asupra  lucrării  noi  sau  pot  exista  alte  situații  prevăzute 
de lege.  
Proprietarul  imobilului  devine  şi  proprietar  al  lucrărilor 
efectuate  numai  în  măsura  în  care  îşi  manifestă  voința  în  acest 
sens,  exercitându‐şi  acest  drept  de  opțiune,  care  constituie  un 
drept potestativ, drept imprescriptibil, care se stinge prin expira‐
rea opțiunii ce formează conținutul său juridic, în raport de buna 
sau reaua‐credință a autorului lucrării28. 
Legiuitorul,  la  art.  577  alin.  (2)  C.  civ.,  a  prevăzut  că  atunci 
când  lucrarea  este  realizată  de  proprietarul  imobilului  cu  mate‐
rialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asu‐
pra lucrării ia naştere în favoarea proprietarului imobilului de la 
momentul  începerii  lucrării,  pe  măsura  realizării  acesteia,  dacă 
prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. 
Art. 494 C. civ. de la 1864, într‐o redactare greoaie şi întorto‐
cheată, a dat naştere unor ample discuții în doctrină, considerân‐
du‐se că deşi dreptul de accesiune se năştea pe măsura încorpor‐
ării materialelor în sol, totuşi dreptul de proprietate asupra lucr‐
ării  era  dobândit  de  proprietarul  terenului  numai  în  momentul 
exercitării dreptului său de accesiune29. 
S‐a arătat că, între cele două momente, ne aflam în prezența 
unui  drept  de  proprietate  rezolubilă  atipică,  în  sensul  că  eveni‐
mentul cu valoare  de condiție  nu  era rezultatul voinței părților 

27 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

2009, p. 321.
28 V. Stoica, Sensurile şi tipologia accesiunii, în Dreptul nr. 10/2005, p. 327.
29 Ibidem, p. 49.
94 Unele consideraţii cu privire la accesiune

exprimate  într‐un  act  juridic,  ci  decurgea  chiar  din  dispozițiile 

art. 494 C. civ.30. Deci, exercitarea dreptului de accesiune apărea 
ca  o  condiție  rezolutorie  în  raport  cu  autorul  lucrării  şi  ca  o 
condiție suspensivă față de proprietarul terenului31. 
Totodată,  constructorul  nu  avea  un  drept  de  creanță  pur  şi 
simplu  împotriva  proprietarului  terenului  decât  în  momentul  în 
care acesta îşi exprima opțiunea de a prelua construcția, deci din 
momentul în care îşi exercita dreptul de accesiune32. 
În raport de necesitățile practice ale vieții economico‐sociale 
contemporane,  s‐a  propus  o  reconsiderare  a  unor  dispoziții  ale 
Codului  civil,  spre  o  mai  echitabilă  aşezare  a  raporturilor  ce  se 
refereau la accesiune33. 
S‐a  specificat  că  autorul  lucrării  nu‐i  poate  impune  proprie‐
tarului  terenului  să  îşi  exercite  dreptul  de  opțiune,  iar  autorul 
lucrării poate dovedi că lucrarea a fost executată de el, solicitând 
instanței recunoaşterea unui drept de proprietate rezolubilă asu‐
pra  lucrării,  drept  ce  trebuie  intabulat  provizoriu  în  cartea  fun‐
ciară, iar atunci când autorul lucrării îşi înscrie provizoriu drep‐
tul  său  de  proprietate  rezolubilă  cu  privire  la  lucrarea  edificată, 
va  fi  răsturnată  prezumția  de  proprietate  în  favoarea  proprieta‐
rului imobilului, stabilită la art. 579 alin. (1) C. civ.34. 
În  privința  lucrărilor,  astfel  cum  acestea  au  fost  precizate  la 
art. 577 alin. (1) C. civ., legiuitorul – la art. 578 din acelaşi cod – le 
clasifică  în  lucrări  autonome  (construcții,  plantații  şi  orice  alte 
lucrări cu caracter de sine stătător, realizate asupra unui imobil) 
sau  adăugate  (care  nu  au  caracter  de  sine  stătător),  cu  caracter 
durabil sau cu caracter provizoriu. 

30  C.  Stătescu,  În  legătură  cu  practica  judiciară  privind  partajul  unor  con­

strucţii clădite fără autorizaţie legală,  în RRD nr. 12/1982, pp. 21‐25.
31  V.  Stoica,  Accesiunea  imobiliară  artificială  (I),  în  Dreptul  nr.  17/2006,  

pp. 51‐52.
32 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 

Bucureşti, 1996, p. 226.
33  M. Uliescu, Proprietatea publică şi proprietatea privată – actualul cadru 

legislativ, în Studii de drept românesc nr. 3/1992, p. 225.
34 I. Sferidan, Observaţii asupra accesiunii imobiliare artificiale în reglemen­

tarea noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul nr. 2/2011, p. 17.
Cristian Jora 95
Lucrările  autonome  reprezintă  construcții,  plantații  şi  orice 
alte  lucrări  cu  caracter  de  sine  stătător  realizate  asupra  unui 
imobil,  care  dobândesc,  prin  încorporare,  calitatea  de  bunuri 
imobile35, iar lucrările adăugate sunt acelea care nu au un carac‐
ter de sine stătător şi acestea din urmă pot fi necesare, utile sau 
voluptorii. 
Ca şi în reglementarea anterioară, au fost distinse două situa‐
ții, prima, la art. 580 C. civ., atunci când au fost realizate lucrări cu 
materialele  altcuiva  pe  terenul  proprietate  a  constructorului, 
situație  în  care  acesta  din  urmă  devine  şi  proprietar  al  lucrării, 
caz în care nu se poate solicita nici obligarea la desființarea lucr‐
ării şi nici restituirea materialelor folosite, proprietarul materia‐
lelor  având  dreptul  numai  la  contravaloarea  acestora  şi  la  repa‐
rarea oricăror prejudicii cauzate. 
Cea de‐a doua situație are în vedere realizarea de lucrări cu 
caracter  durabil  asupra  imobilului  altuia,  aici  legiuitorul  distin‐
gând  între  lucrări  autonome  cu  caracter  durabil  şi  lucrări  adău‐
gate cu caracter durabil. 
În  privința  lucrărilor  autonome  cu  caracter  durabil  asupra 
imobilului  altuia,  la  art.  581‐582,  noul  Cod  civil  distinge  între 
situația constructorului de bună‐credință şi aceea a constructoru‐
lui de rea‐credință. 
Explicând concepția legiuitorului cu privire la buna‐credință, 
art. 586 din acelaşi Cod arată că există bună‐credință atunci când 
constructorul  se  întemeiază  pe  cuprinsul  cărții  funciare,  în  care, 
în momentul realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobi‐
lului  sau  pe  un  mod  de  dobândire  nesupus  înscrierii  în  cartea 
funciară, în ambele situații, dacă nu rezulta din cartea funciară şi 
nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său. 
De o mare importanță este reglementarea alin. (2) a art. 586 
C. civ., care prevede că în nicio situație nu se bucură de prezumția 
de  constructor  de  bună‐credință  acela  care  efectuează  o  cons‐
trucție  cu  nerespectarea  autorizațiilor  cerute  de  lege.  În  acest 
mod  se  pune  capăt  oricărui  mod  de  interpretare  cu  privire  la 

35 I. Sferidan, op. cit.,  p. 15.
96 Unele consideraţii cu privire la accesiune

constructorul care ar putea invoca buna sa credință, însă ar cons‐
trui în lipsa unei autorizații legale. 
Orice constructor care se întemeiază pe un drept de superfi‐
cie  sau  pe  orice  alt  drept  care  îi  permite  să  realizeze  o  lucrare 
asupra imobilului altuia, devenind proprietar al lucrării, este su‐
pus aceloraşi reglementări, în ce priveşte analiza bunei sale cre‐
dințe, ca şi acela care se întemeiază pe un drept de proprietate. 
După  cum  se  poate  observa,  criteriul  pentru  determinarea 
bunei‐credințe a autorului lucrării este un criteriu combinat, dacă 
este  vorba  despre  construcții  şi  orice  alte  lucrări  asupra  unui 
imobil, supuse autorizării – art. 586 alin. (1) şi (2), iar atunci când 
este vorba numai despre plantații, funcționează numai regula de 
la alin. (1) al art. 586 C. civ. 
S‐a  precizat  că  independent  de  înscrierea  dreptului  de  pro‐
prietate în cartea funciară, orice informație cunoscută, de natură 
să creeze un dubiu asupra calității sale de proprietar cu privire la 
imobilul în discuție, adică în privința viciilor pe care le are titlul 
său,  este  de  natură  să  înlăture  buna‐credință  a  autorului  lucr‐
ării36. 
În  cazul  constructorului  de  bună‐credință  al  lucrării  auto‐
nome cu caracter durabil – conform prevederilor art. 581 C. civ. – 
proprietarul  terenului  poate  solicita  instanței  fie  să  dispună  
înscrierea  sa  în  cartea  funciară  ca  proprietar  al  lucrării,  având 
dreptul să aleagă între a plăti constructorului valoarea materiale‐
lor  şi  a  manoperei  sau  sporul  de  valoare  adus  imobilului  prin 
efectuarea lucrării, fie să solicite obligarea autorului să cumpere 
imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‐o dacă 
nu s‐ar fi efectuat lucrarea. 
Proprietarul  imobilului  nu  devine  proprietar  asupra  lucrării 
împotriva  voinței  sale,  ci  numai  dacă  îşi  exprimă  în  mod  expres 
consimțământul în acest sens37. 
În opinia noastră, soluțiile puse la dispoziție de către legiui‐
tor  nu  sunt  favorabile  proprietarului  terenului  şi  nu  sunt  de  na‐

36 Ibidem, pp. 23‐24.
37 Ibidem, p. 19.
Cristian Jora 97
tură a‐l proteja în cazul efectuării de lucrări autonome cu carac‐
ter durabil, chiar de către un constructor de bună‐credință. 
Dacă  proprietarul  terenului  doreşte  să  devină  proprietar 
asupra  lucrărilor  executate,  are  opțiunea  între  a  plăti  contrava‐
loarea materialelor şi prețul muncii şi aceea de a plăti sporul de 
valoare  adus  imobilului  prin  efectuarea  lucrării,  atunci  când  de‐
ține  mijloacele  financiare  suficiente  şi  lucrările  edificate  îi  sunt 
necesare.  În  cazul  în  care  una  sau  ambele  condiții  amintite  în 
urmă nu sunt îndeplinite, legiuitorul permite proprietarului tere‐
nului să solicite obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul 
la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‐o dacă lucrarea 
nu s‐ar fi efectuat. 
Niciuna dintre cele trei posibilități nu‐l apără eficient pe pro‐
prietarul  terenului,  care  fie  este  obligat  să  dobândească  dreptul 
de  proprietate,  poate,  asupra  unei  construcții  pe  care  nu  o  do‐
reşte, fie este obligat să renunțe fortuit la dreptul de proprietate 
asupra terenului, în favoarea autorului lucrării, în cazul în care nu 
deține sumele necesare spre a plăti fie contravaloarea materiale‐
lor  şi  a  manoperei,  fie  sporul  de  valoare  adus  imobilului  prin 
efectuarea lucrării. Singura soluție eficientă pe care legiuitorul ar 
fi putut‐o adăuga, ca a patra alternativă în favoarea proprietaru‐
lui terenului, ar fi putut fi aceea de cere obligarea autorului lucr‐
ării la desființarea acesteia, cu plata de despăgubiri, ceea ce însă 
ar fi apropriat situația constructorului de bună‐credință de aceea 
a constructorului de rea‐credință. 
S‐a  precizat  că  autorul  lucrării  nu  are  o  acțiune  în  realizare 
împotriva  proprietarului  imobilului,  până  în  momentul  în  care 
acesta  îşi  exercită  dreptul  de  accesiune,  însă  poate  introduce  o 
acțiune  în  constatarea  drepturilor  sale38  şi  asemenea  cerere  ar 
prezenta interes pentru proprietarul terenului în situația în care 
nu dispune de fonduri suficiente pentru a‐l despăgubi pe autorul 
lucrării39. Când acesta nu are fondurile necesare pentru despăgu‐
birea autorului lucrării, îi mai rămâne singura soluție, aceea de a 

38 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

2009, p. 327.
39 I. Sferidan, op. cit., p. 20.
98 Unele consideraţii cu privire la accesiune

solicita  cumpărarea  terenului  de  către  autorul  lucrării  şi  nu  ar 
mai avea decât interesul de a ieşi dintr‐o situație juridică pe care 
nu a dorit‐o, dar este nevoit să o accepte împotriva voinței sale. 
S‐a susținut că autorul lucrării poate solicita instanței judecă‐
toreşti  să  constate,  că  urmare  accesiunii,  este  proprietar  sub 
condiție  rezolutorie  asupra  lucrării  şi  să  se  înscrie  provizoriu 
dreptul  său  în  cartea  funciară,  devenind  titularul  unui  drept  de 
superficie afectat de o condiție rezolutorie40. Neîndoielnic că aşa 
stau  lucrurile,  însă  proprietarul  terenului  este  nevoit  să  admită 
exercitarea  asupra  terenului  său  a  unui  drept  de  superficie, 
aflându‐se în pragul unei opțiuni, uneori greu de exprimat. Cons‐
tituirea dreptului de accesiune se face în afara voinței proprieta‐
rului terenului şi cu sacrificarea dreptului acestuia. 
Credem  că  pe  legiuitor  trebuia  să‐l  preocupe  prioritar  pro‐
tecția  dreptului  de  proprietate  asupra  terenului,  chiar  în  detri‐
mentul  unui  constructor  care  poate  fi  şi  de  bună‐credință.  Din 
reglementarea actuală, ca şi din reglementarea Codului civil de la 
1864, cel care trebuie să dobândească „forțat” dreptul de proprie‐
tate asupra unei lucrări sau care trebuie să‐şi înstrăineze „obliga‐
toriu”  dreptul  de  proprietate  este  proprietarul  terenului,  adică 
tocmai acela căruia nu i se poate imputa nicio culpă pentru naşte‐
rea situației din care se vede nevoit să iasă. Proprietarul terenu‐
lui mai poate accepta constituirea unui drept de superficie asupra 
terenului  său,  în  favoarea  autorului  lucrării  ori  a  unui  drept  de 
folosință, care ar putea rezulta dintr‐un contract încheiat între cei 
doi, însă oricare dintre  variantele pe care proprietarul terenului 
trebuie să o accepte îi este net defavorabilă. 
În cazul constructorului de rea‐credință al lucrării autonome 
cu caracter durabil – conform prevederilor art. 582 C. civ. –  pro‐
prietarul terenului poate solicita instanței fie să dispună înscrie‐
rea  sa  în  cartea  funciară  ca  proprietar  al  lucrării,  cu  plata,  către 
constructor, fie a jumătate din valoarea materialelor şi a manope‐
rei,  fie  a  jumătate  din  sporul  de  valoare  adus  imobilului  sau  să 
ceară  obligarea  autorului  lucrării  la  desființarea  acesteia  ori  o 
ultimă posibilitate – să ceară obligarea autorului lucrării să cum‐

40 Ibidem, p. 20.
Cristian Jora 99
pere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‐o 
dacă lucrarea nu s‐ar fi efectuat. 
Prin  instituirea  acestor  trei  posibilități,  legiuitorul,  în  bună 
parte,  reuşeşte  să  protejeze  mai  bine  drepturile  proprietarului 
terenului,  la  alineatul  ultim  al  acestui  articol  prevăzând  că  des‐
ființarea lucrării se face „(...) cu respectarea dispozițiilor legale în 
materie (...)” (adică cu obținerea autorizației de demolare pentru 
construcții,  mențiune,  de  altfel,  inutilă,  întrucât  este  evident  că 
trebuie  respectată  legislația  în  construcții),  pe  cheltuiala  cons‐
tructorului  şi  cu  suportarea    de  către  acesta  a  prejudiciilor  cau‐
zate,  inclusiv  a  lipsei  de  folosință.  Se  poate  pune  problema,  cu 
privire  la  posibilitatea  reglementată  la  art.  582  alin.  (1)  lit.  b)  
C. civ., anume atunci când proprietarul imobilului alege varianta 
de a cere obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, dacă 
este  întotdeauna  posibil  să  se  demoleze  lucrarea  efectuată.  Pot 
exista  situații  în  care,  deşi  aceasta  este  opțiunea  proprietarului 
imobilului,  din  punct  de  vedere  tehnic  să  nu  se  poată  demola 
construcția,  refuzându‐se  justificat  eliberarea  autorizației  de 
desființare a acesteia. În asemenea situație, proprietarul imobi‐
lului va avea numai variantele reglementate la art. 582 alin. (1) 
lit. a) şi c) C. civ. 
Reglementarea  de  la  art.  582  C.  civ.  reuşeşte  să  apere  mai 
bine  drepturile  proprietarului  terenului,  prevăzând  posibilitatea 
acestuia  de  a  solicita  instanței  obligarea  constructorului  la  des‐
ființarea acesteia sau plata numai a unei părți din contravaloarea 
materialelor şi a manoperei sau din sporul de valoare adus imo‐
bilului. 
Incontestabil că trebuie să existe o diferență de regim juridic 
între  autorul  de  bună‐credință  al  lucrării  autonome  cu  caracter 
durabil  asupra  imobilului  altuia  şi  acela  de  rea‐credință,  însă,  în 
opinia noastră, trebuie să primeze interesul proprietarului, care, 
în  toate  situațiile,  ar  trebui  să  beneficieze  de  posibilitatea  de  a 
cere  eliberarea  terenului,  cu  plata  de  daune‐interese,  inclusiv 
pentru lipsa de folosință. 
În  privința  lucrărilor  adăugate  cu  caracter  durabil  asupra 
imobilului  altuia  sunt  incidente  dispozițiile  art.  583‐585  C.  civ., 
100 Unele consideraţii cu privire la accesiune

legiuitorul  făcând  distincție  între  lucrările  adăugate  necesare, 

lucrările adăugate utile şi lucrările adăugate voluptorii41. 
Referitor  la  lucrările  adăugate  necesare,  legiuitorul  distinge 
între constructorul de bună‐credință şi acela de rea‐credință. 
În cazul constructorului de bună‐credință, proprietarul imo‐
bilului  dobândeşte  dreptul  de  proprietate  asupra  lucrării  adău‐
gate necesare din momentul efectuării acesteia, nemaifiind nece‐
sară manifestarea pozitivă a unui drept de opțiune42, cu obligația 
de  a  plăti  autorului  lucrărilor  cheltuielile  rezonabile,  chiar  şi  în 
cazul  în  care  imobilul  nu  mai  există.  Asemenea  lucrări  adăugate 
nu sunt susceptibile de a fi evidențiate în cartea funciară şi atunci 
nu mai este necesar a opera intabularea acestora şi pentru aceste 
considerente,  dreptul  de  proprietate  asupra  acestora  se  dobân‐
deşte în mod direct la momentul realizării lucrărilor. 
 Nu  se  mai  face  referire  la  contravaloarea  materialelor  şi  a 
manoperei,  legiuitorul  oprindu‐se  asupra  sintagmei  cheltuieli 
rezonabile, care va genera probleme în practica judiciară, condu‐
când, în mai toate situațiile, la expertize de specialitate.  
În  cazul  constructorului  de  rea‐credință  al  lucrării  adăugate 
necesare, din suma datorată de proprietarul imobilului (cheltuie‐
lile  rezonabile)  se  poate  deduce  valoarea  fructelor  imobilului, 
diminuată cu costurile necesare obținerii acestora43. 
În  situația  lucrărilor  adăugate  utile,  în  cazul  constructorului 
de bună‐credință, proprietarul imobilului devine şi proprietar al 
lucrării din momentul efectuării acesteia, având posibilitatea de a 
alege între plata valorii materialelor şi a manoperei şi plata spo‐
rului de valoare adus imobilului. 
 

41 În conformitate cu prevederile art. 957 C. civ. din Quebec, proprietarul 

imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor 
sau  lucrărilor  edificate  asupra  imobilului  proprietatea  sa,  acestea  putând  fi 
necesare, utile sau voluptorii, proprietarul – conform art. 958 din acelaşi Cod – 
fiind obligat să restituie contravaloarea cheltuielilor necesare, chiar dacă lucră‐
rile, construcțiile sau plantațiile nu mai există.
42 I. Sferidan, op. cit., p. 31.
43 În acest sens este şi reglementarea art. 958 alin. (2) C. civ. din Quebec.
Cristian Jora 101
În  cazul  autorului  de  rea‐credință  al  lucrării  adăugate  utile, 
proprietarul  imobilului  poate  fie  să  devină  şi  proprietar  al  
lucrării, după caz, cu sau fără înscriere în cartea funciară, plătind 
autorului  lucrării  ori  jumătate  din  valoarea  materialelor  şi  a  ma‐
noperei ori jumătate din  sporul de  valoare adus imobilului,  fie să 
solicite  obligarea  autorului  lucrării  la  desființarea  acesteia,  cu  re‐
punerea imobilului în starea anterioară şi plata de daune interese. 
 Ridicăm    problema  anterior  amintită  şi  în  cazul  lucrărilor 
adăugate  utile,  anume  cum  va  fi  apărat  proprietarul  imobilului 
atunci când  legea îl  obligă să intre în raporturi juridice cu cons‐
tructorul  de  bună‐credință  şi  când  nu  doreşte  sau  nu  poate  su‐
porta  din  punct  de  vedere  financiar  suma  pe  care  trebuie  să  o 
plătească  şi  nici  nu  are  posibilitatea  legală  de  a  cere  obligarea 
autorului la desființarea lucrării. Se naşte o situație pentru a cărei 
rezolvare  proprietarul  lucrării  trebuie  să  facă  anumite  compro‐
misuri,  ar  putea  deveni  coproprietar  cu  constructorul  de  bună‐
credință,  fie  ar  fi  nevoit  să  înstrăineze  terenul  către  autorul  de 
bună‐credință  al  lucrării  adăugate,  fie  ar  trebui  constituie  aces‐
tuia din urmă un drept de folosință sau un drept de superficie.  
Atrage  atenția  şi  formularea  legiuitorului  de  la  alin.  (3)  al  
art.  584  C.  civ.,  conform  căreia  şi  în  cazul  constructorului  de 
bună‐credință  şi  în  cazul  aceluia  de  rea‐credință,  când  valoarea 
lucrării  este  considerabilă,  proprietarul  imobilului  poate  cere 
obligarea autorului lucrării adăugate utile să cumpere imobilul la 
valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut‐o dacă lucrarea 
nu s‐ar fi efectuat44. 
Dincolo de situația dificilă a proprietarului imobilului, care se 
vede nevoit să‐şi vândă imobilul, în legătură cu această reglemen‐
tare se mai ridică şi problema constructorului de bună‐credință, 
care  nu  poate  fi  obligat  la  desființarea  lucrării,  dar  care  nici  nu 
dispune de posibilitățile financiare de a cumpăra imobilul, corelat 
şi cu imposibilitatea, tot de ordin financiar, a proprietarului imo‐
bilului  de  a  oferi  constructorului  valoarea  materialelor  şi  a  ma‐
noperei ori sporul de valoare adus imobilului. 

44 Acest text corespunde reglementării art. 960 C. civ. din Quebec.
102 Unele consideraţii cu privire la accesiune

Reglementarea ce analizăm mai ridică şi problema explicării 
termenului  de  valoare  considerabilă  a  lucrării  executate  de  cons­
tructorul de bună sau de rea­credinţă. Instanțele judecătoreşti vor 
trebui să aprecieze – fără ca legiuitorul să ofere un algoritm pen‐
tru  determinarea  acesteia  –  când  valoarea  lucrării  este  conside‐
rabilă  şi  când  nu,  asemenea  valoare,  chiar  stabilită  ca  urmare  a 
unei  expertize  de  specialitate,  fiind  contestată  în  raport  de  inte‐
resul  manifestat  fie  de  către  proprietarul  lucrării,  fie  de  către 
autorul lucrării. 
În  fine,  art.  585  C.  civ.  doreşte  să  reglementeze  şi  situația 
lucrărilor  adăugate  voluptorii,  în  cazul  acestora  proprietarul 
imobilului având dreptul fie să devină proprietar al lucrării, fără 
înscrierea  în  cartea  funciară  şi  fără  nicio  obligație  către  autorul 
de  bună‐credință  al  lucrării,  fie  să  ceară  obligarea  autorului  de 
rea‐credință  să  desființeze  lucrarea,  cu  obligarea  de  a  readuce 
imobilul  în  situația  anterioară  şi  de  a  suporta  plata  de  daune‐
interese.  În  cazul  autorului  de  bună‐credință  al  lucrării  se  pre‐
vede şi posibilitatea acestuia de a ridica lucrările adăugate volup‐
torii înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu obliga‐
ția de a aduce imobilul în situația anterioară.  
În cazul lucrărilor voluptorii, proprietarul imobilului dobân‐
deşte dreptul de proprietate asupra acestora numai prin manifes‐
tarea expresă a voinței, întrucât dobândirea dreptului de proprie‐
tate  nu  se  produce  numai  prin  însuşi  faptul  accesiunii,  ci  prin 
exercitarea dreptului potestativ de accesiune45. 
Legiuitorul omite să reglementeze situația în care, după res‐
tituirea  imobilului  către  proprietar,  autorul  de  bună‐credință  al 
lucrării ar dori să ridice lucrările adăugate voluptorii. Credem că, 
cu acordul proprietarului imobilului, o rezolvare a situației create 
se poate face şi în acest mod. 
O situație specială o găsim reglementată la art. 587 C. civ., si‐
tuație  care  nu  a  fost  avută  în  vedere  de  legiuitorul  român  de  la 
1864. Este vorba despre lucrările realizate parțial asupra imobi‐
lului autorului. 

45 I. Sferidan, op. cit., p. 34.
Cristian Jora 103
Astfel,  legiuitorul  distinge  între  constructorul  de  bună‐
credință  şi  acela  de  rea‐credință  a  unor  lucrări  autonome  cu  ca‐
racter durabil realizate parțial asupra imobilului autorului şi par‐
țial pe terenul proprietarului vecin. În cazul în care lucrarea a fost 
executată  cu  bună‐credință,  proprietarul  vecin  poate  să  ceară 
înscrierea  într‐o  nouă  carte  funciară  a  unui  drept  de  coproprie‐
tate  al  vecinilor  asupra  imobilului  rezultat,  incluzând  terenul 
aferent,  proporțional  cu  valoarea  contribuției  fiecăruia.  Aceasta 
reprezintă unica posibilitate a proprietarului pe al cărui teren au 
fost  realizate  lucrări  autonome  cu  caracter  durabil.  Rezultă  că 
proprietarul  terenului  are  obligația  de  a  accepta,  în  acest  fel,  să 
devină  coproprietar  cu  constructorul  de  bună‐credință  asupra 
construcției, dar şi asupra terenului. Legiuitorul nu prevede nicio 
altă  posibilitate  prin  care  proprietarul  terenului  „să‐şi  salveze” 
dreptul  de  proprietate  pur  şi  simplu  asupra  terenului  şi  trebuie 
să  accepte  în  mod  forțat  exercitarea  unei  modalități  a  dreptului 
de  proprietate.  Soluția  este  inechitabilă,  pe  de  o  parte  şi,  pe  de 
altă  parte,  va  crea  probleme  în  ce  priveşte  stabilirea  valorii 
contribuției fiecăruia dintre cei doi coproprietari, care au dobân‐
dit  „în  mod  forțat”  o  asemenea  calitate.  Credem  că  legiuitorul 
trebuia să găsească o soluție pentru a proteja dreptul de proprie‐
tate al proprietarului terenului, sacrificând interesele constructo‐
rului, chiar şi de bună‐credință. 
În  situația  în  care  lucrarea  autonomă  cu  caracter  durabil  a 
fost  realizată  cu  rea‐credință,  există  opțiunea  proprietarului  te‐
renului vecin între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obliga‐
rea  autorului  lucrării  la  plata  de  daune‐interese  şi  între  a  cere 
înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al ve‐
cinilor,  ținându‐se  seama,  în  stabilirea  cotelor  părți,  de  valoarea 
terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contri‐
buției autorului lucrării. Soluția oferită de legiuitor este, în acest 
caz, echitabilă, protejând interesele proprietarului terenului. 
Precizarea  legiuitorului  de  la  alin.  (3)  al  art.  587  C.  civ.  cre‐
dem  că  nu  mai  era  necesară,  fiind  evident  că  în  cazul  în  care 
părțile nu se înțeleg cu privire la valoarea contribuției fiecăreia la 
imobilul rezultat şi deci a cotelor părți din dreptul de proprietate, 
se vor adresa instanței judecătoreşti. 
104 Unele consideraţii cu privire la accesiune

În toate situațiile, când este vorba despre dobândirea exclu‐
sivă  sau  pe  cote  părți  a  dreptului  de  proprietate,  aceasta  este 
condiționată – conform prevederilor art. 589 C. civ. – de înscrie‐
rea  în  cartea  funciară,  care  se  va  efectua  ca  urmare  convenției 
părților, convenție ce trebuie să respecte forma autentică ad vali­
ditatem, ori în baza hotărârii judecătoreşti. 
În  cazul  lucrărilor  provizorii,  astfel  cum  prevede  art.  588  
C. civ., dacă părțile (proprietarul terenului şi autorul lucrării) nu 
se  înțeleg,  constructorul  –  indiferent  dacă  este  de  bună  sau  de 
rea‐credință – are obligația de a desființa lucrările, cu respectarea 
dispozițiilor  legale  în  materie  (adică  obținerea  autorizației  de 
demolare),  iar  numai  în  cazul  constructorului  de  rea‐credință, 
acestuia îi revine obligația de plată a despăgubirilor pentru pre‐
judiciile cauzate şi pentru lipsa de folosință a terenului. 
În lipsa unei definiții în noul Cod civil a lucrărilor provizorii, 
înțelegem că este vorba despre acelea la care face referire Anexa 
nr. 2 a Legii nr. 50/199146 privind autorizarea efectuării lucrări‐
lor  de  construcții,  anume,  construcții  autorizate  ca  atare,  indife‐
rent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul funcțiu‐
nii adăpostite ori datorită cerințelor urbanistice impuse de auto‐
ritatea publică, au o durată de existență limitată, precizată şi prin 
autorizația de construire. De regulă, asemenea construcții cu ca‐
racter  provizoriu  se  realizează  din  materiale  şi  alcătuiri  care 
permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea 
inițială (confecții metalice, piese de cherestea, materiale plastice 
ori altele asemenea) şi sunt de dimensiuni reduse, iar din această 
categorie  fac  parte  chioşcuri,  tonete,  cabine,  locuri  de  expunere 
situate pe căile şi în spațiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, 

46 Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 199/2004, publicată în M. Of. 

nr.  487  din  13  mai  2004.  Legea  nr.  50/1991  a  mai  fost  modificată  prin  O.U.G.  
nr.  122/2004,  publicată  în  M.  Of.  nr.  1152  din  6  decembrie  2004,  prin  Legea  
nr.  52/2006,  publicată  în  M.  Of.  nr.  238  din  19  martie  2006,  prin  Legea  
nr.  376/2006,  publicată  în  M.  Of.  nr.  846  din  16  octombrie  2006,  prin  Legea  
nr.  117/2007,  publicată  în  M.  Of.  nr.  303  din  10  mai  2007,  prin  Legea  
nr.  101/2008,  publicată  în  M.  Of.  nr.  371  din  18  mai  2008,  prin  O.U.G.  
nr.  228/2008,  publicată  în  M.  Of.  nr.  3  din  5  ianuarie  2009  şi  prin  O.U.G.  
nr. 214/2008, publicată în M. Of. nr. 847 din 14 februarie 2009.
Cristian Jora 105
firme  şi  reclame,  copertine,  pergole  ori  altele  asemenea,  aseme‐
nea construcții fiind autorizate în aceleaşi condiții în care se au‐
torizează construcțiile definitive. 
În cazul realizării lucrărilor – autonome sau adăugate, cu ca‐
racter  durabil  sau  provizoriu  –  până  în  momentul  încheierii 
convenției  sau  până  la  data  introducerii  cererii  de  chemare  în 
judecată de către acela îndreptățit la înscrierea în cartea funciară, 
autorului lucrării i se recunoaşte dreptul de  a‐şi ridica materia‐
lele,  oricând,  şi  astfel  nu mai  operează  accesiunea,  conform  pre‐
vederilor alin. (1) al art. 590 C. civ.  Legiuitorul, la alin. (2), a ținut 
să precizeze că în toate cazurile în care ne aflăm în prezența unui 
autor de rea‐credință al lucrărilor, aceste poate fi obligat la plata 
de daune interese. 
Cu  referire  la  exercitarea  dreptului  autorului  lucrării  la  in‐
demnizație, art. 591 C. civ.  că prescripția dreptului la acțiune al 
autorului lucrării privind plata acesteia nu curge cât timp acesta 
este lăsat de către proprietar să dețină imobilul.  
Dreptul de creanță al autorului lucrării ia naştere la momen‐
tul  rămânerii  definitive  şi  irevocabile  a  hotărârii  judecătoreşti, 
însă nu se declanşează curgerea termenului de prescripție împo‐
triva sa atâta timp cât proprietarul imobilului îi permite să dețină 
imobilul,  dreptul  la  acțiune  în  sens  material  al  autorului  lucrării 
fiind suspendat în această perioadă47. 
Prin Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011, 
preocupat  fiind  de  protecția  constructorului  de  bună‐credință, 
legiuitorul a instituit un drept de ipotecă legală în favoarea aces‐
tuia  asupra  imobilului,  pentru  a  garanta  plata  indemnizației,  
introducând alin. (2) al art. 591 C. civ., text legal conform căruia 
autorul lucrării de bună‐credință poate solicita înscrierea dreptu‐
lui de ipotecă în baza convenției încheiate în formă autentică ad 
validitatem sau a hotărârii judecătoreşti pronunțate în condițiile 
art. 589 C. civ. 
 
 

47 I. Sferidan, op. cit., p. 29.
106 Unele consideraţii cu privire la accesiune

O măsură de protecție a drepturilor proprietarului terenului 
o  constituie  reglementarea  de  la  art.  592  C.  civ.,  în  conformitate 
cu care atunci când proprietarul terenului optează pentru obliga‐
rea  autorului  la  cumpărarea  imobilului,  iar  autorul  lucrării  şi 
proprietarul  terenului  nu  se  înțeleg  pe  cale  amiabilă,  acesta  din 
urmă  se  poate  adresa  instanței  judecătoreşti  solicitând  atât  de‐
terminarea prețului, cât şi pronunțarea unei hotărâri care să țină 
loc  de  contract  de  vânzare  cumpărare.  Inspirându‐se  din  regle‐
mentări anterioare, art. 12 din Decretul nr. 144/1958 şi art. 5 din 
Titlul X din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a prevăzut posibilita‐
tea  persoanei  interesate  –  proprietarul  terenului  –  de  a  solicita 
pronunțarea  unei  hotărâri  judecătoreşti  care  să  țină  loc  de  act 
autentic de înstrăinare şi, mai mult şi determinarea prețului  din 
contractul de vânzare‐cumpărare. 
Prin alin. (2) al art. 592 C. civ., i se recunoaşte proprietarului 
inițial al imobilului un drept de  ipotecă legală asupra imobilului, 
în scopul garantării plății prețului de către autorul lucrării. 
Legiuitorul a fost preocupat şi de lămurirea situațiilor în care 
autorul  de  rea‐credință  al  lucrării  ar  putea  opune  proprietarului 
terenului  pasivitatea  de  care  acesta  din  urmă  ar  fi  dat  dovadă  pe 
durata realizării lucrării, stabilind, la art. 593 C. civ., că asemenea 
presupusă pasivitate nu poate fi invocată de către autorul de rea‐
credință.  Problema  în  discuție  îşi  are  sorgintea  într‐o  decizie  de 
îndrumare  a  Plenului  fostului  Tribunal  Suprem48  în  care  s‐a  reți‐
nut, cu privire la reglementarea de la art. 494 C. civ. de la 1864, că 
acest text era conceput în scopul apărării intereselor proprietarilor 
de  terenuri,  însă  reaua‐credință  a  constructorului  nu  trebuia  de‐
dusă  numai  din  lipsa  titlului  de  proprietate  asupra  terenului,  ci 
aceasta trebuia să fie determinată atât în funcție de condițiile efec‐
tuării  lucrărilor,  construcțiilor  sau  plantațiilor,  cât  şi  în  raport  de 
atitudinea proprietarului terenului, în timpul executării acestora. 
În  decizia  citată,  s‐a  atras  atenția  asupra  necesității  de  a  se 
verifica  cu  atenție  condițiile  edificării  lucrărilor,  construcțiilor, 
plantațiilor, pentru a se observa dacă proprietarul terenului nu se 

48 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 13 din 6 august 

1959, în CD 1959, pp. 37 şi urm.
Cristian Jora 107
face  vinovat  de  abuz  de  drept  prin  atitudinea  pasivă  pe  care  a 
avut‐o, acceptând efectuarea acestora, pentru ca, după finalizarea 
lor, să introducă acțiunea în justiție. 
De  asemenea,  s‐a  subliniat  necesitatea  analizei  acțiunii  re‐
clamantului, pentru a se verifica dacă aceasta nu are un caracter 
şicanator sau dacă nu urmăreşte obținerea de foloase ilicite, fiind 
propusă înlocuirea soluției neeconomice a demolării ori desființ‐
ării  construcției,  plantației  sau  lucrărilor,  prin  acordarea  unei 
despăgubiri în bani, aşa încât să se salveze de la distrugere valo‐
rile astfel create. 
Urmare  acestei  decizii  de  îndrumare,  practica  judiciară  s‐a 
aliniat  dispunând  că  dacă  proprietarul  terenului  care,  având 
cunoştință  despre  împrejurarea  că  altcineva  realizează  o  
construcție,  plantație  sau  lucrare  pe  terenul  proprietatea  sa, 
rămâne  în  totală  pasivitate  nu  poate  solicita  desființarea  cons‐
trucțiilor şi ridicarea materialelor, fiind obligat să păstreze cons‐
trucția şi să‐l desdăuneze pe acela care a edificat‐o49. 
Lucrurile au fost limpezite, pasivitatea proprietarului terenu‐
lui rămânând fără urmări în cazul invocării acesteia de către au‐
torul de rea‐credință a lucrării. 
Reglementând şi situația autorului lucrării care execută lucr‐
ările cu materialele altei persoane, la art. 594 C. civ., legiuitorul a 
prevăzut că în lipsa condițiilor legale pentru dobândirea bunuri‐
lor mobile prin posesia de bună‐credință, acela care realizează o 
lucrare  asupra  imobilului  altei  persoane  folosind  materialele 
unui terț are obligația de a plăti contravaloarea materialelor şi de 
a suporta repararea oricăror prejudicii cauzate. 
Când  autorul  lucrării  a  dobândit  cu  bună‐credință,  posesia 
asupra materialelor, întemeindu‐şi posesia pe un act translativ de 
proprietate,  cu  titlu  oneros,  ale  cărui  vicii  nu‐i  sunt  cunoscute, 
atunci  va  dobândi  dreptul  de  proprietate  asupra  materialelor, 
fiind incidente dispozițiile art. 937 C. civ. 
În toate cazurile în care instanța este învestită să determine 
întinderea  indemnizației  sau  cuantumul  despăgubirilor,  aceasta 
are obligația – conform prevederilor art. 595 C. civ. – să țină sea‐

49 TS, s. civ., dec. nr. 800/1959, L.P. nr. 10/1960, p. 93; TS, s. civ., dec. 

nr. 1028/1960, în CD 1960, p. 77.
108 Unele consideraţii cu privire la accesiune

ma de valoarea de circulație a bunului calculată la data hotărârii 
judecătoreşti.  Regula  aceasta  este  menită  să  permită  stabilirea 
indemnizației  sau  a  despăgubirii  în  condițiile  unei  economii  în 
stare  de  normalitate,  atunci  valoarea  de  circulație  a  bunurilor 
imobile  este  întotdeauna  mai  mare  decât  prețul  acestora.  În 
condițiile actuale raportul este invers, dând naştere la o anomalie 
sub  aspect  economic,  iar  regula  statuată  de  legiuitor  poate  să 
creeze inechități. 
Legiuitorul  a  dorit  să  reglementeze  şi  unele  cazuri  speciale 
de accesiune, la art. 596 C. civ. O primă situaţie, conform prevede‐
rilor alin. (1) al acestui articol, are în vedere titularul dreptului de 
superficie  sau  a  altui  drept  real  asupra  imobilului  altuia  şi  ase‐
menea drept îi permite să dobândească proprietatea asupra lucr‐
ării realizate asupra acelui imobil şi în caz de accesiune, acesta va 
avea, în mod corespunzător, drepturile şi obligațiile reglementate 
pentru  proprietarul  imobilului,  cu  excepția  cazului  în  care  s‐a 
prevăzut  altfel  în  momentul  constituirii  dreptului  real.    Această 
reglementare  are  în  vedere  situația  în  care  asupra  unui  imobil 
există  două  drepturi  reale  principale,  anume  un  drept  de  nudă 
proprietate şi un drept de superficie sau alt drept real dezmem‐
brământ  al  dreptului  de  proprietate,  caz  în  care  titularul  unor 
asemenea  din  urmă  drepturi  reale  dobândeşte  dreptul  de  pro‐
prietate  asupra  lucrării  edificate.  Dacă  un  terț  execută  o  lucrare 
asupra  imobilului,  titularul  dreptului  de  superficie  sau  al  altui 
drept real, la care face referire art. 596 alin. (1) C. civ. va fi bene‐
ficiarul accesiunii. Dacă la momentul constituirii dreptului real la 
care face referire textul de lege amintit nudul proprietar şi titula‐
rul dreptului de superficie sau al dreptului real au prevăzut altfel, 
atunci nu va opera ipoteza reglementată la alin. (1), prima teză, al 
art. 596. 
Întemeiat,  credem  noi,  într‐un  excelent  studiu50  s‐a  apreciat 
că în mod normal „nuda proprietate asupra unui imobil este ex‐
presia  aproprierii  şi  stăpânirii  intelectuale  a  bunului”  şi  dreptul 
de  a  dobândi  în  proprietate  lucrările  realizate  pe  terenul  său  de 
către  o  altă  persoană,  alta  decât  superficiarul,  ar  fi  trebuit  să 

50 I. Sferidan, op. cit., pp. 37‐38.
Cristian Jora 109
aparțină  nudului  proprietar,  însă  textul  de  lege  înglobează  în 
conținutul  dezmembrământului  atât  dreptul  de  proprietate  asu‐
pra  construcției  sau  lucrării  pe  care  superficiarul  o  va  ridica  pe 
terenul în cauză, cât şi „dreptul potestativ de accesiune” care îi va 
permite acestuia să dobândească şi dreptul de proprietate asupra 
oricărei lucrări edificate pe acel teren de o altă persoană, întrucât 
în  baza  convenției  constitutive  de  superficie  operează  şi  o  ce‐
siune legală a dreptului potestativ de accesiune imobiliară. 
O  a  doua  situaţie,  conform  alin.  (2)  al  art.  596  C.  civ.,  are  în 
vedere cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de 
titularul  unui  drept  real  asupra  imobilului  altuia  care  nu  îi  per‐
mite  să  dobândească  dreptul  de  proprietate  al  lucrării  realizate 
asupra  acelui  imobil,  situație  în  care  sunt  aplicabile  prevederile 
art. 582 C. civ. (adică se aplică regulile statuate în cazul autorului 
de rea‐credință a unei lucrări autonome cu caracter durabil asu‐
pra imobilului altei persoane) şi 587 alin. (2) C. civ., (adică regu‐
lile privind lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului, 
dacă lucrarea a fost realizată cu rea‐credință). Astfel fiind, titula‐
rul unui drept de uzufruct, uz, abitație sau drept real de folosință, 
care  nu  îi  permit  să  dobândească  dreptul  de  proprietate  asupra 
lucrării  edificate,  va  avea  regimul  juridic  al  unui  constructor  de 
rea‐credință dacă realizează o lucrare asupra imobilului, lucrare 
întemeiată pe acel drept. 
Alin. (3) al art. 596 C. civ. prevede că  pentru lucrările adău‐
gate efectuate de către titularul unui drept real asupra imobilului 
altuia, care  nu îi permite să dobândească dreptul de proprietate 
asupra lucrării realizate  asupra  acelui imobil, se  aplică prevede‐
rile art. 716 C. civ. (fiind vorba despre uzufructuar), în lipsa unor 
dispoziții  contrare.  Reglementările  legale  referitoare  la  lucrările 
şi  îmbunătățirile  făcute  de  către  uzufructuar  sunt,  astfel  aplica‐
bile  şi  în  cazul  titularilor  altor  drepturi  reale  asupra  imobilului 
altei persoane. 
Prin dispozițiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare 
a  Codului  civil  a  fost  introdus  art.  597  al  noului  Cod  civil,  prin 
care se detentorul precar care efectuează lucrări pe terenul pro‐
prietatea  altei  persoane  este  asimilat  autorului  de  rea‐credință, 
fiind supus regulilor aplicabile acestuia. 
110 Unele consideraţii cu privire la accesiune

4. Accesiunea mobiliară
Accesiunea  mobiliară  constituie  unirea  a  două  bunuri  care 
aparțin  unor  proprietari  diferiți,  fără  ca  între  aceştia  să  existe  o 
convenție în privința bunului care se obține; proprietarul bunului 
considerat a fi mai important devine şi proprietar al bunului mai 
puțin  important,  având  obligația  de  despăgubire  a  celui  din 
urmă51. 
Accesiune mobiliară presupune deci unirea celor două bunu‐
ri sau încorporarea bunului accesoriu în bunul considerat princi‐
pal,  fiind,  de  asemenea,  necesar  ca  aceste  bunuri  să  fi  avut  pro‐
prietari diferiți, între care să nu se fi încheiat o convenție privind 
transmiterea dreptului de proprietate52. 
Sediul  materiei  l‐a  reprezentat  reglementarea  art.  504‐516 
C.  civ.  de  la  1864,  legiuitorul  reglementând  adjuncțiunea 
(art.  504‐507),  specificațiunea  (art.  508‐510)  şi  confuziunea 
sau  amestecul  (art.  511‐513).  In  noul  Cod  civil,  accesiunea 
mobiliară este reglementată succint la art. 598‐601. 
Textele legale la care ne‐am referit, din Codul civil român de 
la 1864, conțineau dispoziții supletive. 
În doctrină s‐a observat, întemeiat, considerăm, că reglemen‐
tarea    este  disproporționat  de  amplă  prin  raportare  la  sfera  de 
aplicare restrânsă a accesiunii mobiliare, în condițiile în care do‐
bândirea  bunurilor  mobile  prin  posesia  de  bună‐credință, 
conform  prevederilor  art.  1909  şi  art.  1910  C.  civ.  de  la  1864, 
făcea  imposibilă  revendicarea  unor  asemenea  bunuri,  cu  excep‐
țiile prevăzute de aceleaşi dispoziții legale53. 
S‐a  propus  suprimarea  textelor  Codului  civil  de  la  1864  cu 
incidență  în  această  materie,  considerându‐se  că  acestea  apar 
numai ca reminiscențe din dreptul roman54. 

51  A  se  vedea  şi:  C.  Stătescu,  C.  Bârsan,  op.  cit.,  p.  275;  I.  Chelaru,  op.  cit.,  

pp.  200‐201;  E.  Safta‐Romano,  op.  cit.,  pp.  330‐332;  P.M.  Cosmovici,  op.  cit.,  
pp. 92‐93.
52 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 239; V. Stoica, 

op. cit., vol. II, p. 338.
53 V. Stoica, op. cit., vol. II,  p. 337.
54 M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 141.
Cristian Jora 111
Bunul mobil care ia naştere cu materialele  altuia aparține ace‐
luia care l‐a confecționat sau, după caz proprietarului materialelor, 
având în vedere raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, 
stabilit la momentul confecționării bunului, iar proprietarul bunu‐
lui are obligația de a plăti despăgubiri egale cu valoarea manoperei 
sau, după caz, cu valoarea materialelor, astfel cum dispune art. 598 
C. civ. Se poate observa că legiuitorul – în mod corect – s‐a călăuzit 
după  valoarea  cea  mai  însemnată  fie  a  materialelor  folosite,  fie  a 
manoperei încorporate în bunul realizat. 
În  cazul  egalității  de  valoare  sau  a  unei  diferențe  nesem‐
nificative  între  valoarea  materialelor  şi  valoarea  manoperei, 
art. 599 C. civ. prevede că bunul mobil nou creat devine proprie‐
tate comună, fiind supus regimului juridic stabilit pentru aseme‐
nea modalitate a dreptului de proprietate. Poate că ar fi fost util 
ca  legiuitorul  să  prevadă  ce  înțelege  prin  „diferență  nesem‐
nificativă”,  stabilind  un  criteriu  simplu  pentru  determinarea 
acesteia. În alte situații legiuitorul a oferit un sistem de determi‐
nare a diferenței, cum ar fi, de pildă, art. 600 C. civ., unde, regle‐
mentând unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiți, 
legiuitorul prevede că fiecare dintre aceştia poate solicita separa‐
rea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un 
prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său. 
Regulile  de  la  art.  598‐600  C.  civ.  corespund  adjuncțiunii  şi 
specificațiunii,  astfel  cum  acestea  au  fost  reglementate  în  Codul 
civil de la 1864. 
În cazul confuziunii sau amestecului, când separarea bunuri‐
lor mobile unite este imposibilă, legiuitorul trimite la regulile pe 
care le‐a statuat la art. 598‐599. 
112 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

CAPITOLUL III
LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE
PROPRIETATE PRIVATĂ

LIMITELE LEGALE ALE DREPTULUI DE

PROPRIETATE PRIVATĂ PRIVIND
PROTECŢIA MEDIULUI ŞI FOLOSIREA APEI

(art. 602­610) 

I. Consideraţii preliminare
Abandonând  denumirea  şi  considerarea  îngrădirilor  legale 
ale dreptului de proprietate privată ca „servituți legale” (izvorâte 
fie din situația naturală a locurilor, fie din obligațiunile impuse de 
lege pentru uzul sau utilitatea publică ori particulară) folosite de 
Codul  civil  de  la  1864  (art.  578  şi  urm.)  în  favoarea  noțiunii  de 
„limite legale”, noul Cod civil le conferă drept fundament fie inte‐
resul public, fie interesul privat [art. 602 alin. (1)]. Se de expresie, 
astfel,  evoluțiilor  intervenite  la  nivelul  conceptului,  regimului 
juridic şi funcțiilor proprietății în perioada post‐modernă. 
Concepția  asupra  proprietății  consacrate  de  codurile  civile 
din veacul al XIX‐lea, inclusiv de Codul civil român din 1864, in‐
fluențate  major  de  Codul  civil  francez  de  la  1804,  va  cunoaşte, 

Autor:
Prof. dr. univ. Mircea Duţu – Cercetător ştiinţific gr. I, Directorul
Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Aca-
demiei Române.
Mircea Duţu 113
începând  cu  sfârşitul  secolului  de  adoptare,  nuanțări  şi  dezvolt‐
ări,  afirmate  apoi  de‐a  lungul  întregului  veac  al  XX‐lea.  Manifes‐
tare  a  unei  libertăți  concepute  în  termenii  autonomiei  şi  indivi‐
dualismului, ea se preocupa foarte puțin de integrarea exercitării 
acestui drept în societatea concretă. Totuşi, în mod obiectiv, ine‐
luctabil,  proprietarul  şi  proprietatea  lui  se  aflau  înconjurați  de 
terți,  iar  dreptul  său  aferent  se  exercita  într‐un  context  social  şi 
într‐un spațiu geografic date. La rândul lor, exigențele interesului 
general se impuneau treptat şi tot mai evident. Aşa se face că, în 
conexiune cu celelalte drepturi reale, dreptul de proprietate, pri‐
vit inițial ca absolut, va cunoaşte un proces din ce în ce mai intens 
şi  divers  de  „socializare”,  care  se  va  manifesta  printr‐o  (re)inte‐
grare a terților sub două forme principale, după cum sarcinile şi 
limitele  sunt  impuse  proprietarului  în  profitul  interesului  privat 
ori,  respectiv,  pentru  a  servi  imperativelor  de  interes  general 
(public).  Chiar  dacă  definiția  de  secol  al  XIX‐lea  a  proprietății, 
înscrisă  în  codurile  civile,  lăsa  o  portiță  deschisă  estompării  ca‐
racterului  absolut  al  dreptului,  prin  aceea  că  interzicea  excesele 
care  contraveneau  „legilor  şi  reglementelor”,  atenuări  de  am‐
ploare au fost admise abia începând cu răstimpul 1880‐1890, în 
partea  vestică  a  continentului  european,  dar  acceptate  relativ 
rapid şi în est, dacă nu atât din necesități obiective, cel puțin prin 
reflex  imitativ.  Asemenea  mutații  erau  impuse  de  evoluțiile  şi 
progresele  înregistrate  rapid  la  nivel  economico‐social  şi  tehno‐
logic,  care,  de  pildă,  au  modificat  datele  vecinătății,  prin  accen‐
tuarea gradului de urbanizare, creşterea densității imobilelor şi a 
populației etc., cu consecința amplificării şi multiplicării interde‐
pendențelor şi conexiunilor dintre persoane şi bunuri. Totodată, 
la  începutul  secolului  al  XX‐lea  şi  mai  ales  după  primul  război 
mondial,  curentul  solidarist  devine  dominant  şi  marchează  pro‐
fund toate domeniile reflecției şi practicii, astfel că asistam şi la o 
„socializare” a dreptului de proprietate, la o punere a exercitării 
atributelor sale definitorii în relație directă, necesară şi din ce în 
ce mai decisivă, cu mediul social în care se realizau. Nu era vorba 
atât  de  a  pune  în  discuție  definirea  sa  inițială  ci,  mai  ales,  de  a 
integra în conținutul său, pe lângă stăpânirea lucrului, raporturile 
cu  ceilalți.  Noua  concepție  şi  situație  astfel  creată  generau  cel 
114 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

puțin două implicații majore. Mai întâi, recunoaşterea importan‐
ței terților afirma faptul că proprietatea nu se reducea la o simplă 
posedare  materială  a  lucrului,  fără  o  consacrare  juridică,  ea  tre‐
buia  să  reprezinte  un  drept,  „o  putere  protejată  juridic  asupra 
unui  lucru”,  şi  se  definea  mai  mult  ca  ansamblul  „procedeelor 
prin  care  ordinea  juridică  permite  unei  persoane  să  impună  al‐
tuia o relație privativă a lucrurilor”1. 
Apoi,  concepția  dreptului  de  proprietate  ca  putere  directă 
asupra unui lucru – ca drept real – a fost supusă discuțiilor, gene‐
rând  diverse  puncte  de  vedere  în  privința  situației  terților.  
M. Planiol a avansat teza că toți membrii societății poartă, față de 
proprietar,  o  obligație  pasivă  universală,  aceea  de  a  suporta  im‐
plicațiile  acestei  proprietăți2.  Această  obligație  transforma  pro‐
prietatea  într‐un  ansamblu  de  drepturi  personale  pasive,  dar 
rămânea  ideea  că,  în  exercitarea  dreptului  de  proprietate  nu  se 
pot ignora terții. 
Două  rămâneau  principalele  abordări  asupra  „socializării 
proprietății". Potrivit primei abordări, aceasta se limita la consi‐
derarea  minimală  a  intereselor  terților  şi  ale  societății:  nu  tre‐
buiau  atinse  într‐o  măsură  care  să  depăşească  exercitarea  drep‐
tului şi recunoaşterea constrângerilor, în caz de nevoie. 
Potrivit celei de‐a doua, socializarea proprietății o limita la o 
veritabilă „funcționalizare”: proprietatea trebuia concepută ca un 
drept acordat pentru a servi unei funcții sociale – aceasta fiind şi 
concepția  lui  Josserand3  –  sau,  mai  mult  decât  atât,  nu  ca  un 
drept, ci ca o funcție socială asigurată de către proprietar – aceas‐
ta fiind concepția lui Duguit4. 
Exigențele  sociale  s‐au  impus  tot  mai  mult  şi  chiar  s‐au  di‐
versificat, având în vedere inclusiv consecințele progresului teh‐

1  F.  Zenati,  Pour  une  rénovation  de  la  théorie  de  la  propriété,  în  Revue 

trimestrielle de droit civil, 1993, p. 305.
2  M.  Planiol,  Traité  élémentaire  de  droit  civil,  t.  I,  4 é   éd.,  LGDJ,  Paris, 

1906, p. 673.
3 L. Josserand, De l'ésprit des droit et de leur relativité. Théorie dite de l'abus 

des droits, 2é éd., Ed. Dalloz, Paris, 1939, pp. 15 şi urm.
4 L. Duguit, Les transformations générales du droit privé depuis le Code Na­

poleon, 1ére éd., Ed. F. Alcan, Paris, 1920, p. 147.
Mircea Duţu 115
nico‐ştiințific  şi  cele  ale  fenomenelor  de  integrare  social‐econo‐
mică, politică şi de mondializare. 

1. Dreptul de proprietate şi interesele private

„Socializarea” dreptului de proprietate s‐a manifestat mai în‐
tâi  față  de  terți  şi  interesele  lor  private,  pornind  de  la  ideea  că 
exercitarea acestuia drept de către o persoană trebuie să suporte 
anumite  constrângeri  în  profitul  indivizilor  care  o  înconjoară  şi 
poate constitui, în ceea ce‐i priveşte, un factor de vătămare. Erau 
vizate,  astfel,  în  primul  rând  raporturile  de  vecinătate,  într‐o 
mişcare de „moralizare”. Această evoluție a găsit un prim sprijin 
în  dispozițiile  codurilor  civile,  prin  instituirea  servituților  care, 
derivate  din  străvechile  relații  interpersonale  în  materie  de  bu‐
nuri, reflectau necesitatea articulării exercitării dreptului de pro‐
prietate  cu  alte  interese,  private  ori  publice,  precum  şi  situația 
geografică ori materială a unui bun. În acest mod au putut fi luate 
în  considerare  interesele  agricultorilor  învecinați  („interesele 
apiculturii  cu  respectarea  dreptului  de  proprietate”),  vecinilor 
enclavați (servitutea de trecere în folosul unui fond enclavat) etc. 
Preocupările sociale din secolul al XX‐lea au condus la creşterea 
numărului servituților şi extinderea câmpului de acțiune al celor 
existente.  Astăzi,  de  exemplu,  se  impune  proprietarului  să  ac‐
cepte instalarea pe terenul său a stâlpilor de transport ai energiei 
electrice,  antene  de  recepție  TV  ori  de  retransmisie  a  undelor 
electromagnetice. 
Insuficiența  acestui  mecanism  şi  noile  cerințe  ale  vieții  eco‐
nomico‐sociale au impus, mai ales începând cu a doua jumătate a 
secolului al XX‐lea, construirea altor mijloace juridice de compa‐
tibilizare a intereselor, în special pe calea abuzului de drept şi a 
tulburărilor de vecinătate. 
În primul caz este avansată ideea că, acționând chiar în limi‐
tele dreptului său, un proprietar poate să abuzeze şi, astfel, să fie 
angajată  răspunderea.  Nu  era  posibil,  de  exemplu,  să  se  ridice 
construcții incomode, sonor ori inestetice, chiar dacă acest fapt se 
făcea  în  limitele  exercitării  dreptului  de  proprietate.  Trebuia  să 
existe  însă  şi  o  intenție  de  vătămare  a  proprietarului  în  acest 
116 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

context.  Ulterior,  s‐a  apelat  la  un  criteriu  mai  suplu,  respectiv 
constatarea  lipsei  unui  interes  serios  şi  legitim  de  a  acționa  ori 
lipsa  de  utilitate.  Referitor  la  teoria  tulburărilor  de  vecinătate, 
acesta  se  bazează  pe  ideea  şi  constatarea  potrivit  cărora  vecinii 
sunt principalii terți implicați în exercitarea dreptului de proprie‐
tate  asupra  unui  imobil,  iar  aspectul  social  îi  priveşte  în  primul 
rând. Pe cale jurisprudențială, s‐a generalizat statutul de vecin şi 
s‐a ridicat nivelul sarcinilor şi vătămărilor care decurg din acesta: 
astfel, proprietarul unui fond devenea răspunzător de daunele pe 
care le cauza vecinilor săi atunci când acestea depăşeau sarcinile 
normale  de  vecinătate.  Această  construcție  jurisprudențială  a 
contribuit  la  consolidarea  socializării  dreptului  de  proprietate. 
Ulterior,  ea  s‐a  transformat  într‐un  veritabil  principiu  autonom, 
potrivit  căruia  nimeni  nu  trebuie  să  cauzeze  altuia  o  tulburare 
sau  să  depăşească  inconveniențele  normale  de  vecinătate.  Viața 
modernă  a  amplificat  presiunile  sociale  mai  mult  sau  mai  puțin 
acceptabile asupra proprietății, vecinii putând invoca tot felul de 
prejudicii de natură estetică, sonore, poluare a aerului ş.a. În fine, 
de la sfârşitul secolului trecut, socializarea dreptului de proprie‐
tate  cunoaşte  o  nouă  orientare,  în  contextul  în  care  s‐a  impus 
ideea  necesității  articulării  exercițiului  dreptului  de  proprietate 
cu  cel  al  celorlalte  drepturi  fundamentale  ale  omului  şi  accepta‐
rea limitărilor reciproce. Exemplul elocvent îl constituie, în acest 
sens,  limitările  impuse  de  dreptul  altuia  de  a  trăi  într‐un  mediu 
sănătos şi echilibrat ecologic, consacrate jurisprudențial, dar şi cu 
tot mai viguroasele recunoaşteri reglementare. 

2. Dreptul de proprietate şi interesul public (general)

„Socializarea” dreptului de proprietate a presupus şi o articu‐
lare a exercitării acestuia în raport cu necesitățile de interes ge‐
neral,  manifestată  prin  instituirea  diverselor  sarcini  ori  limite. 
Astfel,  de  la  plata  impozitelor  la  suportarea  servituților  de  utili‐
tate  publică,  de  la  obligația  de  a  exploata  în  mod  util  bunul  său 
(precum de a cultiva terenul) sau cea de a‐l menține într‐o stare 
care  să  nu  constituie  un  pericol  pentru  altul  (de  exemplu,  clădi‐
rile)  şi  până  la  exproprierea  pentru  cauză  de  utilitate  publică. 
Mircea Duţu 117
Astăzi, această cerință de articulare cunoaşte o nouă dimensiune; 
ea implică nu numai o conciliere a exercițiului dreptului de pro‐
prietate cu imperativele prezentului, ci presupune şi o articulare 
intergenerațională, în sensul respectării unor drepturi „ale gene‐
rațiilor viitoare", precum cele vizând conservarea şi transmiterea 
patrimoniului istoric, cultural şi natural. 
Una  dintre  concepțiile  actuale  cele  mai  interesante  privind 
viitorul  proprietății  susține  necesitatea  recunoaşterii,  privind 
anumite bunuri, a unui acces la folosirea lor în beneficiul terților. 
Apărută  inițial  în  SUA,  ea  propune  înlocuirea  modelului  de  pro‐
prietate privată „printr‐o logică a accesului”, care să fie substitu‐
tul său post‐modern5. În acest sens, se avansează ideea mutației 
modelelor şi „tranziția de la o eră a proprietății, la o vârstă a ac‐
cesului”,  şi  aceasta  întrucât,  pe  de  o  parte,  indivizii  preferă  să 
închirieze  servicii  pe  termen  lung  decât  să  fie  proprietarii  unor 
bunuri materiale şi imateriale, iar, pe de alta, proprietatea conce‐
pută ca un drept de a exclude pe altul nu ar mai fi adaptată unei 
lumi  interconectate  şi  interdependente,  în  care  aspirațiile  domi‐
nante tind spre acces şi incluziune, şi nu la izolare şi exclusivitate. 
În acest univers, finalitatea dreptului de proprietate nu mai este 
cea de a asigura autonomia persoanei, ci devine cea de a institui 
„un  drept  individual  de  a  nu  fi  exclus  de  la  uzajul  şi  beneficiul 
resurselor productive acumulate de întreaga societate”6. Implica‐
țiile de ordin juridic ale unei asemenea teze sunt evidente. Astfel, 
figura tradițională a dreptului de proprietate ca o influență exclu‐
sivă şi absolută, care conduce la izolare, nu mai constituie mode‐
lul unic, apărând un nou drept, acela „de a nu fi exclus” (la Mac‐
pherson)  ori  „dreptul  la  acces”  (pentru  Rifkin),  ca  o  expresie  a 
noii  logici,  fondată  pe  ideea  centrală  a  existenței  unui  „patrimo‐
niu colectiv” de la care nimeni nu trebuie să fie exclus. Exemplele 
cel mai frecvent citate, în acest sens, sunt dreptul de a respira un 
aer pur ori dreptul la un mediu sănătos. Referitor la regimul apli‐
cabil  în  acest  context  dreptului  de  proprietate  şi  „acestor  noi 

5  C.B.  Macpherson,  Democratic  Theory:  Essays  in  Retrieval,  Clarendon, 

Oxford, 1973, pp. 125 şi urm.
6 J. Rifkin, L'âge de l'accès. La nouvelle culture du capitalisme, Ed. La decou‐

verte, Paris, 2000, p. 304.
118 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

drepturi”, se impune stabilirea de mecanisme de articulare a ac‐
cesului  unora  la  bunurile  deținute  de  alții.  Ideea  ar  fi  deja  pre‐
zentă  în  privința  proprietarilor  de  bunuri  cu  caracter  vital,  de‐
numite  şi  „bunuri  ale  umanității”,  precum  deținătorii  de  brevete 
asupra medicamentelor, proprietarii de locuințe sociale ş.a.7. 

II. Dreptul de proprietate şi exigenţele protecţiei

mediului
Raportul  dintre  dreptul  de  proprietate  şi  protecție  (dreptul 
la  un  mediu  sănătos,  protejat  şi  echilibrat  ecologic)  constituie  o 
problemă  din  ce  în  ce  mai  importantă  a  dreptului,  care  trebuie 
privită din dubla perspectivă a celor două domenii (instituții  ju‐
ridice) în prezență şi, în perspectivă, pe cât posibil, într‐o aborda‐
re şi viziune integrate. 
Ambele drepturi umane fundamentale se circumscriu, dinco‐
lo de diferențe de natură şi modalități de realizare, imperativului 
autolimitării reciproce şi a protecției juridice adecvate. 
Într‐adevăr,  într‐o  analiză  funcțională,  domeniul  şi  exercita‐
rea dreptului de proprietate nu pot fi nelimitate, iar „proprietatea 
nu poate fi protejată decât în limitele funcțiilor cărora ea trebuie 
să le răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate 
implică limitări pe care le impun finalităţile sale morale, eficacita­
tea  sa  economică  şi  exigenţele  interesului  general”8.  Printre  aces‐
tea din urmă se numără şi cele ale protecției mediului, iar în epo‐
ca post‐modernă, proprietatea a dezvoltat, pe lângă cea socială, o 
tot mai semnificativă şi evidentă funcție ecologică, cu implicațiile 
juridice  aferente.  Totodată,  limitările  (administrative)  dreptului 

7  M.A.  Frison‐Roche,  Les  biens  d'humanité,  débouché  de  la  querelle  entre 

marché  et  patrimoine,  în  M.  Vivant  (dir.),  Propriété  intelectuelle  et 
mondialisation, Ed. Dalloz, Paris, 2004, pp. 165 şi urm.
8  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  ed.  a  II‐a,  revăzută  şi 

adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 47; pe larg, asupra problemei, a se 
vedea M. Duțu, A. Duțu,  Dreptul  de  proprietate şi  exigenţele protecţiei mediului, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Mircea Duţu 119
de proprietate se înscriu printre mijloacele frecvent folosite pen‐
tru protejarea mediului9. 
Instrumentele  şi  tehnicile  utilizate  în  dreptul  mediului  au 
evoluat  în  timp,  în  raport  cu  obiectivele  urmărite  de  acesta10. 
Inițial, unicul său obiectiv era acela de a prezerva, a salvgarda, a 
proteja, afirmându‐se astfel ca un drept vizând conservarea unei 
stări a naturii considerată ca aparținătoare unui patrimoniu; este 
cazul  regulilor  de  protejare  a  patrimoniului  cultural  sau  al  celor 
referitoare  la  păstrarea  pentru  generațiile  viitoare  a  unor  eşan‐
tioane naturale reprezentative (prin crearea rezervațiilor şi par‐
curilor naturale). Într‐o a doua etapă de dezvoltare a sa, în urma 
mutațiilor intervenite la nivelul realităților ecologice şi mentalită‐
ților  socio‐culturale,  s‐a  conştientizat  faptul  că  nu  e  suficient  a 
proteja  prin  intermediul  măsurilor  de  conservare,  ci  se  impune, 
de  asemenea,  o  acțiune  pozitivă  de  restaurare  şi  de  gestiune  a 
mediului (de pildă, calitatea apei se asigură nu numai prin inter‐
dicția deversării poluanților, aceasta presupunând şi o acțiune în 
amonte,  de  prevenire).  Impunerea  în  ultimele  decenii  (post‐
Conferința ONU de la Rio de Janeiro din iunie 1992) a conceptului 
de  dezvoltare  durabilă  a  transformat  protecția  mediului  într‐o 
componentă  esențială  a  acesteia,  alături  de  cele  economice,  so‐
ciale şi culturale. În fine, după anul 2000, prin afirmarea priorită‐
ții problematicii ecoclimatice, devenind treptat un drept al ecos‐
ferei  şi  al  supraviețuirii  pe  planetă,  corpusul  juridic  a  suferit  o 
transformare radicală, în însăşi natura sa, spre a‐şi asuma, trep‐
tat, ipostaza de a fi norme juridice. 
Din perspectiva instrumentelor juridice, conservarea mediu‐
lui presupune utilizarea mai ales a tehnicilor clasice, printre care 
cea mai folosită a fost cea a „polițiilor (administrative) speciale”, 

9 M. Prieur, Servitudes de droit privé et de droit public, limitations adminis­

tratives  du  droit  de  propriété  en  faveur  de  l’environnement,  Actualité  juridique, 
éd. du Moniteur, 2é éd.1979, p. 10; a se vedea şi: idem (coord.), Droit de propriété 
et  environnement  en  droit  comparè,  CIDCE,  Limoges,  1988;  idem,  Droit  de 
l’environnement, 6é éd., Ed. Dalloz, Paris, 2011, pp. 933‐934.
10  Y.  Jégouzo,  L’évolution  des  instruments  du  droit  de  l’environnement,  în 

rev. Pouvoirs, nr. 127, Paris, 2008, pp. 23‐34; M. Duțu, Tratat de dreptul mediu­
lui, ed. a III‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 393‐463.
120 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

respectiv  interdicțiile  ori  reglementarea  riguroasă  a  activităților 

considerate că ar prezenta un risc important pentru mediu, înso‐
țite de sancțiuni penale sau administrative. 
Combinată cu instituirea servituților administrative, utilizate 
în  special  pentru  prevenirea  riscurilor  şi  protejarea  patrimoniu‐
lui natural, această tehnică rămânea principalul instrument juri‐
dic folosit de dreptul mediului ce se constituie, în mare parte, din 
instituirea  unor  regimuri  speciale  vizând:  apa,  ariile  protejate, 
vânătoare  etc.,  şi  mai  puțin  ca  o  nouă  ramură  de  drept  şi  ca  o 
etapă de evoluție a fenomenului juridic. 
Regulile de poliție  administrativă  au  devenit  însă total inadec‐
vate atingerii celui de‐al doilea obiectiv al politicilor publice de me‐
diu,  restaurarea  acestuia  pe  calea  unor  acțiuni  pozitive  menite  să 
asigure o stare mai bună a mediului, şi nu numai prohibirea activită‐
ților care amenință calitatea sa. Acest „intervenționism” pentru pro‐
tecția  mediului  se  bazează  pe  un  ansamblu  de  procedee  mult  mai 
complexe,  precum  instituirea  de  servicii  publice  de  mediu  (pentru 
apă,  salubrizare,  deşeuri  ş.a.),  caracterizate  prin  aceea  că  ele  sunt 
din ce în ce mai mult delegate unor mari operatori privați. Alături de 
acestea sunt utilizate toate metodele de apropriere publică de bunu‐
ri de mediu (prin expropriere, cumpărare, exercitarea dreptului de 
preempțiune), instrumente economico‐financiare şi fiscale incitante 
sau  disuasive  etc.  În  fine,  emergența  dezvoltării  durabile  ca  un 
obiectiv global al societății contemporane face din ce în ce mai insu‐
ficiente aceste categorii de instrumente şi tehnici juridice, presupu‐
nând compatibilizarea şi conjugarea lor cu altele, de o nouă genera‐
ție,  specifice  economiei  de  piață  şi  ofensivei  proprietății  private, 
marcate de contractualizare şi libera circulație a mărfurilor şi servi‐
ciilor. 
Ținând  seama  de  contextul  general  al  problematicii  în  care 
este abordat, în raportul dintre dreptul de proprietate şi protec‐
ția  mediului  se  va  acorda  prioritate  analizei  primei  perspective, 
respectiv  celei  legate  de  limitele  exercițiului  dreptului  de  pro‐
prietate  impuse  de  respectarea  interesului  public  ecologic,  pe 
calea reglementării. 
Mircea Duţu 121
1. De la dreptul „exclusiv şi absolut” la funcţia
ecologică a proprietăţii
Aşa cum remarca un autor, ce putem spune mai întâi, în ceea 
ce priveşte dreptul de proprietate, este că există un decalaj destul 
de mare între evoluția ideilor şi transpunerea lor în textele lega‐
le11.  Într‐adevăr,  fără  a  merge  în  istorie  până  la  plena  in  re 
potestas  a  lui  Iustinian,  ideea  individualistă  liberală  a  Codului 
civil  francez  din  1804  a  fost  exprimată  în  definiția  cuprinsă  în  
art. 544: „Proprietatea este dreptul de a se bucura şi dispune de 
lucruri în mod absolut, cu condiția de a nu le utiliza într‐o manie‐
ră interzisă de lege sau de alte reglementări”, definiție care a de‐
venit un model pentru majoritatea codurilor secolului al XIX‐lea, 
inclusiv  pentru  Codul  civil  român  din  1  decembrie  186512.  Noul 
Cod civil (Legea nr. 287/2009) reține, în art. 555 alin. (1), urmă‐
toarea definiție: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a 
poseda,  folosi  şi  dispune  de  un  bun  în  mod  exclusiv,  absolut  şi 
perpetuu,  în  limitele  stabilite  de  lege”.  Se  consacră,  astfel,  viziu‐
nea unui drept absolut, inviolabil şi imprescriptibil care priveşte 
orice  lucru,  „natural  sau  fabricat,  viu  ori  mort,  corporal  sau  in‐
corporal”.  Astfel,  elementele  naturii  au  fost  transformate  în  bu‐
nuri, conferindu‐li‐se o valoare comercială;  aşa, de exemplu, po‐
rumbeii din porumbărie, iepurii de casă, peştele din iaz, stupii cu 
roi  erau  considerați  imobile  prin  destinație.  Totuşi,  o  anumită 
categorie  a  rămas  în  afara  stăpânirii,  respectiv  aşa‐numitele  res 
nullius, lucruri fără stăpân şi, în general, fără o valoare economică 
însemnată, precum vânatul sălbatic, apele de ploaie etc. 
O  altă  categorie  de  bunuri  erau  cele  comune,  res  communis, 
care,  potrivit  art.  647  C.  civ.  de  la  1864,  „sunt  bunuri  care  nu 
aparțin nimănui şi al căror uz este comun tuturor. Legi de poliție 
regulează  felul  întrebuințării  lor”.  În  concepția  C.  civ.,  având  în 
vedere  noțiunea  de  bun  definită  în  art.  535  („sunt  bunuri  lucru‐

11  J.  Waline,  L’indemnisation  des  atteintes  à  la  proprieté  privée,  în  vol. 

Mélanges en l’honneur de Michel Prieur, Ed. Dalloz, Paris, 2007, p. 414.
12 Potrivit art. 480 al vechiului Cod civil din 1864, „proprietatea este drep‐

tul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi 
absolut, însă în limitele determinate de lege”.
122 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

rile,  corporale  sau  necorporale,  care  constituie  obiectul  unui 

drept patrimonial”), introducându‐se astfel o mai mare acuratețe, 
inclusiv  din  perspectiva  expresiei  latine  aferente,  este  vorba  de 
lucruri  comune,  în  măsura  în  care  acestea  nu  pot  face  obiectul 
unui  drept  patrimonial.  Dar  credem  că  ele  pot  deveni,  într‐un 
anumit  sens,  „bunuri”,  în  condițiile  în  care,  pentru  consumul 
concret (uman sau în alte scopuri), necesită transformări şi chel‐
tuieli, dobândesc un preț şi devin o marfă (de exemplu, apa cap‐
tată, tratată şi livrată consumatorilor ca apă potabilă sau pentru 
alte întrebuințări economico‐sociale). Sunt cuprinse, în mod tra‐
dițional, în această categorie de lucruri, resursele naturale esen‐
țiale, precum aerul, apa, vântul, marea, care nu sunt apropriabile. 
Desigur, folosirea de către om a acestor lucruri, res nullius şi res 
communis, față de care accesul este în principiul liber, trebuie să 
cunoască şi să respecte totuşi unele limite. Omul devenea, astfel, 
titularul unui drept real prin excelență, stăpân absolut al obiectu‐
lui  acestuia,  putând  nu  numai  să  se  servească  de  lucrurile  pro‐
prietatea sa, ci şi să dispună de ele, atât în sens juridic (a le îns‐
trăina, de pildă, prin vânzare‐cumpărare, donație ş.a.), cât şi fizic 
(sub acest aspect apărând un adevărat „drept de a distruge”). 
Dincolo de particularitățile impuse de evoluțiile istorice, noțiunea 
de proprietate cunoaşte în prezent o serie de dezvoltări comune. 
Astfel,  statul  are  atât  dreptul  –  în  virtutea  textelor  legale  afe‐
rente –, cât şi datoria – conform Constituției – de a restrânge, într‐o 
anumită  măsură,  exercitarea  dreptului  de  proprietate  privată  în 
scopul  de  a  prezerva  interesele  colective,  publice.  Ca  o  concluzie, 
conținutul  dreptului  de  proprietate,  adică  prerogativele  conferite 
proprietarilor, este determinat în fiecare stat de ordinea juridică, aşa 
cum precizează cea de‐a doua parte din definiția dată de Codul civil. 
Proprietatea asupra solului şi a subsolului, resurse vitale şi nelimita‐
te, a făcut permanent obiectul unor aprinse controverse, iar condiții‐
le  de  exercitare  a  dreptului  de  proprietate  sunt  stabilite  printr‐un 
mare număr de reglementări speciale. 
Într‐o lucrare de referință în materie, sub denumirea de „ser‐
vituți ale protecției naturii şi a mediului”13, se disting trei catego‐

13 M. Prieur, G.‐C. Henriot, Servitudes de droit public et de droit privé, 4é  éd., 

Ed. Le Moniteur, Paris, 1989, p. 27.
Mircea Duţu 123
rii  de  „sarcini”,  „limitări”  de  mediu  aduse  exercitării  atributelor 
dreptului de proprietate în dreptul francez: 
•  mai  întâi  cele  care  vizează  protecția  naturii,  cum  ar  fi,  de 
exemplu, cele care privesc apa (utilizarea, conservarea şi protec‐
ția acesteia împotriva poluării); 
• exigențele privind protecția patrimoniului național şi a re‐
surselor naturale: legislația relativă la monumentele istorice şi la 
sectoarele  de  conservare,  protecția  siturilor  şi  a  peisajelor,  re‐
glementarea parcurilor naționale şi a resurselor naturale; 
•  în  fine,  cerințele  protecției  împotriva  diferitelor  forme  de 
vătămări:  lupta  contra  poluării  cu  produse  antiparazitare,  pro‐
tecția împotriva poluării atmosferice, perimetrele de protecție ale 
instalațiilor clasificate, eliminarea deşeurilor radioactive, protec‐
ția legată de depozitele de hidrocarburi etc. 
Delimitarea şi redefinirea limitelor dintre interesul public şi 
interesul privat, precum şi eficacitatea politicilor privind protec‐
ția mediului depind în mare măsură de modul în care se va reuşi 
să  se  realizeze  un  echilibru  între  cele  două  categorii  fundamen‐
tale  de  interese.  Dreptul  de  proprietate  şi  atributele  sale,  însoțit 
de îndatoririle corespunzătoare, trebuie să fie clar definite, astfel 
încât  proprietarii  să  continue  să  joace  rolul  lor  tradițional  în 
condițiile  în  care  să‐şi  ştie  protejat  dreptul  pe  termen  lung.  În 
acest  sens,  o  justă  şi  prealabilă  indemnizare  ar  putea  înlătura 
eventualele  abuzuri  şi  manipulări  efectuate  în  spatele  şi  în  nu‐
mele  promovării  interesului  public  ecologic.  Ca  atare,  soluția  ar 
putea consta în utilizarea unei game  de instrumente juridice ca‐
pabile  să  ofere  un  echilibru  între  efectele  exproprierii  pentru 
cauză  de  utilitate  publică,  adesea  inutilă  şi  întotdeauna  costisi‐
toare, şi semnificațiile dreptului de proprietate care nu mai pot fi 
absolute. 
Revenind  la  problema  evoluției  ideilor  privind  dreptul  de 
proprietate de la un drept „inviolabil şi sacru”, acesta a dezvoltat 
o tot mai viguroasă „funcție socială” şi, de ce nu, şi una ecologică, 
titularul său trebuind să‐l exercite din ce în ce mai mult şi în inte‐
resul  întregii  colectivități,  inclusiv  cel  al  protejării  şi  conservării 
mediului  şi  în  ultimă  instanță,  al  supraviețuirii  societății  umane 
pe planetă. Ideea unei funcții ecologice a proprietății private şi a 
124 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

rolului său de „gardian al mediului” pare a fi fost sesizată încă de 
Aristotel atunci când scria: „ceea ce este comun unui mare număr 
de oameni este lucrul cel mai puțin îngrijit. Omul se îngrijeşte cel 
mai  mult  de  lucrul  care  îi  aparține,  şi  are  tendința  să  neglijeze 
ceea ce stăpâneşte în comun” (Politica, Cartea a  III‐a, cap. 3). Ea  
s‐a  consolidat  prin  publicarea  binecunoscutului  articol  al  biolo‐
gului  G.  Hardin,  Tragedia  bunurilor  comune  (rev.  Science,  1968), 
în  care,  invocându‐se  practica  britanică  a  „păşunilor  libere” 
(atunci  când  o  zonă  de  păşunat  este  accesibilă  tuturor,  fiecare 
păstor doreşte să aducă cât mai multe oi în acel loc, ceea ce duce 
la o supraexploatare şi epuizare a resurselor comune), se ajunge 
la concluzia că spre a se evita distrugere bunului natural, se im‐
pune aproprierea sa privată. Ulterior, asemenea considerații s‐au 
cristalizat sub forma tezei conform căreia proprietarul privat are 
interesul  de  a‐şi  vedea  patrimoniul  prosperând,  caută  să‐i 
perenizeze calitatea, deoarece reprezintă o valoare transmisibilă. 
Marea şi fundamentala limită a acestei abordări rezidă în fap‐
tul  că  reduce  mediul  la  statutul  de  obiect  al  dreptului  şi  este 
tributară unei concepții excesiv antropocentriste. Drept remediu 
al acestui dezechilibru şi spre a se ajunge la o protecție cu adev‐
ărat eficace şi efectivă a mediului, s‐a propus atribuirii naturii nu 
numai  de  drepturi,  dar  şi  însăşi  a  calității  de  subiect  de  drept, 
acordarea  elementelor  naturii  (arbori,  animale,  habitate,  stratul 
de ozon, climă) de personalitate juridică, pentru a le permite să‐şi 
apere interesele în justiție.  
În  planul  restrâns  al  problematicii  noastre,  dacă  limitările 
aduse prin „legi şi regulamente” constituiau inițial excepția de la 
regula  atributelor  cvasinelimitate  –  de  ut­utendi,  fruendi  et  
abutendi – ale dreptului de proprietate, în timp, raportul s‐a mo‐
dificat  considerabil,  dacă  avem  în  vedere  numeroasele  limitări 
impuse  în  numele  interesului  general,  precum  cele  prin  regle‐
mentările  de  urbanism  şi  amenajare  a  teritoriului  sau  măsurile 
de protecție a mediului. Abordarea istorică a problemei ne arată 
un  adevărat  proces  de  adaptare  şi  compatibilizare  reciprocă; 
dimensiunile  şi  etapele  sale  sunt  multiple,  diverse  şi,  uneori, 
chiar  contradictorii.  Creşterea  semnificativă  a  reglementărilor 
juridice privind protecția mediului a afectat conceptul tradițional 
Mircea Duţu 125
de  proprietate,  dar  problematica  s‐a  exprimat,  inițial,  în  planul 
legislației  clasice  privind  proprietatea,  generând  un  efort  de 
adaptare  a acesteia la  noile situații, precum cele  determinate  de 
poluare,  prin  regulile  aferente  bunei  vecinătăți  şi  reprimarea 
tulburărilor  anormale  de  vecinătate.  Astăzi,  fenomenul  se  ex‐
primă, pe de o parte, prin limitări complexe ale atributelor drep‐
tului  de  proprietate  din  perspectiva  exigențelor  interesului  eco‐
logic  major,  iar,  pe  de  alta,  prin  înregistrarea  unei  tendințe  de 
„patrimonializare” a ecologiei, pe calea apariției unei categorii de 
„bunuri publice de mediu”, afirmarea conceptului de „patrimoniu 
comun” (al națiunii, umanității, generațiilor prezente şi viitoare). 
În dreptul comparat se pot desprinde trei maniere de articulare a 
protecției mediului cu dreptul de proprietate: a) prima constă în 
stabilirea  unei  ierarhii  între  drepturile  şi  interesele  în  prezență, 
urmând să cedeze cel plasat pe o poziție inferioară; cu titlu com‐
plementar  şi  dincolo  de  ierarhie,  revine  legiuitorului  ori  jude‐
cătorului fair balance (administra proporționalitatea); b) secunda 
implică exclusiv jocul proporționalității, prin aplicarea unor regu‐
li  de  fond  (importanța  atingerilor  şi,  eventual,  a  compensațiilor) 
sau  de  procedură  (precum  măsurile  de  participare  care  să  per‐
mită  celor  interesați  în  problemă  să  se  exprime  în  privința  eva‐
luării  incidentelor);  c)  mai  subtile,  dar  prezente  puțin  pretutin‐
deni,  sunt  distincțiile  ori  descalificările  (situații  în  care  se  anali‐
zează garanțiile oferite, din perspectiva proporționalității). 
Punând  problema  dacă  un  drept  fundamental  poate  înde‐
părta un altul, şi referindu‐se, în acest context, la chestiunea pro‐
tecției mediului, profesorul francez  Manuel Gros se întreba dacă 
nu  cumva  drepturile  legate  de  mediu,  aparținătoare  celei  de‐a 
treia şi ultime generații de drepturi fundamentale ale omului, nu 
devin  un  fel  de  supra‐drepturi,  „drepturi  sanctuarizate”  în  plan 
juridic14.  În  mod  semnificativ,  totodată,  el  constată  că  „prima 
atingere  a  drepturilor  omului  de  principiile  dreptului  mediului 
priveşte dreptul de proprietate, absolut din punct de vedere teo‐
retic”, şi ajungea la concluzia că drepturile individuale trebuie să 

14 M. Gros, Un droit peut­il en chasser un autre?, în rev. „Actualité juridique. 

Droit administratif” nr. 17/2004, p. 897.
126 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

cedeze în fața celor colective, precum cel la un mediu sănătos şi 
echilibrat ecologic. 

2. Indemnizarea sarcinilor privind protecţia mediului

Ca  orice  limitări  aduse  unui  drept  fundamental  prevăzut  în 
Constituție, şi cele de protecție a mediului care afectează dreptul 
de  proprietate  trebuie  instituite  prin  lege,  iar  indemnizarea 
(compensarea)  pierderilor  astfel  cauzate  se  impune  să  fie  regle‐
mentată tot pe această cale.  

3. Dreptul de proprietate versus dreptul la mediu?

Problema limitărilor aduse atributelor dreptului de proprie‐
tate  prin  exigențele  de  protecție  a  mediului  pune  în  relație  cele 
două  drepturi  fundamentale  circumscrise  semnificațiilor  lor  şi 
presupune  analiza  raportului  dintre  conținutul  şi  obiectul  lor. 
Astfel,  dacă  prerogativele  dreptului  de  proprietate  sunt 
arhicunoscutele ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi, situația este 
cu totul alta în privința dreptului la mediu, care nu lasă titularului 
său întreaga libertate de a dispune de mediu după bunul său plac. 
Aşadar,  dreptul  la  mediu  nu  se  defineşte,  spre  deosebire  de 
dreptul  de  proprietate,  ca  o  relație  de  stăpânire  între  obiectul 
dreptului şi titularul său; dimpotrivă, el nu este un drept având ca 
obiect mediul, ci un drept al titularului la protecția (în sens larg) 
a mediului, care presupune protecția propriu‐zisă (prevenirea şi 
combaterea  poluării  şi  a  degradărilor  sale),  conservarea  (men‐
ținerea  calității  şi  întreținerea  stării  acestuia  când  nu  este 
degradat)  şi  ameliorarea  lui  (când  a  cunoscut  deja  atingeri,  aşa 
încât conservarea sa ar fi insuficientă pentru a permite titularului 
dreptului să trăiască într‐un mediu sănătos şi echilibrat din punct 
de vedere ecologic). Într‐adevăr, în definirea conținutului său, se 
impune  o  analiză  a  dispozițiilor  constituțional‐legislative  în 
materie. Astfel, Constituția României se referă expres la „dreptul 
oricărei  persoane  la  un  mediu  înconjurător  sănătos  şi  echilibrat 
ecologic” (art. 35), text care se cuvine coroborat cu cel al art. 135 
alin.  (2)  lit.  e),  potrivit  căruia  Statul  trebuie  să  asigure,  printre 
Mircea Duţu 127
altele,  „refacerea  şi  ocrotirea  mediului  înconjurător,  precum  şi 
menținerea echilibrului ecologic”, ceea ce face să rezulte „dreptul 
la  un  mediu  sănătos  şi  echilibrat  ecologic”,  formulare  preluată 
tale  quale  ce  se  regăseşte  în  reglementarea  cadru  în  materie, 
O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului (art. 5). În plan 
sectorial,  apare  şi  expresia  „dreptul  la  un  mediu  de  calitate” 
[art.  1  alin.  (2)  din  O.G.  nr.  243/2000  privind  protecția 
atmosferei  şi  atmosferei].  Dar  dacă  dreptul  la  mediu  este 
dreptul  la  protecția,  conservarea  şi  ameliorarea  mediului,  se 
pune  problema  mijloacelor  necesare  pentru  a  ajunge  la  o 
asemenea  stare.  Acestea,  adevărate  prerogative,  sunt  de  două 
mari  categorii.  Din  prima  fac  parte  cele  aferente  ipostazei 
dreptului  la  mediu  ca  drept  procedural,  unul  în  virtutea  căruia 
titularul  său  are  acces  la  proceduri  care  îi  permit  să  se  asigure 
protecția  mediului,  precum:  dreptul  la  informație,  dreptul  la 
participare  la  luarea  deciziilor  şi  dreptul  de  acces  la  justiție  în 
materie  de  mediu.  Dar  el  nu  se  limitează  la  acest  aspect 
procedural  şi  apare  astăzi  ca  un  veritabil  drept  substanțial,  ale 
cărui  componente  constituie  cea  de‐a  doua  categorie,  în  plină 
afirmare. Ele sunt cele care se exprimă şi sunt recunoscute, pe de 
o parte, în mod indirect, prin integrarea exigențelor ecologice în 
conținutul  şi  ca  aspecte  ale  anumitor  drepturi  fundamentale  (la 
viață,  sănătate  etc.),  iar,  pe  de  alta,  prin  recunoaşterea  unor 
drepturi  substanțiale  specifice,  precum  dreptul  la  apă  şi  dreptul 
la aer (două elemente componente ale mediului). În mod evident, 
componentele  de  ordin  legislativ  substanțial  sunt  cele  care 
afectează, în moduri şi măsuri diferite, exercitarea prerogativelor 
dreptului de proprietate, mai ales dreptul de posesie, în privința 
exigențelor  de  protecție,  conservare  sau  ameliorare  a  anumitor 
elemente de mediu (terenuri, apă, aer ş.a.). 
Referitor la raportul dinte semnificațiile celor două drepturi în 
concurență, în definirea sa trebuie să pornim de la constatarea că 
amândouă  sunt  drepturi  fundamentale,  recunoscute  şi  garantate 
ca atare de Constituția României, şi din această perspectivă se im‐
pune abordată problema limitărilor şi condiționărilor reciproce. Ea 
conduce  la  concluzia  că  ele  converg,  se  întăresc  şi  se  îmbogățesc 
reciproc  şi  în  ansamblul  drepturilor  fundamentale.  Din  punct  de 
128 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

vedere  istoric,  mult  timp  singulare,  drepturile  civile  şi  politice  au 
cunoscut cu timpul „concurența” drepturilor economice, sociale şi 
culturale,  până  la  momentul  în  care,  din  necesitatea  de  a  coabita 
pentru binele beneficiarilor lor, au ajuns în a coexista în cele două 
pacte ale ONU din 1966. Un proces similar s‐a produs şi în privința 
drepturilor de solidaritate, printre care se numără şi dreptul la un 
mediu  sănătos  şi  echilibrat  ecologic,  care  au  dobândit,  în  ultima 
perioadă, o legitimă şi unanimă recunoaştere. 
Având  în  vedere  conținutul  şi  finalitățile  sale,  departe  de  a 
prejudicia, prin limitările formal impuse, prerogativele celorlalte 
drepturi fundamentale, inclusiv cele ale dreptului de proprietate, 
dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat contribuie la amplifica‐
rea  şi  diversificarea  semnificațiilor  acestora  în  raport  cu  noile 
cerințe  ale  bunăstării  individuale  şi  ale  progresului  economic  şi 
social, în ultimă instanță cele ale supraviețuirii pe Terra.  

4. Bazele constituţional-legislative ale limitărilor

pentru protecţia mediului ale exercitării dreptului de
proprietate privată
Raportul  dintre  dreptul  de  proprietate  şi  protecția  mediului 
(dreptul  la  mediu)  se  bucură  de  o  consacrare  constituțională  în 
România.  El  exprimă,  în  principal,  cerința  compatibilizării  exer‐
citării  atributelor  dreptului  de  proprietate  cu  asigurarea  intere‐
sului  general  al  protejării  mediului.  Problema  trebuie  privită  în 
contextul  general  al  limitărilor  dreptului  de  proprietate  şi  sub 
aspectul specific al interesului public major de protejare a mediu‐
lui  şi  a  exigențelor  sale  particulare.  Astfel,  părăsind  concepția 
tradițională  a  unui  drept  de  proprietate  „sacru  şi  inviolabil”, 
Constituția  din  8  decembrie  1991  consacră  principiul  garantării 
dreptului de proprietate stabilind totodată conținutul şi limitele 
acestuia  [art.  44  alin.  (1)].  Totodată,  ca  regulă  specială,  art.  136 
alin.  (5)  prevede  că  „proprietatea  privată  este  inviolabilă,  în 
condițiile legii organice”, dar acest caracter nu este absolut, mani‐
festându‐se în condițiile reglementate prin lege.  
Ca  orice  drept  fundamental,  dreptul  de  proprietate  poate  fi 
restrâns  în  exercițiul  său,  conform  art.  53  din  Constituție,  care 
Mircea Duţu 129
stipulează  că  exercițiul  unor  drepturi  poate  fi  restrâns  numai 
prin  lege  şi  numai  dacă  se  impune,  după  caz,  pentru:  apărarea 
securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a 
drepturilor  şi  libertăților  cetățenilor,  desfăşurarea  instrucției 
penale,  prevenirea  consecințelor  unei  calamități  naturale,  ale 
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă 
este  necesară  într‐o  societate  democratică.  Dacă  se  apreciază  că 
răspunde  acestor  cerințe  şi  se  dispune,  măsura  trebuie  să  fie 
proporțională  cu  situația  care  a  determinat‐o,  să  fie  aplicată  în 
mod  nediscriminatoriu  şi  fără  a  se  aduce  atingere  existenței 
dreptului sau a libertății. 
În sfârşit, şi cel mai important, potrivit art. 44 alin. (7) din le‐
gea  fundamentală,  dreptul  de  proprietate  obligă  la  respectarea 
sarcinilor  privind  protecția  mediului  şi  asigurarea  bunei  vecină‐
tăți, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii 
sau  obiceiului,  revin  proprietarului.  Toate  aceste  limitări,  res‐
trângeri sau sarcini sunt admise şi legitime până la pragul în care 
nu  afectează  existența  a  însuşi  dreptului  (de  proprietate  sau  la 
mediu  sănătos  şi  echilibrat  ecologic)  şi,  în  orice  caz,  dacă  prin 
instituirea şi exercitarea lor se provoacă un prejudiciu sau o lipsă 
de  câştig,  în  condițiile  legii,  se  pot  solicita  şi  acorda  despăgubiri 
sau compensații. 
Sub titlul „Regulile privind protecția mediului şi buna vecină‐
tate”,  articolul  603  C.  civ.  reproduce  fidel  conținutul  art.  44  
alin.  (7)  din  Constituție.  Deşi  o  atare  situație  ar  putea  părea  re‐
dundantă, ea îşi găseşte totuşi o anumită justificare prin aceea că 
dispozițiile Codului fac aplicarea dispozițiilor constituționale şi a 
instituției juridice respective în cadrul raporturilor de drept civil. 
Ar  fi  fost,  astfel,  binevenită  o  redactare  mai  adecvată  semnifica‐
țiilor  domeniului,  inclusiv  din  perspectiva  unei  mai  corecte  şi 
depline integrări a temei articolului în materia generală a limite‐
lor juridice ale dreptului de proprietate privată. 
Din punctul de vedere al dreptului civil, dispozițiile de prin‐
cipiu ale art. 603 C. civ. prevăd o limitare legală, având ca funda‐
ment interesul public al protecției mediului („obiectiv de interes 
public major”, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind pro‐
tecția  mediului).  Ea  exprimă  cerința  ca  prevederile  legale  care 
130 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

reglementează  exercitarea  dreptului  de  proprietate  –  atât  în 

elaborarea, cât şi în interpretarea lor – trebuie să țină seama de 
exigențele protecției mediului, stabilite prin legislația specială în 
materie. 
La  fel  ca  textul  constituțional,  şi  cel  al  art.  603  foloseşte 
termenul de „sarcini” privind protecția mediului, spre deosebire 
de  titlul  Capitolului  III  şi  Secțiunii  1,  care  îl  preferă  pe  cel  de 
„limite”  ale  dreptului  de  proprietate.  Cel  puțin  semantic, 
distincția  rămâne  valabilă,  sarcina  evocând,  mai  degrabă,  figura 
juridică  a  servituții,  o  exigență  impusă  din  exterior,  în  timp  ce 
modul de redactare „dreptul de proprietate obligă la respectarea 
(…)”  sugerează,  mai  degrabă,  o  limită  interioară,  o  autolimitare, 
care  decurge  din  însuşi  conținutul,  semnificațiile  dreptului 
respectiv în privința exercitării sale. 
Deşi textul constituțional menționează în mod expres rapor‐
tarea  atributelor  dreptului  de  proprietate  numai  la  „sarcinile 
privind  protecția  mediului”,  semnificațiile  sale  sunt  mai  largi  şi 
mult  mai  complexe  şi  se  completează  cu  regulile  statuate  în 
jurisprudența  CEDO  şi  prevederile  legislației  interne  în  materie, 
într‐o interpretare sistematică şi teleologică. Într‐adevăr, este de 
domeniul  evidenței  că,  lato  sensu,  aspecte  privind  mediul  sunt 
prezente, în mod specific, în toate cele trei categorii de afectare a 
exercițiului dreptului de proprietate (limite, restrângeri, sarcini)15. 
Situația  din  dreptul  comparat  este  diferită;  constituții 
precum cele ale Irlandei, Italiei ori Marelui Ducat de Luxemburg 
protejează dreptul de proprietate, dar nu în mod special mediul; 
dimpotrivă,  altele  le  consacră  deopotrivă  pe  amândouă:  Consti‐
tuția Greciei consacră atât protecția dreptului de proprietate, cât 
şi  protecția  mediului  natural  şi  cultural,  fără  ca  o  dispoziție  să 
confere  o  prioritate  unuia  dintre  ele  (jurisprudența  acordând 
mediului  un  loc  prioritar);  Constituția  Portugaliei  protejează,  de 

15 Pentru o prezentare generală, din perspectiva Codului civil din 1864 şi 

cea a noului Cod civil, a limitelor exercitării dreptului de proprietate privată, a 
se  vedea  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucu‐
reşti, 2009, pp. 106‐129.
Mircea Duţu 131
asemenea,  cele  două  drepturi,  insistând  asupra  îndatoririlor 
cetățenilor şi statului în vederea asigurării protecției mediului. 

5. Limitările dreptului de proprietate în favoarea

protecţiei mediului în dreptul comparat
Unele legislații permit chiar exproprierea proprietății private 
aferente  unui  sit  protejat  pentru  cauză  de  utilitate  publică,  dacă 
nu există altă cale ori instrument de protecție sau dacă se impune 
pentru  facilitarea  protecției  mediului  pentru  terenuri  care,  din 
punct de vedere ecologic, sunt considerate a fi în situații de  risc 
sau de mare importanță în vederea protecției sănătății umane ori 
pentru menținerea infrastructurii geologice. 
Un  alt  exemplu  îl  găsim  în  Franța,  unde  „l’appropriation 
publique”  a  fost  teoretizată  drept  „ultimă  soluție  de  protecție  a 
mediului”.  Odată  cu  crearea  Conservatoire  de  l’espace  littoral  et 
des rivages lacustres, legislația franceză a creat o comisie publică, 
sub  coordonarea  Ministerului  Mediului,  având  ca  sarcină 
implementarea  politicii  teritoriale  pentru  protecția  țărmurilor, 
protejarea siturilor naturale şi menținerea echilibrului ecologic al 
zonelor de coastă. În acest scop, comisia are competența de a lua 
măsuri  în  privința  proprietăților  imobiliare,  inclusiv  achizițio‐
narea şi exproprierea terenurilor care se consideră a fi mai bine 
gospodărite – din punct de vedere al protecției mediului – decât 
dacă ar fi rămas în proprietatea particularilor16. 
Problema  limitărilor  dreptului  de  proprietate  privată  în 
favoarea unei politici axate pe imperativele protecției mediului a 
dobândit  o  importanță  sporită  în  Franța,  ca  rezultat  al  dezba‐
terilor  intense  asupra  posibilității  de  a  oferi  despăgubiri  pentru 
servituțile  de  mediu,  consacrată  în  jurisprudența  Consiliului 
Constituțional.  Asemenea  despăgubiri  sunt  rezultatul  unor 
reglementări având scopuri diferite. 
În  primul  rând,  ele  includ  toate  schimbările  impuse  de 
legislație  în  vederea  protecției  pădurilor  şi  zonelor  montane.  În 

16 M. Prieur, Droit de l’environnement, 6é éd., Éd. Dalloz, Paris, 2011, pp. 357 

şi urm. 
132 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

mod  similar,  se  stabilesc  şi  restricții  impuse  păscutului  şi  altor 
activități  care  ar  putea  cauza  eroziune  în  zonele  montane.  În 
ultimii  100  de  ani,  instituirea  unor  constrângeri  similare  a  fost 
considerată ca fiind în favoarea protecției solului şi păşunilor, cu 
scopul de a se evita pericolele eroziunii pantelor montane.  
Un  al  doilea  grup  de  servituți  se  referă  la  proprietarii 
pădurilor  care  pot  fi  clasificate  drept  „păduri  de  protecție”. 
Conform  Codului  forestier,  acestea  includ  păduri  care  au  nevoie 
de  conservare  pentru  protecția  împotriva  alunecărilor  de  teren, 
eroziunii  şi  infiltrărilor  de  apă  şi  nisip,  precum  şi  păduri  din 
vecinătatea  oraşelor  mari  şi  a  zonelor  în  care  conservarea  este 
necesară din motive ecologice şi de protecție a populației. 
În  al  doilea  caz,  există  servituți  impuse  proprietarilor  de 
situri protejate sau de monumente ale naturii. 
Astfel,  încă  din  anii  1930,  legislația  franceză  a  impus,  în 
vederea  protejării  siturilor  şi  monumentelor  naturale,  conser‐
varea celor de interes public din punct de vedere artistic, istoric, 
ştiințific,  tradițional  sau  pitoresc.  Acestea  pot  fi  situate  în  zone 
urbane  sau  rurale,  care  în  sine  pot  fi  de  interes  pentru 
semnificația  lor  istorică  sau  pentru  poziționarea  lor  actuală,  dar 
şi  zone  care  contribuie  la  protecția  unui  sit  interesant  din 
vecinătatea lor. 
Legea din 1930 impune trei tipuri de măsuri: înregistrarea în 
lista  de  situri,  clasarea  şi  constituirea  zonelor  de  protecție. 
Listarea  siturilor  se  realizează  pentru  fiecare  departament  şi 
include toate ariile demne de protecție, în condițiile în care acest 
interes  nu  impune  măsuri  mai  stricte,  precum  clasificarea. 
Înregistrarea  siturilor  în  categoria  corespunzătoare,  ceea  ce  se 
realizează de obicei fără consimțământul proprietarului, produce 
efecte  asupra  drepturilor  acestora.  Când  proprietarul  intențio‐
nează  să  realizeze  lucrări  de  întreținere  extraordinare  asupra 
proprietății sale, are obligația de a notifica administrația publică 
de  intenția  sa  cu  cel  puțin  patru  luni  înainte.  În  schimb, 
administrația  poate  impune  schimbări  acestor  lucrări,  dar  nu 
poate împiedica realizarea lor fără să recurgă la clasare. 
Clasarea  implică  o  sarcină  mai  mare  pentru  proprietar.  Din 
momentul  în  care  autoritatea  competentă  decide  clasarea  unui 
Mircea Duţu 133
anumit sit, aceasta îl informează corespunzător pe proprietar şi îl 
împiedică să realizeze lucrări sau schimbări pe acest teritoriu. Ea 
se efectuează la propunerea Comisiei departamentale a siturilor. 
Dacă  aduce  atingeri  proprietății  private,  se  va  realiza  o  anchetă 
publică,  oferind  proprietarilor,  cetățenilor  şi  asociațiilor  pentru 
protecția  mediului  posibilitatea  de  a‐şi  susține  punctele  de 
vedere şi formula eventuale critici față de acțiunile administrației 
publice. În cazul în care proprietarul se opune, va fi nevoie de un 
decret  al  Consiliului  de  Stat,  iar  în  condițiile  în  care  acesta 
acceptă, este suficient un ordin al ministrului ca să constate noua 
situație. 
Odată  cu  adoptarea  Cartei  mediului  ataşată  la  Constituția 
Franței  (2005)  şi  consacrarea  constituțională  a  dreptului  la 
mediu se manifestă o abordare nouă a raportului dintre acesta şi 
celelalte  drepturi  fundamentale,  relevându‐se  reconcilierea  lor, 
inclusiv  cu  dreptul  de  proprietate.  Chiar  dacă  această  conciliere 
trebuie să opereze de la caz la caz, este de domeniul evidenței că 
recunoaşterea  dreptului  la  mediu  presupune  în  mod  incon‐
testabil anumite restricții la exercitarea altor drepturi, în special 
celei a dreptului de proprietate. 
În  Germania,  doctrina  se  confruntă  cu  aceleaşi  probleme  în 
domeniu.  Una  dintre  acestea,  care  s‐a  situat  în  centrul  dezba‐
terilor,  priveşte  plata  compensațiilor  pentru  restricțiile  impuse 
asupra utilizărilor terenurilor agricole, datorate imperativelor de 
protecție a mediului. Instanțele au dezvoltat trei principii de bază 
pentru a determina ce restricții dau fermierilor dreptul de a cere 
compensații17. 
În  principiu,  limitarea  utilizărilor  terenurilor  prin  regle‐
mentări  legale  de  protecție  a  mediului  reprezintă  o  situație 
excepțională,  în  care  exercitarea  dreptului  de  proprietate  este 
supusă  imperativelor  sociale,  şi  astfel  acestea  trebuie  acceptate 
fără  indemnizare  (compensare).  Rezolvarea  sa  rezidă  din 
interpretarea  dispozițiilor  constituționale  privind  dreptul  de 
proprietate.  Astfel,  art.  14  din  Grundgesetz  consacră  protecția 

17 B. Pozzo, Property and Environment. Old and new remedies to protect natural 

ressources in the European Context, Stamphi Publisher Ltd., USA, 2007, pp. 46‐51.
134 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

dreptului la proprietate. Dar următoarea teză a sa adaugă faptul 
că  limitările  şi  conținutul  dreptului  de  proprietate  sunt 
determinate prin lege. 
În  Portugalia,  dreptul  de  a  beneficia  de  un  mediu  sănătos  a 
început să fie protejat ca o fațetă a dreptului de proprietate, prin 
intermediul  dispozițiilor  art.  1346  C.  civ.  portughez  Acestea 
permit  proprietarului  să  acționeze  împotriva  emisiilor  de  fum, 
zgomot,  căldură  sau  orice  alt  element  asemănător  provenind  de 
la  proprietatea  vecinului  său.  În  acest  timp,  acolo  unde  evoluția 
este notabilă, putem asista, după sfârşitul anilor 1990, la o trecere 
de la dreptul de proprietate către dreptul general al persoanei. 
În  Grecia,  după  ce  în  alin.  (1)  al  art.  24  din  Constituție  se 
stipulează  că  „protecția  mediului  natural  şi  cultural  constituie  o 
obligație a statului şi un drept al fiecăruia”, în par. 6 al aceluiaşi 
articol  se  precizează  că  „monumentele,  siturile  tradiționale  şi 
elementele  patrimoniului  cultural  sunt  plasate  sub  protecția 
statului”  şi  se  atribuie  legii  sarcina  de  a  determina  „măsurile 
restrictive  pentru  proprietate  care  sunt  necesare  pentru  reali‐
zarea  acestei  protecții,  precum  şi  modalitățile  şi  natura  indem‐
nizării proprietarilor”. Chiar în absența unei atare legi, instanțele 
administrative  au  considerat  că  din  Constituție  decurge  în  mod 
direct  o  obligație  pentru  autoritățile  administrative  de  a  asigura 
protecția perpetuă a siturilor şi de a indemniza proprietarii care 
suportă limitările proprietății impuse de această protecție.   

6. Contribuţia jurisprudenţei la precizarea sarcini-

lor dreptului de proprietate şi exigenţele protecţiei
mediului

6.1. Jurisprudenţa CEDO în materie

Chiar  dacă  nicio  dispoziție  a  Convenției  pentru  Apărarea 
Drepturilor  Omului  şi  Libertăților  Fundamentale  (semnată  la 
Roma la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei, intrată 
în  vigoare  la  3  septembrie  1950  şi  ratificată  de  România  prin 
legea nr. 30 din 18 mai 1994) nu este în mod necesar destinată să 
asigure  o  protecție  generală  a  mediului  ca  atare,  pe  cale 
Mircea Duţu 135
jurisprudențială,  „prin  ricoşeu”  şi  utilizând  tehnici  care  îi  sunt 
proprii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a statuat 
dreptul  omului  la  mediu.  Acest  fapt  se  datorează,  în  special, 
presiunilor datorate evoluțiilor şi preocupărilor tot mai evidente 
ale  societății  actuale  față  de  problematica  mediului.  Catastrofele 
ecologice  de  la  Seveso,  Bhopal,  Three  Mile  Island,  Cernobîl  ori 
manifestările  din  ultimul  timp  ale  fenomenelor  planetare, 
precum  încălzirea  globală  şi  schimbările  climatice,  au  marcat 
conştiințele  şi  mentalitățile  contemporanilor,  au  generat  adop‐
tarea  de  măsuri  de  protecție,  inclusiv  de  ordin  juridico‐institu‐
țional  ale  unor  transformări  semnificative  la  nivelul  conceptelor 
şi tehnicilor juridice. 
După decenii de jurisprudență în materie, CEDO a hotărât că 
mediul  „constituie  o  valoare  a  cărei  apărare  suscită,  în  opinia 
publică, şi în consecință şi pentru autoritățile publice, un interes 
constant  şi  susținut.  Imperative  de  ordin  economic  şi  chiar 
anumite  drepturi  fundamentale,  precum  dreptul  de  proprietate, 
nu trebuie să mai aibă prioritate față de considerațiile relative la 
protecția  mediului,  în  special  atunci  când  statul  a  legiferat  în 
materie. Puterile publice îşi asumă astfel o responsabilitate care 
trebuie concretizată prin intervenția lor la momentul oportun, în 
scopul de a nu priva de orice efect util dispozițiile protectoare ale 
mediului pe care au decis să le pună în operă. Astfel, constrângeri 
ale dreptului de proprietate pot să fie admise, cu condiția respec‐
tării echilibrului just între interesele – individual şi colectiv18. 
În jurisprudența CEDO s‐a statuat în  mod constant faptul că 
articolul  1  al  Protocolului  nr.  1  la  Convenția  pentru  apărarea 
Drepturilor  Omului  şi  Libertăților  Fundamentale  (Paris,  20 
martie  1952)  garantează  substanța  dreptului  de  proprietate  şi 
formulează trei reguli distincte: prima, exprimată în întâia frază a 
primului  alineat  a  acestei  dispoziții,  are  un  caracter  general  şi 
enunță  principiul  respectării  dreptului  de  proprietate;  cea  de‐a 
doua,  figurând  în  secunda  fraza  a  aceluiaşi  aliniat,  vizează 
privatizarea  proprietății  şi  supunerea  sa  anumitor  condiții;  în 

18 CEDO, hotărârea din 27 noiembrie 2007, cauza Hamer c. Belgiei, cererea 

nr. 21861/03.
136 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

fine,  cea  de‐a  treia,  consemnată  în  alineatul  secund,  recunoaşte 

statelor  puterea,  printre  altele,  de  a  reglementa  folosirea  bunu‐
rilor conform interesului general.  
   
6.1.1. Proprietatea înglobează mediul.  Dacă,  în  1991, 
Curtea  declara  că  protecția  mediului  este,  în  mod  evident,  un 
scop legitim, conform interesului general19, doi ani mai târziu, în 
cauza Zander20, califica dreptul de a se bucura de o apă nepoluată 
ca  un  drept  cu  caracter  civil,  căruia  i  se  aplică  art.  6‐1  din 
Convenție, recunoscând astfel unui proprietar un drept subiectiv 
la un mediu sănătos. 
Din 1993, Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului 
au  precizat  faptul  că  mediul  poate  fi  considerat  o  valoare 
patrimonială.  În  această  din  urmă  cauză,  reclamanții  nu  au  avut 
posibilitatea să supună controlului tribunalului suedez hotărârea 
prin care un vecin de‐al lor era autorizat să‐şi extindă activitatea 
unui depozit de deşeuri industriale. Curtea a stabilit că „Dl şi Dna 
Zander  puteau  pretinde  că  aveau  dreptul,  în  virtutea  legislației 
suedeze,  la  o  protecție  împotriva  poluării  apei  puțului  lor,  prin 
acțiunea  autorităților  competente  împotriva  deținătorului 
depozitului”.  Acest  drept  are  un  caracter  civil,  fiind  legat  de 
dreptul  de  proprietate;  în  consecință,  litigiul  avea  ca  obiect 
„dreptul  lor  de  a  se  bucura  de  apa  potabilă  furnizată  de  puț,  ca 
element  al  dreptului  lor  de  proprietate  asupra  terenului”. 
Comisia  adoptase  aceeaşi  poziție,  în  termeni  şi  mai  expliciți:  „În 
ceea ce priveşte natura dreptului în cauză, Comisia arată că acest 
drept se leagă de calitatea mediului de pe terenul reclamanților şi 
că  existența  anumitor  inconveniente  sau  riscuri  pentru  acest 
mediu poate foarte bine să fie un element care să afecteze în mod 
major valoarea terenului”21.  

19 CEDO, hotărârea din 20 noiembrie 1991, cauza Pine Valley Developments, 

A, no. 222.
20 CEDO, hotărârea din 20 noiembrie 1993, cauza Zander c. Suediei.
21 Într‐o cauză ulterioară, Marcel Fournier c. Franţei (cererea nr. 23070/93), 

s‐a pronunțat o hotărâre de admitere la data de 18 octombrie 1995. O societate 
exploata  o  carieră  de  piatră  şi  o  instalație  de  prelucrare  a  pietrei,  situate  în 
apropierea proprietății reclamantului. Acesta a invocat art. 6 (durata extinsă a 
Mircea Duţu 137
Rezultă deci că mediul reprezintă o valoare economică şi, în 
consecință,  atunci  când  există  o  atingere  adusă  acestuia,  prin 
acest  fapt  se  generează  şi  o  diminuare  a  valorii  bunului.  Este 
argumentul  care  a  fost  avansat  în  cauza  Tauria,  dar  Comisia 
respinsese  cererea  ca  inadmisibilă,  Convenția  neputând  fi 
invocată  în  chestiunea  unor  simple  amenințări  de  poluare.  Ea  a 
adăugat,  în  ceea  ce‐i  priveşte  pe  reclamanți,  care  şi‐au  sprijinit 
cererea  pe  art.  1  al  Protocolului  nr.  1,  că  „nu  şi‐au  dovedit 
afirmațiile, de exemplu, prin titluri de proprietate ori documente 
relative la tipul exploatării sau la pierderile pe care pretind că le‐
ar fi suferit prin faptul activităților nucleare”. 
O  argumentare  similară  o  găsim  în  cauza  M.S.  c.  Franţei, 
relativă  la  o  centrală  nucleară  construită  pe  malurile  Loarei,  la 
Saint  Laurent  des  Eaux22.  Reclamanta  era  proprietara  unei  case 
construită  pe  malul  râului,  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII‐lea,  şi 
achiziționată de tatăl său, poetul Andre Spire, în 1924. După cum 
a  observat  Comisia,  „în  fața  acestei  proprietăți  în  zonă  rurală,  la 
mai  puțin  de  300  m.  şi  separată  numai  de  râul  Loara,  a  fost 
instalată,  începând  din  anii  1960,  centrala  nucleară  de  la  Saint 
Laurent des Eaux, construită şi exploatată de către Électricité de 
France”.  În  mod  evident,  această  construcție  a  modificat  radical 
mediul  aferent  casei,  având  în  vedere  că  instalația  nucleară 
cuprindea  turnuri  de  răcire  înalte  de  120  m.  şi  ocupa  malurile 

procedurilor, în cazul de față 18 ani), şi nu a ridicat problema încălcării art. 1 al 
Protocolului  nr.  1.  Guvernul  francez  a  ridicat  excepția  de  inadmisibilitate 
rationa materiae, respingând pertinența în speță a cauzei Zander. Reclamantul, 
dimpotrivă, a considerat că acest precedent era demn de luat în considerare şi 
că,  în  speța  de  față,  şi  dreptul  său  de  proprietate  a  fost  atins.  El  susținea  că 
„dreptul de proprietate înglobează nu numai posesia materială în sensul strict, 
dar  şi  toate  drepturile  patrimoniale  asupra  mediului  corespunzător.  Astfel, 
atingerea adusă proprietății nu rezultă numai din degradările directe (poluare), 
dar poate fi cauzată de alt gen de pagube, care prejudiciază calitatea folosinței 
sau  calitatea  estetică  a  mediului  proprietăților  sus‐menționate”.  Această  speță 
este  interesantă,  dar  puțin  revelatoare.  De  fapt,  Comisia  a  declarat  cererea  ca 
fiind  admisibilă  în  parte,  fără  a  se  pronunța  direct  asupra  problemei  ridicate, 
considerând  că  aplicarea  art.  6  ar  fi  trebuit  să  facă  obiectului  unei  anchete  pe 
fondul  cauzei.  Având  în  vedere  faptul  că  această  cauză  s‐a  soluționat  pe  cale 
amiabilă, nu s‐a mai pronunțat o hotărâre pe fond (raportul din 2 iulie 1996). 
22 Comisia EDO, 17 mai 1990, M.S. c. Franţei (cererea nr. 13728/88).
138 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

fluviului de‐a lungul a circa 2 km.: „Centrala nucleară a transfor‐
mat  cadrul  rural  al  proprietății  în  mediu  industrial,  cu  toate 
prejudiciile  care  decurg  din  aceasta”.  Reclamanta  a  invocat 
violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 şi art. 8 din Convenție. Comisia 
a declarat cererea ca inadmisibilă, considerând cele două motive 
invocate  ca  fiind  nefondate  (art.  27  par.  2  din  Convenție,  în 
varianta anterioară anului 1998). 
Dna  S.  invoca  faptul  că  proprietatea  sa  „a  pierdut  cea  mai 
mare parte din valoarea sa”. Comisia s‐a arătat foarte restrictivă 
în această privință şi nu a reținut faptul că vătămările sonore, pe 
lângă  celelalte  prejudicii,  au  drept  cauză  centrala  nucleară.  A 
afirmat că art. 1 din Protocolul nr. 1 „nu garantează, în principiu, 
dreptul  la  menținerea  bunurilor  într‐un  mediu  agreabil”,  dar  a 
admis  totuşi,  referindu‐se  la  cauza  Powell  şi  Rayner,  faptul  că 
„vătămările  sonore  foarte  importante  din  punctul  de  vedere  al 
nivelului şi frecvenței pot afecta major valoarea unui bun imobil 
sau chiar îl poate face nevandabil sau inutilizabil şi constituie un 
fel  de  expropriere  parțială”.  Comisia  a  considerat,  de  asemenea, 
că indemnizația obținută în fața Consiliului de Stat, în valoare de 
250.000  franci  francezi,  a  fost  suficientă  pentru  a  acoperi 
vătămarea sonoră, aceasta „făcând obiectul unei reparări al cărei 
cuantum  nu  a  putut  fi  considerat  disproporțional  în  raport  cu 
prejudiciul  afirmat”.  În  ceea  ce  priveşte  celelalte  prejudicii, 
Comisia s‐a dovedit foarte strictă, susținând că „reclamanta nu a 
demonstrat  că  posibilitatea  de  a‐şi  înstrăina  imobilul,  eventual 
pentru alte scopuri decât locuința, era atât de redusă, încât suma 
primită  cu  titlu  de  indemnizație  nu  l‐ar  fi  acoperit”.  Comisia  a 
reluat  şi  a  precizat  acest  argument  şi  față  de  invocarea  art.  8, 
estimând  că  „reclamanta  a  beneficiat  de  o  contrapartidă 
rezonabilă  a  vătămărilor  pe  care  le‐a  suferit,  considerate  în 
ansamblul lor”.  
În  sfârșit,  mai  ales  din  perspectiva  posibilelor  evoluții 
viitoare,  să  menționăm  că  în  jurisprudența  CEDO  s‐a  ajuns  la 
concluzia  că  emiterea  unui  certificat  de  urbanism  de  către 
autoritățile  naționale  competente,  pe  baza  căruia  societățile 
comerciale  reclamante  au  cumpărat  un  teren  pe  care  voiau  să 
ridice  anumite  construcții,  constituie  o  „speranță  legitimă”  de  a 
Mircea Duţu 139
realiza planul lor de amenajare a acelui teren, astfel că certificatul 
în  cauă  reprezenta,  prin  raportare  la  dispozițiile  art.  1  din 
Protocolul  nr.  1,  „un  element  al  dreptului  de  proprietate”23.  În 
aceeaşi  logică  a  instanței  de  la  Strasbourg,  o  asemenea  calitate 
poate  fi  conferită,  cu  atât  mai  mult  având  în  vedere  obiectul  şi 
regimul  juridic  specifice,  unei  autorizații  de  construire  şi,  în 
anumite condiții, autorizațiilor şi acordurilor de mediu. 
 
6.1.2.  Limitarea  folosinţei  bunurilor  prin  exigenţele 
protecţiei  mediului.  Potrivit  paragrafului  2  al  art.  1  Protocolul 
nr.  1,  dreptul  la  respectarea  bunurilor  unei  persoane,  consacrat 
de  primul  paragraf  al  aceluiaşi  text,  nu  interzice  statelor  să 
adopte reglementări privitoare la modul lor de folosință de către 
proprietar,  în  conformitate  cu  interesul  general.  Aşa  cum  s‐a 
remarcat  în  doctrină,  dacă  noțiunea  de  „folosință  a  bunului” 
poate  pune  mai  puține  probleme,  mai  ales  prin  posibilitatea 
raportării  ei  la  sensul  din  dreptul  civil,  cea  de  „interes  general” 
este cât se poate de imprecisă24. În orice caz, de principiu, astfel 
de limitări ale dreptului de proprietate recunoscute de Convenție 
nu  sunt  de  natură  a  conduce  la  privarea  de  însuşi  dreptul  ce 
aparține titularului său; ca urmare a adoptării măsurilor permise 
de  par.  2  al  art.  1  din  Protocolul  nr.  1,  proprietarul  îşi  vede 
limitată  numai  exercitarea  atributului  posesiei  asupra  bunului 
care formează obiectul dreptului, deşi, cel puțin uneori, distincția 
este mai puțin evidentă.  
Raportarea  cerințelor  de  protecție  a  mediului  la  exigențele 
dreptului  de  proprietate  se  înscrie  în  această  largă  perspectivă, 
este  marcată  de  particularitățile  domeniului  şi  cunoaşte  o 
evoluție  proprie.  Astfel,  pe  lângă  faptul  că,  inițial,  Comisia  a 
prevenit asupra faptului că aceste condiții de mediu limitative ar 
putea fi interpretate ca ingerințe asupra drepturilor şi libertăților 
individuale  garantate  de  Convenție  şi  nu  va  ezita  să  admită 

23 CEDO, hotărârea din 29 noiembrie 1991, cauza Pine Valley Developments 

Ltd. c. Irlandei.
24 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe arti­

cole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 1035.
140 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

cererile  individuale  care  invocă  degradări  aduse  mediului,  a 

început să primească cereri individuale care reclamau restricții la 
drepturi  recunoscute  de  Convenție,  restricții  care,  în  virtutea  
art.  1  al  Protocolului  nr.  1,  urmăresc  un  scop  legitim,  anume 
protecția unui mediu de calitate în numele interesului colectiv25. 
Orice  ingerință  în  dreptul  de  a  se  bucura  în  linişte  de  bu‐
nurile  sale  trebuie  să  asigure  un  „just  echilibru”  între  imperati‐
vele de interes general ale comunității, precum cele de protejare 
a  mediului  şi  cele  ale  salvgardării  dreptului  de  proprietate.  În 
special,  se  impune  respectarea  unei  relații  rezonabile  de  pro‐
porționalitate  între  mijloacele  folosite  şi  scopul  oricărei  măsuri 
care  privează  o  persoană  de  posesiune  bunurilor  sale.  Acest 
echilibru  este  rupt  atunci  când  persoana  vizată  a  suferit  „o 
sarcină specială şi exorbitantă”. 
Tot  aşa,  în  cauza  Pindstrup  Mosebrug  A/S  c.  Danemarcei, 
Curtea a considerat rezonabil refuzul autorizării exploatării unei 
părți  dintr‐o  turbărie,  protejată  din  punct  de  vedere  ecologic, 
întrucât „era unică în plan geografic şi biologic (...) avea o foarte 
mare  valoare în termenii prezervării mediului”, iar prin aceasta, 
reclamanta  „nu  a  fost  lezată  într‐un  mod  deosebit  de  grav”, 
existând  „un  echilibru  just  între  drepturile  de  proprietate  şi 
interesele generale ale comunității”26. 
Atunci  când  evaluează  restricțiile  aduse  unor  drepturi 
recunoscute de Convenție, precum în cazul art. 1 al Protocolului 
nr.  1,  vizând  prezervarea  interesului  general,  instanța  de  la 
Strasbourg  pare  să  respingă  punctul  de  vedere  comun  şi  să 
scoată  în  evidență  existența  unui  drept  implicit  la  mediu,  în 
Convenție. 

25  De  exemplu:  cauzele  Hakansson  şi  Sturesson  c.  Suediei,  cererea  

nr. 11855/85, decizia de admisibilitate din 15 iulie 1987; Fredin c. Suediei, cere‐
rea nr. 12033/86, decizia de admisibilitate din 14 decembrie 1987; Pine Valley 
Development  Ltd.  şi  alţii  c.  Irlandei,  cererea  nr.  12742/87,  decizia  de  admisibi‐
litate  din  3  mai  1989;  Allan  Jacobsson  c.  Suediei,  cererea  nr. 16970/90,  decizia 
de admisibilitate din 15 octombrie 1995.
26 Cauza nr. 34943/06, decizia de inadmisibilitate din 3 iunie 2008, ca „în 

mod vădit nefondată”.
Mircea Duţu 141
În  fine,  prin  hotărârea  pronunțată  în  cauza  Hamer  c.  Belgiei 
din  27  noiembrie  2007,  privind  demolarea  forțată  a  unei  case 
ridicată fără permis într‐o zonă forestieră neconstruibilă, CEDO a 
declarat, pentru prima dată, că „mediul constituie o valoare” şi că 
„imperative  economice  şi  chiar  unele  drepturi  fundamentale, 
precum  dreptul  de  proprietate,  nu  trebuie  să  beneficieze  de 
prioritate  față  de  considerațiile  legate  de  protecția  mediului,  în 
special atunci când statul a legiferat în materie”. Luând în calcul 
diferite elemente concrete, şi după ce a relevat că dosarul privea 
reguli  aplicabile  într‐o  materie  în  care  statele  se  bucură  de  o 
mare  marjă  de  apreciere,  instanța  de  la  Strasbourg  a  conchis  că 
avantajul  amenajării  corespunzătoare  a  teritoriului  şi  protecția 
zonei forestiere, unde era situată construcția reclamantului, erau 
proporționale în raport cu inconvenientul cauzat acestuia. 
Se  deschide,  astfel,  o  nouă  etapă  în  jurisprudența  CEDO,  de 
evaluare  şi  rezolvare  a  raportului  dintre  exercitarea  atributelor 
dreptului  de  proprietate  şi  exigențele  dreptului  la  un  mediu 
protejat. 

6.2. Restricţiile de mediu ale exercitării dreptului de

proprietate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE
Potrivit  jurisprudenței  constante  a  Curții  de  Justiție  a  UE, 
„dreptul  de  proprietate  face  parte  din  principiile  generale  ale 
dreptului UE, care nu apare totuşi ca un drept absolut, ci trebuie 
să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate. 
În consecință, pot să fie aduse restricții exercitării dreptului 
de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă în mod efectiv 
obiectivelor  de  interes  general  urmărite  de  Uniune  şi  să  nu 
constituie,  în  raport  cu  scopul  urmărit,  o  intervenție  dispro‐
porționată şi intolerabilă care ar aduce atingere înseşi substanței 
drepturilor astfel garantate”27. În acest context, s‐a considerat că 
„ținând  seama  de  concepțiile  constituționale  comune  statelor 
membre şi practicilor legislative constante, în domeniile cele mai 
variate”,  faptul  de  a  restricționa  plantarea  de  noi  suprafețe  de 

27 CJCE, hotărârea din 29 aprilie 1999, cauza H.A. Standley e.a., C. 293/97.
142 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

viță‐de‐vie  prin  Regulamentul  1162/76  al  CE  nu  ar  trebui  să  fie 
contestată  în  principiu.  Este  un  tip  de  restricție  consecvent  şi 
admis  ca  legitim,  sub  forme  identice  sau  analoage,  în  ordinea 
constituțională  a  tuturor  statelor  membre”28.  De  asemenea,  s‐a 
apreciat  că,  deşi  programele  de  acțiune  prevăzute  la  art.  5  din 
Directiva  91/676/CEE  a  Consiliului,  din  12  decembrie  1991, 
privind protecția apelor împotriva poluării prin nitrați din surse 
agricole, conțin măsuri obligatorii vizând epandajul fertilizanților 
şi  afluenților  care  sunt  susceptibile  să  restrângă  folosința 
dreptului de proprietate al agricultorilor vizați, regimul respectiv 
„răspunde  totuşi  exigențelor  ținând  de  salvgardarea  sănătății 
publice  şi  urmăreşte  deci  un  obiectiv  de  interes  general,  fără  ca 
substanța dreptului de proprietate să fie atinsă”29. 
Aşadar, ca o concluzie, jurisprudența CJUE admite că, în toate 
statele  membre,  numeroase  acte  normative  au  dat  o  expresie 
concretă  funcției  sociale  a  dreptului  de  proprietate,  aducând 
restricții  adesea  notabile  folosinței  proprietății  funciare,  prin 
intermediul  reglementărilor  legale  privind  regimul  apelor, 
protecția mediului natural, amenajarea teritoriului şi urbanismul. 

7. Dreptul de proprietate şi protecţia mediului în

jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
Curțile supreme manifestă din ce în ce mai mult vocația de a 
aborda şi soluționa probleme juridice de protecția mediului. Este 
semnificativă, în acest context, decizia Curții Supreme a SUA din  
2  aprilie  2007  (M.O.  05­1120,  Massachusetts  c.  Environmental 
Protection  Agency)  care  ordonă  NPA  să  reglementeze  poluarea 
aerului pentru a se acționa împotriva schimbărilor climatice.  
Pe  lângă  recunoaşterea  dreptului  oricărei  persoane  la  un 
mediu  sănătos  şi  echilibrat  ecologic  (art.  35),  Constituția 
României  din  8  Decembrie  1991  (revizuită  în  2003)  consacră  la 
art.  44  alin.  (7)  şi  o  veritabilă  funcție  ecologică‐urbanistică  a 

28  CJCE,  hotărârea  din  13  decembrie  1979,  cauza  Hauer,  44/79;  Rec.  

p. 3727, pct. 22.
29 CJCE, cauza Standley e.a., precit., pp. 55‐56.
Mircea Duţu 143
proprietății,  prevăzând  că  „dreptul  de  proprietate  obligă  la 
respectarea  sarcinilor  privind  protecția  mediului  şi  asigurarea 
bunei vecinătăți, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, 
potrivit  legii  sau  obiceiului,  revin  proprietarului”.  Cu  titlu  de 
principiu, în jurisprudența Curții Constituționale s‐a decis că „sub 
imperativul  protejării  mediului  şi  al  asigurării  acestui  drept 
fundamental, persoanele fizice şi persoanele juridice au anumite 
obligații  stabilite  prin  lege  (...)”,  iar  acestea  „nu  pot  fi  privite  ca 
încălcări ale unor drepturi fundamentale (...) (precum dreptul de 
proprietate)”30. 
În privința sarcinilor proprietății impuse de asigurarea bunei 
vecinătăți,  se  acceptă,  în  general,  ideea  că  ele  nu  sunt  altceva 
decât aşa‐numitele servituți naturale şi legale prevăzute de Codul 
civil din 1864: de scurgere a apelor naturale, a izvoarelor, dreptul 
de grănițuire, dreptul de a‐ți îngrădi proprietatea, zidul şi şanțul 
comun,  distanța  plantațiilor,  distanța  şi  lucrările  intermediare 
pentru  anumite  construcții,  vederea  în  proprietatea  vecinului, 
picătura  streşinii,  dreptul  de  trecere.  „Celelalte  sarcini"  stabilite 
prin  lege  sau  obicei  cuprind,  fără  îndoială,  şi  servituțile  de 
urbanism. 
Curtea  Constituțională  a  României  a  constatat  în  jurispru‐
dența  sa  conformitatea  unora  dintre  aceste  texte  legale  cu 
prevederile  art.  44  din  legea  fundamentala  privind  dreptul  de 
proprietate  privată,  cu  motivarea  că  „legiuitorul  ordinar  este 
competent  să  stabilească  cadrul  juridic  pentru  exercitarea 
atributelor  dreptului  de  proprietate,  în  accepțiunea  conferită  de 
Constituție,  în  aşa  fel  încât  să  nu  vină  în  coliziune  cu  interesele 
generale sau cu interese particulare legitime ale altor subiecte de 
drept,  instituind  astfel  nişte  limitări  rezonabile  în  valorificarea 
acestuia, ca drept subiectiv”31. 

30 Decizia nr. 1623 din 3 decembrie 2009 referitoare la excepția de necons‐

tituționalitate  a  prevederilor  art.  96  alin.  (3)  pct.  1  raportat  la  art.  94  alin.  (1)  
lit.  b)  din  O.U.G  nr.  195/2005  privind  protecția  mediului,  M.  Of.  nr.  42  din  
19 ianuarie 2010.
31 Deciziile Curții Constituționale: nr. 121/2004, nr. 143/2007, nr. 166/2007, 

nr. 537/2007, nr. 616/2007, nr. 860/2007, nr. 826/2008, nr. 558/2010. 
144 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Referitor  la  „sarcinile  privind  protecția  mediului”,  după 

abordarea unor aspecte marginale, prin Decizia nr. 824 din 7 iulie 
200832  referitoare  la  excepția  de  neconstituționalitate  a 
prevederilor  art.  71  din  O.U.G.  nr.  195/2005  privind  protecția 
mediului, Curtea Constituțională a discutat şi evaluat importanta 
problemă  a  raportului  dintre  dreptul  de  proprietate  şi  protecția 
mediului  (dreptul  la  mediu  sănătos),  ambele  consacrate  şi 
reglementate  de  legea  fundamentală.  Pretextul  juridic  l‐a 
constituit o excepție de neconstituționalitate ridicată într‐un caz 
vizând  textul  art.  71  din  O.U.G.  nr.  195/2005  [potrivit  căruia 
„schimbarea  destinației  terenurilor  amenajate  ca  spații  verzi 
şi/sau  prevăzute  ca  atare  în  documentațiile  de  urbanism, 
reducerea  suprafețelor  acestora  ori  strămutarea  lor  este 
interzisă,  indiferent  de  regimul  juridic  al  acestora  (...)”], 
considerat  a  contraveni,  în  special,  dispozițiilor  art.  44  alin.  (1) 
din  Constituția  României  („Dreptul  de  proprietate,  precum  şi 
creanțele  asupra  statului,  sunt  garantate.  Conținutul  şi  limitele 
acestor  drepturi  sunt  stabilite  prin  lege”).  Consultați,  conform 
procedurii, atât Guvernul, cât şi Avocatul poporului au apreciat că 
excepția  este  întemeiată,  pe  esențialul  argument  că  restricția  ar 
reprezenta  mai  mult  decât  o  restrângere  a  exercitării  dreptului 
de  proprietate,  fiind  de  natură  a  goli  dreptul  de  conținutul  său, 
respectiv  că  ar  aduce  atingere  unui  atribut  esențial  al  dreptului 
de  proprietate,  acela  de  a  dispune  liber  de  terenul  care  face 
obiectul  acestuia,  constituind  astfel,  dacă  nu  o  privare  de 
proprietate, atingeri ale substanței acestui drept fundamental.  
Într‐o  interpretare  sistematică  şi  teleologică  a  textelor 
constituționale şi de lege în discuție şi cu aprecieri şi argumente 
care  creează  jurisprudență,  Curtea  Constituțională  a  respins 
excepția, cu importante concluzii de ordin juridic. 
Spre  a  decide  în  acest  sens,  Curtea  a  relevat  că  ocrotirea  şi 
garantarea dreptului la un mediu sănătos, prevăzute de art. 35 din 
Constituție,  reprezintă  scopul  reglementării  contestatului  art.  71 
din O.U.G. nr. 195/2005 şi a reținut cu titlu general că dreptul de 
proprietate nu e un drept absolut, conținutul şi limitele sale fiind 

32 Publicată în M. Of. nr. 587 din 5 august 2008.  
Mircea Duţu 145
stabilite  prin  lege,  ceea  ce  permite  legiuitorului  ca,  în  consi‐
derarea  unor  interese  specifice,  să  instituie  reguli  care  să  armo‐
nizeze  incidența  cu  alte  drepturi  fundamentale  ale  cetățenilor 
decât cel de proprietate, astfel încât ele să nu fie suprimate prin 
modul de reglementare a dreptului de proprietate.  
De  asemenea,  aşa  cum  s‐a  statuat  în  jurisprudența  Curții, 
legiuitorul  ordinar  este  competent  să  stabilească  inclusiv  cadrul 
juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în 
aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu 
interesele  particulare  legitime,  instituind  astfel  limitări  rezo‐
nabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. 
În  plus,  limitarea  exercițiului  dreptului  de  proprietate 
impusă de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 ar avea şi o justificare 
socială  şi  morală,  având  în  vedere  că  respectarea  riguroasă  a 
acestor  norme  reprezintă  un  obiectiv  public  major,  protejarea 
mediului,  deci  şi  a  spațiului  verde  existent,  având  o  legătură 
directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare 
de interes național. 
Aşadar, s‐a ajuns la concluzia că măsura dispusă de textul de 
lege  în  discuție  nu  atinge  dreptul  de  proprietate  în  însăşi 
substanța sa, ci instituie doar o limitare obiectivă şi rezonabilă a 
exercitării acestuia, în acord cu principiile fundamentale şi, drept 
urmare, este constituțional. 
Deşi  argumentele  instanței  constituționale  au  un  caracter 
eclectic, fără a reuşi să ofere o viziune articulată, prin elementele 
enunțate  şi  concluziile  afirmate  contribuie  totuşi  la  afirmarea 
unei  noi  perspective  asupra  raportului  dintre  exercitarea 
atributelor dreptului de proprietate şi asigurarea dreptului la un 
mediu sănătos, în favoarea acestuia din urmă. 
Prin  aceeaşi  decizie,  deşi  legislația  în  vigoare  nu  cuprinde 
prevederi exprese privind indemnizarea efectelor servituților de 
mediu  şi  urbanistice,  s‐a  prevăzut  ca  „(...)  pentru  lipsa  de 
folosință  a  terenurilor  proprietate  privată  amenajate  ca  spații 
verzi  şi/sau  prevăzute  ca  atare  în  documentațiile  de  urbanism, 
proprietarii  terenurilor  sunt  îndreptățiți  să  beneficieze  de 
despăgubiri. 
146 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Astfel,  nimic  nu  împiedică  persoana  care  a  suferit  un 

prejudiciu  cauzat  de  interdicția  instituită  prin  lege  să  solicite 
autorităților  administrației  publice  locale  repararea  pagubelor 
produse, potrivit dreptului comun”33.  
Într‐o  altă  decizie  de  speță,  pronunțându‐se  asupra 
dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, 
instanța  constituțională  a  reținut  că  stabilirea  prin  lege  a  unei 
limite prin care proprietatea forestieră nu poate fi divizată „este 
o  măsură  care  dă  expresie  dispozițiilor  art.  44  alin.  (7)  din 
Constituție,  care  obligă  proprietarul  ca,  în  exercitarea  dreptului 
de  proprietate,  să  respecte,  printre  altele,  sarcinile  privind 
protecția  mediului,  aceste  sarcini  constituind  chiar  limitări  ale 
dreptului de proprietate” (s.n. – M.D.). „Mai mult decât atât, în 
edictarea  normei  criticate,  legiuitorul  a  acționat  în  virtutea 
prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea fundamentală, care obligă 
statul  la  creare  cadrului  legislativ  adecvat  pentru  exercitarea 
dreptului  recunoscut  la  alin.  (1)  al  aceluiaşi  articol,  şi  anume 
dreptul  la  un  mediu  sănătos  şi  echilibrat  ecologic”.  Totodată, 
Curtea a statuat că interdicția de a fărâmița suprafețele de teren 
împădurit în parcele mai mici de 1 ha. este pe deplin justificată de 
necesitatea  asigurării  unui  interes  social  major,  constând  în 
conservarea fondului național forestier şi asigurarea unui mediu 
sănătos34. 

8. Exemple de limitări legale ale exerciţiului drep-

tului de proprietate pentru respectarea sarcinilor de
protecţie a mediului
În  aplicarea  dispozițiilor  de  principiu  privind  sarcinile  de 
protecție  a  mediului  cuprinse  în  Constituție  [art.  44  alin.  (7)]  şi 
Codul  civil  (art.  603),  o  serie  de  reglementări  legale  instituie  în 
materii  specifice  limitări  ale  exercitării  atributelor  dreptului  de 

33  Poziție  confirmată  şi  prin  Decizia  nr.  987  din  30  iunie  2009  a  Curții  

Constituționale. 
34 Decizia nr. 63 din 15 ianuarie 2009, confirmată prin Decizia nr. 1235 din 

6 octombrie 2009 a Curții Constituționale. 
Mircea Duţu 147
proprietate  pentru  satisfacerea  cerințelor  de  protecție  a 
mediului. 
Constituie  asemenea  exemple:  în  materia  terenurilor  agri­
cole:  obligația  de  protecție  a  solului  de  către  deținătorii  de 
terenuri  agricole  (art.  74‐76  din  Legea  nr.  18/1991),  obligația 
proprietarilor  sau  a  moştenitorilor  acestora  de  a  păstra  desti‐
nația terenurilor din ariile protejate şi a domeniilor forestiere cu 
păduri  din  grupa  I  funcțională  (art.  24  din  Legea  nr.  1/2000), 
măsura  de  reabilitare  a  terenurilor  care  prin  degradare  şi 
poluare  şi‐au  pierdut  capacitatea  de  producție  (art.  82‐85  din 
Legea  nr. 18/1991), restricția de utilizare  a terenului pe care  se 
află  situl  contaminat  (H.G.  nr.  1403/2007);  în  privința  terenu­
rilor silvice: obligația de respectare a regimului silvic de protec‐
ție  şi  conservare  (art.  3  din  Legea  nr.  46/2008  –  Codul  silvic), 
obligația  de  realizare  a  lucrărilor  de  regenerare  a  pădurilor  
[art.  17  alin.  (2)  lit.  c),  raportat  la  art.  32  Cod  silvic],  privind 
perdelele  forestiere  de  protecție  [art.  101  alin.  (1)  din  Legea  
nr.  46/2008]  şi  privind  împădurirea  terenurilor  degradate 
(Legea  nr.  100/2010);  referitoare  la  terenurile  din  zona 
costieră:  interzicerea  construcțiilor  definitive  în  fâşia  de  pro‐
tecție a litoralului (art. 16 din O.U.G. nr. 202/2002), instituirea de 
zone  de  protecție  necultivabile  [art.  21  alin.  (1)  din  O.U.G.  
nr.  202/2002],  limitări  vizând  exploatarea  resurselor  naturale 
[art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 202/2002], limitări privind pădu‐
rea  din  zona  costieră  [art.  26  alin.  (3)  din  O.U.G.  nr.  202/2002] 
ş.a.;  în  materia  exploatării  subsolului,  cea  a  regimului  ariilor 
naturale protejate, regimul apelor etc. 

III. Folosirea apei (art. 604-610)

În  concepția  C.  civ.,  limitele  legale  ale  dreptului  de  pro‐
prietate asupra apelor sunt generale şi speciale. Cele generale se 
regăsesc la paragraful 2 al Secțiunii 1 „Limite legale” a Capitolului 
III  „Limite  juridice  al  dreptului  de  proprietate  privată”,  Titlul  II 
„Proprietatea  privată”,  Cartea  a  III­a,  art.  604‐609,  respectiv: 
regulile  privind  curgerea  firească  a  apelor,  regulile  privind 
148 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

curgerea  provocată  a  apelor,  suportarea  cheltuielilor  referitoare 

la irigații, obligația proprietarului căruia îi prisoseşte apa, reguli 
privind întrebuințarea izvoarelor şi obligația de reparare a preju‐
diciului  cauzat  proprietarului  fondului  pe  care  se  află  izvorul. 
Toate  aceste  reglementări  sunt  sarcini  care  privesc  asigurarea 
bunei  vecinătăți  şi  a  protecției  mediului  acvatic  sau  care,  potrivit 
legii, revin proprietarului. Potrivit art. 610 C. civ., acestea „se com‐
pletează cu reglementările speciale în materia regimului apelor”. 
Acestea  sunt  cuprinse,  în  mare  parte,  în  Legea  apelor  
nr. 107/1996 şi se referă, printre altele, la restricții ale dreptului 
de proprietate şi folosinței apelor rezultate din autoritatea admi‐
nistrativă privind utilizarea apei şi regimul special din domeniu, 
de servituți şi exproprieri. 

1. Dreptul apei – un drept complex

Dreptul  apei  reprezintă  o  zonă  de  interferență  între  dreptul 
internațional,  dreptul  UE  şi  dreptul  intern,  dreptul  public  şi 
dreptul  privat,  precum  şi  dreptul  mediului,  fiind  într‐o 
permanentă  căutare  a  unui  echilibru  rezonabil  al  intereselor 
uneori  divergente,  în  dorința  identificării  şi  promovării  unor 
soluții  viabile,  de  durată.  Pe  parcursul  dezvoltării  sale,  din 
perspectiva obiectivelor de mediu, el a parcurs mai multe etape, 
cu  concepții,  strategii  şi  instrumente  de  realizare  diverse, 
apărând  inițial  ca  un  drept  de  interdicții,  prohibiții  şi  de 
încadrare  a  activităților  umane  cu  posibil  impact  ecologic,  a 
evoluat spre adăugarea instrumentelor economico‐fiscale, spre a 
ajunge la generalizarea mijloacelor pieței. 
Directiva‐cadru  2000/60/CE  din  23  octombrie  2000  a 
Parlamentului  European  şi  a  Consiliului  reprezintă  o  etapă 
importantă  în  dezvoltarea  dreptului  UE  al  apei,  prin  adoptarea 
unei  abordări  globale,  coerente,  integrate  şi  comune  la  nivelul 
statelor  membre,  promovarea  unei  noi  concepții  asupra 
regimului apei (devenită deopotrivă un produs comercial, dar nu 
unul  oarecare,  de  fapt  un  patrimoniu  comun),  iar  prin  folosirea 
instrumentelor  şi  metodelor  adecvate  circumstanțelor  trendului 
mondializării,  în  gospodărirea  durabilă  a  resurselor  de  apă.  Ea 
Mircea Duţu 149
semnifică,  totodată,  şi  prin  transpunerea  în  dreptul  intern  al 
statelor  membre,  o  primă  etapă  a  „dreptului  mondial”  al  apei, 
care  deschide  calea  unor  dezvoltări  viitoare  extraordinare.  În 
locul  unui  puzzle  de  reglementări  comunitare  preexistente,  cu 
evident  caracter  sectorial,  fragmentat  şi  uneori  chiar 
contradictoriu,  care  ridicau  serioase  dificultăți  în  transpunere  şi 
aplicare, a fost adoptată o directivă‐cadru, în consonanță cu care 
s‐a declanşat procesul de reformare şi cristalizare a noului drept 
european  al  apei.  S‐a  creat,  totodată,  posibilitatea  pentru  țările 
membre  de  a  coopera  în  cadrul  noului  parteneriat,  bazat  pe 
participarea  tuturor  părților  interesate  pentru  protecția  apelor 
interioare, a apelor de tranziție, de coastă şi a apelor subterane, 
prin  prevenirea  poluării  la  sursă  şi  stabilirea  unui  control  al 
surselor  de  poluare.  Prin  transpunerea  sa  în  dreptul  intern  al 
celor  27  de  state  membre  ale  UE,  decizia‐cadru  se  manifestă  ca 
un puternic factor de modernizare, uniformizare şi europenizare 
a dreptului apei. Este un proces relativ îndelungat, desfăşurat pe 
etape  cu  obiective  precise,  cu  inerente  discrepanțe  şi  imperfec‐
țiuni,  având  ca  finalitate  atingerea,  la  22  decembrie  2015,  a 
obiectivului „stării bune” a calității corpurilor de apă. 
Regimul  juridic  general  al  apei  se  restructurează  astfel  în 
jurul  a  două  noțiuni  fundamentale  care  caracterizează  apa: 
statutul  său  de  patrimoniu  comun,  natural  şi  de  obiect  al  unei 
protecții  şi  gestiuni  integrate,  ceea  ce  determină  structurarea 
unui  regim  juridic  complex,  în  cadrul  căruia  coexistă  noțiuni  de 
drept  civil  şi  dreptul  mediului,  în  planul  dreptului  intern,  al 
dreptului UE şi al dreptului internațional. 

2. Dubla natură a apei: patrimoniu comun vital şi o

valoare economică
Prin  transpunerea  în  legislația  internă  a  prevederilor 
Directivei‐cadru  a  Apelor,  a  fost  preluată  şi  consacrată  şi  în 
România  concepția  „patrimonializării”,  enunțată  în  primul 
considerent  al  documentului  UE:  „Apa  nu  este  un  produs 
comercial  oarecare,  ci  este  un  patrimoniu  care  trebuie  protejat, 
150 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

apărat  şi  tratat  ca  atare”35,  proclamându‐se  astfel  deopotrivă 

vocația  sa  de  valoare  economică  şi  specificul  său  de  patrimoniu 
comun  care  reclamă  un  regim  special  de  protecție  şi 
conservare36.  Această  nouă  dimensiune  a  statutului  apei  se 
adaugă  celor  consacrate  deja  de  Legea  apelor  din  1996,  de 
resursă  naturală  regenerabilă,  vulnerabilă  şi  limitată,  element 
indispensabil  pentru  viață  şi  pentru  societate,  materie  primă 
pentru activități productive, sursă de energie şi cale de transport, 
factor  determinant  în  menținerea  echilibrului  ecologic.  Aşadar, 
pe  această  cale  noțiunea  de  „patrimoniu”  pătrunde  în  dreptul 
apei,  permițând  astfel  integrarea  datelor  actuale  ale  ecologiei  şi 
păstrarea unei perspective „civiliste”, prin intermediul statutului 
de res communis. Din perspectiva legislației speciale, ca dispoziție 
de principiu: „Apele fac parte din domeniul public al statului”, iar 
punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt 
acțiuni de interes general”. Noul Cod civil român marchează şi el 
o  importantă  evoluție  în  acest  context,  printr‐o  nouă  definiție  a 
bunurilor,  în  sensul  că  abandonează  concepția  Codului  civil 
anterior  de  la  1864,  care  utiliza  criteriul  posibilității  de 
apropriere  şi  consideră  „bunuri”,  lucrurile,  corporale  sau 
necorporale,  „care  constituie  obiectul  unui  drept  patrimonial”, 
ceea  ce  înseamnă  că  bunurile  sunt  lucruri  evaluabile  în  bani.  În 
aceste  condiții,  considerată  tradițional  prin  excelență  un  res 
commune, inapropiabil, captată, tratată şi livrată consumatorilor, 

35  În  legislația  românească  de  transpunere  –  art.  1  alin.  (11)  din  Legea  

nr. 107/1996 – la cuvântul „patrimoniu” din textul comunitar s‐a adăugat (din 
apreciere de traducere?) adjectivul „natural”. În virtutea principiului priorității 
dreptului UE, se are în vedere textul directivei‐cadru.
36 Considerarea apei ca pe un bun economic din cauza rarității sale a fost 

exprimată  în  diverse  documente  ale  Consiliului  mondial  al  Apei.  Declarația 
Conferinței Internaționale asupra apei şi mediului de la Dublin din 26‐31 ianua‐
rie 1992 a precizat că „apa are o valoare economică în toate utilizările concuren‐
te qui en sont faite şi ea trebuie să fie considerată ca un bun economic”. Declara‐
ția de la Rio (iunie 1992) a enunțat că „gestiunea holistică a apei dulci, ca resur‐
să limitată şi vulnerabilă şi integrarea planurilor şi programelor sectoriale rela‐
tive la apă în politica economică şi socială a țărilor sunt de o importanță primor‐
dială (...) apa este parte integrantă a ecosistemelor, o resursă naturală şi un bun 
social şi economic”.
Mircea Duţu 151
apa  devine  un  bun,  prin  prețul  său, aferent  cheltuielilor,  ceea  ce 
înseamnă o anumită punere de acord între legislația de mediu şi 
legislația civilă. 
Totodată,  se  cuvine  remarcat  faptul  că  apa,  în  general,  nu 
face  cu  adevărat  obiectul  unui  drept  de  proprietate  în  sensul 
dreptului  civil,  ci  rămâne  mai  ales  un  bun  comun.  În  schimb, 
folosirea  apei  este  reglementată  de  legea‐cadru  în  materie.  El 
este  supus  în  exercitarea  sa  unui  regim  de  servituți,  restricții, 
asigurate pe calea autorizării şi avizării. Dar utilizarea diferitelor 
categorii de ape conferă anumite drepturi exercitate sub control 
public.  Legislația  specifică,  fără  a  modifica  radical  acest  statut 
clasic, întăreşte responsabilitatea publică în privința acestui bun, 
dar permite integrarea lui în ecuația economiei de piață. 
Reflectând  acest  nou  statut  de  „produs  comercial  special”  şi 
de  patrimoniu  natural  comun,  cu  caracter  vital,  sub  impactul 
DCA, dreptul român al apei cuprinde, pe de o parte, un ansamblu 
de  reglementări  privind  protecția,  conservarea  şi  utilizarea 
durabilă  a  resursei,  iar,  pe  de  alta,  prevederi  referitoare  la 
valoarea sa economică (principiul tarifării la costul real, aplicarea 
strictă a principiului „poluatorul plăteşte”, obligația de consultare 
şi de integrare a utilizatorilor în procesul de decizie etc.). 

3. Dreptul de apropriere şi utilizare a apei

În temeiul art. 559 alin. (3) C. civ., proprietarul terenului are 
dreptul  să‐şi  apropie  şi  să  utilizeze,  în  condițiile  legii,  apa 
izvoarelor  şi  a  lacurilor  aflate  pe  terenul  respectiv,  apa  freatică, 
precum  şi  apele  fluviale.  În  continuarea  şi  concretizarea  acestor 
dispoziții, legislația specială stipulează că „apele de suprafață sau 
subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi 
de protecție a calității apelor, pentru băut, adăpat, spălat, îmbăiat 
şi alte trebuințe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc 
instalații  sau  se  folosesc  instalații  de  capacitate  mică  de  până  la 
0,2  litri/secundă,  destinate  exclusiv  satisfacerii  nevoilor  gospo‐
dăreşti proprii” [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 107/1996]. 
Prevederile  art.  604‐609  C.  civ.  reglementează  acele  limite 
legale  ale  dreptului  proprietarului  de  a  folosi  apele  care  sunt 
152 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

impuse de asigurarea bunei vecinătăți: regulile privind curgerea 
firească  şi  curgerea  provocată  a  apelor,  suportarea  cheltuielilor 
referitoare la irigații, obligația proprietarului căruia îi prisoseşte 
apa,  întrebuințarea  izvoarelor  şi  despăgubiri  datorate  proprie‐
tarului  fondului  pe  care  se  află  izvorul.  În  afară  de  acestea,  se 
aplică  şi  regulile  speciale  privind  folosirea  apelor  prevăzute  de 
legislația  specială.  Dintr‐o  altă  perspectivă,  dar  în  strânsă 
conexiune şi deplină compatibilitate cu considerațiile de mai sus 
regimul apelor poate fi structurat în regimul apelor nedomeniale 
şi regimul apelor domeniale. 
Apele  nedomeniale,  după  un  criteriu  fizico‐geografic,  se 
subdivid  în  ape  stătătoare  şi  ape  curgătoare,  statut  care  nu 
rămâne indiferent regulilor de drept aplicabile. 
Apele  necurgătoare  (stătătoare)  se  bucură  de  un  regim 
juridic  de  drept  civil  care  se  apropie  cel  mai  mult  de  regimul 
clasic  al  proprietății  private,  funcția  lor  socială  fiind,  practic, 
inexistentă sau foarte limitată.  
Apele  stătătoare  (iazuri,  heleşteie,  bălți),  „fiind  încorporate  în 
mod natural” fondului (terenului), constituie, potrivit art. 537 C. civ., 
bunuri imobile prin natura lor. Proprietarul unui teren are dreptul 
de  a‐şi  apropria  şi  utiliza,  în  condițiile  legii,  apa  izvoarelor  şi  a 
lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele 
pluviale [art. 559 alin. (3) C. civ.]. Proprietarul poate acorda orice 
întrebuințare izvorului care există pe fondul său, sub rezerva de a 
nu  se  aduce  atingere  drepturilor  dobândite  de  proprietarul 
fondului  inferior,  dar  nu  poate  să‐i  schimbe  cursul  dacă  prin 
aceasta  ar  lipsi  locuitorii  unei  localități  de  apa  necesară  pentru 
satisfacerea  nevoilor  curente  (art.  608  C.  civ.).  Apele  subterane 
nu  pot  face  obiectul  aproprierii  decât  prin  ocupațiunea  apei 
captate. 
Apele  curgătoare  formează  partea  esențială  a  rețelei 
hidrografice şi reprezintă lucruri comune (res communis), supuse 
totuşi unui regim juridic particular. Albiile râurilor nedomeniale 
aparțin  proprietarilor  riverani  [art.  573  alin.  (1)  C.  civ.],  dar 
aceştia  nu  au  dreptul  de  proprietate  asupra  apelor,  ci  unul  de 
folosință, care a fost asimilat, în doctrină şi jurisprudență, practic, 
celei  de  proprietate.  El  este  totuşi  limitat  prin  obligația  de  a  nu 
Mircea Duţu 153
aduce atingere drepturilor altor riverani şi de a folosi apa în aşa 
fel încât să poată fi utilizată şi de pe fondul inferior. Proprietarul 
căruia  îi  prisoseşte  apa  pentru  necesitățile  curente  este  obligat 
ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensații, să ofere acest 
surplus  pentru  proprietarul  care  nu  şi‐ar  putea  procura  apa 
necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă (art. 607 
C.  civ.).  Administratorul  public  poate  impune,  în  virtutea  drep‐
tului  de  conservare  şi  gestionare  durabilă  a  resursei,  restric‐
ționări  ale  utilizării  apei.  Libera  navigație  a  ambarcațiunilor 
nemotorizate pe râuri este permisă, cu unele condiții. 
Apele  domeniale.  Dacă  în  alte  țări  se  constată,  în  ultimele 
decenii  mai  ales,  o  sporire  continuă  a  domenializării  publice  a 
apelor,  în  România,  după  1990,  evoluțiile  au  fost  în  sens  invers, 
de  la  o  domenialitate  publică  cvasigenerală  şi  a  tins  spre 
creşterea  sferei  nondomenialității  acvatice,  ajungându‐se  după 
transpunerea  DCA,  la  definitivarea  regimului  juridic  al  apei.  Ca 
principiu,  în  virtutea  domenialității,  proprietarul  albiilor 
cursurilor  de  apă  este  statul  (sau  alte  autorități  administrativ‐
teritoriale), care dețin asupra apei un drept organizat şi protejat 
de  ansamblul  regulilor  de  conservare  şi  gestionare  durabilă 
prevăzute de legislația specială.  
Se  poate  astfel  conchide  că,  practic,  numai  apele  curgătoare 
şi  marea  teritorială  pot  fi  considerate,  în  mod  real,  drept  res 
communis,  toate  celelalte  putând  fi  apropriate  sau  apropriabile. 
Drepturile  care  se  exercită  asupra  apei  par  mai  mult  apropiate 
drepturilor  de  folosire,  decât  de  veritabilele  drepturi  de 
proprietate.  Ne  întrebăm  dacă  unificarea  statutului  apei  prin 
cvasi‐generalizarea  domenialității  publice  poate  constitui  o 
garanție a protecției resurselor de apă şi a mediului acvatic. 

4. Reguli generale de limitare a folosirii apelor

4.1. Regulile privind curgerea firească a apelor (art. 604 C. civ.) 
Cuprinzând reglementări similare celor din art. 578 C. civ. de 
la 1864 (referitoare la „servituți ce se nasc din situația locurilor”), 
prevederile  art.  604  C.  civ.  păstrează  şi  concluziile  doctrinare, 
154 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

precum  şi  aprecierile  statuate  în  jurisprudență  în  această 

privință. 
Apele  „provenite  de  pe  fondul  superior”  la  care  se  referă 
textul  legal  sunt  cele  rezultate  din  precipitații  şi/sau  cele  care 
izvorăsc  de  pe  respectivul  teren.  Ele  trebuie  să  curgă  firesc 
(natural), adică să nu fie alterate prin intervenția umană; aşadar, 
nu trebuie să fie ape menajere ori uzate şi, a fortiori, ape poluate 
sau insalubre. În asemenea cazuri, proprietarul fondului inferior 
poate  să  se  opună  scurgerii  şi  să  ceară  şi  să  obțină  repararea 
prejudiciului astfel suferit. 
Ca  regulă  generală,  proprietarul  fondului  inferior  trebuie  să 
suporte  curgerea  firească  a  apelor  care  provin  de  pe  fondul 
superior,  (adică  acelea  a  căror  situare  se  află  în  amonte)  fără  a 
putea  face  lucrări  care  să  obstaculeze  această  scurgere  (de 
exemplu,  îndiguiri);  el  nu  este  însă  ținut  să  distrugă  obstacolele 
care, în mod natural, s‐ar forma cu timpul, cum ar fi prundişul sau 
mâlul  adus  de  ape,  care  ar  împiedica  sau  încetini  scurgerea.  De 
asemenea,  suportă  această  obligație  fără  a  putea  cere  o  indem‐
nizație  sau  a  reclama  daune,  cum  ar  fi,  de  pildă,  afectarea  unor 
construcții  de  pe  fondul  inferior  ca  urmare  a  curgerii  fireşti 
(naturale) a apelor. 
Actuala  reglementare  prevede  două  excepții  de  la  regulă, 
ambele  în  favoarea  fondului  inferior  (aservit):  posibilitatea,  în 
anumite  condiții,  de  a  schimba  direcția  apelor  şi  interdicția 
efectuării oricărei lucrări care să agraveze situația. 
Astfel,  art.  604  alin  (2)  C.  civ.  introduce  o  prevedere  nova‐
toare,  inexistentă  anterior,  potrivit  căreia  în  cazul  în  care 
curgerea  firească  a  apelor  provenite  de  pe  fondul  superior 
cauzează prejudiciu fondului inferior, proprietarul acestuia poate 
cere  autorizarea  justiției  spre  a  face  pe  fondul  său  lucrările 
necesare schimbării direcției apelor, suportând toate cheltuielile 
ocazionate [art. 604 alin. (2)]. Judecătorul competent urmează să 
aprecieze  în  concret  necesitatea  lucrărilor  din  perspectiva 
existenței  unui  prejudiciu  care  justifică  efectuarea  lucrărilor  şi 
respectă  drepturile  terților,  având  în  vedere  celelalte  cerințe 
legale ținând de regulile de urbanism şi amenajare a teritoriului, 
Mircea Duţu 155
normele de protecție a mediului, inclusiv de regimul de protecție 
şi gestionare durabilă a apei (autorizații, acorduri, avize). 
La  rândul  lor,  prevederile  art.  604  alin.  (3)  C.  civ.,  similare 
celor  ale  art.  578  alin.  (3)  C.  civ.  de  la  1864,  prevede  obligația 
proprietarului fondului superior de a nu efectua nicio lucrare de 
natură  să  agraveze  situația  fondului  inferior;  jurisprudența  a 
stabilit  că  se  circumscriu  acestei  cerințe  lucrările  de  săpare  a 
unui canal colector care ar direcționa scurgerea apelor provenind 
din precipitații spre o anumită porțiune a fondului inferior. 

4.2. Reguli privind curgerea provocată a apelor

În  consonanță  cu  evoluțiile  socio‐economice  conceptuale  şi 
noile  realități  juridice,  C.  civ.,  spre  deosebire  de  Codul  civil 
anterior,  care  reglementa  numai  curgerea  firească  (naturală)  a 
apelor,  reglementează  şi  curgerea  lor  provocată  (art.  605). 
Aceasta din urmă ar reprezenta curgerea provocată „de proprie‐
tarul  fondului  superior  sau  de  alte  persoane”,  „aşa  cum  este 
cazul”  (deci  cu  titlu  exemplificativ!)  apelor  care  țâşnesc  de  pe 
fondul  superior  datorită  unor  lucrări  subterane  întreprinse  de 
proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor 
mlăştinoase,  al  apelor  folosite  în  scop  casnic,  agricol  sau 
industrial,  cu  condiția  ca  această  curgere  să  preceadă  vărsarea 
într‐un curs de apă sau într‐un şanț. Existența pe fondul inferior a 
unei  construcții,  împreună  cu  grădina  şi  curtea  aferentă,  sau  a 
unui cimitir face inoperante aceste reguli. 
Din  punctul  de  vedere  al  Codului  civil,  în  acest  caz,  proprie‐
tarul  fondului  superior  este  obligat  să  aleagă  calea  şi  mijloacele 
de  curgere  de  natură  să  aducă  prejudicii  minime  fondului 
inferior,  rămânând  obligat  la  plata  unei  despăgubiri  juste  şi 
prealabile  [art.  605  alin.  (2)].  Acestui  regim  general  i  se  adaugă 
cerințe  specifice  privind  respectarea  exigențelor  „protecției 
mediului  şi  asigurarea  bunei  vecinătăți,  precum  şi  respectarea 
celorlalte  sarcini  care,  potrivit  legii  sau  obiceiului,  revin 
proprietarului”, precum normele de calitate a apelor, în raport cu 
destinația  acestora,  condițiile  de  autorizare  a  deversării  lor,  ale 
autorizării lucrărilor de construcții eventual necesare, exigențele 
specifice în materie de apă, salubritate ş.a.  
156 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

4.3. Cheltuielile referitoare la irigaţii

Prevederile  art.  606  C.  civ.  reglementează  o  ipostază  a  aşa‐
zisei  „servituți  de  apeduct”,  care  răspunde  unor  nevoi 
importante,  în  cazul  de  față  celei  de  irigare  şi  satisfacere  a  unei 
nevoi  agricole.  Este  cazul  în  care,  pentru  captarea  apei  necesare 
irigării  terenului,  proprietarul  său,  persoană  fizică  sau  persoană 
juridică,  trebuie  să  efectueze  o  serie  de  lucrări  pe  terenul 
aparținând  unui  alt  proprietar,  cu  care  sursa  de  apă  se 
învecinează. Poate fi vorba despre „ape naturale”, adică ape care 
curg  în  mod  spontan,  natural  sau  care  au  format  acumulări  fără 
intervenția omului, sau „ape artificiale”, adică ape a căror curgere 
a  fost  provocată  de  om.  Este  necesar  ca  ele  să  facă  parte  din 
categoria  apelor  de  care  proprietarul  „poate  dispune  în  mod 
efectiv”.  Toate  aceste  lucrări  de  captare  se  efectuează  „pe 
cheltuială  exclusivă”  a  proprietarului  care  vrea  să  folosească 
apele  respective  pentru  irigarea  terenului  său.  Autorul  lucrării 
este  obligat  să  aleagă  acele  soluții  de  natură  a  aduce  prejudicii 
minime  fondului  riveran  opus.  Totodată,  pentru  prejudiciile 
astfel  produse,  este  obligat  la  plata  unei  despăgubiri  juste  şi 
prealabile  către  proprietarului  fondului  lezat,  ceea  ce  ar 
presupune  încheierea  unei  convenții  între  cele  două  părți  în 
această privință. 
 

4.4. Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa

(art. 607)
O  atare  obligație  dă  expresie  noilor  evoluții  înregistrate  în 
domeniul  dreptului  apei,  în  sensul  că  accesul  la  apă  tinde  să 
devină  un  drept  uman  fundamental,  iar  gestionarea  rațională  şi 
prudentă  a  resursei  reprezintă  o  cerință  a  dezvoltării  durabile. 
Reglementarea din art. 607 alin. (1) se referă la situația proprie‐
tarului terenului pe care se află o sursă de apă (alta decât izvoa‐
rele, a căror întrebuințare este prevăzută de prevederile art. 608 
C.  civ.)  şi  care  îi  prisoseşte  pentru  nevoile  sale  curente.  Textul 
legal  instituie  obligația  sa  de  a  oferi  acest  surplus,  la  cerere, 
Mircea Duţu 157
proprietarului  care  nu  îşi  poate  procura  apa  necesară  pentru 
fondul său decât cu o cheltuială excesivă. Cedarea surplusului se 
face „în schimbul unei juste şi prealabile compensații”. Aceasta ar 
putea  însemna  existența  unei  convenții  între  cei  doi  proprietari 
de  fonduri,  prin  care  să  se  stabilească  o  serie  de  elemente, 
precum: cantitatea de apă oferită, condițiile tehnice de realizare, 
cuantumul şi modalitățile de plată ale compensației. Satisfacerea 
„nevoilor curente”, ca expresie a principiului general al dreptului 
apei de satisfacere cu prioritate a cerințelor de apă a populației, 
este  prioritară;  ca  atare,  proprietarul  nu  poate  fi  scutit  de 
obligația  de  oferire  a  surplusului  pretinzând  că  ar  putea  da 
surplusului  de  apă  o  altă  destinație  decât  satisfacere  nevoilor 
curente,  putând  însă  cere  despăgubiri  proprietarului  aflat  în 
nevoie,  cu  condiția  de  a  dovedi  existența  reală  a  destinației 
pretinse [art. 607 alin. (2)]. Orice neînțelegere asupra situației de 
fapt şi a drepturilor şi procedurilor aferente este de competența 
judecătorului. 

4.5. Întrebuinţarea izvoarelor (art. 608)

Referitor  la  întrebuințarea  izvoarelor,  dreptul  de  între‐
buințare  al  proprietarului  fondului  pe  care  acestea  există 
cunoaşte  două  limitări.  Prima  este  reprezentată  de  drepturile 
dobândite de proprietarul fondului inferior, prin titlul (reglemen‐
tarea anterioară, cea a art. 580 C. civ. din 1864, permitea dobân‐
direa unor  asemenea drepturi şi prin uzucapiunea de 30 de ani, 
întrucât, în respectiva concepție, folosirea izvorului reprezenta o 
servitute naturală). 
Cea  de‐a  doua  limitare  constă  în  interzicerea  schimbării 
cursului izvorului dacă prin această schimbare s‐ar lipsi locuitorii 
localității  de  apa  necesară  pentru  satisfacerea  nevoilor  curente. 
Aşadar,  schimbarea  este  permisă  dacă  nu  ar  conduce  la  un 
asemenea rezultat, criteriul esențial fiind cel al utilității. „Nevoile 
curente” exclud simpla comoditate ori agrementul, ca situație de 
fapt, rămânând la aprecierea judecătorului. 
158 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

4.6. Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe

care se află izvorul (art. 609)
După  ce,  în  articolul  anterior  –  art.  608  –,  au  fost  stabilite 
regulile  privind  întrebuințarea  izvoarelor,  prin  dispozițiile  
art. 609 se reglementează dreptul proprietarului fondului pe care 
se  află  izvorul  de  a  cere  repararea  prejudiciilor  cauzate  de 
persoana care, prin lucrările sale efectuate, a secat, a micşorat ori 
a alterat apele sale. Asemenea consecințe pot rezulta, cel mai ade‐
sea, din fapta proprietarului unui fond vecin, dar nu este exclusă 
şi  cea  a  altei  persoane.  Dacă  secarea  sau  diminuarea  debitului 
apei izvorului au în vedere aspecte cantitative, alterarea se referă 
la afectarea calității apei, cum ar fi, de exemplu, prin poluare. 
Ca mod de reparare a prejudiciului, în principiu, dacă starea 
de  fapt  o  permite,  proprietarul  fondului  poate  pretinde  resta‐
bilirea  situației  anterioare  atunci  când  apa  era  indispensabilă 
pentru  exploatarea  fondului  său;  desigur,  atunci  când  starea  de 
fapt  nu  o  permite  şi/sau  apa  nu  este  indispensabilă  exploatării 
fondului  afectat,  se  recurge  la  plata  de  despăgubiri,  stabilite  prin 
învoiala părților sau de judecător. În fine, în cazul în care izvorul se 
extinde  pe  două  fonduri  învecinate,  se  aplică  aceleaşi  reguli,  dar 
ținându‐se seama de întinderea izvorului, pe fiecare fond [art. 609 
alin. (3)]. 

5. Autorizarea administrativă 
În  scopul  gospodăririi  durabile  a  resurselor  de  apă  şi 
protecției  acestora  împotriva  epuizării,  legislația  românească 
prevede  obligația  utilizatorilor  de  apă  de  a  solicita  şi  obține,  la 
faza  de  proiectare,  un  aviz  de  gospodărire  a  apei  (ce  regle‐
mentează atât regimul lucrărilor care se realizează pe ape sau au 
legătură  cu  apele,  precum  şi  activitățile  social‐economice,  cu 
efecte  negative  asupra  componentei  hidraulice  a  mediului),  iar 
pentru  punerea  în  funcțiune  sau  exploatarea  acestor  lucrări,  a 
autorizaţiei de gospodărire a apelor. 
Avizul  este  actul  care  condiționează  din  punct  de  vedere 
tehnic  şi  juridic:  finanțarea  şi/sau  execuția  obiectivelor  noi  de 
Mircea Duţu 159
investiții, care urmează a fi construite pe ape sau care au legătură 
cu  apele  de  suprafață,  cu  apele  subterane,  inclusiv  cu  zona 
litoralului, dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea unor 
procese  tehnologice  sau  a  unor  instalații  existente  ale  utiliza‐
torilor  de  apă,  activități  de  depozitare,  manevrare  şi/sau 
transport  prin  conducte  a  substanțelor  periculoase  sau  alte 
activități  pe  sol  sau  în  subsol  care  pot  conduce  la  evacuarea 
indirectă  de  substanțe  periculoase  în  apele  subterane  sau  de 
suprafață.  Obținerea  permisului  de  exploatare  a  nisipurilor  şi 
pietrişurilor din albiile cursurilor de apă şi terase, a nămolurilor 
din  lacuri.  Legea  stabileşte  atât  categoriile  de  activități  pentru 
care  este  necesară  solicitarea  şi  obținerea  avizului,  cât  şi  cele 
pentru care nu este cazul. 
Este vorba de un aviz conform, fiind obligatorie solicitarea şi 
obținerea  lui  pentru  lucrările  şi  activitățile  menționate  şi 
respectarea condițiilor impuse prin acesta. Avizul nu e eliberat în 
considerarea  persoanei  (fizice  sau  juridice)  care  urmează  să 
devină titularul său, ci în funcție de lucrările pe care le condițio‐
nează,  ceea  ce  face  să  poată  fi  transferat  la  un  alt  beneficiar  sau 
titular de investiție, în condițiile în care din analiza efectuată  de 
emitent la fața locului rezultă că lucrările şi măsurile propuse şi, 
respectiv,  cele  realizate  nu  s‐au  modificat.  Ca  act  administrativ, 
refuzul sau eliberarea avizului poate face obiectul unei acțiuni în 
contencios administrativ. 
Autorizaţia  de  gospodărire  a  apelor  reprezintă  actul  care 
condiționează  din  punct  de  vedere  tehnic  şi  juridic  funcționarea 
sau  exploatarea  obiectivelor  noi,  construite  pe  ape  sau  care  au 
legătură cu apele de suprafață, subterane, cu zona costieră, faleza, 
litoralul  şi  plaja  mării,  cu  apele  maritime  interioare,  marea 
teritorială,  zona  economică  exclusivă  şi  platoul  continental, 
precum şi funcționarea şi exploatarea în continuare a celor exis‐
tente  şi,  după  caz,  desfăşurarea  activității  de  depozitare,  mane‐
vrare, şi/sau transport prin conducte a substanțelor periculoase 
sau  alte  activități  pe  sol  sau  în  subsol  care  pot  conduce  la 
evacuarea indirectă de substanțe periculoase în apele subterane 
sau de suprafață. 
160 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Ea conferă titularului următoarele drepturi: de funcționare a 
folosinței de apă (potabilă, industrială, irigații etc.), de evacuare, 
după  utilizare,  în  cursuri  de  apă,  de  evacuare  prin  injectare  în 
structurile  din  care  au  provenit  sau  în  formațiunile  geologice, 
care, din motive naturale, sunt  permanent improprii pentru alte 
scopuri  a  apelor  de  zăcământ  de  la  schelele  de  extracție,  de 
folosință a albiilor minore, a plajei şi a țărmului mării, de exploa‐
tare  a  nisipurilor  şi  pietrişurilor,  prin  exploatări  organizate  din 
albiile sau malurile apelor. 
Autorizația poate fi transferată în condițiile legii. Refuzul de a 
emite  autorizația  de  gospodărire  a  apelor  poate  fi  contestat  de 
solicitant potrivit legii contenciosului administrativ. 
În  scopul  conformării  cu  cerințele  legale,  precum  şi  pentru 
efectuarea  eşalonată  a  remedierilor  sau  a  completărilor  ce  se 
impun  exploatării,  unitatea  de  gospodărire  a  apelor  competentă 
solicită titularului/operatorului, în anumite situații expres prevă‐
zute de lege, elaborarea unui program de etapizare. El face parte 
integrantă din planul de acțiuni/planul de conformare prevăzute 
de legislația de mediu.  
Autorizația  poate  fi  revizuită  în  caz  de  apariție  a  unor 
modificări  tehnologice,  restrângerea  activității,  finalizarea  unei 
măsuri  cuprinse  în  programul  de  etapizare  sau  al  altor  situații 
care  pot  influența  valoarea  emisiilor  din  apă.  Beneficiarul 
autorizației  are  obligația  instituirii  unui  sistem  de  monitorizare 
în cadrul programelor de etapizare destinat evaluării gradului de 
aducere  la  îndeplinire  a  măsurilor  corespunzătoare  a  etapei 
parcurse şi a respectării termenelor propuse. 
O  serie  de  interdependențe  se  înregistrează  între  autorizația 
de gospodărire a apelor şi autorizația integrată de mediu, în sensul 
obligativității solicitării primeia pentru instalațiile care o necesită 
pe  a  doua,  necesitatea  conformării  documentației  tehnice  a  auto‐
rizației  de  gospodărire  a  apelor  cu  prevederile  legislației  referi‐
toare  la  prevenirea  şi  controlul  integrat  al  poluării,  în  ceea  ce 
priveşte  managementul  şi  calitatea  apei,  ori  emiterea  acelor 
categorii  de  autorizații  pentru  o  perioadă  de  valabilitate  egală, 
atunci când se impune obținerea de către utilizator a ambelor. 
Mircea Duţu 161
6. Regimul de servituţi şi de expropriere
Chiar  dacă  noul  Cod  civil  român  a  renunțat  la  noțiunea  de 
servituți  legale  în  favoarea  celei  de  limite  ale  dreptului  de 
proprietate,  legislația  apei  a  menținut  şi  consacră  un  regim  de 
servituți în materie.  
Astfel,  potrivit  Legii  apelor  nr.  107/1996,  cu  modificările 
ulterioare,  riveranii  sunt  obligați  să  acorde  drept  de  servitute, 
avându‐se  în  vedere  zone  anume  stabilite  de  comun  acord  cu 
Regia Autonomă „Apele Române”, fără a percepe taxe, pentru: 
a) trecerea sau circulația personalului cu atribuții de serviciu 
în gospodărirea apelor, în scopul îndeplinirii acestora; 
b) amplasarea, în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate 
de  măsură  şi  control  sau  alte  aparate  ori  instalații  necesare 
executării  de  studii  privind  regimul  apelor,  precum  şi  accesul 
pentru întreținerea instalațiilor destinate acestor activități; 
c)  transportul  şi  depozitarea  temporară  a  materialelor  şi 
utilajelor pentru intervenții operative privind apărarea împotriva 
inundațiilor; 
d) transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje, 
precum şi circulația acestora şi a personalului, în cazul executării 
de  lucrări  de  întreținere,  reparații,  precum  şi  pompări  experi‐
mentale  în  cazul  forajelor  hidrogeologice  care  fac  parte  din 
rețeaua națională de observații şi măsurători. 
Fondurile  pentru  aceste  despăgubiri  se  vor  asigura  din 
alocații bugetare, pentru situațiile prevăzute la lit. a) şi c), şi din 
fondurile  proprii  ale  persoanelor  juridice  care  au  produs  pagu‐
bele, pentru situațiile prevăzute la lit. b) şi d) (art. 28). 
Despăgubirea  pentru  servituțile  temporare  sau  permanente 
constă din: 
a) valoarea de circulație a produselor, plantațiilor, construc‐
țiilor sau bunurilor mobile de orice fel, avariate sau distruse; 
b) valoarea pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea 
servituții  pe  zona  respectivă  de  teren,  în  raport  cu  foloasele  de 
care  este  lipsit  prin  schimbarea  destinației  temporare  sau 
permanente a zonei respective de teren. 
162 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Sunt scutite de servituți permanente: clădirile, curțile, grădi‐
nile  aferente  locuințelor,  monumentele  publice,  bisericile  şi 
cimitirele,  precum  şi  parcurile  declarate  monumente  ale  naturii. 
Dreptul  de  servitute,  odată  stabilit,  constituie  o  obligație 
opozabilă tuturor. Neuzul („abandonarea”) servituții timp de cel 
puțin 3 ani sau, dacă menținerea ei nu mai este necesară, conduce 
la stingerea acesteia. 
Tot  legea  apelor  instituie  un  caz  special  de  expropriere  şi 
ocupare  temporară,  stipulând  că  lucrările  de  amenajare  a  bazi‐
nelor hidrografice şi a altor lucrări hidrotehnice de interes națio‐
nal, cum ar fi: baraje şi lacuri de acumulare cu anexele acestora, 
consolidări de maluri, faleze, centrale hidroelectrice, derivații de 
debite  între  cursuri  de  apă,  lucrări  de  apărare  împotriva  inun‐
dațiilor, sisteme de alimentări cu apă şi canalizări, inclusiv insta‐
lațiile de epurare cu anexele acestora, regularizări de râuri, stații 
şi  platforme  hidrometeorologice,  sisteme  de  îmbunătățiri  fun‐
ciare, corectarea torenților sunt de utilitate publică, iar terenurile 
pe  care  urmează  să  fie  amplasate  pot  fi  expropriate,  cu  justă  şi 
prealabilă despăgubire, în condițiile legii, sau ocupate temporar, 
conform prevederilor legale în vigoare (art. 29). 
O  altă  servitute  constă  în  obligația  proprietarilor/adminis‐
tratorilor  lucrărilor  inginereşti  de  artă  (poduri)  de  a  asigura 
secțiunea optimă de scurgere a apelor, pe cheltuiala proprie, în 
limita  a  două  lungimi  ale  lucrării  în  albia  majoră  în  amonte  şi 
în  limita  unei  lungimi  a  acesteia  în  albia  minoră  aval  [art.  33 
alin. (61)]. 

7. Principiul satisfacerii cu prioritate a cerinţelor

de apă ale populaţiei
Legea  apelor  nr.  107/1996  consacră  principiul  conform 
căruia satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate 
față  de  folosirea  apei  în  alte  scopuri  [art.  10  alin  (1)].  În 
continuarea acestor prevederi, au prioritate față de alte folosințe 
alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile 
de  apă  după  incendii,  precum  şi  debitele  necesare  menținerii 
echilibrului ecologic al habitatului acvatic. 
Mircea Duţu 163
În acelaşi context, restrângerea utilizării apei potabile pentru 
populație, în folosul altor activități, este interzis, iar apa potabilă 
distribuită organizat în centre populate poate fi utilizată şi în alte 
scopuri,  numai  dacă  s‐a  asigurat  satisfacerea  integrală  a  cerin‐
țelor populației, animalelor şi ale unor activități care necesită apă 
de  această  calitate.  Alimentarea  cu  apă  potabilă  în  alte  scopuri 
este limitată şi desființată numai atunci când apar cerințe noi în 
alimentarea cu apă a populației. Exigențelor aceluiaşi principiu i 
se circumscriu şi o serie de măsuri vizând folosirea apelor subte‐
rane:  destinarea  apelor  subterane,  corespunzătoare  calitativ,  în 
primul rând pentru alimentarea cu apă a populației şi animalelor, 
precum  şi  pentru  asigurarea  igienei  şi  sănătății  populației, 
utilizarea acestor ape şi în alte scopuri, numai în baza autorizației 
de gospodărire a apelor, posibilitatea de a practica în lacurile de 
acumulare  folosite  ca  sursă  pentru  alimentări  cu  apă  potabilă 
numai  a  pisciculturii  în  regim  natural  ş.a.  La  rândul  lor,  utiliza‐
torii  de  apă  sunt  obligați  să  economisească  apa  prin  folosirea 
judicioasă,  folosind  cele  mai  bune  tehnologii  disponibile,  care 
permit  utilizarea  unor  cantități  reduse  de  apă,  precum  şi  un 
consum mic de apă prin recircularea şi/sau refolosirea apei. 
În  fine,  din  cauza  secetei  sau  a  altor  calamități  naturale, 
debitele  de  apă  autorizate  nu  pot  fi  asigurate  tuturor  utiliza‐
torilor autorizați, situații în care se aplică restricții temporare de 
folosire a resurselor de apă, stabilite prin planuri de restricție şi 
folosire a apei în perioade deficitare, elaborate după consultarea 
utilizatorilor autorizați, cu avizul Administrației Naționale „Apele 
Române”  şi  cu  aprobarea  comitetului  de  bazin,  aduse  la 
cunoştința publicului. În acelaşi context general, potrivit art. 608 
alin. (2) C. civ., proprietarul fondului  pe care se  află izvorul nu‐i 
poate  schimba  cursul  dacă  prin  aceasta  ar  lipsi  locuitorii  unei 
localități  de  apa  necesară  pentru  satisfacerea  nevoilor  curente. 
Cu  aceeaşi  semnificație,  proprietarul  căruia  îi  prisoseşte  apa 
pentru  necesitățile  curente  şi  este  ținut  să  ofere  surplusul 
proprietarului  care  nu  şi‐o  poate  procura  decât  cu  o  cheltuială 
excesivă, nu poate fi scutit de această obligație sub pretextul că ar 
putea  acorda  surplusului  de  apă  o  altă  destinație  decât  satis‐
164 Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

facerea  necesităților  curente.  În  acelaşi  context,  restrângerea 

utilizării apei potabile pentru populație în folosul  altor activități 
sau  depăşirea  cantității  alocate,  dacă  are  un  caracter  sistematic 
ori  a  produs  o  perturbare  în  activitatea  unei  unități  de  ocrotire 
socială sau a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apă a populației, 
constituie infracțiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la un an 
la 3 ani (art. 94 din Legea nr. 107/1996). 
 
Marilena Uliescu 165

CAPITOLUL III
LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI
DE PROPRIETATE PRIVATĂ

(art. 602­625) 

 
Am  ales  în  mod  special  să  ne  aplecăm  asupra  acestor 
prevederi  din  noul  Cod  civil,  deoarece  prin  structurarea  acestui 
capitol1  au  fost  eliminate,  de  fapt,  servituțile  naturale  şi  servitu‐
țile  legale  reglementate  în  Codul  civil  de  la  1864  în  Capitolul  I, 
Titlul  IV,  „Despre  servituți  ce  se  nasc  din  situația  locurilor”  şi 
„Despre servituțile stabilite prin lege” (art. 576‐619).    
În  noul  Cod  civil  a  fost  preluată  din  doctrină  concepția 
potrivit  căreia  servituțile  naturale  şi  legale  nu  sunt,  de  fapt, 
servituți,  ci  restricții  legale  aduse  dreptului  de  proprietate  ce 
izvorăsc din raporturile de vecinătate. 
Aşadar,  în  conceptul  noului  Cod  civil,  ele  sunt  calificate  ca 
fiind limite legale ale dreptului de proprietate. 
Dispozițiile  comune  privind  aceste  limitări  (art.  602  C.  civ.) 
precizează  că  legea  (deci  orice  lege)  poate  limita  exercitarea 
dreptului  de  proprietate  atât  în  interes  public,  cât  şi  în  interes 
privat.  Credem  însă  că  nu  ar  putea  fi  vorba  decât  despre  o  lege 
organică, fiind în discuție dreptul de proprietate. Având în vedere 
interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează la 

 Autor:
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – Cercetător ştiinţific emerit, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 Capitolul III din Cartea a III‐a „Despre bunuri” din noul Cod civil.
166 Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată

art. 602 alin. (2) că în cazul limitărilor în interes privat, că acestea 
pot  fi  modificate  ori  desființate  temporar  prin  acordul  părților, 
ceea ce are înțelesul că aceste norme au caracter dispozitiv, şi nu 
imperativ, aşa cum credem că este normal să fie în cazul limitărilor 
în interes public. Codul nu distinge însă normele imperative, cum 
ar  fi  în  cazul  regulilor  privind  protecția  mediului,  protecție  ce 
reprezintă  un  interes  public  major,  aşa  cum,  de  altfel,  precizează 
Constituția la art. 36 şi legea cadru pentru protecția mediului2, de 
normele privind buna vecinătate, care pot fi şi dispozitive. 
În  Constituție,  la  art.  44  alin.  (7),  se  prevede  expres  că 
„dreptul  de  proprietate  obligă  la  respectarea  sarcinilor  privind 
protecția  mediului  şi  asigurarea  bunei  vecinătăți,  precum  şi  la 
respectarea  celorlalte  sarcini  care,  potrivit  legii  sau  obiceiului, 
revin proprietarului”. 

1. Limite legale privind fostele servituţi stabilite

de lege (art. 611-620 C. civ.)
Următoarele limite legale de la art. 612‐616 C. civ. de la 1864 
le  regăsim  în  noul  Codul  civil,  la  art.  611‐615,  ele  fiind  fostele 
servituți  stabilite  de  lege  din  Codul  civil  de  la  1864,  cu  aceleaşi 
denumiri şi aproape acelaşi conținut. 
Astfel: 
a) Picătura streşinii – art. 615 C. civ. de la 1864 şi art. 611 
C.  civ.  nou  sunt  identice  din  punct  de  vedere  al  conținutului. 
Proprietarul este obligat să facă streaşina casei sale, astfel încât 
apa provenind de la ploi să nu se scurgă pe terenul vecin; 
b)  Distanţa  lucrărilor  intermediare  cerute  pentru  cons­
trucţii, lucrări sau plantaţii, reglementată în Codul civil abrogat la 
art.  607‐610,  se  regăseşte  în  noul  Cod  civil,  la  art.  612‐613,  cu 
aproape aceleaşi dispoziții, cu unele detalii de sistematizare; 
c) Vederea asupra proprietăţii vecinului – reglementată în 
Codul civil abrogat la art. 611‐614, şi reluată în noul Cod civil la 

2  A  se  vedea  art.  1  din  O.U.G.  nr.  195  publicată  în  M.  Of.  nr.  1196  din  

30 decembrie 2005 şi aprobată prin Legea nr.  62/2006.
Marilena Uliescu 167
art. 614‐616 este relativ aceeaşi, cu foarte mici diferențe privind 
distanța minimă față de terenul vecin. 
O  reglementare  specială,  care  consacră  soluțiile  juris‐
prudenței,  priveşte  fereastra  de  lumină  (art.  616  noul  Cod  civil), 
care  face  departajarea  unor  asemenea  deschideri,  fără  ca  ele  să 
prilejuiască vederea asupra terenului vecin, față de ferestrele sau 
deschiderile (balcoanele) de vedere. 

2. Dreptul de trecere (art. 617-620 C. civ.)

Dreptul  de  trecere,  considerat  în  noul  Cod  civil  ca  o  limită 
legală a dreptului de proprietate, este reglementat de acesta de la 
art. 617 la art. 620. 
Dreptul  de  trecere  reglementat  în  Codul  civil  abrogat  ca 
servitute de trecere stabilită de lege, drept real, dezmembrământ 
al  dreptului  de  proprietate,  cunoaşte  în  noul  Cod  civil  o 
reglementare care schimbă natura juridică a acestui drept ce 
nu  se  mai  regăseşte  printre  drepturile  reale  care  puteau  fi 
apărate prin acțiunea confesorie. În literatura de specialitate3 se 
demonstrează,  cu  argumente  juridice,  distincția  dintre  dreptul 
legal  de  trecere  (servitute  lato  sensu)  şi  servitutea  legală  de 
trecere  (stricto  sensu),  distincție  care,  sub  aspect  practic,  în 
opinia  noastră,  apare  cu  adevărat  importantă  atunci  când  este 
vorba  de  mijloacele  juridice  de  apărare  a  acestui  drept;    în  mod 
concret, dreptul sau servitutea de trecere, sub aspect practic, sunt 
identice ca exercitare concretă, dar diferit ca natură juridică. 
Sub alte aspecte, în noul Cod civil, dreptul legal de trecere 
este  imprescriptibil,  iar  în  ceea  ce  priveşte  exercitarea  acestui 
drept sunt reglementate situații speciale în care lipsa accesului la 
drumul public se datorează unor acte juridice de partaj, vânzare 
etc., va trebui menținută calea de acces anterioară; tot asemenea, 
când  lipsa  accesului  este  imputabilă  proprietarului  terenului 

3 A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 

Bucureşti, 2009, p. 119. 
168 Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată

înfundat,  dreptul  de  trecere  poate  fi  stabilit  numai  cu 

consimţământul proprietarului care are acces la calea publică 
şi  cu  plata  dublului  despăgubirii.  Ne  întrebăm  care  este 
despăgubirea  care  în  acest  caz  se  dublează.  Desigur,  despă‐
gubirea „justă”, cum se regăseşte în redactarea noului Cod civil.   
Cât  priveşte  întinderea  şi  modul  de  stabilire  a  dreptului  de 
trecere,  acestea  sunt  determinate  prin  înțelegerea  părților,  prin 
hotărâre  judecătorească  sau  printr‐o  folosință  comună  timp  de 
10  ani4.  Dar  ne  întrebăm  dacă  uzucapiunea  este  o  limitare  a 
dreptului sau modul de dobândire a unui drept. 
Prescripția  dreptului  la  acțiune  pentru  despăgubire  a  pro‐
prietarului  fondului  aservit  împotriva  proprietarului  fondului 
dominant  începe  să  curgă  din  momentul  stabilirii  dreptului  de 
trecere (art. 620 C. civ.). 
Reglementarea  legală  mai  adaugă:  „În  cazul  încetării  drep‐
tului  de  trecere,  proprietarul  fondului  aservit  este  dator  să 
restituie  despăgubire  încasate,  cu  deducerea  pagubelor 
suferite  în  raport  cu  durata  efectivă  a  dreptului  de  trecere” 
[art. 620 alin. (2) C. civ.]. 
Ne  întrebăm  dacă  această  reglementare  a  fost  cu  adevărat 
necesară  şi  dacă  ea  derogă  în  mod  real  de  la  dreptul  comun.  Cât 
priveşte  termenul  de  curgere  a  prescripției  achizitive,  el  curge, 
credem, din momentul în care se naşte dreptul la despăgubire, deci 
din momentul cauzării prejudiciului şi, desigur, în lipsa unei regle‐
mentări speciale, este vorba de termenul general de prescripție. 
Cu privire la cel de al doilea alineat al art. 620 C. civ., dreptul 
legal de trecere nu poate fi cu titlu oneros. Astfel, în cazul în care 
proprietarul fondului aservit este păgubit, el nu poate să pretindă 
decât  despăgubirea  efectiv  suferită,  bineînțeles,  pe  durata 
exercitării dreptului de trecere, fără a avea dreptul la o altă sumă, 
cu excepția cazului în care părțile convin altfel. 
 

4 Termenul general de uzucapiune din noul Cod civil.
Marilena Uliescu 169
2. Alte limite legale (art. 621-625 C. civ.) – dreptul
de trecere pentru utilităţi
2.1. Alte limite legale prevăzute în noul Cod civil se referă la: 
dreptul  de  trecere  pentru  utilități  (art.  621),  cum  ar  fi,  de  pildă, 
rețelele edilitare de natura conductelor de apă sau gaz, cablurile 
electrice  subterane  sau  aeriene  şi  alte  asemenea;  dreptul  de 
trecere pentru efectuarea unor lucrări (art. 622), cum sunt lucră‐
rile  necesare  unui  fond  învecinat  ori  dreptul  de  trecere  pentru 
reintrarea  în  posesie  a  unui  bun  ajuns  întâmplător  pe  fondul 
respectiv  (art.  623).  În  aceste  cazuri,  apreciem  că  proprietarul 
care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit. 
 
2.2. O noutate  o  constituie  reglementarea  stării  de  nece­
sitate  (art.  624  C.  civ.),  care  permite  folosirea  sau  chiar  distru‐
gerea unui bun al altuia, pentru a se apăra pe sine ori pe altul de 
un pericol iminent. 
În  această  situație,  proprietarul  bunului  folosit  sau  distrus 
are  dreptul  să  ceară  o  despăgubire  numai  de  la  cel  care  a  fost 
salvat.  Credem  că  este  o  redactare  incompletă,  deoarece 
proprietarul  bunului  respectiv  are  dreptul  să  ceară  o  asemenea 
despăgubire  şi  de  la  cel  care  „s‐a  salvat”  apărându‐se  pe  sine. 
Noul  Cod  civil  precizează  că  proprietarul  care  a  provocat  sau  a 
favorizat  apariția  pericolului  nu  poate  cere  nici  o  despăgubire. 
Aici, credem că se pune problema vinovăției sau a culpei. 
O  precizare  necesară  cu  privire  la  aceste  din  urmă  limite 
legale este făcută în noul Cod civil (art. 625), şi anume că aceste 
îngrădiri  legale  se  completează  cu  reglementările  speciale 
privind  regimul  juridic  al  anumitor  bunuri,  cum  ar  fi,  de  pildă, 
terenurile, construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patri‐
moniul  național  cultural,  bunurile  sacre  ale  cultelor  religioase, 
precum şi altele asemenea. 
 
170 Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată

3. Limite convenţionale (art. 626-629 C. civ.)

Sunt  limitări  aduse  dreptului  de  proprietate  prin  acte 
juridice,  în  care  titularul  dreptului  consimte  la  limitarea  exer‐
citării  dreptului  său  cu  condiția  ca,  în  acest  fel,  să  nu  încalce 
ordinea publică şi bunele moravuri (art. 626 C. civ.). 
În  cadrul  limitelor  convenționale,  o  noutate  în  regle‐
mentarea noului Cod civil o constituie clauza de inalienabilitate 
(art.  627).  Astfel,  prin  convenție  sau  testament  (act  juridic 
unilateral) se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă pentru o 
durată  de  cel  mult  49  de  ani,  cu  condiția  să  existe  un  interes 
serios  şi  legitim.  Precizăm  că  termenul  începe  să  curgă  din 
momentul  dobândirii  bunului,  iar  dobânditorul  poate  să  ceară 
autorizarea  instanței  pentru  a  putea  dispune  de  bun  în  cazul  în 
care motivul care a determinat clauza de inalienabilitate nu  mai 
există ori un interes superior motivează anularea acesteia.  
Clauza de inalienabilitate, conform reglementării, pentru a fi 
valabilă,  trebuie  să  fie  determinată  de  „un  interes  serios  şi 
legitim”  al  dispunătorului  –  ceea  ce,  în  caz  de  invocare  a 
neîndeplinirii  acestei  condiții,  credem,  în  justiție,  trebuie  să  fie 
justificată de către acesta. 
Pot fi motive serioase şi legitime, spre exemplu, constituirea 
unei rente viagere în sarcina dobânditorului ori o donație făcută 
membrilor  familiei  sale  care  să  fie  în  folosul  acestora  (de 
exemplu, o casă de vacanță). 
După  cum  am  menționat,  condiția  de  inalienabilitate  este 
temporară,  independent  de  modul  în  care  a  fost  constituită  (cel 
mult 49 de ani).  
Cât  priveşte  nulitatea  clauzei  de  inalienabilitate  stipulată 
într‐un contract, aceasta atrage nulitatea întregului contract dacă 
această clauză a fost determinantă la încheierea contractului.   
Clauza  de  inalienabilitate  poate  să  nu  fie  expres  menționată 
într‐o  convenție  în  cazul  în  care  se  naşte  obligația  pentru 
dobânditorul bunului de a‐l transmite unei persoane determinate 
sau  determinabile,  clauza  de  inalienabilitate  fiind  subînțeleasă 
[art. 627 alin. (4)]. 
Marilena Uliescu 171
În  mod  special,  alin.  (5)  al  art.  627  C.  civ.  precizează  că 
„transmiterea  bunului  pe  cale  de  succesiune  nu  poate  fi  oprită 
prin stipularea inalienabilității”. 
Încercăm să clarificăm această prevedere. O primă întrebare 
se  pune,  în  baza  cărei  dispoziții  legale  putea  fi  „oprită” 
transmiterea bunului către succesori, dacă bunul respectiv, chiar 
cu  clauză  de  inalienabilitate,  face  parte  din  patrimoniul 
defunctului. 
În cazul în care bunul ar fi extras din acest patrimoniu, cui ar 
reveni acest bun? 
Credem  că  reglementarea  din  acest  alineat  ar  fi  putut  să 
lipsească  din  noul  Cod  civil,  neexistând  impedimentele  legale 
imaginate de autorii noului Cod civil. 

3.1.  Cât  priveşte  opozabilitatea  clauzei  de  inalienabilitate, 

această  clauză  poate  fi  invocată  numai  dacă  este  valabilă  şi  este 
supusă formalităților de publicitate prevăzute de lege. În situația 
în care clauza de inalienabilitate este  prevăzută într‐un contract 
cu  titlu  gratuit,  clauza  este  opozabilă  şi  creditorilor  anteriori  ai 
dobânditorului – în sensul că aceştia nu‐şi pot îndestula creanțele 
prin vânzarea bunului respectiv. 
Dacă  ne  aflăm în cazul transmiterii dreptului de  proprietate 
asupra  unor  bunuri  imobile,  la  care  publicitatea  imobiliară  se 
impune,  pentru  opozabilitatea  clauzei  de  inalienabilitate, 
trebuiesc  îndeplinite  formalitățile  de  publicitate  prevăzute  de 
lege.  Cât  priveşte  bunurile  mobile,  sunt  aplicate  corespunzător 
regulile prevăzute pentru dobândirea proprietății prin posesia de 
bună‐credință. 
Cu  toate  acestea,  neîndeplinirea  condițiilor  de  opozabilitate 
nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul 
de  a  pretinde  daune‐interese  proprietarului  care  nu  se  confor‐
mează acestei obligații. 
 
3.2.  Noul  Cod  civil  prevede  sancţiuni  pentru  nerespectarea 
clauzei de inalienabilitate (art. 629), şi anume: 
a)  rezoluțiunea  contractului  cerută  de  înstrăinător  în  cazul 
încălcării clauzei de către dobânditor; 
172 Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată

b) anularea actului de înstrăinare la cererea înstrăinătorului 
sau a terțului pentru nerespectarea clauzei; 
c)  imposibilitatea  urmăririi  bunului  atâta  timp  cât  clauza 
produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel. 
Aceste sancțiuni de drept civil se aplică în situații diferite. În 
cazul  rezoluțiunii  contractului,  sancțiunea  desființării  acestuia 
este datorată nerespectării obligației asumate prin clauza de ina‐
lienabilitate de către dobânditor. Astfel, prin neîndeplinirea obli‐
gației contractuale, dobânditorul îşi asumă şi riscul contractului, 
răspunzând pentru daunele‐interese solicitate de cocontractant. 
Anularea actului de înstrăinare de înstrăinător sau de terțul 
beneficiar,  în  cazul  în  care  inalienabilitatea  s‐a  stipulat  în 
favoarea sa, este un caz de nulitate a actelor juridice subsecvente 
încheiate. 
Anularea actului este, conform noului Cod civil, indubitabilă. 
De  asemenea,  bunul  aflat  în  patrimoniul  debitorului  nu  poate  fi 
urmărit atâta timp cât clauza de inalienabilitatea este operativă şi 
îşi produce efectele. 

4. Limite judiciare (art. 630)

Limitele judiciare sunt stabilite în interes privat şi privesc în 
mod special relațiile de vecinătate (art. 630). 
De fapt, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprie‐
tate  privată  sunt  stabilite  printr‐o  judecată  în  echitate,  aceasta 
însemnând  aplicarea  principiului  egalității  de  tratament  în 
situații legale. 
Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancționează dene‐
garea  de  dreptate  (nesoluționarea  unei  cereri  deduse  judecății, 
motivată de absența unor dispoziții legale), iar, pe de altă parte, 
interzice  judecătorului  să  dea  hotărâri  cu  caracter  normativ  în 
asemenea situații, judecătorul poate soluționa o pricină, chiar în 
absența  unor  dispoziții  legale  exprese,  făcând  apel  la  analogia 
legii şi la principiile generale de drept. 
Aşadar,  în  aplicarea  acestei  concepții,  judecătorul  poate 
aprecia  asupra  limitelor  intrinseci  ale  dreptului  de  proprietate, 
asupra  caracterului  normal  sau  anormal  al  raporturilor  de 
Marilena Uliescu 173
vecinătate şi poate fixa limitele judiciare ale exercitării dreptului 
de proprietate5. 
Noul  Cod  civil  precizează  că  în  situația  în  care  proprietarul 
cauzează  prin  exercitarea  dreptului  său  inconveniente  mai 
mari decât cele normale, în relațiile de vecinătate, instanţa de 
judecată  poate  să­l  oblige  la  despăgubiri,  precum  şi  la 
restabilirea situației anterioare. La fel, în cazul iminenței cauzării 
unui  prejudiciu,  instanța,  pe  calea  unei  ordonanțe  preşedințiale, 
poate dispune măsurile necesare pentru prevenirea pagubei. 
Există  însă  şi  posibilitatea  ca  instanța,  în  cazul  în  care 
prejudiciul este minor în raport cu utilitatea ori necesitatea acti‐
vității  prejudiciabile,  să  încuviințeze  desfăşurarea  acestei  activi‐
tăți, proprietarul vecin prejudiciat având dreptul la despăgubiri. 
Limitele  judiciare  stabilite  de  instanță  au  în  vedere  aproape 
în toate cazurile situațiile de fapt inerente relațiilor de vecinătate.   
 

5 A se vedea, mai pe larg, V. Stoica, op. cit., p. 127.
174 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

CAPITOLUL IV
PROPRIETATEA COMUNĂ

CAPITOLUL V
PROPRIETATEA PERIODICĂ

(art. 631­692) 

1. Unele consideraţii privind caracterul absolut şi

exclusiv al dreptului de proprietate
Oricărei  persoane  –  subiect  de  drept  –  îi  este  recunoscută 
facultatea  de  a  dobândi  un  bun,  de  a‐l  folosi  şi  de  a  trage  toate 
foloasele economice pe care bunul le poate oferi, de a dispune de 
acesta din punct de vedere material şi juridic. 
Dreptul  de  proprietate  este  cel  mai  important  drept  real, 
expresia  cea  mai  cuprinzătoare  a  conținutului  unui  drept 
subiectiv1, ocupând locul dominant în sistemul drepturilor reale, 
al căror prototip este2.  
Considerat a fi cheia raporturilor de drept privat3, dreptul de 
proprietate  este  dreptul  „cel  mai  complet”4  asupra  unui  bun, 

 Autor:
Lector univ. dr. Lucia Uţă – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale  în  reglementarea  noului 

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 47.
2  G.  Mémeteau,  Droit  des  biens,  Éditions  Paradigme  –  Centre  de 

Publications Universitaires, Orléans, 2003, p. 65.
3  Fr.  Zenati‐Castaing,  La  propriété,  mécanisme  fondamental  du  droit,  în 

Revue trimestrielle de droit civil nr. 3/2006, p. 446.
Lucia Uţă 175
întrucât  conferă  titularului  său  toate  cele  trei  prerogative 
(posesia, folosința şi dispoziția), având caracter absolut, în sensul 
că  atributele  care  intră  în  alcătuirea  conținutului  său  juridic 
există  în  raporturile  proprietarului  cu  terții,  dar  şi  caracter 
exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în mod 
independent, în deplinătatea lor. Altfel spus, dreptul de proprie‐
tate este un drept absolut, dar limitat în conținutul prerogativelor 
sale, şi exclusiv, chiar dacă poate fi exercitat în mod concurent de 
mai mulți titulari. 
Caracterul  absolut  al  dreptului  de  proprietate  ar  trebui 
înțeles mai curând în sensul că titularul concentrează în propriile 
mâini  toate  prerogativele  posibile  asupra  bunului,  că  dreptul 
poate  fi  exercitat  în  ansamblul  atributelor  sale  aşa  cum 
proprietarul înțelege, potrivit intereselor sale, fără ca altcineva să 
îi poată impune un anume fel al utilizării dreptului5.  
De aici nu ar trebui trasă concluzia că dreptul de proprietate nu 
cunoaşte  limite  în  exercitarea  sa.  Proprietarul  are  libertatea  de  a 
efectua toate actele materiale şi juridice care nu îi sunt interzise în 
mod  expres,  iar  limitările  aduse  dreptului  de  proprietate  apar  ca 
excepții de la regulă şi trebuie să fie prevăzute expres de lege6. 
În  cadrul  analizei  caracterului  exclusiv  al  dreptului  de 
proprietate,  a  fost  accentuată  exercitarea  de  către  proprietar 
singur,  în  mod  nemijlocit  şi  independent  a  unui  drept  complet 
asupra  bunului,  termenul  „exclusiv”  însemnând,  în  primul  rând, 
„care exclude împărțirea”7. Dreptul de proprietate, în accepțiunea 
lui  cea  mai  largă,  exprimă  puterea  suverană  şi  absolută  a 
proprietarului asupra bunului, exercitată fără intermedierea, fără 
intervenția terților între titularul dreptului şi bunul ce formează 
obiectul dreptului său8. 

4 Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 6é éd., Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 98.
5 S. Schiller, Droit des biens, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 63.
6  M.  Djuvara,  Teoria  generală  a  dreptului  (enciclopedie  juridică),  vol.  II,  

Ed. Librăriei Socec & Co. SA, Bucureşti, 1930, p. 267.
7 S. Schiller, op. cit., p. 63.
8 G. Mémeteau, op. cit., p. 63. 
176 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

Cele  două  caractere  ale  dreptului  de  proprietate,  respectiv 

caracterul  absolut  şi  caracterul  exclusiv,  sunt  complementare9, 
astfel  încât  caracterul  exclusiv  al  dreptului  de  proprietate  nu 
poate fi tratat fără referire la caracterul absolut. 
Ceea  ce  distinge  în  mod  esențial  dreptul  de  proprietate  de 
celelalte  drepturi  reale  este  tocmai  exercitarea  prerogativelor 
dreptului de către proprietar în putere proprie şi în interes propriu. 
Exercitarea în putere proprie a atributelor ce intră în conținutul 
juridic al dreptului trebuie interpretată în sensul că proprietarul se 
supune  numai  legii,  în  timp  ce  titularii  altor  drepturi  reale  asupra 
aceluiaşi  bun  pot  exercita  numai  o  parte  dintre  aceste  atribute,  în 
conformitate  cu  legea,  dar  şi  cu respectarea  voinței  proprietarului, 
care  stabileşte  limitele  atributelor  pe  care  le  recunoaşte  altei 
persoane asupra bunului său10.  
Chiar  în  situația  în  care  o  persoană  ajunge  să  nu  mai  exercite 
singură  prerogativele  dreptului  de  proprietate,  acestea  nu  devin 
independente  de  voința  sa,  astfel  încât  caracterul  exclusiv  al 
dreptului de proprietate se menține şi în cazul proprietății comune. 
Ne alăturăm acelor autori care consideră că exercitarea atributelor 
dreptului  de  proprietate  asupra  aceluiaşi  bun  sau  asupra  aceleiaşi 
mase de bunuri concomitent de doi sau mai mulți coproprietari nu 
afectează  caracterul  exclusiv  al  dreptului11,  ci  conduce  doar  la 
exercitarea  în  comun  a  monopolului  asupra  bunului  sau  asupra 
masei de bunuri de către coproprietari12. 
 
 
 

9  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  vol.  I,  Ed.  Humanitas, 

Bucureşti, 2004, p. 244.
10  C.  Stătescu,  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale,  Universitatea 

Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988, p. 31.
11  C.  Bîrsan,  op.  cit.,  p.  48;  M.S.  Croitoru,  în  colectiv,  Noul  Cod  civil. 

Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 
2012, p. 913.
12 M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul 

Juridic, Bucureşti, 2011, p. 91.
Lucia Uţă 177
2. Proprietatea comună – modalitate a dreptului de
proprietate
Având în vedere caracterul deplin şi exclusiv al dreptului de 
proprietate,  mai  multe  persoane  nu  pot  avea  în  acelaşi  timp 
proprietatea întreagă asupra aceluiaşi bun. 
Dreptul de proprietate privată poate fi însă nu numai pur şi 
simplu,  ci  este  susceptibil  de  modalități,  în  condițiile  legii  
[art.  555  alin.  (2)  C.  civ.].  Prin  aceasta  se  înțelege  că  bunul  sau 
masa de bunuri ce formează obiectul dreptului de proprietate nu 
mai are un singur titular, ci mai mulți, care exercită concomitent 
atributele  ce  intră  în  conținutul  juridic  al  dreptului  lor  ori,  cel 
puțin, există vocația unui asemenea exercițiu13. 
Modalitățile  dreptului  de  proprietate  sunt:  proprietatea 
comună, proprietatea anulabilă şi proprietatea rezolubilă. 
O  posibilă  diferențiere  între  modalitățile  dreptului  de  pro‐
prietate, s‐a apreciat că se poate realiza şi după cum exercitarea 
celor trei prerogative – posesie, folosință, dispoziție – se face de 
mai multe persoane împreună şi în acelaşi timp (în cazul proprie‐
tății  comune)  sau  împreună,  dar  diferențiat,  nu  neapărat  în 
acelaşi  timp  (în  cazul  proprietății  anulabile,  proprietății  rezolu‐
bile şi al proprietății periodice)14. 

3. Formele proprietăţii comune

După  cum  coproprietarii  au  sau  nu  au  determinată  cota‐
parte  ideală  şi  abstractă  din  dreptul  de  proprietate,  conform 
dispozițiilor  art.  632  alin.  (1)  C.  civ.,  se  poate  distinge  între 
proprietatea  comună  pe  cote‐părți  (coproprietatea)  şi  proprie‐
tatea comună în devălmăşie (devălmăşia)15.  
Dacă  proprietatea  comună  pe  cote‐părți  este  compatibilă  cu 
proprietatea  privată,  indiferent  de  titular,  în  cazul  proprietății 

13 C. Bîrsan, op. cit., p. 197.
14 M. Uliescu, A. Gherghe, op. cit., p. 124.
15  G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  B.  Nazat,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale 

principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 65; C. Bîrsan, op. cit., p. 199.
178 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

comune în devălmăşie, titularii dreptului nu pot fi decât persoane 
fizice16. 
În  noul  Cod  civil,  întreg  Capitolul  IV  al  Titlului  II  „Proprie‐
tatea  privată”  din  Cartea  a  III‐a  „Despre  bunuri”  este  dedicat 
proprietății comune şi conține norme aplicabile ori de câte ori, în 
temeiul  unui  act  juridic  sau  al  altui  mod  de  dobândire  prevăzut 
de  lege,  dintre  cele  menționate  de  art.  557  C.  civ.,  dreptul  de 
proprietate privată are doi sau mai mulți titulari (art. 631 C. civ.). 
Dacă  bunul  este  stăpânit  în  comun,  coproprietatea  se 
prezumă, până la proba contrară (art. 633 C. civ.). Textul instituie 
o prezumție legală relativă de proprietate, ce poate fi răsturnată, 
dacă se face dovada contrară. 
Reglementarea  prezumției  de  proprietate  s‐a  considerat  că 
îşi  găseşte  fundamentul  în  prevederile  art.  919  alin.  (3)  C.  civ., 
conform  cărora,  până  la  proba  contrară,  posesorul  este 
considerat  proprietar,  cu  excepția  imobilelor  înscrise  în  cartea 
funciară.  „Prin  extensie,  posesia  exercitată  în  comun  face  ca 
posesorii să fie considerați proprietari”17. 
În conexiune cu dispozițiile legale mai sus evocate, s‐a atras 
atenția asupra textului art. 918 alin.  (1) lit. c) C. civ., referitor la 
cazurile  care  nu  constituie  posesie.  Astfel,  nu  constituie  posesie 
stăpânirea  bunului  de  către  un  detentor  precar,  cum  este,  de 
exemplu,  coproprietarul,  în  proporție  cu  cotele‐părți  ce  revin 
celorlalți coproprietari. 
Detenția  precară,  odată  dovedită,  se  menține  până  la  proba 
intervertirii sale în posesie, în condițiile prevăzute de art. 920 C. civ. 
În  cazul  proprietății  comune,  plenitudinea  prerogativelor 
dreptului  de  proprietate  este  exercitată  în  comun  de  titularii 
dreptului,  cu  elemente  specifice,  după  cum  suntem  în  prezența 
coproprietății, a devălmăşiei18 sau a proprietății periodice. 

16 C. Bîrsan, op. cit., p. 200.
17 E. Chelaru, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), 

Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 695.
18 V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 244.
Lucia Uţă 179
Ceea  ce  se  impune  a  fi  subliniat  este  caracterul  colectiv 
(concurențial)  al  dreptului  de  proprietate  comună19,  caracter 
care rezultă din unitatea bunului asupra căruia poartă dreptul de 
proprietate având mai mulți titulari. 
După  criteriul  duratei  coproprietății20,  aceasta  poate  fi 
obişnuită sau forțată. Coproprietatea forțată nu poate înceta prin 
partaj judiciar [art. 632 alin. (2) şi (3) C. civ.]. 
Ca  izvoare  ale  dreptului  de  proprietate  comună,  art.  631  
C. civ. menționează actul juridic sau alt mod de dobândire prevă‐
zut de lege. În toate cazurile, este necesar ca dreptul să se consti‐
tuie ori să fie transmis către doi sau mai mulți coproprietari21. 
În privința altor moduri de dobândire a dreptului de proprie‐
tate  prevăzute  de  lege,  s‐a  arătat  că  acestea  pot  fi  moştenirea, 
comunitatea legală a bunurilor soților, uzucapiunea, în condițiile 
în  care  poate  conduce  la  dobândirea  dreptului  de  proprietate 
comună, dacă posesia a fost exercitată în comun, reconstituirea în 
temeiul Legii nr. 1/2000 a dreptului de proprietate asupra unor 
terenuri  cu  destinație  forestieră,  exploatate  la  data  preluării  în 
cadrul unor forme asociative22.  
Dispozițiile  Codului  civil  privind  coproprietatea  obişnuită 
sunt  aplicabile  în  mod  corespunzător,  conform  prevederilor  
art. 645 C. civ., şi în cazul exercitării împreună, de către două sau 
mai multe persoane, a unui alt drept real principal. 

3.1. Coproprietatea obişnuită

Potrivit dispozițiilor art. 634 C. civ., fiecare coproprietar este 
titularul  exclusiv  al  unei  cote‐părți  din  dreptul  de  proprietate. 
Cotele‐părți  sunt  prezumate  a  fi  egale,  până  la  proba  contrară. 

19 V. Stoica, Coproprietatea obişnuită în lumina dispoziţiilor legale actuale şi a 

celor din Proiectul Codului civil. Noţiune, principii şi exercitare, în Dreptul nr. 4/2005, 
p. 37.
20 C. Bîrsan, op. cit., p. 200.
21 M.S. Croitoru, în colectiv, op. cit., p. 915.
22  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 693.
180 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se 
poate face decât prin înscrisuri. 
Textul  instituie  o  prezumție  legală  relativă,  în  sensul  că 
fiecare  coproprietar  are  o  cotă‐parte  din  drept  egală  cu  a 
celorlalți.  Dacă  în  actul  de  dobândire  este  indicată  întinderea 
cotelor‐părți, prezumția s‐a arătat că este inutilă şi inoperantă23. 
Coproprietatea implică existența a doi sau mai mulți titulari 
ai  dreptului  care  poartă  asupra  aceluiaşi  bun  sau  asupra  unei 
mase  de  bunuri.  Dreptul  fiecăruia  dintre  coproprietari  este 
determinat  în  mod  abstract  sub  forma  unei  fracții  matematice, 
procentuale, bunul rămânând nedivizat în materialitatea sa. 
Dreptul fiecărui coproprietar este concurent, se întâlneşte în 
fiecare  moment  cu  drepturile  celorlalți  coproprietari  asupra 
fiecărei particule din bunul respectiv. Totodată, fiecare titular are 
un drept exclusiv asupra cotei‐părți din dreptul de proprietate24. 
Această modalitate a dreptului de proprietate are un caracter 
esenţialmente  temporar,  în  sensul  că  oricare  dintre  titularii 
dreptului  de  proprietate  poate  să  ceară  încetarea  coproprietății 
prin  partaj,  fără  a  fi  excluse  şi  alte  moduri  de  încetare  a 
coproprietății obişnuite25. 
Noțiunea  de  indiviziune  (privită  ca  modalitate  a  patrimo‐
niului,  iar  nu  ca  modalitate  a  dreptului  de  proprietate)  se 
păstrează  în  materie  succesorală.  Astfel,  moştenirea  este 
transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către 
una sau mai multe persoane aflate în ființă (art. 953 C. civ.). 
Moştenirea  unei  persoane  se  deschide  în  momentul  dece‐
sului acesteia, când patrimoniul defunctului se transmite urmând 
regulile devoluțiunii legale, în măsura în care de cuius nu a dispus 
altfel prin testament [art. 954 alin. (1) şi art. 955 alin. (1) C. civ.]. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  1143  C.  civ.,  nimeni  nu 
poate  fi  obligat  a  rămâne  în  indiviziune.  Moştenitorul  poate  cere 
oricând  ieşirea  din  indiviziune,  chiar  şi  atunci  când  există 
convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel. 

23 Ibidem, pp. 695‐696.
24 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 180‐181.
25 S. Schiller, op. cit., p. 214.
Lucia Uţă 181
În  doctrină  s‐a  arătat  că  deosebirea  dintre  coproprietate  şi 
indiviziune,  corespunzător  reglementării  anterioare,  era  numai 
de  ordin  cantitativ,  iar  nu  calitativ,  motiv  pentru  care  noul  Cod 
civil nu a reținut o atare clasificare26. În orice caz, potrivit dispo‐
zițiilor  art.  631  C.  civ.,  reglementarea  privind  coproprietatea  se 
aplică  ori  de  câte  ori  dreptul  de  proprietate  privată  are  doi  sau 
mai  mulți  titulari,  iar  în  conformitate  cu  prevederile  art.  1143 
alin.  (2)  C.  civ.,  dispozițiile  art.  669‐686  se  aplică  şi  partajului 
succesoral, în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta. 
În lipsă de stipulaţie contrară, cu privire la cota sa parte din 
dreptul  de  proprietate,  fiecare  coproprietar  poate  face,  fără 
consimțământul  celorlalți,  orice  fel  de  acte  de  dispoziție,  inter 
vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. 
Oricare  dintre  coproprietari  poate  face  acte  de  folosință  cu 
privire  la  bunul  întreg,  dacă  nu  îi  schimbă  destinaţia  şi  nu  îi 
stânjeneşte  pe  ceilalţi  coproprietari.  Exercitarea  în  comun  a 
atributului  folosinței,  reglementată  de  art.  636  alin.  (1)  C.  civ., 
priveşte actele materiale săvârşite cu privire la bunul comun, de 
vreme  ce,  pentru  actele  juridice,  există  dispoziții  distincte, 
înscrise la art. 640 şi art. 641 C. civ.27. 
Sub  aspectul  repartizării  beneficiilor  şi  sarcinilor  copro‐
prietății,  criteriul  legal,  reglementat  cu  caracter  supletiv  de  
art. 635 C. civ., este acela al mărimii cotei‐părți din drept. Noțiu‐
nea  de  beneficii,  în  sens  larg,  desemnează  orice  câştig,  profit, 
venit sau folos material pe care l‐ar putea aduce bunul comun28, 
posibilitatea fiecăruia dintre coproprietari de a poseda bunul, de 
a‐l folosi, de a‐i culege fructele – indiferent de natura lor – şi de a 
dispune asupra bunului, iar prin sarcini, în sens larg, trebuie înțe‐
lese: obligația de a contribui la cheltuielile necesare pentru între‐
ținerea,  conservarea  şi  administrarea  bunului  comun,  obligațiile 
propter  rem  şi  scriptae  in  rem,  precum  şi  dezmembrămintele 

26 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 66.
27  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 696.
28 M.S. Croitoru, în colectiv, op. cit., p. 921.
182 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

dreptului  de  proprietate  sau  obligațiile  reale  de  garanție,  dacă 

bunul comun face obiectul unui asemenea drept29. 
Obligația de a suporta cheltuielile de administrare a bunului, 
inclusiv  cele  făcute  pentru  producerea  sau  culegerea  fructelor, 
este  divizibilă  între  coproprietari,  iar  suportarea  exclusivă  a 
acestor  cheltuieli  îl  îndreptățeşte  pe  coproprietarul  care  le‐a 
făcut numai să pretindă restituirea de către ceilalți coproprietari, 
proporțional  cu  cotele  lor  părți,  în  conformitate  cu  prevederile 
art. 638 alin. (1) C. civ., fără a‐i conferi vreun drept suplimentar30. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  638  alin.  (2)  şi  (3)  C.  civ.,  „(2)  fructele 
naturale  sau  fructele  industriale  ale  bunului  comun  însuşite  de 
un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au 
fost  consumate  ori  înstrăinate  sau  nu  au  pierit  şi  pot  fi 
identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are 
dreptul  la  despăgubiri,  cu  excepția  cazului  în  care  fructele  au 
pierit  în  mod  fortuit.  Dreptul  la  acțiunea  în  despăgubiri  este 
supus  prescripției,  potrivit  dreptului  comun.  (3)  Dreptul  de  a 
reclama  fructele  civile  ale  bunului  comun  însuşite  de  un  copro‐
prietar este supus prescripției, potrivit dreptului comun”. 
Dacă fructele naturale sau industriale nu mai pot fi identificate 
în  patrimoniul  coproprietarului  care  şi  le‐a  însuşit  ori  au  fost 
consumate  de  acesta  sau  au  pierit  din  culpa  lui,  iar  nu  în  mod 
fortuit, ceilalți coproprietari pot pretinde despăgubiri, constând în 
valoarea fructelor, proporțional cu cota lor parte din dreptul asu‐
pra  bunului  producător  de  fructe31.  În  cazul  fructelor  civile,  posi‐
bilitatea partajului este exclusă, iar restituirea lor poate fi pretinsă, 
ca drept de creanță, în interiorul termenului de prescripție. 
Conform art. 639 C. civ., „modul de folosire a bunului comun 
se  stabileşte  prin  acordul  coproprietarilor,  iar  în  caz  de  neîn‐
țelegere, prin hotărâre judecătorească”. 
Prevederile  derogatorii  de  la  regimul  legal  trebuie  să  fie 
stipulate  într‐un  contract  de  administrare,  încheiat  cu  acordul 

29 C. Bîrsan, op. cit., p. 207.
30  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 698.
31 C. Bîrsan, op. cit., p. 207.
Lucia Uţă 183
tuturor  coproprietarilor,  în  condițiile  art.  644  C.  civ.,  şi  cu 
respectarea limitelor stabilite de lege32.  
Printr‐un asemenea contract, se poate deroga de la dispozițiile 
legale  privind  repartizarea  beneficiilor  şi  sarcinilor  între  copro‐
prietari (art. 635 C. civ.), exercitarea în comun a dreptului de folo‐
sință asupra bunului comun (art. 636 C. civ.) ori efectuarea actelor 
juridice de administrare sau de dispoziție şi sancțiunea aplicabilă 
în  cazul  încheierii  actelor  cu  nerespectarea  regulii  majorității  sau 
unanimității, după caz [art. 641 şi art. 642 alin. (1) C. civ.]. 
În  cazul  în  care  coproprietarii  nu  se  înțeleg  asupra  modului 
de  folosire  a  bunului  comun,  acesta  poate  fi  determinat  prin 
hotărâre judecătorească, pe calea partajului de folosință. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  644  alin.  (2)  şi  (3)  C.  civ.,  „(2)  în 
cazul  în  care  oricare  dintre  coproprietari  denunță  contractul  de 
administrare,  acesta  îşi  încetează  existența,  rămânând  aplicabile 
regulile  din  prezenta  secțiune.  (3)  În  cazul  în  care,  printre 
bunurile  aflate  în  coproprietate,  se  află  şi  bunuri  imobile, 
contractele  de  administrare  a  coproprietății  şi  declarațiile  de 
denunțare  a  acestora  vor  fi  notate  în  cartea  funciară,  la  cererea 
oricăruia dintre coproprietari”. 
Contractul  de  administrare  a  coproprietății  poate  fi  denunțat 
de oricare dintre coproprietari, prin derogare de la dreptul comun, 
caz  în  care  redevin  incidente  dispozițiile  legale  în  materie33,  care 
instituie un regim juridic unitar al coproprietății34. 
Încălcarea  regulilor  de  exercitare  a  atributului  folosinței  cu 
privire  la  bunul  comun  atrage  răspunderea  delictuală  a  copro‐
prietarului35. 
În  privința  actelor  juridice,  se  face  distincție  între  actele  de 
conservare, actele de administrare şi actele de dispoziție. 

32  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 705.
33 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 72.
34 C. Bîrsan, op. cit., p. 202.
35  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 697.
184 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

Cum  actele  de  conservare  nu  aduc  atingere  drepturilor 

coproprietarilor,  fiecare  dintre  ei  poate  face  cu  privire  la  bun 
astfel de acte, fără a‐i fi necesar acordul celorlalți (art. 640 C. civ.). 
Actele  de  administrare  (precum  încheierea  sau  denunțarea 
unor  contracte  de  locațiune,  cesiunile  de  venituri  imobiliare  şi 
altele asemenea) pot fi făcute numai cu respectarea regulii majori­
tăţii (cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor‐părți, 
şi  nu  cu  acordul  majorității  coproprietarilor,  chiar  dacă  uneori 
aceste majorități coincid36), iar actele de dispoziție (inclusiv actele 
de  folosință  cu  titlu  gratuit,  cesiunile  de  venituri  imobiliare  şi 
locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele 
care  urmăresc  exclusiv  înfrumusețarea  bunului,  ce  sunt  asimilate 
actelor  de  dispoziție37)  nu  se  pot  încheia  decât  cu  respectarea 
regulii unanimităţii (cu acordul tuturor coproprietarilor). 
Orice  act  juridic  cu  titlu  gratuit  este  considerat  act  de 
dispoziție [art. 641 alin. (4) teza finală C. civ.]. 
Pentru  încheierea  actului  este  necesar  şi  suficient  acordul 
coproprietarilor, expres ori chiar tacit, întrucât legea nu impune 
participarea acestora la încheierea actului respectiv38. 
Coproprietarul  sau  coproprietarii  interesați  pot  cere 
instanței  să  suplinească  acordul  coproprietarului  aflat  în 
imposibilitate  de  a­şi  exprima  voinţa  sau  care  se  opune  în  mod 
abuziv  la  efectuarea  unui  act  de  administrare  indispensabil 
menținerii utilității sau valorii bunului [art. 641  alin. (3) C. civ.]. 
Prevederea legală priveşte numai actele de administrare, iar nu şi 
pe cele de dispoziție. 
În  situația  în  care  actul  de  administrare  limitează  în  mod 
substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun 
în raport cu cota sa parte ori dacă impune o sarcină excesivă unui 
coproprietar  prin  raportare  la  cota  sa  parte  sau  la  cheltuielile 
suportate  de  către  ceilalţi  coproprietari,  actul  nu  va  putea  fi 
efectuat decât cu acordul coproprietarului afectat. 

36 C. Bîrsan, op. cit., p. 213.
37  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 702.
38 Ibidem, p. 701.
Lucia Uţă 185
Dispozițiile  art.  641  C.  civ.  se  aplică  numai  actelor  juridice 
încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009. 
Potrivit  prevederilor  art.  642  C.  civ.,  actele  juridice  de 
administrare  sau  de  dispoziție  încheiate  cu  nerespectarea  regulii 
majorității  sau,  după  caz,  a  unanimității,  sunt  inopozabile 
coproprietarului  care  nu  a  consimţit,  expres  ori  tacit,  la  încheierea 
actului.  Coproprietarului  vătămat  i  se  recunoaşte  dreptul  ca, 
înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terțului 
care  ar  fi  intrat  în  posesia  bunului  comun  în  urma  încheierii 
actului.  În  acest  caz,  restituirea  posesiei  bunului  se  va  face  în 
folosul  tuturor  coproprietarilor,  cu  daune‐interese,  dacă  este 
cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului. 
Inopozabilitatea  este  o  sancțiune  specifică,  distinctă  de 
nulitate, al cărei efect constă în aceea că beneficiarul actului nu îl 
va putea invoca față de terți, nici chiar în cazul unui litigiu, ca şi 
cum titlul inopozabil nu ar exista. În cazul actelor de administrare 
şi de dispoziție încheiate cu nerespectarea regulii majorității  ori 
unanimității,  după  caz,  inopozabilitatea  poate  fi  invocată  numai 
de  coproprietarul  vătămat,  care  nu  a  consimțit,  expres  sau  tacit, 
la încheierea actului39. 
În  sistemul  Codului  civil  anterior,  atât  în  doctrină,  cât  şi  în 
practică, s‐a pus problema dacă un coproprietar poate revendica 
singur  bunul  comun,  fără  acordul  celorlalți.  Deşi  opinia  majo‐
ritară  a  fost  în  sensul  că,  pentru  promovarea  acțiunii  în  reven‐
dicare  este  necesar  acordul  unanim  al  coproprietarilor40,  a  fost 
exprimat  şi  punctul  de  vedere  potrivit  căruia  acțiunea  în  reven‐
dicare trebuie calificată ca act de conservare, şi nu de dispoziție, 
astfel  încât  poate  fi  introdusă  de  un  singur  coproprietar 
împotriva  terțului  care  deține  bunul  fără  titlu  şi  este  admisibilă, 
întrucât urmează regulile gestiunii de afaceri41. 

39 Ibidem, pp. 702‐703. 
40 L. Pop, L.‐M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul 

Juridic, Bucureşti, 2006, p. 311.
41  D.  Chirică,  Posibilitatea  exercitării  acţiunii  în  revendicare  de  către  un 

singur  coindivizar,  în  Dreptul  nr.  11/1998,  p.  28;  I.  Lulă,  Opinii  referitoare  la 
posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în 
Dreptul nr. 4/2002, pp. 75‐84.
186 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

Respingerea  acțiunii  în  revendicare  introdusă  fără  acordul 

unanim  al  coproprietarilor  s‐a  arătat  că  nu  trebuie  considerată 
un  scop  în  sine,  ci  doar  un  mijloc  de  protecție  împotriva  actului 
de dispoziție al unuia dintre coproprietari, care, prin promovarea 
acțiunii în revendicare cu încălcarea regulii unanimității, ar tinde 
la dobândirea dreptului de proprietate exclusivă asupra bunului 
revendicat42.  Regula  unanimității,  consacrată  în  doctrină  şi 
însuşită  de  practica  judiciară  în  absența  unui  regim  juridic  legal 
al  coproprietății,  s‐a  apreciat  a  fi  adecvată  dezideratului 
protejării  tuturor  coproprietarilor  şi  evitării  pronunțării  unor 
hotărâri  care  să  conducă  la  încălcarea  drepturilor  celorlalți 
coproprietari  neparticipanți  la  proces,  cu  atât  mai  mult  cu  cât 
hotărârea  judecătorească  pronunțată  numai  față  de  unii  dintre 
coproprietari nu putea produce efecte decât pentru aceştia43. 
Prin  hotărârea  pronunțată  în  cauza  Lupaş  şi  alţii  c. 
României44,  Curtea  Europeană  a  Drepturilor  Omului  a  constatat 
că  a  avut  loc  o  încălcare  a  art.  6  §1  din  Convenție,  cât  timp, 
ținându‐se cont de circumstanțele speciale ale speței şi în special 
de  data  naționalizării  şi  de  dificultățile  ce  decurg  din  aceasta 
pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi 
de  refuzul  moştenitorului  unui  alt  fost  coproprietar  de  a  se 
alătura acțiunilor lor, regula unanimității a reprezentat un obsta‐
col insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a 
bunurilor indivize. 
Prin  urmare,  Curtea  a  apreciat  că  „aplicarea  strictă  a  regulii 
unanimității le‐a impus reclamanților o sarcină disproporționată 

42  P.  Perju,  Probleme  de  drept  civil  şi  procesual  civil  din  practica  Secţiei 

civile  şi  de  proprietate  intelectuală  a  Înaltei  Curţi  de  Casaţie  şi  Justiţie,  în 
Dreptul nr. 7/2006, pp. 207‐208.
43 M. Tăbăraş, M. Constantin, Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobi­

liară  introdusă  doar  de  către  unul  dintre  proprietarii  neposesori  ai  imobilului. 
Regula unanimităţii consacrată în jurisprudenţa internă. Interpretarea principiului 
unanimităţii din prisma jurisprudenţei CEDO. Caracterul excepţional al situaţiilor în 
care regula  unanimităţii  se  aplică,  notă la decizia nr. 4442 din 2 aprilie 2009 a 
ÎCCJ, în CJ nr. 1/2011, pp. 20‐23.
44 Hotărârea din 14 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 

2007.
Lucia Uţă 187
ce  i‐a  privat  de  orice  posibilitate  clară  şi  concretă  de  a  obține 
examinarea  de  către  instanțe  a  cererilor  lor  de  restituire  a 
terenurilor  în  litigiu,  aducând  astfel  atingere  substanței  înseşi  a 
dreptului lor de acces la o instanță”. 
Cu referire la decizia Curții Europene, Înalta Curte de Casație 
şi  Justiție  a  reținut  următoarele45:  „În  hotărârea  Lupaş  şi  alţii  c. 
României,  din  14  decembrie  2006,  Curtea  Europeană  a  Dreptu‐
rilor Omului a constatat că regula unanimității este o construcție 
jurisprudențială, care nu decurge dintr‐o anume dispoziție legală, 
fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare. 
Instanța  europeană  a  admis  că,  fiind  respectată  de  majo‐
ritatea  instanțelor  române,  regula  unanimității  este  suficient  de 
clară  şi  accesibilă  şi  urmăreşte  un  scop  legitim,  şi  anume  prote‐
jarea tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului. 
În  acelaşi  timp,  Curtea  europeană,  fără  a  considera  că  este 
necesar să soluționeze controversele din dreptul intern legate de 
regula unanimității, a statuat că are competența de a analiza în ce 
măsură  cerința  obținerii  acordului  tuturor  coproprietarilor  nu 
impune  persoanei  reclamante  o  sarcină  disproporționată,  de 
natură  a  rupe  justul  echilibru  dintre  preocuparea  legitimă  de  a 
proteja  dreptul  tuturor  proprietarilor  şi  dreptul  de  acces  la  o 
instanță  de  judecată,  garantat  de  art.  6  alin.  (1)  din  Convenția 
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăților fundamentale. 
Analizând  circumstanțele  cauzei,  Curtea  europeană  a 
constatat  că  respingerea  acțiunii  ca  inadmisibilă,  prin  aplicarea 
strictă a regulii unanimității, a reprezentat o încălcare a dreptului 
de acces la o instanță de judecată”. 
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că jurisprudența 
Curții  Europene  nu  neagă  regula  unanimității,  dar  impune  ca 
aplicarea  acesteia  să  nu  se  facă  în  mod  rigid,  ci  în  funcție  de 
circumstanțele fiecărei cauze în parte. „În cauză, instanța de apel 
nu  a  analizat  regula  unanimității  în  funcție  de  circumstanțele 
concrete şi nu a stabilit deplin situația de fapt în raport de care să 
se  poată  reține  că  reclamantul  putea  formula  singur  acțiunea  în 
revendicare,  ci  s‐a  limitat  doar  să  constate  că  impunerea  regulii 

45 ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4442 din 2 aprilie 2009, www.scj.ro.
188 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

unanimității  reprezintă  o  negare  a  dreptului  de  acces  la  o 

instanță de judecată. 
Față  de  regula  unanimității,  în  raport  de  care  s‐a  respins 
acțiunea  prin  sentința  apelată,  instanța  de  apel  trebuia  să  dis‐
pună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă 
apelantul  a  fost  în  imposibilitate  să  identifice  restul  coproprie‐
tarilor imobilului şi să obțină acceptul acestora de a i se alătura în 
acțiunea în revendicare. 
Prin  urmare,  soluția  dată  prin  hotărârea  recurată  nu  este 
conformă interpretării nuanțate dată de Curtea europeană regulii 
unanimității,  care  în  ambele  cauze  avute  în  vedere  impune 
analizarea tuturor circumstanțelor cauzei”. 
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, s‐a apreciat 
că decizia instanței supreme mai sus menționată are meritul de a 
curma disputa procesuală privind posibilitatea formulării acțiunii 
în revendicare de unii dintre comoştenitori şi de a face aplicarea 
art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului şi a libertăți‐
lor fundamentale care garantează dreptul la un proces echitabil46. 
Noul Cod civil aduce, sub acest aspect, necesarele clarificări. 
Astfel,  în  conformitate  cu  dispozițiile  art.  643,  fiecare  copro‐
prietar  poate  sta  singur  în  justiție,  indiferent  de  calitatea  proce‐
suală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul 
acțiunii  în  revendicare.  Hotărârile  judecătoreşti  pronunțate  în 
folosul  coproprietății  profită  tuturor  coproprietarilor,  iar  hotărâ‐
rile judecătoreşti  potrivnice  unui  coproprietar  nu  sunt  opozabile 
celorlalți coproprietari. 
Când  acțiunea  nu  este  introdusă  de  toți  coproprietarii, 
pârâtul  poate  cere  instanței  de  judecată  introducerea  în  cauză  a 
celorlalți  coproprietari  în  calitate  de  reclamanți,  în  termenul  şi 
condițiile  prevăzute  în  Codul  de  procedură  civilă  pentru 
chemarea în judecată a altor persoane. 
În  fine,  oricare  dintre  coproprietari  poate  revendica  singur 
cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului.  

46 C. Dicu, A. Moise, Regula unanimităţii coproprietarilor în formularea unei 

acţiuni  în  revendicare,  notă  la  decizia  nr.  587  din  7  octombrie  2010  a  C.  Ap. 
Bucureşti, s. a IV‐a civ., în CJ nr. 2/2011, pp. 82‐84.
Lucia Uţă 189
Potrivit  dispozițiilor  art.  63  din  Legea  nr.  71/2011  pentru 
punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  287/2009  privind  Codul  civil, 
„dispozițiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică şi în 
cazurile  în  care  hotărârea  judecătorească  nu  a  rămas  definitivă 
până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 
alin.  (3)  se  aplică  şi  în  situațiile  în  care  pricina  nu  a  fost 
soluționată  în  primă  instanță  până  la  data  intrării  în  vigoare  a 
Codului civil”. 

3.2. Partajul
Noul  Cod  civil  abandonează  concepția  potrivit  căreia  par‐
tajul,  ca  mod  de  încetare  specific  coproprietății  obişnuite47,  are 
caracter declarativ şi stabileşte, la art. 680, că efectele împărțelii 
se produc numai pentru viitor.  
Prin  partaj,  fiecare  coproprietar  devine proprietarul  exclusiv 
al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i‐au fost atribuite 
numai  cu  începere  de  la  data  stabilită  în  actul  de  partaj,  dar  nu 
mai  devreme  de  data  încheierii  actului,  în  cazul  împărțelii 
voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii 
judecătoreşti. 
În  cazul  imobilelor,  efectele  juridice  ale  partajului  se  produc 
numai  dacă  actul  de  partaj  încheiat  în  formă  autentică  sau 
hotărârea  judecătorească  rămasă  definitivă,  după  caz,  au  fost 
înscrise în cartea funciară. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  681  C.  civ.,  actele 
încheiate, în condițiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul 
comun  rămân  valabile  şi  sunt  opozabile  celui  căruia  i‐a  fost 
atribuit bunul în urma partajului. 
Atunci  când  un  coproprietar  a  vândut  bunul  proprietate 
comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului 
bun  către  cumpărător,  acesta  din  urmă  poate  cere,  pe  lângă 
daune­interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional 
cu  cota‐parte  pe  care  nu  a  dobândit‐o,  fie  rezoluţiunea  contrac­

47  Cu  privire  la  alte  moduri  de  încetare,  a  se  vedea  G.  Boroi,  C.A. 

Anghelescu, B. Nazat, op. cit., pp. 77‐78.
190 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

tului  în  cazul  în  care  nu  ar  fi  cumpărat  dacă  ar  fi  ştiut  că  nu  va 
dobândi proprietatea întregului bun. 
Însă  cumpărătorul  care,  la  data  încheierii  contractului, 
cunoştea  că  bunul  nu  aparținea  în  întregime  vânzătorului,  nu 
poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările 
autonome sau lucrările adăugate voluptuare [art. 1683 alin. (4) şi 
(5) C. civ.]. 
Dispozițiile privind partajul din noul Cod civil sunt aplicabile 
convenţiilor  de  partaj  încheiate  după  intrarea  în  vigoare  a  Legii 
nr. 287/2009, precum şi, în cazul partajului judiciar, cererilor de 
chemare  în  judecată  introduse  după  data  de  1  octombrie  2011 
(art. 66 din Legea nr. 71/2011). 

3.3. Coproprietatea forţată

Coproprietatea  forţată  constituie  excepția  de  la  regula 
potrivit căreia coproprietatea poate fi sistată oricând prin partaj. 
Această  formă  a  coproprietății  poartă  asupra  unor  bunuri 
care,  în  principiu,  având  în  vedere  destinația  şi  caracterul  per‐
petuu al acestei destinații, nu pot fi împărțite. Se admite totuşi ca 
şi coproprietatea forțată să poată înceta prin partaj voluntar. 
În  cazul  coproprietății  forțate,  ca  formă  a  coproprietății,  se 
păstrează  trăsăturile  esențiale  care  caracterizează  această 
modalitate  a  dreptului  de  proprietate,  şi  anume  divizarea 
intelectuală,  între  mai  mulți  titulari,  a  dreptului  de  proprietate 
purtând asupra unui bun nefracționat în materialitatea sa. 
Conform  art.  646  C.  civ.,  se  află  în  coproprietate  forțată:  
1.  părțile  comune,  despărțiturile  comune,  bunurile  ce  formează 
obiectul proprietății periodice şi amintirile de familie; 2. bunurile 
comune  necesare  sau  utile  pentru  folosirea  a  două  imobile 
vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, 
fântânile,  drumurile  şi  izvoarele;  3.  bunurile  comune  afectate 
utilizării  a  două  sau  a  mai  multor  fonduri,  cum  ar  fi  o  centrală 
termică  sau  alte  instalații  care  deservesc  două  sau  mai  multe 
clădiri,  un  drum  comun  într‐un  cartier  de  locuințe  sau  alte 
Lucia Uţă 191
asemenea  bunuri;  4.  orice  alt  bun  comun  prevăzut  de  lege. 
Enumerarea conținută de art. 646 C. civ. nu este limitativă48. 
Bunurile  asupra  cărora  se  exercită  coproprietatea  forțată 
sunt,  în  general,  accesorii  față  de  alte  bunuri  considerate 
principale  şi  aflate  în  proprietate  exclusivă.  În  această  ipoteză, 
coproprietatea  este  forțată  pentru  că  există  şi  se  menține 
independent de voința coproprietarilor şi este perpetuă, având în 
vedere  scopul  sau  destinația  permanentă  căreia  îi  sunt  afectate 
bunurile asupra cărora poartă. 
Conform  principiului  accesorium  sequitur  principale,  situația 
juridică  a  dreptului  de  proprietate  comună  forțată  o  urmează  pe 
aceea a dreptului de proprietate purtând asupra bunului principal49. 
În cazul coproprietății forțate, coproprietarii au drepturi mai 
largi  decât  în  cazul  proprietății  comune  obişnuite.  Fiecare 
coproprietar poate folosi bunul comun ca un adevărat proprietar, 
existând  însă  anumite  limite,  în  sensul  că  nu  se  poate  aduce 
atingere  drepturilor  simultane  şi  concurente,  de  aceeaşi  natură 
ale  celorlalți  coproprietari,  iar  folosința  trebuie  să  se  realizeze 
numai  în  scopul  utilizării  fondului  căruia  i‐a  fost  afectat  bunul 
comun accesoriu, cu respectarea destinației acestuia. 
Regimul  juridic  general  al  coproprietății  forțate  este  regle‐
mentat de art. 647 C. civ., text potrivit căruia fiecare coproprietar 
poate  exercita  folosința  bunului  comun,  cu  condiția  să  respecte 
destinaţia  acestuia  şi  să  permită  exercitarea  folosinţei  de  către 
ceilalţi coproprietari. 
Cheltuielile  pentru  întreținerea  şi  conservarea  bunului 
comun  se  suportă  în  mod  proporţional  cu  cota­parte  din  drept  a 
fiecărui  coproprietar.  Când  bunul  comun  are  caracter  accesoriu, 
în absența unei convenții contrare, cota‐parte din drept a fiecărui 
coproprietar  se  stabileşte  în  funcție  de  întinderea  bunului 
principal. 
Dacă  bunul  comun  are  caracter  accesoriu  în  raport  cu  un  bun 
principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa 

48  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 707.
49 L. Pop, L.‐M. Harosa, op. cit., p. 204.
192 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată 
cu exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunului principal. 
Niciun  coproprietar  nu  poate  face  acte  de  dispoziție  cu 
privire  la  întregul  bun  aflat  în  coproprietate  forțată50,  nici  chiar 
cu acordul coproprietarilor51. 
Din  interpretarea  per  a  contrario  a  dispozițiilor  art.  647 
alin. (2) C. civ. a fost desprinsă concluzia potrivit căreia dreptul 
de dispoziție asupra cotei‐părți poate fi înstrăinat şi separat dacă 
bunul comun nu are caracter accesoriu52. 
Prin  Legea  nr.  287/2009  sunt  reglementate  distinct,  în 
cuprinsul  unor  secțiuni  separate,  coproprietatea  asupra  părților 
comune  din  clădirile  cu  mai  multe  etaje  sau  apartamente  şi 
coproprietatea asupra despărțiturilor comune. 
3.3.1. Coproprietatea asupra părţilor comune din clădi-
rile cu mai multe etaje sau apartamente
În  situația  în  care  într‐o  clădire  sau  într‐un  ansamblu 
rezidențial  există  spații  cu  destinație  de  locuință  sau  cu  altă 
destinație având proprietari diferiți, părțile din clădire care, fiind 
destinate  întrebuințării  spațiilor  respective,  nu  pot  fi  folosite 
decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forțată. 
Părțile  comune  sunt  bunuri  accesorii  în  raport  cu  spațiile 
locative  care  constituie  bunurile  principale  [art.  648  alin.  (2)  
C.  civ.],  după  cum  cota‐parte  din  dreptul  de  proprietate  asupra 
părților  comune  are  caracter  accesoriu  în  raport  cu  dreptul  de 
proprietate  asupra  spațiului  din  clădire  care  constituie  bunul 
principal (art. 651 teza I C. civ.). 
Potrivit  dispozițiilor  art.  546  C.  civ.,  bunul  care  a  fost 
destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui 
bun  este  accesoriu  atât  timp  cât  satisface  această  utilizare. 
Destinația  comună  poate  să  fie  stabilită  numai  de  proprietarul 
ambelor bunuri. 

50 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 79.
51 M.S. Croitoru, în colectiv, op. cit., p. 940.
52  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 708.
Lucia Uţă 193
Sunt  considerate  părţi  comune,  în  măsura  în  care  prin  lege 
ori prin act juridic nu se prevede altfel: a) terenul pe care se află 
clădirea,  compus  atât  din  suprafața  construită,  cât  şi  din  cea 
neconstruită  necesară,  potrivit  naturii  sau  destinației  construc‐
ției,  pentru  a  asigura  exploatarea  normală  a  acesteia;  pentru 
eventuala  suprafață  excedentară  proprietarii  sunt  titularii  unei 
coproprietăți  obişnuite;  b)  fundația,  curtea  interioară,  structura, 
structura  de  rezistență,  pereții  perimetrali  şi  despărțitori  dintre 
proprietăți şi/sau spațiile comune, acoperişul, terasele, scările şi 
casa  scărilor,  holurile,  pivnițele  şi  subsolurile  necompartimen‐
tate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoa‐
rele;  c)  instalațiile  de  apă  şi  canalizare,  electrice,  de  telecomu‐
nicații,  de  încălzire  şi  de  gaze  de  la  branşament/racord  până  la 
punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă, 
canalele  pluviale,  paratrăsnetele,  antenele  colective,  precum  şi 
alte asemenea părți; d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinței 
părților, sunt în folosință comună [art. 649 alin. (1) C. civ.]. 
Legea  reglementează  şi  cazuri  speciale  de  coproprietate 
forţată, în care coproprietari nu sunt toți proprietarii exclusivi ai 
spațiilor locative dintr‐o clădire sau ansamblu rezidențial. Astfel, 
potrivit dispozițiilor art. 649 alin. (2) C. civ., coşurile de fum şi de 
aerisire,  precum  şi  spațiile  pentru  spălătorii  şi  uscătorii  sunt 
considerate  părți  comune  exclusiv  pentru  coproprietarii  care 
folosesc aceste utilități, în conformitate cu proiectul clădirii. 
Fiecare  coproprietar  are  dreptul  de  a  săvârşi  acte  de  folo‐
sință  asupra  tuturor  bunurilor  comune,  indiferent  de  mărimea 
cotei  sale  părți,  ca  şi  cum  ar  fi  proprietar  exclusiv,  în  măsura  în 
care  respectă  destinaţia  bunului  şi  permite  exercitarea  folosinţei 
de  ceilalţi  coproprietari53.  Prin  excepție,  părțile  comune  pot  fi 
atribuite  în  folosinţă  exclusivă  în  condițiile  prevăzute  de  
art.  650  C.  civ.,  dacă  prin  aceasta  nu  sunt  lezate  drepturile 
celorlalți  coproprietari.  Decizia  de  atribuire  în  folosință  exclu‐
sivă  trebuie  adoptată  cu  o  dublă  majoritate  de  două  treimi  din 
numărul coproprietarilor şi al cotelor‐părți. În clădirile unde sunt 

53  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 711.
194 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

constituite  asociații  de  proprietari,  decizia  se  adoptă  de  către 

adunarea generală, cu aceeaşi majoritate. 
Cheltuielile  legate  de  părțile  comune  folosite  exclusiv  de 
către  unii  dintre  coproprietari  cad  în  sarcina  acestora  din  urmă 
[art. 654 alin. (2) C. civ.]. 
Determinarea  cotelor‐părți  în  cazul  părților  comune  din 
clădirile  cu  mai  multe  etaje  sau  apartamente  se  realizează, 
potrivit  dispozițiilor  art.  652  C.  civ.,  prin  raportarea  suprafeței 
utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor 
locative  din  clădire.  Dispoziția  legală  are  caracter  supletiv, 
găsindu‐şi  aplicarea  numai  în  lipsa  unei  stipulații  contrare  în 
titlurile de proprietate54. 
În  lipsa  unor  prevederi  sau  convenții  contrare,  potrivit 
dispozițiilor art. 654 alin. (1) C. civ., fiecare coproprietar suportă 
cheltuielile  legate  de  întreținerea,  repararea  şi  exploatarea 
părților comune, în proporție cu cota sa parte. 
Fiecare  coproprietar  poate  folosi,  în  condiţiile  acordului  de 
asociere, atât spațiul care constituie bunul principal, cât şi părțile 
comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalți proprietari şi 
fără  a  schimba  destinația  clădirii.  În  lipsa  acordului  de  asociere, 
dispozițiile  privind  regimul  juridic  general  al  coproprietății 
forțate rămân aplicabile (art. 653 C. civ.). 
Conform art. 659 C. civ., în cazul clădirilor cu mai multe etaje 
ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidențiale formate 
din  locuințe  individuale,  amplasate  izolat,  înşiruit  sau  cuplat,  în 
care  există  proprietăți  comune  şi  proprietăți  individuale,  se 
constituie asociaţia de proprietari, care se organizează şi funcțio‐
nează în condițiile legii. 
Legea  nr.  230/2007  privind  înființarea,  organizarea  şi 
funcționarea  asociațiilor  de  proprietari55  reglementează  înfiin‐
țarea,  organizarea  şi  funcționarea  asociațiilor  de  proprietari, 
precum şi modul de administrare şi de exploatare a clădirilor de 
locuințe aflate în proprietatea a cel puțin trei persoane fizice sau 
persoane juridice, de drept public ori de drept privat, inclusiv în 

54 Ibidem, p. 712.
55 Publicată în M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007.
Lucia Uţă 195
cazul  celor  care  au  în  structura  lor  şi  spații  cu  altă  destinație 
decât  aceea  de  locuință.  Pentru  constituirea  asociației  de 
proprietari, legea cere ca spațiile cu destinație de locuință sau cu 
altă  destinație  dintr‐un  condominiu  să  aibă  cel  puțin  trei 
proprietari diferiți. 
Asociația  de  proprietari,  în  conformitate  cu  dispozițiile  art.  2 
alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, 
este forma de asociere autonomă, de organizare şi de reprezentare a 
intereselor comune a majorității proprietarilor unui condominiu, 
cu  personalitate  juridică,  fără  scop  patrimonial,  înființată  în 
condițiile prevăzute de lege. 
Asociațiile  de  proprietari  sunt  subiecte  de  drept  distincte, 
constituite  cu  scopul  reprezentării  şi  susținerii  intereselor 
comune  ale  proprietarilor  legate  de  folosirea  bunurilor  aflate  în 
proprietate comună din clădirea ce alcătuieşte un condominiu, şi 
participă în nume propriu la viața juridică. 
Acestea  se  pot  asocia  în  federații,  uniuni,  ligi  ale  asociațiilor 
de  proprietari  din  municipii,  oraşe  sau  județe,  respectiv  la  nivel 
național, potrivit dreptului comun. 
În sensul art. 3 lit. a) din Lege, prin clădire‐bloc de locuințe‐
condominiu,  se  înțelege  proprietatea  imobiliară  formată  din 
proprietăți individuale (apartamente sau spații cu altă destinație 
decât aceea de locuințe) şi proprietatea comună indiviză. Poate fi 
denumit  condominiu  şi  un  tronson  cu  una  sau  mai  multe  scări, 
din cadrul clădirii de locuit, în condițiile în care se poate delimita 
proprietatea comună. 
În raport de regimul juridic al dreptului ce se exercită asupra 
diferitelor  părți  ale  imobilului,  se  distinge  între  dreptul  de 
proprietate  purtând  asupra  apartamentului/spațiului  cu  altă 
destinație  decât  aceea  de  locuință  şi  dreptul  de  proprietate 
asupra părților comune. 
Proprietatea  individuală  poartă  asupra  unei  unități  de 
proprietate imobiliară, astfel cum este definită de art. 3 lit. b) din 
Lege.  Prin  proprietate  individuală,  în  sensul  Legii  nr.  230/2007, 
se  înțelege  apartamentul  sau  spațiul  cu  altă  destinație  decât 
aceea  de  locuință,  parte  dintr‐o  clădire,  destinată  locuirii  sau 
196 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

altor  activități,  care  împreună  cu  cota‐parte  indiviză  din  pro‐

prietatea comună constituie o unitate de proprietate imobiliară. 
Din  economia  dispozițiilor  Legii  nr.  230/1997,  rezultă  că 
obiectul  asupra  căruia  se  exercită  dreptul  de  proprietate  este 
reprezentat  de  unitatea  de  proprietate  imobiliară,  în  a  cărei 
compunere intră atât apartamentul sau spațiul cu altă destinație 
decât  aceea  de  locuință  situat  într‐o  clădire‐bloc  de  locuințe‐
condominiu, cât şi cota‐parte din dreptul asupra părților comune.  
Cota‐parte  indiviză  reprezintă,  conform  dispozițiilor  art.  3  
lit.  e)  din  Lege,  cota‐parte  de  proprietate  care  îi  revine  fiecărei 
proprietăți  individuale  din  proprietatea  comună  şi  este  egală  cu 
raportul dintre suprafața utilă a proprietății individuale şi totalul 
suprafețelor utile ale tuturor proprietăților individuale. 
Această  definiție  legală  poate  genera  confuzii,  cât  timp,  la  
art.  3  lit.  b)  se  prevede  expres  că  proprietatea  individuală  este 
compusă  din  proprietatea  asupra  apartamentului  şi  cota‐parte 
indiviză din proprietatea comună. 
Intenția legiuitorului este mai clar exprimată la art. 46 alin. (2) 
şi (3) din Normele metodologice privind organizarea şi funcționarea 
asociațiilor  de  proprietari,  aprobate  prin  H.G.  nr.  1588/200756, 
texte  potrivit  cărora  cota‐parte  indiviză  de  proprietate  – 
înțeleasă  ca  fracțiune  abstractă  pentru  fiecare  apartament  sau 
spațiu cu altă destinație decât aceea de locuință din condominiu – 
reprezintă  raportul  procentual  dintre  suprafața  utilă  a 
apartamentului  sau  a  spațiului  cu  altă  destinație  decât  aceea  de 
locuință şi suma suprafețelor utile ale tuturor apartamentelor şi 
spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință. 
Prin  proprietate  comună,  în  sensul  art.  3  lit.  c)  şi  d),  s‐ar 
înțelege,  aşadar,  toate  părțile  dintr‐un  condominiu  care  nu  sunt 
apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuință, 
inclusiv  partea  din  tronsoane  sau  scări  ce  nu  poate  fi  delimitată 
(cel  puțin  o  instalație  pe  verticală  care  alimentează  în  comun 
tronsoane ori scări sau părți de construcție comune tronsoanelor 
ori  scărilor,  care  nu  pot  fi  definite  separat  din  punct  de  vedere 
fizic ca poziție şi suprafață). 

56 Publicată în M. Of. nr. 43 din 18 ianuarie 2008.
Lucia Uţă 197
Noțiunea  de  proprietar  al  spațiului,  respectiv  al  apartamen‐
tului, desemnează orice persoană fizică sau persoană juridică, de 
drept public ori de drept privat, care are în patrimoniu un drept 
de proprietate asupra acelui spațiu, respectiv apartament, într‐un 
condominiu [art. 3 lit. f)].  
În  conformitate  cu  prevederile  art.  58  alin.  (1)  din  Lege, 
instituțiile administrației publice locale ori centrale sau orice alte 
societăți de stat, care au în proprietate apartamente sau spații cu 
altă destinație decât aceea de locuință în clădirile de locuințe, au 
aceleaşi  drepturi  şi  obligații  ca  oricare  alt  proprietar  din 
condominiu  şi  au  obligația  să  mandateze  persoane  fizice  sau 
juridice pentru a colabora cu asociația de proprietari. 
În cazul spațiilor, respectiv al apartamentelor cu mai mult de 
un  proprietar,  raporturile  de  coproprietate  vor  fi  reglementate 
potrivit dreptului comun. 
Înscrierea  în  cartea  funciară  a  proprietății  individuale  şi  a 
condominiului  se  face  potrivit  dispozițiilor  legale  în  materie  
(art. 10 din Normele metodologice). 
Încetarea  destinației  folosinței  comune  constituie  o  cauză 
specifică  de  încetare  a  coproprietății  forțate  asupra  părților 
comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente. Dacă se 
realizează  acordul  unanim  al  coproprietarilor  în  acest  sens, 
coproprietatea  forțată  asupra  părților  comune  încetează,  deve‐
nind incident regimul juridic al coproprietății obişnuite. 
Prin  decizia  nr.  1514  din  15  noiembrie  201157,  Curtea 
Constituțională  a  constatat  că  prevederile  art.  45  alin.  (3)‐(6)  din 
Legea  nr.  7/1996  contravin  dispozițiilor  constituționale  ale  art.  44 
alin. (1), (2) şi (3), precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adițional 
la  Convenția  pentru  apărarea  drepturilor  omului  şi  a  libertăților 
fundamentale,  întrucât  înstrăinarea  coproprietății  forțate  cu  votul 
majorității  de  2/3  dintre  proprietari  echivalează  practic  cu  o 
vânzare a bunului altuia, fără a exista consimțământul proprietarilor 
care nu au votat sau au votat împotrivă. 
Chiar dacă formularea art. 45 din Legea nr. 7/1996 îşi găsea 
corespondentul în art. 658 din Legea nr. 287/2009 privind Codul 

57 Publicată în M. Of. nr. 24 din 12 ianuarie 2012.
198 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

civil,  instanța  de  contencios  constituțional  a  apreciat  că  această 

identitate nu constituie un argument în motivarea adoptării unei 
legi  care  încalcă  un  drept  fundamental  al  omului,  şi  anume 
dreptul de proprietate. 
În  consecință,  prin  art.  VII  din  Legea  nr.  60/2012  privind 
aprobarea  Ordonanței  de  urgență  a  Guvernului  nr.  79/2011 
pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a 
Legii  nr.  287/200958,  textul  art.  658  C.  civ.  a  fost  modificat,  în 
sensul  că:  „(1)  Încetarea  destinației  de  folosință  comună  pentru 
părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente 
se  poate  hotărî  cu  acordul  tuturor  coproprietarilor.  (2)  În 
cazul  încetării  destinației  de  folosință  comună  în  condițiile  
alin. (1), devin aplicabile dispozițiile privitoare la coproprietatea 
obişnuită.  (3)  Imobilul,  respectiv  partea  din  imobil  care  rezultă 
din  încetarea  destinației  folosinței  comune  se  înscrie  în  mod 
corespunzător  în  cartea  funciară  pe  baza  documentației  cadas‐
trale întocmite în acest scop”. 
3.3.2. Coproprietatea asupra despărţiturilor comune
Sunt  despărțituri  comune,  prezumate  a  se  afla  în  copro‐
prietatea forțată a proprietarilor vecini, zidul despărțitor, şanțul 
comun  şi  orice  altă  despărțitură  între  două  fonduri,  dacă  nu 
rezultă  contrariul  din  titlul  de  proprietate,  dintr‐un  semn  de 
necomunitate  ori  dacă  proprietatea  comună  nu  a  devenit 
proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii [art. 660 
alin. (1) C. civ.]. 
Textul instituie o prezumție legală relativă de comunitate, ce 
poate fi răsturnată, dacă se  face dovada contrară, fie cu titlul de 
proprietate  din  care  rezultă  că  despărțitura  nu  este  bun  comun, 
fie prin existența unui semn de necomunitate, fie prin dovedirea 
transformării  dreptului  de  proprietate  comună  în  drept  de 
proprietate  exclusivă,  ca  efect  al  uzucapiunii59.  Sunt  considerate 
semne de necomunitate cele prevăzute de art. 661 alin. (1) şi (2), 

58 Publicată în M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012.
59 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 82.
Lucia Uţă 199
precum şi orice alte semne care fac să se prezume că zidul a fost 
construit exclusiv de unul dintre proprietari. 
Pentru  a  opera  prezumția  de  comunitate,  este  necesar  ca 
despărțitura comună să fie situată pe hotarul dintre două fonduri 
învecinate, ale căror limite sunt astfel marcate60. 
Despărțiturile comune sunt bunuri accesorii ale fondurilor pe 
care le delimitează, astfel încât înstrăinarea sau ipotecarea lor nu 
se va putea face decât odată cu bunul principal [art. 660 alin. (2) 
C. civ.]. 
Vecinul  care  nu  a  contribuit  la  realizarea  despărțiturii 
comune  poate  dobândi  un  drept  de  coproprietate  asupra 
despărțiturii  în  condițiile  art.  666  C.  civ.,  dacă  plăteşte  jumătate 
din  valoarea  actualizată  a  materialelor  şi  manoperei  folosite  şi, 
după caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărțitura a 
fost  construită.  Dispozițiile  în  materie  de  carte  funciară  rămân 
aplicabile. 
Tot  astfel,  vecinul  care  nu  a  contribuit  la  înălțarea  zidului 
comun poate dobândi coproprietatea, dacă plăteşte jumătate din 
valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite şi, dacă 
este  cazul,  jumătate  din  valoarea  terenului  întrebuințat  pentru 
îngroşarea zidului. 
Cheltuielile  ocazionate  de  întreținerea  şi  repararea  despăr‐
țiturii  comune  se  împart  între  coproprietari,  proporțional  cu 
dreptul fiecăruia. 
Cu excepția situației când are o construcție sprijinită de zidul 
comun  ori  trage  vreun  folos  din  exploatarea  despărțiturii 
comune, coproprietarul poate renunța la comunitate. Cum, într‐o 
asemenea  ipoteză,  coproprietatea  forțată  încetează61,  copro‐
prietarul  renunțător  nu  va  mai  fi  ținut  să  suporte  cheltuielile  cu 
întreținerea şi repararea despărțiturii comune. 
În conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 71/2011 
pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  287/2009  privind  Codul 
civil,  dispozițiile  art.  660‐666  C.  civ.  se  aplică  situațiilor  juridice 
născute după intrarea în vigoare a Codului civil. 

60 C. Bîrsan, op. cit., pp. 229‐230.
61 Ibidem, p. 231.
200 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

3.3.3. Amintirile de familie

Cu  privire  la  amintirile  de  familie,  Codul  civil  în  vigoare 
conține dispoziții exprese grupate în Capitolul III din Cartea a IV‐a 
(„Despre moştenire şi liberalități”). 
Noțiunea este definită de art. 1141 C. civ., text potrivit căruia 
constituie amintiri de familie bunurile ce au aparținut membrilor 
familiei  şi  care  stau  mărturie  istoriei  acesteia.  Sunt  incluse  în 
această  categorie,  într‐o  enumerare  exemplificativă,  bunuri 
precum  corespondența  purtată  de  membrii  familiei,  arhivele 
familiale,  decorațiile,  armele  de  colecție,  portretele  de  familie, 
documentele, precum şi orice alte bunuri cu semnificație morală 
deosebită pentru respectiva familie. 
În doctrină s‐a apreciat că amintirile de familie reprezintă o 
proprietate indiviză familială care nu se înscrie în dreptul comun 
al  indiviziunii,  deoarece  partajul  este  exclus62,  constituind  un 
semn  care  permite  să  se  recunoască  familiei  personalitatea 
morală63. 
Potrivit  unei  alte  opinii,  ne‐am  afla  în  prezența  unei  pro‐
prietăți  arhaice,  colective,  contrare  indiviziunii,  deoarece  lucrul 
comun nu este supus unor drepturi de proprietate individuale şi 
concurente,  ci  unui  singur  drept  de  proprietate,  exercitat  în 
manieră comunitară64. 
Asupra bunurilor ce constituie amintiri de familie se exercită, 
conform art. 646 pct. 1 C. civ., un drept de coproprietate forțată, 
ce  nu  poate  înceta  prin  partaj  judiciar.  Partajul  voluntar  este 
permis în condițiile art. 1142 C. civ. 
Pe  durata  indiviziunii,  prin  acordul  moştenitorilor  sau,  în 
lipsa acestuia, prin hotărârea instanței, amintirile de familie sunt 
depozitate  în  interesul  familiei  la  unul  ori  mai  mulți  dintre 

62  Fr.  Terré,  Ph.  Simler,  Droit  civil.  Les  biens,  13é   éd.,  Montchrestien, 

2006,  p.  636,  în  C.  Munteanu,  Despre  amintirile  de  familie  şi  morminte,  în 
RRDP nr. 2/2009, p. 56.
63  M.  Reynaud‐Chanon,  Les  souvenirs  de  famille,  un  etape  vers  la 

reconnaissance de la personalité morale de la famille, Dalloz, Paris, 1987, chron., 
p. 246, în C. Munteanu, op. cit., p. 56.
64 Fr. Zenati‐Castaing, Fr. Revet, Les biens, PUF, Paris, 2008, în C. Munteanu, 

op. cit., pp. 56‐57.
Lucia Uţă 201
moştenitori sau în locul convenit de ei. Moştenitorul desemnat ca 
depozitar  poate  revendica  bunurile  care  constituie  amintiri  de 
familie  de  la  cel  care  le  deține  pe  nedrept,  dar  nu  le  poate 
înstrăina,  împrumuta  sau  da  în  locațiune  fără  acordul  unanim  al 
coindivizarilor.  
Depozitarul are obligația de a efectua acte de conservare sau 
de  administrare  provizorie  pentru  păstrarea  bunurilor  care 
constituie amintiri de familie, iar cheltuielile făcute în legătură cu 
aceste  acte  se  suportă  de  toți  moştenitorii,  din  activul 
moştenirii65. 
În cazul  vânzării  moştenirii,  bunurile  de  familie,  respectiv 
înscrisurile  sau  portretele  de  familie,  decorațiile  sau  alte 
asemenea bunuri, care nu au o valoare patrimonială însemnată, 
dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu 
fi  cuprinse  în  moştenirea  vândută.  Dacă  aceste  bunuri  au  o 
valoare  patrimonială  însemnată,  vânzătorul  care  nu  şi  le‐a 
rezervat  expres  datorează  cumpărătorului  prețul  lor  la  data 
vânzării (art. 1752 C. civ.). 
Atât  valoarea  patrimonială  a  bunurilor,  cât  şi  valoarea 
afectivă a acestora reprezintă aspecte de fapt, ce trebuie dovedite 
de partea care urmăreşte să răstoarne prezumția66. 

3.4. Proprietatea în devălmăşie

Devălmăşia – legală sau convențională – reprezintă o formă a 
proprietății  comune  caracterizată  prin  aceea  că  titularii  nu  au 
determinată  o  cotă‐parte  ideală  matematică  din  dreptul  de 
proprietate  asupra  bunurilor,  care  sunt  nefracționate  în  mate‐
rialitatea lor. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  667  C.  civ.,  există  proprietate 
comună  în  devălmăşie  atunci  când,  prin  efectul  legii  sau  în 
temeiul  unui  act  juridic,  dreptul  de  proprietate  aparține  conco‐
mitent  mai  multor  persoane  fără  ca  vreuna  dintre  acestea  să  fie 

65 C.S. Ricu, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, 

Vol. II. Art. 953­1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 348.
66 M. Gavriş, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, 

Vol. III. Art. 1650­2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 100.
202 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

titularul  unei  cote­părţi  determinate  din  dreptul  de  proprietate 

asupra bunului sau bunurilor comune. 
Dacă  se  naşte  prin  efectul  legii,  proprietatea  în  devălmăşie 
este supusă dispozițiilor acelei legi, care se completează, în mod 
corespunzător,  cu  cele  privind  regimul  comunității  legale,  iar  în 
cazul  în  care  izvorul  devălmăşiei  este  un  act  juridic,  dispozițiile 
privitoare  la  regimul  comunității  legale  se  aplică  în  mod 
corespunzător.  
Viitorii  soți  pot  alege  ca  regim  matrimonial:  comunitatea 
legală,  separația  de  bunuri  sau  comunitatea  convențională  [ 
art. 312 alin. (1) C. civ.]. 
Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de 
oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune 
în devălmăşie ale soților (art. 339 C. civ.). 
În conformitate cu prevederile art. 65 din Legea nr. 71/2011 
pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  287/2009  privind  Codul 
civil,  dispozițiile  art.  667  şi  ale  art.  668  C.  civ.  se  aplică  numai 
actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. 

3.5. Proprietatea periodică

Pentru  prima  dată  în  dreptul  nostru,  o  reglementare  a 
dreptului  de  proprietate  periodică  a  fost  cuprinsă  în  proiectul 
Codului  civil  adoptat  de  Senat  în  anul  2004,  la  art.  542,  text  în 
conformitate  cu  care  proprietatea  periodică  se  caracterizează 
prin  exercitarea  succesivă,  de  mai  multe  persoane,  a  prero‐
gativelor  dreptului  de  proprietate  asupra  unui  bun  mobil  sau 
imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. 
Textul a suferit unele modificări, propunându‐se amendarea 
sa  în  sensul  că  dispozițiile  Codului  civil  în  materie  se  aplică,  în 
absența  unei  reglementări  speciale,  ori  de  câte  ori  mai  multe 
persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinței specific 
dreptului  de  proprietate  asupra  unui  bun  mobil  sau  imobil,  în 
intervale  de  timp  determinate,  egale  sau  inegale.  Coproprietarii 
au  exercițiul  exclusiv  al  atributului  folosinței  în  intervalul 
Lucia Uţă 203
determinat alocat, iar celelalte prerogative – posesia şi dispoziția 
– ar urma a fi exercitate de aceştia împreună şi concomitent67. 
De  la  început  intenția  legiuitorului,  reflectată  în  proiect,  a 
fost  în  sensul  de  a  califica  dreptul  în  discuție  ca  fiind  un  drept 
real, mai precis un drept de proprietate. 
În noul Cod civil, întreg Capitolul V al Titlului II „Proprietatea 
privată”  din  Cartea  a  III‐a  „Despre  bunuri”  este  destinat 
reglementării dreptului de proprietate periodică.  
Potrivit  dispozițiilor  art.  646  pct.  (1)  C.  civ.,  se  află  în 
coproprietate  forțată  bunurile  prevăzute  la  art.  649,  art.  660,  
art.  687  (referitor  la  proprietatea  periodică)  şi  art.  1141.  Noua 
reglementare  pune  capăt  controversei  născute  cu  privire  la 
natura  juridică  a  dreptului  de  proprietate  periodică,  enumerat 
între cazurile de coproprietate forțată68. 
Regimul  legal  al  proprietății  periodice  este  obligatoriu, 
instituit prin norme imperative, de la care nu se poate deroga69. 
Potrivit dispozițiilor art. 688 C. civ., proprietatea periodică se 
naşte  în  temeiul  unui  act  juridic  (inter  vivos  sau  mortis  causa), 
dispozițiile  în  materie  de  carte  funciară  aplicându‐se  în  mod 
corespunzător. 
Raporturile  juridice  astfel  născute,  organizate  prin  voința 
părților,  sunt  concepute,  dintru  început,  cu  intenția  de 
perpetuitate,  ceea  ce  presupune  libera  cesibilitate  a  dreptului 
fiecăruia dintre proprietarii respectivi70. 
Nici bunul nu este divizat în materialitatea lui, după cum nici 
dreptul  asupra  bunului  nu  este  nu  este  împărțit  în  fracții 
matematice,  ci  „folosința  acestuia  este  împărțită  în  fracțiuni  de 
timp determinate, egale sau inegale”71. Pot fi regăsite elementele 

67  E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 742; D. Cigan, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină 
şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1­952, op. cit., p. 990.
68 C. Bîrsan, op. cit., pp. 247‐248.
69 D. Cigan, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. 

Vol. I. Art. 1­952, op. cit., p. 989.
70 M. Uliescu, Proprietatea publică şi proprietatea privată în actualul cadru 

legislativ, în Studii de drept românesc nr. 3/1992, p. 226.
71 C. Bîrsan, op. cit., pp. 247‐248.
204 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

definitorii  ale  coproprietății,  şi  anume  pluralitatea  titularilor, 

unitatea materială a bunului şi divizarea dreptului72. 
Deşi  obiectul  dreptului  rămâne  acelaşi,  coproprietarii  îşi 
exercită  atributele  în  anumite  perioade  determinate  pentru 
fiecare dintre ei, adică nu în acelaşi timp73. 
Cum  proprietatea  periodică  este  o  formă  a  coproprietății 
forțate,  fiecare  dintre  titularii  săi  poate  exercita  toate  prero‐
gativele dreptului de proprietate – posesie, folosință, dispoziție – 
asupra  bunului  comun,  în  condițiile  reglementate  de  art.  689  şi 
art. 690 C. civ.74. Modul în care pot fi exercitate aceste prerogative 
este determinat de specificul proprietății periodice, care împarte 
dreptul  de  proprietate  în  fracții  temporale,  nu  şi  temporare, 
având în vedere caracterul perpetuu al dreptului. 
Dreptul fiecărui coproprietar trebuie exercitat astfel încât să 
nu aducă atingere dreptului celorlalți coproprietari.  
Coproprietarii  au  obligația  de  a  face  toate  actele  de 
conservare, pentru a nu împiedica ori stânjeni exercitarea dreptu‐
rilor  celorlalți  coproprietari.  Pentru  reparațiile  mari,  coproprie‐
tarul  care  avansează  cheltuielile  necesare  are  dreptul  la  despă‐
gubiri,  în  raport  cu  valoarea  drepturilor  celorlalți  coproprietari 
[art. 690 alin. (1) C. civ.]. 
Actele  de  conservare  pot  fi  făcute  fără  a  fi  necesar  acordul 
celorlalți  coproprietari.  Conservarea  substanței  bunului  şi 
menținerea  lui  într‐o  stare  corespunzătoare  de  întrebuințare 
potrivit destinației nu este o facultate, ci o obligație. 
Fiecare  coproprietar  este  îndreptățit  a  săvârşi  acte  de 
folosinţă materială cu privire la bun în intervalul de timp alocat, 
mai puțin acte prin care se consumă în tot sau în parte substanța 
bunului.  Actele  care  aduc  atingere  substanței  bunului  nu  pot  fi 
făcute  decât  cu  acordul  celorlalți  coproprietari,  respectându‐se 
regula unanimităţii [art. 690 alin. (2) C. civ.].  

72 D. Cigan, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. 

Vol. I. Art. 1­952, op. cit., p. 989.
73 M. Uliescu, A. Gherghe, op. cit., p. 151.
74 E. Chelaru, op. cit., p. 741.
Lucia Uţă 205
Exercitarea  atributului  folosinței  presupune  administrarea 
bunului  în  ansamblul  său,  în  mod  continuu,  iar  nu  doar  în 
intervalul  de  timp  determinat  alocat  pentru  fiecare  dintre 
coproprietari. Pentru aceasta, pot fi încheiate contracte de admi‐
nistrare  cu  privire  la  bun,  cu  acordul  tuturor  coproprietarilor, 
după  cum  coproprietarii  pot  conveni  asupra  unor  regulamente 
privind folosința bunului. 
În  măsura  în  care  coproprietarii  au  încheiat  un  contract  de 
administrare  a  bunului,  în  condițiile  art.  644  C.  civ.,  atât  actele 
juridice,  cât  şi  operațiunile  de  predare  a  bunului  între  copro‐
prietari se vor face conform contractului de administrare75. 
În privința intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar 
poate încheia, în condițiile legii, acte precum închirierea, vânzarea, 
ipotecarea şi altele asemenea [art. 689 alin. (1) C. civ.]. 
Pentru actele de administrare sau de dispoziție încheiate de 
un  coproprietar  corespunzător  intervalului  de  timp  ce  îi  revine, 
acestuia  nu  îi  este  necesar  acordul  celorlalți  coproprietari.  Tot 
astfel,  în  privința  intervalului  alocat,  coproprietarul  va  putea 
formula singur acțiunea în revendicare. 
Oricare  dintre  coproprietari  va  putea  transmite  numai 
dreptul său, ce se exercită într‐o perioadă determinată, iar nu un 
drept de proprietate exclusivă asupra bunului şi nici un drept de 
proprietate  periodică  aferent  unui  alt  interval.  Dobânditorii 
subsecvenți vor avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligații pe care 
le avea şi autorul lor. 
Actele  de  administrare  sau  de  dispoziție  privind  cota‐parte 
din dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt 
inopozabile titularului cotei­părţi respective. Dispozițiile art. 642 
alin. (2) şi art. 643 se aplică în mod corespunzător. În raporturile 
cu terţii contractanţi de bună­credinţă, actele de administrare sau 
de dispoziție corespunzătoare intervalului de timp ce revine unui 
alt coproprietar sunt anulabile [art. 689 alin. (2) şi (3) C. civ.]. 
Soluția adoptată a fost explicată prin aceea că, spre deosebire 
de ipoteza coproprietății obişnuite, în acest caz de coproprietate 
forțată, terțul contractant nu are posibilitatea recurgerii la partaj 

75 C. Bîrsan, op. cit., p. 248.
206 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

pe calea acțiunii oblice, întrucât partajul judiciar nu este permis. 
Din  acest  motiv,  s‐a  considerat  că  este  necesar  ca  terțului  de 
bună‐credință  să  i  se  ofere  o  altă  posibilitate  juridică  pentru  a 
curma incertitudinea situației în care se află în momentul în care 
descoperă  că  a  încheiat  contractul  cu  o  persoană  care  nu  avea 
calitatea  de  titular  al  dreptului  corespunzător  perioadei  res‐
pective. 
Dacă  terțul  a  cunoscut  că  i  se  înstrăinează  cota‐parte  din 
dreptul de proprietate aferentă unui alt interval de timp decât cel 
care  îi  revine  coproprietarului  cu  care  a  contractat,  regulile 
aplicabile sunt cele din materia vânzării bunului altuia76. 
Bunurile  care  formează  obiectul  dreptului  de  proprietate 
periodică sunt bunuri corporale, neconsumptibile77. La încetarea 
intervalului,  coproprietarul  este  dator  să  predea  bunul  copro‐
prietarului  îndreptățit  să  îl  folosească  în  următorul  interval  
[art. 690 alin. (3) C. civ.]. 
În mod întemeiat, considerăm, în doctrină s‐a atras atenția că 
dreptul de proprietate periodică nici nu se stinge la sfârşitul unui 
interval  şi  nici  nu  se  naşte  la  începutul  altuia,  ci  îşi  păstrează 
caracterul perpetuu, fiind numai exercitat de un alt titular78. 
Nerespectarea de către oricare dintre coproprietari a obliga‐
țiilor  ce‐i  revin  cu  privire  la  bun  atrage  plata  de  despăgubiri 
pentru repararea prejudiciului produs celorlalți coproprietari, fie 
pe temeiul răspunderii civile contractuale, fie pe temeiul răspun‐
derii civile delictuale79. 
În  cazul  în  care  unul  dintre  coproprietari  tulbură  grav 
exercitarea  drepturilor  celorlalți,  acesta  va  putea  fi  exclus,  prin 
hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat. 
Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalți 
coproprietari sau un terț cumpără cota‐parte a celui exclus, fiind 

76 C. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 93.
77 M. Uliescu, A. Gherghe, op. cit., p. 151.
78  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  vol.  II,  Ed.  Humanitas, 

Bucureşti, 2006, p. 121; D. Cigan, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină 
şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1­952, op. cit., p. 992.
79 M. Uliescu, A. Gherghe, op. cit., p. 153.
Lucia Uţă 207
însoțită de o vânzare silită realizată în condițiile prevăzute de 
art. 691 alin. (4)‐(6) C. civ.80. 
În  acest  scop,  se  va  pronunța,  mai  întâi,  o  încheiere  de 
admitere în principiu a cererii de excludere, prin care se va stabili 
că sunt îndeplinite condițiile excluderii, încheiere care va putea fi 
atacată pe cale separată. 
După  rămânerea  definitivă  a  încheierii  de  admitere  în  prin‐
cipiu, în absența înțelegerii părților cu privire la preț, se va stabili 
prețul  vânzării  silite  pe  bază  de  expertiză.  După  consemnarea 
prețului la instituția de credit stabilită de instanță, se va pronunța 
hotărârea care va ține loc de contract de vânzare. 
După  rămânerea  definitivă  a  acestei  hotărâri,  dobânditorul 
îşi va putea  înscrie dreptul în cartea funciară, iar transmițătorul 
va  putea  să  ridice  suma  consemnată  la  instituția  de  credit 
stabilită de instanță.  
Spre  deosebire  de  coproprietatea  obişnuită,  temporară, 
proprietatea periodică are un caracter permanent şi obligatoriu, 
astfel  încât  legiuitorul  stabileşte  că  nu  poate  înceta  prin  partaj 
judiciar, fiind admis, conform dispozițiilor art. 671 alin. (3) C. civ., 
partajul  convențional81.  O  atare  reglementare  are  în  vedere 
tocmai  asigurarea  continuității  şi  stabilității  modului  de  exer‐
citare succesivă a atributului folosinței82. 
Proprietatea  periodică  încetează,  potrivit  dispozițiilor  
art. 692 C. civ., prin radiere din cartea funciară în temeiul dobân­
dirii  de  către  o  singură  persoană  a  tuturor  cotelor­părţi  din 
dreptul  de  proprietate  periodică,  precum  şi  în  alte  cazuri  prevă‐
zute de lege. 
Dreptul  de  proprietate  periodică  va  înceta  şi  ca  urmare  a 
pieirii bunului asupra căruia poartă83. 

80 C. Bîrsan, op. cit., p. 249.
81 Ibidem.
82 D. Cigan, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. 

Vol. I. Art. 1­952, op. cit., p. 989.
83 C. Bîrsan, op. cit., p. 249.
208 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

4. Reglementări privind protecţia consumatorilor

4.1. Reglementarea anterioară Directivei 2008/122/CE

Pe  plan  european,  în  ultima  jumătate  a  secolului  trecut, 
juriştii  s‐au  confruntat  cu  o  realitate  economico‐socială  nouă, 
reprezentată  de  amploarea  fără  precedent  a  practicii  încheierii 
unor  contracte  având  ca  obiect  transmiterea  dreptului  de 
utilizare  pe  timp  parțial  a  unuia  sau  a  mai  multor  bunuri 
imobiliare,  pentru  o  perioadă  determinată  sau  determinabilă  a 
anului, situație care a impus reglementări originale, adecvate. 
În  paralel  cu  organizarea  comercianților  care  au  oferit 
asemenea  contracte,  s‐a  născut  necesitatea  unei  reglementări 
specifice, având ca scop protecția consumatorilor.  
La  originea  Directivei  94/47/CE84  s‐a  aflat  o  hotărâre  a 
Parlamentului  European  din  13  octombrie  1988,  prin  care  se 
exprima  îngrijorarea  față  de  amploarea  pe  care  au  luat‐o 
practicile  abuzive  la  care  erau  supuşi  consumatorii  din  statele 
membre cu  prilejul încheierii acestui tip de contracte. Astfel, s‐a 
atras  atenția  asupra  neconcordanțelor  dintre  legislațiile  interne 
în  privința  contractelor  prin  care  se  dobândeşte  dreptul  de 
folosință  pe  durată  limitată  a  unuia  sau  a  mai  multor  bunuri 
imobiliare,  arătându‐se  că  aceste  diferențe  pot  constitui 
obstacole în  calea funcționării  adecvate a pieței interne, fiind de 
natură  să  denatureze  concurența  şi  să  conducă  la  închiderea 
piețelor naționale. 
Principiile  Directivei  94/47/CE  au  fost  preluate  din  dreptul 
consumatorilor,  urmărindu‐se,  în  principal,  armonizarea  legisla‐
țiilor  naționale,  dar  şi  prevenirea  riscului  apariției  unei  concu‐
rențe patologice. 
Dintru început, în cuprinsul Directivei, s‐a precizat că natura 
juridică  a  drepturilor  ce  formează  obiectul  său  de  reglementare 
diferă considerabil de la un stat la altul, astfel încât s‐a apreciat că 

84 Directiva 94/47/CE privind protecția dobânditorilor în ceea ce priveşte 

anumite  aspecte  ale  contractelor  privind  dobândirea  dreptului  de  folosință  pe 
durată  limitată  a  bunurilor  imobiliare,  publicată  în  JOCE  nr.  L  280  din  29 
octombrie 1994. 
Lucia Uţă 209
definirea contractelor se impune a fi făcută într‐un mod sintetic, 
dar fără a implica soluții uniforme sub acest aspect. Aşadar, pro‐
blema calificării juridice a drepturilor dobândite prin contractele 
reglementate de Directiva 94/47/CE nu a fost lămurită, situându‐
se în afara preocupărilor legiuitorului comunitar. 
Totuşi, la punctul 5 al expunerii de motive, se face mențiunea 
expresă că dreptul născut din contractele ce formează obiectul de 
reglementare  al  directivei  se  deosebeşte  de  acela  născut  din 
contractul de locaţiune, cel puțin prin modalitatea de plată. 
În cuprinsul art. 1 al Directivei 94/47/CE se prevedea expres 
că  dispozițiile  acesteia  reglementează  numai  aspectele  privind 
informarea  consumatorului  asupra  elementelor  constitutive  ale 
contractului  şi  modalitățile  de  realizare  a  respectivei  informări, 
precum şi modalitățile de retractare sau de reziliere a contractului. 
Directiva  94/47/CE  consacra  un  set  de  principii  care  să  fie 
adoptate  în  diferitele  sisteme  juridice  naționale,  principii 
aplicabile  în  special  atunci  când  contractele  privind  dobândirea 
dreptului  de  folosință  pe  timp  parțial  nu  conțineau  clauze  prin 
care  să  se  asigure  o  minimă  protecție  consumatorului.  Atenția  a 
fost  îndreptată,  în  principal,  către  asigurarea  unei  informări 
complete şi corecte, prin stabilirea unor obligații în acest sens în 
sarcina  vânzătorilor‐profesionişti,  atât  înainte,  cât  şi  după 
momentul încheierii contractului. 
Astfel  cum  s‐a  subliniat  în  doctrină,  Directiva  94/47/CE  se 
baza  pe  patru  piloni,  cu  scopul  asigurării  protecției  consu‐
matorilor  care  încheiau  contracte  de  tipul  celor  ce  formau 
obiectul său de reglementare, şi anume: 1. prospectul obligatoriu, 
cuprinzând informații referitoare la dreptul ce se transmitea şi la 
riscurile  încheierii  unui  asemenea  contract,  prospect  pe  care 
potențialul  dobânditor  trebuie  să  îl  primească  de  la  ofertant;  
2.  transparenţa  contractului,  care  se  impunea  să  fie  încheiat  în 
scris  şi  să  conțină  clauze  din  care  să  rezulte  cu  claritate  dreptu‐
rile  şi  obligațiile  dobânditorului;  3.  recunoaşterea  unui  drept  al 
dobânditorului de denunţare a contractului într‐un termen de 10 
zile,  în  interiorul  căruia  nu  putea  fi  obligat  la  nicio  plată  şi  
4. punctul de legătură special, respectiv cerința impusă statelor în 
sensul ca dispozițiile minimale de protecție să nu fie eludate prin 
210 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

metoda de drept internațional privat a trimiterii la un sistem de 
drept  mai  puțin  protector,  dacă  bunul  imobil  era  situat  pe 
teritoriul unui stat membru85. 
În  sensul  directivei,  prin  contractul  privind,  direct  sau 
indirect, dobândirea dreptului de folosinţă pe timp parţial a unuia 
sau  a  mai  multor  bunuri  imobiliare  se  înțelegea  contractul  sau 
grupul de contracte încheiate pentru cel puțin trei ani, prin care, 
direct  sau  indirect,  cu  plata  unui  preț  global,  era  constituit  sau 
făcea obiectul unui transfer ori al unei promisiuni de transfer un 
drept real sau orice alt drept privind folosința pentru o perioadă 
determinată sau determinabilă, dar care nu putea fi mai scurtă de 
o săptămână. 
În  Germania,  transpunerea  Directivei  s‐a  realizat  prin  Legea 
privind  dreptul  de  locuire  pe  timp  parțial  (Teilzeit‐Wohnrech‐
tegesetz  –  TzWrG),  în  vigoare  din  anul  1997.  Prin  Legea  de 
modernizare  a  dreptului  obligațiilor  (Schuldrechtsmodernisie‐
rungsgesetz),  în  vigoare  din  anul  2002,  aceste  reguli  au  fost 
integrate în Codul civil. 
Dispozițiile  privind  dobândirea  cu  titlu  oneros  a  unui  drept 
de utilizare pe timp parțial asupra unor imobile cu destinația de 
locuit  priveau  contractele  încheiate  pentru  o  perioadă  de  cel 
puțin  trei  ani,  fără  a  se  face  vreo  distincție  între  consumatorii 
cărora  li  se  transmitea  sau  li  se  constituia  un  drept  real  (de 
exemplu,  un  drept  real  de  folosinţă)  şi  cei  care  îşi  exprimau 
acordul de a adera la o societate.  
Prin  Decretul‐Lege  nr.  22  din  31  ianuarie  2002  şi  prin 
Decretul‐Lege nr. 180 din 22 mai 1999, şi legiuitorul portughez a 
făcut  distincție  între  două  tipuri  de  drepturi,  având  natură 
juridică diferită: un drept real de abitație periodică şi un drept de 
abitație turistică. 
A  fost  recunoscută  posibilitatea  constituirii  unor  drepturi 
reale de abitație periodică, exercitate, în fiecare an, pe o perioadă 

 85  M.  Martinek,  în  E.  Grabitz,  M.  Hilf,  Das  Recht  der  Europäischen  Union­
Kommentar,  Ed.  C.H.  Beck,  München,  2003,  vol.  III,  Vorbemerkungen  A  13,  nr.  77, 
apud C. Toader,  Contractul  de  time­sharing,  acum  reglementat  şi  în  România,  în 
RDC nr. 9/2004, p. 159.
Lucia Uţă 211
determinată,  drepturi  purtând  asupra  unei  unități  locative  inte‐
grate într‐un ansamblu de apartamente ori într‐un sat de vacanță. 
În legislația Olandei, natura juridică a dreptului transmis prin 
contracte  dintre  cele  ce  formau  obiectul  de  reglementare  al 
Directivei putea fi diferită. Astfel, prin dobândirea directă a drep‐
tului  de  utilizare  pe  timp  parțial  a  unui  bun  imobiliar,  consu‐
matorul  devenea  titular  al  unui  drept  real,  în  timp  ce,  prin 
dobândirea  indirectă,  putea  obține  numai  participarea  la  o 
societate sau să devină membru al unei asociații, calitate care să 
îi permită folosirea bunului în perioada alocată. 
În  literatura  juridică  franceză,  multiproprietatea  a  fost 
tratată ca o falsă excepţie de la caracterul exclusiv al dreptului de 
proprietate  şi  a  fost  analizată  alături  de  indiviziune  sau  copro‐
prietate,  considerate  a  fi  reale  excepții.  S‐a  atras  însă  atenția  că, 
deşi  cele  două  instituții  –  coproprietatea  şi  multiproprietatea  – 
poartă denumiri apropiate, acestea nu trebuie în niciun caz să fie 
confundate86. 
Pentru  a  se  putea  asigura  folosirea  de  către  mai  multe 
persoane,  succesiv,  a  aceluiaşi  bun  imobil,  în  perioade  de  timp 
determinate,  s‐a  găsit  soluția  organizării  juridice  a  unor  forme 
societare,  astfel  încât  apartenența  la  o  anumită  grupare  să  per‐
mită  utilizarea  bunului.  O  astfel  de  societate  de  atribuire  a  imo‐
bilelor  în  folosință  pe  timp  parțial  este  finanțată  prin  aportul 
fiecărui  cumpărător  şi  devine  singurul  titular  al  dreptului  de 
proprietate  asupra  bunului.  Aşadar,  dreptul  de  proprietate 
asupra bunului nu aparține decât subiectului colectiv de drept şi 
nu este în nici un caz partajabil87. 
Legiuitorul  francez  a  interzis  utilizarea  termenului  de  pro‐
prietar în publicitatea unor astfel de produse. Titularul dreptului 
este  desemnat  prin  noțiunea  de  consumator  şi  beneficiază  de 
toate măsurile instituite pentru protecția consumatorului. 
În  timp,  particularitățile  obiectului  social  s‐au  răsfrânt 
asupra  societății  însăşi,  care,  spre  deosebire  de  o  societate  de 

86 S. Schiller, op. cit., pp. 64‐65.
87 Ibidem, pp. 231‐232.
212 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

atribuire clasică, era destinată a se perpetua în timp88. Astfel, s‐a 
născut  necesitatea  de  a  da  acestei  organizări  un  statut  juridic, 
care să protejeze în mai mare măsură interesele asociaților. 
În  lipsa  unei  structuri  juridice  specifice,  practicienii  au 
utilizat,  cu  prioritate,  ca  suport,  societatea  de  atribuire,  regle‐
mentată  prin  Legea  din  16  iulie  1971,  anticipând  posibilitatea 
unei  viitoare  reglementări  care  să  permită  atribuirea  şi  altfel 
decât în folosință. 
În anul 1979 a fost elaborat un alt proiect de act normativ cu 
incidență  în  domeniu,  dar  numai  în  1986  societățile  constituite 
într‐un  atare  scop  au  dobândit  o  reglementare  specifică,  prin 
Legea  nr.  86‐18  din  6  ianuarie  1986.  Această  reglementare  s‐a 
dovedit  a  nu  fi  nici  ea  pe  deplin  adecvată  pentru  rezolvarea 
problemelor  multiple  şi  complexe  născute  în  practică,  deficien‐
țele  sale  fiind  puse  în  evidență  mai  ales  în  situația  în  care  con‐
tractele  din  care  lua  naştere  dreptul  ce  forma  obiectul  regle‐
mentării aveau un caracter internațional. 
În  plus,  prevederile  Legii  din  6  ianuarie  1986,  ce  regle‐
mentau, în fapt, un adevărat tip de locuire în timpul liber, aveau 
un  domeniu  de  aplicare  limitat  sub  mai  multe  aspecte.  S‐a 
observat că legea a fost de la început depăşită, în situația în care 
se dorea dobândirea unui drept de proprietate sau a unui alt drept 
real.  Astfel,  dacă  proiectul  actului  normativ  prevedea  două 
varietăți  ale  multiproprietății,  una  îmbrăcând  forma  unui  drept 
real, iar cealaltă fondată pe tehnica societară, legea nu a reținut‐o 
decât pe aceasta din urmă89. 
Sfera  de  aplicare  a  legii  acoperea  totuşi  şi  situația  în  care 
dreptul nu era dobândit printr‐un contract de societate, ci printr‐o 
convenție  de  o  altă  natură  (de  exemplu,  printr‐un  contract  de 
locațiune)  sau  chiar  ipoteza  în  care  folosința  bunului  nu  era 
împărțită în timp, pe perioade, ci se exercita în mod continuu, dar 
numai  în  cazul  imobilelor  cu  destinația  de  locuit.  Dreptul  purta 

88 Ph. Malinvaud, Ph. Jestaz, P. Jourdain, O. Tournafond, Droit de promotion 

immobilière, 7é éd., Dalloz, Paris, 2004, p. 515.
89 Ibidem, pp. 498, 511.
Lucia Uţă 213
fie  asupra  bunului  imobiliar  în  totalitate,  fie  numai  asupra  unei 
părți din bun. 
Dispozițiile  privind  domeniul  de  aplicare  al  legii  au  fost 
considerate de ordine publică. 
Dreptul fiecărui asociat era un drept personal mobiliar, pre‐
zentând particularitatea de a se exercita într‐un mod intermitent, 
recurent,  într‐o  perioadă  determinată  a  anului,  în  fiecare  an. 
Acest drept putea  fi exercitat personal de către  asociat, care  era 
îndreptățit să pretindă a‐i fi asigurată folosința în conformitate cu 
statutul societății şi regulamentul de folosință al bunului. 
Asociatului  îi  era  permis  să  închirieze  sau  să  împrumute 
bunul atribuit în folosință, dar numai pentru perioada care îi era 
alocată. În realitate, astfel cum s‐a subliniat în doctrină, folosința 
bunului  forma  obiectul  împrumutului  sau  închirierii,  iar  dreptul 
de  proprietate  rămânea  în  patrimoniul  societății90.  Dispoziția 
evocată  prezenta  importanță,  întrucât  permitea  asociaților  să 
valorifice  perioada  în  care  nu  foloseau  bunul,  în  modalitatea 
prezentată.  De  asemenea,  legea  permitea  schimbul  de  perioade 
ori de spații între asociați.  
Legea  din  8  iulie  1998,  care  a  transpus  în  dreptul  francez 
Directiva  94/47/CE,  a  completat  cu  norme  de  drept  al  consu‐
matorului vechea reglementare, conținută în Legea din 6 ianuarie 
1986,  domeniul  său  de  aplicare  fiind  mai  larg  decât  al  acesteia. 
Totodată,  a  fost  avută  în  vedere  crearea  unei  baze  minimale  de 
reguli  comune  în  materie,  destinată  să  asigure  protecția  tuturor 
investitorilor europeni91. 
Trebuie  menționat  că  unii  autori  şi‐au  exprimat  îndoiala  cu 
privire  la  dezvoltarea  în  viitor  a  modelului  atribuirii  pe  timp 
parțial  legat  de  produsele  imobiliare  cu  destinație  de  vacanță, 
apreciind  că  o  atare  soluție  a  fost  salutată  prematur  în  cursul 
anilor  '7092.  Totuşi,  chiar  şi  aceştia  au  recunoscut  că  fenomenul 
nu  poate  fi  neglijat,  dimensiunile  sale  europene  fiind  ilustrate 

90 Ibidem, p. 512.
91  103é  Congres  des  notaires  de  France,  Lyon  23‐26  septembre  2007, 

Division de l'immeuble. Le sol. L'espace. Le bâti, pp. 385, 2124.
92 Ph. Malinvaud, Ph. Jestaz, P. Jourdain, O. Tournafond, op. cit., p. 515.
214 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

într‐un  raport  din  anul  1988,  care  a  stabilit  existența  a  400  de 
astfel de complexe, interesând 250.000 de „multiproprietari”. 
Practicienii  şi  teoreticienii  francezi  au  atras  atenția  asupra 
dificultăților  generate  de  un  asemenea  mod  de  organizare 
juridică a dreptului în discuție, care produce efecte îndelungate şi 
costisitoare,  observând  că,  odată  ce  s‐a  realizat  transmiterea 
dreptului,  administrarea  bunului  asupra  căruia  acesta  poartă  se 
dovedeşte dificilă, greoaie şi împovărătoare. 
Dintre  criticile  aduse  Directivei  94/47/CE,  unele  au  privit 
inadecvarea  acesteia  sub  aspectul  satisfacerii  nevoii  de  acces  la 
programele  de  „schimb  de  sejururi”  ori  de  transmitere  a 
„dreptului de ocupare”. 
Treptat, s‐a pus problema modificării Directivei 94/47/CE, în 
vederea adaptării sale într‐o mai mare măsură realităților pieței, 
prin crearea unui cadru juridic modern şi uniform, simplificat şi 
coerent, în condiții de egalitate pentru vânzători. Propunerile au 
vizat  mai  cu  seamă  consolidarea  drepturilor  consumatorilor  pe 
piața specializată a produselor de vacanță, indiferent dacă aceste 
produse ar fi oferite pe durată limitată sau pe termen lung. 
 S‐a  apreciat  că  se  impune  o  nouă  reglementare,  cu  o  sferă 
mai  cuprinzătoare,  în  sensul  de  a  fi  aplicabilă  şi  cluburilor  care 
oferă  pachete  de  vacanță  la  tarif  preferențial  sau  contractelor 
privind  utilizarea  pe  durată  limitată  a  ambarcațiunilor  şi  a 
rulotelor. 

4.2. Directiva 2008/122/CE93 
De la adoptarea Directivei 94/47/CE, pe piața unică s‐au pro‐
dus modificări importante, datorate dezvoltării de noi produse de 
vacanță şi noi contracte, care nu intrau sub incidența acesteia. 
Lacunele  existente  în  reglementare  s‐a  constatat  că  au 
permis  denaturarea  substanțială  a  concurenței,  ceea  ce  a  cauzat 
probleme  grave  consumatorilor  şi  a  împiedicat  funcționarea 
corespunzătoare a pieței interne. 
Aşa  fiind,  în  2007,  Comisia  a  adoptat  o  propunere  pentru  o 
nouă  directivă  prin  care  s‐a  dorit  asigurarea  unei  mai  bune 

93 Publicată în JOCE, seria L, nr. 33 din 3 februarie 2009.
Lucia Uţă 215
funcționări a pieței interne şi atingerea unui nivel mai ridicat de 
protecție a consumatorilor, prin apropierea actelor cu putere de 
lege  şi  a  actelor  administrative  ale  statelor  membre  în  ceea  ce 
priveşte  anumite  aspecte  ale  comercializării,  vânzării  şi  revân‐
zării  bunurilor  cu  drept de  folosință pe  durată  limitată  şi  a  produ‐
selor de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum şi în 
ceea ce priveşte contractele de schimb. Demersurile Comisiei au fost 
finalizate  prin  adoptarea  Directivei  2008/122/CE  a  Parlamentului 
European  şi  a  Consiliului  din  14  ianuarie  2009  privind  protecția 
consumatorilor  în  ceea  ce  priveşte  anumite  aspecte  referitoare  la 
contractele  privind  dreptul  de  folosință  a  bunurilor  pe  durată 
limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de 
folosință pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi 
de schimb. 
În sensul Directivei, sintagma „contractele privind dreptul de 
folosință a bunurilor pe durată limitată” nu ar trebui interpretată 
ca  referindu‐se  la  rezervările  multiple  de  unități  de  cazare, 
inclusiv  de  camere  de  hotel,  în  măsura  în  care  rezervările 
multiple nu implică drepturi şi obligații în afara celor care decurg 
din  rezervările  separate.  De  asemenea,  nu  ar  trebui  să  se 
înțeleagă  că  această  categorie  de  contracte  desemnează  şi 
contractele obişnuite de închiriere, deoarece acestea se referă la 
o singură perioadă de ocupare neîntreruptă, iar nu la perioade de 
ocupare multiple. 
Prin  „contract  privind  dreptul  de  folosință  a  bunurilor  pe 
durată limitată” se înțelege un contract cu durată mai mare de un 
an,  prin  care  consumatorul  dobândeşte,  cu  titlu  oneros,  dreptul 
de  a  utiliza  una  sau  mai  multe  unități  de  cazare  peste  noapte, 
pentru mai mult de o perioadă de ocupare. 
Prin  noțiunea  de  „contract  privind  produsele  de  vacanță  cu 
drept de folosință pe termen lung” sunt desemnate contractele cu 
durata  mai  mare  de  un  an,  în  temeiul  cărora  consumatorul 
dobândeşte, în principal, cu titlu oneros, dreptul de a beneficia de 
reduceri  şi  de  alte  avantaje  privind  cazarea,  cu  sau  fără  exclu‐
derea transportului sau a altor servicii. 
În sensul Directivei noțiunea de „contracte privind produsele 
de  vacanță  cu  drept  de  folosință  pe  termen  lung”  nu  ar  trebui 
216 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

interpretată  în  sensul  ca  incluzând  programele  de  fidelitate 

obişnuite,  care  oferă  reduceri  pentru  sejururi  viitoare  într‐un 
hotel  dintr‐un  lanț  hotelier,  deoarece  participarea  la  programul 
respectiv  nu  este  dobândită  cu  titlu  oneros  sau  suma  plătită  de 
consumator  nu  este  destinată,  în  principal,  obținerii  de  reduceri 
sau de alte avantaje privind cazarea. 
Pentru  a  calcula  durata  contractului,  se  ține  seama  de  orice 
dispoziție  a  acestuia  care  permite  reînnoirea  tacită  sau  pre‐
lungirea. 
„Contractul  de  revânzare”  este  contractul  în  temeiul  căruia 
un  profesionist  asistă,  cu  titlu  oneros,  un  consumator  să  vândă 
sau  să  cumpere  un  bun  cu  drept  de  folosință  pe  durată  limitată 
sau un produs de vacanță cu drept de folosință pe termen lung. 
În  fine,  „contractul  de  schimb”  este  contractul  în  temeiul 
căruia  un  consumator  participă,  cu  titlu  oneros,  la  un  sistem  de 
schimb  care  îi  permite  accesul  la  unități  de  cazare  peste  noapte 
sau la alte servicii, în schimbul acordării accesului temporar altor 
persoane  la  avantaje  care  decurg  din  contractul  consumatorului 
respectiv  privind  dreptul  de  folosință  al  bunurilor  pe  durată 
limitată. 
Un  bun  cu  drept  de  folosință  pe  durată  limitată  sau  un 
produs de vacanță cu drept de folosință pe termen lung nu poate 
fi comercializat sau vândut drept o investiție [art. 3 alin. (4)]. 
Directiva  se  aplică  în  relațiile  dintre  profesionişti  (persoane 
fizice  sau  persoane  juridice)  şi  consumatori  (care  pot  fi  doar 
persoane  fizice  şi  care  acționează  numai  în  scopuri  ce  nu  sunt 
legate  de  activitățile  lor  comerciale,  de  afaceri,  artizanale  sau 
profesionale)  şi  reglementează  publicitatea,  informațiile  precon‐
tractuale  ce  trebuie  comunicate  consumatorului  printr‐un 
formular  standard,  forma  contractului,  limba  în  care  trebuie  să 
fie redactat şi clauzele obligatorii ale acestuia, care pot fi modifi‐
cate  numai  în  condițiile  reglementate,  dreptul  de  denunțare 
unilaterală  a  contractului,  termenul  şi  modalitățile  în  care  poate 
fi exercitat, interzicerea oricăror plăți în avans înainte de sfârşitul 
termenului de denunțare unilaterală a contractului. 
Potrivit  art.  4  alin.  (1),  consumatorului  trebuie  să  îi  fie 
furnizate  în  timp  util  şi  înainte  ca  acesta  să  încheie  un  contract 
Lucia Uţă 217
sau  să  accepte  o  ofertă,  într‐u  mod  clar  şi  inteligibil,  informați 
exacte  şi  suficiente,  oferite  prin  intermediul  unor  formulare 
standard prevăzute în anexe. 
Statele  membre  au  obligația  de  a  se  asigura  că  orice  publi‐
citate  precizează  posibilitatea  de  a  obține  informațiile  mențio‐
nate  la  art.  4  alin.  (1)  şi  indică  unde  se  pot  obține  informațiile 
respective. 
Aceste informații fac parte integrantă din contract şi nu pot fi 
modificate decât în cazul în care părțile decid altfel în mod expres 
sau în cazul în care modificările decurg din anumite circumstanțe 
neobişnuite  şi  neprevăzute,  independente  de  voința  profesio‐
nistului  şi  ale  căror  consecințe  nu  ar  putea  fi  evitate  chiar  dacă  
s‐ar fi luat toate măsurile necesare. 
Modificările  trebuie  comunicate  consumatorului  pe  suport 
de  hârtie  sau  pe  un  alt  suport  durabil,  uşor  accesibil  acestuia, 
înainte  de  încheierea  contractului,  care  va  cuprinde  mențiuni 
exprese cu privire la modificări. 
Contractul  include  un  formular  standard  separat  de  denun‐
țare unilaterală, care are drept scop facilitarea exercitării acestui 
drept de către consumator. 
Statele  membre  garantează  prezentarea  în  formă  scrisă  a 
contractului,  pe  suport  de  hârtie  sau  pe  alt  suport  durabil, 
precum şi că acesta este redactat, la alegerea consumatorului, în 
limba  sau  într‐una  din  limbile  statului  membru  în  care 
consumatorul  îşi  are  reşedința  sau  al  cărui  resortisant  este,  cu 
condiția ca aceasta să fie o limbă oficială a Comunității. 
Pe  lângă  căile  de  atac  puse  la  dispoziția  consumatorului  în 
conformitate cu dreptul intern, în caz de încălcare a dispozițiilor 
Directivei,  statele  membre  garantează  că  acesta  dispune  de  un 
termen  de  14  zile  calendaristice  pentru  a­şi  exercita  dreptul  de 
denunţare unilaterală a  contractului  privind dreptul de folosință 
a  bunurilor  pe  durată  limitată,  a  contractului  privind  produsele 
de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, a contractului de 
revânzare sau a contractului de schimb, fără să ofere o justificare. 
Termenul  de  denunțare  unilaterală  începe  să  curgă  de  la 
momente diferite, astfel: fie din ziua încheierii contractului ori a 
unui  precontract  cu  caracter  obligatoriu,  fie  din  ziua  în  care 
218 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

consumatorul intră în posesia contractului sau a unui precontract 
obligatoriu  dacă  aceasta  este  ulterioară  datei  încheierii  contrac‐
tului ori a precontractului. 
Împlinirea termenului se prorogă cu un an în situația în care 
profesionistul  nu  a  completat  şi  nu  a  pus  la  dispoziția  consu‐
matorului,  sub  formă  scrisă,  pe  suport  de  hârtie  sau  pe  un  alt 
suport  durabil,  formularul  standard  separat  de  denunțare 
unilaterală  a  contractului,  ori  cu  trei  luni,  când  nu  a  fost 
îndeplinită  obligația  de  a  fi  puse  la  dispoziția  consumatorului 
informațiile  prevăzute  de  art.  4  alin.  (1),  inclusiv  formularele 
standard prevăzute în anexele I‐IV, sub formă scrisă, pe suport de 
hârtie sau pe un alt suport durabil. 
Dacă  formularul standard de denunțare unilaterală  este pus 
la  dispoziția  consumatorului,  în  condițiile  reglementate  de 
Directivă, înăuntrul termenului de un an, calculat, după caz, de la 
data încheierii contractului ori precontractului obligatoriu sau de 
la data când consumatorul a intrat în posesia acestora, termenul 
de  14  zile  curge  de  la  data  la  care  consumatorul  a  primit 
formularul.  
Tot  astfel,  dacă  informațiile  prevăzute  de  art.  4  alin.  (1), 
inclusiv  formularele  standard  prevăzute  în  anexele  I‐IV,  au  fost 
puse  la  dispoziția  consumatorului,  în  condițiile  reglementate  de 
Directivă,  în  interiorul  termenului  de  3  luni,  termenul  de 
denunțare  unilaterală  a  contractului  curge  de  la  data  la  care 
consumatorul primeşte aceste informații. 
Consumatorul  poate  utiliza  formularul  standard  de  denun‐
țare  unilaterală  a  contractului  prevăzut  în  anexa  V  a  Directivei, 
care  trebuie  să‐i  fie  pus  la  dispoziție  la  încheierea  contractului, 
tocmai cu scopul facilitării exercitării dreptului.  
Intenția consumatorului de denunțare unilaterală a contrac‐
tului  trebuie  notificată  celeilalte  părți  contractante  înainte  de 
împlinirea termenului de denunțare unilaterală, calculat conform 
regulilor mai sus menționate. 
Consumatorul  care  şi‐a  exercitat  acest  drept  nu  suportă 
niciun  cost  şi  nu  este  răspunzător  pentru  plata  vreunei  sume 
aferente  eventualelor  servicii  prestate  înainte  de  denunțarea 
unilaterală a contractului. 
Lucia Uţă 219
Când  consumatorul  îşi  exercită  dreptul  de  denunțare 
unilaterală a contractului, orice contract de schimb care depinde 
de  acesta  sau  orice  alt  contract  accesoriu  este  reziliat  de  drept, 
fără costuri pentru consumator. 
Pentru  contractele  privind  dreptul  de  folosință  a  bunurilor 
pe  durată  limitată,  contractele  privind  produsele  de  vacanță  cu 
drept de folosință pe termen lung şi contractele de schimb, sunt 
interzise orice plăți în avans, acordare de garanții, rezervarea de 
bani  prin  intermediul  conturilor,  recunoaşterea  explicită  a 
datoriilor,  precum  şi  orice  alte  plăți  efectuate  de  consumator 
înainte  de  împlinirea  termenului  de  denunțare  unilaterală  a 
contractului.  În  cazul  contractelor  de  revânzare,  sunt  interzise 
plățile  în  avans  înainte  de  efectuarea  efectivă  a  vânzării 
respective sau de încetarea contractului pe alte căi. 
Cu  referire  la  contractele  privind  produsele  de  vacanță  cu 
drept  de  folosință  pe  termen  lung,  plata  se  efectuează  numai 
conform calendarului fix de plăți. Plățile, inclusiv plata cotizației 
de membru, sunt eşalonate în rate anuale, fiecare dintre acestea 
având aceeaşi valoare.  
Consumatorul  poate  rezilia  contractul  începând  de  la  plata 
celei  de  a  doua  rate,  fără  vreo sancțiune,  prin  transmiterea  unei 
notificări  celeilalte  părți  contractante  în  termen  de  14  zile 
calendaristice de la primirea solicitării de plată aferentă fiecărei 
rate  (solicitarea  de  plată  trebuie  trimisă  în  formă  scrisă,  pe 
suport  de  hârtie  sau  pe  alt  suport  durabil,  cu  cel  puțin  14  zile 
calendaristice  înainte  de  data  scadenței).  Acest  drept  nu 
afectează  dreptul  de  a  rezilia  contractul  în  temeiul  legislației 
naționale în vigoare. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  12  al  Directivei,  în  cazul  în  care 
legislația aplicabilă contractului este legislația unui stat membru, 
statele  membre  au  obligația  de  a  lua  măsuri,  astfel  încât 
consumatorul să nu poată renunța la drepturile sale care îi sunt 
conferite de Directivă. 
În  cazul  în  care  se  aplică  legislația  unei  țări  terțe,  consu‐
matorul  nu  poate  fi  privat  de  protecția  conferită  de  Directivă, 
astfel  cum  a  fost  transpusă  în  statul  membru  al  instanței 
competente,  dacă  oricare  dintre  bunurile  imobile  în  cauză  este 
220 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

situat  pe  teritoriul  unui  stat  membru  sau  dacă,  în  cazul  unui 
contract  care  nu  este  legat  în  mod  direct  de  bunuri  imobile, 
profesionistul îşi desfăşoară activitățile comerciale sau profesio‐
nale  într‐un  stat  membru  ori,  prin  orice  mijloace,  îşi  direcțio‐
nează  aceste  activități  către  un  stat  membru,  iar  contractul  face 
parte din sfera de aplicare a acestor activități. 

4.3. Transpunerea celor două directive europene în legis­
laţia României 
În  dreptul  nostru,  Legea  nr.  282/2004  privind  protecția 
dobânditorilor  cu  privire  la  unele  aspecte  ale  contractelor 
purtând  asupra  dobândirii  unui  drept  de  utilizare  pe  durată 
limitată  a  unor  bunuri  imobiliare94,  care  a  transpus  Directiva  
nr.  94/47/CE,  stabilea  regimul  juridic  al  contractelor  în  temeiul 
cărora se dobândea un drept real sau orice alt drept de folosință 
pe timp parțial a unor bunuri imobiliare. 
În  expunerea  de  motive  a  actului  normativ  era  exprimată 
explicit  intenția  legiuitorului  națională  în  sensul  că,  prin 
asigurarea  protecției  consumatorilor  români  la  semnarea  unor 
contracte  purtând  asupra  dobândirii  unui  drept  real  sau  a 
oricărui  alt  drept  de  folosință  pe  timp  limitat  a  unor  bunuri 
imobiliare,  să  se  ajungă  la  diversificarea  modului  de  comer‐
cializare  a  serviciilor  turistice,  dar  şi  la  deschiderea  României 
spre noi piețe de produse şi servicii, în contextul în care cetățenii 
Uniunii Europene au, pe teritoriul României, aceleaşi drepturi pe 
care le au în statele din care provin. 
S‐a  considerat  că,  în  condițiile  în  care  consumatorul  se  va 
simți  mai  protejat  față  de  manoperele  dolosive  ce  ar  putea  fi 
utilizate  de  către  agenții  economici  înainte  de  încheierea  unor 
asemenea  contracte  sau  în  timpul  derulării  lor,  va  creşte 
încrederea în sistemul de vânzare a unui drept real sau a oricărui 
alt  drept  de  folosință  pe  timp  limitat  a  unor  bunuri  imobiliare, 
situate  în  țară  sau  în  străinătate,  precum  şi  în  partenerii 

 94 Publicată în M. Of. nr. 580 din 30 iunie 2004, în prezent abrogată.
Lucia Uţă 221
contractuali,  dezvoltându‐se  astfel  o  relație  cu  efecte  benefice 
asupra evoluției pieței. 
În doctrină, s‐a realizat o analiză a dispozițiilor Legii nr. 282/2004 
prin  prisma  teoriei  contractelor  şi  a  jurisprudenței  naționale, 
dar  şi  cu  referire  la  Directiva  94/47/CE,  fiind  semnalată  exis‐
tența unor imperfecțiuni tehnice de natură să creeze confuzii, în 
special  în  ceea  ce  priveşte  condițiile  de  validitate  şi  natura 
juridică a contractului reglementat prin acest act normativ95. 
Legea  română  a  preluat  dispozițiile  privind  clarificările 
aduse de legiuitorul comunitar sub aspect terminologic (definiția 
contractului, a bunului imobiliar, a părților contractante), precum 
şi prevederile referitoare la aspecte de fond (vizând, în principal, 
obligația de informare asupra elementelor esențiale ale contrac‐
tului,  modalitățile  concrete  de  transmitere  a  acestor  informații, 
procedura  de  anulare,  reziliere  sau  denunțare  unilaterală  a 
contractului) ori care reglementau stabilirea răspunderii juridice 
în materie. 
De  asemenea,  au  fost  stabilite  elementele  obligatorii  mini‐
male  ale  contractelor  ce  formau  obiectul  de  reglementare  al 
actului normativ. 
În  înțelesul  Legii  nr.  282/2004,  contractul  privind  dobân‐
direa  unui  drept  de  utilizare  pe  durată  limitată  a  unor  bunuri 
imobiliare  desemna  contractul  sau  grupul  de  contracte,  încheiat 
pe o durată minimă de 3 ani, cu plata unui preț global, prin care 
un drept real sau orice alt drept care privea folosința unuia sau a 
mai multor bunuri imobiliare, pentru o perioadă determinată sau 
determinabilă a anului, care nu putea fi mai mică de o săptămână, 
era  constituit  ori  făcea  obiectul  unui  transfer  sau  al  unui 
angajament de transfer. 
Ori de câte ori nu erau întrunite condițiile necesare pentru ca 
dispozițiile  Legii  nr.  282/2004  să  devină  incidente,  urma  a  se 
recurge la reglementările generale din Codul civil. 

95  L.  Stănciulescu,  Particularităţile  contractelor  de  „locaţiune  sezonieră” 

reglementate de Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la 
unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare 
pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, în RDC nr. 9/2004, pp. 23 şi urm.
222 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

Legea nr. 282/2004 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 14/2011, 
pentru  protecția  consumatorilor  la  încheierea  şi  executarea 
contractelor  privind  dobândirea  dreptului  de  folosință  pe  o 
perioadă determinată a unuia sau a mai multor spații de cazare, a 
contractelor  pe  termen  lung  privind  dobândirea  unor  beneficii 
pentru  produsele  de  vacanță,  a  contractelor  de  revânzare, 
precum  şi  a  contractelor  de  schimb96,  care  transpune  Directiva 
europeană 2008/122/CE. 
Noul  act  normativ,  astfel  cum  se  arată  în  nota  de  funda‐
mentare,  conține,  între  altele:  prevederi  mai  detaliate  cu  privire 
la  obligația  de  a  transmite,  precontractual,  informații,  prin 
utilizarea  unui  formular  standardizat  care  să  le  permită 
consumatorilor  să  compare  mai  multe  oferte,  înainte  de  a  lua  o 
decizie  informată  cu  privire  la  eventuala  încheiere  a  unui 
contract  ce  intră  sub  incidența  reglementării;  dispoziții  privind 
extinderea  perioadei  în  care  consumatorul  are  dreptul  de 
retragere  din  contract  de  la  10  zile  la  14  zile  calendaristice;  o 
anexă ce cuprinde informațiile obligatorii ce trebuie furnizate în 
legătură  cu  dreptul  consumatorilor  în  cazul  retragerii  din 
contract;  în  cazul  în  care  consumatorilor  nu  le  sunt  furnizate 
informațiile  precontractuale  ori  contractul,  în  condițiile  prevă‐
zute de lege, aceştia beneficiază de un termen extins de retragere 
din  contract.  Pe  durata  termenului  extins,  exercitarea  dreptului 
de  retragere  din  contract  este  în  continuare  gratuită,  indiferent 
de  serviciile  de  care  a  beneficiat  consumatorul;  menținerea 
interdicției  de  a  efectua  plăți  în  avans,  în  timpul  perioadei  de 
retragere din contract, cu precizarea că sunt interzise orice fel de 
plăți sau contraprestații ori blocarea oricărei sume în conturi sau 
recunoaşterea  datoriei  către  profesionistul  cocontractant  sau 
către  un  terț;  prevederi  speciale  privind  contractele  ce  au  ca 
obiect dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanță. 
S‐a  făcut  precizarea  că,  în  legea  română,  pentru  o  transpu‐
nere  conformă  a  Directivei  2008/122/CE,  se  utilizează  o  termi‐
nologie  diferită  de  cea  consacrată.  Astfel,  s‐a  optat  pentru  utili‐
zarea  noțiunii  de  „drept  de  retragere”,  în  locul  celei  de 

96 Publicată în M. Of. nr. 134 din 22 februarie 2011.
Lucia Uţă 223
„denunțare  unilaterală  a  contractului”,  cu  motivarea  că  dreptul 
de  retragere  (retracter  în  versiunea  franceză,  sau  right  of 
withdrawal  în  varianta  în  limba  engleză)  nu  are  aceeaşi  semni‐
ficație juridică cu dreptul de a denunța unilateral contractul, câtă 
vreme  operează  asupra  unei  etape  diferite  a  actului  juridic. 
Dreptul de retragere priveşte formarea, încheierea actului juridic 
şi  constă  în  posibilitatea  consumatorului  de  a  reveni  asupra 
consimțământului dat la perfectarea contractului. 
De asemenea, a fost preferată folosirea noțiunii de „drept de 
încetare”  în  locul  aceleia  de  „drept  de  reziliere”,  arătându‐se  că 
rezilierea  presupune  neîndeplinirea  obligațiilor  de  către  una 
dintre  părți  şi  nu  acesta  este  spiritul  Directivei,  conform  căreia 
contractul poate înceta chiar dacă obligațiile au fost respectate de 
părți. 
O.U.G.  nr.  14/2011  reglementează  protecția  consumatorilor 
la  încheierea  şi  executarea  contractelor  privind  dobândirea 
dreptului  de  folosință  pe  o  perioadă  determinată  a  unuia  sau  a 
mai  multor  spații  de  cazare,  a  contractelor  pe  termen  lung 
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanță, a 
contractelor  de  revânzare,  precum  şi  a  contractelor  de  schimb, 
pentru a se asigura un înalt nivel de protecție a consumatorilor. 
În  ce  priveşte  noțiunea  de  comerciant  utilizată  în  cuprinsul 
O.U.G.  nr.  14/2011,  urmează  a  fi  înlocuită  cu  aceea  de  profesionist, 
față de prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în 
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel cum au fost 
modificate prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanței de 
urgență  a  Guvernului  nr.  79/2012  pentru  reglementarea  unor 
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009. 
În  sensul  O.U.G.  nr.  14/2011,  prin  comerciant  se  înțelege 
orice persoană fizică ori persoană juridică ce acționează în cadrul 
activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale 
ori liberale, precum şi orice persoană care acționează în numele 
sau  pe  seama  acesteia.  Consumator  este  orice  persoană  fizică 
acționând  în  scopuri  din  afara  activității  sale  comerciale,  indus‐
triale sau de producție, artizanale ori liberale. 
Actul normativ se aplică în raporturile dintre profesionişti şi 
consumatori,  cu  respectarea  prevederilor  legale  referitoare  la:  
224 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

a)  modalitățile  de  reparare  a  prejudiciului  şi  la  căile  de  atac 
prevăzute  în  dreptul  comun;  b)  înregistrarea  bunurilor  mobile 
sau  imobile  şi  transferul  dreptului  de  proprietate  a  bunurilor 
imobile;  c)  condițiile  de  amplasare  sau  criteriile  şi  metodologia 
de  autorizare  ori  licențiere;  d)  determinarea  naturii  juridice  a 
drepturilor  care  fac  obiectul  contractelor  reglementate  de 
ordonanța de urgență (art. 3). 
În  sensul  Ordonanței,  prin  contract  privind  dobândirea 
dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai 
multor spaţii de cazare se înțelege contractul cu durată mai mare 
de  un  an,  în  temeiul  căruia  consumatorul  dobândeşte,  cu  titlu 
oneros,  dreptul  de  folosință  a  unuia  sau  a  mai  multor  spații  de 
cazare peste noapte, pentru mai mult de o perioadă de ocupare. 
Contract  pe  termen  lung  privind  dobândirea  unor  beneficii 
pentru  produsele  de  vacanţă  este  contractul  cu  durata  mai  mare 
de  un  an,  în  temeiul  căruia  consumatorul  dobândeşte,  cu  titlu 
oneros,  în  principal  dreptul  de  a  beneficia  de  reduceri  şi  de  alte 
avantaje privind cazarea, cu sau fără excluderea transportului ori 
a altor servicii. 
 Pentru  a  calcula  durata  contractelor  se  vor  lua  în  conside‐
rare toate clauzele contractuale care permit reînnoirea tacită sau 
prelungirea duratei contractului. 
Prin  contract  de  revânzare  este  desemnat  contractul  în 
temeiul  căruia  un  profesionist  acordă  asistență,  cu  titlu  oneros, 
unui  consumator  pentru  vânzarea  sau  cumpărarea  drepturilor 
care  decurg  dintr‐un  contract  privind  dobândirea  dreptului  de 
folosință  pe  o  perioadă  determinată  a  unuia  sau  a  mai  multor 
spații  de  cazare  ori  dintr‐un  contract  pe  termen  lung  privind 
dobândirea  unor  beneficii  pentru  produsele  de  vacanță,  iar  prin 
contract  de  schimb  se  înțelege  contractul  în  temeiul  căruia  un 
consumator participă, cu titlu oneros, la un sistem de schimb care 
îi  permite  accesul  la  spații  de  cazare  peste  noapte  ori  la  alte 
servicii, în schimbul acordării accesului temporar altor persoane 
la  avantajele  ce  decurg  din  contractul  consumatorului  respectiv 
privind  dreptul  de  folosință  pe  o  perioadă  determinată  a  unuia 
sau a mai multor spații de cazare. 
Lucia Uţă 225
O.U.G. nr. 14/2011 conține reglementări privind informațiile 
preliminare  încheierii  contractului  (publicitatea,  informațiile 
precontractuale),  informațiile  şi  drepturile  contractuale,  cu 
specială privire la dreptul de retragere şi interzicerea plăților în 
avans, sancțiunile aplicabile. 
Dispozițiile  art.  10  stabilesc  obligația  de  a  furniza  consu‐
matorului  informații  precontractuale,  după  cum  urmează:  a)  în 
cazul unui contract privind dobândirea dreptului de folosință pe 
o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spații de cazare, 
prin intermediul formularului standard de informații prevăzut în 
anexa  nr.  1  şi  al  informațiilor  enumerate  în  partea  a  3‐a  a 
formularului respectiv; b) în cazul unui contract pe termen lung 
privind  dobândirea  unor  beneficii  pentru  produsele  de  vacanță, 
prin intermediul formularului standard de informații prevăzut în 
anexa  nr.  2  şi  al  informațiilor  enumerate  în  partea  a  3‐a  a 
formularului  respectiv;  c)  în  cazul  unui  contract  de  revânzare, 
prin intermediul formularului standard de informații prevăzut în 
anexa  nr.  3  şi  al  informațiilor  enumerate  în  partea  a  3‐a  a 
formularului respectiv; d) în cazul unui contract de schimb, prin 
intermediul  formularului  standard  de  informații  prevăzut  în 
anexa  nr.  4  şi  al  informațiilor  enumerate  în  partea  a  3‐a  a 
formularului respectiv. 
Formularele  standard  trebuie  completate  cu  informații 
suficiente  şi  precise,  astfel  încât  să  nu  inducă  în  eroare  consu‐
matorul  şi  pentru  a  permite  acestuia  să  ia  o  decizie  în  deplină 
cunoştință de cauză. 
Categoriile  de  informații  obligatorii,  anterior  menționate, 
trebuie să fie furnizate consumatorului gratuit; într‐un mod clar 
şi  uşor  de  înțeles;  pe  hârtie  sau  pe  un  alt  suport  durabil,  uşor 
accesibil  consumatorului  (prin  suport  durabil  se  înțelege  orice 
instrument  care  permite  părții  contractante  căreia  îi  sunt 
adresate informațiile să le stocheze într‐un mod accesibil pentru 
referințe ulterioare, pe o durată corespunzătoare scopului infor‐
mațiilor, şi care să permită reproducerea nealterată a  acestora); 
în  limba  română.  Alternativ,  în  cazul  în  care  consumatorul  este 
cetățean  străin  ori  îşi  are  reşedința  în  străinătate,  contractul  se 
redactează,  la  alegerea  acestuia,  şi  în  limba  sau  în  una  dintre 
226 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

limbile  oficiale  ale  statului  pe  teritoriul  căruia  îşi  are  reşedința 
ori  al  cărui  cetățean  este,  cu  condiția  ca  aceasta  să  fie  o  limbă 
oficială a Uniunii Europene. 
Furnizarea  informațiilor  se  face  cu  cel  puțin  15  zile 
calendaristice  înainte  ca  un  consumator  să  încheie  un  contract 
sau  să  accepte  o  ofertă.  Perioada  de  15  zile  se  poate  reduce  cu 
acordul scris al consumatorului. 
Contractul se încheie în formă scrisă, pe hârtie sau pe un alt 
suport  durabil  acceptat  de  consumator,  şi  se  redactează  în  mod 
vizibil şi uşor de citit, cu font de minimum 12. Culoarea de fond a 
hârtiei pe care este redactat contractul trebuie să fie în contrast 
cu cea a fontului utilizat. 
În  mod  imperativ  se  stabileşte  obligația  de  a  fi  incluse  în 
contract:  informații  privind  numele  şi  domiciliul  şi,  după  caz, 
denumirea  sau  sediul  social  al  părților  contractante;  formularul 
standard  prevăzut  la  art.  10,  care  devine  parte  integrantă  a 
contractului; separat, formularul standard referitor la dreptul de 
retragere  prevăzut  în  anexa  nr.  5,  care  are  ca  scop  facilitarea 
exercitării  dreptului  de  retragere  din  contract;  semnătura 
fiecărei părți; data şi locul încheierii contractului; modalitățile de 
notificare. 
Informațiile  conținute  în  formularul  standard  prevăzut  la  
art. 10 nu pot fi modificate decât cu acordul expres al părților sau 
în  cazul  în  care  modificările  decurg  din  anumite  circumstanțe 
neobişnuite  şi  neprevăzute,  independente  de  voința  profesio‐
nistului, şi ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, chiar dacă 
s‐ar  fi  luat  toate  măsurile  necesare.  Modificările  se  menționează 
în mod expres în contract. 
Înainte  de  încheierea  contractului,  consumatorul  trebuie  să 
fie  informat  într‐o  manieră  explicită  asupra  existenței  dreptului 
de retragere din contract; duratei de timp în care acesta îşi poate 
exercita  dreptul  de  retragere;  interzicerii  plăților  în  avans  în 
această  perioadă.  Consumatorul  confirmă  primirea  informaţiilor 
contractuale  prevăzute  la  alin.  (1)  prin  semnarea  rubricilor 
corespunzătoare  din  partea  a  2‐a  a  formularului  standard 
prevăzut în anexele nr. 1‐4. 
Lucia Uţă 227
 Consumatorul  are  dreptul  de  a  se  retrage  din  contract  în 
termen de 14 zile calendaristice, fără invocarea niciunui motiv. 
Termenul de 14 zile calendaristice începe să curgă de la data 
încheierii  contractului  sau  a  unui  precontract  cu  caracter 
obligatoriu  sau  de  la  data  la  care  consumatorul  intră  în  posesia 
contractului  sau  a  oricărui  precontract  obligatoriu,  dacă  aceasta 
este ulterioară datei încheierii contractului sau a precontractului. 
În  cazul  în  care  comerciantul  a  completat  şi  a  pus  la 
dispoziția  consumatorului,  separat,  formularul  standard  privind 
dreptul  de  retragere,  în  formă  scrisă,  pe  hârtie  sau  pe  un  alt 
suport durabil acceptat de consumator, în termen de un an de la 
data  încheierii  contractului  sau  a  precontractului  ori  de  la  data 
când consumatorul a intrat în posesia lor, termenul de retragere 
din  contract  începe  să  curgă  de  la  data  la  care  consumatorul 
primeşte acest formular. În cazul în care informațiile menționate 
la art. 10, inclusiv formularul standard prevăzut în anexele nr. 1‐4, 
au  fost  puse  la  dispoziția  consumatorului  în  formă  scrisă,  pe 
hârtie  sau  pe  un  alt  suport  durabil  acceptat  de  consumator,  în 
termen de 3 luni de la data încheierii contractului sau a precon‐
tractului ori de la data când consumatorul a intrat în posesia lor, 
termenul  de  retragere  din  contract  curge  de  la  data  la  care 
consumatorul primeşte aceste informații. 
Potrivit  art.  19,  termenul  de  exercitare  a  dreptului  de 
retragere este un termen de decădere, care se împlineşte, cel mai 
târziu, la: 
‐ 1 an şi 14 zile calendaristice de la data încheierii contractului 
sau  a  precontractului  ori  de  la  data  când  consumatorul  a  intrat  în 
posesia lor, în cazul în care cocontractantul nu a completat şi nu a 
pus la dispoziția consumatorului, în formă scrisă, pe hârtie sau pe un 
alt  suport  durabil  acceptat  de  consumator,  formularul  standard 
privind dreptul de retragere din contract; 
‐ 3 luni şi 14 zile calendaristice de la data încheierii contrac‐
tului  sau  a  precontractului  ori  de  la  data  când  consumatorul  a 
intrat  în  posesia  lor,  în  cazul  în  care  informațiile  menționate  la 
art. 10, inclusiv formularul standard prevăzut în anexele nr. 1‐4, 
nu  au  fost  puse  la  dispoziția  consumatorului  în  formă  scrisă,  pe 
hârtie sau pe un alt suport durabil acceptat de consumator. 
228 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

În  cazul  în  care  contractul  de  schimb  şi  contractul  privind 
dobândirea  dreptului  de  folosință  pe  o  perioadă  determinată  a 
unuia sau a mai multor spații de cazare sunt încheiate concomi‐
tent, în ambele contracte va  fi prevăzut acelaşi termen de retra‐
gere din contract [art. 20 alin. (1)]. 
Consumatorul  poate  utiliza  formularul  notificării  de 
retragere din contract, prin intermediul formularului standard de 
informații prevăzut în anexa nr. 5. 
Dreptul  de  retragere  produce  efecte  de  la  data  expedierii 
notificării  de  către  consumator,  care,  pentru  a  fi  valabilă,  se 
comunică  înainte  de  expirarea  termenului  de  retragere  din 
contract,  prin  mijloace  care  asigură  confirmarea  transmiterii 
acesteia. 
Ca  efect  al  exercitării  dreptului  de  retragere  încetează 
obligația părților de a executa contractul, după cum va înceta de 
drept orice contract de schimb care  depinde de acesta sau orice 
alt contract accesoriu, fără niciun fel de cost pentru consumator. 
Exercitarea  dreptului  de  retragere  nu  atrage  răspunderea 
consumatorului, care nu poate fi obligat la plata vreunei sume şi 
în sarcina căruia nu pot fi stabilite obligații aferente eventualelor 
servicii  prestate  înaintea  exercitării  dreptului  de  retragere  din 
contract. 
În  cazul  contractelor  privind  dobândirea  dreptului  de  folo‐
sință pe o perioadă determinată a unuia sau a  mai multor  spații 
de  cazare,  al  contractelor  pe  termen  lung  privind  dobândirea 
unor beneficii pentru produsele de vacanță ori al contractelor de 
schimb, sunt interzise orice plăți în avans, acordarea de garanții, 
rezervarea  oricăror  sume  din  conturi,  recunoaşterea  explicită  a 
sumelor  datorate,  precum  şi  orice  alte  plăți  sau  contraprestații 
efectuate  de  consumator  către  cocontractant  ori  către  orice  terț 
înainte  de  expirarea  termenului  de  retragere.  Totodată,  în  cazul 
contractului  de  revânzare,  sunt  interzise  orice  plăți  în  avans, 
acordarea  de  garanții,  rezervarea  oricăror  sume  din  conturi, 
recunoaşterea  explicită  a  sumelor  datorate,  precum  şi  orice  alte 
plăți  sau  contraprestații  efectuate  de  consumator  către  cocon‐
tractant  ori  către  orice  terț  înainte  ca  respectivul  contract  de 
revânzare să îşi producă efectele sau să înceteze pe alte căi. 
Lucia Uţă 229
În  conformitate  cu  prevederile  art.  27,  consumatorul  care 
este  parte  într‐un  contract  pe  termen  lung  privind  dobândirea 
unor beneficii pentru produsele de vacanță (pentru care plata se 
efectuează  conform  unui  calendar  fix  de  plăți)  are  dreptul  de  a 
înceta  contractul,  fără  penalizări,  oricând  după  plata  celei  de  a 
doua rate. Intenția de încetare a contractului se notifică în termen 
de  14  zile  calendaristice  de  la  primirea  solicitării  de  plată 
aferente fiecărei rate. 
Acest drept nu afectează dreptul consumatorului de a înceta 
contractul în temeiul prevederilor dreptului comun. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  38  din  O.U.G.  nr.  14/2011,  „(1) 
atunci  când  legislația  aplicabilă  contractului  este  legislația  unui 
stat  membru,  consumatorul  nu  poate  renunța  la  drepturile  sale 
care îi sunt conferite prin legislația națională a respectivului stat 
membru  care  transpune  prevederile  Directivei  2008/122/CE  a 
Parlamentului  European  şi  a  Consiliului  din  14  ianuarie  2009 
privind  protecția  consumatorilor  în  ceea  ce  priveşte  anumite 
aspecte  referitoare  la  contractele  privind  dreptul  de  folosință  a 
bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de 
vacanță  cu  drept  de  folosință  pe  termen  lung,  precum  şi  la 
contractele  de  revânzare  şi  de  schimb,  publicată  în  Jurnalul 
Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 33 din 3 februarie 2009. 
(2)  Consumatorii  nu  îşi  pierd  protecția  acordată  prin  pre‐
zenta  ordonanță  de  urgență  în  cazul  în  care  legislația  aplicabilă 
contractului  este  legislația  unui  stat  terț  în  oricare  dintre 
următoarele  situații:  a)  dacă  oricare  dintre  bunurile  imobile  în 
cauză  este  situat  pe  teritoriul  unui  stat  membru;  b)  pentru 
contractele care nu sunt legate în mod direct de bunuri imobile, 
în cazul în care comerciantul îşi desfăşoară activitățile comerciale 
sau profesionale într‐un stat membru ori, prin orice mijloace, îşi 
direcționează  aceste  activități  către  un  stat  membru,  iar  con‐
tractul face parte din sfera de aplicare a acestor activități”. 
În  fine,  se  impune  a  fi  menționat  că,  potrivit  dispozițiilor 
art.  67  din  Legea  nr.  71/2011  pentru  punerea  în  aplicare  a 
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile art. 687‐692 
C. civ. nu aduc atingere prevederilor cuprinse în O.U.G. nr. 14/2011 
230 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

pentru  protecția  consumatorilor  la  încheierea  şi  executarea 

contractelor  privind  dobândirea  dreptului  de  folosință  pe  o 
perioadă determinată a unuia sau a mai multor spații de cazare, a 
contractelor  pe  termen  lung  privind  dobândirea  unor  beneficii 
pentru  produsele  de  vacanță,  a  contractelor  de  revânzare, 
precum şi a contractelor de schimb. 

5. Câteva aspecte privind reglementarea din Quebec 

5.1. Natura juridică a dreptului de proprietate periodică 
În  Quebec,  s‐a  arătat  în  doctrina  juridică97,  inovațiile  în 
materia  coproprietății  aduse  de  Codul  civil  intrat  în  vigoare  la  
1  ianuarie  1994  au  privit,  în  principal,  acordarea  personalității 
juridice  colectivității  de  coproprietari  şi  pierderea  controlului 
promotorului  asupra  acesteia,  precum  şi  reglementarea  decla‐
rației de coproprietate. 
Au fost impuse sancțiuni neprevăzute de vechile norme – ca, 
de exemplu, transmiterea forțată a dreptului coproprietarului, în 
caz  de  neexecutare  a  obligațiilor  decurgând  din  declarația  de 
coproprietate  –  şi  s‐a  arătat  o  mai  mare  preocupare  față  de 
asociația coproprietarilor, ca persoană juridică, precum şi față de 
organele sale însărcinate cu administrarea98. 
În  plus,  s‐a  remarcat  că  modificările  intervenite  în  legislație 
au  facilitat  dezvoltarea  pieței  imobiliare,  în  contextul  în  care 
legiuitorul  din  1994  s‐a  preocupat  de  clarificarea  legăturilor 
complexe existente între subiectele de drept implicate în organi‐
zarea  coproprietății,  inclusiv  într‐un  regim  de  folosință  pe  timp 
parțial, precum şi de raporturile dintre acestea şi terți. 
Deşi  au  recunoscut  meritele  Codului  civil  din  1994,  care  a 
adus  modificări  punctuale  (dar  nu  puține  şi  nici  lipsite  de 
consecințe)  vechii  legislații  în  materia  coproprietății,  cu  intenția 
de  a  rezolva  acele  situații  în  care  legea  veche  s‐a  dovedit 

97 C. Gagnon, La copropriété divise, 2é éd., Les Édition Yvon Blais inc., 2007, p. 3.
98 Ibidem, p. 493.
Lucia Uţă 231
ineficientă  sau  necorespunzătoare  nevoilor  reale  ale  coproprie‐
tarilor, autorii canadieni au atras, totuşi, atenția asupra manierei 
considerate  superficiale  în  care  redactorii  acestuia  au  abordat  o 
problemă nouă în legislație, referitoare la stabilirea regimului de 
folosinţă pe timp parţial, în cadrul coproprietăţii, lăsând în sarcina 
teoreticienilor şi practicienilor dreptului definirea şi organizarea 
juridică a unui asemenea regim99. 
Modelul – acceptat în cele din urmă – de organizare juridică a 
folosinței pe  timp parțial  (într‐o  formă  asemănătoare proprietății 
comune  pe  cote‐părți,  caracterizată  prin  aceea  că  mai  multor 
persoane  li  se  atribuie,  prin  convenție,  folosința  bunului,  în 
anumite  perioade  ale  anului,  corespunzător  unor  fracțiuni  din 
drept determinate în raport de intervalele de timp) a fost repudiat 
sub imperiul legii vechi, principalul motiv fiind acela al amenințării 
partajului, care plana totdeauna asupra coproprietarilor. 
Trebuie  remarcat  însă  că  o  atare  soluție  nu  a  fost  singura 
propusă.  S‐a  optat,  totuşi,  pentru  ea,  întrucât  s‐a  apreciat  că  un 
drept  asemănător  celui  născut  dintr‐un  contract  de  închiriere 
este  foarte  fragil  şi  inadecvat  scopului  urmărit  în  practică, 
întrucât  este  inopozabil  terților,  netransmisibil  şi  nu  poate  fi 
ipotecat,  motiv  pentru  care  ar  fi  mai  potrivită  o  formulă  care  să 
permită dobândirea unui drept real asupra bunului imobiliar. Au 
fost exprimate şi opinii potrivit cărora folosința pe timp parțial ar 
fi  putut  corespunde  mai  curând  unui  drept  de  uzufruct,  dar 
soluția adoptată a fost aceea a coproprietății. 
Noul  Cod  a  inovat  considerabil  în  această  materie,  princi‐
palele elemente de noutate fiind aduse de art. 1030 şi art. 1013. 
Astfel,  conform  art.  1013,  coindivizarilor  li  se  recunoaşte 
posibilitatea de a amâna convențional partajul, pentru o perioadă 
care  nu  poate  depăşi  30  de  ani.  Dacă  perioada  prevăzută  în 
convenția părților este mai mare, aceasta se reduce, prin efectul 
legii,  la  30  de  ani.  Tot  prin  convenție  însă  părțile  pot  stipula 
prelungirea  perioadei  de  amânare  a  partajului,  pentru  o  altă 
perioadă de 30 de ani. 

99 Ibidem, p. 214.
232 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

În  raport  de  conținutul  prevederilor  legale  menționate,  s‐a 

apreciat că se deschide o cale interesantă pentru dobândirea unui 
drept  real,  care  se  defineşte  ca  o  modalitate  a  dreptului  de 
proprietate  şi  care  conferă  titularului  prerogativa  folosinței 
bunului pe timp parțial, dublată de o stabilitate asigurată pentru 
o perioadă de cel mult 30 de ani. 
Însă,  în  condițiile  în  care  cadrul  legal  permite  constituirea 
uzufructului  cu  o  durată  de  până  la  100  de  ani,  unii  teoreticieni 
au  considerat  că  organizarea  în  cadrul  dreptului  de  uzufruct  a 
regimului  de  folosință  pe  timp  parțial  ar  fi  fost  preferabilă.  În 
susținerea  acestei  opinii,  s‐a  arătat  că,  în  materia  analizată, 
elementul  „timp”  este  cu  adevărat  foarte  important  cel  puțin 
pentru  două  motive:  pe  de  o  parte,  dobânditorul  urmăreşte  ca 
folosința  să  se  prelungească  sub  aspect  temporal  cât  mai  mult 
posibil,  iar,  pe  de  altă  parte,  valoarea  de  piață  a  bunului  scade 
considerabil  pe  măsură  ce  se  apropie  momentul  stingerii  drep‐
tului, astfel încât posibilitățile de  negociere  a celui mai bun preț 
sunt afectate semnificativ100. 
Temeiul de  drept al soluției constând în recunoaşterea  unui 
drept  de  proprietate  comună  care  să  nu  fie  supus  partajului  şi 
care să garanteze, deopotrivă, stabilitatea titlului dobânditorului 
şi drepturile creditorilor acestuia, a fost găsit în reglementarea de 
la art. 1030 din Codul civil Quebec101. 
Un  argument  în  favoarea  organizării  regimului  de  folosință 
pe  timp  parțial  ca  modalitate  a  dreptului  de  proprietate  a  privit 
avantajele  ce  decurg  din  caracterul  perpetuu  al  dreptului  de 
proprietate,  care  nu  este  limitat  în  timp  decât  de  existența 
bunului însuşi. În plus, cerința afectării bunului unui scop durabil, 
prevăzută de art. 1030 C. civ. din Quebec, face posibil ca dreptul 

100 C. Gagnon, op. cit., pp. 222‐223.
101  „Art.  1030  –  Nul  n'est  tenu  de  demeurer  dans  l'indivision.  Le  partage 

peut toujours être provoqué, à moins qu'il n'ait été reporté par une convention, 
par  une  disposition  testamentaire,  par  un  jugement  ou  par  l'effet  de  la  loi,  ou 
qu'il n'ait été rendu impossible du fait de l'affectation du bien à un but durable”.
Lucia Uţă 233
să  poarte  şi  asupra  bunurilor  accesorii,  iar  nu  numai  asupra 
bunurilor principale102. 
Unii  autori  au  mers  chiar  mai  departe,  încercând  să 
demonstreze că dreptul poate fi divizat într‐o manieră specifică, 
temporală, care să permită crearea unei noi modalităţi a dreptului 
de proprietate.  
Într‐o  asemenea  concepție,  dreptul  titularului  apare  ca  un 
drept  de  proprietate  perpetuu,  cu  un  caracter  ciclic,  situația  fiind 
diferențiată  clar de  aceea  a  proprietății  ad tempus sau de dreptul 
temporar  asupra  serviciilor  perpetue  ale  bunului.  Mai  curând,  în 
ipoteza  analizată,  s‐a  susținut  că  se  poate  vorbi  de  perpetuitatea 
dreptului asupra serviciilor discontinue, intermitente ale bunului103. 
În  această  ordine  de  idei,  s‐a  susținut  că  dreptul  de  pro‐
prietate  se  adaptează  pentru  a  dobândi  configurația  specială  a 
obiectului  dreptului.  Nu  dreptul  este  limitat  în  timp,  ci  obiectul 
asupra  căruia  acesta  poartă  există  numai  o  perioadă  prede‐
terminată din fiecare an, fiind limitat în spațiu şi în timp. 
Chiar  dacă,  de  lege  lata,  în  Quebec  este  evidentă  opțiunea 
legiuitorului,  care  nu  a  avut  în  vedere  o  nouă  modalitate  a 
dreptului  de  proprietate,  fiind  preferată  formula  organizării 
regimului de folosință pe timp parțial în cadrul coproprietății, de 
lege  ferenda,  s‐a  apreciat  că,  din  punctul  de  vedere  al  protecției 
dobânditorului,  este  justificat  să  se  recunoască,  într‐un  mod 
neechivoc,  existența  unei  modalități  autonome  a  dreptului  de 
proprietate,  chiar  dacă  o  asemenea  soluție  ar  putea  fi  privită  cu 
reticență şi calificată ca experimentală104. 
În  concluzie,  în  lumina  dispozițiilor  legale  în  vigoare  în 
Quebec,  situația  coproprietarilor  fracțiunilor  supuse  unui  regim 
de folosință pe timp parțial este, în linii mari, aceeaşi cu a copro‐
prietarilor  în  cadrul  coproprietății  tradiționale.  Totuşi,  autorii 
canadieni  au  subliniat  că  nu  pot  fi  ignorate  particularitățile 
acestei forme a proprietății comune, câtă vreme numărul mare al 

102 S. Normand, La propriété spatio­temporelle (1987) 28 C. de D. 261, 313, 

apud C. Gagnon, op. cit., p. 224.
 103 S. Normand, op. cit., p. 335, apud C. Gagnon, op. cit., p. 226.
104 Ibidem, pp. 226‐227.
234 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

titularilor  multipli  ai  dreptului  de  proprietate  asupra  bunului 

antrenează aplicarea unor reguli diferite, care, sub aspect practic, 
au ca efect diluarea interesului individual al fiecărui coproprietar 
în colectivitate. 

5.2.  Drepturile  şi  obligaţiile  coproprietarilor,  în  cazul 

coproprietăţii în regim de folosinţă pe timp parţial 
Organizarea în cadrul coproprietății a regimului de folosință 
pe timp parțial produce efecte în egală măsură sub aspectul exer‐
citării  drepturilor  recunoscute  coproprietarilor  şi  al  executării 
obligațiilor ce revin acestora. 
Dreptul coproprietarului asupra părții individuale, deja limi‐
tat  în  cadrul  coproprietății  tradiționale,  este  în  plus  restrâns 
atunci când permite numai folosirea periodică, succesivă şi inter‐
mitentă a bunului în anumite perioade de timp105. 
Într‐o  atare  situație,  caracterul  exclusiv  al  dreptului  de  pro‐
prietate  este  mult  afectat,  acesta  fiind  exercitat,  într‐o  manieră 
colectivă, de totalitatea coproprietarilor care au un drept pe timp 
parțial  asupra  fracțiunii.  Aşadar,  folosința  periodică  a  fracțiunii 
caracterizează exercitarea în nume propriu şi în putere proprie a 
dreptului de către fiecare dintre titularii săi. 
Dispoziţia  materială  asupra  părții  individuale  se  exercită  în 
colectiv, în condițiile stipulate în declarația de coproprietate, prin 
care,  cel  mai  adesea,  se  interzice  coproprietarului  al  cărui  drept 
prezintă  această  particularitate  să  aducă  bunului  modificări, 
transformări ori să îi schimbe destinația. 
Coproprietarii pot stabili, prin convenție, obligația verificării 
şi  inventarierii  bunului  principal  şi  a  bunurilor  accesorii  asupra 
cărora  poartă  dreptul  organizat  în  regim  de  folosință  pe  timp 
parțial  (inclusiv  bunuri  mobile,  cum  ar  fi  piesele  de  mobilier, 
vesela  etc.)  atât  la  sosirea,  cât  şi  la  plecarea  fiecăruia  dintre  ei, 
precum  şi  obligația  remedierii  degradărilor  cauzate  de  oricare 
dintre titulari în perioada ce îi este alocată şi readucerea bunului 
în  starea  inițială.  După  modelul  belgian,  aceste  obligații  pot  fi 

105 Ibidem, pp. 468‐469.
Lucia Uţă 235
puse  în  sarcina  administratorului,  care  va  efectua  reparațiile 
necesare  pe  seama  coproprietarului  responsabil,  ce  urmează  să 
suporte cheltuielile efectuate. 
Şi dreptul asupra părților comune se exercită tot în colectiv, 
astfel  încât  numărul  utilizatorilor  prezintă  o  importanță 
deosebită,  în  contextul  în  care  cota‐parte  din  drept  revenind 
fiecăruia  dintre  titularii  multipli  în  cazul  proprietății  periodice 
este mult mai mică decât în cazul coproprietății tradiționale. 
Folosinţa exclusivă a fracțiunii în mod periodic poate fi înso‐
țită  de  repartizarea  în  acelaşi  mod,  pentru  perioadele  alocate 
fiecăruia  dintre  titulari,  a  folosinței  părților  comune  –  bunuri 
accesorii. 
În cadrul coproprietății tradiționale, fiecare coproprietar are 
statutul de  membru în  asociația coproprietății,  calitate în care îi 
sunt  recunoscute  atât  dreptul  de  vot  în  cadrul  adunării 
coproprietarilor, cât şi dreptul de a cere încetarea coproprietăţii. 
Şi  în  cazul  proprietății  exercitate  în  regim  de  folosință  pe 
timp parțial titularii multipli sunt membri ai asociației, numai că, 
în această ipoteză, cu cât perioadele de folosință a bunului într‐un 
asemenea  regim  sunt  mai  scurte,  cu  atât  numărul  membrilor 
asociației  este  mai  mare.  Într‐o  atare  situație,  opinia  fiecăruia 
dintre  coproprietari  are  o  pondere  scăzută.  Aceştia  au  o 
participare  redusă,  proporțională  cu  cota  lor  parte,  ceea  ce  face 
ca  interesul  participării  la  adunările  coproprietarilor  să  fie  mult 
diminuat  față  de  coproprietatea  tradițională,  mai  ales  în  cazul 
locuințelor de vacanță, când titularii au un alt domiciliu. 
De  aceea,  se  recomandă  ca  declarația  de  coproprietate  să 
conțină  clauze  care  să  faciliteze  întrunirea  adunărilor  copro‐
prietarilor,  arătându‐se  că  este  de  dorit  ca  dreptul  de  vot 
corespunzător unei  fracțiuni să nu  fie divizat, ci  să fie desemnat 
un  mandatar  care  să  reprezinte  toți  titularii  care  au  asupra 
fracțiunii un drept de proprietate pe timp parțial. S‐a observat că 
însăşi  procedura  de  alegere  a  mandatarului  poate  fi  dificilă,  în 
contextul  în  care  este  de  presupus  că  titularii  unor  astfel  de 
drepturi  nu  se  cunosc  şi  nu  există  legături  personale  între  ei, 
motiv  pentru  care  se  poate  stipula  direct  prin  declarația  de 
236 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

coproprietate  că  acesta  este  titularul  al  cărui  drept  îi  conferă 
ponderea cea mai mare106. 
În  ce  priveşte  dispoziţia  juridică,  aceasta  se  exercită  de 
fiecare  dintre  coproprietari,  care  pot  transmite  dreptul  asupra 
bunului  aferent  perioadei  alocate  cu  titlu  oneros  sau  gratuit  ori 
pot greva bunul cu sarcini reale în aceeaşi perioadă. 
În concluzie, dreptul exclusiv al fiecărui titular este limitat la 
perioada de timp alocată. Numai pentru această perioadă, dreptul 
de proprietate poate fi exercitat în mod complet. 
Coproprietarii  se  pot  opune  dobândirii  cu  titlu  oneros  de 
către terți a părții unui coproprietar într‐un termen de 60 de zile, 
calculat de la data când au luat cunoştință despre transmisiune.  
Totodată,  terțului  i  se  recunoaşte  posibilitatea  exercitării 
unui drept de retragere, cu rambursarea integrală a sumei plătite, 
afară de situația în care, prin convenția încheiată între coproprie‐
tari,  pentru  care  au  fost  îndeplinite  formalitățile  de  publicitate, 
este prevăzut un drept de preempțiune. 
A  fost  exprimată  opinia  potrivit  căreia  coproprietarii  pot 
deroga  prin  convenție  de  la  dispozițiile  care  reglementează 
dreptul  de  retragere,  fără  substituirea  acestuia  cu  un  drept  de 
preempțiune, câtă vreme legea nu interzice convențiile contrare. 
În  exercitarea  atributului  folosinţei,  oricare  dintre  copro‐
prietari poate să închirieze bunul în perioada ce i‐a fost alocată şi 
poate să culeagă toate fructele produse de bun în aceeaşi perioadă, 
în lipsa unei stipulații contrare în declarația de coproprietate. 
O  asemenea  restricție  poate  fi  acceptată  cu  scopul  de  a 
înlătura  dificultățile  generate  pentru  asociație  de  prezența  unui 
număr mare de chiriaşi pentru o perioadă foarte scurtă de timp, 
dificultăți  ce  pot  apărea  nu  numai  din  punct  de  vedere 
administrativ,  cât,  mai  ales,  sub  aspectul  respectării  declarației 
de coproprietate de către locatarii ocazionali. 
În doctrină, s‐a arătat că dispozițiile art. 1065 al Codului civil 
din  Quebec,  edictate  pentru  reglementarea  locațiunii  de  lungă 
durată în cadrul coproprietății tradiționale, îşi găsesc aplicarea şi 
în  cazul  regimului  de  folosință  pe  timp  parțial,  coproprietarul 

106 C. Gagnon, op. cit., p. 472.
Lucia Uţă 237
titular al perioadei pentru care fracțiunea a fost dată în locațiune 
având obligația să notifice asociația coproprietarilor107. 
A  fost  recomandată  şi  reglementarea  mai  detaliată,  în 
declarația  de  coproprietate,  a  obligațiilor  coproprietarilor,  în 
sensul  că  părțile  pot  stipula  ca  asociația  să  fie  notificată  într‐un 
anumit  termen,  înainte  de  începutul  perioadei  pentru  care 
fracțiunea a fost închiriată, condiție în lipsa căreia locatarul să nu 
poată folosi bunul.  
Adoptarea  unui  comportament  conform  regulilor  vieții  în 
comun este esențială pentru colectivitatea de coproprietari, astfel 
încât  este  necesar  să  se  asigure  nu  numai  cunoaşterea  regula‐
mentului imobilului de către oricare dintre ocupanții acestuia, ci 
şi respectarea lui efectivă, prin stabilirea de sancțiuni eficace. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1057  al  Codului  civil  din  Quebec, 
regulamentul imobilului devine opozabil locatarului, condiționat 
de remiterea unei copii a acestuia fie de către coproprietar, fie de 
către asociație. Dispoziția legală nu face nicio distincție în funcție 
de  durata  locațiunii  –  care  poate  fi  chiar  foarte  scurtă,  de  o 
săptămână sau de o lună –, astfel încât norma este incidentă atât 
în cazul proprietății comune pe cote‐părți clasice, cât şi în ipoteza 
specială analizată. 
În  tăcerea  legii,  este  lăsată  la  latitudinea  coproprietarilor 
stipularea în declarația de coproprietate a modalității concrete de 
predare către locatar a regulamentului imobilului. Astfel, se poate 
conveni ca la începutul perioadei de folosință administratorul sau 
reprezentantul  asociației  să  remită  locatarului  o  copie  a  regula‐
mentului. 
În  ipoteza  în  care  o  fracțiune  de  coproprietate  este  supusă 
unui  regim  de  folosință  pe  timp  parțial,  există  mai  mulți  titulari 
pentru fiecare fracțiune, situație în care este necesară instituirea 
unor  reguli  speciale  privind  modul  în  care  aceştia  contribuie  la 
cheltuielile comune, reguli care să permită asociației perceperea 
contribuției de la fiecare dintre titulari, pro rata, proporțional cu 
partea lor din drept. În acord cu regula divizibilității obligațiilor, 

107 Ibidem, p. 475.
238 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

contribuția  titularului  dreptului  exercitat  în  regim  folosință  pe 

timp parțial la cheltuielile comune este deci limitată. 
În  situația  analizată,  pentru  evitarea  dificultăților  care  pot 
apărea în practică, unii autori au considerat oportună înscrierea 
în declarația de coproprietate a unei clauze de indivizibilitate ori 
solidaritate  sub  aspectul  cheltuielilor  comune108.  S‐a  arătat  că  o 
atare  clauză  ar  permite  asociației  încasarea  în  totalitate  a 
sumelor  datorate  pentru  fiecare  fracțiune,  fără  a  fi  necesară 
promovarea mai multor acțiuni în justiție, conferindu‐se astfel o 
mai  mare  eficacitate  mijloacelor  puse  de  lege  la  dispoziția  sa, 
respectiv ipoteca legală sau suspendarea dreptului de vot109. 
De  asemenea,  s‐a  atras  atenția  asupra  inechităților  care  pot 
apărea  în  cadrul  coproprietății,  în  situația  în  care  numai  unele 
dintre  fracțiuni  sunt  supuse  regimului  de  folosință  pe  timp 
parțial.  Câtă  vreme  asemenea  fracțiuni  au  o  valoare  mai  mare 
decât  a  celorlalte,  s‐a  observat  că  şi  contribuția  la  cheltuielile 
comune datorată pentru acestea trebuie să fie mai mare. Aşadar, 
pentru  atenuarea  dezavantajelor,  s‐a  propus  să  se  țină  seama  la 
stabilirea valorii fracțiunii de un criteriu suplimentar: destinația 
părților individuale110. 
Există  însă  şi  cheltuieli  comune  care  nu  privesc  asociația 
coproprietarilor,  ci  îi  vizează  numai  pe  titularii  multipli  ai 
dreptului asupra aceleiaşi fracțiuni. Astfel, spre exemplu, bunurile 
mobile  accesorii  afectate  folosinței  bunului  principal  (mobilier, 
veselă etc.) trebuie întreținute, curățate, înlocuite sau reparate. 
Întrucât,  potrivit  regulilor  de  drept  comun,  aceste  cheltuieli 
ar  trebui  să  fie  şi  ele  suportate  proporțional,  s‐a  arătat  că 
stabilirea  pe  cale  convențională  a  modului  de  cotizare  poate 
prezenta  multiple  avantaje,  fiind  recomandată  stipularea  unei 

108  E.  Kischinewski‐Broquisse,  La  copropriété  des  immeubles  bâtis,  4é  éd., 

Litec, Paris, 1989, no 553, p. 621 apud C. Gagnon, op. cit., pp. 481‐482; J. Benne, 
op.  cit.,  73é  Congrès  de  notaires  de  France  –  Pratique  et  évolution  de  la 
copropriété, Strasbourg, 1976, 810; C. Gagnon, Déclaration de copropriété divise 
d'un immeuble, R.D./N.S. – Biens, Formulaire, Document 1.1, art. 147, 48. 
109 C. Gagnon, op. cit., p. 482.
110 Ibidem, p. 484.
Lucia Uţă 239
plăți unice anuale, care să se facă într‐un termen stabilit, anterior 
începerii  perioadei  alocate,  considerată  a  fi  preferabilă  repar‐
tizării  periodice  a  cheltuielilor,  care  este  procedura  obişnuită  în 
cazul coproprietății tradiționale111. 
 

111 Ibidem, p. 483.
240 Proprietatea comună şi proprietatea periodică

TITLUL III
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI
DE PROPRIETATE

Cuvânt de introducere 
 
Noul  Cod  civil  dă  expresie  conceptului  modern  privind  dez‐
membrămintele  dreptului  de  proprietate,  potrivit  căruia  drep‐
turile  reale  asupra  bunului  altuia  sunt  consecința  dezmembrării 
atributelor  care  alcătuiesc  conținutul  juridic  al  dreptului  de  pro‐
prietate. 
Astfel,  asupra  aceluiaşi  bun  se  exercită  mai  multe  drepturi 
reale,  cum  sunt:  dreptul  de  proprietate,  drept  complet,  deplin, 
care în conținutul său include toate atributele (posesia, folosința 
şi dispoziția), precum şi alte drepturi reale constituite prin divi‐
zarea unor atribute ale dreptului de proprietate, mai puțin dispo‐
ziția juridică. 
Aşadar, proprietarul dreptului dezmembrat păstrează o parte 
din  atributele  dreptului  dezmembrat,  întotdeauna  dispoziția  ju‐
ridică, dar poate să fie numai nud proprietar. 
În  doctrină,  dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate  au 
primit, sub aspectul definirii lor, cu unele nuanțe, caracterizarea ca 
fiind,  în  esență,  drepturi  reale  principale,  derivate  din  dreptul  de 
proprietate  privată  asupra  unui  bun  proprietatea  altei  persoane, 
care  se  constituie  sau  se  dobândesc  prin  transferarea  unor  ele‐
mente  ale  conținutului  juridic  al  dreptului  de  proprietate  asupra 


Autor:
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu, Cercetător ştiinţific emerit, Institutul de
Cercetări Juridice, „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Lucia Uţă 241
bunului respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea aces‐
tor elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană1. 
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt limitate ca 
număr prin lege. 
În enumerarea Codului civil de la 1864 erau: dreptul de uzu‐
fruct, dreptul de uz, dreptul de abitație şi dreptul de servitute. 
Cât priveşte dreptul de superficie, deşi recunoscut unanim de 
doctrină  şi  jurisprudență,  el  nu  se  regăsea  printre  dezmembră‐
mintele desemnate de Codul civil in discuție. 
În  noul  Cod  civil  dreptul  de  superficie  este  expres  reglementat, 
chiar primul în enumerarea dezmembrămintelor (art. 693‐701 C. civ.).  
Desigur, în reglementarea noului Cod civil se regăsesc şi cele‐
lalte dezmembrăminte „clasice”, cu unele modificări şi completări. 
Aşa  după  cum  s‐a  mai  menționat,  dezmembrămintele  drep‐
tului  de  proprietate  privată  sunt  incompatibile  cu  dreptul  de 
proprietate publică.  
 
 

1  A  se  vedea:  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  

Ed. Humanitas, 2004, pp. 167‐168; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale princi­
pale,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2008,  p.  266;  E.  Chelaru,  Drept  civil.  Drepturile 
reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 289.
242 Superficia

CAPITOLUL I
SUPERFICIA

(art. 693­702) 

1. Reglementare
Vechiul  Cod  civil  nu  conținea  dispoziții  exprese  dedicate 
dreptului  de  superficie.  Existența  sa  a  fost  dedusă,  pe  cale  de 
interpretare,  din  conținutul  art.  492  C.  civ.  de  la  1864,  text 
incident accesiunii imobiliare artificiale. Dreptul de superficie s‐a 
conturat  ca  o  excepție  de  la  regula  potrivit  căreia  proprietarul 
terenului  devine,  în  virtutea  accesiunii,  şi  proprietar  asupra 
construcției  edificate  pe  terenul  său1.  Noul  Cod  civil  are  meritul 
de  a  asigura  dreptului  de  superficie,  prin  art.  693‐702,  o  regle‐
mentare  detaliată.  Analiza  acestor  texte  va  face,  în  principal, 
obiectul prezentării noastre, cu respectarea următoarei structuri: 
formele (2), conținutul juridic (3), caracterele juridice (4), dobân‐
direa (5), întinderea (6) şi stingerea dreptului de superficie (7). 

2. Forme
Cu privire la formele dreptului de superficie, art. 693 alin. (1) 
C.  civ.  prevede  că:  „Superficia  este  dreptul  de  a  avea  sau  de  a 

 Autor:
Judecător dr. Stelian Ioan Vidu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1 A se vedea, pentru amănunte, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale princi­

pale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 555‐557.
Stelian Ioan Vidu 243
edifica  o  construcție  pe  terenul  altuia, deasupra  ori  în subsolul 
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de 
folosință”2.  
Din  conținutul  dispoziției  legale  citate  se  degajă  ideea  că 
dreptul  de  superficie  îmbracă  două  forme:  una  deplină  sau 
principală [în formularea legiuitorului, „dreptul de a avea (…) o 
construcție pe terenul altuia”], atunci când superficia se exercită 
în condițiile existenței construcției şi încorporează în conținutul 
său  un  drept  de  proprietate  asupra  a  ceea  ce  s‐a  construit, 
precum  şi  un  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate 
privată asupra terenului altuia; o alta, incipientă sau secundară 
[în  formularea  legiuitorului,  „dreptul  (…)  de  a  edifica  o 
construcție pe terenul altuia”], atunci când se constituie înainte 
de  edificarea  construcției  prin  dezmembrarea  unora  dintre 
atributele dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea 
superficiarului, în vederea edificării unei construcții3. Numai în 
această  formă  incipientă  dreptul  de  superficie  este  exclusiv  un 
dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate  privată4.  În  forma 
sa deplină, dreptul de superficie apare ca o construcție juridică 
complexă  care  juxtapune  dezmembrământului  proprietății 
asupra  terenului  altuia  un  drept  de  proprietate  asupra  con‐
strucției5. 

2 Dispozițiile dedicate superficiei se referă in terminis numai la construcții. 

Aşa cum prevede art. 702 C. civ., ele privesc în egală măsură şi plantațiile, pre‐
cum şi orice lucrare autonomă cu caracter durabil. Brevitatis causa, în continua‐
rea prezentării noastre ne vom referi numai la construcții.
3 Existența acestor două forme ale dreptului de superficie este recunoscută 

şi  în  perimetrul  vechiului  Cod  civil  (a  se  vedea,  în  acest  sens,  pentru  doctrina 
română,  V.  Stoica,  op.  cit.,  p.  555,  iar  pentru  doctrina  franceză,  Fr.  Terré,  Ph. 
Simler, Droit civil. Les biens, Dalloz, Paris, 1998, p. 714). Pentru o opinie în sen‐
sul căreia în perimetrul vechiului Cod civil nu era de conceput existența dreptu‐
lui  de  superficie  în  forma  sa  secundară,  a  se  vedea  L.  Pop,  L.‐M.  Harosa,  Drept 
civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 260 şi 
bibliografia la care se face trimitere.
4 În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 555.
5 Ibidem, p. 554.
244 Superficia

3. Conţinut juridic
Din  cuprinsul  art.  693  alin.  (1)  C.  civ.  s‐ar  putea  înțelege  că 
dreptul  de  superficie,  ca  dezmembrământ  al  dreptului  de 
proprietate  privată,  conferă  titularului  său  numai  prerogativa 
folosinței  asupra  terenului  altuia.  În  realitate,  titularul  dreptului 
de  superficie  însumează  în  puterea  sa  nu  numai  un  drept  de 
folosință,  ci  el  exercită  asupra  terenului  şi  atributul  posesiei  în 
forma specifică acestui dezmembrământ al dreptului de proprie‐
tate6.  De  asemenea,  el  deține  limitat  şi  prerogativa  dispoziției 
materiale  (atât  timp  cât  el  are  aptitudinea  de  a  realiza  lucrări 
asupra  terenului  ceea  ce  implică  transformarea  substanței 
acestuia)  şi  juridice7  (în  măsura  în  care  superficiarul  poate 
înstrăina prerogativele deținute asupra terenului altuia)8.  

4. Caractere juridice
Dreptul de superficie: 
‐  este  un  drept  real  principal  imobiliar9.  Art.  551  C.  civ. 
include  dreptul  de  superficie  în  categoria  drepturilor  reale,  el 

6 A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 

Bucureşti, 2009, p. 238. Aşa cum s‐a spus, în cazul oricărui dezmembrământ al 
dreptului  de  proprietate  privată  operează  o  partajare  a  atributului  posesiei. 
Titularul  dreptului  real  derivat  din  dreptul  de  proprietate  privată  dobândeşte 
prerogativa  stăpânirii  bunului  ca  titular  al  dezmembrământului  respectiv,  în 
timp ce nudul proprietar continuă şi el să stăpânească bunul în această calitate, 
el  fiind  în  continuare  şi  singurul  beneficiar  al  dreptului  de  a  apropria  bunul 
(ibidem, pp. 202‐203).
7 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 238.
8 Precum în cazul posesiei sau folosinței, ca atribute ale dreptului de pro‐

prietate  privată,  superficiarul  partajează  cu  nudul  proprietar  şi  prerogativa 

dispoziției, în ambele sale componente. Astfel, el exercită dispoziția materială în 
limita  necesară  realizării  construcției  (a  se  vedea  şi  infra,  nr.  6)  şi  dispoziția 
juridică asupra propriului drept (a se vedea şi infra, nr. 6). La rândul său, nudul 
proprietar continuă să fie titularul unui drept de dispoziție materială, în limita 
care excedează exercitarea dreptului de superficie, dar şi de dispoziție juridică 
asupra nudei proprietății.
9 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, pp. 239‐240.
Stelian Ioan Vidu 245
fiind  unul  dintre  dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate 
privată reglementate de Titlul III al Cărții a III‐a, „Despre bunuri” 
din  noul  Cod  civil10.  În  absența  oricărei  alte  distincții  a  legiui‐
torului, acest caracter se asociază oricăreia dintre formele super‐
ficiei.  Ca  o  consecință  a  caracterului  real,  acțiunea  confesorie  de 
superficie  poate  fi  exercitată  împotriva  oricărei  persoane  care 
aduce  atingere  dreptului,  inclusiv  împotriva  proprietarului 
terenului (art. 696 C. civ.); 
‐  este  un  drept  cesibil.  În  acest  sens,  art.  695  alin.  (4)  C.  civ. 
prevede că: „Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. 
Cât timp construcția există, dreptul de folosință asupra terenului 
se  poate  înstrăina  ori  ipoteca  numai  odată  cu  dreptul  de 
proprietate asupra construcției”. Rezultă că dreptul de superficie 
poate  fi  înstrăinat  sau  grevat  cu  sarcini  reale  (alte  dezmem‐
brăminte  ale  dreptului  de  proprietate  privată  sau  ipotecă 
imobiliară)  în  mod  liber,  indiferent  dacă  el  există  în  forma  sa 
incipientă sau deplină [teza I a art. 695 alin. (4) C. civ.]11. În acest 
ultim  caz,  dat  fiind  caracterul  accesoriu12  al  dreptului  de  folo‐
sință13 în raport cu proprietatea asupra construcției, înstrăinarea 
sau  grevarea  sa  nu  poate  avea  loc  decât  odată  cu  aceea  a 
dreptului de proprietate asupra construcției [teza a II‐a a art. 695 
alin. (4) C. civ.]; 

10 Calificarea expresă a dreptului de superficie ca fiind un drept real, dez‐

membrământ al dreptului de proprietate privată, indiferent de forma sa deplină 
sau incipientă, tranşează o amplă dispută doctrinară asupra naturii juridice a super‐
ficiei (pentru prezentarea acestei dispute doctrinare, a se vedea I. Sferdian, Discuţii 
referitoare  la  dreptul  de  superficie,  în  Dreptul  nr.  6/2006,  pp.  57‐64,  precum  şi 
pp. 66‐75). 
11 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, pp. 240‐241.
12 A se vedea S. Cercel, comentariu la art. 695 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, 

R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 
1­2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 755.
13  În  realitate,  aşa  cum  s‐a  arătat  (a  se  vedea  supra,  nr.  3),  textul  trebuie 

citit  în  sensul  că  se  referă  la  toate  prerogativele  care  alcătuiesc  dezmem‐
brământul proprietății asupra terenului şi care compun, alături de proprietatea 
asupra construcției, dreptul de superficie în forma sa deplină.
246 Superficia

‐  este  un  drept  temporar.  Dreptul  de  superficie  se  poate 

constitui  pe  o  perioadă  de  maxim  99  de  ani,  cu  posibilitatea 
reînnoirii  sale14  (art.  694  C.  civ.)15.  Textul  obligă  la  câteva 
observații: din moment ce dreptul de superficie poate fi constituit 
pe o perioadă de cel mult 99 de ani, rezultă că nimic nu împiedică 
grevarea  terenului  şi  pentru  o  perioadă  mai  scurtă;  dreptul  de 
superficie  poate  fi  reînnoit  ori  de  câte  ori  părțile  convin  astfel; 
dacă nu se prevede niciun termen, durata dreptului de superficie 
se prezumă a fi de 99 de ani16; împlinirea termenului, în absența 
reînnoirii,  atrage  stingerea  dreptului  de  superficie  cu  toate 
consecințele prevăzute de art. 699 C. civ.; 
‐  este  un  drept  imprescriptibil  sub  aspect  extinctiv.  Acțiunea 
confesorie de superficie este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, 
aşa cum în mod expres prevede art. 696 alin. (2) C. civ. În absența 
oricărei  distincții,  imprescriptibilitatea  este  asociată  atât  formei 
depline,  cât  şi  celei  incipiente  a  dreptului  de  superficie17.  Soluția 

14 În contextul vechiului Cod civil se susținea caracterul perpetuu al drep‐

tului  de  superficie.  Perpetuitatea  superficiei  nu  definea  însă  esența  acestui 
drept,  care  putea  fi  constituit  şi  pe  o  perioadă  limitată  (a  se  vedea  V.  Stoica,  
op. cit., 2009, pp. 241‐242).
15 Preocuparea de a conferi superficiei un caracter temporar nu este nouă. 

În acest sens este de menționat că actuala reglementare a duratei superficiei îşi 
are sursa de inspirație în dispozițiile art. 673 din Codul civil Carol al II‐lea (a se 
vedea nota marginală de la art. 549 din cuprinsul amendamentelor formulate la 
adresa proiectului noului Cod civil în forma adoptată de către Senat la data de 
13 septembrie 2004. Atât varianta adoptată de către Senat, cât şi amendamen‐
tele  formulate  au  fost  publicate  la  adresa:  www.just.ro,  rubrica  „Propuneri  de 
amendamente la proiectul noului Cod civil”).
16 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 242.
17  În  sensul  că  textul  priveşte  atât  forma  deplină  cât  şi  cea  incipientă  a 

dreptului de superficie, a se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 491. În acelaşi sens, 
a  se  vedea  şi  S.  Cercel,  comentariu  la  art.  697  C.  civ.,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R. Constantinovici, I Macovei (coord.), op. cit., p. 756. În contextul vechiului Cod 
civil s‐a avansat un punct de vedere nuanțat. Doar în situația formei depline a 
dreptului  de  superficie  acțiunea  confesorie  este  imprescriptibilă,  printr‐un 
transfer  al  caracterului  imprescriptibil  al  acțiunii  în  revendicare,  care  asigură 
protecția proprietății construcției, asupra dreptului de superficie în ansamblul 
său.  Atunci  când  superficia  este  exclusiv  un  dezmembrământ  al  dreptului  de 
proprietate,  acțiunea  confesorie  este  prescriptibilă,  precum  în  cazul  tuturor 
Stelian Ioan Vidu 247
imprescriptibilității nu intră în contradicție cu natura temporară a 
dreptului  de  superficie.  Limita  temporală  priveşte  dreptul  de 
superficie  însuşi  şi  nu  acțiunea  confesorie,  care  rămâne  impre‐
scriptibilă.  Este  adevărat  că  încetarea  superficiei  nu  rămâne  fără 
consecințe  asupra  existenței  acțiunii.  Ea  se  va  stinge  odată  cu 
dreptul pe care îl protejează, dar nu pentru că s‐ar fi prescris, ci ca 
urmare a încetării dreptului de superficie însuşi18. 

5. Dobândirea dreptului de superficie

Potrivit  art.  693  alin.  (2)  C.  civ.,  dobândirea  dreptului  de 
superficie  poate  avea  loc  în  temeiul  unui  act  juridic,  precum  şi 
prin  uzucapiune  sau  prin  alt  mod  prevăzut  de  lege.  Aşa  cum  s‐a 
menționat  deja  în  doctrină,  termenul  de  dobândire  la  care  face 
referire  art.  693 alin. (2) C. civ. trebuie înțeles într‐un sens larg, 
referindu‐se  atât  la  constituirea,  cât  şi  la  transmiterea  dreptului 
de superficie19. 
 
A.  Dobândirea  dreptului  de  superficie  prin  act  juridic. 
Superficia  poate  fi  dobândită  atât  prin  act  juridic  unilateral 
(testament), cât şi prin contract.  
Testamentul  poate  fi  olograf,  autentic  sau  privilegiat.  El 
trebuie  încheiat  cu  respectarea  cerințelor  formale  pretinse 
pentru valabilitatea fiecăreia dintre aceste forme de testament20.  

dezmembrămintelor dreptului de proprietate (a se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, 
p.  241  şi  pp.  490‐491).  Apreciem  că  aceasta  ar  fi  trebuit  să  fie  soluția  şi  în 
contextul noului Cod civil, nicio rațiune neputând justifica o diferență de regim 
sub  aspectul  prescripției  între  acțiunea  confesorie  de  superficie,  în  forma  sa 
incipientă,  şi  cele  care  asigură  protecția  juridică  a  celorlalte dezmembrăminte, 
acțiuni care, în condițiile art. 2518 pct. 1 C. civ., sunt prescriptibile în termenul 
de prescripție de 10 ani.
18 În acest sens, a se vedea F. Morozan, comentariu la art. 696 C. civ., în 

C.T. Ungureanu ş.a, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, 
art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1005.
19 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 242.
20 Cerințele formale necesare încheierii diferitelor forme de testament sunt 

prevăzute  de  art.  1041  C.  civ.  (pentru  testamentul  olograf),  art.  1043  C.  civ. 
248 Superficia

 Convenția  prin  care  se  constituie  sau  transmite  dreptul  de 

superficie  poate  fi  cu  titlu  gratuit  sau  cu  titlu  oneros.  În  cazul 
convenției de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros, 
dacă  părțile  nu  au  convenit  asupra  modalității  de  plată  a 
prestației superficiarului, acesta va datora proprietarului o sumă 
de  bani  lunară  egală  cu  chiria  stabilită  pe  piața  liberă  pentru 
folosința  terenului  grevat  de  superficie.  În  vederea  stabilirii 
cuantumului  acestor  rate  lunare,  se  iau  în  considerare:  natura 
terenului şi zona unde el se află; destinația construcției sau orice 
alte  criterii  de  determinare  a  contravalorii  folosinței  [art.  697 
alin.  (1)  C.  civ.].  Aceste  criterii  orientative  pot  fi  folosite  atât  de 
către părți, care, pe baza înțelegerii lor ulterioare, pot determina 
cuantumul  sumei  datorate  de  către  superficiar,  cât  şi  de  către 
instanță, în caz de litigiu [art. 697 alin. (2) C. civ.]. 
Contractul prin care se constituie sau se transmite dreptul de 
superficie  trebuie  să  îmbrace  forma  înscrisului  autentic 
notarial21.  Reținem  sub  acest  aspect  incidența  art.  1244  C.  civ., 
potrivit căruia convențiile prin care se strămută sau se constituie 
drepturi  reale  care  urmează  a  fi  înscrise  în  cartea  funciară 
trebuie  realizate  în  forma  înscrisului  autentic,  sub  sancțiunea 
nulității  absolute.  Textul  se  corelează  cu  art.  888  C.  civ.,  care 
prevede necesitatea înscrisului autentic pentru actul juridic prin 
care  se  realizează  operațiuni  supuse  publicității  prin  cartea  fun‐
ciară. Este indiferent dacă înscrierea are efect constitutiv sau ea 
este  înfăptuită  numai  pentru  a  asigura  opozabilitatea  dreptului 
real  față  de  terți22.  Astfel,  art.  1244  C.  civ.  se  referă  la  cerința 

(pentru  testamentul  autentic)  şi  art.  1047  C.  civ.  (pentru  testamentele  privy‐
legiate).
21  Înscrisul  autentic  notarial  era  o  cerință  formală  ad  validitatem  pentru 

constituirea  dreptului  de  superficie  prin  contract  şi  pentru  perioada  ce  a  pre‐
cedat intrarea în vigoare a noului Cod civil, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 2 
alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 
2005. Textul era însă lipsit de claritate, în măsura în care lăsa nerezolvată forma 
cerută  pentru  transmiterea  dreptului  de  superficie  (pentru  amănunte,  a  se 
vedea  D.  Chirică,  Tratat  de  drept  civil.  Contracte  speciale,  Vol.  I.  Vânzarea  şi 
schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 304).
22 Până la finalizarea lucrărilor cadastrale pentru o unitate administrativ‐

teritorială, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, precum şi a 
Stelian Ioan Vidu 249
formei  autentice  pentru  actul  juridic  prin  care  se  realizează 
strămutări  sau  constituiri  de  drepturi  reale,  care  urmează  să  fie 
înscrise  în  cartea  funciară,  fără  să  distingă  în  funcție  de  efectul 
înscrierii23.  Pentru  convenția  cu  titlu  gratuit,  prin care se consti‐
tuie sau se strămută un drept de superficie, întrucât ea are natura 
juridică a unui contract de donație, art. 1011 C. civ.24 se prezintă ca 
un  argument  suplimentar  pentru  necesitatea  perfectării  ei  în 
formă autentică. 
De regulă, constituirea dreptului de superficie rezultă dintr‐o 
clauză expresă inserată într‐un act juridic. Noul Cod civil prevede 
şi  posibilitatea  naşterii  superficiei  prin  act  juridic  şi  în  absența 
unei clauze exprese în acest sens. 
Astfel,  potrivit  art.  693  alin.  (3)  C.  civ.,  dreptul de  superficie 
se  poate  înscrie  şi  în  temeiul  unui  act  juridic  prin  care 
proprietarul  întregului  fond  (teren  şi  construcție)  a  transmis 
exclusiv construcția sau terenul şi construcția, în mod separat la 
două  persoane,  chiar  dacă  nu  s‐a  stipulat  expres  constituirea 
superficiei.  Ambele  situații  au  ca  element  comun  transmiterea 
către  o  persoană  a  dreptului  de  proprietate  asupra  construcției, 
în  timp  ce  proprietatea  terenului  revine  altei  persoane.  Întrucât 
existența  dreptului  de  proprietate  asupra  construcției  este  de 
neconceput  în  afara  unui  drept  de  folosință  asupra  terenului, 
legiuitorul recunoaşte, ca efect al unei astfel de operațiuni, consti‐
tuirea  unui  drept  de  superficie  în  forma  sa  deplină  în  favoarea 
dobânditorului construcției25. Prin ipoteză, textul analizat vizează 

celorlalte  drepturi  reale  se  realizează  în  scop  de  opozabilitate  față  de  terți.  Doar 
după  finalizarea  acestor  lucrări  va  deveni  aplicabil  art.  885  C.  civ.,  care  prevede 
efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară (art. 56 din Legea nr. 71/2011).
23  Pentru  o  opinie  în  sensul  căreia  forma  ad  validitatem  reglementată  de 

art.  1244  C.  civ.  trebuie  privită  în  corelație  cu  art.  885  C.  civ.,  fiind  o  cerință  a 
efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, a se vedea C. Zamşa, comen‐
tariu la art. 1244 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei 
(coord.), op. cit., p. 1304. 
24 Textul cuprinde regula potrivit căreia donația trebuie încheiată prin în‐

scris autentic, sub sancțiunea nulității absolute.
25 A se vedea, în acelaşi sens, F. Morozan, comentariu la art. 693 C. civ., în 

C.T. Ungureanu ş.a, op. cit., p. 998.
250 Superficia

situația  în  care  părțile  nu  au  reglementat  expres  existența  unui 
drept  de  superficie,  aşa  încât  durata  pentru  care  ea  este 
constituită  trebuie  raportată  la  perioada  maximă,  de  99  ani, 
prevăzută de art. 694 C. civ. 
În conformitate cu art. 693 alin. (4) teza I C. civ.26, dreptul de 
superficie se poate înscrie în temeiul renunțării proprietarului la 
dreptul  de  a  invoca  accesiunea  în  favoarea  constructorului. 
Textul  îşi  găseşte  aplicarea  atunci  când  o  persoană  edifică  o 
construcție pe terenul proprietatea altuia. Dacă proprietarul tere‐
nului  îşi  manifestă  voința  de  a  renunța  la  accesiune,  legiuitorul 
prezumă absolut că în favoarea constructorului se naşte un drept 
de superficie. Deşi textul se referă limitativ numai la renunțarea 
la dreptul de a invoca accesiunea, deci la dobândirea dreptului de 
proprietate  în  această  modalitate,  apreciem  că,  în  realitate,  el 
priveşte în egală măsură şi renunțarea proprietarului terenului la 
oricare dintre alternativele ce‐i sunt lui recunoscute prin art. 581 
C. civ. şi, respectiv, art. 582 C. civ. Astfel, el renunță şi la dreptul de a 
cere obligarea constructorului la cumpărarea terenului, precum şi 
la acela de a solicita ridicarea construcției, în acest ultim caz dacă 
proprietarul  terenului  este  de  rea‐credință.  Mai  exact,  pro‐
prietarul terenului îşi manifestă voința de a sustrage construcția 
dispozițiilor  legale  care  reglementează  accesiunea  imobiliară 
artificială,  acceptând  constituirea  în  favoarea  constructorului  a 
unui  drept  de  superficie.  Renunțarea  proprietarului  poate  fi  cu 
titlu  oneros  sau  cu  titlu  gratuit,  însă  în  oricare  dintre  situații  ea 
necesită acceptul constructorului pentru a se naşte în mod efectiv 
dreptul de superficie27. 
Potrivit  art.  693  alin.  (4)  teza  a  II‐a  C.  civ.,  dreptul  de 
superficie se poate înscrie şi în favoarea unui terț pe baza cesiunii 
dreptului de a invoca accesiunea. Şi acest text priveşte situația în 
care  o  persoană  edifică  o  construcție  pe  terenul  proprietatea 
altuia.  De  această  dată,  proprietarul  terenului  cesionează  unui 

26 Art. 693 alin. (4) C. civ. are ca punct de plecare art. 1110 C. civ. Quebec.
27  În  sensul  că  renunțarea  la  dreptul  de  accesiune  poate  avea  loc  numai 

dacă există şi consimțământul constructorului, a se vedea V. Stoica, Drept civil. 
Drepturile reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 272.
Stelian Ioan Vidu 251
terț  (nu  constructorului)  dreptul  de  accesiune,  legiuitorul 
prezumând  transmiterea  şi  a  dreptului  de  superficie  în  formă 
incipientă  asupra  terenului.  Dacă  terțul  invocă  accesiunea,  el  va 
dobândi  şi  dreptul  de  proprietate  asupra  construcției28,  cu 
obligația  de  a‐l  despăgubi  pe  constructor  potrivit  art.  581  sau  
art. 582 C. civ.29 Cesiunea dreptului de accesiune se va putea face 
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în oricare dintre situații actul 
de constituire fiind necesar a fi perfectat în formă autentică (cele 
menționate  anterior  asupra  necesității  perfectării  în  formă 
autentică a convențiilor de dobândire a superficiei sunt pe deplin 
valabile şi în cazul cesionării dreptului de accesiune).  
 
B.  Dobândirea  dreptului  de  superficie  prin  uzucapiune. 
Uzucapiunea  este  guvernată  de  legea  în  vigoare  la  momentul 
începerii  posesiei30.  Din  această  perspectivă,  dispozițiile  noului 
Cod  civil  referitoare  la  uzucapiune31  îşi  vor  găsi  aplicare  numai 
dacă  posesia  a  început  după  momentul  intrării  sale  în  vigoare. 

28  Pentru  o  soluție  în  sensul  căreia  dreptul  de  superficie  se  va  înscrie  în  

favoarea  terțului  cesionar  numai  dacă  el  va  invoca  accesiunea,  a  se  vedea  
S. Cercel, comentariu la art. 693 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantino‐
vici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 752.
29  De  fapt,  tocmai  lipsa  fondurilor  necesare  pentru  a‐l  despăgubi  pe  con‐

structor  constituie  resortul  economic  care  explică  recurgerea  la  mecanismul 

cesiunii dreptului de accesiune (a se vedea F. Morozan, comentariu la art. 693  
C. civ., în C.T. Ungureanu ş.a., op. cit., p. 999).
30 Soluția este expres prevăzută de art. 82 din Legea nr. 71/2011, potrivit 

căruia:  „Dispozițiile  art.  930‐934  din  Codul  civil  referitoare  la  uzucapiunea 
imobiliară  se  aplică  numai  în  cazurile  în  care  posesia  a  început  după  data  
intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de 
această dată, sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la 
data  începerii  posesiei.  În  cazul  imobilelor  pentru  care,  la  data  începerii  pose‐
siei, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de 
uzucapiune din Codul civil din 1864”. 
În  perioada  anterioară  intrării  în  vigoare  a  noului  Cod,  instanța  supremă 
prin  Decizia  nr.  LXXXVI  (86)  din  10  decembrie  2007,  dată  într‐un  recurs  în 
interesul legii, s‐a pronunțat tot în favoarea aplicării în materie de uzucapiune a 
legii  în  vigoare  la  momentul  începerii  posesiei  (conținutul  integral  al  deciziei 
poate fi consultat la adresa: www.scj.ro).
31 Este vorba de art. 930‐934 C. civ.
252 Superficia

Teoretic,  dreptul  de  superficie  ar  putea  fi  dobândit  în  condițiile 
noului  Cod,  atât  prin  uzucapiunea  tabulară,  cât  şi  prin  cea 
extratabulară.  Practic,  este  însă  greu  de  imaginat  dobândirea 
dreptului de superficie prin uzucapiune extratabulară. Dacă sunt 
îndeplinite  condițiile  pentru  invocarea  ei,  uzucapantul  va 
pretinde  dobândirea  chiar  a  dreptului  de  proprietate  asupra 
terenului  şi  nu  doar  a  unui  simplu  drept  de  folosință32.  Prin 
urmare,  din  rațiuni  practice,  dobândirea  dreptului  de  superficie 
va putea avea loc cu precădere prin uzucapiune tabulară. 
 
C.  Dobândirea  dreptului  de  superficie  prin  alt  mod 
prevăzut  de  lege.  Se  subscriu  sintagmei  „alt  mod  prevăzut  de 
lege” moştenirea legală şi vânzarea silită33. De asemenea, tot aici 
îşi găseşte locul şi dobândirea dreptului de superficie atunci când 
în  timpul  căsătoriei  soții  edifică  împreună  o  construcție  pe 
terenul  proprietatea  numai  a  unuia  dintre  ei.  Ambii  soți  devin 
proprietari  devălmaşi  asupra  construcției,  în  timp  ce  soțul 
neproprietar  al  terenului  dobândeşte  şi  un  drept  de  folosință 
asupra  acestuia.  Pentru  perioada  anterioară  intrării  în  vigoare  a 
noului  Cod  civil,  izvorul  dreptului  de  superficie  a  fost  identificat 

32  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea  şi  S.  Cercel,  comentariu  la  art.  693  C.  civ.,  în  

Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 752. Din 
aceleaşi rațiuni, s‐a susținut că dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiu‐
nea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 din vechiul C. civ., nu ar putea avea 
decât  un  impact  practic  redus.  Tocmai  de  aceea  s‐a  considerat  mai  plauzibilă 
dobândirea dreptului de superficie pe calea uzucapiunii scurte (de 10 până la 20 
de ani). În cazul ei, ar fi de conceput ca justul titlu să se refere la transmiterea sau 
constituirea  unui  drept  de  superficie,  cerință,  care,  alăturată  celorlalte  exigențe 
pretinse de art. 1895‐1899 din vechiul Cod civil, ar putea conduce la dobândirea 
superficiei (a se vedea L. Pop, L.‐M. Harosa, op. cit., p. 259).
33 Nimic nu se opune ca dreptul de superficie să fie dobândit şi prin vân‐

zare silită. Actul de adjudecare, ce stă la baza dobândirii dreptului de superficie, 
nu poate fi însă calificat ca fiind un act juridic de drept substanțial şi astfel să fie 
subsumat ipotezei de dobândire analizată supra, lit. A. Aşa cum s‐a subliniat, el 
trebuie  caracterizat  ca  fiind  „un  act  judiciar,  procedural,  complex,  producând 
efecte specifice şi multiple, pe planul dreptului material – civil şi comercial – şi 
al dreptului procesual” (a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual 
civil. Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 430).
Stelian Ioan Vidu 253
în faptul juridic licit al edificării de către soți a construcției, căruia 
art.  30  din  fostul  Cod  al  familiei  îi  atribuia  un  atare  efect34.  Se 
consideră35  că  soluția  avansată  în  condițiile  vechii  reglementări 
îşi  păstrează  actualitatea  şi  sub  imperiul  noului  Cod  civil,  sub 
rezerva  aplicării  în  raporturile  dintre  soți  a  comunității  legale36. 
De altfel, art. 339 C. civ., text care exprimă esența acestui regim, 
are o formulare asemănătoare vechiului art. 30 C. fam.37. 
În finalul prezentării modalităţilor de dobândire a drep­
tului de superficie mai menționăm că efectul lor constitutiv sau 
translativ  este,  în  principiu,  condiționat  de  înscrierea  superficiei 
în cartea funciară [teza finală a art. 693 alin. (2) C. civ., corelată cu 
art.  885  alin.  (1)  C.  civ.].  Dreptul  de  superficie  poate  fi  dobândit 
fără înscriere în cartea funciară numai atunci când el provine din 
moştenire,  fie  ea  legală  sau  testamentară  sau  din  vânzare  silită 
[art.  887  alin.  (1)  C.  civ.].  Chiar  şi  în  aceste  cazuri,  dacă  dobân‐
ditorul va dori să transmită, la rândul său, dreptul de superficie, 
va  fi  nevoit  să  îşi  înscrie  dreptul  în  cartea  funciară  [art.  887  
alin.  (3)  C.  civ.],  dispoziție  care  contribuie  la  asigurarea  caracte‐
rului integral al sistemului de publicitate prin cărți funciare38. 
 

34 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, pp. 243‐244. Pentru o opinie în sensul 

căreia dreptul de superficie se dobândeşte în acest caz numai prin efectul legii, a 
se vedea L. Pop, L.‐M. Harosa, op. cit., pp. 262‐263.
35 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 244.
36 Comunitatea legală era singurul regim matrimonial îngăduit anterior in‐

trării în vigoare a noului Cod. Noua reglementare a diversificat tipurile de regi‐
muri  matrimoniale,  însă  ea  a  rezervat  comunității  de  bunuri statutul  de  regim 
matrimonial legal. 
37 Deosebirile dintre cele două texte se plasează la un nivel formal [a se ve‐

dea,  pentru  amănunte,  C.M.  Nicolescu,  comentariu  la  art.  339  C.  civ.,  în  
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 362].
38 Regula conform căreia toate drepturile reale, principale sau accesorii, se 

înscriu în cartea funciară, ceea ce conferă acestui sistem de publicitate un carac‐
ter integral, este ridicată la rang de principiu (pentru detalii privind principiul 
publicității  integrale  al  înscrierilor  în  cartea  funciară,  a  se  vedea  V.  Stoica,  
op. cit., 2009, pp. 432‐433).
254 Superficia

6. Întinderea dreptului de superficie

Interesează  sub  acest  aspect  dimensiunea  materială,  dar  şi 
juridică a dreptului de superficie.  
Sub primul aspect, dreptul de superficie se poate exercita fie 
numai  asupra  solului,  fie  numai  asupra  subsolului  [art.  693 
alin.  (1)  C.  civ.].  De  asemenea,  el  se  poate  exercita  cumulativ 
atât  asupra  solului,  cât  şi  asupra  subsolului39.  El  poate  privi 
întregul  teren  sau  numai  o  parte  din  acesta  (din  sol,  din  subsol, 
sau  atât  din  sol  cât  şi  din  subsol)40.  Limitele  materiale  ale 
exercitării  dreptului  de  superficie  rezultă  din  actul  constitutiv 
[art. 695 alin. (1) C. civ.]. În absența unei stipulații în acest sens, 
„exercitarea  dreptului  de  superficie  este  delimitată  de  suprafața 
de  teren  pe  care  urmează  să  se  construiască  şi  de  cea  necesară 
exploatării  construcției  sau,  după  caz,  de  suprafața  de  teren 
aferentă  şi  de  cea  necesară  exploatării  construcției  edificate” 
[teza  finală  a  art.  695  alin.  (1)  C.  civ.].  Textul  citat  îşi  găseşte 
aplicarea şi în cazul altor modalități de dobândire a superficiei, în 
privința cărora nu are loc o amenajare prin act juridic a limitelor 
materiale  ale  superficiei41  (cum  ar  fi  situația  soților  care 
construiesc împreună pe terenul unuia dintre ei). 
Sub cel de‐al doilea aspect, conținutul juridic al dreptului de 
superficie  diferă  după  cum  ne  aflăm  în  prezența  formei  sale 
depline  sau  incipiente42.  Aşa  cum  deja  s‐a  menționat43  în  cazul 
formei  incipiente,  superficiarul  exercită  un  drept  de  folosință  şi, 
în  anumite  limite,  atributele  posesiei  şi  dispoziției.  În  forma 
deplină,  superficiarul  este  şi  titularul  dreptului  de  proprietate 
asupra construcției. 

39 A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p. 241.
40 Ibidem. 
41 A se vedea S. Cercel, comentariu la art. 695 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, 

R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 754.
42  În  sensul  că  dreptul  de  superficie  are  un  conținut  variabil,  a  se  vedea  

V. Stoica, op. cit., 2009, p. 240.
43 A se vedea supra, nr. 2 şi 3. 
Stelian Ioan Vidu 255
Chiar  şi  în  privința  aceleiaşi  forme,  atributele  dreptului  de 
superficie  pot  fi  mai  largi  sau  mai  extinse,  în  funcție  de  limitele 
concrete stabilite prin actul constitutiv [art. 695 alin. (1) teza I C. 
civ.]44.  Uneori,  chiar  legiuitorul  limitează  unele  dintre 
prerogativele recunoscute superficiarului. Astfel, în absența unei 
prevederi  convenționale  contrare,  atunci  când  dreptul  de 
superficie  se  dobândeşte  în  condițiile  art.  693  alin.  (3)  C.  civ.45, 
superficiarul  nu  poate  modifica  structura  construcției  [art.  695 
alin.  (2)  C.  civ.]46.  El  o  va  putea  însă  demola,  cu  obligația  de  a  o 
reconstrui în forma inițială. Totuşi, dacă o modifică, proprietarul 
terenului  poate  solicita  într‐un  termen  de  prescripție  de  3  ani 
încetarea  dreptului  de  superficie  sau  repunerea  în  situația 
anterioară.  Pentru  ultima  alternativă,  termenul  de  3  ani  este 
suspendat pe durata superficiei [art. 695 alin. (3) C. civ.]47. 

7. Încetarea dreptului de superficie

Cu titlu general, art. 885 alin. (2) C. civ. prevede că stingerea 
drepturilor  reale  imobiliare  are  loc  numai  sub  condiția  radierii 
lor  din  cartea  funciară.  Ca  o  aplicație  particulară  a  acestei 
dispoziții  generale,  art.  698  C.  civ.  stabileşte  că  dreptul  de 

44 Spre exemplu, dreptul de dispoziție materială poate fi mai extins sau mai 

restrâns în funcție de particularitățile construcției ce urmează a fi edificată.
45 A se vedea supra, nr. 5, lit. A.
46  Interdicția  modificării  structurii  construcției  este  instituită  de  către  le‐

giuitor numai în legătură cu dobândirea dreptului de superficie în modalitatea 
reglementată  de  art.  693  alin.  (3)  C.  civ.  Cu  toate  acestea,  superficiarul  nu  ar 
putea  modifica  structura  construcției  nici  în  cazul  celorlalte  modalități  de  
dobândire  a  superficiei,  dacă  prin  aceasta  el  ar  depăşi  limitele  materiale  ale 
exercitării  superficiei,  aşa  cum  a  fost  ea  inițial  configurată,  şi  ar  aduce  astfel 
atingere  prerogativelor  nudului  proprietar  asupra  terenului  [a  se  vedea  
S. Cercel, comentariu la art. 695 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,  
I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 754‐755].
47  Mai  exact,  termenul  de  prescripție  nu  începe  să  curgă,  din  moment  ce 

cauza de suspendare subzistă încă de la momentul de la care el ar fi trebuit să 
fie calculat, ceea ce rezultă dintr‐o necesară corelare a art. 695 alin. (3) C. civ. cu 
art.  2352  C.  civ.  (a  se  vedea  şi  F.  Morozan,  comentariu  la  art.  695  C.  civ.,  
C.T. Ungureanu ş.a, op. cit., p. 1003).
256 Superficia

superficie  se  stinge  prin  radierea  lui  din  cartea  funciară,  pentru 
una  din  următoarele  cauze:  la  expirarea  termenului;  prin 
consolidare, atunci când terenul şi construcția devin proprietatea 
aceleiaşi  persoane;  prin  pieirea  construcției,  dacă  există 
stipulație expresă în acest sens; în alte cazuri prevăzute de lege. 
A.  Expirarea  termenului.  Caracterul  temporar  este  de 
esența  dreptului  de  superficie48.  Împlinirea  duratei  pentru  care  
s‐a  constituit  va  atrage  inexorabil  stingerea  dreptului  de  super‐
ficie49,  dacă  părțile  nu  au  hotărât  reînnoirea  sa.  Dispariția 
dreptului de superficie produce o serie de consecințe care privesc 
proprietatea  construcției  şi  a  terenului,  dezmembrămintele 
constituite  de  către  superficiar,  ipotecile  născute  prin  voința 
superficiarului sau a proprietarului terenului. 
a)  Efectele  stingerii  dreptului  de  superficie  care  privesc 
proprietatea  construcţiei  şi  a  terenului.  Ca  efect  al  încetării 
superficiei  prin  împlinirea  duratei  sale,  proprietarul  terenului 
dobândeşte  şi  dreptul  de  proprietate  asupra  construcției  prin 
accesiune, cu obligația de a‐l despăgubi pe superficiar cu valoarea 
de  circulație  a  acesteia  de  la  data  expirării  termenului  [art.  699 
alin.  (1)  C.  civ.].  În  principiu,  proprietarul  terenului  nu  are  altă 
alternativă  în  afara  aceleia  de  a  deveni  prin  accesiune  şi 
proprietar  asupra  construcției.  Doar  atunci  când  construcția  nu 
exista  la  momentul  naşterii  dreptului  de  superficie  (care  a  fost, 
aşadar, constituit în forma sa incipientă sau secundară) şi ea are 
o valoare egală sau mai mare decât cea a terenului, proprietarul 
acestuia poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul 
la valoarea de circulație pe care el ar fi avut‐o dacă construcția nu 
ar  fi  fost  edificată.  Constructorul  poate,  la  rândul  lui,  să  refuze 
cumpărarea  terenului,  dacă  ridică  pe  cheltuiala  sa  construcția  şi 
repune terenul în situația anterioară [art. 699 alin. (2) C. civ.]. 
Se  poate  constata  că  stingerea  dreptului  de  superficie 
activează incidența mecanismului accesiunii imobiliare artificiale 

48 A se vedea supra, nr. 4.
49  Sub  rezerva,  cu  siguranță,  a  radierii  dreptului  de  superficie  din  cartea 

funciară.
Stelian Ioan Vidu 257
în  raporturile  dintre  proprietarul  terenului  şi  superficiar50. 
Regulile  accesiunii  imobiliare  artificiale  dobândesc  însă  valențe 
specifice. Astfel, în principiu, proprietarul terenului nu mai are un 
drept  de  opțiune  între  mai  multe  alternative51,  aşa  cum  se 
întâmpla  în  situația  ridicării  unei  lucrări  durabile  pe  terenul 
altuia  de  către  un  autor  de  bună‐credință52.  Chiar  şi  atunci  când 
acest drept de opțiune există, el este mult diminuat, atât timp cât 
proprietarul  terenului  are  posibilitatea  să  obțină  obligarea 
constructorului  la  cumpărarea  terenului  numai  atunci  când 
construcția  nu  exista  la  momentul  naşterii  superficiei  şi  numai 
dacă  valoarea  ei  este  mai  mare  sau  cel  mult  egală  cu  cea  a 
terenului53. 
b)  Efectele  stingerii  dreptului  de  superficie  asupra 
dezmembrămintelor  consimţite  de  superficiar.  Dreptul  de 
dispoziție  juridică  permite  superficiarului  constituirea  unor 
dezmembrăminte care să greveze dreptul de superficie. Ele sunt 

50  În  acest  sens,  a  se  vedea  S.  Cercel,  comentariu  la  art.  699  C.  civ.,  în  

Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coord.),  op.  cit.,  p.  758. 
Practic,  dreptul  de  superficie  nu  a  avut  alt  efect  decât  acela  de  a  suspenda  pe 
durata  existenței  sale  efectele  accesiunii  imobiliare  artificiale  (a  se  vedea,  în 
acest sens, dar cu referire la vechiul Cod, V. Stoica, op. cit., 2004, p. 560).
51 Stingerea dreptului de superficie „obligă” proprietarul terenului la preluarea 

în proprietate a construcției. În schimb, în perimetrul dreptului comun în materie de 
accesiune,  în  situația  ridicării  unei  lucrări  durabile  pe  terenul  altuia  de  către  un 
autor de bună‐credință, proprietarul terenului are dreptul: „a) să ceară instanței să 
dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea 
sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare 
adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării 
să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut‐o dacă lucrarea 
nu s‐ar fi efectuat” (art. 581 C. civ.).
52 Eventualele diferențe în statutul proprietarului terenului trebuie rapor‐

tate  la  situația  autorului  de  bună‐credință,  dat  fiind  că  doar  acesta  ar  putea 
reclama o analogie cu cea a superficiarului. Precum în cazul autorului de bună‐
credință,  superficiarul  edifică  construcția  cu  certitudinea  existenței  unui  titlu 
asupra terenului, care‐l îndreptățeşte să construiască.
53 Spre deosebire de cazul realizării unei lucrări durabile pe terenul altuia 

de  către  un  autor  de  bună‐credință,  când  dreptul  de  opțiune  al  proprietarului 
terenului pentru obligarea constructorului la cumpărarea terenului nu cunoaşte 
asemenea condiționări.
258 Superficia

însă subsumate temporal duratei de existență a superficiei. Ca o 
consecință,  în  absența  unei  înțelegeri  contrare  cu  proprietarul 
terenului54,  încetarea  superficiei  prin  împlinirea  termenului  va 
atrage  şi  stingerea  acestor  dezmembrăminte  [art.  699  alin.  (3) 
teza I C. civ.]. 
c)  Efectele  stingerii  dreptului  de  superficie  asupra 
ipotecilor  constituite  de  către  superficiar  sau  de  către 
proprietarul terenului. Ipotecile constituite de către superficiar 
nu se vor stinge ca urmare a încetării dreptului de superficie prin 
expirarea  termenului.  Mecanismul  supraviețuirii  lor  este  diferit. 
Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 699 alin. (3) teza a II‐a  
C.  civ.:  dacă  proprietarul  terenului  devine  şi  proprietar  al 
construcției prin accesiune, ipotecile constituite de către superfi‐
ciar  se  strămută  ca  efect  al  subrogației  reale  cu  titlu  particular 
asupra  sumei  primite  de  el  cu  titlu  de  despăgubire;  atunci  când 
superficiarul alege să ridice construcția edificată (confruntat fiind 
cu solicitarea de cumpărare a terenului), ipotecile constituite de 
către  el  se  strămută  asupra  materialelor,  tot  ca  efect  al  subro‐
gației reale cu titlu particular; în situația în care superficiarul nu 
alege  să  ridice  construcția,  atunci  când  proprietarul  optează 
pentru  obligarea  constructorului  la  cumpărarea  terenului, 
ipotecile se extind şi asupra acestuia. 
La rândul lor, ipotecile constituite de către nudul proprietar 
asupra terenului, pe durata existenței superficiei, supraviețuiesc 
stingerii ei. Atunci când proprietarul terenului devine în temeiul 
accesiunii  şi  proprietar  al  construcției,  ipotecile  nu  se  extind  şi 
asupra acesteia [art. 699 alin. (4) teza I C. civ.]. Soluția oferită de 
către legiuitor se constituie într‐o excepție de la regula de drept 
comun  conținută  de  art.  2355  C.  civ.  şi  reiterată  în  materia 
ipotecii imobiliare de art. 2382 C. civ., potrivit căreia ipotecile se 
extind şi asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul 

54  Această  înțelegere  cu  proprietarul  poate  să  fie  concomitentă  sau  ulte‐

rioară  constituirii  dezmembrământului,  însă  anterioară  împlinirii  duratei  su‐

perficiei.  Dacă  ar  fi  ulterioară  împlinirii  duratei  superficiei,  ea  ar  avea  natura 
juridică a unui acord de constituire a unor noi drepturi reale principale, perfec‐
tat între proprietarul terenului şi titularii acestor dezmembrăminte.
Stelian Ioan Vidu 259
grevat55.  Dacă  sunt  îndeplinite  condițiile  pentru  obligarea 
constructorului  la  cumpărarea  terenului  şi  proprietarul  său 
optează  pentru  această  alternativă,  ipotecile  se  vor  strămuta 
asupra  sumei  de  bani  primite  cu  titlu  de  preț  [art.  699  alin.  (4) 
teza a II‐a C. civ.]. În cazul în care constructorul optează să ridice 
construcția,  ipotecile  se  vor  extinde  asupra  întregului  teren 
[ultima teză a art. 699 alin. (4) C. civ.]. 
 

55 Excepția instituită prin art. 699 alin. (4) C. civ. a fost explicată prin aceea 

că  plus‐valoarea  care  ar  fi  obținută  de  către  creditor  prin  extindere  este  mult 
prea ridicată în comparație cu ipoteca inițială, ceea ce ar conduce la consecințe 
inechitabile pentru debitor (proprietarul terenului – s.n. S.I.V.), care şi‐ar vedea 
şi  construcția  afectată  garanției  reale  ca  efect  al  accesiunii  [a  se  vedea  B.  Vişi‐
noiu, comentariu la art. 2382 C. civ., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, 
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2340]. În această situație se află însă proprietarul 
terenului ori de câte ori un terț construieşte pe terenul său (în absența existen‐
ței unui drept de superficie) şi când, în temeiul accesiunii, el devine proprietar 
al construcției, ipoteză în care extinderea ipotecii asupra construcției pe temeiul 
art. 2355 şi art. 2382 C. civ. nu este contestată [a se vedea inclusiv B. Vişinoiu, 
comentariu  la  art.  2382  C.  civ.,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  
I.  Macovei  (coord.),  op.  cit.,  p.  2338].  Astfel,  se  poate  observa  că  argumentul 
invocat  nu  poate  explica  diferența  de  tratament  a  proprietarului  terenului  în 
situația stingerii dreptului de superficie, față de situația în care construcția este 
realizată  fără  acordul  său,  când  extinderea  ipotecii  asupra  bunului  dobândit 
prin accesiune este permisă. Tocmai de aceea credem că opțiunea legiuitorului 
este  justificată  pe  statutul  special  pe  care  îl  are  proprietarul  terenului  la  mo‐
mentul stingerii superficiei, față de oricare altă situație în care devin aplicabile 
regulile de drept comun ale accesiunii imobiliare artificiale. Aşa cum s‐a arătat 
deja (a se vedea supra, lit. a), în principiu, la stingerea superficiei, proprietarul 
terenului nu poate evita incidența accesiunii, devenind şi proprietar al construc‐
ției. Din contră, în situația ridicării unei construcții de către un terț, fără acordul 
proprietarului terenului, el are mai multe opțiuni, între care şi posibilitatea de a 
solicita  obligarea  constructorului  la  cumpărarea  terenului  şi  deci  de  a  evita 
aplicarea art. 2355 şi art. 2382 C. civ. Înlăturarea, în principiu, a oricărui drept 
de opțiune, asociat aplicării regulii instituite de art. 2355 şi art. 2382 C. civ., ar fi 
condus la o situație profund inechitabilă pentru proprietarul terenului, confrun‐
tat cu stingerea dreptului de superficie. Prin urmare, modalitatea de a compen‐
sa situația defavorabilă în care el se găseşte, a fost inaplicabilitatea în ce‐l pri‐
veşte  a  regulii extinderii  ipotecii  asupra  bunului  dobândit  prin  accesiune,  prin 
instituirea excepției prevăzute de art. 699 alin. (4) C. civ.
260 Superficia

B.  Stingerea  dreptului  de  superficie  prin  consolidare. 

Atunci  când  terenul  şi  construcția  revin  aceleiaşi  persoane, 
dreptul de superficie se stinge prin consolidare [art. 698 alin. (1) 
lit.  b)  C.  civ.].  Este  indiferent  dacă  cel  care  deține  în  proprietate 
terenul  devine  şi  proprietarul  construcției  sau  invers,  după  cum 
există  şi  posibilitatea  ca  un  terț  să  cumuleze  în  persoana  sa 
calitatea  de  proprietar  al  construcției  şi  al  terenului.  De 
asemenea,  nu  are  nicio  relevanță  care  este  sursa  dobândirii 
proprietății  asupra  construcției  sau  asupra  terenului  ori,  după 
caz, asupra ambelor imobile. 
Cât  priveşte  dezmembrămintele  consimțite  de  către  super‐
ficiar,  în  absența  unei  stipulații  contrare56,  ele  se  vor  menține  pe 
durata  pentru  care  au  fost  constituite,  dar  nu  mai  târziu  de 
împlinirea termenului inițial al superficiei [art. 700 alin. (1) C. civ.]. 
Ipotecile  consimțite  de  proprietarul  terenului  sau  de  către 
superficiar  se  vor  menține  fiecare  asupra  bunului  inițial  grevat 
[art. 700 alin. (2) C. civ.]. 
 
C.  Stingerea  dreptului  de  superficie  prin  pieirea  con­
strucţiei. Numai  atunci  când părțile  au prevăzut  în mod expres, 
dreptul de superficie se stinge prin pieirea construcției [art. 698 
lit.  c)  C.  civ.].  În  absența  unei  atari  prevederi,  dreptul  de 
superficie  supraviețuieşte  pieirii  construcției  în  forma  sa 
incipientă, superficiarul fiind în drept să o reclădească. 
Dacă există o clauză de stingere a superficiei pentru situația 
pieirii  construcției,  în  principiu,  drepturile  reale  se  sting.  Ele 
supraviețuiesc atunci când legea ar dispune altfel [art. 701 alin. (1) 
C.  civ.].  Aşa  se  întâmplă  în  cazul  uzufructului  care  continuă 
asupra  despăgubirii  plătite  de  terț  sau  asupra  indemnizației  de 
asigurare,  însă  numai  dacă  aceste  sume  nu  sunt  folosite  pentru 
repararea bunului [art. 748 alin. (2) C. civ.]. 
Ipotecile  ce  grevează  nuda  proprietate  se  extind  asupra 
proprietății  reîntregite  [art.  701  C.  civ.  şi  art.  2352  C.  civ.].  Dacă 

56 Textul se referă la un posibil acord cu titularul dezmembrământului, în 

sensul stingerii lui în caz de transmitere a superficiei [a se vedea S. Cercel, comen‐
tariu  la  art.  700  C.  civ.,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici, I.  Macovei 
(coord.), op. cit., p. 761].
Stelian Ioan Vidu 261
sunt  ipoteci  care  grevează  dreptul  de  superficie,  ele  se  vor 
strămuta  asupra  indemnizației  de  asigurare  sau  asupra  despă‐
gubirii, după caz (art. 2330 C. civ.)57. 
 
D.  Stingerea  dreptului  de  superficie  prin  alte  modalităţi 
prevăzute de lege. În afara cazurilor de stingere enumerate expres 
de  către  art.  698  C.  civ.,  dreptul  de  superficie  se  poate  stinge  şi:  la 
cererea  proprietarului  terenului,  ca  urmare  a  încălcării  interdicției 
de modificare a structurii construcției [art. 695 alin. (3) C. civ.]; prin 
exproprierea pentru cauză de utilitate publică; prin desființarea cu 
efect  retroactiv  a  titlului  de  constituire  a  superficiei58;  prin 
uzucapiunea superficiei59 [art. 693 alin. (2) C. civ.]60. 
 

57 Este adevărat că art. 2428 alin. (1) C. civ. prevede că ipoteca imobiliară se 
stinge prin pieirea bunului, însă el trebuie înțeles şi din perspectiva art. 2330 
C.  civ.,  care  instituie  un  caz  de  subrogație  reală  cu  titlu  particular,  îngăduind 
strămutarea ipotecii asupra indemnizației de asigurare sau asupra sumei datorate 
cu titlu de despăgubire (a se vedea L. Pop, I.‐F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de 
drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 812).
58 A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., 2009, p. 246.
59  A  se  vedea,  în  acest  sens,  F.  Morozan,  comentariu  la  art.  698  C.  civ.,  în 
C.T. Ungureanu ş.a., op. cit., p. 1007. 
60 Cu privire la stingerea dreptului de superficie ca urmare a uzucapării aces‐
tui drept de către un terț, înțelegem să mai facem câteva precizări. Cazul analizat 
are  ca  premisă  existența  unui  drept  de  superficie,  care  grevează  proprietatea 
asupra terenului. Stingerea dreptului de superficie inițial şi naşterea unuia nou în 
persoana terțului uzucapant, ca efect al uzucapiunii, trebuie analizată diferit, după 
cum  ea  este  tabulară  sau  extratabulară.  În  primul  caz,  beneficiarul  superficiei 
transmise de cel dintâi superficiar, fără cauză legitimă, ar putea uzucapa dreptul 
dobândit  cu  respectarea  condițiilor  art.  931  C.  civ.  În  cel  de‐al  doilea  caz,  se  im‐
pune o privire nuanțată, în funcție de forma incipientă sau deplină în care există 
dreptul  de  superficie  inițial.  În  cea  dintâi  situație,  terțul  trebuie  să  facă  dovada 
condițiilor  prevăzute  de  art.  930  C.  civ.  prin  raportare  la  proprietarul  terenului, 
care  suportă  consecințele  uzucapării  dreptului  de  folosință  asupra  terenului.  În 
cea  de‐a  doua  situație,  terțul  trebuie  să  facă  dovada  condițiilor  prevăzute  de  
art. 930 C. civ., nu doar în raport de proprietarul terenului, ci şi față de superficiar 
(proprietarul construcției). Spre exemplu, pentru a uzucapa, în condițiile art. 930 
alin. (1) lit. a) C. civ., terțul va trebui să dovedească împlinirea termenului de 10 
ani, atât în raport de decesul proprietarului terenului, cât şi în raport de acela al 
proprietarului  construcției.  Tocmai  de  aceea,  o  atare  modalitate  de  dobândire  a 
superficiei este greu de imaginat în practică.
262 Uzufructul

CAPITOLUL II
UZUFRUCTUL

(art. 703­748) 

I. Scurtă privire istorică

Dreptul  de  uzufruct  este  un  drept  cu  rădăcini  puternice  în 
antichitate,  fiind  receptat  în  cultura  noastră  prin  intermediul 
dreptului roman1. 
În  dreptul  roman,  dreptul  de  uzufruct  era  consacrat  ca  un 
drept prin care se dobândea folosința (usus) lucrului2 aparținând 
unei  alte  persoane  împreună  cu  dreptul  de  a  culege  fructele  lu‐
crului respectiv (fructus). Aplicarea lui în viața socială romană o 
regăsim, în mod preponderent, în materia dreptului matrimonial 
și a dreptului succesiunilor, pentru a reglementa, de regulă, situa‐
ția materială a văduvei constituitorului dreptului de uzufruct. 
Definiția romană a dreptului de uzufruct aparține epocii clasice și 
se consideră ca fiind cea dată de jurisconsultul Iulius Paulus3, potrivit 


Autor:
Av. Ionuţ Dojană – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cerce-
tări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 Dreptul roman nu are însă exclusivitatea în ceea ce privește nașterea și 

recunoașterea juridică a dreptului de uzufruct. Forme mai vechi decât cele din 
dreptul roman ale dreptului de uzufruct se regăsesc în Codul lui Hammurabi și 
în Legile lui Moise (Leviticus). 
2 Făceau obiectul dreptului de uzufruct exclusiv lucrurile corporale necon‐

sumptibile. 
3  Iulius  Paulus  a  trăit  la  finele  secolului  al  II‐lea  și  începutul  secolului  al  

III‐lea î.Hr. şi este considerat autorul unei opere juridice ce a fost inclusă, în mod 
substanțial,  în  compilația  împăratului  Iustinian,  „Corpus  iuris  civilis”.  În  epoca 
Ionuţ Dojană 263
căreia usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum 
substantia4. 
De regulă, dreptul de uzufruct era constituit prin testament şi 
avea o natură viageră, respectiv dura atât timp cât uzufructuarul 
era în viață, între nudul proprietar și uzufructuar fiind o indepen‐
dență ce putea conduce la prejudicierea substanței lucrului. Ulte‐
rior, pretorul a creat prin edictele sale un regim juridic al dreptu‐
lui  de  uzufruct  pentru  stabilirea  conținutului  raportului  juridic 
dintre  nudul  proprietar  şi  uzufructuar.  Astfel,  a  fost  stabilit  prin 
edictul  pretorului  ca  uzufructuarul  să  constituie  garanții  pentru 
executarea celor două  obligații esențiale ale sale:  cea de conser‐
vare a substanței lucrului ca și cum ar fi adevăratul proprietar al 
lucrului  (bonus  pater  familias),  precum  și  cea  de  restituire  a  lu‐
crului  către  nudul  proprietar  la  încetarea  uzufructului.  Aceste 
garanții5  se  numeau  cautio  usufructuaria,  iar  acțiunea  prin  care 
nudul proprietar putea cere uzufructuarului constituirea garanți‐
ilor  se  numea  condictio  cautionis.  Trebuie  notat  faptul  că,  dacă 
dreptul de uzufruct nu putea fi transmis prin succesiune, obliga‐
ția de restituire a lucrului la încetarea uzufructului se transmitea 
moștenitorilor uzufructuarului. 
Dreptul roman post‐clasic avea să genereze conceptul de qu­
asi­uzufruct  6  în  cadrul  unor  „soluții”  în  favoarea  soțiilor  care 
primeau un drept de uzufruct universal asupra unei mase patri‐
moniale  ce  includea,  în  mod  natural,  și  lucruri  neconsumptibile 
ce nu puteau, conform concepției clasice, să facă obiectul dreptu‐

post‐clasică  a  dreptului  roman,  alți  jurisconsulți  au  contribuit  la  dezvoltarea 

științei și a filosofiei dreptului, plecând de la concepția lui Iulius Paulus reflecta‐
tă în opera cunoscută sub titlul de Pauli sententiae. 
4„Uzufructul este dreptul de a folosi și culege fructele unor lucruri străine, 

păstrând neatinsă substanța acestora” – în traducerea făcută de către Vladimir 
Hanga  și  Mircea  Dan  Bob,  Iustiniani  Institutiones  –  Instituţiile  lui  Iustinian,  
Ed. Universul Juridic, București 2009, p. 119. 
5D.  Oancea,  Introducere  în  dreptul  roman,  Curs  universitar,  Ed.  C.H.  Beck, 

București, 2009, p.154.
6Ibidem, p. 155
264 Uzufructul

lui  de  uzufruct.  Împăratul  Iustinian  preia  această  soluție  a  juris‐

consulților romani clasici și o include în Instituţiile sale7. 
Vechiul  drept  românesc,  ius  valahicum  sau  ius  volachorum, 
cunoștea,  de  asemenea,  o  formă  a  dreptului  de  uzufruct  născut 
mai ales din necesitatea reglementării situațiilor ce priveau drep‐
tul  de  proprietate  asupra  terenurilor  și  dreptul  de  folosință  și 
culegere  a  fructelor  acestuia.  De  asemenea,  în  materie  matrimo‐
nială,  vechiul  drept  românesc  cunoștea  aplicația  dreptului  de 
uzufruct  al  bărbatului  asupra  zestrei  soției  sale  constituită  de 
părinții acesteia. 
Impactul cuceririi romane ar trebui să fi determinat și să jus‐
tifice o majoră influențare a ceea ce astăzi numim  legea ţării, cu 
referință la dreptul cutumiar românesc și, în mod implicit, în ceea 
ce privește uzufructul. 
Având această tradiție istorică, dreptul medieval românesc a 
receptat cu ușurință noile prevederi referitoare la dreptul de uzu‐
fruct incluse în Codul civil din 1864.  Codul civil al lui Alexandru 
Ioan Cuza cuprindea, pe lângă clasicul drept de uzufruct convenţi­
onal,  creat  prin  voința  constituitorului,  și  un  drept  legal  de  uzu­
fruct8, creat prin lege. 

7Iustiniani  Institutiones  –  Instituţiile  lui  Iustinian,  în  traducerea  făcută  de 

către  Vladimir  Hanga  și  Mircea  Dan  Bob,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  2009,  
p. 121: „Uzufructul se poate constitui nu numai asupra unui teren și a unor clădiri, 
dar și asupra sclavilor, animalelor și asupra altor lucruri, cu excepția celor care se 
consumă prin folosință deoarece acestea nu sunt, în conformitate cu dreptul natural 
sau civil, susceptibile de a constitui obiectul unui uzufruct. În numărul acestora intră 
vinul, uleiul, grâul, hainele. Un regim asemănător îl are banul, întrucât el se consumă 
prin  folosință,  trecând  din  mână  în  mână.  Dar,  ținând  seama  de  nevoile  practicii, 
Senatul  a  hotărât  că  și  asupra  acestor  lucruri  se  poate  constitui  un  uzufruct,  cu 
condiția însă ca să se dea moștenitorului o chezăşie. În consecință, dacă s‐a lăsat ca 
legat  o  sumă  de  bani,  aceasta  se  achită  legatarului,  devenind  proprietatea  lui,  iar 
legatarul  dă  moștenitorului  o  chezăşie  că‐i  va  restitui,  dacă  va  muri  sau  dacă  va 
suferi o capitis deminutio, suma în întregime. La fel și celelalte lucruri sunt trans‐
mise legatarului, devenind proprietatea sa, iar acesta, după prețuirea lor, dă o cheză‐
şie că va înapoia, dacă va muri sau va suferi o moarte civilă, o sumă echivalentă cu 
aceea cu care lucrurile au fost prețuite, cu alte cuvinte, Senatul nu a constituit asupra 
acestor  lucruri  un  adevărat  uzufruct  (de  fapt,  nici  nu  putea),  ci  a  constituit,  prin 
mijlocirea unei garanții, un quasi‐uzufruct”.
8 Este vorba de uzufructul legal al părinţilor asupra averii copiilor lor mino­

ri (art. 285 şi art. 338 C. civ.), despre uzufructul văduvei sărace asupra unei părţi 
Ionuţ Dojană 265
Dreptul de uzufruct reglementat de Codul civil din 1864 este 
un  drept  real  principal  născut  din  dezmembrarea  dreptului  de 
proprietate  privată,  respectiv  a  elementelor  usus  și  fructus  de 
abusus, ce are o existenţă temporară (natură viageră sau, în cazul 
persoanelor juridice, o durată de maxim 30 ani). Trebuie mențio‐
nat însă faptul că acele cazuri de uzufruct legal, prevăzute inițial 
de Codul civil din 1864, nu se mai aflau în vigoare la apariția nou‐
lui Cod civil, întrucât situațiile juridice cărora le era aplicabil (cele 
născute  din  regimul  matrimonial  dotal  și  din  situația  juridică  a 
patrimoniului minorului) au  fost  reglementate ulterior prin lege 
specială, respectiv prin Codul familiei.   
Până  la  apariția  noului  Cod  civil,  dreptul  de  uzufruct  a  de‐
terminat  polemici  în  doctrină  în  ceea  ce  privește  existența  sau 
inexistența unui caracter personal al acestuia, intuitu personae, în 
ceea ce privește cesibilitatea sau incesibilitatea lui, dacă universa‐
litățile de fapt pot face obiectul dreptului de uzufruct etc. 
Noul Cod civil român continuă să mențină instituția juridică a 
dreptului de uzufruct atât ca urmare a tradiției istorice a acestuia, 
cât și a prezenței sale încă importante și actuale în viața societății 
moderne.  

II. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de

uzufruct; constituirea dreptului de uzufruct; obiectul
şi durata dreptului de uzufruct

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de

uzufruct
Noul Cod civil român, prin reglementarea cuprinsă în art. 703, 
definește dreptul de uzufruct ca fiind acel „drept de a folosi bunul 
altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca propri‐
etarul, însă cu îndatorirea de a‐i conserva substanța”, definiție a 

din avere a soţului predecedat (art. 684 C. civ.) și de uzufructul bărbatului asupra 
dotei/zestrei soţiei sale. 
266 Uzufructul

dreptului de uzufruct ce este în strânsă legătură cu antica expri‐
mare: usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum 
substantia. 
În viziunea legiuitorului noului Cod civil, dreptul de uzufruct 
își  păstrează  caracterul  de  drept  real  principal,  dezmembrământ 
al dreptului de proprietate privată, ce are o existență de sine stă‐
tătoare  și  în  al  cărui  conținut  identificăm  două  din  cele  trei  
atribute ale proprietății, respectiv ius utendi și ius fruendi. Critica 
adusă  anterior  definiției  legale  a  dreptului  de  uzufruct  din  
vechiul Cod civil, care nu ar fi enumerat expres cele două atribute 
din  conținutul  dreptului  de  uzufruct,  a  condus  la  perfecționarea 
actualei definiții9.    
Definiția legală stabilește elementele esențiale ale conținutu‐
lui raportului juridic ce se creează între nudul proprietar, titular 
al dreptului de dispoziție, abusus – ca atribut al dreptului de pro‐
prietate  –,  și  uzufructuar,  respectiv:  obligația  esențială  de  con‐
servare a substanței lucrului și, implicit, obligația de restituire a 
lucrului ce a făcut obiectul dreptului de uzufruct. Pe de altă parte, 
stabileşte  dreptul  uzufructuarului  de  a  folosi  lucrul  (ius  utendi), 
precum și pe cel de a culege fructele acestuia (ius fruendi). 
Dreptul  de  uzufruct  își  păstrează  caracterul  de  drept  tempo­
rar,  întrucât  o  situație  contrară  ar  fi  mult  prea  excesivă  față  de 
nudul  proprietar.  Există  un  moment  al  nașterii  (constituirii) 
dreptului de uzufruct, după cum există și un moment al stingerii 
acestuia, astfel cum se va vedea în cele ce urmează. 
Dreptul  de  uzufruct  nu  are  un  caracter  intuitu  personae,  cu 
necesitate, fiind, prin urmare, cesibil către terțe persoane. Cu toa‐
te acestea, nimic nu interzice ca, prin actul juridic de constituire a 
sa, dreptul de uzufruct să capete și un caracter intuitu personae, 
exclusiv  ca  urmare  a  voinței  constituitorului.  Noul  Cod  civil  sta‐
tuează, în mod expres, în cuprinsul art. 714, faptul că uzufructua‐

9 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 

2004, pp. 473‐474: „Cea mai importantă critică de care este susceptibilă această 
definiție  legală  (art.  517  din  vechiul  Cod  civil  –  s.n.)  se  referă  la  caracterul  in‐
complet  al  enumerării  atributelor  juridice  care  intră  în  conținutul  juridic  al 
acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată”.  
Ionuţ Dojană 267
rul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără să fie nevoie de 
acordul nudului proprietar sau de constituirea vreunei cauțiuni. 
O  opinie10  juridică  contrară  a  existat  anterior  intrării  în  vi‐
goare a noului Cod civil, în condițiile în care vechiul Cod civil nu 
prevedea expres posibilitatea ca dreptul de uzufruct să fie cesibil, 
transmisibil  către  alte  persoane  și,  pe  de  altă  parte,  prevedea 
faptul că nu se transmite de la uzufructuar la moștenitorii săi. Se 
consideră,  în  ciuda  practicii  notariale  în  cadrul  căreia  existau 
contracte de vânzare‐cumpărare a dreptului de uzufruct sau con‐
tracte  de  ipotecă  a  lucrului  obiect  al  uzufructului,  faptul  că  în 
aceste situații se transmitea doar beneficiul uzufructului, emolu­
mentul acestuia, iar nu însuși dreptul de uzufruct. De lege ferenda, 
se aprecia11 însă ca fiind util ca în noua reglementare a dreptului 
de uzufruct să se prevadă în mod expres faptul că dreptul de uzu‐
fruct este transmisibil de la uzufructuar către o altă persoană. 

2. Constituirea dreptului de uzufruct

Constituirea  dreptului  de  uzufruct  este  reglementată  expres 
prin  dispozițiile  art.  704  din  noul  Cod  civil,  potrivit  cărora  „(1) 
uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte 
moduri prevăzute de lege, dispozițiile în materie de carte funcia‐
ră  fiind  aplicabile.  (2)  Uzufructul  se  poate  constitui  numai  în  fa‐
voarea unei persoane existente”. 
În raport de precedenta reglementare a modului de constitu‐
ire a dreptului de uzufruct, care, potrivit art. 518 din vechiul Cod 
civil, era în sensul că „uzufructul se stabileşte prin lege sau prin 
voința  omului”,  actuala  reglementare  este  mai  largă,  întrucât 
permite  faptului  juridic  să  fie  mod  de  constituire  a  dreptului  de 
uzufruct  prin  uzucapiune,  dar  menține  posibilitatea  constituirii 
acestuia prin lege, prin sintagma „alte moduri prevăzute de lege”.     
Această prevedere legală se coroborează cu dispozițiile art. 937 
din  noul  Cod  civil  în  ceea  ce  privește  dobândirea  dreptului  de 

10  C.  Jora,  L.  Uță,  Drept  civil.  Curs  de  drepturi  reale,  Ed.  Lumina  Lex, 
București, 2009, p. 257; V. Stoica, op. cit., pp. 476‐477.
11  O.  Ungureanu,  C.  Munteanu,  Tratat  de  drept  civil.  Bunurile.  Drepturile 

reale principale, Ed. Hamangiu, București 2008, p. 473, nota 465. 
268 Uzufructul

uzufruct prin posesie de bună‐credință asupra bunurilor mobile: 
„dispozițiile prezentului articol (referitor la dobândirea proprie‐
tății  mobiliare  prin  posesia  de  bună‐credință)  se  aplică  în  mod 
corespunzător și în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct 
și a dreptului de uz asupra unui bun mobil”. 
În cazul constituirii dreptului de uzufruct prin act juridic, forma 
actului juridic este cea impusă de lege în raport de natura și regimul 
juridic  al  bunului  ce  va  forma  obiectului  dreptului  de  uzufruct.  În 
acest sens este și prevederea de la finalul alin. (1) al art. 704: „dispozi‐
țiile în materie de carte funciară fiind aplicabile”. 
În  mod  specific,  noua  reglementare  prevede  în  alin.  (2)  al 
art.  704  faptul  că  dreptul  de  uzufruct  nu  poate  fi  constituit  în 
favoarea  unor  persoane  inexistente,  ceea  ce  ridică  problema  le‐
gatului în favoarea copilului neconceput, respectiv nenăscut, sau 
în favoarea unor persoane juridice neconstituite12. 
În privința persoanei fizice, apreciem că se impune păstrarea 
aplicabilității  principiului  infans  conceptus  pro  nato  habetur 
quotiens de commodis eius agitur13, astfel încât se poate constitui 

12 Un caz notoriu prin amploarea și prin consecințele sale este cel al  Tes­

tamentului lui Vanghelie Zappa. 
În acest caz, în 1860, un nepământean de origine greacă, Vanghelie Zappa, 
proprietarul unei suprafețe foarte mari de teren agricol din Bărăgan, lasă văru‐
lui său, Constantin Zappa, uzufructul unei foarte mari averi imobiliare din Prin‐
cipatul  Țării  Românești,  respectiv  viitorul  Regat  al  României,  și  nuda  proprie‐
tate  asupra  aceleiași  averi  imobiliare  către  și  pentru  beneficiul  unei  persoane 
juridice încă neconstituite – Comisia Olimpicelor din Atena, persoană juridică de 
drept  public  aparținând  Regatului  Greciei.  Deschiderea  succesiunii  avea  să  se 
facă sub incidența Codului civil de la 1964. Aceasta din urmă urma să finanțeze 
și  să  administreze  reluarea  în  Grecia  a  jocurilor  olimpice.  În  epocă  s‐a  ridicat, 
printre  altele,  și  problema  posibilității  validării  legatului  în  favoarea  unei  per‐
soane  juridice  neînființate,  de  drept  public  străin.  Această  cauză  litigioasă,  în 
ceea  ce  privea  dobândirea  de  către  un  stat  străin,  Regatul  Greciei,  printr‐un 
agent al său (Comisia Olimpicelor sau Comisia legatelor) a unui drept imobiliar 
asupra  unei  foarte  mari  suprafețe  de  teren  agricol  din  România,  avea  să 
genereze un major litigiu de drept internațional privat și, în plan politic, adop‐
tarea unui act declarativ de rupere a relațiilor diplomatice dintre Regatul Gre‐
ciei și Regatul României.
13 Copilul conceput se consideră ca născut ori de câte ori aceasta este în inte­

resul său. Soluția este în conformitate cu prevederile art. 36 C. civ.: „Drepturile 
copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.  
Ionuţ Dojană 269
prin act juridic un drept de uzufruct și în favoarea unui copil con‐
ceput, dar încă nenăscut, sub condiția ca acesta să se nască viu. 
În ceea ce privește persoana juridică, prevederea cuprinsă în 
art. 704 alin. (2) C. civ. trebuie limitată exclusiv la acele situații în 
care nu a fost inițiat niciun demers juridic ce ar putea marca în‐
ceputul  unei  capacități  juridice  premergătoare  finalizării  recu‐
noașterii  înființării  unei  persoane  juridice.  În  cazul  în  care,  de 
exemplu și în acord cu prevederile art. 205 alin. (3) C. civ., Minis‐
terul Justiției sau un Oficiu al Registrului comerțului de pe lângă 
vreun tribunal ar fi emis o dovadă a disponibilității de denumire 
pentru o asociație, fundație sau pentru o societate cu scop patri‐
monial, ulterior acestui moment și actului de înființare, chiar mai 
înainte  de  finalizarea  formalităților  de  înregistrare,  respectiv  de 
înființare  a  persoanei  juridice,  aceasta  poate  fi  dobânditoarea 
unui  drept  de  uzufruct,  chiar  și  cu  titlu  de  aport  la  constituirea 
patrimoniului inițial, respectiv a capitalului social. 

3. Obiectul şi durata dreptului de uzufruct

În ceea ce privește obiectul dreptului de uzufruct, o limitare 
de  necontestat  este  aceea  potrivit  căreia  nu  pot  face  obiectul 
dreptului de uzufruct decât bunurile aflate în proprietate privată. 
Această  limitare  se  fundamentează  pe  caracterul  de  inalienabili‐
tate al proprietății publice. Pro memoria, dreptul roman s‐a con‐
fruntat  cu  următoarea  situație:  teritoriile  cucerite  militar  prin 
expansiunea  romană  deveneau  proprietatea  împăratului,  o  pro‐
prietate publică ce nu putea fi concedată. Pentru a debloca aceas‐
tă  limitare  juridică  și  a  răspunde  unei  necesități  practice  pentru 
coloniștii sau veteranii romani ce doreau să rămână în provinciile 
cucerite,  a  fost  creată  o  formă  a  dreptului  de  uzufruct  asupra 
acestor  noi  teritorii,  uzufruct  concedat  prin  intermediul  lui  ius 
commercii către aceștia.      
Bunurile  aparținând  domeniului  privat  al  proprietății  publi‐
ce, nefiind afectate de principiul inalienabilității, pot forma obiect 
al  dreptului  de  uzufruct  după  cum  pot  forma  obiectul  și  al  altor 
tipuri de drepturi, precum în sfera dreptului privat. 
270 Uzufructul

O altă limitare, tot cu caracter general, este aceea potrivit că‐
reia nu pot forma obiect  al dreptului  de uzufruct  decât bunurile 
ce se află în circuitul juridic civil, în conformitate cu prevederile 
art. 1229 din noul Cod civil. 
În mod particular, în materie de uzufruct, întâlnim însă și li‐
mitări  speciale,  cum  este  cazul  prevăzut  de  art.  722,  ce  exclude 
existența  vreunui  drept  al  uzufructuarului  asupra  carierelor  de 
piatră și nisip nedeschise, neaflate în exploatare, precum și asupra 
comorilor  descoperite,  în  timpul  uzufructului,  pe  terenul  sau  în 
construcția date în uzufruct. 
În ceea ce privește bunurile care pot forma obiectul dreptului 
de uzufruct, dispozițiile art. 706 C. civ. prevăd următoarele: „Pot 
fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori 
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt 
ori  o  cotă‐parte  din  acestea”.  De  asemenea,  potrivit  dispozițiilor 
art. 707, uzufructul se extinde și asupra tuturor accesoriilor bunu­
lui dat în uzufruct, precum și asupra a tot ce se unește sau se în‐
corporează  în  acesta,  soluție  ce  este  conformă  cu  principiul  de 
drept accesorium sequitur principale. 
Prin urmare, față de reglementarea din vechiul Cod civil, noul 
Cod  civil  dă valoare  și  încorporează  în  actuala  reglementare  po‐
sibilitatea ca orice fel de bun aflat în circuitul juridic, cu excepțiile 
prevăzute în mod expres de lege, să poată forma obiectul dreptu‐
lui de uzufruct: bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau 
incorporale,  universalități  juridice  sau  universalități  de  fapt  ori 
părți  din  acestea.  Pot  forma  obiect  al  dreptului  de  uzufruct  atât 
drepturile reale, cât și drepturile de creanță.   
Din  conținutul  prevederilor  art.  706  C.  civ.  rezultă  faptul  că 
legiuitorul actual a dispus recunoașterea normativă atât a cazului 
uzufructului (ce poartă asupra lucrurilor neconsumptibile), cât și 
a  celui  al  quasi­uzufructului  (ce  poartă  asupra  bunurilor  con‐
sumptibile). 
Tot astfel, cu titlu de noutate, întâlnim recunoașterea expresă 
a  cazurilor  în  care  pot  forma  obiect  al  dreptului  de  uzufruct 
universalităţile  de  fapt,  precum  fondul  de  comerţ  sau  turmele  de 
animale. Recunoașterea acestei posibilități legale ca o universali‐
tate de fapt să poată forma obiectul dreptului de uzufruct permi‐
Ionuţ Dojană 271
te ca uzufructuarul să dobândească exclusiv elementele de activ, 
iar nu și elementele de pasiv (datoriile), cum se întâmplă în cazul 
universalităţilor juridice. 
O reglementare expresă și particulară este dată de noul Cod 
civil anumitor categorii de bunuri ce pot forma obiectul dreptului 
de uzufruct. Este vorba de exploatarea pădurilor tinere (art. 717), 
de  exploatarea  pădurilor  înalte  (art.  718),  de  uzufructul  asupra 
pomilor fructiferi (art. 720), uzufructul asupra carierelor de piatră 
şi  de  nisip  aflate  în  exploatare  (art.  721),  de  uzufructul  asupra 
creanţelor  (art.  737  şi  urm.),  de  uzufructul  asupra  rentei  viagere 
(art.  739),  de  uzufructul  asupra  valorilor  mobiliare  (art.  741  şi 
urm.), uzufructul asupra fondului de comerţ (art. 745). 
În  esență,  noul  Cod  civil,  consacră  posibilitatea  legală  ca,  pe 
lângă  folosința  exclusivă  (ius  utendi)  a  obiectului  dreptului  de 
uzufruct,  uzufructuarul  să  aibă  și  dreptul  de  a  culege  fructele 
acestuia,  în  sfera  atributului  ius  fruendi  intrând  toate  categoriile 
de fructe14: fructele naturale (recoltele  de orice fel ce se produc 
de  la  sine  fără  intervenția  omului,  producția  și  sporul  natural  al 
animalelor), fructele industriale (recoltele rezultat al muncii omu‐
lui), precum și fructele civile (dobânzi, redevențe, chirii, dividen‐
de, arendă). 
În ceea ce privește durata dreptului de uzufruct, noul Cod ci‐
vil  nu  aduce  noutăți  notabile  față  de  reglementarea  precedentă. 
Astfel,  potrivit  dispozițiilor  art.  708,  „(1)  uzufructul  în  favoarea 
unei persoane fizice este cel mult viager. (2) Uzufructul constituit 
în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 
30  de  ani.  Atunci  când  este  constituit  cu  depăşirea  acestui  ter‐
men, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani. (3) Dacă nu s‐a 
prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după 
caz,  că  este  constituit  pe  o  durată  de  30  de  ani.  (4)  Uzufructul 
constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anu‐
mită vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană 
ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite”. 
Momentul  nașterii  dreptului  de  uzufruct  este  momentul  
constituirii  acestuia  prin  actul  juridic  specific  sau  momentul  

14 Noțiunea de fructe este reglementată prin dispozițiile art. 548 C. civ. 
272 Uzufructul

constatării ca împlinit a termenului cerut de lege pentru uzucapi‐
une.  Durata  exercitării  în  timp  a  dreptului  de  uzufruct  este  cea 
determinată prin actul constitutiv, respectiv: până la data morții 
uzufructuarului  [art.  708  alin.  (1)]  în  cazul  uzufructului  viager 
sau, cel mai târziu, aceasta fiind noutatea adusă de noul Cod civil, 
până la data la care o altă persoană ar ajunge la o anumită vârstă 
[cazul reglementat de art. 708 alin. (4)]. 
Rămâne  de  interpretat  cum  vom  corobora  cele  două  texte, 
respectiv  art.  708  alin.  (1)  cu  art.  708  alin.  (4).  Interpretăm  
alin. (1) în sensul că în nicio situație durata dreptului de uzufruct 
nu poate depăși durata de viață a uzufructuarului?! 
Am  putea  susține  că,  în  ipoteza  în  care  durata  dreptului  de 
uzufruct  a  fost  stabilită  în  raport  cu  o  anumită  vârstă,  de  exem‐
plu,  a  descendentului  născut  viu  al  uzufructuarului  (fapt  ce  ar 
permite  transmiterea  pe  cale  de  succesiune  a  dreptului  de  uzu‐
fruct),  uzufructul  se  stinge  la  împlinirea  acelei  vârste,  întrucât 
textul  de  lege  prevede  că  dreptul  de  uzufruct  „durează  până  la 
acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea 
vârstei stabilite”?! 
În ciuda experienței și a evoluției istorice a dreptului de uzu‐
fruct, ce ne arată că nu se permite transmiterea acestui drept pe 
cale de succesiune, în măsura în care acesta se constituie prin act 
juridic ce respectă forma cerută de lege în raport de natura bunu‐
lui  și  actul  real  de  voință  al  nudului  proprietar,  precum  și  în  ra‐
port de circumstanțe, opinăm că ar fi posibilă validarea unei ast‐
fel de situații, ce tinde să reprezinte o gratificare indirectă a unui 
descendent al uzufructuarului. 
Transmisiunea  către  moștenitorul  uzufructuarului  rămâne 
totuși  temporară,  respectiv  până  la  „împlinirea  vârstei  stabilite” 
prin  actul  de  constituire  a  dreptului  de  uzufruct,  respectiv  cu 
consecința  reîntoarcerii  celor  două  atribute  ale  proprietății  în 
patrimoniul nudului proprietar sau al moștenitorilor acestuia. 
În cazul persoanelor juridice, noul Cod civil păstrează terme‐
nul aleatoriu de 30 de ani ca durată maximă a dreptului de uzu‐
fruct  ce  poate  fi  constituit  în  favoarea  unui  astfel  de  subiect  de 
drept, iar în lipsa menționării duratei dreptului de uzufruct se va 
aplica prezumția legală stabilită în art. 708 alin. (3): „Dacă nu s‐a 
Ionuţ Dojană 273
prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după 
caz, că este constituit pe o durată de 30 de ani. 

III. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nu-

dului proprietar.

1. Drepturile nudului proprietar şi ale uzufructuarului.  

Teoria dominantă cu privire la natura juridică a dreptului de 
uzufruct este aceea potrivit căreia acesta reprezintă un dezmem‐
brământ al dreptului de proprietate15. În acest sens, cele trei atri‐
bute ale dreptului de proprietate își găsesc titularul în mod dife‐
rit:  dreptul  de  dispoziție,  ius  abutendi,  rămâne  în  patrimoniul  și 
persoana  proprietarului  originar,  care  capătă,  temporar,  respec‐
tiv  pe  durata  existenței  dreptului  de  uzufruct,  calitatea  de  nud 

15  (1)  Teoria  dreptului  de  uzufruct  ca  dezmembrământ  al  dreptului  de 

proprietate este o „explicație” logico‐rațională apărută ulterior definirii dreptu‐
lui subiectiv de proprietate. La romani, dreptul de proprietate, ca drept subiec‐
tiv, nu a fost cunoscut nici măcar în epoca post‐clasică; dreptul de proprietate se 
confunda cu obiectul, lucrul asupra căruia purta. (2) Dreptul de uzufruct a ap‐
ărut  însă  mai  înaintea  dreptului  de  proprietate,  cum  este  înțeles  astăzi,  fiind 
conceput mai mult ca o stare de fapt, ca o servitute asupra proprietății.  (3) Ex‐
plicarea dreptului de uzufruct ca dezmembrământ al dreptului de proprietate se 
fundamentează în prezent pe definirea dreptului de proprietate ca prerogativă, 
facultate, ca putere  – dominum – a cuiva față de altcineva sau chiar erga omnes 
cu privire la un lucru, obiect al dreptului. Reamintim faptul că noțiunea de drept 
subiectiv avea să apară și să fie fundamentată abia după anul 1300 e.n., în prin‐
cipal  ca  urmare  a  lucrărilor  de  filosofie  și  de  drept  ale  franciscanului  William 
d’Occam, realizate cu ocazia unei dispute teologice dintre ordinul franciscanilor 
și cel al dominicanilor cu privire la întrebarea dacă Iisus Hristos a deținut sau 
nu  proprietatea  asupra  bunurilor  folosite  ori  consumate  în  timpul  vieții  sale.  
(4) Pe de altă parte, este foarte greu de păstrat o logică conceptuală comună și 
fără  verigi  slabe  atunci  când  susținem  faptul  că  dreptul  de  uzufruct  are  și  își 
păstrează  natura  de  drept  real  când  poartă  asupra  unor  drepturi  de  creanță! 
Pentru ce motive juridice uzufructul asupra unei creanțe este drept real?  Ar fi 
mai simplu și mai corect de explicat natura juridică a dreptului de uzufruct prin 
definirea acestuia exact ca în perioada romană clasică, respectiv ca o servitute, 
ca o limitare temporară asupra proprietății?! 
274 Uzufructul

proprietar  –  nudae  proprietatis  dominus  –,  în  timp  ce  dreptul  de 
folosință, ius utendi, și dreptul de culegere a fructelor, ius fruendi, 
în patrimoniul și persoana uzufructuarului. 
Prin urmare, primul drept al nudului proprietar este acela de 
a  fi  recunoscut  drept  titular  al  dreptului  de  proprietate  asupra 
bunului în cauză, pe toată durata existenței dreptului de uzufruct, 
motiv  pentru  care,  în  consecință,  apar  ca  legitime  existența  și 
manifestarea ca drepturi a: dreptului de a primi restituirea bunu‐
lui obiect al uzufructului (după distincțiile legale născute din na‐
tura neconsumptibilă sau consumptibilă a bunului), dreptul de a 
încasa despăgubirea datorată din asigurarea bunului contra unui 
sinistru care s‐a produs, dreptul de a transmite moștenitorilor săi 
dreptul de proprietate (nuda proprietate), dreptul de a face orice 
fel  de  acte  de  dispoziție  cu  privire  la  nuda  proprietate  pe  toată 
durata dreptului de uzufruct. 
Se apreciază în doctrină faptul că, pe toată durata uzufructu‐
lui, posesia juridică aparține nudului proprietar, care are „în mod 
evident  reprezentarea  subiectiva  că  el  continuă  a  stăpâni  bunul 
corpore alieno”16. De asemenea, același autor17 apreciază faptul că 
se cuvin nudului proprietar productele18 bunului afectat de drep‐
tul de uzufruct.      
Tot  în  categoria  drepturilor  uzufructuarului  intră  dreptul  la 
acțiuni  în  justiție  pentru  apărarea  nudei  proprietăți:  acţiunea  în 
revendicare și acţiunile posesorii. De asemenea, nudul proprietar 
are  dreptul  la  exercitarea  unei  serii  de  acțiuni  și  în  contra  uzu‐
fructuarului, cum este cazul unei acțiuni pentru luarea măsurilor 
de  conservare  a  substanței  bunului  obiect  al  uzufructului  sau 
cazul acțiunii în constituirea garanției pentru garantarea îndepli‐
nirii  de  către  uzufructuar  a  obligațiilor  sale,  inclusiv  dreptul  la 
acțiune pentru numirea administratorului bunurilor imobile obi‐
ect al dreptului de uzufruct ori dreptul de a cere vânzarea bunu‐

16 C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului 

Cod civil, Ed. Hamangiu, București 2013, p. 273, nota 296.
17 C. Bîrsan, op. cit., p. 273, nota 297.
18 Potrivit art. 549 C. civ., „productele sunt produsele obținute dintr‐un bun 

cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, 
piatra dintr‐o carieră și altele asemenea”.
Ionuţ Dojană 275
rilor ce se uzează prin folosință urmată de consemnarea sumelor 
la o instituție de credit.      
În  ceea  ce  privește  drepturile  uzufructuarului,  acesta  se  bu‐
cură,  în  primul  rând,  de  dreptul  de  folosinţă  exclusivă  a  bunului 
obiect al uzufructului, precum și de dreptul de culegere a fructelor 
acestuia  potrivit  naturii  bunului  afectat  uzufructului.  Modul  în 
care exercită aceste drepturi este în strânsă legătură cu obligații‐
le pe care le are față de nudul proprietar. Uzufructuarul are, con‐
form prevederilor art. 713, dreptul de folosință asupra bunurilor 
afectate uzufructului întocmai ca un bun proprietar – bonus pater 
familias –, precum și potrivit destinaţiei lor. 
Uzufructuarul are dreptul de a efectua acte juridice asupra și 
cu privire la bunul obiect al dreptului său de uzufruct, precum și 
dreptul de a executa acte materiale cu privire la același bun. Din‐
tre actele juridice enumerăm dreptul uzufructuarului de a închi­
ria, de a da în arendă respectivul bun19. 
Limitele  în  care  se  execută  actele  materiale  asupra  bunului 
sunt date de respectarea condiției esențiale prevăzute de art. 703 
(„îndatorirea  de  a‐i  conserva  substanța”),  respectiv  de  acordul 
nudului proprietar. Situația juridică a actelor materiale executate 
asupra bunului obiect al dreptului de uzufruct este reglementată 
de  caracterul  de  necesar  și  util  al  acestora  pentru  conservarea 
substanței bunului, precum și de preexistența (sau nu) a acordu‐
lui proprietarului cu privire la executarea acestora, similar într‐o 
oarecare măsură cu modul în care legiuitorul a înțeles să soluțio‐

19 Art. 715: „(1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a 

arenda bunul primit în uzufruct. (2) Locațiunile de imobile încheiate de uzufruc‐
tuar, înscrise în cartea funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitori‐
lor  acestuia,  după  stingerea  uzufructului  prin  decesul  sau,  după  caz,  încetarea 
existenței  juridice  a  uzufructuarului,  până  la  împlinirea  termenului  lor,  dar  nu 
mai  mult  de  3  ani  de  la  încetarea  uzufructului.  (3)  Reînnoirile  de  închirieri  de 
imobile sau de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în cartea funciară îna‐
inte de expirarea contractelor inițiale sunt opozabile proprietarului şi moşteni‐
torilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data 
stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locațiunile nu 
pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului. (4) În cazul în care 
uzufructul  s‐a  stins  prin  expirarea  termenului,  locațiunile  încetează,  în  toate 
cazurile, odată cu stingerea uzufructului”. 
276 Uzufructul

neze situațiile juridice din cadrul raportului dintre locatar și loca‐
tor20. 
De asemenea, în mod inovator, așa cum am arătat în cele ce 
preced,  legiuitorul  noului  Cod  civil  vine  și  consacră  expressis 
verbis un drept, anterior negat de o parte a doctrinei, dreptul de 
dispoziție  asupra  și  cu  privire  la  dreptul  de  uzufruct,  respectiv 
dreptul de cesiune, de vânzare a dreptului de uzufruct prin regle‐
mentarea cuprinsă în art. 714. Pretinsul caracter intuitu personae 
al dreptului de uzufruct, negat de practica notarială și cea judicia‐
ră anterioară noului Cod civil, dispare, așadar, în mod expres. În 
cazul cesiunii dreptului de uzufruct, uzufructuarul rămâne totuși 
obligat față de nudul proprietar pentru obligațiile născute înainte 
de notificarea către acesta din urmă a cesiunii, precum și în cali‐
tate  de  fideiusor  legal  al  cesionarului  [art.  714  alin.  (3)  ultima 
teză din noul Cod civil]. 
Tot  în  cadrul  acestui  drept  de  dispoziție  juridică  al  uzufruc‐
tuarului asupra și cu privire la dreptul său de uzufruct, separat de 
dreptul de dispoziție asupra fructelor culese, urmează să consta‐
tăm, de asemenea, existența posibilității și a dreptului uzufructu­
arului de a constitui o garanţie reală care să aibă ca obiect însuși 
dreptul de uzufruct21. 
Tot  în  categoria  drepturilor  uzufructuarului  se  numără  și 
dreptul  acestuia  la  exercitarea  acţiunii  confesorii  de  uzufruct,  
care,  conform  dispozițiilor  art.  705  C.  civ.  coroborat  cu  art.  696 

20 Art. 716. Lucrările și îmbunătățirile: „(1) La încetarea uzufructului, uzu‐

fructuarul  nu  poate  pretinde  vreo  despăgubire  pentru  lucrările  adăugate  unui 
bun  imobil,  cu  excepția  celor  necesare,  sau  pentru  îmbunătățirile  aduse  unui 
bun mobil, chiar atunci când prin acestea s‐a sporit valoarea bunului. (2) Dacă 
lucrările  sau  îmbunătățirile  au  fost  făcute  fără  încuviințarea  proprietarului, 
acesta  poate  cere  obligarea  uzufructuarului  la  ridicarea  lor  şi  la  readucerea 
bunului în starea în care i‐a fost încredințat. (3) Uzufructuarul va putea cere o 
indemnizație echitabilă pentru lucrările necesare adăugate. De asemenea, el va 
putea  cere  o  indemnizație  echitabilă  şi  pentru  celelalte  lucrări  adăugate  sau 
pentru îmbunătățirile făcute cu  încuviințarea proprietarului, dacă  prin acestea 
s‐a sporit valoarea bunului”.
21 Noile prevederi ale Codului civil prevăd expres posibilitatea constituirii unui 

drept de ipotecă imobiliară asupra unui drept de uzufruct ce are ca obiect un imobil 
[art. 2379 alin. (1) lit. b)], iar alte prevederi permit constituirea (și) a altor tipuri de 
garanții reale în legătură și cu alte categorii de bunuri decât imobilele.  
Ionuţ Dojană 277
alin. (1), poate fi exercitată de către uzufructuar împotriva orică­
rei persoane, inclusiv împotriva nudului proprietar, care îi împiedi­
că exercitarea dreptului. Acțiunea confesorie de  uzufruct  este, în 
sistemul  noului  Cod  civil,  ca  și  în  reglementarea  precedentă,  o 
acțiune prescriptibilă. Termenul de prescripție este, conform art. 
2518 pct. 1 C. civ., de 10 ani. 
Noul  Cod  civil  consacră  o  serie  de  drepturi  în  favoarea  uzu‐
fructuarului,  ce  se  pot  naște  din  situația  juridică  a  efectuării  de 
către  acesta  a  unor  lucrări  necesare  sau  a  unor  îmbunătățiri  ale 
bunurilor  obiect  al  dreptului  de  uzufruct,  inclusiv  în  privința  lu‐
crărilor autonome executate asupra unui imobil. 
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 716 alin. (1), la încetarea uzu‐
fructului, uzufructuarul are dreptul de a pretinde nudului proprie­
tar  plata  unei  despăgubiri  echitabile  pentru  lucrările  necesare 
efectuate  cu  încuviinţarea  proprietarului  cu  privire  la  un  bun 
imobil  sau  pentru  îmbunătățirile  aduse  unui  bun  mobil.  De  ase‐
menea, uzufructuarul are dreptul de a cere plata unei indemniza‐
ții  echitabile  şi  pentru  celelalte  lucrări  adăugate  sau  pentru  îm‐
bunătățirile  făcute  cu  încuviințarea  proprietarului,  dacă  prin 
acestea s‐a sporit valoarea bunului [art. 716 alin. (3)]. 

2. Obligaţiile nudului proprietar şi ale uzufructuarului

2.1. Obligaţiile nudului proprietar 
A. Obligaţia nudului proprietar de a suporta cheltuielile 
și sarcina proprietăţii 
Nudul proprietar are principala obligaţie de a suporta cheltu­
ielile  și  sarcina  proprietăţii,  în  sensul  că  rămâne  obligat  pentru 
plata taxelor și a impozitelor pe proprietate, dacă acestea  există 
cu privire la bunul obiect al nudei proprietăți22. 
 
 

22 Art. 735: „(1) Cheltuielile şi sarcinile proprietății revin nudului proprietar. 

(2) Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufruc‐
tuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este 
cu titlu oneros, nudul proprietar datorează acestuia şi dobânda legală”.  
278 Uzufructul

B. Obligaţia nudului proprietar de a suporta cheltuielile 
privind „reparaţiile mari” 
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 729 C. civ., nudul pro‐
prietar are obligația de a suporta cheltuielile privind „reparațiile 
mari”, adică acele reparații necesare și utile exercitării dreptului 
de folosință al uzufructuarului, respectiv acele reparații ce au ca 
obiect  o  parte  importantă  din  bun  şi  care  implică  o  cheltuială 
excepțională  (cazul  consolidării  ori  reabilitării  construcțiilor  în 
privința structurii de rezistență, a zidurilor interioare şi/sau ex‐
terioare, a acoperişului, a instalațiilor electrice, termice ori sani‐
tare aferente acestora sau cazul înlocuirii ori reparării motorului 
sau  a  caroseriei  unui  automobil,  a  unui  sistem  electronic  în  an‐
samblul său). Cu toate acestea, atunci când „reparațiile mari” sunt 
determinate  de  neefectuarea  de  către  uzufructuar  a  reparațiilor 
curente de întreținere sau conservare a bunului obiect al dreptului 
de  uzufruct,  sarcina  suportării  contravalorii  lor  nu  mai  aparține 
nudului proprietar, ci este transferată în sarcina uzufructuarului. 
 
C.  Obligaţia  nudului  proprietar  de  a  restitui  uzufructua­
rului sumele plătite de către acesta pentru datoriile aferente 
masei patrimoniale obiect al dreptului de uzufruct 
În ipoteza în care obiectul dreptului de uzufruct îl reprezintă 
o masă patrimonială ce poate cuprinde și elemente de pasiv, da‐
torii,  se  pune  problema  cine  va  stinge  aceste  elemente  de  pasiv 
prin plată. Eventualele datorii născute sau grevate pe elementele 
de activ ale masei patrimoniale pot fi stinse, respectiv plătite, atât 
de  nudul  proprietar,  cât  și  de  uzufructuar,  legea  permițând  și 
reglementând  această  opțiune  în  cuprinsul  dispozițiilor  art.  743 
C. civ. 
Dacă aceste datorii sunt plătite de uzufructuar, care are emo‐
lumentul  masei  patrimoniale,  la  încetarea  dreptului  de  uzufruct 
nudul  proprietar  are  obligaţia  de  restituire  a  acestora  către  (fos‐
tul) uzufructuar23. 

23 În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile, nudul proprietar poate, la 

alegere, să le plătească el însuşi sau să vândă o parte suficientă din bunurile date în 
uzufruct.  Dacă  însă nudul  proprietar  plăteşte aceste datorii născute în legătură cu 
Ionuţ Dojană 279
2.2. Obligaţiile uzufructuarului 
În  ceea  ce  îl  privește  pe  uzufructuar,  noul  Cod  civil  îi 
stabilește sarcina de a executa, respectiv de a suporta, mai multe 
obligații, în raport de natura dreptului său, precum și de momen‐
tele nașterii, exercitării și al stingerii dreptului de uzufruct. 
 
A.  Obligaţia  uzufructuarului  de  a  prelua  bunul  obiect  al 
dreptului de uzufruct 
La  momentul  nașterii  dreptului  de  uzufruct,  uzufructua‐
rul este obligat să preia bunul ce face obiectul dreptului de uzu‐
fruct  în  starea  în  care  acesta  se  află,  fără  a  putea  formula  vreo 
pretenție în contra nudului proprietar cu privire la starea respec‐
tivului bun (cu excepția cazului în care, din actul de constituire a 
dreptului de uzufruct, ar putea rezulta dreptul de a formula vreo 
astfel de pretenție). 
Intrarea în posesia materială a bunului se va face numai după 
operațiunea tehnico‐juridică de inventariere a bunurilor mobile și 
constatarea stării imobilelor24. Inventarul, pentru a fi valid, trebu‐
ie să fie întocmit numai în prezența nudului proprietar. Uzufruc‐
tuarul este obligat să notifice nudul proprietar cu privire la data, 
ora, locația în care va proceda la realizarea operațiunii de întoc‐
mire a inventarului bunurilor mobile și constatare a stării imobi‐
lului. Numai refuzul nejustificat sau neprezentarea nejustificată a 
nudului  proprietar  în  condițiile  notificate  permite  uzufructuaru‐
lui să realizeze această operațiune în lipsa nudului proprietar. 
 
B.  Obligaţia  uzufructuarului  de  a  constitui  o  garanţie  în 
beneficiul nudului proprietar 
Cea de‐a doua obligație, ce poate fi atașată temporal momen‐
tului nașterii dreptului, o reprezintă obligaţia uzufructuarului de 
constituire a unei garanţii pentru corecta și integrala îndeplinire 
a obligațiilor sale25. Garanția poate fi atât reală, cât și/sau perso‐

sau aferente masei patrimoniale în cauza, uzufructuarul are față de nudul proprietar 
obligația de plată a unor dobânzi pe toata durata uzufructului. 
24 Art. 723, Inventarierea bunurilor.
25 Art. 726: „(1) În lipsa unei stipulații contrare, uzufructuarul este obligat 

să  depună  o  garanție  pentru  îndeplinirea  obligațiilor  sale.  (2)  Sunt  scutiți  să 
280 Uzufructul

nală,  întrucât  legiuitorul  nu  distinge  sub  acest  aspect.  Mai  mult 
decât atât, se poate observa faptul că legiuitorul a permis ca păr‐
țile să deroge și să scutească uzufructuarul de constituirea aces‐
tei garanții. Cu toate acestea, dacă ulterior împrejurările o deter‐
mină, nudul proprietar, care l‐a scutit pe uzufructuar de obligația 
de constituire a garanției, este în drept să ceară instanței de jude‐
cată fie să îl oblige pe uzufructuar să depună o garanție, fie auto‐
rizarea  luării  unei  măsuri  cu  caracter  conservator  al  bunului  
obiect  al  dreptului  de  uzufruct.  Împrejurările  ce  pot  determina 
încuviințarea de către instanță a uneia dintre aceste măsuri sunt 
acelea  când  uzufructuarul,  prin  fapta  sa  (incluzând  aici  chiar  și 
actele sale juridice) sau prin starea sa de insolvabilitate, pune în 
pericol drepturile nudului proprietar. 
Într‐o  astfel  de  ipoteză,  instanţa  de  judecată  poate  numi  un 
administrator al imobilelor, dispunând totodată ca fructele civile 
încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor natura‐
le  şi  industriale  percepute  să  fie  depuse  la  o  instituție  de  credit 
aleasă  de  către  părțile  litigante  sau  instanța  însăși  (în  acest  din 
urmă caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente aces‐
tor sume consemnate la instituția de credit). 
Trebuie menționat faptul că noul Cod civil păstrează tradiția 
vechiului  Cod  civil  în  ceea  ce  privește  consecințele  întârzierii  în 
executarea  obligației  de  constituire  a  garanției,  în  sensul  că  nu 
consacră efecte extinctive în privința dreptului de uzufruct. Într‐o 
asemenea situație, nudul proprietar dobândește dreptul de a cere 
vânzarea  bunurilor  ce  se  uzează  prin  folosință  şi  depunerea  su‐
melor obținute din vânzare la o instituție de credit aleasă de părți 
sau  de  către  instanța  de  judecată,  uzufructuarul  având  numai 
dreptul  de  a  încasa  dobânzile  ce  se  vor  produce  în  cursul  și  pe 
durata dreptului de uzufruct, conform art. 727 alin. (2) C.civ. 
 
 

depună garanție vânzătorul şi donatorul care şi‐au rezervat dreptul de uzufruct. 
(3) În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanție, instanța poate dispune 
depunerea unei garanții sau luarea unei măsuri conservatorii atunci când uzu‐
fructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se află, pune în 
pericol drepturile nudului proprietar”. 
Ionuţ Dojană 281
C. Obligaţia uzufructuarului de a conserva substanţa bu­
nului obiect al dreptului de uzufruct 
Pe durata exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul es‐
te obligat, în primul rând, ca prin tot ceea ce face să conserve sub­
stanţa bunului obiect al dreptului de uzufruct. 
Noul Cod civil, în privința executării obligației de conservare 
a substanței bunului consumptibil obiect al uzufructului, a creat o 
normă  juridică  prin  care  uzufructuarul,  după  momentul  consu‐
mațiunii  și,  respectiv,  la  momentul  încetării  dreptului  de  uzu‐
fruct,  are  obligația  de  a  restitui  nudului  proprietar  bunuri  de 
aceeași  cantitate,  calitate  și  valoare  sau,  exclusiv  la  alegerea  nu‐
dului  proprietar,  numai  contravaloarea  acestora  de  la  data  stin‐
gerii dreptului de uzufruct. În acest sens, uzufructuarul are obli­
gaţia de a se îngriji și a întreţine bunul obiect al dreptului de uzu­
fruct,  respectiv  de  a  executa  „reparațiile  mici”,  necesare  în  mod 
curent normalei folosințe și utilizări a bunului. 
Pentru  conservarea  substanței  bunului  obiect  al  dreptului  de 
uzufruct,  în  măsura  în  care  nu  i‐a  fost  deja  impusă  prin  actul  de  
constituire  cu  titlu  de  obligație,  uzufructuarul  poate  asigura  juridic 
respectivul  bun.  În  acest  caz,  în  condițiile  art.  733  alin.  (2)  din  noul 
Cod civil, uzufructuarul este cel obligat la plata primelor de asigurare.    
 
D. Obligaţia uzufructuarului de a menţine destinaţia bu­
nului,  obiect  al  dreptului  de  uzufruct,  conform  destinaţiei 
date de nudul proprietar 
Uzufructuarul are obligaţia de a menţine destinaţia bunurilor 
obiect  al  dreptului  de  uzufruct,  destinație  dată  de  către  nudul 
proprietar. 
Cu  toate  acestea,  uzufructuarul  este  autorizat  de  dispozițiile 
art. 724 să intervină cu privire la modificarea destinației inițiale a 
bunurilor în cazul în care, ca urmare a demersurilor sale, schimba‐
rea destinației va determina și va asigura o creștere a valorii bunu‐
lui sau, în cel mai rău caz, nu va diminua valoarea  inițială, respec‐
tiv  nu  va  prejudicia  în  niciun  fel  interesele  nudului  proprietar26. 

26  Art.  724:  „În  exercitarea  dreptului  său,  uzufructuarul  este  ținut  să 

respecte  destinația  dată  bunurilor  de  nudul  proprietar,  cu  excepția  cazului  în 
282 Uzufructul

Aceste prevederi se coroborează cu cele cuprinse în art. 716, refe‐
ritoare  la  lucrările  și  îmbunătățirile  executate  ori  lucrările  auto‐
nome  realizate  de  către  uzufructuar,  cu  acordul  nudului  proprie‐
tar, pe durata exercitării dreptului de uzufruct. 
 
E.  Obligaţia  uzufructuarului  de  a  proteja  juridic  bunul 
obiect al dreptului de uzufruct și de a suporta toate sarcinile 
și cheltuielile eventualelor litigii 
Uzufructuarul  nu  are  numai  obligația  de  a  conserva,  în  sens 
material, bunul ce formează obiectul dreptului de uzufruct, ci are 
și obligaţia ca, din punct de vedere juridic, să îşi conserve dreptul, 
exercitând acţiunea confesorie de uzufruct sau orice altă acţiune în 
pretenţii ori formulând apărări juridice, suportând, conform dis‐
pozițiilor  art.  733,  toate  sarcinile  și  cheltuielile  ocazionate  de 
eventualele  litigii  privind  folosința  bunului,  culegerea  fructelor 
ori încasarea veniturilor. 
 
F. Obligaţia uzufructuarului de a informa nudul proprie­
tar cu privire la orice uzurpare a fondului și orice contestare 
a dreptului de proprietate 
Potrivit dispozițiilor art. 734 din noul Cod civil, uzufructuarul 
are obligația de a îl informa pe nudul proprietar cu privire la ori‐
ce posibilă uzurpare a fondului din partea terților și cu privire la 
orice contestare a dreptului său de proprietate. 
Această obligație este una foarte importantă în viziunea legi‐
uitorului, care, spre deosebire de modul în care a înțeles să sanc‐
ționeze  tergiversarea  neexecutării  obligației  de  constituire  a  ga‐
ranției din cuprinsul art. 726, în acest caz prevede obligația uzu‐
fructuarului de a plăti daune‐interese nudului proprietar.  
 
G. Obligaţia uzufructuarului de a executa legatele cu titlu 
particular  ce  poartă  asupra  masei  patrimoniale,  obiect  al 
dreptului de uzufruct 
În situația particulară în care obiectul dreptului de uzufruct îl 
constituie  o  masă  patrimonială  ce  include  atât  drepturi,  cât  și 

care  se  asigură  o  creştere  a  valorii  bunului  sau  cel  puțin  nu  se  prejudiciază  în 
niciun fel interesele proprietarului”.  
Ionuţ Dojană 283
obligații, respectiv atât elemente de activ, cât și elemente de pa‐
siv, și, pe de altă parte, uzufructuarul are calitatea de legatar uni‐
versal sau cu titlu universal al uzufructului, acesta din urmă este 
obligat  „să  achite,  în  proporție  cu  obiectul  uzufructului  şi  fără 
niciun  drept  de  restituire,  legatele  cu  titlu  particular  având  ca 
obiect obligații de întreținere sau, după caz, rente viagere”, con‐
form art. 743 alin. (3) C. civ. 
 
H. Obligaţia uzufructuarului de a restitui bunul, obiect al 
dreptului de uzufruct 
În ceea ce privește obligațiile uzufructuarului de la momentul 
încetării dreptului de uzufruct, uzufructuarul are, în primul rând, 
obligaţia de restituire a bunului ce a făcut obiectul dreptului său 
de uzufruct. Bunurile trebuie restituite în aceeași stare în care au 
fost preluate de la nudul proprietar, sub sancțiunea înlocuirii lor 
sau a plății unei despăgubiri. 
Lucrările sau îmbunătățirile executate de către uzufructuar 
fără  acordul  nudului  proprietar  nu  pot  forma  obiectul  vreunei 
pretenții din partea uzufructuarului, dimpotrivă, nudul proprie‐
tar  are  dreptul  de  a  îi  solicita  uzufructuarului  să  își  execute 
obligaţia de ridicare a acestora și de readucere a bunului la sta­
rea  iniţială,  de  la  momentul  constituirii  dreptului  de  uzufruct 
[art. 716 alin. (2)]. 
 
I.  Obligaţia  uzufructuarului  de  a  îl  despăgubi  pe  nudul 
proprietar  pentru  distrugerea  ori  deteriorarea  bunului  
obiect al dreptului de uzufruct 
În cazul în care, la momentul încetării dreptului de uzufruct, 
bunul nu mai există în mod fizic sau a fost deteriorat ca urmare a 
unei folosințe excesive sau necorespunzătoare, uzufructuarul este 
obligat  să  îl  despăgubească  pe  nudul  proprietar  (art.  725).  Dacă 
bunul  obiect  al  dreptului  de  uzufruct  a  pierit  datorită  vechimii 
sale ori dintr‐un caz fortuit, nici nudul proprietar și nici uzufruc‐
tuarul nu sunt obligați la reconstruire, potrivit art. 731. 
284 Uzufructul

J. Obligaţia uzufructuarului de a înlocui elementele apar­
ţinând unei universalităţi de fapt, obiect al dreptului de uzu­
fruct 
În situația în care obiectul dreptului de uzufruct l‐a format o 
universalitate de fapt (o turmă de animale, un fond de comerț) și 
elementele componente ale acestei universalități nu mai există, în 
tot sau în parte, uzufructuarul are obligaţia de a le înlocui sau de a 
plăti  contravaloarea  acestora,  după  distincțiile  prevăzute  în  
art. 736 și art. 745 teza a doua27. 
 
K. Obligaţia uzufructuarului de a restitui la cererea și op­
ţiunea  nudului  proprietar  contravaloarea  bunurilor  con­
sumptibile ale unui cvasiuzufruct 
În  cazul  cvasiuzufructului  prevăzut  de  dispozițiile  art.  712, 
respectiv  în  situația  particulară  în  care  nudul  proprietar  a  făcut 
alegerea,  uzufructuarul  are  obligaţia  de  restituire  a  contravalorii 
bunurilor  consumptibile.  Valoarea  de  restituire  se  stabilește  în 
raport  de  valoarea  pieței  acelor  categorii  de  bunuri  existente  la 
data stingerii dreptului de uzufruct. 

IV. Dispoziţii speciale în privinţa anumitor categorii

de bunuri ce pot forma obiectul dreptului de uzufruct

1. Uzufructul asupra creanţelor

O  creanță  poate  forma  obiectul  unui  drept  de  uzufruct,  așa 
cum  am  menționat  anterior,  în  conformitate  cu  prevederile  
art. 706 și art. 738 C. civ. Dreptul de uzufruct asupra creanței este 

27  Art.  736.  Obligațiile  în  caz  de  pieire  a  turmei:  „(1)  Dacă  turma  dată  în 

uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta va 
restitui  numai  pieile  ori  valoarea  acestora.  (2)  Dacă  turma  nu  a  pierit  în 
întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de 
prăsilă”; art. 745. Uzufructul fondului de comerț: „În lipsă de stipulație contrară, 
uzufructuarul  unui  fond  de  comerț  nu  poate  să  dispună  de  bunurile  ce  îl 
compun. În situația în care dispune de aceste bunuri are obligația de a le înlocui 
cu altele similare şi de valoare egală”.  
Ionuţ Dojană 285
un drept real ce devine opozabil terților prin îndeplinirea forma‐
lităților de publicitate prevăzute de lege. 
În  cazul  acestui  tip  de  uzufruct,  uzufructuarul  are  dreptul  să 
încaseze  cuantumul  sumei  ce  reprezintă  creanța  (capitalul), 
precum  şi  dreptul  de  a  percepe  eventualele  dobânzi  născute  din 
neplata  de  către  debitorul  cedat  a  creanței.  De  asemenea, 
uzufructuarul  are  obligația  de  a  îndeplini  toate  actele  necesare 
pentru  conservarea  ori  încasarea  dobânzilor,  suportând  toate 
cheltuielile eventuale şi sarcinile referitoare la dobânzi. 
Pe de altă parte, nudul proprietar rămâne îndreptățit să înca‐
seze  creanța  (capitalul)  la  momentul  stingerii  dreptului  de  uzu‐
fruct, mai puțin dobânzile ce constituie fructele civile ale uzufruc‐
tuarului.  Titularul  dreptului  de  creanță,  nudul  proprietar,  își  păs‐
trează  dreptul  de  a  face  toate  actele  de  dispoziție  care  nu  aduc 
atingere drepturilor uzufructuarului. 
Sumele  de  bani  încasate  în  contul  creanței  obiect  al  uzufruc‐
tului  nu  pot  fi  utilizate  de  către  uzufructuar  în  scopul  sporirii  de 
capital prin dobândirea de valori mobiliare, astfel cum este impus 
prin  dispozițiile  art.  740  C.  civ.  Acest  drept  aparține  exclusiv 
nudului proprietar. 

2. Uzufructul asupra rentei viagere 
Renta viageră poate face obiectul dreptului de uzufruct. Aceas‐
ta poate consta, potrivit dispozițiilor art. 2242, în sume de bani sau 
alte bunuri fungibile. 
Prin dispozițiile  art.  739 C. civ. legiuitorul stabilește faptul că 
„uzufructuarul  rentei  viagere  are  dreptul  de  a  percepe,  pe  durata 
uzufructului său, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat 
numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipație”. 
Uzufructuarul dobândește astfel dreptul de utilizare a respec‐
tivelor sume de bani sau a altor bunuri fungibile, sub incidența și 
aplicabilitatea dispozițiilor generale cuprinse în art. 712 (cvasiuzu‐
fructul). Dispozițiile art. 739 au un caracter special și derogatoriu 
în  raport  cu  norma  generală  cuprinsă  în  art.  712,  justificându‐se 
astfel posibilitatea ca uzufructuarul să rămână obligat doar la resti‐
tuirea veniturilor încasate cu anticipație. 
286 Uzufructul

3. Uzufructul asupra valorilor mobiliare 
Noul Cod civil reglementează posibilitatea ca valorile mobilia‐
re  să  poată  forma  obiectul  dreptului  de  uzufruct.  În  primul  rând, 
trebuie să remarcăm faptul că prin dispozițiile art. 740 se limitează 
posibilitatea uzufructuarului de a folosi sumele de bani ce rezultă 
din  exercitarea  unui  drept  de  uzufruct  în  vederea  dobândirii  de 
valori  mobiliare (acțiuni,  obligațiuni, orice  alte titluri de creanță). 
Acest drept de opțiune aparține exclusiv nudului proprietar (dacă 
nudul  proprietar  optează  ca  sumele  de  bani  rezultate  dintr‐un 
uzufruct  să  fie  utilizate  pentru  dobândirea  de  valori  mobiliare, 
aceste valori mobiliare devin obiect al dreptului de uzufruct). 
Dacă proprietarul a înțeles să constituie un drept de uzufruct 
asupra unor valori mobiliare (acțiuni, părți sociale) sau, în calitate 
de nud proprietar, a fost de acord, în condițiile art. 740, ca sumele 
de bani rezultate dintr‐un drept de uzufruct constituit anterior să 
fie utilizate pentru dobândirea unor valori mobiliare, se ridică ur‐
mătoarele probleme de drept: cui îi revine exercițiul dreptului de 
vot aferent respectivelor valori mobiliare? cui îi revine dreptul de a 
încasa dividendele?   
Dispozițiile art. 741 alin. (1) stabilesc faptul că „dreptul de vot 
aferent  unei  acțiuni  sau  altei  valori  mobiliare,  unei  părți  indivize, 
unei  cote‐părți  din  dreptul  de  proprietate  sau  oricărui  alt  bun 
aparține uzufructuarului”. Pe de altă parte, în cazurile în care votul 
ar fi determinant pentru „modificarea substanței bunului principal, 
cum  ar  fi  capitalul  social  sau  bunul  deținut  în  coproprietate,  ori 
schimbarea  destinației  acestui  bun  sau  încetarea  societății,  reor‐
ganizarea  ori  încetarea  persoanei  juridice  sau,  după  caz,  a  unei 
întreprinderi”, acesta aparține și se exercită de către nudul propri‐
etar [art. 741 alin. (2)]28. 
Este previzibil faptul că, în această privință, părțile vor deter‐
mina  în  prealabil:  constituirea  dreptului  de  uzufruct  asupra  unor 
valori  mobiliare,  cine  va  fi  titularul  dreptului  de  vot,  precum  și 
condițiile în care votul va fi exercitat. 

28 Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale prevede, în cazul uzufructului 

asupra valorilor mobiliare emise de către o societate, o partajare a exercițiului drep‐
tului de vot în raport de tipul de adunare generală, ordinară sau extraordinară. 
Ionuţ Dojană 287
În  cea  ce  privește  dividendele,  acestea  fiind  fructe  civile  ale 
bunului  obiect  al  dreptului  de  uzufruct,  vor  fi  încasate  de  către 
uzufructuar în condițiile și la termenele stabilite de societatea emi‐
tentă, respectiv în conformitate cu prevederile art. 742 C. civ. 

4. Uzufructul asupra fondului de comerţ

Fondul  de  comerț  (alcătuit  din  elemente  precum  mărci,  vad 
comercial,  clientelă,  brevete  de  invenție,  mărci  de  comerț,  stocuri 
de marfă sau de materii prime etc.) este considerat o universalitate 
de  fapt  ce  poate  face  obiectul  dreptului  de  uzufruct  conform  pre‐
vederilor  art.  706  și  745  C.  civ.,  sub  aplicabilitatea  generală  a  
art. 712 (cvasiuzufructul). 
Fiind o universalitate de fapt (compusă din ansamblul bunuri‐
lor  mobile și imobile, bunuri corporale sau  incorporale), uzufruc‐
tuarul nu preia datoriile nudului proprietar, astfel încât acesta, în 
conformitate cu dispozițiile art. 732, „nu este obligat la plata dato‐
riilor pentru care fondul este ipotecat, iar dacă le va plăti, are acți‐
une contra nudului proprietar.”   
Părțile  raportului  juridic,  nudul  proprietar  și  uzufructuarul, 
sunt  cele  care  vor  determina  toate  condițiile  și  detaliile  în  care 
uzufructul  se  va  exercita  (spre  exemplu,  în  privința  obligației  de 
neconcurență sau în privința transferului ori a utilizării licențelor 
specifice  activității  în  cauză,  dobândite  anterior  de  către  nudul 
proprietar). 
Actul de constituire a dreptului de uzufruct asupra unui fond 
de comerț nu poate fi cu titlu gratuit, ci numai oneros. 

5. Uzufructul asupra pădurilor, livezilor şi a plantaţiilor 
Terenurile cu vegetație forestieră aparțin  fondului silvic și se 
bucură  de  o  reglementare  specială,  motiv  pentru  care,  probabil, 
legiuitorul noului Cod civil a înțeles să le trateze în mod distinct în 
materia dreptului de uzufruct. 
Astfel, dacă dreptul de uzufruct are ca obiect păduri tinere ca‐
re,  potrivit  destinației  proprietarului,  sunt  afectate  unor  tăieri 
periodice, uzufructuarul este obligat să respecte ordinea şi întin‐
288 Uzufructul

derea tăierilor stabilită de către nudul proprietar și reglementări‐
le silvice. 
În ceea ce privește pădurile înalte, uzufructul acestora se exer‐
cită,  de  asemenea,  în  condiții  de  regim  silvic,  dar  și  sub  limitarea 
prevăzută de noul Cod civil potrivit căruia, cu titlu de regulă, uzu‐
fructuarul nu are dreptul și nu poate tăia arborii înalți. Uzufructua‐
rul  unei  păduri  înalte  va  putea  totuși  întrebuința  arborii  căzuți 
accidental, iar atunci când dovedește faptul că pentru conservarea 
substanței  bunului  este  necesară  tăierea  unor  arbori,  în  prezența 
nudului proprietar care trebuie să constate, respectiv să confirme 
această trebuință, poate tăia un număr limitat de copaci înalți. 
Dacă  pădurea  înaltă  a  fost  destinată  de  către  proprietar  ex‐
ploatării,  uzufructuarul  va  putea,  conformându‐se  dispozițiilor 
legale  şi  folosinței  obişnuite  a  proprietarului,  să  exploateze  acele 
părți de păduri înalte (amenajamente silvice) care au fost destinate 
și autorizate tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o 
întindere  de  pământ  determinată,  fie  că  se  fac  numai  pentru  un 
număr de arbori aleşi, pe toată suprafața fondului silvic. 
În ceea ce privește  situația  în care  obiectul dreptului de uzu‐
fruct îl reprezintă o plantație sau o livadă de pomi fructiferi, noul 
Cod civil stabilește în cuprinsul art. 720 o normă specială potrivit 
căreia pomii fructiferi ce se usucă, precum şi cei căzuţi accidental, se 
cuvin uzufructuarului, dar sub condiția înlocuirii acestora cu alții. 

6. Uzufructul asupra carierelor de piatră şi nisip.

Situaţia comorilor
Legiuitorul noului Cod civil a consacrat o reglementare specia‐
lă  situației  în  care  obiectul  dreptului  de  uzufruct  îl  reprezintă  o 
carieră de piatră sau de nisip, distingând două situații juridice dis‐
tincte în raport de următoarele două împrejurări de fapt: (1) dacă 
respectiva carieră se află în exploatare la data constituirii dreptu‐
lui de uzufruct, uzufructuarul are dreptul de folosință și utilizare ca 
și proprietarul, în timp ce în cazul (2), în care cariera nu se află în 
exploatare,  nu  era  deschisă  la  data  constituirii  dreptului  de  uzu‐
fruct, uzufructuarul nu are exercițiul dreptului de folosință sau de 
utilizare. 
Ionuţ Dojană 289
Dispozițiile  art.  722  stabilesc  faptul  că  uzufructuarul  nu  are 
niciun drept asupra eventualei comori ce s‐ar putea descoperi pe 
durata contractului de uzufruct. 

V. Stingerea uzufructului
În ceea ce privește stingerea dreptului de uzufruct, legiuitorul 
noului Cod civil stabilește un număr de cazuri de stingere a acestu‐
ia pe cale directă sau „principală”, precum și un număr de cazuri ce 
pot determina o încetare fie cu titlu de sancțiune a uzufructuarului 
(abuzul de folosinţă), fie ca urmare a pieirii bunului obiect al drep‐
tului de uzufruct (ca urmare a apariției unui caz fortuit sau de forță 
majoră). 
Potrivit dispozițiilor art. 746, uzufructul se stinge pe cale prin‐
cipală în următoarele situații:  
1. moartea uzufructuarului persoană fizică sau încetarea per‐
sonalității juridice a uzufructuarului persoană juridică; 
2.  ajungerea  la  termenul  fixat  pentru  încetarea  dreptului  de 
uzufruct; 
3.  consolidarea  dreptului,  respectiv  producerea  acelei  situații 
când  calitatea  de  uzufructuar  şi  de  nud  proprietar  se  întrunesc 
într‐una şi aceeaşi persoană; 
4. renunțarea de către uzufructuar la dreptul uzufruct; 
5.  neexercitarea  drepturilor  născute  din  dreptul  de  uzufruct 
(„neuzul”) timp de 10 de ani, indiferent de natura de bun mobil sau 
imobil a obiectului dreptului de uzufruct; 
6.  neexercitarea  drepturilor  născute  din  dreptul  de  uzufruct 
(„neuzul”)  timp  de  2  ani,  în  cazul  uzufructului  având  ca  obiect  o 
creanță. 
În ceea ce privește încetarea dreptului de uzufruct ca o sancţi­
une faţă de  modul  de  exercitare de către  uzufructuar  a  atributelor 
dreptului său, legiuitorul reglementează în cuprinsul art. 747 cazul 
născut din posibilul abuz de folosință asupra bunului obiect al uzu‐
fructului.  Uzufructul  poate  înceta  la  cererea  nudului  proprietar 
adresată instanței de judecată atunci când uzufructuarul abuzează 
de  folosinţa  bunului,  aduce  stricăciuni  acestuia  ori  îl  lasă  să  se  de­
gradeze.  
290 Uzufructul

Instanța poate dispune fie stingerea dreptului de uzufruct, fie 
restituirea,  respectiv  preluarea  folosinței  bunului  de  către  nudul 
proprietar, cu obligația acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă 
pe durata uzufructului.  
Când bunul obiect al dreptului de uzufruct este imobil, pentru 
garantarea rentei, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în 
cartea funciară.  
Pentru conservarea drepturilor uzufructuarului, în ipoteza an‐
terior  menționată,  în  cadrul  procesului  judiciar  inițiat  de  către 
nudul  proprietar,  creditorii  personali  ai  uzufructuarului  pot  for‐
mula o cerere de intervenție în cauză, exclusiv în scopul conservă‐
rii drepturilor lor proprii asupra uzufructuarului, putând chiar să 
acționeze în sensul reparării de către ei a stricăciunilor sau al con‐
stituirii de către ei a unor garanții pentru viitor. 
Considerăm că nudul proprietar are dreptul de a solicita înce‐
tarea dreptului de uzufruct nu numai în ipoteza actelor materiale 
de  abuz  asupra  bunului  sau  a  inacțiunilor  pentru  conservarea 
acestuia, ci și în cazul unei pasivități a uzufructuarului în exercita‐
rea drepturilor și a acțiunilor judiciare menite să conserve bunul și 
să îi asigure menținerea substanței, a destinației sale și a posibilită‐
ții acestuia de a produce fructe. 
Dreptul de uzufruct se stinge și în cazul în care bunul obiect al 
său piere în întregime dintr‐un caz fortuit și, am spune noi, în egală 
măsură, și în cazul forței majore. Dacă pieirea este parțială, dreptul 
de uzufruct continuă să existe și să se exercite cu privire la partea 
din bun care a rămas în ființă. În ipoteza în care bunul a fost asigurat 
și se încasează o despăgubire de la societatea de asigurări sau o des‐
păgubire de la terțul vinovat de distrugere, uzufructul va continua să 
se exercite, având ca obiect contravaloarea acestei despăgubiri29. 

29Art. 748. Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului: „(1) Uzufructul 

se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr‐un caz fortuit. 
Când  bunul  a  fost  distrus  în  parte,  uzufructul  continuă  asupra  părții  rămase.  
(2) În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de terț 
sau, după caz,  asupra indemnizației de asigurare, dacă aceasta nu este folosită 
pentru repararea bunului. Dispozițiile art. 712 se aplică în mod corespunzător”.
Ionuţ Dojană 291

CAPITOLUL III
UZUL ŞI ABITAŢIA

(art. 749­754) 

1. Scurtă privire istorică

Dreptul de uz, precum şi dreptul de abitație au o strânsă legă‐
tură cu dreptul de uzufruct. Cele două drepturi sunt identificate ca 
fiind reglementate împreună încă în cadrul Instituţiilor împăratului 
Iustinian  sub  denumirea  de  „de  usu  et  habitatione”1,  iar  recitirea 


Autor:
Av. Ionuţ Dojană – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cerce-
tări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1Iustiniani  Institutiones  –  Instituţiile  lui  Iustinian,  Ed.  Universul  Juridic, 
București,  2009,  în  traducerea  făcută  de  către  Vladimir  Hanga  și  Mircea  Dan 
Bob,  pp.  123‐124:  „Uzul  (simpla  folosință  a  lucrului)  se  constituie  în  mod 
obişnuit  prin  aceleaşi  moduri  prin  care  se  constituie  şi  uzufructul  şi  se  stinge 
prin aceleaşi moduri prin care se stinge şi uzufructul. 1. Uzul este însă un drept 
mai  restrâns  decât  uzufructul.  În  adevăr,  persoana  care  are  simplul  uz  al  unui 
teren se înțelege că are numai dreptul de a se folosi, în limitele nevoilor zilnice, 
de  zarzavaturile,  fructele,  florile,  fânul,  paiele  şi  lemnul  (acelui  teren),  dar  nu 
poate sălăşlui pe acel teren decât numai în măsura în care nu supără pe proprie‐
tar şi nu împiedică munca celor care lucrează ogorul. Totodată, nu poate vinde, 
închiria sau conceda gratuit altei persoane dreptul său, în timp ce uzufructuarul 
poate face toate acestea. 2. De asemenea, acela care are uzul unei case se înțe‐
lege  că  are  dreptul  de  a  o  locui,  dar  nu  poate  transfera  acest  drept  altuia,  iar 
legea  i‐a  îngăduit  cu  greu  sa  îşi  poată  primi  oaspeții  în  ea  şi  s‐o  locuiască  îm‐
preună  cu  soția,  cu  copiii,  cu  dezrobiții  săi,  cu  alte  persoane  libere,  de  care  se 
foloseşte ca de  nişte sclavi; dacă însă uzul unei case aparține soției, acesteia îi 
este îngăduit s‐o locuiască cu bărbatul ei. 3. Persoana care are uzul asupra unui 
sclav se poate folosi, de asemenea, în egală măsură de munca, cât şi de ajutorul 
lui, dar nu‐i este îngăduit să transfere altuia acest drept al său. Aceeaşi regulă se 
aplică şi animalelor de povară.  4. Dacă însă a fost lăsat printr‐un testament uzul 
292 Uzul şi abitaţia

acestei  reglementări  antice  pune  în  lumină  fundamentul  practic, 

precum şi distincțiile juridice pe care le determină aceste noțiuni. 
Cele  două  drepturi  sunt  drepturi  reale  principale,  dezmem‐
brăminte ale dreptului de proprietate, ce permit titularului orică‐
ruia dintre ele să dobândească folosința bunului, precum şi drep‐
tul  de  a  culege  fructele  bunului  exclusiv  pentru  nevoile  lui  perso­
nale şi ale familiei sale.  
O distincție majoră este dată de natura obiectului dreptului: 
ori de câte ori obiectul dreptului îl reprezintă o locuință, dreptul 
dobândit este denumit drept de abitaţie. 

2. Dreptul de uz
Dreptul de uz este reglementat de noul Cod civil în cuprinsul 
dispozițiilor art. 749, potrivit cărora „uzul este dreptul unei per‐
soane de a folosi lucrul altuia şi de a‐i culege fructele naturale şi 
industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale”. Titu‐
larul acestui drept se numeşte „uzar”, în timp ce proprietarul este 
şi  rămâne  un  nud  proprietar  (sfera  nudei  sale  proprietăți  fiind 
mult mai largă decât în cazul uzufructului). 
Acest drept de uz nu poate fi cedat sub nicio formă de cesiu‐
ne, iar bunul obiect al dreptului nu poate fi închiriat sau arendat 
de către uzar.  
Constituirea dreptului de uz se face prin act juridic inter vivos 
ori  mortis  causa,  precum  și  prin  orice  alt  mod  prevăzut  de  lege 
(de  exemplu,  prin  uzucapiune),  cu  titlu  oneros  sau  gratuit.  În 
principiu,  reglementările  uzufructului  sunt  aplicabile  mutatis 
mutandis şi dreptului de uz. 
Obiectul  dreptului  de  uz  îl  poate  forma  orice  fel  de  lucruri: 
bunuri mobile sau bunuri imobile, excluzând, astfel cum am ară‐

unei turme de oi, uzarul nu are dreptul nici la lapte, nici la miei şi nici la lână, 
deoarece  acestea  sunt  fructe.  Neîndoios  că  el  poate  să  se  folosească  de  turmă 
pentru a îngrăşa ogorul. 5. Dacă dreptul de habitație a fost constituit printr‐un 
legat sau prin alt mod, nu avem de a face nici cu un uz şi nici cu un usufruct, ci 
cu un drept propriu. Din nevoi practice, am îngăduit printr‐o Constituție a noas‐
tră, în conformitate cu opinia lui Marcellus, că cei ce au un drept de habitație pot 
nu numai să locuiască în casă, dar să şi o închirieze altora”.
Ionuţ Dojană 293
tat anterior, ipoteza în care bunul este o casă de locuit. Dată fiind 
condiția  impusă  de  legiuitor,  de  esența  dreptului  de  uz  este  ca 
acest drept să fie exercitat în scopul satisfacerii nevoilor uzarului 
și ale familiei sale; rezultă următoarele: 
A. Numai persoana fizică poate avea calitatea de uzar; 
B.  Exercitarea  dreptului  și  implicit  a  bunului  asupra  căruia 
poartă  este  una  limitată  la  nevoile  uzarului  și  ale  familiei  acestuia 
(iar nu în scop de profit excedentar nevoilor curente ale uzarului); 
C. Uzarul nu poate dobândi fructele civile ale bunului obiect 
al dreptului de uz. 
Pe de altă parte, uzarul are obligația corelativă de a suporta 
toate cheltuielile de întreținere sau de punere în valoare a bunu‐
lui afectat dreptului său în scopul producerii și pentru culegerea 
fructelor la care este îndreptățit. 

3. Dreptul de abitaţie 
Dreptul de abitație cunoaște în dreptul pozitiv român două re‐
glementări.  O  primă  reglementare  este  cea  cuprinsă  în  noul  Cod 
civil2,  dar,  anterior  acesteia,  întâlnim  o  reglementare  a  unui  drept 
legal de abitație recunoscut în favoarea soțului supraviețuitor3. 
Titularul  dreptului  de  abitație  nu  poate  fi  decât  o  persoană 
fizică. 
Este un drept cu caracter temporar ce se constituie ca drep‐
tul de uz sau uzufruct. 
Obiectul dreptului de abitație este strict limitat la o locuință 
și această limitare este de esența acestui drept, prevăzut de Codul 
civil în cuprinsul art. 750. 
Prevederile  legale  stabilite  de  legiuitor  pentru  reglementarea 
uzufructului  (constituire,  exercitare,  stingere)  sunt  aplicabile  mu­
tatis mutandis și dreptului de abitație în considerarea caracterului 
acestuia de drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate 
și formă particulară și mult diminuată a dreptului de uzufruct. 

2 Art. 750. Dreptul de abitație: „Titularul dreptului de abitație are dreptul 

de  a  locui  în  locuința  nudului  proprietar  împreună  cu  soțul  şi  copiii  săi,  chiar 
dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s‐a constituit abitația, 
precum şi cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere”. 
3 Legea nr. 319/1944.
294 Dreptul de servitute

CAPITOLUL IV
SERVITUŢILE

(art. 755­772) 

1. Noţiunea dreptului de servitute

În mod similar cu echivalentul său francez (art. 637 C. civ. fr.), 
art. 755 C. civ. defineşte servitutea ca fiind „sarcina care grevează 
un imobil, pentru uzul sau utilitatea  imobilului unui alt proprie‐
tar”. 
De  esența  dreptului  de  servitute  sunt  existența  a  două  fon‐
duri, unul dominant, în favoarea căruia se constituie servitutea, şi 
unul  aservit,  în  sarcina  căruia  se  constituie  aceasta,  precum  şi 
faptul că cele două imobile aparțin unor proprietari diferiți. 
Spre deosebire de vechiul Cod civil1, noul Cod civil reglemen‐
tează  servitutea  doar  în  accepțiunea  de  veritabil  dezmembră‐
mânt al dreptului de proprietate privată. 
Astfel, în accepțiunea vechiului Cod civil2, noțiunea de servitu‐
te era utilizată în sens larg, nu doar ca dezmembrământ al dreptu‐

 Autor:
Judecător dr. Diana Elena Ungureanu – Cercetător ştiinţific asociat la
proiect.
1 Art. 576 şi urm. C. civ. 1864.
2  Pentru  regimul  servituților  în  vechiul  Cod  civil,  a  se  vedea  şi:  M.B.  Canta‐
cuzino,  Elementele  dreptului  civil,  Ed.  Cartea  Românească,  Bucureşti,  1921,  
pp.  170‐176;  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de  drept 
civil  român,  Ed.  All,  Bucureşti,  1997,  vol.  II,  pp.  261‐265;  G.N.  Luțescu,  Teoria 
generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Dreptu­
rile reale principale, Bucureşti, 1947, pp. 593‐603; C. Bîrsan, Drept civil. Dreptu­
rile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, pp. 284‐297; L. Pop, Dreptul de pro­
Diana Elena Ungureanu 295
lui de proprietate privată, ci ca incluzând şi anumite limitări (lega‐
le  sau  naturale)  ale  exercitării  dreptului  de  proprietate  asupra 
fondului aservit în beneficiul titularului fondului dominant3.  
Considerăm, alături de alți autori4, că soluția noului Cod civil 
este în favoarea accepțiunii restrânse a dreptului de servitute, ca 
drept  real  principal,  inclus  ca  atare  în  enumerarea  drepturilor 
reale  făcută  de  art.  551  C.  civ.  (art.  551  pct.  6  C.  civ.),  înde‐
părtându‐se de soluția vechiului Cod, care împărțea, întocmai ca 
şi  Codul  civil  francez,  servituțile  în  „servituți  naturale,  legale  şi 
stabilite  prin  fapta  omului”5.    În  acelaşi  sens  sunt  şi  dispozițiile 
art. 756 C. civ., care reglementează constituirea servituții, arătând 
că  „servitutea  se  poate  constitui  în  temeiul  unui  act  juridic  ori 
prin  uzucapiune  (...)”,  nefăcându‐se  referire  la  constituirea  prin 
lege sau la servituțile naturale. 
Definite  ca  „servituți  în  sens  larg”  de  unii  autori6,  curgerea 
apelor,  vederea  asupra  proprietății  vecine,  dreptul  de  trecere 
ş.a.m.d. sunt tratate de noul Cod ca limite legale ale dreptului de 
proprietate  (art.  602‐619  C.  civ.),  în  sfera  noțiunii  de  servitute 
fiind incluse numai sarcinile stabilite prin fapta omului. 
De altfel, chiar sub imperiul vechiului Cod, în doctrină se ară‐
ta că: „În realitate, servituți în adevăratul înțeles al cuvântului, ca 

prietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 173‐185; 
L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, 
Bucureşti,  2006,  pp.  245‐256;  O.  Ungureanu,  Dezmembrămintele  dreptului  de 
proprietate,  în  O.  Ungureanu,  C.  Munteanu,  Drept  civil.  Drepturile  reale,  
Ed.  Rosetti,  Bucureşti,  2005,  pp.  321  şi  urm.;  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile 
reale  principale,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2009,  pp.  224‐238;  E.  Chelaru,  Drept 
civil. Drepturile reale, ed. a II‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 170 şi urm.
3 A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2009, p. 224.
4 A se vedea: M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, 
Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2011,  p.  145;  E.  Chelaru  în  Fl.A.  Baias,  
E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coordonatori)  ş.a.,  Noul  Cod  civil. 
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 680.
5 A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, 
Bucureşti, pp. 284‐292.
6 V. Stoica, op. cit., p. 224; E. Chelaru în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constan‐
tinovici,  I.  Macovei  (coordonatori)  ş.a.,  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 808.
296 Dreptul de servitute

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sunt numai servi‐
tuțile stabilite prin fapta omului”7. 
Spre  deosebire  de  celelalte  dezmembrăminte  ale  dreptului 
de proprietate, servitutea nu presupune desprinderea în favoarea 
unei alte persoane decât proprietarului a unor atribute ale drep‐
tului  de  proprietate,  ci  ea  reprezintă  doar  o  sarcină  prin  a  cărei 
instituire se limitează exercițiul acestor atribute, fără ca proprie‐
tarul să piardă vreunul dintre ele8. 
Cu  aceste  precizări,  definim  dreptul  de  servitute  ca  fiind  un 
dezmembrământ cu caracter indivizibil al dreptului de proprieta‐
te, un drept real imobiliar, principal, constituit prin convenție sau 
prin  uzucapiune,  asupra  unui  imobil,  numit  fond  aservit,  pentru 
uzul sau utilitatea altui imobil, numit fond dominant, aparținând 
unui  alt  proprietar,  şi  care  conferă  acestuia  din  urmă  prerogati‐
vele stabilite prin titlul de constituire9.  

2. Caracterele juridice ale dreptului de servitute

Ca  drept  real,  dreptul  de  servitute  prezintă  următoarele  ca‐
ractere juridice: 
a) Servitutea este un drept real imobiliar. 
a¹)  Dreptul  de  servitute  este  un  drept  real,  caracterizat  ca 
atare de art. 551 pct. 6 C. civ. 
Acest caracter are importante efecte juridice asupra modului 
în care se transmite dreptul de servitute, dar şi asupra acțiunilor 
pe care le are la îndemână titularul său pentru apărarea în justiție 
a acestuia10. 
Astfel, în jurisprudență s‐a arătat că „(…) servitutea de trece‐
re  este  un  drept  real  imobiliar,  şi  nu  un  drept  personal,  astfel 
încât  de  ea  se  poate  prevala  orice  proprietar  (chiar  dobânditor 

7 C. Bîrsan, op. cit., p. 284.
8 C. Bîrsan, M. Gaiță, M.‐M. Pivniceru, op. cit., p. 166.
9  A  se  vedea  şi:  L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale 
principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 245.
10 A se vedea M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, 

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 146.
Diana Elena Ungureanu 297
ulterior) al fondului în favoarea căruia s‐a constituit”11. În acelaşi 
sens, în ceea ce priveşte opozabilitatea hotărârii judecătoreşti de 
recunoaştere  a  dreptului  de  servitute  față  de  succesorul  cu  titlu 
particular al proprietarului fondului aservit, în jurisprudență s‐a 
arătat că „faptul că dobânditorii imobilului grevat cu un drept de 
servitute nu au fost părți în litigiul prin care s‐a constituit servi‐
tutea şi în care calitatea de pârât a avut‐o vânzătorul de la care au 
dobândit imobilul nu este de natură a le face inopozabilă sarcina 
instituită asupra fondului lor”12.  
Caracterul  de  drept  real  imobiliar  al  dreptului  de  servitute 
produce efecte şi în ceea ce priveşte condițiile de formă ale actu‐
lui juridic de constituire sau transmitere a acestuia, care se supun 
dispozițiilor art. 885 şi art. 886 C. civ., forma autentică fiind nece‐
sară nu doar pentru înscrierea în cartea funciară, ci pentru însăşi  
constituirea/dobândirea dreptului. 
Pe de altă parte, acțiunea confesorie  de servitute, prevăzută 
de art. 757 C. civ., care poate fi intentată împotriva oricărei per‐
soane  care  împiedică  exercitarea  dreptului,  chiar  şi  a  proprieta‐
rului terenului, este consecința caracterului de drept real al drep‐
tului de servitute. 
În sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției europene pentru 
apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, dreptul 
de  servitute  constituie  un  „bun”.  În  cauza  S.  c.  Regatului  Unit13,  
Curtea  a  statuat  că  „beneficiul  unor  clauze  de  servitute  care  sunt 
cuprinse într‐un contract de concesiune” constituie un bun. 
a²) Dreptul de servitute este un drept real imobiliar. 
Caracterul  de  drept  real  imobiliar  rezultă  din  chiar  definiția 
dată de art. 755 C. civ. noțiunii de servitute ca fiind „sarcina care 

11  C.  Ap.  Ploieşti,  s.  civ.,  dec.  nr.  454/2009,  disponibilă  pe  www.portal. 

just.ro, citată în V. Terzea, Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, 2011, Bucureşti, 
vol. I, p. 736.
12  ÎCCJ,  s.  civ.  propr.  int.,  dec.  nr.  4739/2005,  disponibilă  pe  www.scj.ro/ 

cautare_decizii.asp.
13 CEDO, cererea nr. 10741/84, Decizia din 13 decembrie 1984, DR. nr. 41, 

p. 226, citată de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu 
pe  articole.  Drepturi  şi  libertăţi,  Ed.  All  Beck,  Bucureşti,  2005,  vol.  I,  nota  de 
subsol nr. 4, p. 971.
298 Dreptul de servitute

grevează un  imobil, pentru uzul sau  utilitatea imobilului unui  alt 

proprietar”. 
Prin  urmare,  dreptul  de  servitute  ia  naştere  prin  dezmem‐
brarea  dreptului  de  proprietate  asupra  unui  imobil  prin  natura 
sa, care este fondul aservit. 
b) Servitutea este un dezmembrământ al dreptului de propri‐
etate privată. 
Acest caracter rezultă din chiar situarea dreptului de servitu‐
te în Capitolul IV din Titlul III al Cărții a III‐a „Despre bunuri”, a 
Codului civil, titlu numit „Dezmembrăminte ale dreptului de pro‐
prietate privată”.  
Considerăm că, față de această poziționare a capitolului con‐
sacrat dreptului de servitute, nu s‐ar mai putea susține că în sfera 
noțiunii  de  servitute  putem  include  şi  modalitățile  de  limitare  a 
exercitării dreptului de proprietate privată imobiliară în raportu‐
rile  de  vecinătate,  care  nu  permit  exercitarea  unor  prerogative 
din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilu‐
lui unui alt proprietar, neconstituind dezmembrăminte ale drep‐
tului de proprietate. 
Cu toate acestea, considerăm, alături de alți autori14, că drep‐
tul legal de trecere, reglementat de art. 617‐620 C. civ., constituie 
nu doar o simplă limitare a dreptului de proprietate imobiliară, ci 
un veritabil drept de servitute, întrucât conferă titularului fondu‐
lui dominant anumite prerogative din conținutul juridic al drep‐
tului de proprietate asupra fondului aservit, constituind astfel un 
veritabil  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate.  De  altfel, 
servitutea  de  trecere  (cea  constituită  prin  act  juridic  sau  uzuca‐
piune, iar nu prin lege) este reglementată ca dezmembrământ al 
dreptului de proprietate de art. 772 C. civ. 
Servitutea este un dezmembrământ al dreptului de proprieta‐
te privată 
Servitutea  este un dezmembrământ  al dreptului  de proprie‐
tate privată, fiind, de regulă, incompatibilă cu dreptul de proprie‐

14 V. Stoica, op. cit., p. 226.
Diana Elena Ungureanu 299
tate  publică15.  De  altfel,  dreptul  de  servitute  nu‐şi  găseşte  un 
echivalent în drepturile reale corespunzătoare proprietății publi‐
ce, consacrate de art. 866 C. civ., raportat la art. 136 alin. (4) din 
Constituție. 
Cu toate acestea, din interpretarea per a contrario a art. 770 
alin. (2) Cod civil rezultă că, în măsura în care nu sunt incompati‐
bile cu utilitatea publică căreia îi este destinat fondul aservit şi în 
temeiul căreia acesta a fost expropriat, dreptul de servitute poate 
să  subziste16.  La  aceeaşi  concluzie  conduce  şi  interpretarea  
art.  862  C.  civ.,  care,  reglementând  limitele  exercitării  dreptului 
de  proprietate  publică,  statuează  că  acesta  este  „susceptibil  de 
orice  limite  reglementate  de  lege  sau  de  prezentul  cod  pentru 
dreptul  de  proprietate  privată,  în  măsura  în  care  acestea  sunt 
compatibile  cu  uzul  sau  interesul  public  căruia  îi  sunt  destinate 
bunurile afectate”. 
c) Servitutea presupune  existența  a două imobile, ce aparțin 
unor proprietari diferiţi. 
Servitutea este un drept real asupra lucrului altuia (ius in re 
aliena),  cele  două  imobile  trebuind  să  aparțină  unor  proprietari 
diferiți,  neputându‐se  vorbi  despre  servitute  dacă  proprietarul 
comun  al  celor  două  fonduri  ar  impune  o  sarcină  asupra  unuia 
dintre ele în beneficiul celuilalt. Principiul nemini res sua servit se 
opune ca servitutea să existe între două imobile aparținând ace‐
luiaşi proprietar. Cu toate acestea, acest principiu nu este aplica‐
bil dacă unul dintre imobile este în proprietatea, iar celălalt, doar 
în coproprietatea aceleiaşi persoane17. 
De esența servituții este existența a două fonduri, unul domi‐
nant, în favoarea căruia se constituie servitutea, şi unul aservit, în 
sarcina căruia se constituie aceasta. Dacă proprietarul unuia din‐
tre fonduri (cel dominant și cel aservit) dobândește și proprieta‐
tea celuilalt, intervine stingerea servituții prin consolidare, cauză 
prevăzută de art. 770 alin. (1) lit. a) C. civ.   

15 V. Stoica, op. cit., pp. 226‐227.
16 În acelaşi sens erau şi dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/1998, actu‐

almente abrogat.
17 V. Terzea, op. cit., p. 735.
300 Dreptul de servitute

Cu toate acestea, este posibil ca servitutea să greveze sau să 
beneficieze mai multor fonduri, cum la fel de posibil este ca servi‐
tutea să poată avea caracter reciproc, caz în care ambele fonduri 
au dublă calitate, atât de fond dominant, cât şi de fond aservit18. 
Codul nu impune condiția ca cele două fonduri să fie vecine. 
Cu  toate  acestea,  în  doctrină19  s‐a  arătat  că,  de  regulă,  între 
cele două fonduri există raporturi de vecinătate, chiar dacă aceas‐
tă  noțiune  se  interpretează  în  sens  larg,  incluzând  nu  doar  ime‐
diata proximitate, ci şi o „proximitate mediată”20. 
În  jurisprudență  s‐a  arătat  că  nu  sunt  întrunite  condițiile 
existenței  dreptului  de  servitute  atunci  când  „terenul  pe  care  se 
află  construcția  partajată  a  aparținut  şi  aparține  în  continuare 
ambelor părți, în indiviziune (...)”21. 
Deşi  art.  755  alin.  (1)  C.  civ.  se  referă  numai  la  proprietarul 
fondului  dominant,  ca  titular  al  dreptului  de  servitute,  în  juris‐
prudență s‐au  interpretat extensiv dispozițiile identice ale fostu‐
lui  art.  576  C.  civ.  1864,  arătându‐se  că  şi  posesorul  poate  avea 
calitatea de  titular al dreptului de servitute, întrucât are  animus 
domini  şi  exercită  o  stăpânire  de  fapt,  manifestându‐se  față  de 
ceilalți ca un adevărat proprietar al fondului dominant22. 
De  asemenea,  din  dispozițiile  art.  771  C.  civ.  rezultă  expres 
posibilitatea  ca  servitutea  să  fie  exercitată  de  către  uzufructuar, 
această exercitare profitând şi nudului proprietar. 
Titularul  dreptului  de  servitute  nu  este  posesor,  ci  detentor 
precar față de nudul proprietar23, întocmai ca şi titularii dreptului 

18 V. Stoica, op. cit., p. 227.
19 A se vedea, spre exemplu, C. Munteanu, Incidenţa prescripţiei – achizitive 

şi  extinctive  –  cu  privire  la  dreptul  de  servitute,  în  Dreptul  nr.  9/2008,  p.  57,  în 
care se arată că „servituțile sunt organizări între două fonduri vecine”.
20 V. Stoica, op. cit., p. 229.
21  TS,  s.  civ.,  dec.  nr.  1371/1983,  în  RRD  nr.  6/1984,  p.  64,  citată  în  

V.  Terzea,  op.  cit.,  p.  735,  şi  în  E.  Chelaru,  op.  cit.,  p.  809;  TS,  s.  civ.,  dec.  
nr. 385/1989, în Dreptul nr. 1‐2/1990, p. 127, citată în V. Terzea, op. cit., p. 735.
22 C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 2426/2006, citată în R. Schmutzer, S. Moroşan, 

Servituţile.  Practică  judiciară,    Ed.  Moroşan,  Bucureşti,  2008,  p.  36,  şi  în  
E. Chelaru, op. cit., p. 809.
23  „Deşi  noțiunea  de  nud  proprietar  pare  improprie  în  cazul  dreptului  de 

servitute,  totuşi,  în  legătură  cu  partea  din  fondul  aservit  asupra  căreia  apasă 
Diana Elena Ungureanu 301
de uz, uzufruct, abitație sau superficie, după cum se arată expres 
în art. 918 alin. (1) lit. b) C. civ. 
d)  Dreptul  de  servitute  este  un  drept  accesoriu  al  dreptului 
de proprietate asupra fondului dominant. 
Deşi este un drept real principal, dreptul de servitute are un 
caracter accesoriu faţă de dreptul de proprietate  asupra fondului 
dominant. Acest caracter accesoriu este în raport de un alt drept 
real,  iar  nu  în  raport  de  un  drept  de  creanță,  cum  este  cazul  ga‐
ranțiilor reale24. 
După cum rezultă din art. 755 alin. (2) C. civ., dreptul de ser‐
vitute se constituie pentru utilitatea, uzul sau sporirea confortu‐
lui fondului dominant, reprezentând, prin urmare un accesoriu al 
acestuia. 
Consecințele juridice ale accesorialității dreptului de servitu‐
te, exprimate în principiul accesorium sequitur principale, presu‐
pun  că  servitutea  nu  poate  fi  despărțită  de  fond  pentru  a  se  
constitui un drept de sine stătător25.  
De asemenea, dreptul de servitute nu poate fi înstrăinat, ipo‐
tecat sau urmărit26 decât odată cu fondul dominant căruia îi pro‐
fită, nu şi separat, chiar dacă acest drept are o valoare patrimoni‐
ală, el regăsindu‐se în patrimoniul proprietarului fondului domi‐
nant ca un drept real imobiliar. 
Pe  cale  de  consecință,  dreptul  de  servitute  va  fi  înstrăinat 
odată cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant, chiar 
dacă nu există o clauză specială în acest sens în actul de înstrăi‐
nare.  Titularul  fondului  aservit  nu  va  putea  susține  încetarea 
dreptului  de  servitute  prin  transmiterea  către  o  altă  persoană  a 
dreptului de proprietate asupra fondului dominant.  
Nici invers, în caz de transmitere  a dreptului de  proprietate 
asupra fondului aservit, dobânditorul nu va putea nega existența 
dreptului  de  servitute  în  favoarea  proprietarului  fondului  domi‐

efectiv  servitutea,  proprietarul  acestui  fond  are  doar  calitatea  de  nud  proprie‐
tar”, V. Stoica, op. cit., p. 230.
24 A se vedea, spre exemplu, art. 2344 C. civ., Caracterele juridice ale ipotecii.
25 ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 4826/2005, în M.‐M. Pivniceru, G. Protea, Dezmem­

brămintele dreptului de proprietate. Practică judiciară, p. 48.
26 Art. 488 alin. (3) şi art. 518 alin. (1) C. pr. civ.
302 Dreptul de servitute

nant,  însă  aceasta  nu  este  neapărat  consecința  accesorialității 

dreptului de servitute27, ci a aplicării principiului nemo plus iuris 
ad alium transferre potest quam ipse habet28. 
e) Dreptul de servitute are un caracter perpetuu. 
Acest  caracter  este  de  natura,  iar  nu  de  esența  dreptului  de 
servitute. 
Deşi, gramatical vorbind, cuvântul perpetuu nu este suscepti‐
bil  de  relativizare,  caracterul  perpetuu  al  dreptului  de  servitute 
trebuie circumstanțiat şi privit în contextul corect, pentru a nu fi 
interpretat eronat, prin asimilare cu caracterul perpetuu al drep‐
tului de proprietate29. Caracterul perpetuu al dreptului de servi‐
tute se raportează la durata de existență a fondului dominant şi a 
celui aservit şi este supus condiției ca nicio altă cauză de stingere 
a servituții din cele prevăzute la art. 770 C. civ. să nu fi intervenit. 
Mai  mult,  dreptul  de  servitute  se  stinge  prin  neuzul  timp  de  10 
ani, potrivit art. 770 alin. 1 lit. f) şi art. 771 C. civ. Pe de altă parte, 
părțile înseşi pot conveni, prin actul de constituire a servituții, o 
durată  de  existență  a  acesteia,  idee  care  reiese  cu  claritate  din 
dispozițiile art. 770 alin. (1) lit. c) C. civ., care prevede ajungerea 
la termen printre cauzele de stingere a servituții. 
f) Dreptul de servitute are un caracter indivizibil. 
Dreptul de servitute profită întregului fond dominant şi gre‐
vează în întregime fondul aservit, având caracter indivizibil. 
În  virtutea  caracterului  indivizibil  al  servituții,  în  jurispru‐
dență s‐a arătat că, atunci „când unul sau ambele fonduri aparțin 
mai multor coproprietari, constituirea servituții trebuie să se facă 
în contradictoriu cu toți coproprietarii fondului”30. 

27 În acest sens, a se vedea: ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 4739/005, citată în 

N.E.  Grigoraş,  Buna­credinţă.  Practică  judiciară,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2007, 

vol.  I,  pp.  6  şi  urm.;  C.  Ap.  Piteşti,  s.  civ.,  mun.  şi  asig.  soc.,  min.  şi  fam.,  dec.  
nr. 59/2010, în Săptămâna Juridică nr. 20/2011, pp. 4‐5.
28 A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 230.
29 Ibidem, p. 231.
30 TS, s. civ., dec. nr. 1198/1982, în RRD nr. 8/1993, p. 60; în acelaşi sens, a se 

vedea şi C. Ap. Iaşi, s. civ., dec. nr. 124/1997, în M.‐M. Pivniceru, G. Protea, op. cit., 
p. 50.
Diana Elena Ungureanu 303
Această  soluție  este  valabilă  şi  în  lumina  art.  641  alin.  (4)  
C.  civ.,  întrucât  constituirea  unei  servituți  constituie  un  act  de 
dispoziție, ce nu se poate încheia decât cu acordul tuturor copro‐
prietarilor. 
Deşi art. 643 C. civ. permite oricărui coproprietar să stea singur 
în justiție, indiferent de calitatea procesuală, hotărârea prin care s‐ar 
constitui  dreptul  de  servitute,  obținută  împotriva  doar  a  unuia 
dintre coproprietari nu ar fi opozabilă celorlalți coproprietari. 
În jurisprudență s‐a arătat însă că, în situația inversă, când în 
coproprietate  se  află  imobilul  fond  dominant,  pentru  constituirea 
prin  act  juridic  a  unui  drept  de  servitute,  este  suficient  consim‐
țământul expres al unuia dintre coproprietari, întrucât actul juridic 
profită tuturor31. 
Regula  indivizibilității  servituții  subzistă  chiar  şi  în  caz  de 
împărțire  a  fondurilor.  Această  regulă  este  consacrată  expres  de 
art. 769 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit cărora, în caz de împărțire a 
fondului dominant, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi 
utilitatea fiecărei părți, fără ca situația fondului aservit să poată fi 
agravată.  Tot  astfel,  dacă  fondul  aservit  este  cel  care  se  împarte, 
servitutea  se  poate  exercita,  pentru  uzul  şi  utilitatea  fondului 
dominant,  pe  toate  părțile  rezultate  din  împărțire,  sub  condiția 
neagravării  situației  fondului  aservit  şi  a  neprejudicierii  proprie‐
tarului fondului aservit. 
Art.  769  alin.  (3)  C.  civ.  consacră  o  excepție  de  la  regula 
indivizibilității  servituții,  în  situația  în  care  servitutea  este 
exercitată pentru uzul şi utilitatea exclusivă a uneia dintre părțile 
despărțite  din  fondul  dominant  ori  nu  se  poate  exercita  decât  pe 
una  dintre  părțile  despărțite  din  fondul  aservit,  situație  în  care 
servitutea  asupra  celorlalte  părți  se  stinge.  Este  vorba  despre  o 
cauză  de  stingere  de  drept  a  servituții,  independentă  de  voința 
titularului  fondului  dominant,  ce  poate  fi  asimilată  cauzelor  de  la 
art. 770 alin. (1) lit. e) sau g).  
 
 

31  A  se  vedea:  Trib.  jud.  Bistrița‐Năsăud,  dec.  civ.  nr.  423/1971,  în  RRD  

nr. 6/1972, p. 165; TS, s. civ., dec. nr. 385/1989, în Dreptul nr. 1‐2/1990, p. 127, 
citate în L. Pop, op. cit., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 174.
304 Dreptul de servitute

3. Clasificarea servituţilor 
 
Dintre  criteriile  de  clasificare  prevăzute  în  Codul  civil  de  la 
1864,  noul  Cod  reține  doar  trei:  după  felul  în  care  se  manifestă 
(art. 760 C. civ.), după modul de exercitare (art. 761 C. civ.) şi după 
obiect (art. 762 C. civ.). 
Noul Cod civil nu mai reține criteriul de clasificare al modului 
de constituire a servituții, prevăzut în art. 577 C. civ. 1864, potrivit 
căruia servituțile erau clasificate în naturale, legale şi stabilite prin 
fapta  omului  (convenție),  întrucât  în  concepția  legiuitorului 
contemporan  servituțile  sunt  numai  cele  stabilite  prin  convenție 
(art.  756  C.  civ.),  celelalte  două  categorii  din  legea  veche  fiind 
reglementate actualmente ca modalitățile de limitare a exercitării 
dreptului  de  proprietate  privată  imobiliară  în  raporturile  de 
vecinătate (art. 602‐625 Cod civil). 
De  asemenea,  servituțile  constituite  prin  destinația  proprie‐
tarului, reținute în vechiul Cod, nu mai sunt reglementate în rândul 
servituților stabilite prin fapta omului. 
a)  Clasificarea  după  felul  în  care  se  manifestă  în  exterior 
(art. 760 C. civ.) 
După  felul  în  care  se  manifestă,  servituțile  se  clasifică  în 
servituți aparente şi servituți neaparente. 
 Servituțile aparente sunt acelea a căror existență este atestată 
de  un  semn  vizibil  de  servitute,  cum  ar  fi  o  uşă,  o  fereastră,  un 
apeduct32.  
Servituțile  neaparente  sunt  acelea  a  căror  existență  nu  este 
atestată de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de 
a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălțime33. 
Servituțile  negative  sunt,  prin  definiție,  servituți  neaparente 
(spre exemplu, interdicția de a planta, de a construi etc.). 
b) Clasificarea după modul de exercitare (art. 761 C. civ.) 
După  modul  de  exercitare,  servituțile  sunt  continue  sau 
necontinue34. 

32 Art. 760 alin. (2) C. civ.
33 Art. 760 alin. (3) C. civ.
Diana Elena Ungureanu 305
Servituțile  continue  sunt  acelea  al  căror  exercițiu  este  sau 
poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi 
servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi35.  
Continuitatea  servituții  nu  presupune  exercitarea  ei  neîntre‐
ruptă, ci doar faptul că servitutea se exercită fără a fi necesare acte 
manifeste  succesive  de  exercitare  din  partea  titularului  fondului 
dominant.  O  servitute  care  se  manifestă  de  o  manieră  continuă, 
prin intermediul unei lucrări aparente, amenajate în acest scop, va 
fi considerată o servitute continuă, chiar dacă folosința sa nu este 
decât  intermitentă  şi  comportă,  pentru  reluarea  folosinței, 
intervenția omului36.  
Servituțile  necontinue  sunt  acelea  pentru  a  căror  existență 
este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere 
cu piciorul ori cu mijloace de transport37.  
În  jurisprudență  au  fost  calificate  ca  fiind  servituți  continue 
servitutea  de  trecere  cu  piciorul  ori  cu  mijloace  de  transport, 
servitutea de scurgere a apelor uzate38, dreptul de a lua apă dintr‐o 
fântână39. 
Clasificarea  prezintă  importanță  din  dublă  perspectivă,  res‐
pectiv  din  perspectiva  posibilității  dobândirii  prin  uzucapiune  şi 
din  cea  a  curgerii  termenului  în  cazul  stingerii  servituților  prin 
neuz.  
Astfel, în ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii prin uzuca‐
piune, sub imperiul art. 623 din vechiul Cod, doar servituțile con‐
tinue puteau fi dobândite prin uzucapiune. Potrivit art. 763 C. civ., 
prin uzucapiunea tabulară, reglementată de art. 931 C. civ., poate fi 
dobândită  orice  servitute,  iar  prin  uzucapiunea  extratabulară, 

34  Pentru  o  delimitare  detaliată  a  celor  două  categorii,  a  se  vedea  I.  Lulă, 

Observaţii  asupra  dobândirii  dreptului  de  servitute  prin  uzucapiune,  în  Dreptul 
nr. 8/2008, pp. 120‐123.
35 Art. 761 alin. (2) C. civ.
36 Cour de Cassation, 3ème chambre, 23 iunie 1981, în Bulletin de cassation, 

1981, II, nr. 133, citată în V. Terzea, op. cit., p. 742.
37 Art. 761 alin. (3) C. civ.
38  Cour  de  Cassation,  3ème  chambre,  8  decembrie  2004,  în  Bulletin  de 

cassation, 2004, III, nr. 234, p. 209, citată în V. Terzea, op. cit., p. 741.
39  C.  Ap.  Craiova,  s.  civ.,  dec.  nr.  986/1999  şi  C.  Ap.  Suceava,  s.  civ.,  dec.  

nr. 532/2000, citate în V. Terzea, op. cit., p. 741.
306 Dreptul de servitute

reglementată de art. 930 C. civ., pot fi dobândite numai servituțile 
pozitive.  Prin  urmare,  deşi  dificil  de  regăsit  în  practică,  soluția 
noului Cod conduce către posibilitatea dobândirii prin uzucapiune 
şi a servituților necontinue. 
În ceea ce priveşte termenul de 10 de ani prevăzut la art. 770 
alin. (1) lit. f) C. civ. pentru stingerea servituților prin neuz, acesta 
curge  în  cazul  servituților  necontinue  de  la  data  ultimului  act  de 
exercițiu, iar în cazul servituților continue de la data primului act 
contrar acestora.  
c) Clasificarea după obiect (art. 762 C. civ.) 
După obiect, servituțile sunt pozitive şi negative. 
Servituțile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului 
dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprie‐
tate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere40.  
Servituțile  negative  (non  faciendo)  sunt  acelea  prin  care  pro‐
prietarul fondului aservit este obligat să se abțină de la exercitarea 
unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi 
servitutea de a nu construi41.  
Şi  această  clasificare  prezintă  importanță  din  perspectiva 
posibilității  dobândirii  prin  uzucapiune,  întrucât,  potrivit  art.  763 
C. civ., prin uzucapiunea tabulară, reglementată de art. 931 C. civ., 
poate  fi  dobândită  orice  servitute,  iar  prin  uzucapiunea  extrata‐
bulară,  reglementată  de  art.  930  C.  civ.,  pot  fi  dobândite  numai 
servituțile pozitive.  
Servituțile negative sunt, prin esența lor, continue şi neaparente42. 
Imposibilitatea  dobândirii  prin  uzucapiune  a  servituților 
negative  derivă  din  caracterul  intrinsec  neaparent  al  acestora, 
respectiv  din  lipsa  manifestării  exterioare,  obiective  a  servituții, 
ceea ce face dificil de conturat intenția de a poseda servitutea din 
partea proprietarului fondului dominant. 
 

40 Art. 762 alin. (2) C. civ.
41 Art. 762 alin. (3) C. civ.
42 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 265.
Diana Elena Ungureanu 307
4. Constituirea şi transmiterea dreptului de servitute 
Codul  civil  reține  drept  modalități  de  constituire  a  servituții 
convenția şi uzucapiunea. Astfel, potrivit art. 756 C. civ., servitutea 
se  poate  constitui  în  temeiul  unui  act  juridic  ori  prin  uzucapiune, 
dispozițiile în materie de carte funciară rămânând aplicabile.  
Potrivit  art.  764  Cod  civil,  modul  de  exercițiu  al  servituții  se 
dobândeşte în aceleaşi condiții ca şi dreptul de servitute.  
a) Constituirea servituții prin act juridic 
Servitutea  se  poate  constitui  prin  act  juridic,  atât  prin  acte 
între vii (acte juridice bilaterale, fiind necesar acordul de voință al 
ambelor  părți43),  cât  şi  pentru  cauză  de  moarte  (testament),  cu 
titlu oneros sau cu titlu gratuit. 
Pe  această  cale  poate  lua  naştere  orice  tip  de  servitute,  atât 
cele aparente, cât şi servituțile neaparente, servituțile continue sau 
necontinue, pozitive şi negative. 
Constituirea  servituții  prin  testament  (legat)  presupune  ca 
testatorul  să  transmită  un  drept  de  proprietate  dezmembrat, 
respectiv  dreptul  de  proprietate  în  favoarea  unei  persoane  şi  în 
acelaşi timp un drept de servitute către o altă persoană, proprietar 
al  unui  imobil  (de  regulă,  învecinat),  care  devine  astfel  fond 
dominant.  Într‐o  altă  situație  ce  ar  putea  fi  imaginată,  testatorul, 
deținător  a  două  imobile,  le‐ar  putea  testa  în  favoarea  a  două 
persoane diferite, constituind în acelaşi timp un drept de servitute 
în favoarea unuia din cele două imobile. În orice caz, constituirea 
servituții  prin  testament  (legat),  ca  act  juridic  unilateral44,  este 
condiționată  de  acceptarea  moştenirii,  conform  art.  1100‐1105  
C.  civ.  Și  celelalte  reguli  generale  în  materia  moștenirii  testamen‐
tare (art. 1034 și urm. C. civ.) devin aplicabile. 
Condițiile esențiale de validitate ale actului juridic prin care se 
constituie servitutea sunt cele prevăzute de art. 1179 C. civ. 
În  ceea  ce  priveşte  condițiile  de  formă  ale  actului  juridic 
(convenție), întrucât este vorba despre un drept real asupra unui 

43 V. Stoica, op. cit., p. 232.
44  Potrivit  art.  1034  C.  civ.,  „testamentul  este  actul  unilateral,  personal  şi 

revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele 
cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.
308 Dreptul de servitute

imobil,  devin  aplicabile  dispozițiile  art.  888  C.  civ.,  respectiv  ale  
art.  1244  C.  civ.  Potrivit  acestora,  convențiile  care  strămută  sau 
constituie  drepturi  reale  (inclusiv  dreptul  de  servitute),  care 
urmează a fi înscrise în cartea funciară, trebuie să fie încheiate prin 
înscris autentic sub sancțiunea nulității absolute, iar „înscrierea în 
cartea  funciară  se  efectuează  în  baza  înscrisului  autentic  notarial 
(...)”. În consecință, forma autentică este necesară nu doar pentru 
înscrierea în cartea funciară, ci pentru însăşi constituirea/ dobân‐
direa dreptului. 
În egală măsură, sunt aplicabile dreptului de servitute ca drept 
real  imobiliar  dispozițiile  art.  885  alin.  (1)  C.  civ.,  care  consacră 
caracterul  constitutiv  al  înscrierilor  în  cartea  funciară,  dispoziții 
potrivit cărora: „(...) drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în 
cartea  funciară  se  dobândesc,  atât  între  părți,  cât  şi  față  de  terți, 
numai  prin  înscrierea  lor  în  cartea  funciară,  pe  baza  actului  sau 
faptului care a justificat înscrierea”. 
Evident, condițiile de validitate ale actului juridic prin care se 
constituie servitutea vor fi supuse regulii tempus regit actum, astfel 
încât servitutea legal constituită prin înscris sub semnătură privată 
la  momentul  încheierii  actului  va  continua  să  producă  efecte  sub 
regimul noului Cod civil. 
De  altfel,  forma  autentică  a  actului  de  constituire  a  servituții 
nu constituie o noutate adusă de Codul civil, aceasta fiind necesară 
după  intrarea  în  vigoare  a  Legii  nr.  247/2005,  care  conducea  la 
aceeași soluție, în interpretarea art. 2 alin. (1) și (2) din Titlul X45. 
Anterior  intrării  în  vigoare  a  acestui  act  normativ,  forma  actului 
juridic  prin  care  se  constituia  servitutea  era  forma  cerută  pentru 
validitatea  acelui  act  juridic  (spre  exemplu,  forma  autentică  dacă 
servitutea se constituia prin donație, înscris sub semnătură privată 
dacă se constituia printr‐un act cu titlu oneros). 
b) Constituirea servituții prin uzucapiune 
Potrivit  art.  763  C.  civ.,  prin  uzucapiune  tabulară  poate  fi 
dobândită orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară pot fi 
dobândite numai servituțile pozitive.  

45 Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, 

precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005; 
Titlul X a fost abrogat prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011.
Diana Elena Ungureanu 309
Noul Cod civil lărgește incidența acestui mod de constituire a 
servituții.  Astfel,  în  acord  cu  dispozițiile  art.  624  C.  civ.  1864, 
servituțile  continue  și  neaparente  și  servituțile  necontinue  și 
neaparente nu se puteau stabili decât prin titluri46. 
Existența  acestui  mod  de  constituire  a  servituții  este 
consecința  firească  a  caracterului  de  drept  real,  dezmembrământ 
al  dreptului  de  proprietate,  al  dreptului  de  servitute.  Dreptul  de 
servitute  este  susceptibil  de  posesie,  aceasta  exercitându‐se  prin 
obiectivarea atributelor sale specifice47. 
Constituirea  servituții  prin  uzucapiune  este  guvernată  de 
prevederile art. 930‐934 C. civ. 
În  consecință,  pentru  dobândirea  servituții  prin  uzucapiune 
tabulară (art. 931 C. civ.) trebuie îndeplinite următoarele condiții: 
‐ servitutea să fi fost înscrisă în cartea funciară în absența unei 
cauze legitime  (spre exemplu, în temeiul unui titlu afectat de nuli‐
tate absolută sau relativă sau provenind de la un neproprietar); 
‐  să  existe  o  posesie  care  să  aibă  o  durată  de  5  ani  după 
momentul înregistrării cererii de înscriere; 
‐ posesia să fie utilă (să nu fie discontinuă, tulburată sau clan‐
destină); dispozițiile art. 922‐927 C. civ. referitoare la viciile pose‐
siei  sunt  pe  deplin  aplicabile, ca, de  altfel, și cele  ale  art.  916‐921  
C. civ. referitoare la posesie; 
‐  posesia  să  fie  de  bună‐credință  (spre  exemplu,  dreptul  de 
servitute a fost dobândit cu bună‐credință de la un neproprietar); 
condiția  bunei‐credințe  este  cerută  de  art.  931  alin.  (2)  C.  civ.  la 
momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării 
în posesie, fiind indiferent dacă ulterior a devenit de rea‐credință. 
Pentru  dobândirea  servituții  prin  uzucapiune  extratabulară 
(art. 930 C. civ.)  trebuie îndeplinite următoarele condiții: 
‐ să existe o posesie care să aibă o durată de 10 ani (termenul se 
va calcula conform art. 2552 C. civ., fiind un termen stabilit pe ani); 

46 I. Lulă, Observaţii asupra dobândirii dreptului de servitute prin uzucapiu­

ne, în Dreptul nr. 8/2008, p. 125; C. Munteanu, Incidenţa prescripţiei – achizitive 
şi extinctive – cu privire la dreptul de servitute, în Dreptul nr. 9/2008, p. 59.
47 E. Chelaru, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coor‐

donatori)  ş.a.,  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti, 
2012, p. 815. 
310 Dreptul de servitute

‐  posesia  să  fie  utilă;  această  condiție  rezultă  din  dispozițiile 

art.  922  C.  civ.,  potrivit  cărora:  „În  afara  situațiilor  prevăzute  de 
lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă”; 
‐  imobilul  fond  dominant  să  nu  fi  fost  înscris  în  nicio  carte 
funciară  sau,  dacă  acesta  era  înscris  în  cartea  funciară,  să  fi  fost 
înscrisă  în  cartea  funciară  declarația  de  renunțare  la  proprietate 
sau proprietarul înscris în cartea funciară să fi decedat ori, în cazul 
persoanelor juridice, să‐şi fi încetat existența;  
‐ uzucapantul să‐şi fi înregistrat cererea de înscriere în cartea 
funciară a dreptului său de servitute înainte ca o terță persoană să 
îşi  fi  înregistrat  propria  cerere  de  înscriere  a  dreptului  în  folosul 
său,  pe  baza  unei  cauze  legitime,  în  cursul  sau  chiar  după 
împlinirea termenului de uzucapiune.  
Art.  82  din  Legea  nr.  71/2011  stabilește  că  dispozițiile  
art. 930‐934 C. civ. referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică 
numai  în  cazurile  în  care  posesia  a  început  după  data  intrării  în 
vigoare  a  acestuia.  Prin  urmare,  pentru  cazurile  în  care  posesia  a 
început  înainte  de  această  dată  sunt  aplicabile  dispozițiile  referi‐
toare la uzucapiune  în  vigoare la data  începerii posesiei, în  acord 
cu dispozițiile generale de aplicare a legii civile în timp prevăzute 
la art. 6 alin. (4) C. civ. 
În  consecință,  dacă  posesia  a  început  înainte  de  intrarea  în 
vigoare a Codului civil,  în cazul servituților continue și neaparente 
și  al  servituților  necontinue  și  neaparente  rămân  aplicabile 
dispozițiile  art.  624  C.  civ.  1864,  potrivit  cărora  acestea  nu  se 
puteau constitui prin uzucapiune. 
 Potrivit  acelorași  norme  de  punere  în  aplicare,  cu  privire  la 
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea 
în  vigoare  a  Codului  civil,  nu  erau  deschise  cărți  funciare,  rămân 
aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 
1864.  În  cazul  posesiilor  începute  după  intrarea  în  vigoare  a 
Codului civil, dacă erau deschise cărți funciare, până la îndeplinirea 
condițiilor  prevăzute  în  art.  56  alin.  (1)  din  Legea  nr.  71/201148, 

48 Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „dispozițiile Codului civil 

privitoare  la  dobândirea  drepturilor  reale  imobiliare  prin  efectul  înscrierii 

acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadas‐
tru pentru fiecare unitate administrativ‐teritorială şi deschiderea, la cerere sau 
din  oficiu,  a  cărților  funciare  pentru  imobilele  respective,  în  conformitate  cu 
Diana Elena Ungureanu 311
uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 C. civ. îşi produce 
efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin 
care  s‐a  solicitat  constatarea  îndeplinirii  cerințelor  legale  ale 
acestui  mod  de  dobândire,  dacă  acțiunea  a  fost  admisă,  respectiv 
de la data invocării  excepției uzucapiunii, dacă  această excepție  a 
fost admisă. 

5. Exercitarea dreptului de servitute

5.1. Drepturile și obligațiile proprietarului fondului dominant 
A.  Drepturile proprietarului fondului dominant 
‐ Dreptul de a folosi servitutea 
Proprietarul fondului dominant are, în primul rând, dreptul de 
a folosi servitutea constituită în favoarea fondului său. Conținutul 
juridic  al  dreptului  de  servitute  este  stabilit  prin  titlul  de 
constituire a acestuia. 
Deşi este un drept real, conținutul juridic al dreptului de servi‐
tute nu este predeterminat de lege, ci este stabilit prin însuşi titlul 
de constituire a acestuia49. 
În acest sens sunt dispozițiile art. 756 şi art. 764 C. civ. 
În  sprijinul  aceleiaşi  idei,  în  jurisprudența  franceză  s‐a  arătat 
că „modul de exercitare şi întinderea unei servituți convenționale 
se  determină  potrivit  titlului  care  o  instituie,  putând  fi  utilizate 
toate  elementele  de  fapt  sau  de  drept  pentru  a  interpreta  voința 
părților atunci când titlul este ambiguu sau obscur”50. 
Dacă  servitutea  a  fost  dobândită  prin  uzucapiune,  conținutul 
juridic  al  servituții  va  fi  determinat  de  chiar  actele  de  exercitare 
efectuate pe perioada necesară obținerii efectului achizitiv. 
În orice caz, prerogativele dreptului de servitute includ întot‐
deauna  și  atributul  posesiei,  limitat  la  partea  din  fondul  aservit 
asupra  căreia  grevează  servitutea.  Numai  în  acest  fel  se  poate 
justifica  posibilitatea  constituirii  prin  uzucapiune  a  dreptului  de 
servitute. 

dispozițiile Legii cadastrului şi a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, 
cu modificările şi completările ulterioare”.
49 V. Stoica, op. cit., p. 230.
50  J.P.  Grâce‐Hollogne,  21  februarie  2003,  în  Revue  de  jurisprudence  de 

Liège, Mons et Bruxelles, 2005, p. 1749, citată în V. Terzea, op. cit., p. 737.
312 Dreptul de servitute

B.  Obligaţiile proprietarului fondului dominant 
a) Cheltuielile de conservare a servituții  
Prin actul de constituire a servituții, părțile pot stipula clauze 
diferite  privind  suportarea  cheltuielilor  făcute  cu  lucrările 
destinate exercitării şi conservării servituții. În lipsa unor astfel de 
prevederi,  proprietarul  fondului  dominant  poate  lua  toate 
măsurile  şi  poate  face,  pe  cheltuiala  sa,  toate  lucrările  pentru  a 
exercita şi conserva servitutea (art. 765 C. civ.). Cheltuielile legate 
de conservarea acestor lucrări revin celor doi proprietari, propor‐
țional  cu  avantajele  pe  care  le  obțin,  în  măsura  în  care  lucrările 
efectuate  pentru  exercițiul  servituții  sunt  necesare  şi  profită 
inclusiv  fondului  aservit51.  În  măsura  în  care  lucrările  nu  profită 
fondului  aservit,  ci  doar  fondului  dominant,  cheltuielile  vor  fi 
suportate numai de către proprietarul fondului dominant. 
b) Obligația de a nu agrava situația fondului aservit  
 Proprietarul  fondului  dominant  nu  poate  agrava  situația 
fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului fon‐
dului aservit prin exercitarea servituții (art. 768 C. civ.). Obligația 
neagravării  situației  fondului  aservit  subzistă  și  în  situația 
împărțirii fondului dominant, ca efect al caracterului indivizibil al 
servituții  (art.  769  C.  civ.).  Prin  urmare,  coproprietarii  trebuie  să 
exercite  toți  aceeași  servitute  (spre  exemplu,  aceeași  cale  de 
trecere),  iar nu să stabilească câte  o servitute distinctă (o cale  de 
trecere distinctă, spre exemplu) pentru fiecare coproprietar52. 

5.2. Drepturile și obligațiile în sarcina proprietarului fondului 
aservit  
A. Drepturile proprietarului fondului aservit  
a)  Proprietarul  fondului  aservit  poate  exercita  liber  toate 
prerogativele  dreptului  său  de  proprietate,  cu  limitele  impuse  de 
dreptul de servitute care grevează fondul său. Sub condiția de a nu 
afecta  exercitarea  dreptului  de  servitute,  el  poate  dezmembra 
dreptul său de proprietate, dreptul de servitute fiind compatibil cu 
oricare  dintre  celelalte  dezmembrăminte.  De  asemenea,  el  poate 

51  În  acest  sens,  a  se  vedea  ÎCCJ,  s.  civ.,  dec.  nr.  4081/2005,  în  

M.‐M. Pivniceru, G. Protea, Dezmembrămintele dreptului de proprietate, p. 177.
52 C. Bârsan, op. cit., p. 296.
Diana Elena Ungureanu 313
greva fondul său cu alte sarcini, poate constitui garanții asupra sa 
sau îl poate înstrăina. Evident, în acest caz, el va transmite un drept 
de proprietate dezmembrat, grevat de un drept de servitute. 
b)  Dreptul  de  a  se  exonera  de  cheltuielile  lucrărilor  necesare 
pentru exercitarea şi conservarea servituții 
Proprietarul  fondului  aservit  are  dreptul  de  a  se  exonera  de 
obligația  de  a  suporta  cheltuielile  lucrărilor  necesare  pentru 
exercitarea şi conservarea servituților care i‐ar reveni, renunțând 
la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau 
asupra  părții  din  fondul  aservit  necesare  pentru  exercitarea 
servituții  în  favoarea  proprietarului  fondului  dominant  (art.  766  
C.  civ.).  Renunțarea  la  dreptul  de  proprietate  asupra  fondului 
aservit  se  realizează  în  condițiile  art.  889  alin.  (1)  C.  civ.,  prin 
declarație autentică notarială, înregistrată la biroul de cadastru și 
publicitate imobiliară, în vederea înscrierii radierii dreptului. 
B. Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit 
a)  Obligații  pentru  asigurarea  uzului  şi  utilității  fondului 
dominant 
Prin  actul  de  constituire  se  pot  impune  în  sarcina  proprie‐
tarului fondului aservit anumite obligații pentru asigurarea uzului 
şi  utilității  fondului  dominant  (art.  759  C.  civ.).  În  acest  caz  este 
vorba despre o obligație propter rem, care, sub condiția notării în 
cartea  funciară,  se  transmite  și  dobânditorilor  subsecvenți  ai 
fondului aservit.  
Așa cum s‐a arătat mai sus, în toate cazurile în care cheltuielile 
lucrărilor  necesare  pentru  exercitarea  şi  conservarea  servituților 
revin  proprietarului  fondului  aservit,  acesta  se  va  putea  exonera 
de  obligație  renunțând  la  dreptul  de  proprietate  asupra  fondului 
aservit  în  întregime  sau  asupra  părții  din  fondul  aservit  necesare 
pentru  exercitarea  servituții  în  favoarea  proprietarului  fondului 
dominant  (art.  766  C.  civ.).  Renunțarea  la  dreptul  de  proprietate 
asupra fondului aservit se realizează în condițiile art. 889 alin. (1) 
C. civ., prin declarație autentică notarială, înregistrată la biroul de 
cadastru  și  publicitate  imobiliară,  în  vederea  înscrierii  radierii 
dreptului. 
b)  Obligația  de  abținere  de  la  orice  act  care  limitează  ori 
împiedică exercițiul servituții 
314 Dreptul de servitute

În  principiu,  proprietarul  fondului  aservit  este  obligat  să  se 

abțină  de  la  orice  act  care  limitează  ori  împiedică  exercițiul 
servituții, el neavând dreptul de a schimba starea locurilor ori de a 
strămuta exercitarea servituții în alt loc.  
Această  obligație  este  o  formă  de  manifestare  a  obligației 
generale negative ce revine oricărei persoane, obligație corelativă 
dreptului de servitute ca drept real, dezmembrământ al dreptului 
de  proprietate,  de  a  nu  stânjeni  în  niciun  fel,  prin  fapta  sa, 
exercițiul acestui drept. 
Cu  toate  acestea,  dacă  are  un  interes  serios  şi  legitim,  el  va 
putea  schimba  locul  prin  care  se  exercită  servitutea  în  măsura  în 
care exercitarea servituții rămâne la fel de comodă pentru proprie‐
tarul fondului dominant (art. 767 C. civ.). Dovada interesului serios 
şi legitim va fi în sarcina proprietarului fondului dominant. 

6. Apărarea în justiţie a dreptului de servitute  
Acţiunile la îndemâna titularului dreptului de servitute 
Întrucât  dreptul  de  servitute  este  un  drept  real,  dezmem‐
brământ al dreptului de proprietate, titularul său are la îndemână 
acțiunea confesorie de servitute, prevăzută la art. 757 C. civ.  
În  măsura  în  care  dreptul  de  servitute  include  și  atributul 
posesiei,  titularul  său  are  la  îndemână  și  acțiunile  posesorii, 
conform  art.  949  C.  civ.  Noul  Cod  civil  nu  mai  cuprinde  limitarea 
din art. 675 C. pr. civ.53 care limita exercitarea acțiunii posesorii la 
servituțile continue și aparente. 
În  sfârșit,  dacă  dreptul  de  servitute  este  constituit  prin 
convenție, titularul său poate uza pentru apărarea dreptului său și 
de  acțiunea  personală  derivând  din  contractul  constitutiv  al 
dreptului său. 
 
 
 

53 Modificat prin art. 219 pct. 18 din Legea nr. 71/2011.
Diana Elena Ungureanu 315
7. Stingerea servituţilor – art. 770­772 C. civ. 
Cauzele  de  stingere  a  servituților  sunt  prevăzute  de  art.  770 
alin. (1) C. civ., potrivit căruia servituțile se sting pe cale principală 
prin  radierea  lor  din  cartea  funciară  în  una  dintre  următoarele 
situații:  
a)  consolidarea,  atunci  când  ambele  fonduri  ajung  să  aibă 
acelaşi proprietar.  
Această  cauză  de  stingere  este  comună  tuturor  dezmem‐
brămintelor  dreptului  de  proprietate  [spre  exemplu,  art.  746 
alin.  (1)  lit.  c),  în  materia  uzufructului].  Principiul  nemini  res  sua 
servit se opune ca servitutea să existe între două imobile aparținând 
aceluiaşi  proprietar.  Întrucât  servitutea  este  un  drept  real  asupra 
lucrului altuia (ius in re aliena), pentru existența sa este nevoie ca 
cele  două  imobile  să  aparțină  unor  proprietari  diferiți,  dacă  pro‐
prietarul unuia dintre fonduri (cel dominant și cel aservit) dobân‐
dește și proprietatea celuilalt operând consolidarea. Consolidarea 
nu  operează  dacă  se  dobândește  doar  coproprietatea  asupra 
celuilalt imobil sau doar un dezmembrământ al dreptului de pro‐
prietate  asupra  acestuia  (spre  exemplu,  dreptul  de  uz).  Dacă 
fondurile  se  separă  din  nou,  se  va  pune  problema  renașterii 
servituții54,  însă,  în  opinia  noastră,  aceasta  nu  poate  opera 
automat, fiind nevoie de un nou act constitutiv. 
În  jurisprudență  s‐a  arătat  că  dobândirea  dreptului  de 
proprietate  asupra  unui  teren  în  condițiile  art.  43  alin.  (2)  din 
Legea  nr.  10/2001  determină  stingerea  servituții  de  trecere 
existente  pe  acel  teren  în  favoarea  cumpărătorilor,  ca  urmare  a 
consolidării,  întrucât  proprietarul  fondului  dominant  devine  și 
proprietar al fondului aservit55; 
b) renunțarea proprietarului fondului dominant.  
Renunțarea  proprietarului  fondului  dominant  la  dreptul  de 
servitute  se  realizează  în  condițiile  art.  885  alin.  (2)  teza  I  C.  civ., 
prin  declarație  autentică  notarială,  înregistrată  la  biroul  de 

54 O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 566.
55 C. Ap. București, s. a IV‐a civ., dec. nr. 1484/2003, în V. Terzea, op. cit., 

vol. I, p. 577.
316 Dreptul de servitute

cadastru  și  publicitate  imobiliară,  în  vederea  înscrierii  radierii 

dreptului; 
c) ajungerea la termen. 
Caracterul perpetuu al dreptului de servitute nu împiedică pe 
titularii celor două fonduri ca prin actul de constituire a servituții 
să  stabilească  o  durată  de  existență  a  acesteia.  În  acest  caz,  la 
expirarea  acestei  perioade,  dreptul  de  servitute  va  înceta  și  va  fi 
radiat din cartea funciară, în condițiile art. 885 alin. (2) teza a II‐a 
C. civ., fără a fi nevoie de consimțământul titularului dreptului; 
d) răscumpărarea. 
Această  cauză  de  stingere  se  referă  doar  la  servitutea  de 
trecere. 
Potrivit  art.  772  alin.  (1)  Cod  civil,  servitutea  de  trecere  va 
putea fi răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă există 
o  disproporție  vădită  între  utilitatea  ce  o  procură  fondului 
dominant  şi  inconvenientele  sau  deprecierea  provocată  fondului 
aservit.  
Dreptul  de  răscumpărare  nu  este  un  drept  potestativ  al 
proprietarului  fondului  aservit.  El  este  condiționat  de  existența 
unei disproporții vădite între utilitatea pe care o procură fondului 
dominant  şi  inconvenientele  provocate  fondului  aservit  sau 
deprecierea acestuia. 
Posibilitatea  de  răscumpărare  există  indiferent  de  natura 
servituții, aparentă sau neaparentă. 
În  cazul  în  care  proprietarul  fondului  dominant  nu  este  de 
acord  cu  răscumpărarea,  instanța  poate  suplini  consimțământul 
proprietarului  fondului  dominant,  dacă  este  îndeplinită  condiția 
disproporției vădite, prevăzută la art. 772 alin. (1) C. civ. 
Prețul răscumpărării se va stabili, de regulă, prin acordul celor 
doi  proprietari. În caz de dezacord, se va pronunța instanța, care, la 
stabilirea  prețului  de  răscumpărare,  va  ține  cont  de  vechimea 
servituții şi de schimbarea valorii celor două fonduri [art. 772 alin. (2) 
C. civ.]; 
e) imposibilitatea definitivă de exercitare. 
Această  cauză  de  stingere  a  servituții  se  referă  la  imposi‐
bilitatea  materială  definitivă  de  exercitare.  Exemple  de  astfel  de 
situații  sunt:  pieirea  unuia  dintre  cele  două  fonduri,  fie  a  celui 
Diana Elena Ungureanu 317
aservit, fie a celui dominant56, secarea fântânii, dacă servitutea de 
trecere era constituită în vederea uzului acesteia57 etc.; 
f) neuzul timp de 10 de ani. 
Potrivit  art.  75  din  Legea  nr.  71/2011,  această  cauză  de 
stingere  se  aplică  numai  drepturilor  de  servitute  constituite 
ulterior intrării în vigoare a Codului civil. 
Exercitarea  servituții  de  către  un  coproprietar  ori  de  către 
uzufructuar  profită  şi  celorlalți  coproprietari,  respectiv  nudului 
proprietar  [art.  771  alin.  (2)  C.  civ.].  Prin  urmare,  faptul  că  servi‐
tutea  este  exercitată  de  un  uzufructuar  sau  de  doar  unul  dintre 
coproprietari  nu  va  conduce  la  stingerea  servituții.  În  doctrină, 
același raționament s‐a aplicat și pentru a se susține că exercitarea 
servituții  de  către  arendaș  sau  de  către  un  alt  reprezentant  al 
fondului dominant nu va conduce la stingerea servituții58. 
Termenul  de  10  de  ani  curge  de  la  data  ultimului  act  de 
exercițiu  al  servituților  necontinue  ori  de  la  data  primului  act 
contrar servituților continue [art. 771 alin. (1) C. civ.]; 
g) dispariția oricărei utilități a acestora.  
Servitutea este o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul 
sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. Prin urmare, dispariția 
acestei utilități duce la dispariția servituții; 
h) exproprierea fondului aservit. 
Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului 
aservit, dacă servitutea este contrară utilității publice căreia îi va 
fi afectat bunul expropriat [art. 770 alin. (2) C. civ.]. În acest caz, 
dreptul de proprietate asupra fondului aservit se va dobândi prin 
expropriere,  fără  înscriere  în  cartea  funciară,  potrivit  art.  887 
alin. (1) C. civ. 
Exproprierea  fondului  aservit  nu  conduce  automat  la 
stingerea  servituții,  ci  aceasta  poate  continua  să  subziste,  cu 
excepția  cazului  în  care  servitutea  este  contrară  utilității  publice 
căreia îi va fi afectat bunul expropriat. Textul este în concordanță 
cu  cel  al  art.  862  C.  civ.,  potrivit  căruia  dreptul  de  proprietate 

56 V. Stoica, op. cit., p. 237.
57 E. Chelaru, op. cit., p. 323.
58 În acest sens, a se vedea și C. Munteanu, op. cit., pp. 68‐69.
318 Dreptul de servitute

publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege pentru 
dreptul  de  proprietate  privată,  în  măsura  în  care  acestea  sunt 
compatibile  cu  uzul  sau  interesul  public  căruia  îi  sunt  destinate 
bunurile  afectate.  În  conformitate  cu  art.  862  alin.  (2)  C.  civ., 
eventuala  incompatibilitate  se  constată  prin  acordul  dintre 
titularul  proprietății  publice  şi  persoana  interesată  sau,  în  caz  de 
divergență, pe cale judecătorească. 
De asemenea, textul Codului civil este în concordanță cu cel al 
art. 28 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru 
cauză de utilitate publică59, potrivit căruia servituțile stabilite prin 
fapta  omului  se  sting  în  măsura  în  care  devin  incompatibile  cu 
situația naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere, 
raporturile  obligaționale  dintre  vechiul  şi  noul  proprietar 
rămânând supuse dreptului comun. 
În caz de stingere a servituții, titularul său va avea dreptul la o 
despăgubire  „justă  şi  promptă”.  Dreptul  la  despăgubiri  al 
titularului  de  servitute  rezultă  și  din  dispozițiile  de  principiu  ale 
art. 862 alin. (3) C. civ., dar și din cele speciale ale art. 26 alin. (3) 
din  Legea  nr.  33/1994,  care  se  referă  la  despăgubirile  cuvenite 
titularilor de alte drepturi reale în mod distinct de cele ce se cuvin 
proprietarului.  În  conformitate  cu  aceste  dispoziții,  despăgubirea 
se va stabili prin acord între expropriator și titularul servituții, iar 
în cazul lipsei unui astfel de acord, de către instanță (art. 24‐27 din 
Legea  nr.  33/1994).  Legea  nr.  255/2010  privind  exproprierea 
pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective 
de interes național, județean şi local60 cuprinde dispoziții similare; 
i) Alte cauze de stingere a servituții. 
Alte  cauze  de  stingere  a  servituții  sunt  incidente  desființării 
dreptului  de  proprietate  al  titularului  fondului  aservit  care  a 
constituit  servitutea  asupra  fondului  său,  potrivit  principiului 
„resoluto  iure  dantis  resolvitur  ius  accipientis”.  Astfel,  anularea, 
rezoluțiunea,  revocarea  titlului  proprietarului  fondului  aservit 

59 Publicată în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994; republicată în M. Of. nr. 472 

din 5 iulie 2011.
60 Publicată în M. Of. nr. 853 din 20 decembrie 2012. 
Diana Elena Ungureanu 319
conduc  la  stingerea  dreptului  de  servitute  constituit  asupra 
acestuia61. 
De  asemenea,  în  caz  de  executare  silită  a  imobilului  fond 
aservit,  dacă  din  cauza  existenței  dreptului  de  servitute  nu  s‐a 
putut  obține  un  preț  suficient  pentru  acoperirea  creanțelor 
ipotecare  înscrise  anterior,  executorul  judecătoresc  va  relua  în 
aceeași zi licitația pentru vânzarea bunului liber de acele drepturi 
[art. 768 alin. (7) C. pr. civ.]. 
În  această  situație,  potrivit  art.  773  alin.  (4)  C.  pr.  civ., 
executorul  va  dispune,  din  oficiu,  dacă  este  cazul,  radierea  din 
registrele  de  publicitate  a  drepturilor  și  sarcinilor  stinse  prin 
adjudecare  care  grevau  anterior  bunul  adjudecat,  inclusiv  a 
dreptului de servitute. 
De asemenea, dreptul de servitute se poate stinge ca efect al 
unei  acțiuni  negatorii  introduse  de  proprietarul  fondului  care 
pretinde  că  nu  există  servitute  asupra  fondului  său.  Această 
acțiune  este  petitorie,  întrucât  pune  în  discuție  existența 
dreptului real de servitute, este reală și imprescriptibilă [art. 564 
alin. (2) C. civ.]. 

61 L. Pop, L.M. Harosa, op. cit., p. 256.
320 Fiducia

TITLUL IV
FIDUCIA*

(art. 773­791) 

1. Preliminarii 

1.1. Introducere 
În  Expunerea  de  motive1  la  proiectul  noului  Cod  civil  se 
prevăd  următoarele:  „Cartea  a  III‐a  din  Proiect  propune  intro‐
ducerea  în  dreptul  civil  român  a  instituției  trust‐ului  (fiducia). 
Acest concept, cu o aplicare foarte largă în sistemul de drept anglo‐
saxon,  a  fost  deja  receptat  în  dreptul  continental  în  unele 
sisteme  juridice  naționale  (de  exemplu,  Franța,  Elveția, 
Luxemburg).  La  redactarea  textului  a  fost  avut  în  vedere 
modelul  Legii  nr.  2007‐211  din  19  februarie  2007  prin  care  a 
fost introdus, în Codul civil francez, Titlul XIV, «Despre fiducie»”2. 

* Autor:
Dr. Gheorghe Buta – Cercetător ştiinţific emerit la Institutul de Cer-
cetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române şi
avocat, coordonatorul Departamentului de Litigii şi Arbitraj al Muşat
& Asociaţii S.P.A.R.L.
1 www.cdep.ro.
2  În  doctrina  românească  au  apărut,  într‐un  timp  relativ  scurt,  mai  multe 

studii  şi  articole  privitoare  la  fiducie,  precum  şi  comentarii  ale  art.  773‐791  
C. civ. ce reglementează această instituție: D. Chirică, Fiducia în noul Cod civil, şi 
L. Tec, Aplicaţii ale fiduciei în dreptul afacerilor în lumina noului Cod civil, ambele 
în  volumul  Noile  Coduri  ale  României.  Studii  şi  cercetări  juridice,  Ed.  Universul 
Juridic,  Bucureşti,  2011;  C.R.  Tripon,  Fiducia,  rezultat  al  interferenţei  celor  două 
mari  sisteme  de  drept:  dreptul  civil  continental  şi  dreptul  anglo­saxon.  Conceptul, 
Gheorghe Buta 321
Instituția fiduciei are o aplicare destul de largă în sistemul de 
drept  anglo‐saxon  (common  law)  sub  denumirea  de  trust,  în 
virtutea căruia se separă masa patrimonială fiduciară de patrimo‐
niul fiduciarului. Aceasta este o aplicație a teoriei sciziunii proprie‐
tății (split ownership), ca urmare a distincției ce se face în dreptul 
anglo‐saxon  între  common  law  şi  equity.  În  acest  context  al  trust­
ului,  se  recunoaşte  de  către  common  law  fiduciarului,  denumit 
trustee,  un  drept  legal  de  proprietate  (the  legal  ownership),  iar 
celui ce constituie trust‐ul, un alt tip de drept de proprietate, o aşa‐
numită proprietate economică (the equitable ownership), conform 
regulilor de equity. 
În Anglia trust‐ul este definit ca „o tehnică juridică prin care o 
persoană  numită  fiduciar  (trustee)  deține  o  proprietate  şi  este 
supusă  unei  obligații  fiduciare  în  a  folosi  drepturile,  privilegiile, 
puterile  şi  imunitățile  ce  derivă  din  acel  titlu  de  proprietate  în 
beneficiul  exclusiv  al  unui  (a)  beneficiar  uman  (human 
beneficiary),  (b)  scop  caritabil  (charity)  sau  (c)  scop  determinat  

clasificarea,  evoluţia  şi  condiţiile  de  validitate  ale  fiduciei,  în  RRDP  nr.  2/2010,  
p.  191;  M.  David,  Experimentul  european  al  fiduciei  –  realităţi  şi  perspective,  
pp. 107‐125, în volumul  Drept şi  drepturi  –  tradiţie şi modernitate, In honorem 
Ion Deleanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; A.C. Safta, M.V. Buliga, Consi­
deraţii  privind  regimul  juridic  şi  fiscal  al  fiduciei,  în  RRDP  nr.  4/2012,  pp.  113‐
121;  M.I.  Niculeasa,  Regimul  fiscal  al  fiduciei,  în  RRDP  nr.  5/2012,  pp.  67‐89; 
R.M. Popescu, E. Oprina, Fiducia şi implicaţiile acesteia asupra executării silite, în 
RRES  nr.  4/2011,  pp.  67‐85;  H.  Burian,  Fiducia  în  lumina  Noului  Cod  civil 
(www.jog.sapientia.ro);  M.  Nicolae,  Noul  cod  civil.  Ediţie  critică,  Tomul  1,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 210‐214; I. Popa, Titlul IV. Fiducia, în 
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucu‐
reşti, 2012, pp. 1082‐1111; R. Constantinovici, Fiducia, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, 
R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coord.),  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 822‐836; A. Rățoi, Fiducia, în Noul Cod civil. 
Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 269‐276. 
În doctrina juridică străină se regăsesc numeroase lucrări dedicate fiduciei, 
dintre care amintim: La fiducie dans tous ses états, Actes du colloque „La fiducie 
dans  tous  ses  états”  organisé  à  15  avril  2010  par  l’Association  Henri  Capitant, 
Dalloz,  Paris,  2011;  F.  Barrière,  La  reception  du  trust  au  travers  de  la  fiducie, 
Litec,  2004;  Trust  &  fiducie:  concurrents  ou  compléments?,  Actes  du  colloque 
tenu à Paris les 13 et 14 juin 2007, Academy & Finance, Genève; La fiducie, mode 
d’emploi.  Règime  juridique,  fiscal  et  contable.  Aspects  internationaux,  Editions 
Francis Lefebvre, 2009. 
322 Fiducia

ne‐caritabil  (non­charitable  purpose),  obiectul  proprietății  fidu‐

ciare  putând  fi  format  din  terenuri,  clădiri,  animale,  bani  sau 
bunuri  intangibile  (incorporale),  cum  ar  fi  acțiuni,  obligațiuni, 
cambia,  drepturi  contractuale  şi  drepturi  litigioase,  sau  orice 
combinație a acestora. Fiduciarul poate fi atât titularul unui drept 
de  proprietate  absolută,  cât  şi  titularul  unui  interes  derivat  al 
proprietății (ownership of lesser property interest) cum ar fi o masă 
patrimonială  (estate)  afectată  fiduciei  pentru  o  perioadă  deter‐
minată,  o  masă  patrimonial‐viageră,  un  interes  viitor,  un  interes 
reversibil, o servitute, o ipotecă sau o cotă de proprietate stăpânită 
în comun cu alte persoane”3. 
În  Statele  Unite  ale  Americii  regulile  trust‐ului  au  fost 
codificate  într‐un  Uniform  Trust  Code,  care  defineşte  termenii 
folosiți şi reglementează formarea, condițiile de validitate, modifi‐
carea şi încetarea trust‐ului. Potrivit unei definiții a jurisprudenței 
şi  doctrinei  americane,  trust‐ul  este  „o  entitate  juridică  creată  de 
un  constitutor  (settlor)  pentru  beneficiul  unor  beneficiari 
desemnați  (designated  beneficiaries)  în  baza  legilor  statului  şi  a 
unui  instrument  fiduciar  valabil.  Fiduciarul  (trustee)  are  obligația 
fiduciară  (fiduciary  duty)  de  a  administra  activele  şi  veniturile  ce 
fac  obiectul  fiduciei  pentru  folosul  tuturor  beneficiarilor.  O  încre‐
dințare  a  unei  proprietăți  către  o  anumită  persoană,  numită 
fiduciar  (trustee),  în  folosul  unei  persoane  beneficiare,  numită 
cestui  que  trust,  fiduciarul  fiind  ținut  să  respecte  proprietatea 
deținută spre beneficiul cestui que trust”4. 
Trust‐ul este larg răspândit nu doar în Anglia şi Statele Unite ale 
Americii, ci şi în alte state cu sistem common law, cum ar fi: Canada 
(mai puțin provincia Québec), Australia, Noua Zeelandă ş.a. Alte țări 
cu sisteme juridice diferite de common law, cum ar fi Japonia, Rusia, 
Liban, Africa de Sud, state din America Latină ş.a. au adoptat şi ele 
mecanisme asemănătoare, iar provincia canadiană Québec, precum 
şi  state  din  Europa  cu  sistem  de  drept  romano‐germanic,  ca  Italia, 

3 C.R. Tripon, op. cit., p. 167.
4 C.R. Tripon, op. cit., pp. 168‐169. Cu privire la aceste aspecte, a se vedea:  

I.  Popa,  op.  cit.,  pp.  1083‐1084;  R.  Constantinovici,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 822; F. Barrière, op. cit., pp. 57‐111.
Gheorghe Buta 323
Luxemburg,  Olanda,  Spania  şi  Franța,  au  introdus  în  legislația  lor 
instituția  fiduciei  cu  scopul  de  a  beneficia  de  avantajele  oferite  de 
reglementarea trust‐ului clasic anglo‐american. 
Reglementarea  fiduciei  în  Codul  civil  francez  (art.  2011‐ 
2030),  introdusă  prin  Legea  nr.  2007‐211  din  19  februarie  2007, 
deşi  influențată  de  reglementarea  din  Codul  civil  Québec,  se 
îndepărtează  de  aceasta  şi  mai  ales  de  trust‐ul  clasic.  Această 
îndepărtare  ar  putea  explica,  cel  puțin  parțial,  aplicabilitatea 
restrânsă a acestei instituții în viața economică şi juridică franceză, 
începând din 2007, când a fost introdusă, şi până în prezent5. 
Aşa cum se arată în expunerea de motive la proiectul noului 
Cod civil român, la reglementarea fiduciei în acest cod „a fost avut 
în  vedere”  modelul  francez,  iar  în  realitate  a  fost  reprodus 
aproape  identic  textul  din  Codul  civil  francez,  deşi  fuseseră 
semnalate de doctrina franceză numeroase neajunsuri ce au făcut 
ca  această  instituție  să  fie  puțin  utilizată  în  Franța,  care,  în 
această  reglementare,  aşa  cum  am  spus,  este  departe  de  atracti‐
vitatea trust‐ului. 

1.2. Istoric 
Contractul de fiducie îşi are originea în dreptul roman. Potrivit 
marelui romanist Constantin Stoicescu, „Fiducia era o convențiune 
încheiată cu  ocaziunea  unei înstrăinări şi prin care cel ce  primise 
proprietatea  unui  lucru  se  obliga  a  o  retransmite  la  o  epocă 
hotărâtă.  Deşi  se  asemăna  cu  mutuum,  fiducia  se  deosebeşte  de 
dânsul prin aceea că are de obiect un lucru considerat în specie, că 
uneori  e  revocabilă,  şi  că  într‐însa  transferarea  de  proprietate  se 
face numai prin mancipaţiune sau in iure cessio”6. 
Potrivit  prof.  univ.  dr.  Emil  Molcuț,  „Fiducia  este  contractul 
real  care  se  naşte  prin  transmiterea  lucrului  în  forma  mancipați‐
unii  sau  in  jure  cessio,  însoțită  de  o  convenție  prin  care  dobân‐
ditorul  promite  să  retransmită  proprietatea  asupra  lucrului  celui 

5 D. Chirică, op. cit., pp. 186‐187.
6 Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. Universul Juridic, 

Bucureşti,  2009,  ediţie  retipărită  după  ediţiunea  a  III­a  revăzută  şi  adăogită, 
Bucureşti, 1931, p. 262.
324 Fiducia

de  la  care  l‐a  primit”7.  Acest  contract  îşi  are  originea  în  pactele 
fiduciare alăturate mancipațiunii, în care părțile menționau scopul 
pentru  care  au  folosit  mancipațiunea.  Evident,  astfel  de  pacte 
fiduciare  erau  încheiate  atunci  când  însăşi  mancipațiunea  nu  era 
utilizată  pentru  vânzarea  unui  lucru,  ci  pentru  întocmirea  unui 
testament, realizarea adopțiunii, încheierea căsătoriei fără manus. 
Denumirea  de  pacte  fiduciare  se  explică  prin  faptul  că  aceste 
acte juridice nu erau sancționate, ci se întemeiau pe buna‐credință 
(bona fide) a părților, de aici derivă şi termenul de fiducie prin care 
erau desemnate. Prin analogie a se vedea fideicomisul, care era un 
act  de  ultimă  voință  prin  care  o  anumită  persoană  ruga  pe  o  altă 
persoană  (fiduciar)  să  transmită  cuiva  (fideicomisar)  un  anumit 
bun  sau  o  parte  din  moştenire,  executarea  fideicomisului 
depinzând de buna‐credință a fiduciarului. 
Inițial, fiducia a fost utilizată în scopul constituirii de garanții 
reale,  prin  care  debitorul  transmitea  dreptul  de  proprietate  către 
creditorul  său  (fiducia  cum  creditore),  urmând  ca  acesta  să‐l 
transmită  înapoi  când  debitorul  şi‐ar  fi  executat  obligațiile 
contractuale. Ulterior,  această  funcție  a  fiduciei a fost  preluată  de 
gaj  (pignus).  De  asemenea,  fiducia  a  fost  utilizată  în  cadrul 
împrumutului  de  folosință,  această  funcție  fiind  preluată  ulterior 
de comodat. O altă operațiune în care era utilizată fiducia este cea 
în care un bun era transmis spre păstrare unei persoane, urmând 
ca aceasta să îl returneze la cererea proprietarului. Această funcție 
a fost preluată de contractul de depozit. În aceste din urmă cazuri, 
contractul este denumit fiducia cum amico. 
În perioada Evului Mediu, contractul de fiducie a fost preluat 
tale  quale  de  către  cavalerii  cruciați  cu  scopul  de  a‐şi  proteja  şi 
conserva bunurile. Ca şi în cazul pactului fiduciar din vechiul drept 
roman, aceştia nu beneficiau de o acțiune contra fiduciarilor, acest 
raport juridic fiind întemeiat pe încrederea reciprocă dintre părți. 
În  timp,  această  instituție  a  fost  remodelată,  dându‐i‐se 
denumirea  de  trust  (în  româneşte  –  încredere)  în  dreptul  anglo‐
saxon, aşa cum am arătat supra. 

7 E. Molcuț,  Drept  privat  roman,  Ediţie  revăzută şi adăugită, Ed. Universul 

Juridic, Bucureşti, 2007, p. 273.
Gheorghe Buta 325
2. Definiţie 
Vocabularul  juridic,  sub  redacția  lui  Gérard  Cornu,  defineşte 
fiducia  în  felul  următor:  „acte  juridique  (contrat  ou  dans  certains 
cas legs) par lequel une personne, nommée fiduciant, transfère la 
propriété d’un  bien  corporel ou incorporel  à une autre personne, 
nommée fiduciaire, soit à titre de garantie d’une créance (fiducie, à 
fins  de  sûreté)  sous  l’obligation  de  rétrocéder  le  bien  au 
constituant de la sûreté lorsque celle‐ci n’a plus lieu de jouer (…), 
soit  en  vue  de  réaliser  une  libéralité  (fiducie  à  fins  de  libéralité) 
sous  l’obligation  de  retransférer  le  bien  à  un  tiers  bénéficiaire 
après l’avoir géré dans l’intérêt de celui‐ci ou d’une autre personne 
pendant un certain temps, soit afin de gérer le bien dans l’intérêt 
du  fiduciant  sous  l’obligation  de  le  rétrocéder  à  ce  dernier,  à  une 
certaine date (fiducie à fins de gestion)”8. 
O  definiție,  legală  de  această  dată,  a  fiduciei  întâlnim  în  art. 
2011  al  Codului  civil  francez:  „La  fiducie  est  l’opération  par 
laquelle  un  ou  plusieurs  constituants  transfèrent  des  biens,  des 
droits  ou  des  sûretés,  présents  ou  futures,  à  un  ou  plusieurs 
fiduciaires  qui,  les  tenant  séparés  de  leur  patrimoine  propre, 
agissent  dans  un  but  déterminé  au  profit  d’un  ou  plusieurs 
bénéficiaires”9.  Această  definiție  este  completată  de  art.  12  din 
Legea nr. 2007‐211 din 19 februarie 2007: „Les éléments d’actif et 

8  Sous  la  direction  de  G.  Cornu,  Vocabulaire  juridique,  Association  Henri 

Capitant, 8ème èd., PUF, Paris, 2007, pp. 410‐411: „Act juridic (contract sau, în unele 
cazuri, legat) prin care o persoană, numită fiduciant (constituitor – n.n. Gh. B.), trans‐
feră proprietatea unui bun corporal sau incorporal unei alte persoane, numită fidu‐
ciar, fie cu titlu de garanție a unei creanțe (fiducia cu scop de garanție) cu obligația 
de  a  restitui  bunul  celui  care  a  constituit  garanția  atunci  când  aceasta  nu  se  mai 
justifică (…), fie pentru realizarea unei liberalități (fiducia cu scop de liberalitate) cu 
obligația de a retransfera bunul unui terț beneficiar după ce îl administrase în inte‐
resul acestuia sau al altei persoane pentru o perioadă determinată, fie cu scopul de a 
administra bunul în interesul fiduciantului cu obligația de a‐l retroceda acestuia din 
urmă, la o anumită dată (fiducia cu scop de gestiune)”.
9 „Fiducia este operațiunea prin care unul sau mai mulți constituanți trans‐

feră bunuri, drepturi, garanții sau un ansamblu de bunuri, drepturi ori garanții, 
prezente sau viitoare, unuia sau mai multor fiduciari care, păstrându‐le separa‐
te de propriul lor patrimoniu, acționează pentru realizarea unui scop determi‐
nat în folosul unuia sau mai multor beneficiari”.
326 Fiducia

de  passif  transférés  dans  le  cadre  de  l’opération  mentionnée  à 

l’article 2011 forment un patrimoine d’affectation. Les opérations 
affectant ce dernier font l’objet d’une compatibilité autonome chez 
le  fiduciaire”10.  Completarea  adusă  de  art.  12  este  importantă 
pentru  că  ea  a  fost  preluată  în  Codul  civil  român  şi  inclusă  în 
definiția  dată  fiduciei,  subliniind  existența  unui  patrimoniu  de 
afectațiune avându‐l ca titular pe fiduciar, dar complet separat de 
restul patrimonial al fiduciarului. 
Urmând modelul său, respectiv Codul civil francez, Codul civil 
român  oferă  şi  el,  în  art.  773,  sub  titlul  marginal  „Noțiune”,  o 
definiție  legală  a  fiduciei,  definiție  care  este  o  reproducere  a 
definiției din art. 211 al Codului civil francez, completată, aşa cum 
arătam,  cu  art.  12  din  Legea  nr.  2007‐211:  „Fiducia  este  opera‐
țiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă 
drepturi  reale,  drepturi  de  creanță,  garanții  ori  alte  drepturi 
patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori 
viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită (s.n. – 
Gh.  B.)  cu  un  scop  determinat,  în  folosul  unora  sau  mai  multor 
beneficiari.  Aceste  drepturi  alcătuiesc  o  masă  patrimonială  auto‐
nomă,  distinctă  de  celelalte  drepturi  şi  obligații  din  patrimoniile 
fiduciarilor”. 
Dispozițiile art. 773 au fost modificate prin art. 83, pct. 12 din 
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 
privind  Codul  civil.  În  forma  anterioară  modificării,  art.  773  avea 
următorul  conținut  „Fiducia  este  operațiunea  juridică  prin  care 
unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi 
de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu 
de  asemenea  drepturi,  prezente  ori  viitoare,  către  unul  sau  mai 
mulți  fiduciari  care  le  administrează  (s.n.  –  Gh.  B.)  cu  un  scop 
determinat,  în  folosul  unuia  sau  al  mai  multor  beneficiari.  Aceste 
drepturi  alcătuiesc  o  masă  patrimonială  autonomă,  distinctă  de 
celelalte drepturi şi obligații din patrimoniile fiduciarilor”. 

10 „Elementele de activ şi de pasiv transferate în cadrul operațiunii mențio‐

nate la articolul 2011 (din Codul civil francez – n.n. Gh. B.) formează un patri‐
moniu de afectațiune. Operațiunile referitoare la acesta fac obiectul unei conta‐
bilități autonome la fiduciar”.
Gheorghe Buta 327
Înlocuirea noțiunii de „administrare” cu cea de „exercitare” îşi 
are explicația în dorința legiuitorului de a evita crearea de confuzii 
între  instituția  fiduciei  şi  instituția  administrării  bunului  altuia, 
reglementată în Titlul V din noul Cod  civil, art. 792‐857, ale cărei 
reguli se aplică doar în cazul11 prevăzut de art. 788 C. civ. Pe de altă 
parte,  această  înlocuire,  credem,  a  avut  scopul  de  a  accentua  că, 
prin contractul de fiducie, are loc un transfer, chiar dacă temporar, 
al  proprietății  asupra  masei  fiduciare,  şi  nu  doar  al  unui  simplu 
drept de administrare. 
Analizând  această  definiție,  constatăm  că  fiducia  apare  ca  o 
operațiune complexă care dă  naştere unor raporturi contractuale 
distincte: transfer de drepturi, mandate, administrarea unui patri‐
moniu  în  folosul  beneficiarului12.  În  virtutea  acestui  transfer  de 
drepturi,  în  patrimoniul  fiduciarului  se  formează  o  masă 
patrimonială  distinctă  (separatio  bonorum)  de  masa  patrimonială 
a  acestuia,  numit[  masă  patrimonială  fiduciară.  Observăm  că  în 
definiția  legală  românească  se  foloseşte  sintagma  „masă  patri‐
monială  autonomă  distinctă  de  celelalte  drepturi  şi  obligații  din 
patrimoniul  fiduciarilor”,  în  timp  ce  în  textul  francez  se  vorbeşte 
despre un „patrimoniu de afectațiune” format din activul şi pasivul 
transferate fiduciarului. Nu vedem motivul pentru care legiuitorul 
român,  în  acest  caz,  a  evitat  folosirea  sintagmei  „patrimoniu  de 
afectațiune”,  deşi  în  art.  31  (având  titlul  marginal  „Patrimoniul. 
Mase  patrimoniale  şi  patrimonii  de  afectațiune”)  alin.  (3)  o  folo‐
seşte în mod expres, făcând trimitere directă la fiducie: „Patrimo­
niile  de  afectaţiune  (s.n.  –  Gh.  B.)  sunt  masele  patrimoniale 
fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III‐a, 
cele  afectate  exercitării  unei  profesii  autorizate,  precum  şi  alte 
patrimonii determinate potrivit legii”. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  774  C.  civ.,  fiducia  îşi  are 
izvorul  în  lege  sau  în  contract  încheiat  în  formă  autentică,  cu 
condiția  ca  aceasta  să  fie  expresă.  Dispozițiile  art.  774  îşi  extrag 
seva  din  art.  2012  al  Codului  civil  francez.  Textul  de  lege  exclude 

11  R.  Constantinovici,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei 

(coord.), op. cit., p. 823.
12 H. Burian, Fiducia în lumina Noului Cod civil (www.jog.sapientia.ro).
328 Fiducia

hotărârea  judecătorească  ca  izvor  al  fiduciei,  lucru  care 

contrastează  cu  instituția  trust‐ului  din  sistemul  de  drept  anglo‐
saxon, dar şi cu reglementarea din Codul civil Québec (art. 1262)13. 
Textul  român,  ca  şi  cel  francez,  contrar  reglementării  din 
Codul civil Québec (art. 1260 şi 1262), exclude şi constituirea fidu‐
ciei prin testament, care este un act juridic unilateral şi nu un con‐
tract, pentru a putea satisface cerințele din art. 774 alin. (1) C. civ. 
Având  în  vedere  cele  două  posibile  izvoare  ale  fiduciei,  în 
urma analizei articolelor consacrate fiduciei, constatăm că acestea 
reglementează în special fiducia contractuală. 
În cazul în care legiuitorul ar dori să instituie fiducia legală, are 
posibilitatea  de  a  face  trimitere  la  dispozițiile  din  prezentul  titlu. 
De asemenea, acesta are posibilitatea să prevadă dispoziții deroga‐
torii.  Totuşi,  în  cazul  în  care  lex  specialia  va  prevedea  dispoziții 
contrare  Codului  civil,  inclusiv  sub  aspectul  formei  pe  care  ar 
trebui  să  o  îmbrace  contractul  de  fiducie,  în  virtutea  principiului 
specialia  generalibus  derogant  vor  prevala  dispozițiile  legii  spe‐
ciale,  chiar  dacă  art.  774  prevede  forma  autentică  a  contractului, 
sub sancțiunea nulității absolute.  
Nu putem fi de acord cu opinia exprimată în doctrină, în sensul 
că  „prevederile  imperative  din  Codul  civil  primează  în  raport  cu 
orice lege specială ulterioară în măsura în care sunt avute ipoteze 
de  reglementare  similare  cu  cele  avute  în  vedere  la  adoptarea 
Codului civil”14. În acest sens, autorul chiar propune o reformulare 
a  textului  alin.  (2)  al  art.  774  astfel:  „Legea  în  temeiul  căreia  este 
stabilită  fiducia  se  completează  cu  dispozițiile  prezentului  titlu, 
numai  în  măsura  în  care  nu  cuprinde  dispoziții  contrare 
dispozițiilor imperative din prezentul titlu, caz în care prevederile 

13 Prof. D. Chirică apreciază că „o dispoziție în sensul posibilității constitui‐

rii fiduciei şi prin hotărâre judecătorească ar fi utilă şi în dreptul nostru întrucât 
ar putea fi folosită, de exemplu, în cazul unei persoane debitoare a unei obligații 
de  întreținere  care  ar  putea  fi  obligată  pe  această  cale  să  constituie  o  fiducie 
având ca obiect o sumă forfetară în folosul creditorului întreținerii, urmând ca 
în cazul în care s‐ar dovedi că fiducia nu poate asigura plata întreținerii până la 
stingerea  obligației  debitorul  să  completeze  restul  rămas  de  achitat  din  alte 
surse, ori, în caz contrar, capitalul şi fructele rămase să revină acestuia cu titlu 
de beneficiar final”, în D. Chirică, op. cit., p. 191.
14 C.R. Tripon, op. cit., pp. 192‐194.
Gheorghe Buta 329
din  prezentul  titlu  prevalează”.  Argumentul  oferit  de  autor,  în 
susținerea  opiniei  sale,  în  sensul  că  „o  asemenea  abordare  ar  fi 
conformă  nu  numai  cu  nevoia  generală  de  stabilitate  socială,  dar 
este conformă inclusiv cu politica de reglementare din jurisdicțiile 
anglo‐saxone”,  este  străin  şi  inconsistent.  Principiul  general  de 
drept  specialia  generalibus  derogant,  aplicat  în  mod  corect  şi 
consecvent,  nu  a  adus  niciodată  şi  nu  aduce  atingere  „nevoii 
generale de stabilitate socială”. 
Chiar  autorul  afirmă  că  „în  mod  normal...  norma  specială  ar 
trebui să aibă prioritate”, dar imediat revine şi susține că „în cazul 
anterior  enunțat  (cu  referire  la  cerința  formei  autentice  a 
contractului  de  fiducie  –  n.n.  Gh.  B.)  ar  însemna  că  o  prevedere  a 
Codului  civil  care  impune  cerința  unei  forme  autentice,  ca  mijloc 
de  protecție  şi  stabilitate  socială,  să  fie  posibil  invalidată  de  o 
dispoziție  a  unei  legi  speciale  în  care  nu  se  cere  o  formă  ad 
validitatem la încheierea actului fiduciar în condiții similare cu cele 
avute  în  vedere  la  adoptarea  Noului  Cod  civil”.  Aşa  cum  am  spus 
mai  sus,  argumentul  este  inconsistent,  contrar  principiilor 
generale  de  drept  şi  în  special  a  principiului  specialia  generalibus 
derogant,  şi  legiuitorul  poate,  oricând  va  considera  necesar  sau 
oportun,  chiar  în  temeiul  acestui  principiu,  dar  şi  al  prevederilor 
art.  744  C.  civ.,  să  prevadă,  printr‐o  lege  specială,  posibilitatea 
constituirii  unei  fiducii  printr‐un  act  încheiat  într‐o  altă  formă 
decât cea autentică. Nemaivorbind de faptul că, în opinia noastră, 
ca  şi  a  altor  autori15,  exigența  formei  autentice  ad  validitatem 
pentru  contractul  de  fiducie  este  excesivă,  contraproductivă  şi 
afectează major utilitatea instituției fiduciei în activitatea practică. 
Anterior  intrării  în  vigoare  a  noului  Cod  civil,  mențiuni  cu 
privire la fiducie existau în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea 
şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi în Legea nr. 36/1995 a 
notarilor publici şi a activității notariale, republicată.  
Potrivit art. 12 lit. l) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici 
şi  a  activității  notariale,  notarul  public  îndeplineşte  următoarele 
acte şi proceduri notariale: „activităţi fiduciare, în condiţiile legii”. 

15 D. Chirică, op. cit., p. 191.
330 Fiducia

Potrivit art. 3 lit. g) din Legea nr. 51/1995, în forma anterioară 
modificării  prin  Legea  nr.  71/2011,  activitatea  avocatului  se 
realizează, inter alia, prin „activități fiduciare constând în primirea 
în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare 
şi  bunuri,  rezultate  din  valorificarea  sau  executarea  de  titluri 
executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, 
precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama 
clientului, activități de administrare a fondurilor sau a valorilor în 
care acestea au fost plasate”. 
Art. 3 lit. g) a fost modificat prin art. 85 pct. 1 din Capitolul V, 
Secțiunea  3  din  Legea  nr.  71/2011,  devenind,  în  forma  actuală  a 
legii,  art.  3  lit.  d)  cu  următorul  conținut:  „activități  fiduciare 
desfăşurate în condițiile Codului civil”. 
Potrivit  art.  93  alin.  (2)  din  Statutul  profesiei  de  avocat, 
activitățile fiduciare exercitate de avocat pot consta în primirea în 
depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi 
bunuri,  rezultate  din  valorificarea  de  titluri  executorii  după 
finalizarea unui litigiu, a unei medieri, a procedurii succesorale sau 
a lichidării unui patrimoniu; plasarea şi valorificarea, în numele şi 
pe  seama  clientului,  a  fondurilor  financiare  şi  a  bunurilor 
încredințate;  administrarea,  în  numele  şi  pe  seama  clientului,  a 
fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate. 
Potrivit art. 95 din Statutul profesiei de avocat, în exercitarea 
mandatului, avocatul poate să desfăşoare activități de consultanță; 
operațiuni  de  conservare  a  substanței  şi  valorii  fondurilor  finan‐
ciare şi bunurilor  încredințate; operațiuni de  plasare  a  fondurilor 
în  active  mobiliare  sau  imobiliare,  valori  mobiliare  şi  alte  instru‐
mente  financiare,  în  condițiile  legii;  administrarea  şi  valorificarea 
plasamentelor efectuate prin contractarea de operațiuni materiale 
şi efectuarea de operațiuni juridice menite să sporească valoarea şi 
lichiditatea plasamentelor; activități conexe, cum ar fi completarea 
declarațiilor de impozit şi plata  acestora şi  a celorlalte datorii  ale 
clientului  legate  de  administrarea  unor  asemenea  proprietăți, 
culegerea fructelor şi încasarea veniturilor sau a altor rezultate ale 
investițiilor,  mijlocirea/medierea  operațiunilor  financiare  etc.; 
orice alte operațiuni în numerar privind plăți, încasări, efectuări de 
depozite  bancare,  compensări,  rambursări  impuse  de  natura 
activității încredințate. 
Gheorghe Buta 331
În  exercitarea  acestor  activități,  avocatul  are  obligația  să 
păstreze,  timp  de  10  ani,  evidențe  scrise  ale  tuturor  activităților 
efectuate în baza sau în legătură cu un mandat fiduciar (contracte, 
corespondență,  rapoarte  de  evaluare,  extrase  de  cont  etc.).  De 
asemenea, avocatul are obligația să păstreze cel puțin un registru 
sau  un  sistem  echivalent  de  înregistrare,  pentru  fiecare  client 
pentru  care  a  desfăşurat  activități  fiduciare.  Orice  tranzacție 
fiduciară  se  înregistrează  într‐un  termen  de  cel  mult  3  zile  de  la 
efectuarea acesteia. 
3. Contractul de fiducie 
Potrivit art. 773 alin. (1) C. civ., fiducia este stabilită prin lege 
sau prin contract şi cum, până în prezent, la noi, nu există fiducie 
stabilită prin lege, dar având în vedere şi situația altor țări în care 
reglementarea  fiduciei  este  mult  anterioară,  se  poate  afirma  cu 
temei  că  fiducia  are  ca  principal  izvor  contractul,  fiind  exclusă 
calea testamentară sau judiciară, după cum am arătat mai sus. 
Pornindu‐se de la prevederile art. 773 C. civ. care, referindu‐se 
la  noțiunea  de  fiducie,  o  califică  drept  „operațiune  juridică”, 
contractul  de  fiducie  a  fost  definit  ca  „acel  contract  prin  care  o 
parte,  numită  constitutor,  transmite,  cu  titlu  fiduciar,  celeilalte 
părți, numită fiduciar, bunuri şi drepturi în vederea exploatării lor 
cu un scop determinat”16. 
Examinând caracteristicile acestui contract, astfel cum rezultă 
din  prevederile  Titlului  IV,  se  poate  spune  că  este  un  contract 
solemn,  intuitu  personae,  sinalagmatic,  comutativ,  oneros  sau 
gratuit,  după  caz,  şi  translativ  de  drepturi  reale,  de  drepturi  de 
creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de 
asemenea drepturi, prezente ori viitoare. 

3.1. Obiectul fiduciei 
Obiectul  fiduciei  presupune,  pe  de‐o  parte,  realizarea  unui 
transfer temporar de proprietate de la constituitor la fiduciar făcut 
în  interesul  unui  beneficiar,  iar,  pe  de  altă  parte,  administrarea 

16 I. Popa, op. cit., p. 1093.
332 Fiducia

drepturilor  transferate  de  către  o  persoană  desemnată  în  acest 

sens (fiduciar) şi, în final, transferul folosului către beneficiar. 
Cu  privire  la  caracterul  temporar  al  transferului  de  proprietate 
ne  îndreptăm  privirea  spre  art.  779  lit.  b),  care  ne  oferă  două 
informații cu privire la această latură a obiectului fiduciei. În primul 
rând,  durata  transferului  nu  poate  depăşi  33  de  ani  de  la  data 
încheierii  contractului  şi,  în  al  doilea  rând,  această  durată  trebuie 
menționată  în  cuprinsul  contractului,  reprezentând  o  condiție  ad 
validitatem, lipsa mențiunii atrăgând nulitatea absolută a contractului. 
Tot  cu  privire  la  transferul  temporar  de  proprietate  de  la 
constituitor  la  fiduciar,  art.  773  teza  finală  precizează  faptul  că 
drepturile  transferate  vor  alcătui  „o  masă  distinctă  de  celelalte 
drepturi  şi  obligații  din  patrimoniile  fiduciarilor”.  Transmiterea 
drepturilor  reale,  drepturilor  de  creanță,  garanțiilor  ori  altor 
drepturi  patrimoniale  către  fiduciar  are  ca  efect  crearea,  în 
patrimoniul  acestuia,  a  unui  patrimoniu  distinct  şi  autonom, 
numită masa patrimonială fiduciară.  
Masa patrimonială fiduciară trebuie analizată prin prisma art. 31 
alin.  (3)  C.  civ.  potrivit  căruia  „patrimoniile  de  afectațiune  sunt 
masele  patrimoniale  fiduciare  (s.n.  –  Gh.  B.),  constituite  potrivit 
dispozițiilor  Titlului  IV  al  Cărții  a  III‐a,  cele  afectate  exercitării  unei 
profesii  autorizate,  precum  şi  alte  patrimonii  determinate  potrivit 
legii”.  În  plus,  această  reglementare  este  întărită  şi  de  art.  785 
conform  căruia  deschiderea  procedurii  insolvenței  împotriva 
fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară. Soluția este una 
firească  deoarece  procedura  insolvenței  nu  vizează  patrimoniile  de 
afectațiune ale debitorului, ci patrimoniul acestuia supus procedurii.  
Prin  transferul  drepturilor  reale  şi  al  drepturilor  de  creanță 
trebuie  înțeles  şi  transferul  lucrurilor  asupra  cărora  aceste 
drepturi poartă. Deşi art. 773 se referă şi la transferul drepturilor 
reale, menționăm că, deoarece, potrivit art. 752 C. civ., dreptul de 
abitație  şi  dreptul  de  uz  nu  pot  fi  cedate,  acestea  nu  pot  face 
obiectul  transferului  prin  intermediul  contractului  de  fiducie.  De 
asemenea, dreptul de servitute poate face obiectul fiduciei doar în 
Gheorghe Buta 333
măsura  în  care  transferul  acestuia  se  face  odată  cu  fondul 
dominant17. 
În situația în care se transferă dreptul de proprietate pe calea 
fiduciei,  fiduciarul  dobândeşte  posesia,  folosința  şi  dispoziția 
proprietății. Astfel, fiduciarul este limitat în exercitarea drepturilor 
sale  asupra  bunurilor  transmise  doar  de  către  scopul  fiduciei, 
întinderea  puterilor  de  administrare  şi  de  dispoziție,  şi  de  durata 
transferului prevăzute în contract. 
Odată  cu  transferul  dreptului  de  proprietate  se  pune  şi 
problema  transferului  riscului  pieirii  fortuite  a  bunului.  Potrivit 
art.  558  C.  civ.,  proprietarul  suportă  riscul  pieirii  bunului  dacă 
acesta nu a fost asumat de o altă persoană. Deşi fiduciarului îi este 
transmisă proprietatea, prin formularea „se consideră că fiduciarul 
are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, acționând 
ca  un  veritabil  şi  unic  titular  al  drepturilor  în  cauză”  (deci 
asemenea  unui  proprietar)  art.  784  alin.  (1)  sugerează  faptul  că 
acesta nu devine un proprietar deplin, lucru întărit şi de faptul că, 
la  încetarea  contractului,  bunurile  se  vor  întoarce  în  patrimoniul 
beneficiarului  sau  al  constituitorului.  Cu  toate  acestea,  odată  cu 
transferul  dreptului  de  proprietate  se  transferă  şi  riscul  pieirii 
fortuite  a  bunului,  tot  cu  caracter  temporar,  urmând  ca,  la 
încetarea  contractului,  acesta  să  treacă  împreună  cu  dreptul  de 
proprietate în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului. 
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra masei 
fiduciare  şi  la  întinderea  acestui  drept,  în  doctrina  juridică 
românească  de  până  acum  au  fost  exprimate  câteva  puncte  de 
vedere nuanțate. 
Astfel,  potrivit  unei  opinii18,  fiduciarul  acționează  ca  un 
veritabil titular al drepturilor aferente masei fiduciare, deşi nu este 
un  „veritabil  titular”,  „ceea  ce  ar  putea  îndreptăți  concluzia  că  în 
temeiul contractului de fiducie nu operează un veritabil transfer al 
dreptului de proprietate”. 

17  G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  B.  Nazat,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale 

principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 164.
18 A. Rățoi, op. cit., p. 273.
334 Fiducia

Un alt autor19, punându‐şi întrebarea cine deține titlul nud pe 
perioada  cât  operează  fiducia,  dacă  masa  patrimonială  fiduciară 
conține  drepturi  de  proprietate,  respectiv  cine  este  titularul 
proprietății  pe  perioada  fiduciei,  conturează  două  ipoteze.  Se 
porneşte de la constatarea că administratorul fiduciar are un drept 
real, dreptul de administrare, care este opozabil erga omnes, chiar 
şi  constituitorului  şi  beneficiarului,  şi  care  se  aplică  atât 
drepturilor  reale  cât  şi  celor  de  creanță  ce  alcătuiesc  masa 
fiduciară. Într‐o primă ipoteză constituitorul păstrează titlul nud al 
proprietății, transferul acestuia având loc, în fapt, doar la expirarea 
termenului  pentru  care  a  fost  constituită  fiducia,  direct  în 
patrimoniul  beneficiarului,  fiind  vorba  de  „un  transfer  de  titlu 
afectat  de  o  condiție  suspensivă,  direct  de  la  constituitor  la 
beneficiar,  în  paralel  cu  constituirea  unui  drept  de  administrare 
asupra bunurilor în materialitatea lor. În situația în care bunul este 
însuşit ilegal de un terț, când fiduciarul s‐a aflat în imposibilitatea 
de a‐şi exercita drepturile, sau a fost înstrăinat în mod nejustificat 
de  fiduciar,  constituitorul  este  cel  ce  intentează  acțiunea  în 
revendicare,  iar  în  lipsa  acestuia,  beneficiarul  ca  succesor  în 
drepturi al constituitorului”20. 
În  cea  de‐a  doua  ipoteză  se  presupune  că  au  loc  două 
transferuri succesive de titluri, respectiv „o înstrăinare a titlului de 
proprietate de la constituitor la fiduciar, care devine  astfel  titular 
al unui drept real de administrare fiduciar şi totodată titular atipic 
al  tuturor  drepturilor  transferate,  inclusiv  al  proprietății  în 
integralitatea  ei,  fără  drept  de  dispoziție  dincolo  de  scopul  şi 
limitele  fiduciei.  La  expirarea  termenului,  fiduciarul  transferă 
titlul/titlurile  în  baza  legii  sau  ca  efect  al  contractului,  către 
beneficiar”21. 
Autorul,  fără  a  fi  tranşant  în  această  dezbatere  –  potrivit 
propriei  sale  afirmații  –  deşi  consideră  că  ambele  ipoteze  pot  fi 
valabile, opinează că prima ipoteză pare a fi infirmată de prevede‐
rile art. 800 raportat la art. 801, privind dreptul administratorului 

19 C.R. Tripon, op. cit., pp. 189‐191.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
Gheorghe Buta 335
de a dispune de bunuri în anumite condiții, şi înclină spre cea de‐a 
doua  ipoteză  întrucât  „nicăieri  în  lege  nu  se  prevede  expres  sau 
implicit  că  nuda  proprietate  este  deținută  chiar  şi  temporar  de 
către  constituitor”22.  Susținând  că  aceasta  este  o  limită  a  teoriei 
patrimoniului  de  afectațiune  aplicată  fiduciei,  autorul  propune 
introducerea  în  explicația  teoretică  a  fiduciei  din  dreptul  civil 
român  a  unei  ficțiuni  juridice  care  stă  la  baza  trust‐ului  anglo‐
saxon, respectiv a teoriei sciziunii dreptului de proprietate23. 
Într‐o altă opinie, interpretarea judicioasă a art. 773 C. civ. ar 
conduce la concluzia că „legiuitorul a avut în vedere un transfer de 
proprietate sau, dacă este vorba de alte drepturi, se are în vedere 
transferul  titularității  acestor  drepturi”,  iar  „consecința  trans‐
ferului  este  pierderea  de  către  constituitor  a  drepturilor 
transferate”24. Odată devenit proprietar, fiduciarul are dreptul de a 
se  bucura  şi  dispune  de  bunul  transmis  într‐o  manieră  absolută, 
conform  art.  555  C.  civ.,  deşi  dreptul  transmis  lui  este  limitat 
temporal  şi  din  punctul  de  vedere  al  scopului  determinat  la 
constituirea  fiduciei.  Altfel  spus,  „proprietarul  fiduciar  este  un 
deplin  proprietar  care  are  plena  in  re  potestas  asupra  bunurilor 
transmise  fiduciae  causa.  Deşi  fiduciarul  are  atributele  unui 
proprietar  (usus,  fructus,  abusus),  în  exercitarea  acestor  atribute, 
fiduciarul  trebuie  să  se  arate  demn  de  încrederea  acordată  de 
constituitor  (fiduciant,  constituant),  dând  proprietății  primite,  cu 
acest  titlu,  destinația  conformă  scopului  pentru  care  a  primit 
bunurile respective”25. 
În fine, un alt autor, pornind de la constatarea că fiducia este 
un  contract  al  cărui  obiect  îl  constituie  transferul  unor  drepturi, 
apreciază  că  „acest  transfer  este  efectiv,  în  sensul  că  drepturile 
respective  ies  din  patrimoniul  constituitorului  şi  intră  în 
patrimoniul  fiduciarului,  constituindu‐se  într‐un  patrimoniu  de 
afectațiune, cu o anumită destinație stabilită prin contract. Aceasta 

22 Ibidem.
23  Potrivit  acestei  teorii  a  sciziunii  proprietății  (split  ownership),  titlul  de 

proprietate poate fi defalcat într‐un titlu echitabil (equity title) şi un titlu mate‐
rial (beneficial title).
24 I. Popa, op. cit., p. 1085.
25 Ibidem, p. 1092.
336 Fiducia

înseamnă  că  fiduciarul,  deşi  devine  titular  al  drepturilor 

respective,  proprietatea  lui  asupra  acestora  este  una  specială,  o 
proprietate  fiduciară,  care  nu  îi  permite  să  dispună  de  ele  decât 
în măsura în care actul respectiv serveşte scopului pentru care a 
fost constituită fiducia”26. Acelaşi autor, analizând critic prevederile 
art.  787  C.  civ.,  care  nu  fac  referire  la  răspunderea  fiduciarului  şi 
pentru  actele  sale  de  dispoziție  asupra  masei  fiduciare,  reia  şi 
întăreşte  concluzia  de  mai  sus,  în  sensul  că  „fiind  proprietar  al 
patrimoniului  fiduciar,  este  neîndoielnic  faptul  că  fiduciarul  are  şi 
dreptul  de  dispoziție  asupra  bunurilor  care  compun  acest 
patrimoniu, cu limitările care rezultă din contractul de fiducie”27. 
Cuprinsul  şi  limitele  puterii  de  administrare  a  fiduciarului 
trebuie  prevăzute,  aşa  cum  prevede  art.  779  lit.  f)  C.  civ.,  sub 
sancțiunea nulității absolute, în contractul de fiducie. Beneficiarul 
poate limita prin contract puterile de administrare şi de dispoziție 
rezultate din dreptul de proprietate dobândit de fiduciar, pentru a 
putea fi realizat scopul fiduciei. 
Atunci  când  îşi  exercită  atributele  dreptului  de  proprietate, 
fiduciarul  trebuie  să  dea  acestui  drept  un  sens  conform  scopului 
urmărit,  abținându‐se  de  la  a  trăda  încrederea  acordată  de  către 
constituitor. Fiduciarul va fi remunerat conform acordului părților, 
iar,  în  lipsa  acestuia,  potrivit  regulilor  care  guvernează  admi‐
nistrarea bunurilor altuia. Astfel, potrivit art. 793 C. civ., în cazul în 
care remunerația  administratorului – în cazul nostru,  fiduciarul – 
nu  a  fost  stabilită  prin  actul  constitutiv  sau  prin  înțelegerea 
ulterioară a părților ori prin lege, ea se va stabili de către instanță, 
prin  hotărâre  judecătorească.  La  stabilirea  cuantumului  acesteia 
instanța  va  ține  seama  în  primul  rând  de  uzanțe28  şi  doar  dacă 
acest  criteriu  al  uzanțelor  lipseşte,  va  lua  în  considerare,  ca  un 
criteriu  subsidiar  (!),  valoarea  serviciilor  prestate  de  adminis‐
trator, respectiv de fiduciar. 

26 D. Chirică, op. cit., p. 188.
27 Ibidem, p. 202.
28  Cu  privire  la  uzanțe  ca  izvor  al  dreptului  civil  în  reglementarea  noului 

Cod  civil,  a  se  vedea  M.  Uliescu  în  Noul  Cod  civil.  Studii  şi  comentarii,  vol.  I,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 56‐60.
Gheorghe Buta 337
Pe  lângă  obligațiile  de  natură  fiscală,  pe  care  le  vom  analiza 
infra, fiduciarul mai are şi obligația de a da socoteală prevăzută de 
art. 783 C. civ. Condițiile în care fiduciarul trebuie să dea socoteală 
constituitorului  cu  privire  la  întinderea  obligațiilor  sale  trebuie 
precizate în contract.  
Acelaşi  articol  prevede  şi  obligația  fiduciarului  de  a  da  soco‐
teală, la intervale precizate în contract, la cerere, beneficiarului şi 
reprezentantului  constituitorului.  Deşi  acest  text  are  caracter 
imperativ, legea nu prevede o sancțiune pentru lipsa precizării în 
contract a condițiilor în care fiduciarul trebuie să dea socoteală. 
Cu privire la prejudiciile care pot fi cauzate de bunurile masei 
fiduciare, fiduciarul răspunde doar pentru cele cauzate prin actele 
de conservare sau de administrare a patrimoniului de afectațiune 
şi  doar  cu  drepturile  din  propriul  său  patrimoniu,  pentru  preju‐
diciile  cauzate  prin  acte  de  dispoziție,  fiind  incidente  dispozițiile 
art. 786. 
Titularii  de  creanțe  născute  în  legătură  cu  bunurile  trans‐
ferate  prin  intermediul  fiduciei  pot  urmări,  aşa  cum  prevede  
art.  786  alin.  (2),  numai  aceste  bunuri.  Teza  finală  a  acestui 
alineat  prevede  totuşi  o  excepție,  şi  anume  situația  în  care  prin 
contractul  de  fiducie  s‐a  stabilit  obligația  fiduciarului,  a  constitui‐
torului  sau  a  amândurora  de  a  răspunde  cu  propriul  patrimoniu 
pentru  o  fracțiune  sau  pentru  întregul  pasiv  al  fiduciei,  acest  text 
permițând  extinderea  răspunderii  fiduciarului.  În  acest  caz,  va  fi 
urmărit  mai  întâi  activul  masei  patrimoniale  fiduciare,  iar  apoi, 
dacă este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi ale constituitorului, 
în limita şi în ordinea prevăzută în contractul de fiducie. 
Răspunderea  fiduciarului  este  totuşi  limitată  în  cazul  în  care 
este deschisă procedura de insolvență împotriva acestuia, situație 
în  care,  potrivit  art.  785,  nu  este  afectată  masa  patrimonială 
fiduciară. 
Potrivit  art.  782,  fiduciarul,  atunci  când  acționează  în  contul 
masei patrimoniale fiduciare, nu este obligat să precizeze calitatea 
în  care  acționează,  dar  „poate  (s.n.  –  Gh.  B.)  să  facă  mențiune 
expresă în acest sens”. Cu toate acestea, prin contract este posibilă 
fie  interzicerea  menționării  calității  de  fiduciar,  fie  obligarea 
acestuia să menționeze calitatea în care acționează. Atunci când în 
338 Fiducia

contract  există  o  clauză  care  îl  obligă  pe  fiduciar  să  precizeze 
calitatea  în  care  acționează,  iar  acesta  nu‐şi  respectă  obligația,  în 
cazul  în  care  actul  este  păgubitor  pentru  constituitor,  se  va 
considera, inter partes, că acest act a fost încheiat de către fiduciar 
în nume propriu.  
Pentru  neexecutarea  obligațiilor  prevăzute  în  contract  sau 
pentru punerea în pericol a intereselor încredințate, art. 788 C. civ. 
pune  la  dispoziția  constituitorului,  reprezentantului  său  ori 
beneficiarului, posibilitatea de a cere în justiție înlocuirea acestuia. 
Această procedură are un caracter exclusiv judiciar şi se realizează 
de urgență şi cu precădere. Până la soluționare, constituitorul sau 
reprezentantul  său,  ori  în  lipsa  acestora  beneficiarul,  va  numi  un 
administrator  provizoriu  al  masei  patrimoniale  fiduciare,  fiind 
necesar ca administratorul să aibă capacitate deplină de exercițiu. 
Instanța  poate  numi,  în  temeiul  art.  788  alin.  (4)  C.  civ.,  adminis‐
tratorul provizoriu sau un nou  fiduciar, însă este  necesar  acordul 
acestora din urmă, fiind vorba de înlocuirea unei părți în contract.  
Mandatul  administratorului  provizoriu  este  guvernat  de 
reglementările  noului  Cod  civil  cu  privire  la  administrarea  bunu‐
rilor altuia (art. 792‐857) şi încetează fie în momentul respingerii 
definitive  a  cererii  de  înlocuire,  fie  în  momentul  înlocuirii 
fiduciarului.  Fiduciarul  va  fi  numit  de  instanță,  va  avea  toate 
drepturile  şi  obligațiile  prevăzute  de  contractul  de  fiducie,  iar 
înlocuirea  se  va  produce  de  la  momentul  înregistrării  modificării 
în conformitate cu art. 780‐781. De data aceasta însă, formalitățile 
de  înregistrare  pot  fi  efectuate  atât  de  beneficiar  sau  de 
reprezentantul acestuia, cât şi de noul fiduciar sau chiar de către 
administratorul provizoriu. Considerăm că art. 788 alin. (6), prin 
formularea „poate să înregistreze această modificare a fiduciei”, 
nu  contravine  art.  780  care  reglementează  obligaţia  înregis‐
trării  fiscale  sub  sancțiunea  nulității  absolute.  Formularea  
alin.  (6)  al  art.  788,  deşi  nefericită,  nu  poate  sugera  faptul  că 
înregistrarea  ar  fi  o  facultate  şi  nu  o  obligație  tocmai  pentru  că 
înlocuirea fiduciarului se produce numai după această înregistrare, 
or, este imposibil să ne aflăm în prezența unui contract de fiducie 
atâta  timp  cât  nu  există  un  fiduciar.  În  opinia  noastră,  această 
Gheorghe Buta 339
formulare  oferă  celor  îndrituiți  doar  facultatea  de  a  alege  care 
dintre ei să se ocupe de îndeplinirea acestei formalități. 
Dispozițiile  art.  775  C.  civ.  instituie  o  interdicție  în  materia 
contractului  de  fiducie,  potrivit  căreia  contractul  de  fiducie  este 
lovit  de  nulitate  absolută  dacă  prin  el  se  realizează  o  liberalitate 
indirectă în folosul beneficiarului. Scopul acestei interdicții rezidă 
în intenția legiuitorului de a proteja rezerva succesorală, precum şi 
în  limitarea  posibilității  de  eludare  a  dispozițiilor  din  materia 
legatelor şi donațiilor. 

3.2. Părţile contractului de fiducie 
Dispozițiile  art.  776  C.  civ.,  care  are  denumirea  marginală  de 
„Părțile contractului de fiducie”, trebuie coroborate cu dispozițiile 
art.  773  privind  definiția  fiduciei.  Astfel,  din  dispozițiile  art.  773 
rezultă că părțile contractului sunt următoarele: (i) constituitorul – 
persoana  care  transferă  drepturi  reale,  drepturi  de  creanță, 
garanții  ori  alte  drepturi  patrimoniale  sau  un  ansamblu  de 
asemenea drepturi, prezente ori viitoare; (ii) fiduciarul – persoana 
către care se transmit aceste drepturi şi care le exercită cu un scop 
determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari29. 
Pornind  de  la  prevederile  art.  773,  art.  776  dezvoltă  aceste 
dispoziții.  Astfel,  din  coroborarea  celor  două  articole  rezultă  că 
părțile  contractului  de  fiducie  sunt  doar  constituitorul  şi  fidu­
ciarul. Din interpretarea art. 776 şi art. 773 rezultă că beneficiarul 
nu  este  parte  în  contract.  Acesta  poate  fi  o  terță  persoană,  la  fel 
cum poate avea loc suprapunerea calității de beneficiar cu cea de 
fiduciar, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 777 C. civ.  
Constituitorul  poate  fi  orice  persoană  fizică  sau  juridică.  În 
temeiul  art.  778,  în  lipsa  unei  stipulații  contrare,  constituitorul 

29 Vocabulaire juridique, sous la direction de Gérard Cornu, op. cit., p. 410, 

defineşte  fiduciantul  (constituitorul)  şi  fiduciarul  astfel:  „Fiduciant  –  Celui  qui, 

dans l’aliénation fiduciaire, cède un bien soit à titre de garantie (il est débiteur 
ou  constituant  de  la  sûreté),  soit  à  fins  de  libéralité  (il  en  est  l’auteur  par  ex. 
comme  testateur),  soit  en  vue  de  faire  gérer  le  bien  par  un  tiers  dans  son 
intérêt;  Fiduciaire  –  Celui  qui,  dans  l’aliénation  fiduciaire,  acquiert  un  bien  à 
charge  de  le  rétrocéder  au  tiers  bénéficiaire  de  la  libéralité,  soit  au  fiduciant 
après gestion ou jeu de la garantie”.
340 Fiducia

poate, în orice moment, să desemneze un terț care să îi reprezinte 
interesele  în  executarea  contractului  şi  care  să  îi  exercite 
drepturile născute din contractul de fiducie. 
În ceea ce priveşte persoana fiduciarului, pot avea calitatea de 
fiduciar  în  contractul  de  fiducie  doar  instituțiile  de  credit,  socie‐
tățile  de  servicii  şi  investiții  financiare,  societățile  de  asigurare  şi 
reasigurare  legal  înființate,  precum  şi  notarii  publici  şi  avocații, 
indiferent  de  forma  de  exercitare  a  profesiei,  aşa  cum  am  arătat 
supra.  Totuşi,  această  soluție  a  fost  criticată  în  doctrină, 
propunându‐se  să  aibă  calitatea  de  fiduciar  orice  persoană  fizică 
sau  juridică,  cu  respectarea  anumitor  condiții  de  solvabilitate  şi 
onorabilitate30.  O  altă  parte  a  doctrinei31  apreciază  ca  utilă  şi 
justificată  această  limitare  a  calității  de  fiduciar  la  anumite 
instituții  şi  persoane  fizice  autorizate  –  prezentând  garanții  de 
pregătire profesională şi de onorabilitate şi supuse, printre altele, 
şi  unui  control  financiar  strict  –  de  dorința  legiuitorului  de  a‐i 
proteja pe constituanți şi beneficiari, pe de o parte, iar pe de alta, 
de a se limita posibilitatea folosirii instituției fiduciei pentru opera‐
țiuni de spălare de bani. 
Conform  art.  777  C.  civ.,  beneficiar  al  fiduciei  poate  fi 
constituitorul, fiduciarul sau o terță persoană. Aşa cum rezultă din 
prevederile art. 779 lit. e) C. civ., pentru validitatea contractului de 
fiducie,  este  necesar  ca  acesta  să  cuprindă  identitatea  beneficia‐
rului  sau  a  beneficiarilor,  iar  dacă  aceştia  nu  sunt  determinați, 
contractul  trebuie  să  prevadă  cel  puțin  regulile  care  să  permită 
desemnarea  ulterioară  a  acestora.  Această  condiție  este  similară 
celei cerute de art. 1285 C. civ. pentru validitatea stipulației pentru 
altul  („Beneficiarul  trebuie  să  fie  determinat  sau,  cel  puțin, 
determinabil la data încheierii stipulației şi să existe în momentul 
în  care  promitentul  trebuie  să‐şi  execute  obligația”).  În  cazul  în 
care  beneficiar  al  fiduciei  este  o  terță  persoană,  urmează  să  se 
aplice  corespunzător  reglementările  în  materia  stipulației  pentru 
altul,  deoarece  beneficiarul  nu  este  parte  la  contract.  Beneficiarul 
terț, nefiind parte la contract, validitatea contractului de fiducie nu 

30 C.R. Tripon, op. cit., p. 196.
31 D. Chirică, op. cit., p. 192; I. Popa, op. cit., pp. 1095‐1096.
Gheorghe Buta 341
este  condiționată  de  acceptul,  acordul  acestuia.  Prin  urmare,  ca 
efect  al  contractului  de  fiducie  şi  al  acceptării  lui,  beneficiarul  va 
dobândi  drepturi  de  creanță  ce‐i  oferă  acestuia  posibilitatea 
determinării  fiduciarului  de  a‐şi  executa  obligațiile  corelative 
rezultate din contract. 
Ținând  cont  de  faptul  că  beneficiarul  are  posibilitatea  de  a 
solicita în justiție înlocuirea fiduciarului în cazul în care acesta nu 
îşi îndeplineşte obligațiile sau pune în pericol interesele ce i‐au fost 
încredințate,  este  necesar  ca  beneficiarul  să  aibă,  şi  el,  capacitate 
deplină de exercițiu.  

3.3. Conţinutul contractului de fiducie 
Potrivit  art.  779  C.  civ.,  contractul  de  fiducie  trebuie  să 
menționeze, sub sancțiunea nulității absolute: (i) drepturile reale, 
drepturile de creanță, garanțiile şi orice alte drepturi patrimoniale 
transferate; (ii) durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani 
începând de la data încheierii sale; (iii) identitatea constituitorului, 
identitatea  fiduciarului,  identitatea  beneficiarului  ori  cel  puțin 
regulile  care  permit  identificarea  acestora;  (iv)  scopul  fiduciei  şi 
întinderea  puterilor  de  administrare  şi  de  dispoziție  ale  fiducia‐
rului.  Prevederile  art.  779  C.  civ.  au  preluat  dispozițiile  art.  2018 
din Codul civil francez, cu unica diferență că, în Codul civil francez, 
durata transferului este de cel puțin 99 de ani. În ceea ce priveşte 
scopul  contractului  de  fiducie,  dispozițiile  art.  779  urmează  a  fi 
corelate cu cele ale art. 775 care instituie interdicția liberalităților 
indirecte. 
Un alt element care trebuie să figureze în contractul de fiducie 
este prevăzut în art. 783 C. civ. potrivit căruia contractul de fiducie 
trebuie  să  cuprindă  condițiile  în  care  fiduciarul  dă  socoteală 
constituitorului cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale. De ase‐
menea, fiduciarul trebuie să dea socoteală, la intervale precizate în 
contractul de fiducie, beneficiarului sau reprezentantului constitui‐
torului, la cererea acestora. 
 
 
 
342 Fiducia

3.4.  Înregistrarea  fiscală  şi  opozabilitatea  contractului  de 

fiducie 
Art.  780  C.  civ.  impune  condiția  înregistrării  contractului  de 
fiducie, precum şi modificările aduse acestuia, în termen de o lună 
de  la  data  încheierii  acestora,  la  cererea  fiduciarului,  la  organul 
fiscal  competent  să  administreze  sumele  datorate  de  fiduciar 
bugetului  general  consolidat  al  statului,  sub  sancțiunea  nulității 
absolute. Sancțiunea nulității absolute are ca scop evitarea spălării 
banilor şi a evaziunii fiscale. Sintagma „organul fiscal competent să 
administreze  sumele  datorate  de  fiduciar  bugetului  general 
consolidat”  uzitată  de  către  legiuitor  vizează  atât  situația  în  care 
fiduciarul  are  sediul  în  România,  cât  şi  cea  în  care  acesta  este 
nerezident. 
Dispozițiile art. 780 alin. (2) trebuie coroborate cu dispozițiile 
art.  251  (Contracte  de  fiducie)  şi  art.  421  din  Codul  fiscal32  al 

32 Art. 421   C. fisc.: (1) Transferul de la constituitor la fiduciar al masei pa‐

trimoniale  fiduciare  nu  generează  venituri  impozabile,  în  înțelesul  prezentului 

titlu, la momentul transferului, pentru părțile implicate, respectiv constituitor şi 
fiduciar, în cazul în care părțile respective sunt contribuabili potrivit titlului III. 
(2)  Remunerația  fiduciarului  contribuabil  potrivit  titlului  III,  notar  public 
sau  avocat,  primită  pentru  administrarea  masei  patrimoniale  constituie,  în 
înțelesul prezentului titlu, venit din activitatea adiacentă şi se supune impunerii 
cumulat  cu  veniturile  din  activitatea  desfăşurată  de  notar  sau  avocat,  potrivit 
prevederilor cap. II „Venituri din activități independente”. 
(3) Tratamentul fiscal al veniturilor realizate din administrarea masei pa‐
trimoniale de către fiduciar, altele decât remunerația fiduciarului, se stabileşte 
în funcție de natura venitului respectiv şi se supune impunerii potrivit regulilor 
proprii fiecărei categorii de venituri. La determinarea venitului impozabil nu se 
deduc  pierderile  fiscale  ale  constituitorului,  acestea  reprezentând  pierderi 
definitive.  În  cazul  în  care  constituitorul  este  contribuabil  potrivit  titlului  III, 
obligațiile fiscale ale acestuia în legătură cu masa patrimonială administrată vor 
fi îndeplinite de fiduciar. 
(4)  Venitul  realizat  în  bani  şi  în  natură  de  beneficiarul  persoană  fizică  la 
transferul masei patrimoniale de la fiduciar se supune impunerii potrivit preve‐
derilor  cap.  IX  „Venituri  din  alte  surse”.  Fac  excepție  veniturile  realizate  de 
beneficiar din transferul masei patrimoniale în situația în care acesta este con‐
stituitorul, caz în care veniturile respective sunt neimpozabile. Obligația evaluă‐
rii veniturilor realizate, la prețul stabilit prin expertiză tehnică, la locul şi la data 
primirii acestora, revine fiduciarului. Pierderile fiscale înregistrate din adminis‐
trarea masei patrimoniale de către fiduciar reprezintă pierderi definitive şi nu 
Gheorghe Buta 343
României. Potrivit dispozițiilor art. 251  C. civ., în cazul contractelor 
de  fiducie,  încheiate  conform  dispozițiilor  Codului  civil,  în  care 
constituitorul  are  şi  calitatea  de  beneficiar,  se  aplică  următoarele 
reguli: (i) transferul masei patrimoniale fiduciare de la constituitor 
către  fiduciar  nu  este  transfer  impozabil  în  înțelesul  prezentului 
titlu;  (ii)  fiduciarul  va  conduce  o  evidență  contabilă  separată 
pentru  masa  patrimonială  fiduciară  şi  va  transmite  trimestrial 
către  constituitor,  pe  bază  de  decont,  veniturile  şi  cheltuielile 
rezultate  din  administrarea  patrimoniului  conform  contractului; 
(iii)  valoarea  fiscală  a  activelor  cuprinse  în  masa  patrimonială 
fiduciară, preluată de fiduciar, este egală cu valoarea fiscală pe care 
acestea  au  avut‐o  la  constituitor;  (iv)  amortizarea  fiscală  pentru 
orice activ amortizabil prevăzut în masa patrimonială fiduciară se 
determină  în  continuare  în  conformitate  cu  regulile  prevăzute  la 
art.  24,  care  s‐ar  fi  aplicat  la  persoana  care  a  transferat  activul, 
dacă transferul nu ar fi avut loc. 
În cazul contractelor de fiducie, în care calitatea de beneficiar 
o  are  fiduciarul  sau  o  terță  persoană,  cheltuielile  înregistrate  din 
transferul  masei  patrimoniale  fiduciare  de  la  constituitor  către 
fiduciar sunt considerate cheltuieli nedeductibile. 
În  situația  în  care  masa  patrimonială  fiduciară  cuprinde  drep‐
turi reale imobiliare, acestea se vor înregistra la compartimentul de 
specialitate  al  autorității  administrației  publice  locale  competent 
pentru  administrarea  sumelor  datorate  bugetelor  locale  ale 
unităților  administrativ‐teritoriale  în  raza  cărora  se  află  imobilul. 
Sancțiunea  aplicabilă  în  cazul  nerespectării  acestor  dispoziții  este 
nulitatea  absolută.  De  asemenea,  în  ipoteza  în  care  beneficiarul 
contractului de fiducie este desemnat ulterior, actul scris prin care 
se face această mențiune va trebui înregistrat în aceleaşi condiții şi 
sub aceeaşi sancțiune. Astfel, în cazul acestor situații enunțate supra, 
sancțiunea  neînregistrării  este  sancționată  cu  nulitatea  absolută, 
aceasta fiind o condiție de validitate a contractului de fiducie.  
Potrivit  art.  2831  (Contracte  de  fiducie)  C.  fisc.,  ale  cărui 
prevederi  trebuie  interpretate  prin  coroborare  cu  dispozițiile  

se deduc la determinarea venitului impozabil pentru beneficiar ulterior transfe‐
rului masei patrimoniale de la fiduciar la beneficiarul persoană fizică.
344 Fiducia

art. 780 alin. (2) C. civ.: „În cazul persoanelor fizice şi juridice care 
încheie  contracte  de  fiducie,  impozitele  şi  taxele  locale  aferente 
masei  patrimoniale  fiduciare  transferate  în  cadrul  operațiunii  de 
fiducie sunt plătite de către fiduciar la bugetele locale ale unităților 
administrativ‐teritoriale  unde  sunt  înregistrate  bunurile  care  fac 
obiectul  operațiunii  de  fiducie,  cu  respectarea  prevederilor 
prezentului titlu, începând cu data de întâi a lunii următoare celei 
în care a fost încheiat contractul de fiducie”. 
În  cazul  prevăzut  de  alin.  (4)  al  art.  780,  lipsa  înregistrării 
fiscale  atrage  aplicarea  sancțiunilor  administrative  prevăzute  de 
lege şi în niciun caz nulitatea absolută. Această sancțiune se aplică 
şi  în  situația  neînregistrării  fiscale  a  actului  separat  încheiat  cu 
respectarea  cerințelor  legale,  pentru  transmiterea  unor  drepturi 
pentru  care  este  necesară  îndeplinirea  unor  cerințe  speciale  de 
formă. 
Pentru a fi opozabil față de terți, contractul de fiducie trebuie 
să fie menționat în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. 
În forma inițială a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 781 
avea denumirea marginală „Registrul național al fiduciilor” şi avea 
următorul conținut: 
„1) Un registru național al fiduciilor şi modalitățile de înscriere 
a acestora vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului. 
2)  Contractul  de  fiducie  este  opozabil  terților  numai  după 
înscrierea în acest registru. 
3)  Intabularea  drepturilor  reale  imobiliare  care  fac  obiectul 
contractului  de  fiducie  se  poate  face  numai  după  înscrierea 
contractului de fiducie în registrul național al fiduciilor, precum şi 
la  compartimentul  de  specialitate  al  autorității  administrației 
publice locale”. 
Articolul  781  a  fost  modificat  prin  art.  83,  pct.  14  din  Legea  
nr.  71/2011,  având  în  prezent  următorul  conținut:  „(1)  Fiducia 
este  opozabilă  terților  de  la  data  menționării  sale  în  Arhiva 
Electronică de Garanții Reale Mobiliare. (2) Înscrierea drepturilor 
reale  imobiliare,  inclusiv  a  garanțiilor  reale  imobiliare,  care  fac 
obiectul contractului de fiducie, se face şi în cartea funciară, pentru 
fiecare drept în parte”. Soluția adoptată de legiuitor ni se pare una 
rațională şi utilă. Prin aceasta s‐a evitat posibilitatea ca între data 
Gheorghe Buta 345
intrării  în  vigoare  a  Codului  civil  şi  data  adoptării  hotărârii  de 
Guvern  privind  registrul  național  al  fiduciilor  să  fie  încheiate 
contracte de fiducie care nu ar fi putut fi înregistrate. Cu atât mai 
mult  cu  cât  este  de  notorietate  faptul  că  termenul  de  adoptare  a 
hotărârii  de  Guvern  nu  se  respectă  adeseori  în  practică.  În  plus, 
prin soluția din forma inițială a legii s‐ar fi creat un sistem paralel 
Arhivei  Electronice  de  Garanții  Reale  Mobiliare,  fapt  ce  ar  fi 
îngreunat inutil dezvoltarea acestei practici. 
Potrivit alin. (2) al art. 781 C. civ., înscrierea drepturilor reale 
imobiliare, inclusiv a garanțiilor reale imobiliare, care fac obiectul 
contractului de fiducie, se face şi în cartea funciară, pentru fiecare 
drept în parte. Această dispoziție a fost modificată prin acelaşi art. 
83 pct. 14 din Legea nr. 71/2011. Menționăm că în forma inițială, 
textul  de  lege  instituia  o  ordine  de  înscriere  a  contractului  de 
fiducie. Potrivit alin. (3) al art. 781, mai întâi se înscria contractul 
de  fiducie  în  registrul  național  al  fiduciilor,  precum  şi  la 
compartimentul de specialitate al autorității administrației publice 
locale. Ulterior, se va face intabularea drepturilor reale imobiliare 
care fac obiectul contractului de fiducie. În forma actuală a alin. (2) 
al art. 781, legiuitorul nu a prevăzut această prioritate. 

3.5. Încetarea contractului 
Potrivit art. 789 alin. (1) C. civ., atât timp cât nu a fost acceptat 
de  către  beneficiar,  contractul  de  fiducie  poate  fi  denunțat 
unilateral de către constituitor. Problema acceptării fiduciei poate 
căpăta, totuşi, o formă interesantă în condițiile în care beneficiar ar 
fi una dintre părțile contractului, recte constituitorul sau fiduciarul. 
În  acest  sens,  se  poate  discuta  dacă  încheierea  contractului  de 
fiducie  presupune  automat  şi  acceptarea  fiduciei  de  către 
constituitorul‐beneficiar  sau  de  către  fiduciarul‐beneficiar.  Deşi 
legea nu face precizări cu privire la acest aspect, considerăm că în 
astfel  de  situații  acceptarea  fiduciei  ar  trebui  făcută  în  mod 
separat, fie printr‐un alt act (care nu trebuie să îmbrace o anumită 
formă,  forma  autentică  fiind  cerută  doar  în  privința  încheierii 
contractului  de  fiducie),  fie  prin  inserarea  în  contract  a  unei 
mențiuni  exprese  în  acest  sens.  Această  soluție  ar  putea  fi 
346 Fiducia

justificată atât de existența unei identități de formă (ca în cazul în 
care  beneficiar  al  fiduciei  este  un  terț),  cât  şi  de  faptul  că,  ținând 
cont  de  durata  mare  specifică  acestui  tip  de  contract,  nu  ne  este 
permis să deducem faptul că simpla încheiere a contractului repre‐
zintă şi acceptarea fiduciei de către beneficiar, mai ales când acesta 
este fiduciarul. De asemenea, datorită faptului că mecanismul fidu‐
ciei  este  inutil  până  nu  intervine  acceptul  beneficiarului,  această 
soluție ar permite stabilirea cu exactitate a acestui moment. 
Pe de altă parte, încheierea contractului de fiducie presupune 
un  transfer  de  drepturi  făcut  cu  o  finalitate  strict  determinată  şi 
crearea  unui  patrimoniu  de  afectațiune,  art.  780  alin.  (3)  oferind 
posibilitatea  desemnării  beneficiarului  ulterior  semnării 
contractului. La momentul semnării contractului nu este neapărat 
necesar  ca  beneficiarul  să  fie  determinat,  ci,  aşa  cum  rezultă  din 
art.  779  lit.  e)  C.  civ.,  este  suficient  ca  acesta  să  fie  determinabil. 
Astfel, cu atât mai mult, nu putem deduce faptul că simpla semnare 
a  contractului  ar  putea  reprezenta  acceptarea  fiduciei  de  către 
constituitor  sau  fiduciar  în  calitate  de  beneficiar,  cu  cât  există 
posibilitatea  ca,  la  momentul  încheierii  contractului,  beneficiarul 
să nu fie încă desemnat. 
După  manifestarea  voinței  beneficiarului  în  sensul  acceptării 
fiduciei,  contractul  de  fiducie  devine  irevocabil,  în  lipsa  acordului 
beneficiarului nefiind permisă nicio denunțare unilaterală. Cu toate 
acestea, dacă ne raportăm la art. 790 alin. (2) C. civ., lucrurile sunt 
discutabile  în  acest  sens,  în  cazul  în  care  beneficiar  al  fiduciei  este 
una  dintre  părți.  Printre  situațiile  în  care  contractul  de  fiducie 
încetează,  alin.  (2)  al  art.  790  C.  civ.  prevede  şi  cazul  în  care  toți 
beneficiarii renunță la fiducie, iar în contract nu s‐a precizat cum vor 
continua raporturile fiduciare într‐o asemenea situație. Prin urmare, 
această  reglementare  poate  echivala  fie  cu  posibilitatea  denunțării 
unilaterale  a  contractului  pe  toată  perioada  acestuia  de  către 
constituitor  (în  situația  în  care  acesta  este  şi  singurul  beneficiar  al 
fiduciei), fie cu posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de 
către  fiduciar  (atunci  când  fiducia  este  realizată  doar  în  beneficiul 
fiduciarului).  De  asemenea,  dacă  admitem  necesitatea  acceptării 
separate  a  fiduciei  de  către  părțile  contractului,  atunci  când  una 
dintre  ele  este  beneficiar,  ar  părea  că  îi  este  oferit  constituitorului 
Gheorghe Buta 347
dreptul  de  a  denunța  unilateral  contractul  până  la  acceptarea 
fiduciei de către beneficiarul‐fiduciar, iar acestuia din urmă dreptul 
de  a  denunța  unilateral  contractul  de  la  acest  moment  până  la 
împlinirea termenului sau până la realizarea scopului urmărit când 
acesta intervine înainte de împlinirea termenului. Potrivit aceluiaşi 
alineat  al  art.  790,  declarațiile  de  renunțare  sunt  supuse  aceloraşi 
formalități  de  înregistrare  ca  şi  contractul  de  fiducie,  încetarea 
producându‐se  de  la  data  finalizării  formalităților  de  înregistrare 
pentru  ultima  declarație  de  renunțare.  Necesitatea  înregistrării 
declarațiilor de renunțare rezidă în faptul că fiducia îşi va produce 
efectele  în  mod deplin dacă  există  minimum  un  beneficiar  care nu 
renunță la aceasta. 
Pornind  de  la  art.  789  alin.  (2),  putem  observa  faptul  că 
legiuitorul  îi  oferă  beneficiarului,  justificat,  un  rol  important  şi  în 
materia  modificării  contractului  de  fiducie.  Astfel,  contractul  nu 
poate  fi  modificat  de  către  părți  decât  cu  acordul  beneficiarului 
sau,  în  lipsa  acestuia,  cu  autorizarea  instanței  judecătoreşti. 
Mergând  pe  acelaşi  raționament  ca  mai  sus,  putem  deduce  din 
acest text  faptul că există posibilitatea modificării contractului de 
fiducie,  în  mod  unilateral,  de  către  constituitorul‐beneficiar.  Prin 
urmare,  din  interpretarea  literală  a  textului,  se  poate  deduce  că 
legiuitorul  îi  acordă  constituitorului  puterea  de  a  denunța  unila‐
teral  contractul  de  fiducie  în  mod  discreționar,  atunci  când  bene‐
ficiar este chiar acesta. 
Pe  lângă  posibilitatea  denunțării,  contractul  de  fiducie  mai 
încetează,  în  temeiul  art.  790  alin.  (1)  C.  civ.,  prin  împlinirea 
termenului  sau  prin  realizarea  scopului  urmărit  când  acesta 
intervine  înainte  de  împlinirea  termenului.  Contractul  de  fiducie 
este  un  contract  pe  perioadă  determinată,  perioadă  ce  trebuie 
menționată, conform art. 779 lit. b) C. civ., sub sancțiunea nulității 
absolute, în contractul de fiducie. Transferul drepturilor nu poate fi 
făcut  pe  o  perioadă  care  să  depăşească  33  de  ani  de  la  data 
încheierii contractului, dar precizarea acestei perioade în contract 
poate fi făcută şi prin indicarea unei date fixe la care contractul să 
înceteze. 
Art.  790  mai  prevede,  în  alin.  (3),  încetarea  contractului  de 
fiducie  şi  în  situația  deschiderii  procedurii  insolvenței  împotriva 
348 Fiducia

fiduciarului  sau  în  cazul  în  care  se  produc,  potrivit  legii,  efectele 
reorganizării persoanei juridice. Cu toate acestea, potrivit art. 776 
alin.  (3)  C.  civ.,  pot  avea  calitatea  de  fiduciari  notarii  publici  şi 
avocații, indiferent de forma de exercitare a profesiei, iar acestora 
nu le sunt aplicabile regulile insolvenței. Considerăm că în situația 
în  care  fiduciar  este  un  avocat  sau  un  notar  public,  contractul  de 
fiducie ar trebui să înceteze atunci când acesta se află în imposibi‐
litatea  de  a‐şi  exercita  în  vreun  fel  profesia.  În  plus,  considerăm, 
deşi legea nu face nicio precizare în acest sens, că în cazul în care 
prin  contract  au  fost  numiți  mai  mulți  fiduciari,  deschiderea 
procedurii insolvenței față de unii dintre ei nu ar trebui să ducă la 
încetarea contractului de fiducie atât timp cât rămâne cel puțin un 
fiduciar care îşi poate executa obligațiile. 
Am  mai  dori  să  menționăm,  cu  privire  la  art.  790  C.  civ. 
(„Încetarea  contractului  de  fiducie”),  faptul  că  acesta  are  un 
caracter supletiv, care permite părților, în cazul în care menținerea 
fiduciei  le  profit[,  să  stabilească  pe  cale  convențională  diverse 
moduri  prin  care  pot  acoperi  situațiile  de  încetare  a  contractului 
de fiducie prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 790 C. civ. 
Potrivit  art.  791  alin.  (1),  la  încetarea  contractului  de  fiducie, 
masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se transferă 
la  beneficiar,  iar  în  absența  acestuia,  la  constituitor.  Această 
reglementare  pune  în  evidență  caracterul  temporar  al  transfe‐
rului  masei  fiduciare  către  fiduciar.  Prin  urmare,  la  încetarea 
fiduciei,  va  avea  loc  un  nou  transfer  al  masei  fiduciare,  aceasta 
întorcându‐se  fie  în  patrimoniul  beneficiarului  sau,  în  lipsa 
acestuia, în patrimoniul constituitorului. 
În  cazul  în  care,  până  la  încetarea  fiduciei,  beneficiarul  nu  a 
fost  numit  potrivit  regulilor  din  contract,  a  decedat  fără  a  lăsa  în 
urmă  moştenitori  (or,  în  cazul  persoanei  juridice,  aceasta  şi‐a 
încetat existența), sau a renunțat la fiducie, iar în contract nu s‐au 
făcut  precizări  referitoare  la  cum  vor  continua  raporturile  fidu‐
ciare  [art.  790  alin.  (2)],  masa  fiduciară  se  va  întoarce  în  patri‐
moniul constituitorului. În caz contrar, în prezența beneficiarului, 
masa  fiduciară  va  intra  în  patrimoniul  acestuia,  dacă  prin 
contractul de fiducie nu s‐a prevăzut altfel. 
Gheorghe Buta 349
Contopirea masei fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al 
constituitorului  nu  poate  avea  loc,  aşa  cum  prevede  art.  791  
alin. (2), decât după lichidarea datoriilor fiduciare. 
Transferul  masei  fiduciare  nu  prejudiciază  în  niciun  fel 
creditorii  fiduciari  deoarece  aceştia  au  posibilitatea  de  a  se 
îndestula, în aceleaşi condiții ca înainte, din masa fiduciară şi după 
transferul  acesteia  către  beneficiar  sau,  după  caz,  constituitor. 
Motivul  existenței  reglementării  din  alin.  (2),  care  obligă  la 
menținerea masei fiduciare separată de restul patrimoniului bene‐
ficiarului sau al constituitorului, până la plata datoriilor fiduciare, 
este  acela  de  a‐i  proteja  pe  creditorii  fiduciari.  Prin  urmare, 
creditorii  beneficiarului  sau  ai  constituitorului  nu  se  vor  putea 
îndestula  din  masa  fiduciară  până  la  contopire.  De  asemenea,  se 
poate  considera  că  această  reglementare  este  deopotrivă  în  inte‐
resul beneficiarului sau al constituitorului deoarece nici creditorii 
fiduciari  nu  au  posibilitatea  de  a  se  îndestula  din  patrimoniul 
acestora  [cu  excepția  situației  prevăzute  de  art.  786  alin.  (2),  în 
cazul în care masa fiduciară urmează a se contopi cu patrimoniul 
constituitorului]. 
 
350 Administrarea bunurilor altuia

TITLUL V
ADMINISTRAREA BUNURILOR ALTUIA

(art. 792­857) 

1. Evoluţia instituţiei 

1.1. Istoric 
Apariția noțiunii de administrare a bunurilor altuia este rezul‐
tatul  unei  lungi  evoluții  şi  a  prins  contur  gradual  la  umbra  unor 
instituții conexe deja recunoscute, mandatul şi reprezentarea1.  
Mandatum  este  la  origine  o  instituție  de  drept  roman,  pro‐
venind etimologic din a manu dare2, mâna fiind simbolul încrederii 
acordate, şi era folosit cu titlu de contract consensual sinalagmatic 
imperfect.  Definiția  care  i  se  dă  în  epoca  lui  Iustinian  reflectă 
caracteristicile  constante  ale  mandatului  în  dreptul  roman,  şi 
anume de a fi un contract prin care o persoană însărcinează o altă 
persoană de încredere să facă ceva în interesul său, iar aceasta din 

 Autori:
Dr. Gheorghe Buta – Cercetător ştiinţific emerit la Institutul de Cer-
cetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române şi
avocat, coordonatorul Departamentului de Litigii şi Arbitraj al Muşat
& Asociaţii S.P.A.R.L.
Dr. Iolanda Boţi – Avocat, Barreau du Québec şi Baroul Iaşi.
1  M.  Cantin  Cumyn,  L'administration  du  bien  d'autrui,  Ed.  Yvon  Blais  Inc., 

Cowansville, 2000, p. 7.
2  Pothier,  v.  4,  Traité  des  contrats  de  bienfaisance,  p.  207,  no.  1,  apud  

M. Cantin Cumyn, op. cit.,  p. 9.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 351
urmă acceptă gratuit această misiune. Misiunea trebuia să fie licită, 
în interesul mandantului şi să fie revocabilă în mod liber3.  
Mandatul  s‐a  dezvoltat  sub  forma  unei  convenții  abia  către 
sfârşitul  Republicii,  impulsionat  de  circumstanțele  dezvoltării 
economiei, care creau adesea situații în care o persoană trebuia să‐şi 
urmărească interesele, în acelaşi timp, în diferite locuri4. Înainte de 
înflorirea economică, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul 
administrării  unor  bunuri  sau  valorificării  unor  drepturi  numai  în 
mod  accidental,  şi  nu  sub  forma  contractului,  ci  prin  intermediul 
unor  acte  dominate  de  formalism.  Cel  ce  dorea  să‐şi  valorifice  o 
creanță prin intermediul altuia recurgea la adstipulatio. Adstipulator 
(creditorul  accesor)  era  un  creditor  veritabil  numai  în  raport  cu 
debitorul,  căci  era  obligat  să  remită  creditorului  principal  (man‐
dantul) creanța valorificată pe seama debitorului5. 
Dreptul  roman  vechi  nu  cunoştea  principiul  reprezentării, 
deoarece  contractele  se  încheiau  în  mod  ritualic,  folosindu‐se 
gesturi  şi  cuvinte  sacramentale,  ceea  ce  impunea  cu  necesitate 
prezența  părților  la  contractare,  efectele  răsfrângându‐se  exclusiv 
asupra acestora. Principiul nereprezentării apărea mai firesc pentru 
acea epoca, prezentând şi avantajul că părțile îşi cunoşteau reciproc 
posibilitățile  materiale  şi  puteau  evita  insolvabilitățile.  Cu  timpul, 
această concepție ajunge să reprezinte o piedică în calea comerțului 
şi  a  intereselor  economice,  iar  juriştii  romani,  deşi  nu  au  renunțat 
total la acest principiu, au creat tot mai multe excepții6.  
Dacă  faptul  că  pater  familias  putea  fi  reprezentat  de  persoa‐
nele aflate sub puterea sa a fost uşor acceptat, reprezentarea prin 
terțe  persoane  a  fost  mai  greu  admisă.  Sub  influența  juriscon‐
sultului  Papinian,  s‐a  admis  că  terții  contractanți  pot  chema  în 
judecată pe  proprietarul (dominus) care a contractat cu ei printr‐
un  administrator  (procurator),  în  limitele  administrației  la  care 
acesta a fost împuternicit. În toate aceste cazuri reprezentarea era 

3 Pentru mai multe detalii, a se vedea M. Cantin Cumyn, op. cit., p. 9.
4  S.  Solazzi,  Studia  et  documenta  historiae  et  iuris,  Roma,  23,  1957,  p.  297, 

apud E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 311.
5 E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 311.
6 V. Hanga, M.D. Bocşan, Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, 

Bucureşti, 2006, p. 265.
352 Administrarea bunurilor altuia

imperfectă,  reprezentantul  rămânând  şi  el  obligat  alături  de 

reprezentat7.   
Anterior creării sistemului reprezentării imperfecte, romanii nu 
admiteau,  în  principiu,  reprezentarea  în  materia  contractelor,  iar 
actele  încheiate  de  mandatar  produceau  efecte  asupra  sa,  şi  nu 
asupra  mandantului.  Datorită  acestui  fapt,  după  efectuarea  opera‐
țiunilor  juridice  cu  care  a  fost  împuternicit,  mandatarul  trebuia  să 
transfere mandantului drepturile şi obligațiile dobândite8.   
Aportul  dreptului  canonic  a  fost  esențial  în  evoluția  care  a 
condus la reprezentare, acesta  substituind concepției unei legături 
intransmisibile  între  creditor  şi  debitor  aceea  a  unui  raport  între 
patrimoniile  lor.  Devenea  din  acest  moment  posibil  de  a  concepe 
că  o  persoană  poate  să  fie  legată  printr‐un  contract  deşi  nu  a 
participat  personal  la  încheierea  lui.  Astfel,  puteau  fi  explicate 
juridic situațiile în care li se  permiteau bisericilor, mănăstirilor şi 
altor  corpuri  şi  comunități  să  participe  la  viața  juridică  prin 
intermediul organelor abilitate să acționeze pentru ele9.  
În dreptul roman, obiectul mandatului putea fi încheierea unui 
act  juridic  sau  săvârşirea  unui  fapt  material  (o  lucrare  deter‐
minată).  De  exemplu,  munca  meseriaşilor  făcea  obiectul  contrac‐
tului de mandat numai atunci când nu era plătită. Atunci când era 
plătită, făcea obiectul contractului de locațiune10.   
Gratuitatea era un element esențial al contractului de mandat, 
dar dreptul clasic a permis totuşi unele abateri care decurgeau din 
faptul  că  cei  care  desfăşurau  munci  intelectuale  (profesii)  îşi 
angajau  serviciile  prin  intermediul  contractului  de  mandat,  iar 
aceste servicii erau de cele mai multe ori remunerate11.  
Codul lui Napoleon nu a reținut gratuitatea ca element esențial 
şi  distinctiv  al  contractului  de  mandat.  Gratuitatea  a  devenit  o 
simplă  prezumție,  fără  efect  asupra  calificării  contractului,  iar 
reprezentarea a devenit elementul distinctiv al mandatului12.  

7 Ibidem, p. 266.
8 E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 313.
9  M.  Cantin  Cumyn,  L'administration  du  bien  d'autrui,  Ed.  Yvon  Blais  Inc., 

Cowansville, 2000, p. 12.
10 E. Molcuț, op. cit., p. 312.
11 Ibidem.
12 M. Cantin Cumyn, op. cit., p. 17.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 353
Introducerea  în  Codul  lui  Napoleon  a  unei  definiții  a  man‐
datului  care  încorpora  noțiunea  de  reprezentare  nu  a  împiedicat 
dreptul  francez  să  efectueze  o  revenire  la  situația  anterioară 
codificării, atunci când era posibil un mandat fără reprezentare sau 
un  mandat  purtând  în  principal  asupra  îndeplinirii  de  acte 
materiale.  Atribuirea  calității  de  mandatar  persoanelor  care  nu 
acționau  cu  titlu  de  reprezentant  al  unui  mandant  a  dorit  să 
răspundă  nevoilor  practicii  comerciale.  Înmulțirea  şi  importanța 
intermediarilor  care  jucau  un  rol  indispensabil  în  relațiile  de 
afaceri au generat nevoia presantă de a califica raporturile juridice 
care  rezultau  din  activitățile  lor,  iar  mandatul  părea  cel  mai 
adecvat să fie aplicat în astfel de situații13.  
Secolul al XX‐lea a confirmat integrarea în cadrul mandatului a 
tuturor  ipotezelor  administrării  pentru  altul14.  Totuşi,  caracterul 
nepotrivit al regulilor mandatului  în afara cazurilor de reprezentare 
convențională  a  devenit  pregnant,  iar  doctrina  a  atras  atenția  că 
regulile  mandatului  sunt  insuficiente  sau  neadaptate  pentru  acele 
situații la care sunt aplicate în mod artificial15.  
Sub  imperiul  vechiului  Cod  civil  român  de  la  1864,  admi‐
nistrarea  bunurilor  unei  persoane  de  către  un  terț  se  realiza  în 
baza  unui  mandat  convențional,  legal  sau  judiciar16.  Inițial, 
mandatul a fost reglementat ca un contract special, dar a suferit în 
timp  numeroase  transformări  pentru  a  se  adapta  la  noile  cerințe 
sociale,  ajungând  să  aibă  rolul  de  reglementare  generală  privind 
împuternicirea, reprezentarea şi administrarea bunurilor de către 
terți.  Prin  noul  Cod  civil,  legiuitorul  pare  să  dorească  revenirea 
mandatului la rolul său inițial de contract special, reglementând în 
mod expres cadrul general aplicabil tuturor situațiilor de adminis‐
trare a bunurilor altuia17. 
 
 

13 Ibidem, p. 22.
14 Ibidem, p. 28. 
15 Ibidem, p. 39.
16 I. Boți, V. Boți, Administrarea bunurilor altuia în noul Cod Civil român în 

Dreptul nr 11/2010, Bucureşti, 2010, p. 69.
17 Ibidem, p. 71.
354 Administrarea bunurilor altuia

1.2.  Codul  civil  din  Québec  şi  influenţa  acestuia  asupra 

noului Cod civil român 
Codificarea instituției administrării bunurilor altuia în Québec 
a  reprezentat  o  inovație  în  tradiția  sistemului  de  drept  civil,  iar 
printre  factorii  care  au  impulsionat  această  codificare  se  mențio‐
nează,  în  doctrină,  importanța  crescândă  a  executării  testa‐
mentare,    adoptarea  instituției  fiduciei,  dar  fără  a  prelua  şi  dedu‐
blarea  titlului  de  proprietate  din  regimul  de  „trust”  al  tradiției 
engleze, apelarea la modelele anglo‐canadiene şi americane de cons‐
tituire  a  persoanelor  juridice,  toate  aceste  împrumuturi  generând 
percepția unor lacune importante în legislația din Québec18. 
La momentul revizuirii Codului civil se constatase că mandatul 
era  omniprezent,  acoperind  nu  doar  raporturile  contractuale 
implicând  prestarea  de  servicii,  dar  şi  raporturi  extracontractuale 
privind  administrarea  pentru  altul.  Vasta  acoperire  atribuită 
mandatului  ar  fi  presupus  ca  acest  regim  să  fi  fost  conceput  la  un 
nivel suficient de generalitate pentru a putea acoperi o varietate de 
cazuri concrete. Dar, de fapt, regulile mandatului erau departe de a 
îndeplini această condiție de generalitate. Mandatul reglementa, mai 
degrabă,  o  situație  precisă,  şi  anume  aceea  a  unei  puteri  de 
reprezentare conferită în mod voluntar de mandant mandatarului19.  
Probleme legate de acoperirea juridică a mandatului au apărut 
atunci  când  trebuiau  determinate  normele  de  conduită  aplicabile 
celor care administrează pentru altul.  Codul civil anterior enunța 
în  termeni  generali  obligația  mandatarului  de  a  acționa  cu  „grija 
unui  tată  de  familie”  şi  stabilea  un  regim  sumar  de  control, 
neconținând mecanisme pentru a supraveghea exercitarea atribu‐
țiilor  de  către  mandatar.  Această  insuficiență  a  regulilor  manda‐
tului devenea pregnantă când nu se ştia în mod clar cine are rolul 
de  mandant.  De  exemplu,  în  cazul  executorului  testamentar  s‐a 
dezbătut adesea dacă testatorul sau legatarul are rolul de mandant 
şi tendința era de a‐l prefera pe defunct, pentru a contracara riscul 
ca  moştenitorul să se  folosească de capacitatea  mandantului de  a 

18 M. Cantin Cumyn,  L'administration  du  bien d'autrui, Ed. Yvon Blais Inc., 

Cowansville, 2000, pp. 2‐3.
19 Ibidem, pp. 29‐30.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 355
revoca oricând mandatul. Atribuirea acestei calități testatorului, o 
persoană  inexistentă,  i‐a  plasat  pe  moştenitori  într‐o  situație 
defavorabilă, conform jurisprudenței20.  
Probleme au reieşit şi din raporturile dintre fiducie şi mandat. 
În  cadrul  reglementării  anterioare,  i  s‐a  atribuit  fiduciarului 
calitatea  de  mandatar,  chiar  în  absența  unui  mandant  şi  în  ciuda 
faptului  că  determinarea  puterilor  fiduciarului  se  făcea  fără 
referință  la  principiile  aplicabile  mandatarului.  În  această  situație 
poziția beneficiarilor era deosebit de firavă21. 
S‐a arătat în doctrină că regulile mandatului erau improprii şi 
în  cazul  administratorilor  persoanelor  juridice,  fiind  dificil  de 
determinat  conținutul  obligațiilor  administratorilor  persoanelor 
juridice,  precum  şi  identitatea  persoanelor  abilitate  să  ceară 
execuția  obligațiilor.  Pe  de‐o  parte,  asimilarea  administratorilor 
mandatarilor  îi  constrângeau  pe  aceştia  doar  la  o  firavă  obligație 
de prudență şi diligență, iar, pe de altă parte, identitatea mandan‐
tului  căruia  să‐i  dea  socoteală  de  conduita  lor  era  greu  de  deter‐
minat.  De  obicei  mandantul  era  considerat  a  fi  persoana  juridică 
însăşi,  chiar  dacă  ocazional  acest  rol  era  atribuit  acționarilor.  În 
oricare  dintre  aceste  două  situații  nu  exista  niciun  control  satis‐
făcător  al  acțiunii  administratorilor.  Persoana  juridică  nu  poate 
exprima o voință proprie care să se manifestă în mod autonom, ca 
un veritabil mandant, iar acționarii rămân în principiu cantonați în 
rolul  tradițional  de  a  alege  sau  a  destitui  administratorii,  din 
moment  ce  tribunalele  le‐au  negat  calitatea  cerută  pentru  a  se 
plânge de culpa administratorului, de proasta administrare sau de 
frauda  comisă  de  administrator.  Doar  compania  poate  acționa 
contra  administratorului,  nefiind  reprezentată  de  acționari.  S‐a 
considerat  că  actele  culpabile  ale  administratorului  nu  afectează 
decât  drepturile  companiei,  nu  şi  pe  acelea  ale  acționarilor. 
Recursul  la  mandat  în  această  situație  tinde  să‐i  elibereze  pe 
administratori de obligațiile care ar decurge din funcția lor, a cărei 

20 Ibidem, p. 36.
21 Ibidem, p. 37.
356 Administrarea bunurilor altuia

complexitate  o  depăşeşte  cu  mult  pe  aceea  a  rolului  jucat  de  un 
simplu mandatar22.  
Obiectivul codificării administrării bunurilor altuia în Québec 
a fost acela de a grupa reguli care erau dispersate dar se refereau 
la acelaşi lucru, de a înlocui aplicarea generalizată a mandatului şi 
de  a  stabili  un  ansamblu  de  dispoziții  care  să  constituie  dreptul 
comun  în  această  materie.  Această  codificare  nu  îşi  propunea  să 
elimine  aplicarea  regulilor  proprii  fiecărui  tip  de  administrare,  ci 
îşi  aroga  rolul  de  a  furniza  dispozițiile  supletive  diverselor 
regimuri particulare de administrare pentru altul23.  
Controversat  a  fost  rolul  pe  care  instituția  administrării 
bunurilor altuia trebuia să‐l joace în dreptul societăților. Artizanii 
revizuirii  Codului  civil,  printre  care  şi  Profesorul  Yves  Caron,  îşi 
doreau  ca  noua  codificare  să  furnizeze  mijloacele  unui  control 
eficace  în  caz  de  abuz  de  putere  sau  de  funcție  din  partea 
administratorilor companiilor24.  În ciuda acestei aspirații inițiale, 
propunerile  făcute  de  Oficiul  de  revizuire  a  Codului  civil  au  fost 
modificate  sub  presiunea  a  numeroase  organizații,  printre  care 
Baroul din Québec, Camera notarilor, Camera de comerț a provin‐
ciei Québec,  Asociația bancherilor canadieni, Confederația caselor 
populare  şi  de  economii,  Asociația  de  planificare  fiscală  şi 
succesorală, care au insistat ca dreptul societăților să fie exclus de 
la  aplicarea  acestei  instituții,  dorind  menținerea  calității  de 
mandatar pentru administratorii societăților25.  
Îngrijorarea  acestor  organizații  era  legată  de  o  teamă  de  a 
subordona  instituțiile  dreptului  comercial  sferei  dreptului  civil, 
având  în  vedere  presupusele  obstacole  care  ar  rezulta  de  aici 
pentru competitivitatea economiei provinciei Québec. Prof. Cumyn 
situează  la  baza  acestor  îngrijorări  o  necunoaştere  destul  de 
răspândită  a  noțiunilor  de  drept  comun  şi  de  drept  supletiv  şi 
deplânge  faptul  că  această  temere  a  dus  la  a  da  o  acoperire 

22 Ibidem, pp. 37‐38.
23 Ibidem, p. 44.
24 Y. Caron, L’abus de pouvoir en droit commercial quebecois, 1978, 19 C. de 

D. 7‐19, p. 18, apud M. Cantin Cumyn, op. cit., p. 44.
25  M.  Cantin  Cumyn,  Le  Pouvoir  Juridique,  McGill  Law  Journal/  Revue  de 

Droit de McGill, vol 52, 2007, p. 234; M. Cantin Cumyn, L'administration du bien 
d'autrui, Ed. Yvon Blais Inc., Cowansville, 2000, pp. 45‐46.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 357
restrânsă  acestei  instituții,  care  subestimează  efectul  codificării 
principiilor  administrării  bunurilor  altuia  şi  o  îndepărtează  de  la 
vocația care îi era atribuită inițial de către Oficiului de revizuire a 
Codului civil26.  
După  toate  problemele  constatate  în  reglementarea  ante‐
rioară,  era  de  aşteptat  o  primire  favorabilă  a  codificării  adminis‐
trării bunurilor altuia şi totuşi primele reacții au fost de ignoranță 
sau  chiar  de  respingere.  Printre  cauzele  acestei  lipse  de  interes, 
doctrina a reținut percepția dominantă  privind aplicarea limitată a 
noilor  reguli    strict  la  cazurile  expres  prevăzute  de  Cod.  Din 
moment  ce  administrarea  societăților  era  exclusă  de  la  aplicarea 
acestei instituții, predomina un sentiment că această codificare nu 
este  altceva  decât  o  repetiție  sau  o  sistematizare    a  dreptului 
anterior, care nu aduce schimbări practice importante27. 
În  Codul  civil  din  România,  instituția  este  reglementată  în 
articolele  de  la  792  la  857,  iar  legiuitorul  a  preluat  aproape  în 
totalitate textul din Codul civil al provinciei Québec, existând doar 
câteva  diferențe,  precum  şi  câteva  probleme  terminologice 
generate  de  o  traducere  lingvistică  neînsoțită  de  o  traducere 
juridică, adică de o adaptare la sistemul de drept românesc. 
În  primul  rând  şi  fără  a  avea  o  relevanță  practică,  instituția 
preluată  în  dreptul  nostru  sub  denumirea  de  „Administrarea 
bunurilor  altuia”,  în  Québec  poartă  numele  de  „Administrarea 
bunului altuia” (Administration du bien d’autrui). 
Printre  problemele  de  traducere,  se  exemplifică  în  doctrină 
expresia  din  art.  806  alin.  (2),  „în  caz  de  împiedicare”  a  beneficia‐
rului,  care  a  fost  tradusă  direct  din  franceza  „en  cas  d’empê‐
chement”, referindu‐se la imposibilitatea beneficiarului de a acționa. 
La  aceasta  se  adaugă  expresia  din  art.  828  alin.  (2),  „termen 
rezonabil”, care reprezintă o preluare a expresiei „délai raisonnable” 
şi care trebuie analizată într‐un context specific fiecărei țări28.  

26 M. Cantin Cumyn,  L'administration  du  bien d'autrui, Ed. Yvon Blais Inc., 

Cowansville, 2000. p. 49.
27 M. Cantin Cumyn, op. cit., p. 48.
28 I. Boți, V. Boți, Administrarea bunurilor altuia în Noul Cod Civil român în 

Dreptul nr. 11/2010, Bucureşti, 2010, p. 73.
358 Administrarea bunurilor altuia

O  altă  observație  terminologică  priveşte  folosirea  expresiei 

„fiduciarul, pentru masa patrimonială fiduciară”  în art. 813 şi art. 
853‐856,    a  cuvântului  „fiduciarului”  în  art.  849,  iar  în  art.  816  şi 
art.  824  alin.  (3),  a  expresiei  „patrimoniul  fiduciar”.  Se  observă 
astfel o inconsecvență în utilizarea termenilor, ceea ce conduce la 
efecte juridice diferite, care consideră că folosirea de către legiui‐
torul  român  a  expresiei  „fiduciarul,  pentru  masa  patrimonială 
fiduciară”  exclude  ceilalți  beneficiari  ai  fiduciei  de  la  aplicarea 
dispozițiilor  regimului  juridic  al  administrării  bunurilor  altuia.  În 
articolele  corespondente  din  Québec  se  face  referire  numai  la 
„patrimoniul fiduciar”29.  
Trebuie avut în vedere faptul că în dreptul românesc, instituția 
fiduciei  este  preluată  din  Codul  civil  francez  care  nu  prevede 
materia  administrării  bunurilor  altuia,  spre  deosebire  de  Québec, 
unde  este  prevăzută  instituția  fiduciei  şi  deci  referirile  la 
patrimoniul  fiduciar  din  cadrul  secțiunii  destinată  administrării 
bunurilor altuia au bază legală30.  
 Probabil  cea  mai  importantă  diferență  între  reglementarea 
administrării bunurilor altuia în România față de Québec priveşte 
capacitatea  unei  persoane  juridice  de  a  avea  calitatea  de  admi‐
nistrator. Deşi în ambele coduri textul nu distinge între persoanele 
fizice şi cele juridice şi nu exclude persoanele juridice – în Québec 
legiuitorul  utilizând  expresia  „orice    persoană”,  iar    în  România 
„persoana” – în România administratorul poate fi atât o persoană 
fizică, cât şi o persoană juridică, doctrina neconcepând că persoa‐
nele  juridice  ar  putea  fi  excluse,  pe  când  în  Québec  doctrina 
evidențiază  că  doar  persoanele  fizice  pot  fi,  în  general,  apte  să 
acționeze  în  calitate  de  administrator  al  bunurilor  altuia,  pentru 
persoanele  juridice,  exercitarea  acestei  administrări  apărând  mai 
curând ca o excepție31.  

29 I. Boți, V. Boți, op. cit, p. 85.
30 Ibidem, p. 86.
31 M. Cantin Cumyn,  L'administration  du  bien d'autrui, Ed. Yvon Blais Inc., 

Cowansville, 2000, p. 141; I. Boti, V. Boti, Administrarea bunurilor altuia în Noul 
Cod Civil roman în Dreptul nr. 11/2010, Bucureşti, 2010, p. 74.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 359
Doctrina din Québec a ajuns la această concluzie pornind de la 
articolul 30432 din Codul civil, care exclude o persoană juridică de 
la  a  fi  tutore  sau  curator  al  unei  persoane  fizice  şi  impune  o 
autorizare  expresă  prin  lege  pentru  ca  persoanele  juridice  să 
acționeze cu titlu de tutore sau curator doar pentru bunurile unei 
persoane, cu titlu de lichidator al unei succesiuni, de sechestru, de 
fiduciar sau de administrator al unei persoane juridice. O astfel de 
autorizare  nu  există  în  prezent  în  legislația  din  Québec,  iar  legea 
federală  canadiană  privind  companiile  stipulează  că  doar 
persoanale  fizice  pot  fi  administratori  de  companii.  Pe  de  altă 
parte,  legea  federală  canadiană  privind  societățile  de  fiducie  le 
autorizează  strict  pe  acestea  să  acționeze  în  calitate  de  fiduciar, 
agent financiar, de sechestru şi de lichidator33. 
Este totuşi posibil ca o persoană juridică, alta decât o societate 
de fiducie, să devină administrator al bunurilor altuia de plin drept 
în aplicarea art. 277334 al Codului civil din Québec care îi permite 
persoanei  juridice  creditor  ipotecar  luarea  în  posesie  a  bunurilor 
debitorului  în  scopul  administrării  şi  care  devine  astfel  de  plin 
drept administrator al bunurilor altuia35. 
Şi  Codul  civil  din  România  prevede  în  art.  2468  posibilitatea 
unui creditor care are o ipotecă asupra bunurilor unei întreprinderi 
de  a  prelua  aceste  bunuri  ipotecate  în  vederea  administrării. 
Preluarea  se  face  temporar,  cel  mult  până  la  satisfacerea  creanței 
prin  care  s‐a  constituit  garanția,  iar  administrarea  bunurilor  pre‐
luate poate fi realizată de către creditor sau de către o altă persoană 
desemnată  de  acesta  sau  de  instanța  de  judecată.  În  art.  2470  se 

32 „Les personnes morales ne peuvent exercer ni la tutelle ni la curatelle à 

la  personne.  Elles  peuvent  cependant,  dans  la  mesure  où  elles  sont  autorisées 
par la loi à agir à ce titre, exercer la charge de tuteur ou de curateur aux biens, 
de liquidateur d'une succession, de séquestre, de fiduciaire ou d'administrateur 
d'une autre personne morale”.
33 M. Cantin Cumyn, op. cit., pp. 141‐142.
34 Le créancier qui détient une hypothèque sur les biens d'une entreprise peut 

prendre  temporairement  possession  des  biens  hypothéqués  et  les  administrer  ou 
en déléguer généralement l'administration à un tiers. Le créancier, ou celui à qui il 
a  délégué  l'administration,  agit  alors  à  titre  d'administrateur  du  bien  d'autrui 
chargé de la pleine administration.
35 M. Cantin Cumyn, op. cit., p. 142.
360 Administrarea bunurilor altuia

menționează  expres  că  această  persoană  are  calitatea  de  adminis‐

trator al bunurilor altuia însărcinat cu administrarea deplină. 
O  altă  diferență  se  observă  în  interpretarea  obligației  de  a 
acţiona cu diligenţă, care cade în sarcina administratorului. Art. 803 
C. civ. precizează că administratorul trebuie să acționeze cu diligenţa 
pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, 
deci  obligația  de  diligență  primeşte  şi  un  element  de  referință 
menționat expres în textul de lege. 
În  art.  1309  C.  civ.  din  Québec  se  prevede  că  administratorul 
trebuie  să  acționeze  cu  prudenţă  şi  diligenţă,  neexistând  un 
element de referință, „bunul proprietar” sau o altă persoană. 
Acest vid este suplinit de doctrină care constată că cel învestit 
cu  administrarea  bunurilor  altuia  este  supus  unei  obligații  de 
diligență  mai exigentă decât  aceea  aplicată  unei persoane care îşi 
exercită  propriile  drepturi,  adică,  am  adăuga  noi,  decât  aceea 
aşteptată  de  la  un  bun  proprietar.  Conduita  unui  administrator 
este considerată prudentă şi diligentă dacă ea corespunde aceleia 
aşteptate de la o persoană rațională care în aceleaşi circumstanțe 
acționează în interesul altei persoane, şi nu aceleia aşteptate de la 
o  persoană  care  acționează  în  interes  propriu,  deoarece  această 
ultimă situație implică un standard mai puțin exigent36. 
De asemenea, spre deosebire de titularul unui drept subiectiv, 
care  poate  alege  dacă  să‐l  exercite  sau  să  renunțe  la  el,  adminis‐
tratorului nu‐i este permis să refuze sau să se abțină să acționeze, 
din  moment  ce  interesul  celui  pentru  care  administrează  impune 
ca o acțiune să fie întreprinsă. În plus, conduita unui administrator 
care  acționează  în  calitate  de  profesionist  trebuie  comparată  cu 
aceea a unui administrator rațional care ar avea aceeaşi expertiză 
ca el37. 
Tot  conform  doctrinei  din  Québec,  aceste  obligații  ale  admi‐
nistratorului  în  interesul  beneficiarului  sunt  obligații  de  mijloace 
şi,  în  consecință,  administratorul  nu  poate  fi  ținut  să  suporte 

36  M.  Cantin  Cumyn,  Le  Pouvoir  Juridique,  McGill  Law  Journal/  Revue  de 

Droit de McGill, vol 52, 2007, p. 233.
37 M. Cantin Cumyn, L’administration des biens d’autrui dans le Code Civil du 

Quebec, în Revista Catalaăa de Dret Privat, Societat Catalana d’Estudis Jurídics, 
Vol. 3 (2004), p. 21.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 361
pierderile survenite ca urmare a deciziilor luate cu bună‐credință, 
cu diligență. O excepție o constituie efectuarea unui plasament pe 
care nu era autorizat să‐l facă38.  
Spre    deosebire  de  Codul  civil  român,  cel  din  Québec  dedică 
art. 1359 special răspunderii administratorului pentru prejudiciile 
aduse  prin  demisia  sa,  în  cazul  în  care  nu  are  un  motiv  serios  şi 
este  intempestivă  sau  dacă  această  renunțare  la  administrare 
echivalează  cu  nerespectarea  obligațiilor  sale.  Renunțarea  este 
considerată intempestivă sau în contratimp atunci când datorită ei 
apar dificultăți serioase în gestionarea bunurilor, iar această regle‐
mentare nu are ca efect înlăturarea aplicării regulilor de response‐
bilitate  civilă,  conform  Comentariilor  Ministrului  de  Justiție  din 
Québec. Pentru dreptul românesc, acest criteriu poate reprezenta 
o  modalitate  de  apreciere  a  caracterului  rezonabil  al  preavizului 
cerut în art. 847 al Codului civil din țara noastră39.  

2.  Dispoziţiile  generale  privind  administrarea  bunu­

rilor altuia în Codul civil român 

 (art. 792­794)  

Reglementarea  instituției  administrării  bunurilor  altuia  începe 

cu  art.  792  care  stabileşte  izvoarele  şi  obiectul  administrării.  
Izvoarele  administrării  bunurilor  altuia  pot  fi  legatul,  dacă  este 
acceptat  de  administratorul  desemnat  şi  convenția.  Textul  de  lege 
nu prevede expres  condiții de formă pentru încheierea convenției, 
dar prin raportare la art. 303 alin. (2) C. pr. civ., potrivit căruia actul 
juridic  nu  poate  fi dovedit  cu  martori dacă  valoarea  obiectului său 
este  mai  mare  de  250  lei  reiese  necesitatea  formei  scrise  a 
convenției.  Totodată,  dacă  administrarea  presupune  încheierea 

38  Office  de  Revision  du  Code  civil,  Rapport  sur  l’administration  du  bien 

d’autrui,  Ed.  Officiel  du  Quebec,  Montreal,  1976,    p.  32,  apud.  I.  Boți,  V.  Boți,  
op. cit, p. 75.
39 I. Boți, V. Boți, op. cit., p. 81.
362 Administrarea bunurilor altuia

unor acte în formă autentică, atunci şi convenția trebuie să îmbrace 
forma autentică, prin raportare la art. 2013 alin. (2) C. civ.  
În ceea ce priveşte acceptarea legatului de către administrator, 
unii autori consideră că aceasta trebuie să fie explicită, prin înscris 
autentic sau sub semnătură privată40, iar alți autori consideră că se 
aplică  prin  analogie  regulile  din  materia  acceptării  succesiunii, 
unde este prevăzută şi acceptarea tacită (art. 1106‐1112 C. civ.)41. 
Obiectul administrării poate fi un bun sau mai multe bunuri, o 
masă  patrimonială  sau  un  patrimoniu,  sub  singura  condiție  ca 
acestea să nu aparțină administratorului. 
În ceea ce priveşte persoana care poate să fie administrator, se 
consideră că poate fi atât o persoană fizică, având capacitate deplină 
de  exercițiu,  cât  şi  o  persoană  juridică,  din  moment  ce  nu  este 
interzis în mod expres. 
Tot art. 792 la alin. (3) menționează că reglementarea cuprinsă în 
Titlul  V  al  Codului  civil  se  aplică  oricărei  administrări  a  bunurilor 
altuia, cu excepția cazului în care legea, actul constitutiv sau împreju‐
rările  concrete  impun  aplicarea  unui  alt  regim  de  administrare. 
Doctrina  a  semnalizat  imediat  neclaritatea  situației  presupuse  de 
„împrejurările  concrete”42.  Rămâne  ca  jurisprudența  să  clarifice 
conținutul acestei sintagme, al cărei scop pare a fi tocmai acela de a 
acoperi orice situație neprevăzută care ar putea să apară în practică şi 
care ar impune aplicarea unui alt regim de administrare. 
Privită  în  ansamblu,  administrarea  bunurilor  altuia  este  o 
instituție juridică inedită, reunind în conținutul său atât acte juridice 
necesare punerii în valoare a bunului, cât şi fapte materiale specifice 
antreprizei  sau  gestiunii  de  afaceri,  aflate  în  strânsă  legătură  cu 
obiectul  administrării43.  Totuşi,  libertatea  administratorului  va  fi 
întotdeauna limitată prin convenție sau lege44.  

40  R.  Constantinovici,  A.M.  Mitu,  Administrarea  bunurilor  altuia  în  

Fl.  A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coordonatori),  Noul Cod 
civil. Comentariu pe articole, art. 1­2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 838.
41 L. Mirea, Administrarea bunurilor altuia în Noul Cod civil. Comentarii, doc­

trină şi jurisprudenţă, vol I, Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1117.
42  R.A.  Ionescu,  Titlul  V.  Administrarea  bunurilor  altuia  în    Noul  Cod  civil. 

Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 277.
43 L. Mirea, op. cit., p. 1115.
44 Ibidem, p. 1117.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 363
Conform art. 793, administratorul are dreptul la o remunerație 
a cărei valoare se poate stabili prin actul constitutiv, prin înțelegerea 
ulterioară  a  părților,  prin  lege  sau  prin  hotărâre  judecătorească. 
Dacă  valoarea  remunerației  se  stabileşte  prin  hotărâre  judecă‐
torească,  textul  de  lege  stabileşte  criteriile  după  care  se  va  ghida 
instanța,  respectiv  uzanțele  şi,  în  subsidiar,  valoarea  serviciilor 
prestate de administrator. 
Astfel, pentru stabilirea sumei datorate cu titlu de remunerație, 
instanța va avea în vedere în primul rând dacă între părți există deja 
relații  contractuale  de  o  anumită  durată,  din  care  se  pot  deduce 
anumite uzanțe în raporturile de administrare. În subsidiar, în lipsa 
unor  uzanțe  între  părți  sau  în  domeniul  administrării,  instanța  va 
stabili  valoarea  serviciilor  prestate  prin  orice  mijloace  de  probă, 
inclusiv expertiza45. 
Prin  art.  793  se  instituie  o  prezumție  de  remunerație  a  admi‐
nistratorului,  dar  alin.  (2)  prevede  expres  că  în  situația  în  care 
acțiunile administratorului nu se fundamentează pe un drept sau o 
autorizare în acest sens, nu mai există un drept la remunerație, fiind 
aplicabile dispozițiile referitoare la gestiunea de afaceri (art. 1330‐
1340  C.  civ.)46.  Este  posibilă  şi  administrarea  cu  titlu  gratuit  dacă 
este  prevăzută  în  lege,  actul  constitutiv,  înțelegerea  ulterioară  a 
părților sau dacă rezultă din împrejurările concrete. 
Noțiunea de „act constitutiv” se referă la oricare dintre sursele 
administrării:  convenție,  legat  sau  lege.  Schimbarea  caracterului 
administrării din oneros în gratuit sau din gratuit în oneros se poate 
realiza şi ulterior încheierii actului constitutiv. În cazul în care sursa 
administrării  este  legatul,  este  posibilă  şi  stabilirea  ulterioară  a 
remunerației  administratorului  prin  convenție  între  legatar,  ca 
beneficiar al administrării şi administrator47.  
Titlul V din noul Cod civil cuprinde normele generale în materie 
de administrare a bunurilor altuia, care se aplică în orice caz de admi‐
nistrare care nu este reglementat de dispoziții legale speciale. Astfel, 

45 Ibidem, p. 1118.
46 R.A. Ionescu, op. cit., p. 278.
47  R.  Constantinovici,  A.M.  Mitu,  Administrarea  bunurilor  altuia  în  Fl.  A. 

Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coordonatori),  Noul  Cod  civil. 
Comentariu pe articole, art. 1­2664, p. 839.
364 Administrarea bunurilor altuia

regimul  juridic  aplicabil  fiduciei,  tutelei,  curatelei  se  completează  cu 

reglementările generale ale administrării bunurilor altuia. Reprezintă 
reglementări  speciale  normele  privind  administrarea  societăților 
comerciale,  gestiunea  de  afaceri  (art.  1330‐1340),  contractul  de 
mandat (art. 2009‐2071), contractul de societate (art. 1913‐1919)48. 

3. Formele de administrare 

3.1. Administrarea simplă 
Conform  art.  795,  administrarea  simplă  presupune  efectuarea 
tuturor  actelor  necesare  pentru  conservarea  bunurilor  şi  a  celor 
utile  pentru ca  bunurile  să  poată  fi  folosite  conform  destinației  lor 
obişnuite. 
Actele  de  conservare  presupun  cheltuieli  mai  mici  decât 
valoarea dreptului conservat, iar actele utile presupun asigurarea 
folosinței conform destinației obişnuite a bunurilor49. 
De  exemplu,  punerea  în  valoare  a  unui  imobil  se  poate  face 
prin locațiune, dar nu se poate schimba destinația inițială, din casă 
de locuit în restaurant sau sediu al unei societăți comerciale, dacă 
beneficiarul nu şi‐a dat acordul în mod expres pentru schimbarea 
destinației50. 
Printre  atribuțiile  administratorului,  art.  796  enumeră  cule‐
gerea fructelor bunurilor administrate şi administrarea acestora la 
rândul  lor,  încasarea  creanțelor  administrate,  exercitarea  drep‐
turilor aferente valorilor mobiliare administrate, precum dreptul de 
vot, de conversie şi de răscumpărare. Din moment ce această preve‐
dere este plasată în cadrul secțiunii privind administrarea simplă, se 
deduce că administrarea fructelor presupune numai acte de conser‐
vare sau acte utile pentru ca fructele culese să fie folosite conform 
destinației lor obişnuite51. 
Această  interpretare  este  întărită  de  art.  797,  care  instituie  în 
sarcina  administratorului  însărcinat  cu  administrarea  simplă 

48 Ibidem, pp. 838‐839.
49 Ibidem, p. 841.
50 L. Mirea, op. cit., p. 1124.
51 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 841.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 365
obligația  menținerii  destinației  bunurilor  frugifere,  putând  să  se 
abată de la această obligație doar cu autorizarea beneficiarului sau 
a instanței de judecată. 
Accesul  la  instanța  de  judecată  este  doar  subsidiar  şi  condi‐
ționat  de  imposibilitatea  beneficiarului  de  a‐şi  exprima  voința. 
Instanța nu va putea încuviința încheierea unui act  în cazul în care 
titularul dreptului îşi manifestă ferm opoziția. În plus, odată dove‐
dită imposibilitatea beneficiarului de a‐şi exprima voința, instanța 
va analiza dacă este cu adevărat necesară o schimbare a destinației 
bunului, dacă nu comportă riscuri şi dacă aceasta ar asigura o mai 
bună punere în valoare a acestuia, cererea urmând să fie respinsă 
dacă actul nu este în avantajul beneficiarului52. 
În privința investirii  sumelor de bani de către administratorul 
însărcinat  cu  administrarea  simplă,  este  obligatorie  respectarea 
dispozițiile  referitoare  la  plasamentele  considerate  sigure,  spre 
deosebire  de  administrarea  deplină  unde  administratorul  poate 
efectua  orice  formă  de  investiție.  În  cadrul  administrării  simple, 
administratorul  poate  să  modifice  investițiile  efectuate  anterior 
dobândirii  calității  sale  sau  efectuate  chiar  de  el  însuşi  după  ce  a 
dobândit calitatea de administrator. 
Art.  799  stabileşte  întinderea  puterilor  administratorului 
însărcinat  cu  administrarea  simplă  în  ceea  ce  priveşte  actele  de 
dispoziție.  Astfel,  un  bun  individual  determinat  va  putea  fi 
înstrăinat  cu  titlu  oneros  sau  grevat  cu  o  garanție  reală,  dacă  se 
îndeplinesc  următoarele  două  condiții  cumulative:  să  fie  necesar 
pentru  conservarea  valorii  bunului,  achitarea  datoriilor  ori 
menținerea  modului  de  folosință  potrivit  destinației  obişnuite  a 
bunului  şi  să  existe  autorizarea  beneficiarului  sau,  în  caz  de 
împiedicare  a  acestuia  ori  în  cazul  în  care  acesta  nu  a  fost  încă 
determinat, a instanței judecătoreşti. Ca o excepție, un bun supus 
pericolului  deprecierii  sau  pieirii  imediate  poate  fi  înstrăinat  fără 
autorizare prealabilă. 
Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un 
patrimoniu, administratorul poate să înstrăineze un bun individual 
determinat sau să îl greveze cu o garanție reală ori de câte ori este 

52 L. Mirea, op. cit., p. 1125.
366 Administrarea bunurilor altuia

necesar  pentru  buna  administrare  a  universalității.  Dacă  înstrăi‐

narea  bunului  nu  este  necesară  pentru  buna  administrare  a  uni‐
versalității,  atunci  este  necesară  autorizarea  prealabilă  a  benefi‐
ciarului sau, după caz, a instanței de judecată. Încheierea unui act 
de  înstrăinare  în  lipsa  autorizării  prealabile  şi  care  cauzează 
prejudicii atrage obligația de reparare integrală şi reprezintă motiv 
de înlocuire a administratorului. 
Administratorul se poate prevala de excepția reglementată de 
art. 799 alin. (2) C. civ., susținând că a încheiat actul în condiții de 
urgență pentru a preveni degradarea sau pieirea bunului, iar în caz 
de  contestație  din  partea  beneficiarului,  va  hotărî  instanța  de 
judecată53.  

3.2. Administrarea deplină 
Atribuțiile  administratorului  însărcinat  cu  administrarea  de‐
plină sunt expuse în art. 800 şi  presupun conservarea şi exploatarea 
în mod profitabil a bunurilor, sporirea patrimoniului sau  realizarea 
afectațiunii  masei  patrimoniale,  în  măsura  în  care  aceasta  este  în 
interesul  beneficiarului.  Raportat  la  art.  803,  doctrina  apreciază  că 
ne aflăm în prezența unor obligații de diligență54.  
Sporirea  patrimoniului  administrat  presupune  orice  act,  in‐
clusiv  investiții  sau  achiziții  de  noi  bunuri  care  aduc  un  spor  de 
valoare, prin raportare la universalitatea juridică a patrimoniului55. 
Art.  801  stabileşte  întinderea  puterilor  administratorului, 
acesta  putând  să  înstrăineze  cu  titlu  oneros  bunurile  sau  să  le 
greveze cu un drept real ori chiar să le schimbe destinația, precum 
şi  să  efectueze  orice  alte  acte  necesare  sau  utile,  inclusiv  orice 
formă de investiție. 
La  determinarea  întinderii  puterilor  administratorului  se  are 
în vedere şi art. 809, care instituie interdicția actelor de dispoziție 
cu  titlu  gratuit,  cu  excepția  cazului  în  care  acestea  sunt  cerute  de 
interesul unei bune administrări56. 

53 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 844.
54 R.A. Ionescu, op. cit., p. 280.
55 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 844.
56 R.A. Ionescu, op. cit., p. 281.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 367
Dacă  în  cazul  administrării  simple  sporirea  patrimoniului 
apare ca o obligație de diligență, în cazul administrării depline ea 
devine o obligație de rezultat, obținerea profitului având caracter 
obligatoriu57. 

4. Regimul juridic al administrării 

4.1. Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar 
Administratorul  trebuie  să  acționeze  numai  în  limitele 
puterilor conferite şi să respecte obligațiile stabilite prin lege, actul 
constitutiv sau prin înțelegerea ulterioară a părților. Acesta nu va fi 
răspunzător  pentru  pieirea  bunurilor  cauzată  de  forța  majoră, 
vechimea  sau  natura  perisabilă  a  bunurilor  ori  de  folosirea  obiş‐
nuită şi autorizată a acestora. 
Art.  803  stabileşte  trei  obligații  principale  ale  administra‐
torului,  şi  anume  de  a  acționa  cu  diligența  pe  care  un  bun 
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, de a acționa 
cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a intereselor 
beneficiarului. Aceste trei obligații reprezintă obligații de mijloace, 
neatrăgând  răspunderea  administratorului  în  cazul  pierderilor 
invite ca urmare a deciziilor luate cu bună‐credință58. 
În  opinia  unor  autori  „diligența  unui  bun  proprietar”  re‐
prezintă  un  criteriu  obiectiv  şi  abstract  de  apreciere  a  conduitei 
administratorului,  indiferent  de  natura  administrării,  cu  titlu 
oneros  sau  gratuit,  iar  în  aprecierea  onestității  şi  a  loialității 
administratorului  instanța  de  judecată  se  va  raporta  la  criteriul 
„bunului proprietar”59. 
Alți  autori,  după  modelul  doctrinei  din  Québec,  consideră  că 
obligația administratorului de a acționa cu prudență şi diligență nu 
se  raportează  la  exercitarea  unui  drept  al  cărui  titular  este 
administratorul, ci la exercitarea unei „puteri” ce i‐a fost conferită 
în virtutea calității sale de administrator, din moment ce adminis‐

57 L. Mirea, op. cit., p. 1121.
58 R.A. Ionescu, op. cit., p. 282.
59 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 846.
368 Administrarea bunurilor altuia

tratorul bunului trebuie să uzeze efectiv de drepturile care îi sunt 
conferite,  spre  deosebire  de  titularul  dreptului  subiectiv,  care  îşi 
poate  neglija  propriul  drept.  Astfel,  un  comportament  pasiv  care 
este  posibil  în  cazul  proprietarului  este  de  neconceput  pentru 
administrator, care are obligația de a acționa în interesul altuia60. 
Ca  o  prelungire  a  obligației  de  loialitate,  administratorul  este 
obligat să evite conflictul de interese. În acest sens, administratorul 
nu îşi poate exercita atribuțiile în interesul său propriu sau al unei 
terțe  persoane  şi  este  obligat  să  evite  apariția  unui  conflict  între 
interesul  său  propriu  şi  obligațiile  sale  de  administrator.  În  cazul  în 
care  administratorul  este  şi  beneficiar,  acesta  trebuie  să‐şi  exercite 
atribuțiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea 
unui tratament egal interesului său şi al celorlalți beneficiari. 
Art. 805 prevede obligația administratorului de a‐l anunța de 
îndată  pe  beneficiar  despre  orice  interes  pe  care  l‐ar  avea  într‐o 
anumită  activitate  şi  care  este  de  natură  să  îl  pună  într‐o  situație 
de  conflict  de  interese,  precum  şi  despre  drepturile  pe  care  le‐ar 
putea  invoca,  indicând,  după  caz,  valoarea  drepturilor  respective, 
cu excepția intereselor şi drepturilor născute din actul constitutiv 
al  administrării.  Din  moment  ce  nu  se  prevede  respectarea  unei 
formalități pentru anunțarea beneficiarului, se consideră că este de 
preferat forma scrisă61.  
Art.  806  instituie  interdicția  dobândirii  de  drepturi  asupra 
bunurile  administrate  sau  împotriva  beneficiarului,  în  timpul 
exercitării  calității  de  administrator,  cu  excepția  celor  obținute 
prin succesiune sau cu împuternicirea expresă a beneficiarului ori 
a instanței judecătoreşti,  în caz de împiedicare a beneficiarului sau 
dacă acesta nu a fost încă determinat. 
Este  prevăzută  şi  interdicția  folosirii  în  interes  propriu  a 
bunurilor administrate, precum şi a datelor sau informațiilor care 
îi parvin în virtutea administrării. Tot ca o continuare a obligației 
de  loialitate,  interdicția  folosirii  datelor  sau  informațiilor  are  o 
sferă mai largă decât simpla obligație de confidențialitate, întrucât 
pe lângă nedivulgarea datelor sau informațiilor  terților se restric‐

60 L. Mirea, op. cit., p. 1135.
61 R.A. Ionescu, op. cit., p. 282.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 369
ționează  şi  utilizarea  acestora  în  interesul  propriu  al  adminis‐
tratorului62. 
Totodată,  administratorul  este  obligat  să  țină  o  evidență  a 
bunurilor sale proprii distinct de aceea a bunurilor preluate în admi‐
nistrare, chiar şi în cazul în care nu a fost întocmit un inventar. 
Actele de dispoziție cu titlu gratuit sunt interzise de art. 809, 
cu  excepția  cazului  în  care  interesul  unei  bune  administrări  o 
impune. 
Un  exemplu  de  act  cu  titlu  gratuit  care  este  în  interesul  bunei 
administrări  este  donația  unor  produse  administrate,  însoțită  de  o 
publicitate adecvată, care, pe termen lung, poate mări popularitatea 
şi prestigiul acestora şi duce la majorarea vânzărilor, astfel încât un 
act aparent gratuit aduce în timp un folos patrimonial63. 
În  ceea  ce  priveşte  actele  de  dispoziție  cu  titlu  gratuit  prin 
testament,  doctrina  consideră  că  nu  s‐ar  putea  aplica  art.  1064 
alin.  (2)  C.  civ.  cu  privire  la  legatul  bunului  altuia,  atâta  timp  cât 
actul de dispoziție a fost făcut cu încălcarea prevederilor art. 80964. 
Conform art. 810, administratorul poate sta în justiție pentru 
orice  cerere  sau  acțiune  referitoare  la  administrarea  bunurilor  şi 
poate  interveni  în  orice  cerere  sau  acțiune  având  ca  obiect 
bunurile administrate. 
Întrucât textul de lege nu distinge, doctrina a dedus că poate fi 
vorba  de  orice  cerere  sau  acțiune,  indiferent  de  caracterul 
contencios sau necontencios şi indiferent de calitatea procesuală a 
celui  reprezentat  de  administrator.  Dovada  calității  de  reprezen‐
tant se va face cu actul constitutiv65. 
Dacă  există  mai  mulți  beneficiari,  concomitenți  sau  succesivi, 
administratorul  este  ținut  să  acționeze  cu  imparțialitate,  ținând 
cont de drepturile şi interesele fiecăruia dintre ei. 
Beneficiarii  sunt  concomitenți  în  cazul  coproprietarilor  care 
au  cote  egale  sau  diferite  şi  sunt  succesivi  în  cazul  proprietății 
periodice. În cazul proprietății periodice se aplică şi art. 689 alin. (2) 
C.  civ.,  în  sensul  că  actele  de  administrare  privind  cota  parte  din 

62  R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 849.
63 L. Mirea, op. cit., p. 1142.
64  R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 849.
65 Ibidem, p. 850.
370 Administrarea bunurilor altuia

dreptul  de  proprietate  aferentă  unui  alt  interval  de  timp  sunt 
inopozabile titularului cotei părți respective66. 
În  aprecierea  limitelor  răspunderii  administratorului  şi  a 
despăgubirilor datorate de acesta, instanța va putea reduce întin‐
derea  acestora,  ținând  cont  de  circumstanțele  asumării  adminis‐
trării  sau  de  caracterul  gratuit  sau  oneros  al  serviciului  adminis‐
tratorului. 
Astfel,  instanța  va  avea  în  vedere  realizarea  unui  echilibru 
între  valoarea  prejudiciului  beneficiarului  şi  posibilitățile  efective 
ale  administratorului,  impunându‐se  în  principiu  sancționarea 
unei atitudini culpabile şi neglijente67. 

4.2. Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în 
raporturile cu terţii 
Administratorul  care  îşi  asumă  obligații  în  numele  benefi‐
ciarului sau al fiduciarului pentru masa patrimonială fiduciară, fără 
a depăşi limitele puterilor conferite, nu este personal răspunzător 
față  de  terții  contractanți.  Răspunderea  personală  a  adminis‐
tratorului  față de terții cu care contractează intervine numai dacă 
acesta  se  obligă  în  nume  propriu,  dar  şi  în  acest  caz  sub  rezerva 
drepturilor  deținute  de  terți  împotriva  beneficiarului  sau,  după 
caz,  a  fiduciarului,  pentru  masa  patrimonială  fiduciară,  cum  ar  fi, 
de exemplu, obligația de întreținere a beneficiarului, garanții per‐
sonale  acordate  de  beneficiar,  garanții  reale  ori  privilegii  asupra 
bunurilor administrate68.   
În  schimb,  administratorul  care  îşi  depăşeşte  puterile  răs‐
punde personal față de terții cu care a contractat, în măsura în care 
aceştia nu au cunoscut faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu 
a ratificat în  mod expres  sau tacit actul încheiat de  administrator 
cu depăşirea puterilor conferite.  
Depăşirea  puterilor  conferite  este  definită  de  art.  815  drept 
fapta administratorului de a exercita în mod individual atribuțiile 
pe  care  trebuie  să  le  exercite  împreună  cu  altcineva,  cu  excepția 

66 Ibidem.
67 L. Mirea, op. cit., p. 1144.
68 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 851.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 371
exercitării  acestora  într‐un  mod  mai  avantajos  decât  acela  care  îi 
era  impus  prin  actul  de  împuternicire.  De  asemenea,  conform 
jurisprudenței  din  Québec,  depăşirea  puterilor  conferite  implică 
nu  numai  exercitarea  unei  puteri  care  nu  a  fost  conferită,  dar  şi 
exercitarea  unei  puteri  conferite  dar  cu  nesocotirea  obligațiilor 
impuse69. 
Art. 816 precizează că beneficiarul răspunde față de terți pentru 
prejudiciile  pricinuite  în  mod  culpabil  de  administrator  în  exerci‐
tarea  atribuțiilor  sale  numai  până  la  concurența  câştigului  obținut. 
Ca atare, dacă nu se dovedeşte obținerea unui câştig de către bene‐
ficiar din actul culpabil în dauna terțului, poate fi angajată răspun‐
derea personală a administratorului față de terț, acesta răspunzând 
cu patrimoniul propriu, şi nu cu cel administrat70. 
Deşi  nu  se  prevede  expres,  consecința  logică  este  aceea  că  în 
cazul  în  care  prejudiciul  produs  terțului  este  mai  mare  decât 
profitul  realizat  de  beneficiar,  pentru  acoperirea  diferenței, 
răspunderea va reveni administratorului71. 
În  schimb,  orice  persoană  care  având  capacitate  deplină  de 
exercițiu  creează  aparența  despre  o  altă  persoană  că  este 
administratorul bunurilor sale, va fi ținută de toate contractele pe 
care  această  din  urmă  persoană  le  încheie  cu  terții  de  bună‐
credință. 

4.3. Inventar, garanţii şi asigurare 
Art.  818  prevede  că  administratorul  nu  este  obligat  să  facă 
inventarul, să subscrie o poliță de asigurare sau să furnizeze o altă 
garanție pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absența unei 
clauze a actului constitutiv, a înțelegerii ulterioare a părților, a unei 
dispoziții  legale  contrare  sau  a  unei  hotărâri  judecătoreşti  pro‐
nunțate  la  cererea  beneficiarului  sau  a  oricărei  persoane  intere‐
sate.  Printre  persoanele  interesate  să  obțină  o  hotărâre  judecăto‐

69  [9098‐6159  Québec  inc.  c.  Fiducie  familial  Mailhot,  C.Q.,  25.02.2009, 

2009  QCCQ  1954,  SOQUIJ  AZ‐50543745,  J.E.  2009‐655,  2009,  R.D.I.  418,  EYB 
2009‐155728] apud. L. Mirea, op. cit., p. 1146.
70  R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 853.
71 L. Mirea, op. cit., p. 1147.
372 Administrarea bunurilor altuia

rească în acest sens se numără creditorii beneficiarului ori ai admi‐
nistratorului sau orice altă persoană care justifică un interes72. 
În cazul în care o asemenea obligație a fost stabilită în sarcina 
administratorului  prin  lege  sau  prin  hotărâre  judecătorească, 
administratorul  va  putea  solicita  instanței,  pentru  motive 
temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei. 
În doctrina se consideră că este posibilă o astfel de dispensă şi 
atunci când  obligația  este stabilită prin  voința părților (convenție 
sau legat) în virtutea principiului „qui potest plus, potest minus”73. 
Acțiunea  pentru  obținerea  dispensei  reprezintă  un  element 
inedit  în  dreptul  românesc,  deoarece  până  în  prezent  nu  era 
prevăzută vreo acțiune care să permită celui obligat prin lege sau 
hotărâre  judecătorească  să  ceară  instanței  înlăturarea  obligației 
sale  fie  prin  îndepărtarea  efectelor  unei  norme  imperative  din 
dreptul intern într‐o cauză concretă, fie prin repunerea în discuție 
a  efectelor  unei  hotărâri  judecătoreşti  ce  a  intrat  în  puterea  de 
lucru judecat, dacă împrejurările care au stat la baza luării acesteia 
s‐au modificat, astfel încât se impune o altă soluție74. 
 Acțiunile  pentru  obținerea  dispensei  trebuie  întemeiate  pe 
anumite  motive  temeinice  a  căror  apreciere  se  va  face  de  către 
instanță în baza criteriilor stabilite de art. 819, şi anume valoarea 
bunurilor,  situația  părților  şi  alte  circumstanțe.  Instanța  nu  va 
putea  admite  cererea  de  stabilire  a  obligației  administratorului 
privind  inventarul,  garanțiile sau  asigurarea, dacă  pe  această  cale 
s‐ar  încălca  o  clauză  contrară  din  actul  constitutiv  sau  din 
înțelegerea ulterioară a părților. 
În situația în care administratorul este obligat să întocmească 
un  inventar,  acesta  trebuie  să  respecte  forma  şi  conținutul 
prevăzute de art. 820. Astfel, inventarul va cuprinde o enumerare 
completă  a  bunurilor  încredințate  sau  a  conținutului  masei 
patrimoniale  ori  a  patrimoniului  supus  administrării,  iar  ori  de 
câte ori este cazul, inventarul va cuprinde datele de identificare a 
bunurilor  imobile  şi  descrierea  bunurilor  mobile,  cu  indicarea 

72 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 854.
73 Ibidem.
74 L. Mirea, op. cit., p. 1150.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 373
valorii acestora, iar în cazul unei universalități de bunuri mobile, o 
identificare corespunzătoare a universalității respective, precum şi 
identificarea  sumelor  de  bani,  lista  instrumentelor  financiare.  În 
cazul administrării unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, 
inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o recapitulare a 
activului şi pasivului.  
Administratorul  are  obligația  să  notifice  beneficiarului,  prin 
scrisoare  recomandată  cu  confirmare  de  primire,  data  şi  locul 
întocmirii  inventarului.  Inventarul  se  întocmeşte  fie  prin  înscris 
autentic, fie prin înscris sub semnătură privată cuprinzând data şi 
locul întocmirii şi semnat de autor şi de beneficiar, iar în absența 
beneficiarului, înscrisul va fi semnat de doi martori. Constatările cu 
privire  la  care  beneficiarul  nu  a  făcut  obiecțiuni  au  deplină  forță 
probantă față de acesta. 
În  cazul  în  care  beneficiarul  participă  personal  la  realizarea 
inventarului, obiecțiunile se fac de îndată. Dacă inventarul se întoc‐
meşte în lipsa sa, obiecțiunile se vor putea face de la comunicare, în 
cadrul contestației reglementate de art. 823 C. civ.75. 
În măsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de 
uz  personal  ale  titularului  sau,  după  caz,  ale  defunctului,  în 
inventar se face o mențiune de ordin general cu privire la acestea, 
descriindu‐se  doar  obiectele  de  îmbrăcăminte,  înscrisurile  perso‐
nale,  bijuteriile  sau  obiectele  de  uz  curent  a  căror  valoare 
individuală depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 100 euro. 
Art. 822 instituie o prezumție relativă că bunurile indicate în 
inventar sunt în bună stare la data întocmirii acestuia, cu excepția 
cazului în care inventarul cuprinde o mențiune contrară agreată de 
beneficiar sau, în absența acordului beneficiarului, mențiunea este 
însoțită de un document doveditor. 
Documentul doveditor poate fi folosit când beneficiarul nu se 
prezintă la întocmirea inventarului sau când participă la realizarea 
inventarului  şi  obiectează  la  mențiunea  cu  privire  la  starea 
bunurilor76. 

75 Ibidem, p. 1151.
76 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 856.
374 Administrarea bunurilor altuia

O  copie  a  inventarului  va  fi  predată  de  administrator  per‐

soanei care l‐a desemnat  şi beneficiarului, precum şi  oricărei alte 
persoane interesate despre care acesta are cunoştință. Inventarul 
poate  fi  făcut  public  numai  în  cazurile  şi  potrivit  procedurii 
prevăzute de lege.  
Orice persoană interesată poate contesta în justiție inventarul 
sau  oricare  dintre  mențiunile  conținute  de  acesta  şi  va  putea 
solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert 
judiciar. 
Alte persoane interesate cărora administratorul ar trebui să le 
comunice  inventarul  ar  putea  fi  creditorii  proprietarului  sau  ai 
beneficiarului  sau  chiar  ai  administratorului,  iar  comunicarea 
copiei  inventarului  poate  fi  făcută  prin  orice  modalitate  care 
permite confirmarea primirii acesteia de către destinatar77. 
Conform  art.  824,  administratorul  poate  asigura  bunurile  pe 
care le administrează împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul 
sau  incendiul,  pe  cheltuiala  beneficiarului  sau  a  patrimoniului 
fiduciar, chiar în absența unei obligații stabilite prin lege, prin actul 
constitutiv, prin înțelegerea ulterioară a părților ori prin hotărâre 
judecătorească.  De  asemenea,  administratorul  poate  subscrie  o 
poliță  de  asigurare  profesională  pentru  buna  executare  a  obli‐
gațiilor sale, pe cheltuiala sa. Polița de asigurare profesională se va 
realiza  pe  cheltuiala  beneficiarului  sau  a  patrimoniului  fiduciar 
numai în cazul în care administrarea este cu titlu gratuit. 

4.4. Administrarea colectivă şi delegarea

În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate 
de administratori, dacă legea sau  actul de desemnare nu prevede 
altfel,  hotărârile  se  iau  prin  voința  majorității  administratorilor. 
Nefiind  nicio  mențiune  expresă  în  sens  contrar,  se  apreciază  că 
majoritatea avută în vedere de legiuitor este una simplă78. 
Art.  826  prevede  expres  că  administratorii  vor  putea  efectua 
în mod individual acte de conservare, iar în cazul în care nu se pot 
lua  hotărâri  în  mod  valabil  din  cauza  opoziției  constante  a  unora 

77 Ibidem, p. 857.
78 R.A. Ionescu, op. cit., p. 288.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 375
dintre  administratori,  celelalte  acte  de  administrare  a  bunurilor 
altuia vor putea fi făcute, în caz de urgență, cu autorizarea instanței 
judecătoreşti.  
În măsura în care neînțelegerile dintre administratori persistă, 
iar administrarea este serios afectată, instanța va putea dispune, la 
solicitarea oricărei persoane interesate, una sau mai multe dintre 
următoarele măsuri: stabilirea unui mecanism simplificat de adop‐
tare a hotărârilor; repartizarea atribuțiilor între administratori; con‐
ferirea  votului  decisiv,  în  caz  de  paritate  de  voturi,  unuia  dintre 
administratori;  înlocuirea  administratorului  sau,  după  caz,  a  admi‐
nistratorilor cărora le este imputabilă situația creată. 
În  situațiile  de  administrare  colectivă,  administratorii  sunt 
răspunzători în mod solidar pentru îndeplinirea atribuțiilor lor. Cu 
toate acestea, în cazul în care atribuțiile sunt repartizate prin lege, 
actul de desemnare sau hotărâre judecătorească, iar repartizarea a 
fost respectată, fiecare administrator este răspunzător doar pentru 
partea sa de administrare. 
Art.  828  instituie  prezumția  că  unul  dintre  administratori  a 
aprobat  toate  hotărârile  adoptate  de  ceilalți  administratori  şi  va 
răspunde pentru acestea în solidar cu ei în măsura în care nu s‐a 
opus  în  momentul  adoptării  hotărârii  şi  nu  a  notificat  această 
opoziție  beneficiarului  într‐un  termen  rezonabil.  În  cazul  în  care 
administratorul nu a fost prezent la adoptarea hotărârii, prezumția 
de  aprobare  poate  fi  răsturnată  numai  dacă  acesta  îşi  face 
cunoscută  opoziția  celorlalți  administratori  şi  beneficiarului  
într‐un  termen  rezonabil  de  la  data  la  care  a  luat  cunoştință  de 
hotărârea  respectivă.    În  schimb,  administratorul  nu  va  răspunde 
în situația în care nu a putut, pentru motive temeinice, să notifice 
opoziția sa în condițiile prevăzute de lege. 
În  ceea  ce  priveşte  delegarea  atribuțiilor,  art.  829  îi  conferă 
administratorul dreptul de a delega parțial atribuțiile cu care este 
însărcinat  şi  dreptul  de  a  împuternici  un  terț  să  îl  reprezinte  la 
încheierea  unui  act  determinat,  dar  îi  este  interzis  să  delege  unei 
terțe  persoane  administrarea  generală  sau  exercițiul  unei  puteri 
discreționare, cu excepția cazului în care delegarea se face către un 
coadministrator.  
376 Administrarea bunurilor altuia

Administratorul  răspunde  pentru  faptele  celui  substituit  în 

măsura  în  care  beneficiarul  nu  a  autorizat  în  mod  expres  substi‐
tuirea,  iar  în  cazul  în  care  autorizarea  există,  va  răspunde  numai 
pentru lipsa de diligență în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. 
De  asemenea,  actele  prin  care  reprezentantul  administrato‐
rului a încălcat prevederile actului de desemnare sau uzanțele sunt 
inopozabile  beneficiarului,  dar  beneficiarul  se  poate  îndrepta 
împotriva  reprezentantului  administratorului  pentru  prejudiciile 
suferite,  chiar  dacă  administratorul  era  autorizat  expres  să 
încredințeze administrarea.  
În doctrină se subliniază  că, pentru ca actul să fie  inopozabil, 
este  suficientă  doar  încălcarea  actului  de  desemnare  de  către 
substituit, nefiind necesară şi prejudicierea beneficiarului79. 

4.5. Plasamente considerate sigure 
Conform  art.  831,  sunt  prezumate  a  fi  sigure  plasamentele 
stabilite  periodic  de  Banca  Națională  a  României  şi  de  Comisia 
Națională a Valorilor Mobiliare. 
Prin  Regulamentul  nr.  15/10  din  30  septembrie  201180  sunt 
incluse în categoria plasamentelor sigure plasamentele în titluri de 
stat  emise  de  Statul  român  şi  plasamentele  încredințate  unei 
instituții de credit, autorizată să funcționeze pe teritoriul României, 
de natura depozitelor garantate de o schemă de garantare recunos‐
cută oficial potrivit art. 3 din O.G. nr. 39/1996 privind înființarea şi 
funcționarea  Fondului  de  garantare  a  depozitelor  în  sistemul 
bancar,  republicată,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare  şi  în 
limita plafonului de garantare aplicabil conform O.G. nr. 39/199681.  
Jurisprudența  din  Québec  a  stabilit  că  şi  titlul  de  proprietate 
asupra unui imobil este considerat un plasament sigur82. 
Suplimentar,  art.  832  stabileşte  limitele  prudențiale  ale  efec‐
tuării  plasamentelor.  Astfel,  administratorul  este  obligat  să  ia 

79 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 861.
80 M. Of. nr. 694 din 30 septembrie 2011.
81 Idem.
82 [M.B. c. Québec (Curateur public), C.Q., 29.04.2005, CanLII 17083, QCCS, 

www. ccq.lexum.org], apud L. Mirea, op. cit., p. 1125.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 377
decizii  cu  privire  la  efectuarea  plasamentelor  în  funcție  de 
randament şi de creşterea estimată a valorii şi trebuie să încerce să 
realizeze un portofoliu diversificat, care să producă venituri fixe şi, 
respectiv, variabile, într‐o proporție stabilită în funcție de conjunc‐
tura economică.  Administratorul nu va putea achiziționa mai mult 
de  5%  din  acțiunile  aceleiaşi  societăți  comerciale  şi  nici  nu  va 
putea  achiziționa  acțiuni,  obligațiuni  sau  alte  valori  mobiliare  ale 
unei  persoane  juridice  care  nu  şi‐a  îndeplinit  obligația  de  plată  a 
dividendelor  ori  a  dobânzilor  şi  nu  va  putea  acorda  împrumuturi  
persoanei juridice respective. 
În ceea ce priveşte plasarea sumelor de bani, administratorul 
se  poate  îndrepta  către  o  instituție  de  credit  sau  de  asigurare  ori 
către  un  organism  de  plasament  colectiv,  în  măsura  în  care 
depozitul  este  rambursabil  la  vedere  sau  în  urma  unui  aviz  de 
maximum 30 de zile. 
Administratorul va putea efectua depuneri şi pe perioade mai 
lungi în măsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul 
de  garantare  a  depozitelor  în  sistemul  bancar  sau,  după  caz,  de 
Fondul de protejare a asiguraților. În lipsa acestor garanții,  admi‐
nistratorul nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu 
excepția  cazului  în  care  instanța  îl  autorizează  în  acest  sens  şi  în 
conformitate cu regulile determinate de aceasta. 
Administratorul  va  putea  menține  plasamentele  existente  la 
data  preluării  funcției  chiar  dacă  acestea  nu  sunt  considerate 
sigure.  Administratorul  va  putea  totodată  să  dețină  valori  mo‐
biliare  care  le  înlocuiesc  pe  cele  deținute  anterior  ca  urmare  a 
reorganizării,  lichidării  sau  fuziunii  persoanei  juridice  emitente. 
Această  posibilitate  nu  îl  degrevează  însă  de  obligația  de 
diligență83. 
Dacă îşi îndeplineşte atribuțiile în conformitate cu prevederile 
legale,  administratorul  este  prezumat  că  acționează  prudent.  În 
schimb, dacă efectuează un alt plasament decât cele menționate la 
art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de către beneficiar, va fi 
ținut  să  repare  prejudiciul  rezultat  fără  a  se  ține  seama  de 
existență vreunei culpe.  

83 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 863.
378 Administrarea bunurilor altuia

Ca  atare,  pentru  plasamentele  prezumate  sigure  nu  este 

necesar  acordul  expres  al  beneficiarului,  dar  trebuie  respectate 
limitele  generale  de  prudență  şi  diligență,  iar  pentru  orice  alte 
plasamente este necesar acordul expres al beneficiarului pentru a 
se evita obligația de a repara prejudiciul produs84. 
Doctrina din Québec subliniază faptul că prin efectuarea unor 
plasamente  considerate  sigure,  administratorul  nu  este  exonerat 
de  răspundere  din  moment  ce  mai  are  şi  obligația  de  acționa  cu 
prudență şi diligență85.  
Administratorul, spre deosebire de fiduciar, are şi obligația de 
a  indica  în  ce  calitate  acționează,  precum  şi  de  a  indica  persoana 
beneficiarului  pentru  plasamentele  făcute  în  cursul  administrării. 
În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot benefi‐
ciarului,  dar  dacă  plasamentele  sunt  nerentabile,  administratorul 
va fi cel care va acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului. 
În  interpretarea  doctrinei,  această  sancțiune  este  aplicabilă 
indiferent dacă plasamentele sunt considerate sau nu sigure86. 

4.6. Repartiţia profiturilor şi a pierderilor

Repartiția  profiturilor  şi  a  pierderilor  între  beneficiarul  fruc‐
telor  şi  cel  al  capitalului  se  va  realiza  în  conformitate  cu  pre‐
vederile  actului  constitutiv.  În  lipsa  unei  indicații  exprese  în  act, 
repartiția  se  va  face  echitabil,  ținând  seama  de  obiectul  admi‐
nistrării,  de  circumstanțele  care  au  dat  naştere  la  administrare, 
precum şi de practicile contabile general acceptate. 
Art.  838  stabileşte  ordinea  în  care  se  realizează  debitarea 
contului de venituri, iar art. 839 stabileşte ordinea în care se reali‐
zează debitarea contului de capital. Contul de capital se va debita 
totodată  cu  sumele  reprezentând  taxe  şi  impozite  plătite  asupra 
câştigurilor din capital, chiar şi atunci când legea specială le califică 
impozite pe venit. 

84 Ibidem, p. 864.
85 [Hotel Bord du lac Inc./Lakeshore Hotel Inc c Pointe‐Claire (Ville de), 

C.S.,  26.10.1988,  SOQIUJ  AZ‐89021021,  J.E.  89‐135,  1989,  R.J.Q.  166,  1989, 
R.D.I. 27] apud. L. Mirea, op. cit., p. 1163.
86 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit, p. 864.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 379
Cu titlu de exemplu, chiria obținută din închirierea unui imobil 
reprezintă un venit, pe când diferența dintre prețul de achiziție şi cel 
de  vânzare  a  unui  imobil  reprezintă  câştig  de  capital.  Ca  urmare, 
debitarea  impozitului  aferent  acestui  câştig  de  capital  se  va  face 
asupra contului de capital, şi nu a celui de venituri, chiar dacă sub 
aspect contabil acest câştig este supus impozitului pe venit87. 
Beneficiarul  fructelor  este  îndreptățit  la  venitul  net  rezultat 
din  administrarea  bunurilor  începând  cu  data  prevăzută  în  actul 
constitutiv  sau,  în  lipsa  unei  asemenea  date,  de  la  momentul 
începerii administrării ori, după caz, al decesului testatorului. Când 
beneficiarul  este  proprietarul  bunului  frugifer,  fructele  se  dobân‐
desc  potrivit  regulilor  prevăzute  la  art.  550  alin.  (2)  şi  (3),  mai 
precis  dreptul  de  proprietate  asupra  fructelor  naturale  şi  indus‐
triale se dobândeşte de la data separării de bunul care le‐a produs, 
iar  dreptul  de  proprietate  asupra  fructelor  civile  se  dobândeşte zi 
cu zi. În cazul în care beneficiarul este o terță persoană, se aplică în 
mod  corespunzător  regulile  prevăzute  la  art.  710  şi  art.  711,  mai 
precis  fructele  naturale  şi  industriale  percepute  după  constituirea 
uzufructului aparțin uzufructuarului, iar cele percepute după stin‐
gerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde 
unul  altuia  despăgubiri  pentru  cheltuielile  ocazionate  de  produ‐
cerea  lor,  iar  fructele  civile  se  cuvin  uzufructuarului  proporțional 
cu  durata  uzufructului,  dreptul  de  a  le  pretinde  dobândindu‐se  zi 
cu zi.  
Dividendele şi distribuțiile unei persoane juridice se datorează 
de la data indicată în hotărârea de distribuție sau, în lipsa acesteia, 
de  la  data  hotărârii  respective.  Beneficiarul  nu  va  avea  dreptul  la 
plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetării dreptului 
său. 

4.7. Darea de seamă anuală

Cel  puțin  o  dată  pe  an  administratorul  îi  va  prezenta  bene‐
ficiarului o dare de seamă a gestiunii sale (art. 842), care trebuie să 
cuprindă toate informațiile necesare verificării exactității acesteia 

87 Ibidem, p. 865.
380 Administrarea bunurilor altuia

[art.  843  alin.  (1)].  La  cererea  persoanei  interesate,  darea  de 
seamă  poate  fi  auditată  de  către  un  expert  independent  
[art.  843  alin.  (2)].  În  cazul  în  care  administratorul  se  opune 
auditării,  persoana  interesată  poate  să  solicite  instanței 
judecătoreşti  desemnarea  unui  expert  independent  pentru  a 
verifica darea de seama [art. 843 alin. (3)]. 
Dacă  sunt  mai  mulți  administratori,  aceştia  vor  întocmi  o 
singura dare de seama, cu excepția cazului în care atribuțiile lor au 
fost  repartizate  prin  lege,  prin  actul  constitutiv  sau  de  către 
instanța  judecătorească,  iar  această  repartizare  a  fost  respectată 
(art. 844). 
Administratorul  este  obligat  să  îi  permită  beneficiarului,  în 
orice  moment,  examinarea  registrelor  şi  a  documentelor  justi‐
ficative ce au legătură cu gestiunea sa (art. 845). 

5. Încetarea administrării 

5.1. Cauzele de încetare 
Administrarea  încetează  prin  stingerea  dreptului  benefi‐
ciarului asupra bunurilor administrate, prin expirarea termenului 
sau  împlinirea  condiției  stipulate  în  actul  constitutiv,  prin 
îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a 
dat  naştere  administrării,  prin  denunțarea  de  către  beneficiar  a 
actului de desemnare, ca urmare a solicitării comunicate adminis‐
tratorului,  prin  scrisoare  recomandată  cu  confirmare  de  primire, 
de  a restitui  bunurile de îndată, prin  înlocuirea  administratorului 
de către beneficiar sau de către instanța judecătorească la cererea 
altei  persoane  interesate,  prin  decesul,  punerea  sub  interdicție 
judecătorească,  renunțarea  administratorului  ori  supunerea 
acestuia la procedura insolvenței [art. 846 lit. a)‐f)], prin punerea 
sub  interdicție  judecătorească  a  beneficiarului  sau  supunerea 
acestuia  la  procedura  insolvenței,  în  măsura  în  care  aceasta 
afectează bunurile administrate [art. 846 lit. g)]. 
Pe lângă cauzele de încetare, se prevede şi posibilitatea admi‐
nistratorului de a renunța la atribuțiile sale [art. 847 alin. (1)], pe 
baza  notificării  adresate,  prin  scrisoare  recomandată  cu 
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 381
confirmare de primire, beneficiarului şi, după caz, celorlalți admi‐
nistratori sau persoanei împuternicite să desemneze un înlocuitor. 
Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care să îi 
permită  beneficiarului  să  numească  un  alt  administrator  sau  să 
preia  el  însuşi  administrarea  bunurilor.  Renunțarea  administra‐
torului produce efecte de la data expirării termenului de preaviz. 
În lipsa unui termen de preaviz rezonabil, administratorul va 
repara  prejudiciul  cauzat  prin  renunțarea  sa  intempestivă. 
Neacordarea în sine a unui termen de preaviz sau acordarea unui 
termen  prea  scurt  nu  este  suficientă  în  sine  pentru  atragerea 
răspunderii  administratorului,  ci  beneficiarul  trebuie  să  dove‐
dească în concret producerea unui prejudiciu, valoarea acestuia şi 
raportul  direct  de  cauzalitate  între  renunțarea  intempestivă  prin 
neacordarea  unui  termen  de  preaviz  şi  prejudiciul  produs 
beneficiarului88. 
Moartea sau punerea sub interdicție a administratorului va fi 
comunicată beneficiarului şi, după caz, celorlalți administratori de 
către moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori de către 
tutorele administratorului. Moştenitorii, executorul testamentar şi 
tutorele, după caz, sunt obligați să întreprindă, în privința oricărei 
afaceri începute, orice măsură imediată care este necesară pentru 
prevenirea producerii unei pierderi, precum şi să dea socoteală şi 
să predea bunurile către persoana îndreptățită (art. 848). 
Obligațiile  asumate  față  de  terți,  ulterior  încetării  adminis‐
trării,  de  un  administrator  de  bună‐credință  sau  când  erau  nece‐
sare pentru  prevenirea  pierderilor sunt pe deplin  valabile şi sunt 
opozabile beneficiarului.  
Buna‐credință  presupune  că  administratorul  nu  a  cunoscut 
încetarea calității sale, în situații precum: încetarea cauzei care a dat 
naştere  administrării,  denunțarea  de  către  beneficiar  a  actului  de 
desemnare,  dacă  denunțarea  nu  a  ajuns  la  cunoştința  admi‐
nistratorului; înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de 
către instanța de judecată, fără ca administratorul să cunoască acest 
lucru; punerea sub interdicție judecătorească a beneficiarului89. 

88 L. Mirea, op. cit., p. 1170.
89 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 870.
382 Administrarea bunurilor altuia

De  asemenea,  beneficiarul  este  ținut  de  obligațiile  asumate 

față de terții care nu au cunoscut faptul încetării administrării, dar 
fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei fiduciare. 
Chiar dacă răspunderea față de terți pentru actele încheiate de 
administratorul  aparent  va  reveni  beneficiarului,  nu  se  exclude 
răspunderea  administratorului  aparent  față  de  beneficiar,  dacă 
acesta  a  acționat  cu  rea‐credință  şi  a  prejudiciat  patrimoniul 
beneficiarului90.  

5.2. Darea de seamă şi predarea bunurilor 
La încetarea  raporturilor  de administrare, administratorul va 
prezenta  o  dare  de  seamă  finală  beneficiarului  şi,  după  caz, 
administratorului  înlocuitor  sau  celorlalți  administratori.  În  cazul 
încetării  simultane  a  raporturilor  de  administrare  ale  mai  multor 
administratori,  aceştia  vor  prezenta  o  singură  dare  de  seamă,  cu 
excepția cazului în care atribuțiile acestora sunt separate [art. 850 
alin. (1)]. 
Darea  de  seamă  va  cuprinde  toate  datele  necesare  pentru  a 
permite  verificarea  exactității  sale,  iar  registrele  şi  celelalte 
documente  justificative  vor  putea  fi  consultate  de  persoanele 
interesate. Printre persoanele care ar putea avea interes să verifice 
darea de seamă, registrele şi documentele se numără creditorii sau 
moştenitorii beneficiarului91. 
Acceptarea  dării  de  seamă  de  către  beneficiar  îl  descarcă  pe 
administrator. În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptă 
darea de seamă, administratorul poate cere instanței judecătoreşti 
să o încuviințeze, care  poate dispune efectuarea unei expertize de 
specialitate, dacă este necesar. În doctrină se consideră că nimic nu 
se  opune  la  administrarea  oricăror  altor  probe  (înscrisuri, 
martori) care să dovedească exactitatea datelor cuprinse în darea 
de seamă92. 
În  lipsa  unei  stipulații  contrare,  administratorul  predă  bunu‐
rile  administrate  la  locul  unde  se  găsesc  acestea.  Cheltuielile 

90 L. Mirea, op. cit., p. 1171.
91 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 871.
92 Ibidem, p. 872.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 383
ocazionate  de  predarea  bunului  nu  vor  fi  suportate  de  către 
administrator, ca debitor al obligației de predare, ci de beneficiar, 
ca debitor al obligației de ridicare a bunului administrat93.  
Administratorul  este  obligat  să  predea  tot  ce  a  primit  în 
exercitarea atribuțiilor sale, chiar dacă plata primită de la terț este 
nedatorată  beneficiarului.  Administratorul  este,  de  asemenea, 
obligat  să  restituie  orice  profit  sau  orice  alt  avantaj  patrimonial 
realizat în folos personal prin utilizarea, fără permisiune, a datelor şi 
a  informațiilor  obținute  în  virtutea  calității  sale.  Administratorul 
care a folosit, fără permisiune, un bun este obligat să îl indemnizeze 
pe beneficiar cu echivalentul folosinței bunului (art. 853). 
Cheltuielile  administrării,  inclusiv  cele  ocazionate  de  prezen‐
tarea  dării  de  seamă  şi  de  predarea  bunurilor,  sunt  în  sarcina 
beneficiarului. În cazul renunțării, denunțării actului de desemnare 
sau al înlocuirii administratorului, beneficiarului îi revine pe lângă 
acoperirea  cheltuielilor  administrării  şi  plata  remunerației  cuve‐
nite administratorului în raport cu durata activității sale. 
Întrucât textul de lege nu distinge, doctrina consideră că obli‐
gația  de  plată  a  remunerației  administratorului  revine  benefi‐
ciarului  şi  atunci  când  administratorul  este  înlocuit  de  către 
instanța de judecată la cererea unei alte persoane interesate decât 
beneficiarul94. 
 Conform jurisprudenței din Québec, dacă nu se dovedeşte că 
cheltuielile  făcute  de  administrator  au  fost  în  interesul  benefi‐
ciarului  sau  pentru  realizarea  scopului  administrării,  ele  sunt 
suportate  personal  de  către  administrator95,  iar  administratorul 
care  intervine  într‐un  proces  pentru  a  se  apăra  împotriva  unei 
cereri  de  destituire  a  sa  are  dreptul  să  i  se  ramburseze  toate 
cheltuielile  extrajudiciare  şi  judiciare  pe  care  le‐a  angajat, 
cheltuieli ce trebuie suportate  din patrimoniul administrat. Numai 
în  situația  în  care  administratorul  a  acționat  cu  rea‐credință  în 

93 R.A. Ionescu, op. cit., p. 297.
94 R. Constantinovici, A.M. Mitu, op. cit., p. 873.
95  [Sulitzer  c.  Banque  Nationale  du  Canada,  C.A.,  13.12.2007,  2007  QCCA 

1774,  SOQUIJ  AZ‐50463447,  J.E.  2008‐101,  2008,  R.J.Q.  625]  apud.  L.  Mirea,  
op. cit., p. 1174.
384 Administrarea bunurilor altuia

îndeplinirea  atribuțiilor  sale,  el  nu  are  dreptul  la  rambursarea 

acestor cheltuieli96. 
Administratorul datorează dobânzi asupra soldului de la data 
acceptării  ori  a  încuviințării  judiciare  a  dării  de  seama  sau,  după 
caz, de la data notificării prin scrisoare recomandată cu confirmare 
de primire sau prin orice alt mijloc prevăzut de lege. Beneficiarul 
datorează dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar 
de la punerea în întârziere.  
Administratorul  poate  deduce  din  soldul  administrării  remu‐
nerația  care  îi  este  datorată  de  beneficiar,  în  contul  masei 
patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa, dar are şi un drept de 
retenție  asupra  bunului  administrat  până  la  plata  integrală  a 
datoriei față de el.   
În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ținuți solidar la 
îndeplinirea  obligațiilor  față  de  administrator.  Solidaritatea 
beneficiarilor este prezumată, în lipsa unei dispoziții contrare97. 

6.  Administrarea  bunurilor  altuia  –  importanţa  insti­

tuţiei 
Aşa cum am arătat, legiuitorul român prevede în mod expres 
aplicarea  dispozițiilor  instituției  administrării  bunurilor  altuia  în 
materia  tutelei98,  curatelei99,  ocrotirii  interzisului  judecătoresc100, 
preluarea bunului ipotecat101, legatului102 şi, cu anumite precizări, 
în  cadrul  fiduciei103,  precum  şi  a  plasamentelor  considerate 
sigure104 conform normelor speciale.  

96  [Bassard  c.  Bassard,  C.A.,  06.05.2009,  2009  QCCA  898,  CanLII],  apud  

L. Mirea, op. cit., p. 1174.
97 R.A. Ionescu, op. cit., p. 298.
98 Art. 142 C. civ.
99 Art. 166 C. civ.
100 Art. 171 coroborat cu art. 142 C. civ.
101 Art. 2470  C. civ. 
102 Art. 792 C. civ.
103 Art. 784 C. civ.
104 Art. 831 şi urm. C. civ.
Gheorghe Buta, Iolanda Boţi 385
Alături de acestea, legiuitorul român stabileşte în mod general 
prin  articolul  792  alin.  (1)  C.  civ.  convenția  ca  izvor  al  instituției 
administrării bunurilor altuia. 
Apreciem  că  această  dispoziție  legislativă  este  deosebit  de 
importantă, pe de o parte, pentru că vine să completeze materiile 
menționate  mai  sus  şi,  pe  de  altă  parte,  pentru  că  devine  utilă  în 
diferite  situații  concrete  unde  se  dă  putere  liberă  creativității  şi 
libertății contractuale. Prin convenție se poate stabili astfel cadrul 
legal şi organizatoric în raporturi socio‐economice concrete. Astfel, 
ne  vom  putea  găsi  în  situația  unei  convenții  de  administrare 
propriu‐zise sau în cazul în care o convenție, un contract numit sau 
nenumit va conține clauze privind administrarea bunurilor altuia. 
Odată  cu  trecerea  timpului  vom  descoperi  utilitatea  şi 
importanța acestei instituții în dreptul românesc prin exprimarea 
ei  sub  formă  contractuală  în  perspectiva  raporturilor  economice 
contemporane  şi  a  relației  sale  cu  instituția  mandatului  şi  a 
reprezentării. 
 
386 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

TITLUL VI
PROPRIETATEA PUBLICĂ

CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE

(art. 858­866) 

1. Cadrul de reglementare
Constituția  României,  la  art.  136  alin.  (1),  consacră  proprie‐
tatea, instituție fundamentală, ca fiind publică sau privată. 
Alineatul  (2)  din  reglementarea  constituțională  desemnează 
pe  cei  doi  titulari  ai  proprietății  publice,  şi  anume:  statul  şi 
unitățile administrativ‐teritoriale; se precizează că această formă a 
proprietății  este  garantată  şi  ocrotită  de  lege,  aşa  cum  la  art.  44 
alin.  (2)  se  consfințeşte  că  proprietatea  privată  este  garantată  şi 
ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular. 
Art.  136  alin.  (3)  enumeră  principalele  categorii  de  bunuri 
care  sunt  obiect  exclusiv  al  proprietății  publice:  „Bogățiile  de 
interes  public  ale  subsolului,  spațiul  aerian,  apele  cu  potențial 
energetic  valorificabil  de  interes  național,  plajele,  marea  terito‐
rială,  resursele  naturale  ale  zonei  economice  şi  ale  platoului 
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică (...)”, 

 Autor:
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – Cercetător ştiinţific emerit, Institu-
tul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române.
Marilena Uliescu 387
iar  la  alin.  (4)  se  consacră  exercitarea  dreptului  de  proprietate 
publică de către fiecare dintre cei doi titulari. 
Reglementările constituționale cu caracter general privind 
dreptul de proprietate publică au fost dezvoltate în cadrul Legii 
nr.  213/19981  privind  proprietatea  publică  şi  regimul  juridic  al 
acesteia. 
Cadrul legal constituțional şi cel stabilit prin Legea nr. 213/1998, 
cu  modificările  ulterioare,  au  fost  completate  şi  de  dispozițiile 
Codului civil, prin art. 858‐866, Legea nr. 215/2001 privind admi‐
nistrația publică locală, cu modificările şi completările ulterioare2, 
Legea  nr.  18/1991  a  fondului  funciar  cu  modificările  ulterioare 
(art.  121‐124),  Legea  nr.  33/1994  privind  exproprierea  pentru 
cauză de utilitate publică şi alte acte normative. 

2. Definiţia dreptului de proprietate publică

În  noul  Cod  civil,  proprietatea  publică  este  reglementată 
pentru  prima  dată  de  sine  stătător  în  Titlul  VI  (Cartea  a  III‐a).  La 
art. 858 este definit dreptul de proprietate publică şi desemnați cei 
doi  titulari:  statul  şi  unitățile  administrativ‐teritoriale  cărora  le 
aparțin,  cu  acest  titlu,  bunurile  care  prin  natura  lor  sau  prin 
declarația legii sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fi 
fost dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege. Prin 
această  definiție  sunt  precizate  şi  criteriile  pentru  determinarea 
bunurilor  care  fac  parte  din  domeniul  public,  şi  anume:  uzul  şi 
interesul public. 
Uzul  şi  interesul  public  sintetizează  trei  teme:  noțiunea  de 
„afectațiune”  în  materie  de  domenialitate;  cea  de  utilitate  publică 
pentru  expropriere;  cea  de  utilitate  generală  –  pentru  lucrările 
publice de utilitate generală3. 

1 Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată şi actualiza‐

tă prin Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
2 Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2001, după ce a fost de mai 

multe ori modificată, ultima dată fiind prin Legea nr. 131/2008.
3  J.  Morand  Deviller,  Droit  administrativ  des  biens,  Moutchretien,  Paris, 

2013, p. 6.
388 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

În concepția publiciștilor, proprietatea publică este atașată inte‐
resului  general  și  ea  trebuie  să  fie  încredințată  autorităților  publice 
care au sarcina de a o gestiona pentru realizarea acestui interes.  
Prin această reglementare, definiția legală, pozitivă a dreptului 
de proprietate publică se renunță la „definiția” negativă din Codul civil 
de la 1864 (Bunurile care nu sunt ale nimănui – art. 475 alin. (2) C. civ 
anterior  şi  art.  476  privind  bunurile  care  nu  sunt  proprietate 
particulară, sunt considerate ca dependințe ale domeniului public). 
Reglementarea dreptului de proprietate publică din noul Cod 
civil  se  situează,  de  fapt,  în  limitele  impuse  de  Constituție  şi  de 
Legea  nr.  213/1998,  iar  regimul  juridic  al  acesteia,  cu  privire 
la  subiectele,  obiectul,  conținutul  şi  caracterele  acestui  drept, 
este  preluat  din  Legea  nr.  213/1998  cu  modificările  aduse  de 
Legea nr. 71/2011. 

3. Obiectul proprietăţii publice

Astfel, art. 859 C. civ., precizând obiectul exclusiv al dreptului 
de  proprietate  publică,  preia  integral  textul  art.  136  alin.  (3)  din 
Constituție, iar alin. (2) al acestui articol menționează că celelalte 
bunuri  [în  afara  celor  menționate  la  alin.  (1)]  ce  aparțin  statului 
sau  unităților  administrativ‐teritoriale  fac  parte,  după  caz,  din 
domeniul public sau din domeniul privat al acestora. Se precizează 
că  şi  bunurile  din  domeniul  privat  trebuie  să  fie  dobândite  prin 
mijloacele prevăzute de lege. 
Așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  constituționale,  unele  bunuri 
fac parte exclusiv din domeniul public al statului [art. 136 alin. (3) 
din  Constituție],  iar  potrivit  anexei  din  Legea  nr.  213/1998, 
modificată  succesiv  prin  mai  multe  acte  normative,  ce  cuprinde 
liste separate cu bunuri, acestea fac parte fie din domeniul public 
al  statului,  fie  din  domeniul  public  județean  sau  din  domeniul 
public local. Desigur, enumerarea bunurilor din aceste liste nu este 
și nici nu ar putea fi exhaustivă, ci exempli gratia. 
Există însă și bunuri proprietate publică a căror apartenență, 
în  raport  de  titularii  dreptului  de  proprietate  publică,  este 
determinată de legi speciale. 
Marilena Uliescu 389
Credem însă că pentru a determina bunurile care fac obiect al 
dreptului de proprietate publică și care desigur că nu au cum să fie 
inițial  determinate,  criteriul  este  cel  legal  și  general,  uzul  și 
utilitatea publică. 
Nu  trebuie  însă  confundate  cu  unele  bunuri  care  constituie 
fonduri  de  interes  național,  dar  care  au  titulari  ai  dreptului  de 
proprietate  diferiți  subiecți,  persoane  fizice  sau  persoane  juridice 
care au un drept de proprietate privată. Ne referim, de exemplu, la 
fondul forestier național ori la fondul funciar. 
Noul  Cod  civil  delimitează,  în  art.  860,  domeniul  public 
național de cel județean şi local, delimitare ce se face potrivit legii, 
menționând  la  alin.  (3)  că  bunurile  care  fac  obiectul  exclusiv  al 
proprietății publice a statului sau a unităților administrativ‐terito‐
riale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul 
public  al  statului  în  domeniul  public  al  unei  unităţi  admi­
nistrativ­teritoriale sau invers, decât ca urmare a modificării 
legii  organice.  În  celelalte  cazuri  această  operațiune  juridică  se 
poate face în condițiile legii. 
Această  condiție  prevăzută  de  Codul  civil  pare  să  pună  o 
opreliște față de acele „abuzuri legale” care au încălcat dispozițiile 
constituționale. 
Ne gândim la dispozițiile art. 44 alin. (2) din Constituție – care 
condiționau dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor 
de către cetățenii străini și apatrizi, cu excepția moștenirii legale, în 
condițiile aderării României la Uniunea Europeană și a unor tratate 
internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, 
dar în condițiile prevăzute de legea organică. Legea nr. 312/2005 
care  a  dat  curs  condițiilor  imperative  ale  Constituției,  privind 
dobândirea  dreptului  de  proprietate  pentru  străini  și  apatrizi,  face 
însă parte din categoria legilor ordinare. 

4. Titularii dreptului subiectiv de proprietate publică

sunt:
a)  Statul  român,  asupra  bunurilor  din  domeniul  public  de 
interes național; 
390 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

b) unitățile  administrativ‐teritoriale (comuna, oraşul, munici‐
piul  şi  județul),  asupra  bunurilor  din  domeniul  public  de  interes 
local şi județean; așa cum rezultă din dispozițiile constituționale și 
din toate reglementările în materie. 
Credem  că  se  cuvine  să  menționăm  că  statul  şi  unitățile 
administrativ‐teritoriale sunt şi titulari ai dreptului de proprietate 
privată asupra bunurilor din domeniul privat al statului sau al uni‐
tăților  administrativ‐teritoriale.  Acest  drept  are,  desigur,  regimul 
de  proprietate  privată,  acelaşi  pentru  toate  persoanele  fizice  sau 
persoanele juridice de drept public sau cu caracter privat.  
Statul  şi  unitățile  administrativ‐teritoriale  sunt  singurele 
subiecte  care  îşi  pot  apropria  bunurile  din  domeniul  public  care 
aparțin  acestuia  prin  destinația  lor  „de  uz  şi  de  interes  public”, 
precum şi bunurile din domeniul privat cu regim juridic de drept 
comun  apte  de  a  participa  la  circuitul  civil  şi  comercial  al  unei 
economii axate pe piața liberă.  
În acest sens, credem că s‐au modificat dispozițiile art. 135 din 
Constituția  din  1991,  fiind  vizibil  restrânse  bunurile  ce  nu  pot  fi 
decât  exclusiv  proprietatea  Statului,  față  de  cele  cuprinse  în  
art.  136  al  Constituției  modificate  prin  referendumul  din  2003. 
Este ideea restrângerii proprietății publice în favoarea proprietății 
private, în scopul participării mai flexibile și active la dezvoltarea 
economică. 

5. Conţinutul, limitele şi caracterele dreptului de pro-

prietate publică
Doctrina  a  considerat,  după  intrarea  în  vigoare  a  Constituției 
din anul 1991, că exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate 
publică,  adică  posesia,  folosința  şi  dispoziția  îmbracă  o  formă 
specifică4, şi anume exercitarea lor în regim de drept public5. 

4 C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de Drept 

românesc nr. 1/1995, p. 7.
5  A  se  vedea  L.  Pop,  L.M.  Harosa,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 117.
Marilena Uliescu 391
Această  concepție  se  regăseşte,  de  altfel,  în  art.  2  din  Legea  
nr. 213/1998, care prevede: „Statul şi unitățile administrativ‐teri‐
toriale  exercită  posesia,  folosința  şi  dispoziția  asupra  bunurilor 
care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condițiile legii”. 
După cum vom preciza, în cele ce urmează, posesia şi folosința 
nu  se  exercită  neapărat  în  mod  direct  de  către  titularul  dreptului 
de proprietate publică, în special în situația bunurilor de uz public. 
Cât  priveşte  limitele  exercitării  dreptului  de  proprietate 
publică,  art.  862  C.  civ.  conține  o  nouă  dispoziţie  ce  nu  se 
regăseşte  în  Legea  nr.  213/1998,  care  precizează  că  exercitarea 
dreptului de proprietate publică se face în limitele prevăzute 
de  noul  Cod  civil  şi  de  lege,  fiind  susceptibilă,  astfel,  de  orice 
limitare pentru respectarea dreptului de proprietate privată, 
limitări  care  sunt  compatibile  cu  uzul  sau  interesul  public 
căruia îi sunt destinate bunurile. 
Aşadar, ne exprimăm opinia, alături de alți autori, că cele două 
forme  de  proprietate,  privată  şi  publică,  ce  îmbracă  regimuri 
juridice  diferite,  dreptul  de  proprietate  publică  fiind,  în  opinia 
noastră, de fapt, o excepție de la dreptul comun, sunt în mod egal 
garantate şi ocrotite de lege. Aşadar, dreptul de proprietate publică 
nu  este  reglementat  „preferențial”  față  de  dreptul  de  proprietate 
privată. 
Aceste  prevederi  au  caracter  de  noutate  față  de  regle‐
mentările  anterioare  (Legea  nr.  213/1998);  atestă  că  textul  este 
astfel  corelat  cu  dispozițiile  art.  53  din  Constituție  referitor  la 
restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăți, desigur, 
numai  prin  lege  şi  numai  dacă  se  impune  „pentru  apărarea 
drepturilor şi a libertăților cetățenilor (...)”. 
Conform  reglementării  noului  Cod  civil,  limitele  exercitării 
dreptului  de  proprietate  publică  au  în  vedere,  cum  am  precizat 
deja,  situația  în  care  limitările  sunt  compatibile  cu  uzul  şi  folosul 
public căruia îi sunt destinate bunurile respective. 
Un  exemplu  care  ni  se  pare  interesant  credem  că  ar  putea  fi 
reglementarea  din  art.  13  al  Legii  nr.  213/1998  (în  prezent 
abrogat).  Articolul  abrogat  reglementa  o  servitute  legală  de 
trecere,  dacă  aceasta  nu  ar  fi  afectat  caracterul  de  uz  și  interes 
public al imobilului respectiv, bineînțeles proprietate publică. Era 
392 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

o  frumoasă  excepție  legală,  care  nu  impieta  asupra  regimului 

juridic special al proprietății publice. 
Desigur, în reglementarea vechiului Cod civil servitutea legală 
era  un  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate  –  drept  real 
incompatibil cu proprietatea publică. 
Afară  de  eventualele  întrebări  doctrinare,  dreptul  de  trecere 
ca  servitute  nu  a  produs  niciun  efect  juridic  care  să  impieteze  în 
realitate  asupra  caracterelor  juridice  ale  dreptului  de  proprietate 
publică. 
Art. 13 din Legea nr. 213/1998 a fost abrogat, ne permitem să 
credem, pentru aceea că dreptul de trecere, în configurația noului 
Cod civil, nu mai este servitute, deci nu mai este servitute legală, ci 
un  drept  personal  și  o  limită  legală  aplicabilă  și  proprietății 
publice, dacă este compatibilă cu aceasta (art. 621 C. civ.). 
În  cazul  unei  incompatibilități,  aceasta  se  constată  printr‐un 
acord între titularul proprietății publice și persoana interesată sau, 
în  caz  de  divergență,  pe  cale  judecătorească,  situație  în  care 
persoana interesată are dreptul la o justă și promptă despăgubire. 
Observăm că acest calificativ, „promptă”, nu are niciun fel de înțeles 
în plan juridic; credem că va trebui să se găsească o soluție, deoarece 
„prompt” nu presupune niciun termen. 

6. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de

proprietate publică
6.1.  Dobândirea  dreptului  de  proprietate  publică  în  noul 
Cod civil, în conformitate cu prevederile art. 863, preluând soluțiile 
legale  existente,  se  face  prin:  achiziţie  publică,  expropriere 
pentru cauză de utilitate publică, donaţie sau legat acceptat în 
condițiile  legii,  dacă  bunul  prin  natura  sau  prin  voința  dobân‐
ditorului devine de uz ori de interes public, și prin transferul din 
domeniul  privat  al  statului  sau  al  unităților  administrativ‐
teritoriale în domeniul public al acestora, conform legii.  
Desigur, transferul din domeniul privat în domeniul public se 
face  în  baza  unui  act  de  drept  administrativ  de  drept  public 
Marilena Uliescu 393
conform legii – respectiv hotărâre a Guvernului sau ale Consiliului 
local6. 
Exproprierea  pentru  cauză  de  utilitate  publică7  este,  de 
asemenea, un mod de dobândire a proprietății publice. 
Donaţia  sau  legatul  acceptat  în  condiţiile  legii  dacă 
bunurile  devin  de  uz  sau  de  interes  public.  Contractul  de  donație 
sau legatul sunt guvernate de dispozițiile Codului civil în materie, 
dar  acceptarea  de  către  autoritățile  publice,  titulare  ale  dreptului 
de  proprietate  publică,  este  guvernată  de  dispozițiile  speciale 
privind condițiile și autoritatea competentă pentru luarea deciziei. 
Un  nou  mod  de  dobândire  a  proprietății  publice,  potrivit 
aceluiaşi  articol  la  lit.  d),  este  convenţia  cu  titlu  oneros,  dacă 
bunul prin natura lui sau prin voința dobânditorului devine de uz 
şi de interes public. 
Credem  că  este  necesar  să  observăm  că  acest  nou  mod  de 
dobândire  a  dreptului  de  proprietate  publică,  prin  convenție8  cu 
titlu oneros, este de fapt un contract de vânzare‐cumpărare supus 
reglementărilor  de  drept  comun.  Dorința  dobânditorului  de  a 
destina  bunul  astfel  dobândit  uzului  şi  interesului  public  ține  de 
cauza  contractului,  adică  de  motivele  părților  de  a  încheia 
contractul.  Dobânditorul,  care  nu  poate  fi  decât  unul  din  cei  doi 
titulari  ai  dreptului  de  proprietate  publică,  respectiv  statul  sau 
unitățile  administrativ‐teritoriale,  îşi  exprimă  astfel,  conform 
principiului libertății contractuale, voința în limitele legii.  
Oare este o frumoasă breşă de la regimul juridic al achizițiilor 
publice? 
 
6.2.  Dreptul  de  proprietate  publică  se  stinge  (art.  864  
C.  civ.)  dacă  bunul  a  pierit  ori  dacă  a  fost  trecut  în  domeniul 
privat, în cazul în care uzul sau interesul public nu mai există. Cum 
reglementarea Codului civil este laconică, credem că modul în care 
este  trecut  în  domeniul  privat,  pentru  pierderea  uzului  ori 

6 Legea nr. 213/1998 cu modificări ulterioare.
7 A se vedea infra – Exproprierea ca mod de realizare a proprietății private.
8 Mod de dobândire nou introdus prin Legea nr. 71/2011 (art. 89 pct. 2).
394 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

interesului  public,  este  simetric  cu  cel  al  îndeplinirii  acestor 

criterii. 

7. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

publică (art. 861 noul Cod civil)
 Codul civil, la art. 861, declară, fără excepție, că bunurile pro‐
prietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. 
Regimul juridic astfel stabilit al bunurilor proprietate publică 
este  de  fapt  concretizarea  dispozițiilor  constituționale  de  la  
art. 135 alin. (4), care consacră doar inalienabilitatea acestora, text 
absolut suficient, deoarece imprescriptibilitatea și insesizabilitatea 
sunt  efecte  juridice  ale  faptului  că  aceste  bunuri  nu  sunt  inalie‐
nabile. Astfel, ele nu pot fi dobândite în proprietatea altor subiecte 
de drept prin uzucapiune și nu pot fi urmărite, spre exemplu, prin 
procedura executării silite, nefiind susceptibile de a fi vândute prin 
licitație publică în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor. 
De altfel, alin. (2) al art. 861 C. civ. precizează că proprietatea 
publică  asupra  bunurilor  din  domeniul  public  nu  se  pierde  prin 
neuz sau prin uzucapiune ori prin posesia de bună‐credință asupra 
bunurilor mobile. 
Cât privește prerogativele proprietarului, posesia, folosința și 
dispoziția, socotim că și titularii dreptului de proprietate publică le 
exercită, dar în alt mod. 
Posesia  și  folosința  sunt  exercitate  prin  altul,  în  condițiile 
stabilite de lege, prin acte ale puterii publice. Ne referim, desigur, 
la darea în administrare, în folosință, concesionare ori închiriere. 
Cât  privește  dispoziția,  aceasta  se  realizează  prin  afectarea 
bunurilor  prin  acte  juridice  de  natură  administrativă,  uzului  și 
interesului  public  sau  prin  dezafectarea  lor,  prin  acte  de  aceeași 
natură, având în vedere principiul simetriei actelor juridice. 
Afectarea bunului din domeniul public imobiliar trebuie să fie 
destinată  uzului  și  interesului  public,  aceasta  fiind  elementul 
esențial al apartenenței lui la acest domeniu. 
În doctrina și jurisprudența franceză sunt incluse în domeniul 
public  și  bunurile  afectate  unui  serviciu  public,  condiție  necesară 
Marilena Uliescu 395
dar  nu  întotdeauna  suficientă,  cazurile  respective  fiind  limitative, 
iar  condițiile  pentru  includerea  lor  în  domeniul  public  sunt,  de 
asemenea, riguroase9. 
Comisia  de  revizuire  a  Codului  civil  francez  a  propus 
includerea  în  domeniul  public  a  bunurilor  afectate  serviciului 
public, cu atât mai mult cu cât ele, în acest caz, sunt prin natura sau 
prin destinația lor adaptate exclusiv sau esențial scopului special al 
acestui serviciu. Această soluție a fost preluată de jurisprudență. 
Serviciul  public  căruia  bunurile  respective  sunt  afectate,  în 
criteriile jurisprudenței, este luat în sens larg, și anume o activitate 
de  interes  general  exercitată  sub  autoritatea  unei  autorități 
publice. 
Exercitarea prerogativei de dispoziție a titularilor dreptului de 
proprietate  publică  se  manifestă  și  prin  schimbarea  afectării 
bunului din domeniul public, care poate fi determinată de evoluția 
interesului public  pe care îl servește,  iar  titularii  acestui drept  au 
datoria  să  gestioneze  bunurile  respective  pentru  a  răspunde 
acestor schimbări10. 
Dezafectarea  bunurilor  din  domeniul  public,  în  cazul  în  care 
uzul  și  interesul  public  pentru  care  a  fost  destinat  nu  mai  există, 
are  drept  consecință  ieșirea  bunului  din  domeniul  public  și 
trecerea  în  domeniul  privat  al  titularului  și,  desigur,  supunerea 
acestuia la regimul juridic de drept comun. 
Am  putea  adăuga  că  nu  există  o  dezafectare  de  fapt, 
întotdeauna  este  necesar  un  act  juridic  care  să  declare  această 
dezafectare. 
Dreptul de proprietate publică este un drept absolut, exclusiv și 
perpetuu. 
Dintre  aceste  caractere,  credem  că  am  putea  să  ne  oprim  la 
acela  de  exclusiv  și  să  avem  în  vedere  faptul  că  uzul  și  interesul 
public  înseamnă,  de  fapt,  că  anumite  bunuri  cum  ar  fi,  de  pildă, 
drumuri,  aeroporturi,  muzee,  căi  navigabile  sunt  de  uz  general, 
neputând fi vorba de o exclusivitate în acest sens. 
 

9 J.M. Auby, P. Bon, Droit administrativ des bien, Dalloz, Paris, 1995, p. 29.
10 J.M. Deviller, op. cit., p. 99.
396 Proprietatea publică. Dispoziţii generale

7.1.  Inalienabilitatea  bunurilor  proprietate  publică, 

dispusă de alin. (1) al art. 861 C. civ., este reglementată în afară de 
Constituție, după cum am mai arătat mai înainte, în mai multe acte 
normative,  cum  ar  fi,  de  pildă,  Legea  nr.  18/1991  privind  fondul 
funciar,  Legea  nr.  215/2001  a  administrației  publice  locale, 
înaintea consacrării constituționale, Legea nr. 213/1998 cu modi‐
ficările  ulterioare,  așadar,  Codul  civil  nu  face  altceva  decât  să 
confirme că bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul 
civil, neputând fi înstrăinate prin mijloace juridice de drept privat. 
Orice  act  juridic  cu  titlu  oneros  sau  gratuit  prin  care  s‐ar 
transmite proprietatea publică este lovit de nulitate absolută. 
Inalienabilitatea  bunurilor  din  domeniul  public  poate  fi 
socotită  și  ca  o  consecință  a  dispozițiilor  constituționale,  care 
statuează  că  titularii  acestui  drept  sunt  doar  Statul  și  autoritățile 
administrației publice locale, orice alte subiecte fiind excluse de la 
dobândirea acestui drept. 
Doctrina  franceză11  consideră  că  inalienabilitatea  bunurilor 
din  domeniul  public,  alături  de  imprescriptibilitate,  sunt  mijloace 
juridice de protecție a „consistenței” domeniului public. 
 
7.2. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică 
se referă, credem, atât la prescripția achizitivă, cât și la prescripția 
extinctivă. 
Așadar,  uzucapiunea  în  favoarea  unui  terț  prin  împlinirea 
termenului  de  prescripție  achizitivă  nu  operează,  iar  acțiunea 
pentru  revendicarea  unui  bun  proprietate  publică  este  impres‐
criptibilă,  fără  nici  o  excepție  (cum  poate  fi  cazul  în  ceea  ce 
privește proprietatea privată). 
Bunurile  proprietate  publică  nu  pot  fi  dobândite  nici  prin 
ocupațiune. De asemenea, fructele nu pot fi percepute de posesorul 
de bună‐credință în proprietate. 
 
7.3.  Insesizabilitatea  bunurilor  din  domeniul  public  este 
urmarea  inalienabilității  bunurilor  din  acest  domeniu,  așa  după 
cum am menționat mai sus. 

11 J.M. Deviller, op. cit., p. 136.
Marilena Uliescu 397
Principiul  insesizabilității  bunurilor  din  domeniul  public  se 
regăsesc  în  legislația,  doctrina  și  jurisprudența  franceză  şi  a  fost 
criticat de Comisia europeană prin Decizia din 16 decembrie 2003, 
pentru  faptul  că  în  cadrul  procedurii  judiciare  de  lichidare,  a  fost 
invocat  principiul  conform  căruia  „statul  nu  răspunde  pentru 
datoriile sale, ceea ce ar fi incompatibil cu regulile pieții comune”. 
 
398 Exercitarea dreptului de proprietate publică

CAPITOLUL II
DREPTURILE REALE CORESPUNZĂTOARE
PROPRIETĂŢII PUBLICE

EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

PUBLICĂ ÎN REGLEMENTAREA NOULUI
COD CIVIL. DREPTUL DE ADMINISTRARE

(art. 867­870) 

I. Particularităţile exercitării dreptului de proprie-

tate publică
1. Reiese din dispozițiile legale redate în paragrafele anteriore 
faptul  că,  cel  puțin  teoretic,  statul  poate  exercita  în  mod  direct 
atributele dreptului de proprietate publică prin autoritatea publică 
competentă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, în mod nemij‐
locit  şi  în  nume  propriu.  Însă  de  cele  mai  multe  ori  acesta  nu 
exercită  în  mod direct  atributele dreptului de proprietate  publică 
decât în momentul în care constituie drepturile reale specifice sau 
închiriază bunurile din domeniul public, urmând ca aceste atribute 
să  fie  exercitate  indirect,  prin  intermediul  titularilor  acestor 
drepturi  reale  sau  de  creanță.  În  aceeaşi  măsură,  este  posibil  ca 

 Autor:
Lector univ. dr. Andrei Duţu-Buzura – Cercetător ştiinţific asociat
la proiect.
Andrei Duţu-Buzura 399
unitățile  administrativ‐teritoriale  să  constituie  drepturi  reale 
specifice sau să închirieze bunuri din domeniul public, caz în care 
atributele  dreptului  de  proprietate  publică  se  exercită  în  mod 
indirect,  prin  intermediul  titularilor  acestor  drepturi  reale  ori  de 
creanță.  Altfel  spus,  dreptul  de  proprietate  publică  se  exercită  fie 
de către titularii acestuia, prin intermediul unor subiecte de drept 
administrativ,  fie  prin  intermediul  unor  subiecte  de  drept  civil1. 
Însă  trebuie  precizat  că  titularii  acestui  drept  îl  pot  exercita 
exclusiv în temeiul capacității lor de drept administrativ, în calitate 
de purtători ai unor prerogative de putere.  
Astfel,  exercițiul  efectiv  al  dreptului  de  proprietate  publică 
poate  fi  încredințat  autorităților  publice  centrale  sau  locale,  care, 
deşi  nu  devin  titulari  ai  dreptului  de  proprietate  publică,  au  în 
patrimoniul  lor  un  drept  de  administrare  (în  cazul  regiilor  auto‐
nome şi al instituțiilor publice), respectiv un drept de concesiune 
sau  un  drept  de  folosință  (în  cazul  altor  persoane  juridice  sau  al 
persoanelor  fizice)  asupra  bunurilor  din  domeniul  public,  astfel 
încât exercițiul dreptului de proprietate publică este considerat a fi 
supus  unui  regim  de  drept  administrativ.  Acest  regim  constituie, 
conform  unei  opinii  exprimate  în  doctrina  recentă,  o  formă 
specifică  de  exercitare  a  însuşi  dreptului  de  proprietate  publică2. 
Menționăm  că,  dacă  dreptul  de  administrare  reprezintă,  practic, 
efectul unui act de autoritate, dreptul de concesiune şi dreptul de 
folosință sunt efectele unor acte juridice civile. 
După cum am arătat, conform art. 866 C. civ., „drepturile reale 
corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, 
dreptul de concesiune şi dreptul de folosință cu titlu gratuit”; dacă 
dreptul de administrare se poate constitui numai pe temeiul drep‐
tului de proprietate publică, atât dreptul real de folosință gratuită, 
cât şi închirierea pot avea ca obiect şi bunuri din domeniul privat. 
Cu alte cuvinte, dreptul real de folosință gratuită este un drept real 
care se constituie atât pe temeiul dreptului de proprietate publică, 

1  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglementarea  noului 

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 44.
2  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale  în  reglementarea  noului 

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 182.
400 Exercitarea dreptului de proprietate publică

cât  şi  pe  temeiul  dreptului  de  proprietate  privată,  dar  numai 
asupra  bunurilor  din  patrimoniul  statului  sau  al  unităților 
administrativ‐teritoriale3.  Asemenea  drepturi  reale  se  constituie, 
se exercită şi se sting în regim de drept public, completat cu unele 
elemente de drept privat. Preponderența regimului de drept public 
explică de ce aceste drepturi nu pot fi privite ca dezmembrăminte 
nici  atunci  când se constituie  pe temeiul dreptului de  proprietate 
privată4.  În  acelaşi  timp,  în  ultima  situație,  ele  pot  fi  avute  în 
vedere,  alături  de  dezmembrăminte,  ca  drepturi  reale  specifice, 
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată aparținând 
statului sau unităților administrativ teritoriale. 
Arătăm că asupra aceluiaşi bun din domeniul public nu pot fi 
constituite,  simultan,  mai  multe  drepturi  reale  ca  modalități  de 
exercitare a dreptului de proprietate publică, întrucât constituirea 
unui anumit drept real exclude posibilitatea constituirii simultane 
a unui alt drept real. 
2. Ca un caracter de inovație al noilor reglementări, trebuie să 
amintim,  în  acest  context,  dispozițiile  art.  862  C.  civ.  dreptului  de 
proprietate  publică.  Astfel,  articolul  sus‐menționat  prevede  că 
exercitarea  dreptului  de  proprietate  publică  se  face  în  limitele 
prevăzute  de  noul  Cod  civil  şi  de  lege,  fiind  susceptibilă  de  orice 
limitare  pentru  respectarea  dreptului  de  proprietate  privată, 
compatibilă  cu  uzul  sau  interesul  public  căruia  îi  sunt  destinate 
bunurile.  S‐a  apreciat  în  doctrină  că,  prin  această  nouă  regle‐
mentare,  atât  dreptul  de  proprietate  publică,  cât  şi  dreptul  de 
proprietate privată sunt în mod egal garantate şi ocrotite de lege5. 
Mai  mult  decât  atât,  s‐a  arătat,  pe  bună  dreptate,  că  dreptul  de 
proprietate  publică  constituie,  de  fapt,  o  excepție  de  la  dreptul 
comun,  fără  a  beneficia  deci  de  un  regim  „preferențial”  de 
reglementare față de dreptul de proprietate privată. 
Caracterul  inovator  al  acestor  noi  dispoziții  este  evidențiat  şi 
prin  corelarea  lor  cu  art.  53  din  Constituție  referitor  la 

3 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, bucureşti, 

2009, p. 184.
4 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 

Bucureşti, 2001, p. 80.
5 M. Uliescu, op. cit., p. 71.
Andrei Duţu-Buzura 401
restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăți exclusiv 
prin lege şi numai dacă se impune „pentru apărarea drepturilor şi 
a libertăților cetățenilor”. Conform reglementării  noului  Cod civil, 
limitele  exercitării  dreptului  de  proprietate  publică  au  în  vedere 
situația în care limitările sunt compatibile cu uzul şi folosul public 
căruia  îi  sunt  destinate  bunurile  respective.  Existența  unei 
incompatibilități  se  constată  fie  prin  acordul  părților,  respectiv 
titularul  proprietății  publice  şi  persoana  interesată,  fie,  în  caz  de 
divergență,  prin  intermediul  instanței  de  judecată.  Indiferent  de 
situație  totuşi,  persoana  interesată  are  dreptul  la  o  justă  şi 
promptă despăgubire din partea titularului proprietății publice6. 
În acest sens, amintim, cu titlu de exemplu, servitutea de trecere 
în favoarea unui imobil proprietate privată pe un imobil proprietate 
publică, care, conform unei opinii exprimate în doctrină, este de uz 
şi  de  interes  public7.  Astfel,  în  condițiile  în  care,  în  noul  Cod  civil, 
servitutea de trecere nu mai este reglementată ca o servitute legală, 
apreciem  că  este  vorba,  în  contextul  dat,  de  o  limită  legală  a 
dreptului de proprietate publică, conform art. 621 C. civ. 

II. Dreptul de administrare ca modalitate de exer-

citare a dreptului de proprietate publică
În  continuare,  Codul  civil  expune  un  număr  de  trei  drepturi 
reale  derivate8  din  dreptul  de  proprietate  publică,  respectiv: 
dreptul  de  administrare  (art.  867‐870),  dreptul  de  concesiune  
(art.  871‐873)  şi,  respectiv,  dreptul  de  folosință  cu  titlu  gratuit  
(art. 874‐875). 
1.  În  ceea  ce  priveşte  dreptul  de  administrare,  constatăm  că 
noul  Cod  civil  preia  în  mod  direct  dispozițiile  art.  12  alin.  (2)  al 
Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic 
al  acesteia  (text  abrogat  şi  modificat  prin  Legea  nr.  71/2011), 

6  V.  Marcusohn,  Mijloace  juridice  de  drept  civil  privind  protecţia  mediului, 

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 70.
7 M. Uliescu, op. cit., p. 72.
8 M. Uliescu, op. cit., p. 74.
402 Exercitarea dreptului de proprietate publică

reglementând,  pentru  început,  modalitatea  de  constituire  a 

dreptului real de administrare. Astfel, se prevede că acest drept se 
poate constitui numai pe calea unei hotărâri de guvern, în situația 
în care bunul se află în domeniul public al statului, şi prin hotărâre 
a  consiliului  județean  sau  local,  dacă  bunul  în  cauză  se  află  în 
domeniului  public  de  interes  județean  sau  local.  Din  punctul  de 
vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat 
şi  beneficiarii  drepturilor  de  administrare,  precizăm  că  acestea 
sunt  raporturi  de  subordonare,  iar  darea  în  administrare  a 
bunurilor proprietate publică se face, de regulă, prin acte adminis‐
trative cu caracter individual, şi nu pe baza unor raporturi juridice 
de drept privat.  
La  al  doilea  alineat  al  articolului  867  se  stabileşte  că  auto‐
ritățile  care  constituie  dreptul  de  administrare  sunt  responsabile 
cu  controlul  şi  urmărirea  modului  de  exercitare  a  dreptului  de 
administrare, ceea ce accentuează, în opinia noastră, faptul că între 
titularul  dreptului  de  proprietate  publică  şi  beneficiarii  dreptului 
de administrare se creează un raport care poate fi caracterizat ca 
fiind de subordonare. 
Referitor  la  exercitarea  acestui  drept  de  administrare, 
observăm că în cadrul noilor prevederi regăsim formulări similare 
atât celor ale art. 136 alin. (4) din Constituție, cât şi celor ale art. 12 
alin.  (1)  din  Legea  nr.  213/1998;  astfel,  sunt  enumerate  limitativ 
subiectele  de  drept  care  pot  deveni  titulari  ai  dreptului  de  admi‐
nistrare,  şi  anume:  regiile  autonome,  autoritățile  administrației 
publice centrale sau locale şi instituțiile publice. Înființarea acestor 
subiecte  de  drept  se  realizează  pe  calea  unor  acte  individuale  ale 
autorităților  publice  competente,  potrivit  legii,  a  le  crea,  la  nivel 
central  şi  la  nivel  local,  în  scopul  realizării  unor  interese  publice 
sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice9. 
Regiile autonome au fost înființate prin Legea nr. 15/1990 pri‐
vind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome 
şi  societăți  comerciale;  astfel,  în  condițiile  în  care  această  lege  a 
fost  adoptată înainte de  intrarea  în  vigoare  a Constituției actuale, 

9  E.  Chelaru,  Administrarea  domeniului  public  şi  a  domeniului  privat,  

Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 76‐77.
Andrei Duţu-Buzura 403
ea nu prevede dispoziții referitoare la dreptul de administrare. La 
art.  5  alin.  (1)  se  stabileşte  doar  că  regia  autonomă  este 
proprietara  bunurilor  din  patrimoniul  său.  După  revizuirea 
Constituției, acest text a fost interpretat, după cum era şi firesc, în 
sensul că se referă la bunurile cu privire la care regia are titlu de 
proprietate, iar nu la bunurile din domeniul public pe care le are în 
administrare. În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, regia are 
doar un drept de administrare, ca drept real, idee ce a fost consa‐
crată prin dispozițiile O.G. nr. 15/1993. 
În  ceea  ce  priveşte  instituțiile  publice,  arătăm  că  statul  şi 
unitățile administrativ‐teritoriale nu pot avea calitatea de subiecte 
ale  dreptului  de  administrare,  întrucât  ele  sunt  înseşi  titularele 
dreptului  de  proprietate  publică.  În  acest  sens,  în  doctrină  s‐a 
apreciat că statul şi unitățile administrativ‐teritoriale nu constituie 
simple  instituții  publice  şi  nici  autorități  publice,  ci  sunt  subiecte 
colective  de  drept,  de  sinteză,  a  căror  personalitate  se  poate 
exprima prin diferite autorități publice sau alte instituții publice10. 
Acestea  sunt,  prin  urmare,  subiecte  de  drept  public,  expresia 
juridică  a  diferitelor  structuri  ale  puterilor  statului,  ale  adminis‐
trației publice centrale sau locale, care iau naştere în procesul  de 
constituire  a  autorităților  publice,  fiind  înființate  prin  Constituție, 
prin legi sau prin acte administrative, normative sau individuale11. 
Deşi  nu  au  scop  lucrativ  şi  sunt  finanțate  de  la  bugetul  de  stat, 
având  totuşi  un  patrimoniu  propriu,  aceste  instituții  au  în  acelaşi 
timp  şi  calitatea  de  subiecte  de  drept  privat;  astfel,  apreciem  că 
dreptul  de  administrare  asupra  bunurilor  din  domeniul  public, 
fiind  atribuit  acestor  instituții  publice,  devine  parte  a  patrimo‐
niului propriu. 
Legea  nr.  213/2008  menționează  ca  instituții  publice  de 
interes  național,  județean  sau  local,  cu  titlu  de  exemplu,  prefec‐
turile şi autoritățile administrației publice centrale şi locale. 
Trebuie  să  arătăm  că  aceşti  titulari  ai  dreptului  de  adminis‐
trare acționează, în acelaşi timp, şi în calitate de subiecte de drept 
public,  şi  în  calitate  de  subiecte  de  drept  privat,  în  funcție  de 

10 V. Stoica, op. cit., pp. 185 şi urm.
11 L. Pop, op. cit., p. 82; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 47.
404 Exercitarea dreptului de proprietate publică

natura  raporturilor  juridice.  Rezultă,  în  consecință,  că  aceştia  au 

calitate şi capacitate procesuală în litigiile privitoare la acest drept 
real. Totuşi, dacă litigiul are ca obiect însuşi dreptul de proprietate 
asupra  bunului  care  constituie  şi  obiect  al  dreptului  de 
administrare, titularul acestuia din urmă are obligația de a preciza 
în  fața  instanței  de  judecată  titularul  dreptului  de  proprietate,  cu 
respectarea  prevederilor  Codului  de  procedură  civilă.  Mai  mult 
decât  atât,  titularul  dreptului  de  administrare  are  obligația  de  a‐l 
înştiința pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului 
de proprietate publică, conform art. 865 alin. (2) lit. a) C. civ. 
Încredințarea  bunurilor  proprietate  publică  regiilor 
autonome, organelor centrale şi locale ale administrației de stat şi 
altor  subiecte  de  drept  public,  la  nivel  central  sau  local,  permite 
acestora  să  aibă  un  patrimoniu  propriu,  distinct  de  acela  al  altor 
subiecte  de  drept,  pe  baza  căruia,  pe  de  o  parte,  îşi  vor  realiza 
scopurile pentru care au fost înființate, iar pe de alta, vor putea să 
participe la circuitul civil, potrivit capacității lor de folosință şi de 
exercițiu, ca persoane juridice. 
2.  Noua  reglementare  stabileşte  prerogativele  de  care  se 
bucură  aceşti titulari, reglementare  preluată expres din  cuprinsul 
Legii  privind  proprietatea  publică,  şi  anume:  posesia,  folosința  şi 
dispoziția  materială.  Deşi  la  acelaşi  articol  se  face  referire  şi  la 
dreptul de dispoziție [prin formularea „titularul (…) poate folosi şi 
dispune  de  bunul  dat  în  administrație  (…)”],  trebuie  să  precizăm 
faptul  că,  în  opinia  noastră,  textul  legal  nu  poate  avea  în  vedere 
dispoziția  în  sens  juridic  asupra  bunul  respectiv,  în  condițiile  în 
care aceasta este o prerogativă exclusivă a proprietarului bunului. 
Or, în cazul de față, avem de‐a face doar cu titularul unui drept real, 
asimilabil  unui  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate 
privată, şi nu cu însuşi titularul dreptului de proprietate. 
Posesia  reprezintă  elementul  material  al  stăpânirii  bunului 
aflat  în  administrarea  titularului  său  şi  nu  diferă  de  cel  al  titula‐
rului dreptului de proprietate publică ce aparține statului sau uni‐
tăților administrativ‐teritoriale. În ceea ce priveşte elementul psi‐
hologic al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului 
Andrei Duţu-Buzura 405
de  administrare,  şi  nu  dreptului  de  proprietate  publică  pe  baza 
căruia s‐a format12. 
Atributul  folosinței  permite  regiilor  autonome  şi  instituțiilor 
publice să exercite posesia şi să întrebuințeze bunurile proprietate 
publică în vederea realizării scopului pentru care au fost înființate, 
în puterea proprietarului şi potrivit destinației bunurilor (uzul sau 
interesul  public).  Titularul  dreptului  real  de  administrație  poate 
dobândi  în  proprietate  fructele  produse  de  bunurile  pe  care  le 
administrează. De exemplu, în acest sens, art. 16 alin. (2) din Legea 
nr.  213/1998  stabileşte  că,  în  cazul  în  care  titularul  dreptului  de 
administrare directă a încheiat un contract de închiriere a bunului 
proprietate publică, el are dreptul să încaseze din chirie o anumită 
cotă‐parte, restul făcându‐se venit la bugetul de stat sau local. 
În  privința  dispoziției,  după  cum  am  arătat  şi  mai  sus, 
reglementarea  actuală  trebuie  interpretată  în  sensul  că  se  are  în 
vedere exclusiv dispoziția materială asupra bunurilor ce constituie 
obiect  al  dreptului  de  administrare,  utilizate  conform  destinației 
lor. În anumite condiții, aceasta se poate exercita şi prin culegerea 
unor  producte  derivate  ale  bunului  aflat  în  administrarea  unei 
regii  autonome  sau  a  unei  unități  de  stat,  dacă  natura  bunului  şi 
actul de constituire o permit13. 
3.  În  vederea  determinării  naturii  juridice  a  dreptului  de 
administrare  a  bunurilor  proprietate  publică,  trebuie  avute  în 
vedere două categorii de raporturi juridice. În primul rând,  avem 
de‐a face cu raporturi juridice care se stabilesc între, pe de o parte, 
titularii  dreptului  de  proprietate  publică  şi,  pe  de  altă  parte, 
titularii dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică. 
În  al  doilea  rând,  avem  raporturile  juridice  ce  se  stabilesc  între  
titularii dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, 
pe de o parte, şi  celelalte subiecte de drept, pe de altă parte. 
În  ceea  ce  priveşte  prima  categorie  de  raporturi,  titularii 
dreptului  de  proprietate  publică  (statul,  unitățile  administrativ‐
teritoriale) înființează, prin acte de autoritate, subiectele dreptului 
de  administrare,  determinând  şi  sfera  de  activitate  a  acestora,  în 

12 C. Bîrsan, op. cit., p. 185.
13 L. Pop, op. cit., p. 79; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 47.
406 Exercitarea dreptului de proprietate publică

funcție  de  care  hotărăsc  ce  bunuri  proprietate  publică  le  vor  fi 
încredințate  în  administrare.  Persoanele  juridice  astfel  înființate 
sunt,  şi  din  acest  punct  de  vedere,  subordonate  față  de  titularii 
dreptului de proprietate publică. Aşadar, în raporturile dintre titu‐
larii  dreptului  de  proprietate  şi  cei  ai  dreptului  de  administrare, 
apreciem că avem de‐a face cu un regim juridic administrativ. 
Privitor  la  cea  de‐a  doua  categorie  de  raporturi  juridice, 
observăm că regiile autonome şi autoritățile administrației publice 
centrale  sau  locale  şi  alte  instituții  publice  de  interes  național, 
județean  sau  local,  în  vederea  realizării  scopului  pentru  care  au 
fost  înființate,  participă  în  nume  propriu  la  circuitul  civil,  intrând 
în  raporturi  juridice  cu  celelalte  subiecte  de  drept,  raporturi 
guvernate de normele juridice civile. 
Apreciem,  aşadar,  că  dreptul  de  administrare  a  bunurilor 
proprietate  publică  este  un  drept  real  cu  o  natură  juridică  mixtă, 
atât  administrativă,  cât  şi  civilă,  reieşind  din  aceasta  importante 
consecințe practice. 
4. Cum dreptul de administrare îşi are originea în dreptul de 
proprietate  publică,  el  va  avea  aceleaşi  caractere  juridice  ca  şi 
acesta, şi anume: inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesiza‐
bilitatea.  De  asemenea,  potrivit  art.  4  alin.  (2)  din  O.U.G.  
nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, în capitalul 
social  al  societăților  comerciale  ce  rezultă  în  urma  operațiunii  de 
reorganizare  a  regiilor  autonome  nu  se  pot  include  bunuri  de 
natura  celor  prevăzute  de  art.  136  din  Constituție;  acestea  pot  fi 
însă  concesionate  societăților  comerciale  astfel  rezultate,  pe  un 
termen  stabilit  prin  actul  individual  de  reorganizare  a  regiei 
autonome în cauză. 
Dreptul de administrare nu este susceptibil de dezmembrare, 
dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate  nefiind  compatibile 
cu dreptul de proprietate publică pe care el se întemeiază, deci nici 
cu dreptul de administrare. 
În ceea ce priveşte caracterul insesizabil, prin art. 10 din O.G. 
nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității 
regiilor  autonome  se  stabileşte  că  regia  autonomă  nu  poate 
constitui  niciun  fel  de  garanție  cu  privire  la  bunurile  proprietate 
Andrei Duţu-Buzura 407
publică  aflate  în  administrarea  sa,  iar  creditorii  nu  pot  cere 
executarea silită asupra unor asemenea bunuri. 
5.  Cu  privire  la  stingerea  dreptului  de  administrare,  aceasta 
este reglementată la art. 869 a noului Cod civil. Se prevede, în noua 
reglementare,  că  prima  modalitate  de  stingere  a  dreptului  de 
administrare o constituie însăşi stingerea dreptului de proprietate 
pe care îl are constituitorul dreptului de administrare. Precizăm că 
avem  de‐a  face  cu  o  modalitate  indirectă  şi  nespecifică,  generală, 
de  stingere  a  dreptului  de  administrare  şi  aceasta  în  condițiile  în 
care  titularul  acestui  drept  deține  o  parte  din  atributele  care 
însoțesc dreptul de proprietate. Cum titularul acestuia din urmă nu 
mai are calitatea de proprietar al bunului, acesta nu mai poate ceda 
o parte din atributele sale către un terț. 
În  acelaşi  timp,  modalitatea  directă  şi  specifică  de  încetare  a 
dreptului de administrare o constituie revocarea acestuia ca urmare 
a unei manifestări de voință, directă şi expresă, a autorității publice 
care  a  constituit  acest  drept.  Astfel,  art.  869  menționează 
posibilitatea revocării dreptului de administrare „în condițiile legii, 
dacă  interesul  public  o  impune”.  Este  vorba,  în  realitate,  despre  o 
trimitere  la  prevederile  Legii  nr.  213/1998  [art.  12  alin.  (3),  în 
prezent  abrogat],  care  reglementează  situațiile  şi  condițiile  în  care 
poate  opera  revocarea  dreptului  de  administrare.  Conform 
dispozițiilor actului normativ sus‐menționat, acestea pot fi:  
a)  situația  în  care  titularul  dreptului  de  administrare  nu  îşi 
exercită drepturile şi nu îşi execută obligațiile născute din actul de 
transmitere; 
b) dacă, în cadrul unui litigiu care are ca obiect dreptul de pro‐
prietate  asupra  bunului  în  care  este  chemat  titularul  dreptului  de 
administrare,  acesta  nu  arată  cine  este  titularul  dreptului  de  pro‐
prietate.  Această  din  urmă  idee  subliniază  caracterul  de  sancțiune 
administrativă al măsurii revocării dreptului de administrare14. 
Credem  că  am  putea  sublinia  şi  faptul  că  dispoziția  legală 
aferentă revocării conține sintagma „interesul public”; aceasta este 
de  natură  să  acopere  situații  variate  practice,  precum  revocarea 
dreptului  de  administrare  asupra  unui  bun  pentru  transferul 

14 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 46.
408 Exercitarea dreptului de proprietate publică

acestuia către un alt subiect de drept din aceeaşi categorie juridică, 
având  în  vedere  folosirea  bunului  în  mod  corespunzător  de  către 
titular etc.15. 
În fine, Codul civil face câteva precizări cu privire la apărarea 
dreptului  de  administrare  (art.  870).  Astfel,  încă  o  dată,  se  reiau 
dispoziții ale Legii nr. 213/1998,  respectiv cele ale art. 12 alin. (4), 
care  stabilesc  faptul  că,  într‐un  proces  vizând  un  drept  de 
administrare,  titularul  acestuia  se  bucură  de  calitate  procesuală 
activă  sau  pasivă.  Observăm  că,  spre  deosebire  de  reglementarea 
din  cuprinsul  Legii  nr.  213/1998,  noul  Cod  civil  stabileşte  că 
titularul  dreptului  de  administrare  este  şi  titularul  unei  obligații 
propriu‐zise de apărare a acestui drept, nefiind vorba de o simplă 
posibilitate sau facultate recunoscută juridic. Trebuie însă adăugat 
că, prin recunoaşterea calității procesuale active a titularului drep‐
tului  de  administrare,  nu  se  exclude,  în  acelaşi  timp,  posibilitatea 
introducerii  în  proces  a  titularului  dreptului  de  proprietate 
publică, în vederea asigurării unei apărări şi mai eficiente a drep‐
tului de administrare. 
Cu  aceeaşi  finalitate  a  unei  apărări  eficiente  şi  efective  a 
acestui  drept  real,  opozabil  erga  omnes,  alineatul  al  doilea  al  
art.  870  C.  civ.  raportat  la  art.  696  C.  civ.  stabileşte  că  procesul 
privind  apărarea  dreptului  de  administrare  se  va  judeca  în 
contradictoriu  cu  orice  terț  care  împiedică  exercitarea  dreptului 
real  de  administrare,  chiar  şi  în  condițiile  în  care  acel  terț  este 
însuşi  proprietarul  bunului,  respectiv  constituitorul  dreptului  de 
administrare. Altfel spus, dacă proprietarul bunului îl împiedică pe 
titularul  dreptului  de  administrare  să  îşi  exercite  prerogativele 
recunoscute asupra bunului, acesta din urmă va putea să îşi apere 
dreptul  pe  calea  unei  acțiuni  îndreptate  împotriva  a  însuşi 
constituitorului dreptului de administrare însuşi. 
Trăsătura de drept administrativ a dreptului de administrare 
ar  exclude  opozabilitatea  sa  față  de  titularul  dreptului  de 
proprietate publică, în sensul că acesta din urmă ar trebui să aibă 
posibilitatea de a retrage unei regii autonome sau instituții publice 

15  Fl.  Baias  (coord.),  Noul  Cod  civil  român.  Comentariu  pe  articole,  

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 870. 
Andrei Duţu-Buzura 409
dreptul  de  administrare  a  unor  bunuri  proprietate  publică,  fie  în 
scopul redistribuirii acestor bunuri, fie în scopul schimbării formei 
juridice  de  exercitare  a  dreptului  de  proprietate  publică  asupra 
bunurilor  respective.  În  asemenea  condiții,  reiese,  teoretic,  că 
fostul  titular  al  dreptului  de  administrare  nu  ar  putea  opune 
mijloace  de  apărare  specifice  dreptului  civil  împotriva  măsurilor 
luate cu privire la exercițiul dreptului de proprietate publică, însă, 
dacă  ar  fi  vorba  despre  luarea  unor  asemenea  măsuri  cu 
nerespectarea condițiilor prevăzute de lege, ar avea la îndemână o 
acțiune în contencios administrativ. 
 
410 Dreptul de concesiune

DREPTUL DE CONCESIUNE

(art. 871­873) 

1. Noţiune şi caractere juridice

Dreptul  de  concesiune  este  acel  drept  real  principal,  inalie‐
nabil, imprescriptibil și insesizabil constituit de către o autoritate 
publică, denumită concedent, pentru o anumită durată de timp, în 
favoarea unui beneficiar, denumit concesionar, prin care se trans‐
mite  dreptul  de  deținere  și  utilizare  a  unui  bun  aparținând 
domeniului public în schimbul plății unei redevenţe1.  
Într‐o  altă  opinie2,  dreptul  de  concesiune  este  definit  ca  fiind 
„acel  drept  real  principal  corespunzător  dreptului  de  proprietate 
publică, constituit cu titlu oneros [art. 871 alin. (1) C. civ.], printr‐un 
contract de concesiune, încheiat – pentru o perioadă determinată – 
între proprietarul bunului, numit concedent [art. 872 alin. (2) şi (3) 
C.  civ.],  și  o  persoană  fizică  sau  juridică,  denumită  concesionar  
[art. 871 alin. (2) C. civ.], drept care oferă concesionarului aptitu‐
dinea de a poseda, folosi și dispune de bunul dat în concesiune, în 
condițiile stabilite de lege și de contract”. 

 Autor:
Dr. Ionuţ Dojană – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cerce-
tări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1  G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  B.  Nazat,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale 

principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 58: „Concesiunea de bunuri poate 
fi definită ca acel contract prin care o autoritate publică permite unei persoane 
fizice sau juridice private să exercite posesia și să folosească, în condițiile legii și 
ale contractului de concesiune, un bun ce aparține domeniului public al statului 
ori al unităților administrativ‐teritoriale”.
2  Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil – Co­

mentariu pe articole, Art. 1­2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 900. 
Ionuţ Dojană 411
Întrucât  noul  Cod  civil  nu  formulează  o  definiție  legală  a 
dreptului  de  concesiune,  este  firesc  ca  orice  definire  doctrinară  a 
acestuia  să  suporte  îmbunătățiri,  astfel  încât,  cel  puțin  în  parte, 
definiția  citată  anterior  să  poată  fi  reevaluată  din  perspectiva 
menținerii  ideii  transmiterii  de  la  concedent  către  concesionar  a 
atributului  posesiei  sau  a  celui  al  dispoziţiei  cu  privire  la  bunul 
obiect al dreptului de concesiune, idei la care nu ne raliem.  
Astfel,  concesionarul  este  și  rămâne  un  detentor  precar, 
atributul  posesiei  continuând  să  aparțină  concedentului,  care 
continuă să posede corpore alieno. Pe toată durata contractului de 
concesiune,  concesionarul  nu  se  poate  declara  sau  pretinde 
proprietarul  bunului  public  obiect  al  concesiunii.  El  este  pro‐
prietarul  eventualelor  lucrări  ori  construcții,  efectuate  pe  durata 
contractului  de  concesiune,  bunuri  care,  în  principiu,  vor  intra  în 
proprietatea  concedentului  la  momentul  încetării  dreptului  de 
concesiune.  
Tot astfel, susținerea potrivit căreia concesionarul ar dobândi 
și atributul dispoziției cu privire la bunul obiect al concesiunii nu 
se  justifică  întotdeauna  sau  este  validă  numai  pentru  anumite 
categorii de bunuri (cazul constituirii unor drepturi de concesiune 
privind  exploatarea  unor  resurse  naturale).  Concesionarea  unor 
activităţi este diferită de concedarea unor bunuri a căror substanță 
trebuie  conservată.  Legislația  secundară  noului  Cod  civil  român, 
chiar  dacă  este  anterioară  acestuia,  face  o  distincție  precisă  și 
detaliată  între  concesiunea  de  bunuri,  concesiunea  de  lucrări 
publice și concesiunea de servicii3.  
Dreptul  de  concesiune  este  un  drept  real  principal,  întrucât 
acesta, după constituire, are o existență de sine stătătoare, soarta 
sa nedepinzând de existența sau soarta vreunui alt drept. 
Dată fiind natura și regimul juridic de drept public al bunului 
ce  formează  obiectul  dreptului  de  concesiune,  dreptul  de 
concesiune are şi el, pe cale de consecinţă, aceleași caractere juridice 
de inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate.  

3 O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a 

contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de 
servicii. 
412 Dreptul de concesiune

În  principiu,  constituirea  dreptului  de  concesiune  se  face  prin 

parcurgerea  unei  proceduri  laborioase  de  selectare  a  conce‐
sionarului  (licitație  publică).  Dreptul  de  concesiune  se  atribuie 
concesionarului  în  considerarea  unor  calități  personale  ale 
acestuia (experiență similară anterioară, o anumită solvabilitate și 
credibilitate  financiară,  un  anumit  standard  sau  calificativ  tehnic 
etc.),  fapt  care,  coroborat  cu  regula  interzicerii  subconcesionării, 
determină  și  justifică  susținerea  potrivit  căreia  dreptul  de 
concesiune  are  şi  un  caracter  intuitu  personae.  Acest  caracter 
personal (intuitu personae) există numai după momentul atribuirii 
dreptului,  iar  nu  anterior  acestui  moment;  merită  a  fi  menționat 
faptul  că  dreptul  de  concesiune  se  constituie,  respectiv„  se 
atribuie”, prin procedura licitaţiei publice, prin procedura negocierii 
directe sau chiar prin încredinţare directă. 
Dreptul  de  concesiune  are  un  caracter  patrimonial  și  se 
constituie numai cu titlu oneros. 

2. Părţile raportului juridic de concesiune

Raportul juridic de concesiune se stabilește între concedent și 
concesionar. 
Calitatea de concedent aparține, în principiu, statului, ca titular 
al  dreptului  de  proprietate  publică  asupra  bunului  din  domeniul 
public ce formează obiectul dreptului de concesiune.  
Nu numai statul poate avea calitatea de concedent, ci și orice 
entitate  de  drept  public  sau  care  execută  ori  îndeplinește  o 
activitate  sau  un  serviciu  de  interes  public.  Intră  în  această  cate‐
gorie autoritățile publice, organele administrației publice centrale, 
regionale,  județene  sau  locale,  instituțiile  publice,  organizațiile  de 
interes  public  ce  au  în  proprietate  sau  în  administrare  un  bun 
aparținând domeniului public.  
Calitatea  de  concesionar  poate  fi  dobândită,  în  principiu,  de 
către  orice  persoană  fizică  sau  juridică,  română  sau  străină,  în 
condițiile  documentaţiei  de  atribuire  a  respectivului  contract  de 
concesiune.  Documentația  de  atribuire  reprezintă  o  sumă  de 
cerințe de calificare și atribuire a dreptului de concesiune către un 
concesionar,  al  cărei  scop  este  identificarea  persoanei  (conce‐
Ionuţ Dojană 413
sionarului)  care  formulează  și  susține  cea  mai  eficientă  și  avan‐
tajoasă ofertă pentru concedent.  
În  acest  sens,  dispozițiile  art.  871  alin.  (1)  şi  alin.  (2)  C.  civ. 
utilizează cei doi termeni, de „concedent” și de „concesionar”, pentru 
a  desemna  părțile  raportului  juridic  de  concesiune,  iar  alin.  (3)  al 
aceluiași  articol  prevede  faptul  că  „procedura  de  concesionare, 
precum  şi  încheierea,  executarea  şi  încetarea  contractului  de 
concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege”. 

3. Conţinutul dreptului de concesiune

Dreptul  de  concesiune  reglementat  de  dispozițiile  art.  871 
alin.  (1)  C.  civ.  este,  în  viziunea  legiuitorului,  un  drept  impe­
rativ4,  în  al  cărui  conținut  intră  atât  dreptul  subiectiv  de 
exploatare a bunului proprietate publică, cât și obligația exercitării 
lui  în  condițiile  legii  şi  ale  contractului  de  concesiune:  „conce‐
sionarul  are  dreptul  şi,  în  acelaşi  timp,  obligația  de  exploatare  a 
bunului,  în  schimbul  unei  redevențe  şi  pentru  o  durată 
determinată,  cu  respectarea  condițiilor  prevăzute  de  lege  şi  a 
contractului de concesiune”. 
În conținutul dreptului de concesiune nu intră numai atributul 
„exploatării”,  înțeles  ca  drept  de  culegere  a  fructelor  (naturale, 
industriale  sau  civile),  ius  fruendi,  ci  și  un  drept  de  utilizare  –  ius 
utendi. În anumite situații concesionarul are dreptul să perceapă și 
productele. 
În  principiu,  atunci  când  dreptul  de  concesiune  poartă  asupra 
unui bun, atributul relevant al dreptului concesionarului este acela 
de  folosire,  inclusiv  de  culegere  a  fructelor,  iar  când  dreptul  de 
concesiune  are  ca  obiect  o  activitate  (de  exploatare),  atributul 
relevant  al  dreptului  concesionarului  este  acela  de  culegere  a 
fructelor și chiar și a productelor, în anumite condiții.  

4  Ar  trebui  să  definim  această  noțiune  de  „drept‐imperativ”  ca  fiind  un 

drept subiectiv în temeiul căruia titularul său nu are libertatea și opțiunea libe‐
rului  exercițiu  al  dreptului  său,  ci  obligația  de  a‐și  manifesta  atributele  ce  for‐
mează conținutul dreptului. Un astfel de drept subiectiv ar putea fi încadrat în 
sociologia  drepturilor  alături  de  alte  concepte,  precum  acelea  de  „drepturi‐
libertăți”, „drepturi‐deziderat”, „drepturi‐funcție”. 
414 Dreptul de concesiune

4. Constituirea, exercitarea şi încetarea dreptului de

concesiune
În  ceea  ce  privește  nașterea  dreptului  de  concesiune,  termi‐
nologia corectă ce poate fi identificată în legislația secundară este 
aceea de „atribuire” a dreptului de concesiune. Dispozițiile art. 871 
alin. (3) C. civ. sunt în sensul că aceste aspecte (privind procedura 
de  concesionare)  sunt  stabilite  și  supuse  condițiilor  prevăzute  de 
lege.  
De regulă, atribuirea dreptului de concesiune se face printr‐una 
din  mai  multele  forme  de  proceduri  de  licitaţie  publică.  Licitația 
publică este una din categoriile de procedee de achiziţii publice, în 
cadrul căreia întâlnim și procedeul negocierii directe, în baza căreia 
se  poate  atribui  un  drept  de  concesiune.  În  anumite  situații 
speciale,  se  poate  constitui  un  drept  de  concesiune  chiar  printr‐o 
procedura de încredinţare directă.  
Forma  scrisă  reprezintă  o  condiție  esențială,  ad  validitatem, 
atât pentru procedura de atribuire a dreptului de concesiune, cât și 
pentru însăși legala constituire a acestuia.  
În  ceea  ce  privește  exercitarea  dreptului  de  concesiune, 
dispozițiile  art.  872  C.  civ.  sunt  explicite,  în  sensul  că  titularul 
dreptului, „(1) concesionarul poate efectua orice acte materiale sau 
juridice  necesare  pentru  a  asigura  exploatarea  bunului.  Cu  toate 
acestea,  sub  sancțiunea  nulității  absolute,  concesionarul  nu  poate 
înstrăina  şi  nici  greva  bunul  dat  în  concesiune  sau,  după  caz, 
bunurile  destinate  ori  rezultate  din  realizarea  concesiunii  şi  care 
trebuie,  potrivit  legii  sau  actului  constitutiv,  să  fie  predate 
concedentului  la  încetarea,  din  orice  motive,  a  concesiunii.  (2) 
Fructele,  precum  şi,  în  limitele  prevăzute  de  lege  şi  în  actul  de 
constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului”.  
De  asemenea,  tot  concesionarului  îi  revine  și  obligația  de 
apărare în justiție a dreptului de concesiune, astfel cum statuează 
legiuitorul noului Cod civil prin dispozițiile art. 873. 
În  considerarea  naturii  juridice  a  dreptului  de  concesiune  de 
drept imperativ, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 872 alin. (3) 
C. civ., „exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului 
Ionuţ Dojană 415
din  partea  concedentului,  în  condițiile  legii  şi  ale  contractului  de 
concesiune”, pe toată durata contractului de concesiune. 
Stingerea  dreptului  de  concesiune  are  loc  fie  la  momentul 
împlinirii  termenului  contractual,  fie  la  momentul  desființării 
acestuia  pentru  vreun  motiv  de  culpă  sau  dintr‐o  cauză  neim‐
putabilă niciunei părți contractante. 
La  încetarea  dreptului  de  concesiune,  bunul  ce  a  format 
obiectul concesiunii, precum și toate accesoriile atașate acestuia în 
cursul  exercitării  lui  se  restituie  fără  vreo  contraprestație  din 
partea  concedentului,  respectiv  în  mod  gratuit.  Aceste  bunuri  se 
numesc  bunuri  de  retur,  potrivit  legislației  secundare  anterioare 
noului  Cod  civil.  Ele  intră  în  proprietatea  concedentului  libere  de 
orice sarcini, ca urmare a unei purgi legale (astfel încât eventualele 
garanții instituite asupra lor devin ineficiente). 
Prin  lege  și  prin  contractul  de  concesiune  se  poate  stabili, 
pentru  anumite  categorii  de  bunuri  (cum  e  cazul  bunurilor 
mobile), ca acestea să rămână în proprietatea concesionarului. Cu 
necesitate  însă,  bunurile  mobile  constând  în  utilaje,  echipamente 
de  producție  aferente  concesiunii  unei  exploatări,  de  exemplu,  se 
cuvin concedentului. 

5. Redevenţa
La baza constituirii dreptului de concesiune stă acordul părților 
potrivit  căruia  concesionarul  s‐a  obligat  față  de  concedent  la  plata 
unei redevenţe. Redevența poate consta într‐o sumă fixă, un procent 
din  veniturile  realizate  sau  o  cantitate  din  fructele  industriale  ori 
productele rezultate în urma activității concesionarului. 
Modul  de  executare  a  obligației  de  plată  a  redevenței  este 
relevant  pentru  desființarea  sau  nu,  în  mod  anticipat,  a  contrac‐
tului de concesiune și, pe cale de consecință, a dreptului de conce‐
siune, respectiv pentru menținerea ca valabilă a acestora.  
416 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

DREPTUL DE FOLOSINŢĂ CU TITLU GRATUIT

(art. 874­875) 

I. Preliminarii
Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție, bunurile proprietate 
publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date 
în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi 
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință 
gratuită instituțiilor de utilitate publică. 
Art.  874  C.  civ.  constituie  o  concretizare  a  acestui  text,  prin 
reglementarea unuia dintre drepturile reale enumerate în art. 551 
C.  civ.,  anume  dreptul  de  folosință  gratuită.  El  constituie,  de 
asemenea, o aplicație a dispoziției cu caracter general cuprinsă în 
art. 861 alin. (3) C. civ., potrivit căreia, în condițiile legii, bunurile 
proprietate  publică  pot  fi  date  în  administrare  sau  în  folosință  şi 
pot fi concesionate ori închiriate.  
De  aceea,  dreptul  de  folosință  cu  titlu  gratuit  reglementat  de 
art.  874  C.  civ.  trebuie  înțeles  în  cadrul  întregului  sistem  de 
drepturi  constituite  corespunzător  proprietății  publice.  Astfel, 
potrivit  art.  866  C.  civ.,  corespunzător  proprietății  publice  se  pot 
constitui următoarele drepturi reale: 
a)  dreptul  de  administrare,  ai  cărui  titulari  sunt  regiile  auto‐
nome  sau,  după  caz,  autoritățile  administrației  publice  centrale  şi 
alte instituții publice de interes național, județean ori local; 

 Autor:
Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – Cercetător ştiinţific gradul I, Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Raluca Dimitriu 417
b)  dreptul  de  concesiune,  putând  avea  drept  titular  orice 
persoană  fizică  sau  juridică  (atât  de  drept  public,  cât  şi  de  drept 
privat); şi 
c)  dreptul  de  folosință  cu  titlu  gratuit,  având  drept  titulari 
instituțiile de utilitate publică. 

II. Titularii dreptului la folosinţă gratuită

Prima remarcă în ceea ce priveşte titularii o constituie  faptul 
că, atunci când se referă la dreptul de administrare, noul Cod civil 
are  în  vedere  „instituțiile  publice  de  interes  național”,  în  timp  ce, 
atunci  când  se  referă  la  dreptul  de  folosință  cu  titlu  gratuit, 
vorbeşte  despre  „instituții  de  utilitate  publică”.  În  mod  justificat, 
această  diferență  a  determinat  concluzia  că  în  primul  caz  este 
vorba  despre  persoane  juridice  de  drept  public,  în  timp  ce  în  al 
doilea caz s‐ar avea în vedere numai persoanele juridice de drept 
privat1. De altfel, atunci când legiuitorul a avut în intenție referirea 
la  instituțiile  publice,  a  utilizat  noțiunea  de  „instituții  publice  de 
interes național, județean ori local” [ca în art. 868 alin. (1) C. civ.]. 
Mai  mult,  sfera  titularilor  dreptului  de  folosință  gratuită  nu 
numai  că  apare  astfel  restrânsă  la  categoria  persoanelor  juridice 
de  drept  privat,  dar  legiuitorul  are  în  vedere  exclusiv  persoanele 
juridice cu scop nelucrativ, anume fundațiile şi asociațiile. Acestea 
sunt  singurele  persoane  juridice  cu  privire  la  care  se  utilizează 
conceptul de „utilitate publică”. 
Legiuitorul noului Cod civil preia expresia utilizată în art. 136 
alin. (4) din Constituție de „instituții de utilitate publică”, deşi are 
în  vedere  asociații  şi  fundații,  deci  persoane  juridice  de  drept 
privat. Probabil că termenul de „persoană juridică” în locul celei de 

1 A se vedea: V. Stoica, Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 

2009,  p.  196;  Fl.A.  Baias,  Proprietatea  publică,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coord.),  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 903. Se afirmă, astfel, că dreptul de folosință se 
constituie  pentru  instituțiile  de  utilitate  publică,  ce  nu  pot  fi  decât  persoane 
juridice  de  drept  privat,  din  moment  ce  pentru  instituțiile  publice  se  poate  
constitui, tot cu titlu gratuit, dreptul de administrare.
418 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

„instituție”  (în  general  asociat  subiectelor  de  drept  public)  ar  fi 
corespuns  mai  bine  scopurilor  de  astăzi  ale  legiuitorului,  în 
reglementarea dreptului de folosință gratuită2. 
Conceptul  de  „utilitate  publică”  este  utilizat  şi  definit  în 
Ordonanța  Guvernului  nr.  26/2000  cu  privire  la  asociații  şi 
fundații3,  ca  reprezentând  orice  activitate  care  se  desfăşoară  în 
domenii de interes public general sau al unor colectivități. 
Nu  este,  aşadar,  vorba  despre  un  înțeles  cantitativ,  nu  există 
un  număr  de  persoane  beneficiare  dincolo  de  care  utilitatea  să 
devină publică. Pe de altă parte, utilitatea publică nu înseamnă nici 
beneficiul tuturor, fără excepție. Mai degrabă ea reprezintă vocația 
tuturor persoanelor sau a unei categorii de persoane, care intere‐
sează societatea organizată ca stat, de a fi avantajată de activitatea 
desfăşurată de către organizația respectivă. 
Trebuie  observat  că  dreptul  de  a  primi  în  folosință  gratuită 
bunuri  aflate  în  proprietate  publică  era  reglementat  şi  anterior, 
prin  art.  17  din  Legea  nr.  213/1998  privind  bunurile  proprietate 
publică4,  dar  în  beneficiul  unei  categorii  mai  largi  de  asociații  şi 
fundații, nu numai al celor recunoscute ca fiind de utilitate publică. 
Textul avea să fie abrogat, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea 
în aplicare a noului Cod civil. 

2 S‐a propus, de altfel, precizarea expresă drept titulari ai dreptului de fo‐

losință  gratuită  a  „persoanelor  juridice  de  drept  privat  fără  scop  lucrativ  şi  de 
utilitate  publică”,  tocmai  cu  luarea  în  considerare  a  faptului  că  noțiunea  de 
„instituție”  e  insuficient  de  precisă.  A  se  vedea  Al.S.  Ciobanu,  Aspecte  specifice 
privind  regimul  domeniului  public  în  România  şi  Franţa,  Ed.  Universul  Juridic, 
Bucureşti, 2012, p. 343.
3  Publicată  în  M.  Of.  nr.  39  din  31  ianuarie  2000,  aprobată  prin  Legea  

nr. 246/2005, publicată în M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005, cu modificările ulterioare. 
Pentru o analiză a dispozițiilor privind persoanele juridice de utilitate publică, a se 
vedea  şi  R.  Dimitriu,  Privire  de  ansamblu  asupra  Legii  nr.  246/2005  pentru 
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi funda­
ţii, în Dreptul nr. 12/2005, pp. 36‐49.
4  Publicată  în  M.  Of.  nr.  448  din  24  noiembrie 1998.  Denumirea  inițială  a 

legii, anume cea de „Lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al aces‐
teia”, a fost ulterior modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în apli‐
care a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 
iunie 2011. 
Raluca Dimitriu 419
Tot  astfel,  art.  126  din  Legea  administrației  publice  locale  
nr. 215/20015 prevede: „consiliile locale şi consiliile județene pot 
da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile 
proprietate  publică  sau  privată  locală  ori  județeană,  după  caz, 
persoanelor  juridice  fără  scop  lucrativ,  care  desfăşoară  activitate 
de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”6. 

III. Recunoaşterea caracterului de utilitate publică

Vocația  de  a  dobândi  dreptul  de  folosință  gratuită  depinde 
aşadar  de  recunoaşterea  caracterului  de  utilitate  publică.  Această 
recunoaştere  se  face  de  către  Guvernul  României,  în  măsura  în 
care asociația sau fundația îndeplineşte o serie de condiții. Acestea 
au  fost  recent  înăsprite  prin  Legea  nr.  145/20127  pentru  modifi‐
carea şi completarea O.G. nr. 26/2000, lege adoptată după intrarea 
în  vigoare  a  noului  Cod  civil.  În  prezent,  o  asociație,  fundație  sau 
federație  poate  fi  recunoscută  de  Guvernul  României  ca  fiind  de 
utilitate  publică  dacă  sunt  întrunite  cumulativ  următoarele 
condiții:  
a)  activitatea  acesteia  se  desfăşoară  în  interes  general  sau  al 
unor colectivități, după caz;  
b)  funcționează  de  cel  puțin  3  ani  şi  a  realizat  o  parte  din 
obiectivele  stabilite8,  făcând  dovada  unei  activități  neîntrerupte 
prin acțiuni semnificative;  

5 Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.
6 După cum s‐a arătat, „partea finală a acestui text, prin care se permite da‐

rea  în  folosință  gratuită  a  unor  bunuri  aflate  în  proprietatea  publică  şi  unor 
persoane  juridice  ce  nu  sunt  de  utilitate  publică,  se  poate  considera  implicit 
modificată  prin  intrarea  (ulterioară)  în  vigoare  a  Constituției  revizuite,  care 
limitează  prin  art.  136  alin.  (4)  sfera  beneficiarilor  acestui  drept  la  categoria 
instituțiilor publice”. A se vedea Fl.A. Baias, Proprietatea publică, în Fl.A. Baias, 
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 904.
7 Publicată în M. Of. nr. 517 din 26 iulie 2012.
8 Legiuitorul pare că nu se poate decide cu privire la măsura în care activi‐

tatea deja desfăşurată de către organizație ar urma să fie luată în considerare. 
Inițial  se  cerea  ca  organizația  să  fi  realizat  „o  parte  din  obiectivele  stabilite” 
(prima  variantă  a  O.G.  nr.  26/2000),  apoi  „majoritatea  obiectivelor  stabilite” 
(O.G. nr. 37/2003), ulterior s‐a renunțat complet la acest criteriu, pretinzându‐se 
420 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşu‐
rarea unei activități anterioare semnificative, prin derularea unor 
programe  ori  proiecte  specifice  scopului  său,  însoțit  de  situațiile 
financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 
ani9  anteriori  datei  depunerii  cererii  privind  recunoaşterea 
statutului de utilitate publică;  
d)  deține  un  patrimoniu,  logistică,  membri  şi  personal 
angajat10, corespunzător îndeplinirii scopului propus;  
e)  face  dovada  existenței  unor  contracte  de  colaborare  şi 
parteneriate cu instituții publice sau asociații ori fundații din țară 
şi din străinătate;  
f) face dovada obținerii unor rezultate semnificative în ceea ce 
priveşte  scopul  propus  sau  prezintă  scrisori  de  recomandare  din 
partea unor autorități competente din țară sau din străinătate, care 
recomandă continuarea activității. 
A  fost  eliminată  posibilitatea  acordării  de  dispense  orga‐
nizațiilor care nu îndeplinesc aceste condiții. 
Recunoaşterea  unei  asociații  sau  fundații  de  utilitate  publică 
se  face  prin  hotărâre  a  Guvernului.  Tot  astfel,  o  federație  poate  fi 
recunoscută  de  Guvernul  României  ca  fiind  de  utilitate  publică 
dacă  cel  puțin  două  treimi  din  numărul  asociațiilor  şi  fundațiilor 
care  o  alcătuiesc  sunt  recunoscute  ca  fiind  de  utilitate  publică. În 
acest  scop,  persoana  juridică  interesată  adresează  o  cerere 
Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen 
de  15  zile,  organului  de  specialitate  al  administrației  publice 
centrale în a cărui sferă de competență îşi desfăşoară activitatea11. 

doar desfăşurarea unei „activități anterioare semnificative” (Legea nr. 246/2005), 
pentru ca acum să se revină la solicitarea probei că organizația a desfăşurat „o 
parte din obiectivele stabilite”.
9  Cu  atât  mai  mult  cu  cât  recunoaşterea  utilității  publice  se  face,  potrivit 

art. 42 din O.G. nr. 26/2000, pe o durată nedeterminată.
10 Avem anumite rețineri cu privire la condiția, nou introdusă, ca organiza‐

ția să aibă „personal angajat”. Organizațiile care pot solicita statutul de utilitate 
publică sunt non‐profit, astfel încât lucrează, cel mai adesea, cu voluntari. Cre‐
dem că s‐ar cuveni, dimpotrivă, o stimulare a activităților de voluntariat, şi nu 
descurajarea acestora ca urmare a imposibilității îndeplinirii condițiilor cerute 
de lege pentru dobândirea statutului de utilitate publică.
11  Cererea  va  fi  însoțită,  pe  lângă  dovada  îndeplinirii  condițiilor  pentru 

acordarea statutului de utilitate publică, de următoarele documente: 
Raluca Dimitriu 421
Guvernul  României  decide  asupra  acestei  cereri,  putând  să  o 
accepte sau să o respingă. Această prevedere conferă condițiilor de 
recunoaştere  a  utilității  publice  un  caracter  minimal,  în  sensul  că 
ele  sunt  obligatorii  pentru  obținerea  recunoaşterii,  dar  nu  sunt 
întotdeauna  suficiente,  din  moment  ce  Guvernul  poate  decide, 
totuşi, nerecunoaşterea asociației sau fundației ca fiind de utilitate 
publică. În acest context, una dintre problemele practice ridicate în 
ceea  ce  priveşte  recunoaşterea  statutului  de  utilitate  publică, 
având  drept  consecință  posibilitatea  exercitării  dreptului  de  folo‐
sință  gratuită  asupra  bunurilor  proprietate  publică,  o  constituie 
întrebarea:  dacă  persoana  juridică  îndeplineşte  condițiile  pentru 
recunoaşterea  statutului  de  utilitate  publică,  şi  totuşi  autoritățile 
administrative  îi  resping  cererea,  va  putea  obține  această  recu‐
noaştere în instanță? 
Cu  privire  la  acest  aspect,  Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție, 
secția de contencios administrativ şi fiscal12, a decis:  

a) copii ale actului constitutiv şi ale statutului asociației sau fundației;  
b) copie a dovezii dobândirii personalității juridice;  
c) dovada privind bonitatea asociației sau fundației, emisă de banca la care 
are deschis contul;  
d) copie a dovezii privind situația juridică a sediului asociației sau fundației;  
e) numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul per‐
soanelor juridice, cu care asociația sau fundația colaborează în mod frecvent în 
vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recu‐
noaşterea statutului de utilitate publică; 
f) situațiile financiare anuale şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 
3 ani de activitate;  
g) lista persoanelor angajate şi copii ale contractelor de muncă ale angajaților;  
h)  copii  ale  convențiilor  de  colaborare,  calificărilor,  scrisorilor  de  reco‐
mandare şi altele asemenea. 
Condiția  prezentării  ultimelor  trei  categorii  de  documente  doveditoare  a 
fost introdusă prin Legea nr. 145/2012.
12 Dec. nr. 3683 din 3 octombrie 2007. În speță, reclamanta Asociația S. a 

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Secretariatul General, 
ca  prin  sentința  ce  va  pronunța  instanța  să  dispună  anularea  deciziei  din  26 
aprilie  2006  de  respingere  a  cererii  sale  de  acordare  a  statutului  de  utilitate 
publică solicitat în baza art. 40 din O.G. nr. 26/2000, pârâtul urmând a fi obligat 
să emită o nouă decizie prin care să i se acorde acest titlu. 
Reclamanta şi‐a motivat acțiunea în sensul că hotărârea emisă de pârât, de 
respingere a cererii sale, este netemeinică şi nelegală, întrucât din documentația 
422 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

„Potrivit art. 38 din Ordonanța 26/2000, cu privire la asociații 
şi fundații, dacă  o  asociație sau  o  fundație îndeplineşte cumulativ 
mai  multe  condiții  expres  prevăzute  de  lege,  acesteia  îi  poate  fi 
recunoscut  caracterul  de  utilitate  publică.  Caracterul  supletiv  al 
acestei norme face ca refuzul Guvernului de a emite hotărârea de 
recunoaştere  a  caracterului  de  utilitate  publică  să  nu  fie 
nejustificat,  chiar  şi  în  condițiile  în  care  asociația  solicitantă 
îndeplinea toate condițiile impuse de lege”.  
Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție  a  apreciat  că,  deşi  întrunite 
condițiile prevăzute de lege, Guvernul poate să respingă un proiect 
de  act  normativ  privind  recunoaşterea  unei  asociații  ca  fiind  de 
utilitate publică, acesta având posibilitatea de a aprecia în funcție 
şi  de  oportunitatea  adoptării  unui  astfel  de  act.  De  altfel,  a  arătat 
Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție,  asupra  oportunității  adoptării 
acestui  statut  se  apreciază  nu  numai  în  funcție  de  condițiile  ce 
trebuie  îndeplinite  pentru  a  ne  afla  în  sfera  utilității 
publice definită  ca  fiind  „orice  activitate  care  se  desfăşoară  în 
domenii de interes public general sau al unor colectivități”, ci şi în 
raport de consecințele recunoaşterii utilității publice care conferă 
asociației sau fundației anumite drepturi şi obligații cel puțin față 
de acestea din urmă, Guvernul fiind cel mai în măsură să aprecieze 
asupra admisibilității unei astfel de cereri. 
Dacă asociația sau fundația de utilitate publică beneficiază de 
o  serie  de  drepturi,  între  care  cel  mai  semnificativ  este  tocmai 
dreptul de folosință cu titlu gratuit asupra unor bunuri de proprie‐
tate publică, aceste persoane juridice au, în mod corelativ, o serie 
de obligații: 
• obligația de a menține cel puțin nivelul activității şi perfor‐
manțele care au determinat recunoaşterea;  
•  obligația  de  a  comunica  autorității  administrative  compe‐
tente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, 
precum  şi  rapoartele  de  activitate  şi  situațiile  financiare 

depusă  în  susținerea  cererii  pentru  acordarea  statutului  de  utilitate  publică, 
rezultă  îndeplinirea  condițiilor  prevăzute  de  art.  38  alin.  (1)  din  O.G.  
nr. 26/2000, iar Ministerul Culturii şi Cultelor a propus Guvernului recunoaşte‐
rea  asociației  ca fiind de  utilitate  publică,  şi  cu  toate  acestea  cererea  i‐a  fost 
respinsă fără nicio motivare.
Raluca Dimitriu 423
anuale;  autoritatea  administrativă  are  obligația  să  asigure 
consultarea  acestor  documente  de  către  orice  persoană 
interesată;  
•  obligația  de  a  publica,  în  extras,  în  termen  de  3  luni  de  la 
încheierea  anului  calendaristic,  rapoartele  de  activitate  şi 
situațiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, 
Partea a IV‐a, precum şi în Registrul național al persoanelor 
juridice fără scop patrimonial13. 
Actul  guvernamental  prin  care  se  recunoaşte  statutul  de 
utilitate  publică  unei  asociații  sau  fundații  este  unul  revocabil.  În 
cazul  în  care  asociația  sau  fundația  nu  mai  îndeplineşte  una  sau 
mai  multe  dintre  condițiile  care  au  stat  la  baza  recunoaşterii 
utilității publice, precum şi în cazul neîndeplinirii obligațiilor care 
îi  revin  ca  urmare  a  recunoaşterii  statutului  de  utilitate  publică, 
Guvernul, la propunerea autorității administrative competente sau 
a Ministerului Justiției, poate retrage actul de recunoaştere.  
Ordonanța  Guvernului  nr.  26/2000  prevedea  inițial  posibi‐
litatea oricărei alte asociații sau fundații ori a oricărei autorități ori 
instituții publice de a sesiza autoritățile administrative competente 
cu privire la intervenirea unei asemenea situații. În prezent nu se 
mai circumstanțiază în niciun fel persoanele care ar putea înainta 
această  sesizare,  prevăzându‐se  doar  că  la  aceasta  este  îndrituită 
„orice persoană fizică sau juridică interesată”. 
În  cazul  retragerii  actului  de  recunoaştere  a  utilității  publice  a 
persoanei juridice respective, în Registrul special al asociațiilor şi fun‐
dațiilor  se  va  face  mențiune  despre  aceasta.  Litigiile  referitoare  la 
recunoaşterea utilității publice a asociațiilor şi fundațiilor se soluțio‐
nează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. 

13 Potrivit art. 12 alin. (1) din Ordinul ministrului justiției nr. 1417/2006 

privind accesul la Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimo‐
nial, publicat în M. Of. nr. 578 din 4 iulie 2006, eliberarea de copii necertificate 
ale înregistrărilor efectuate în Registrul național, ale înscrisurilor doveditoare şi 
ale  extraselor  rapoartelor  de  activitate  şi  ale  bilanțurilor  anuale  transmise  de 
asociațiile,  fundațiile  şi  federațiile  recunoscute  ca  fiind  de  utilitate  publică,  se 
face  după  achitarea  de  către  persoana  solicitantă  a  contravalorii  serviciilor  de 
copiere, în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de 
interes public. 
424 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

Considerăm  că,  din  moment  ce  dreptul  de  folosință  gratuită 

este  recunoscut  exclusiv  instituțiilor  de  utilitate  publică,  retra‐
gerea actului de recunoaştere a utilității publice va atrage automat 
şi încetarea dreptului de folosință gratuită. 

IV. Conţinutul şi caracterele juridice ale dreptului de

folosinţă cu titlu gratuit
Dreptul de folosință reglementat de art. 874 C. civ. se caracte‐
rizează prin următoarele elemente: 
‐  asemenea  dreptului  de  proprietate  publică,  ale  cărui  carac‐
tere juridice le preia, dreptul de folosință gratuită este inalienabil, 
insesizabil şi imprescriptibil; 
‐ are caracter gratuit (spre deosebire, spre exemplu, de drep‐
tul  de  concesiune,  care  presupune  obligarea  concesionarului  la 
plata unei redevențe); 
‐ se constituie pe durată determinată. Trebuie însă observat că 
utilitatea  publică  este  recunoscută  titularului  pe  durată 
nedeterminată [potrivit art. 42 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000]; 
‐  are  caracter  intuitu  personae,  deoarece  se  constituie  în 
considerarea  calității  titularului  de  „instituție  de  utilitate 
publică”14; 
‐  se  constituie  prin  hotărâre  a  Guvernului,  a  consiliului  jude‐
țean  sau,  după  caz,  a  consiliului  local  (ca  şi  dreptul  de  adminis‐
trare).  Organul  care  a  dispus  constituirea  va  avea  şi  dreptul  de 
control al modului de exercitare a dreptului de folosință. Este locul 
să se facă distincția în raport cu statutul de utilitate publică: există, 
pe de o parte, un control al utilizării statutului de utilitate publică 
şi,  distinct,  un  control  al  modului  de  exercitare  a  dreptului  de 
folosință gratuită de către o persoană juridică de utilitate publică; 
‐ încetarea dreptului de folosință gratuită intervine în aceleaşi 
situații ca şi la cel de administrare [art. 874 alin. (3) C. civ. face din 
acest punct de vedere o simplă trimitere la art. 869 C. civ.]. Aşadar, 
dreptul de folosință gratuită încetează odată cu încetarea dreptului 

14 A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 197.
Raluca Dimitriu 425
de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condițiile 
legii, dacă interesul public o impune, de organul care l‐a constituit. 
Adăugăm însă că, în cazul retragerii statutului de utilitate publică 
al titularului dreptului de folosință gratuită, încetarea acestuia este 
obligatorie. Totuşi, de vreme ce legea nu prevede şi această ipoteză 
între cazurile de încetare a dreptului de folosință gratuită, rezultă 
că  şi  într‐o  asemenea  ipoteză  va  fi  necesară  emiterea  unui  act  de 
revocare  emis  de  organul  constituent.  Este  vorba  despre  un  act 
administrativ  distinct  de  cel  al  retragerii  statutului  de  utilitate 
publică. 
Dreptul de folosință gratuită conferă titularilor acestuia drep‐
tul de a poseda, folosi şi dispune de bunul dat în folosință, în condi‐
iile stabilite de lege şi actul de constituire15. Obiect al dreptului de 
folosință  gratuită  îl  pot  forma  orice  bunuri,  atât  mobile,  cât  şi 
imobile16. 
Dreptul  de  folosință  gratuită  şi  celelalte  drepturi  corespun‐
zătoare  dreptului  de  proprietate  publică  au  fost  calificate  în  doc‐
trină  ca  fiind  „drepturi  de  natură  administrativă”,  propunându‐se 
de  lege  ferenda  eliminarea  reglementării  lor  prin  Codul  civil  şi 
revenirea la reglementarea prin Legea nr. 213/199817. 
Considerăm  totuşi  că,  în  pofida  specificității  sale  şi  a  faptului 
că se constituie prin intermediul unui act administrativ, dreptul de 
folosință  gratuită,  ca  drept  real  corespunzător  dreptului  de 
proprietate publică, pare a‐şi găsi în mod corect reglementarea în 
cuprinsul Codului civil.  

15 Ibidem, p. 198.
16 Art. 17 (în prezent abrogat, după cum arătam) din Legea nr. 213/1998 

privind  bunurile  proprietate  publică  făcuse  inițial  referire  numai  la  bunurile 
imobile  („statul  şi  unitățile  administrativ‐teritoriale  pot  da  imobile  din  patri‐
moniul  lor,  în  folosință  gratuită,  pe  termen  limitat,  persoanelor  juridice  fără 
scop  lucrativ,  care  desfăşoară  activitate  de  binefacere  sau  de  utilitate  publică, 
ori serviciilor publice”), abia Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale 
extinzând acest drept şi asupra bunurilor mobile. Ulterior, avea să fie consacra‐
tă  constituțional  extinderea  sferei  de  bunuri  care  pot  forma  obiect  al  acestui 
drept [prin art. 136 alin. (4) din Constituția revizuită].
17  Al.S.  Ciobanu,  Aspecte  specifice  privind  regimul  domeniului  public  în  

România şi Franţa, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 332.
426 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

V. Limitele dreptului de folosinţă gratuită

Titularul  dreptului  de  folosință  gratuită  nu  poate  exercita 
dreptul de dispoziție, deoarece această prerogativă a dreptului de 
proprietate lipsea însuşi dreptului de proprietate publică din care 
s‐a născut (noul Cod civil numeşte aceste drepturi reale enumerate 
la art. 866 „drepturi corespunzătoare proprietății publice”). 
Utilizarea  bunului  cunoaşte  de  asemenea  o  limită  specifică: 
potrivit art. 874 alin. (2) C. civ., în lipsa unor dispoziții contrare în 
actul de constituire, titularul nu beneficiază de dreptul de a culege 
fructele civile ale bunului. După cum s‐a arătat, per a contrario, le 
va  putea  culege  pe  cele  industriale  sau  naturale18,  chiar  fără  o 
dispoziție expresă în acest sens în actul de constituire. 
Cum  art.  874  face  trimitere  în  cea  mai  mare  parte  la 
dispozițiile  ce  reglementează  dreptul  de  administrare,  se  poate 
afirma  faptul  că,  cu  excepția  titularilor,  care  sunt  diferiți  în  cazul 
celor  două  tipuri  de  drepturi  reale,  elementele  definitorii  sunt 
similare. De altfel, darea în folosință gratuită a şi fost calificată ca 
dare în administrare atipică19. 

VI. Apărarea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit

Art.  875  C.  civ.  prevede  că  apărarea  în  justiție  a  dreptului  de 
folosință  cu  titlu  gratuit  revine  titularului  dreptului,  adică  per‐
soanei juridice de interes public. 
Sunt  corespunzător  aplicabile  dispozițiile  privind  acțiunea 
confesorie  de  superficie,  cuprinse  în  art.  696  alin.  (1)  C.  civ. 
Acțiunea  confesorie  de  superficie  a  fost  definită  ca  fiind  acțiunea 
prin  care  reclamantul,  titular  al  unui  drept  de  superficie  care  a 
pierdut  stăpânirea  materială  specifică  dreptului  său,  îl  cheamă  în 
judecată pe pârât şi solicită instanței de judecată să îi recunoască 

18  A  se  vedea  Fl.A.  Baias,  Proprietatea  publică,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  

R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 904.
19 Al.S. Ciobanu, Dreptul de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publi­

că, Analele Universității Bucureşti – Drept IV/2007, p. 28.
Raluca Dimitriu 427
dreptul său şi să îl oblige pe pârât să‐i permită exercitarea deplină 
şi  netulburată  şi  să  îi  restituie  stăpânirea  materială  specifică 
dreptului său de superficie20. 
Printr‐o  asemenea  acțiune,  persoana  juridică  de  utilitate 
publică, titular al dreptului de folosință gratuită, se va putea apăra 
împotriva  oricărei  persoane  care  îi  împiedică  exercitarea  drep‐
tului,  inclusiv  împotriva  însuşi  proprietarului  bunurilor  publice 
date în folosință.  
După  cum  s‐a  arătat,  reclamantul,  care  se  pretinde  titular  al 
dreptului  de  folosință  gratuită,  va  putea  face  proba  dreptului  său 
exclusiv prin actul administrativ de constituire21, emis în condițiile 
art. 874 C. civ.  
Dreptul  la  acțiunea  confesorie  de  superficie  este  imprescrip‐
tibil, asemenea dreptului pe care îl apără. 

20  A  se  vedea  L.  Pop,  L.M.  Harosa,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 309.
21 A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 493.
428 Cartea funciară

TITLUL VII
CARTEA FUNCIARĂ

(art. 876­915) 

1. Sediul materiei
Noul  Cod  civil1  dedică  publicităţii  în  general  Capitolul  IV 
„Publicitatea drepturilor, a actelor și faptelor juridice” (art. 18‐24), 
în Titlul preliminar „Despre legea civilă”, iar publicităţii imobiliare 
un  titlu  întreg,  este  vorba  despre  Titlul  VII  „Cartea  funciară”  
(art. 876‐915), din Cartea a III‐a „Despre bunuri”. 
Pentru că un cod civil cuprinde dispoziții de drept substanţial, 
atunci  când  legiuitorul  a  optat  pentru  includerea  unor  norme 
privind  publicitatea  imobiliară  în  acesta,  reluând  o  mai  veche 
tradiție2,  a  înțeles,  așa  cum  se  și  exprimă  expres  în  dispozițiile  

 Autor:
Dr. Andrea Annamaria Chiş – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1 Noul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, 

publicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011. A intrat în vigoare la 1 octombrie 
2011.
2 Este vorba despre perioada când normele privind procedura înscrierilor 

erau  reglementate  în  Regulamentul  cărților  funduare,  aprobat  prin  Ordonanța 

Ministerului Justiției austriac din 15 decembrie 1855, extins asupra Ardealului 
prin  ordonanța  aceluiași  minister  cu  data  de  5  februarie  1870,  iar  normele  de 
drept  material  se  regăseau,  în  funcție  de  zone,  în  dreptul  cutumiar  maghiar 
(Partium, o parte a Banatului) sau în Codul civil austriac (pentru restul Ardealu‐
lui). A se vedea, în acest sens, C. Negrea, Legiuirile civile locale rămase în vigoare 
după extinderea legislaţiei civile a Vechiului Regat, Cartea I, Introducere, Partea I: 
Cărţile funciare, Curs ținut la Facultatea de Drept Cluj‐Sibiu, în anul școlar 1943‐
1944,  Librăria  „Cartea  românească  din  Cluj”,  Sibiu,  1944,  pp.  64‐65;  Ș.  Laday, 
Cărţile  funduare,  ed.  a  II‐a,  1927,  Radio  Reclame  România  SA,  Institut  de  Arte 
Andrea Annamaria Chiş 429
art.  884  (intitulat  Procedura  de  înscriere),  ca  partea  privind 
procedura  de  înscriere  să  o  lase  pe  seama  unei  legi  speciale,  care 
este,  de  fapt,  Legea  nr.  7/1996  a  cadastrului  și  a  publicității 
imobiliare,  modificată  în  mai  multe  rânduri  după  intrarea  în 
vigoare  a  codului  și  republicată3.  Aceasta,  la  rândul  ei,  în  art.  24 
alin. (2), cuprinde o reglementare similară, arătând că în Cod sunt 
reglementate  cazurile,  condițiile  și  regimul  juridic  al  înscrierilor, 
iar  procedura  de  înscriere  este  reglementată  de  legea  specială  și 
regulamentul  aprobat  prin  ordin  cu  caracter  normativ  al  direc‐
torului general al agenției naționale. Anterior intrării în vigoare a 
Codului,  Legea  cadastrului  includea  atât  dispozițiile  de  drept 
substanțial, cât și cele de procedură, după modelul Decretului‐Lege 
nr.  115/1938  pentru  unificarea  dispozițiilor  privitoare  la  cărțile 
funciare4.  Distincția  nu  este  una  foarte  riguroasă,  pentru  că  legea 
specială,  care  ar  trebui  să  fie  doar  una  de  procedură,  cuprinde  și 
dispoziții  de  drept  substanțial,  cea  mai  evidentă  fiind  reglemen‐
tarea, în art. 24 alin. (5), a condițiilor de valabilitate (de formă) ale 
promisiunii  de  a  încheia  un  contract  având  ca  obiect  dreptul  de 
proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil (text abrogat 
ulterior, la scurt timp după introducerea sa în legea cadastrului)5, 

Grafice „Cultura”, Cluj, 1927, p. 257; I. Papp, P. Balașiu, Cartea funduară, colecţie 
de  legi,  regulamente,  ordonanţe  și  formulare,  referitoare  la  cărţile  funduare  din 
Ardeal,  vol.  I,  Cluj,  Tipografia  „Carmen”,  1922,  pp.  8  și  urm.  Pentru  sursele  in‐
terne și externe ale noii reglementări, a se vedea M. Nicolae, Tratat de publici­
tate  imobiliară,  Vol.  II  Noile  cărţi  funciare,  ed.  a  II‐a,  revăzută  și  adăugită,  
Ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 767‐768.
3 Ultima republicare s‐a făcut în M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013, Legea 

fiind modificată și după aceasta prin Legea nr. 127 din 26 aprilie 2013, publicată 
în  M.  Of.  nr.  246  din  29  aprilie  2013,  Legea  nr.  214/2013,  publicată  în  M.  Of.  
nr. 388 din 28 iunie 2013 și Legea nr. 221/2013, publicată în M. Of. nr. 434 din 
17 iulie 2013. În cele ce urmează, vom face referire la forma actualizată inclusiv cu 
aceste modificări, iar, atunci când referirea va fi făcută la o formă anterioară, vom 
menționa expres acest lucru. O vom denumi în continuare Legea cadastrului.
4 Publicat în M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938. Îl vom denumi în continuare 

vechea Lege a Cărților funciare.
5 Introdus  prin  art. I din Legea  nr. 127/2013.  Prin aceasta,  pe  moment, cel 

puțin  aparent,  legiuitorul  a  înlăturat,  într‐un  mod  cu  totul  personal  (pentru  că 
aceste dispoziții nu‐și au locul într‐o lege de procedură, ci în Codul civil), posibili‐
tatea interpretării dispozițiilor noului cod în ceea ce privește forma promisiunii de 
430 Cartea funciară

în timp ce Codul, care ar trebui să cuprindă (doar) norme de drept 
substanțial,  conține  și  dispoziții  de  procedură,  cum  ar  fi,  de 
exemplu,  înscrisurile  ce  stau  la  baza  înscrierii  unor  drepturi  în 
cartea funciară (art. 888 „Condiții de înscriere”). 
În  ceea  ce  privește  procedura  de  înscriere  în  cartea  funciară, 
Legea  cadastrului  se  completează  în  mod  corespunzător  cu 
legislaţia  secundară  reprezentată  de  hotărâri  ale  guvernului, 
ordine  ale  directorului  general  al  ANCPI  și  ale  miniștrilor  din 
cadrul  ministerelor  în  subordinea  cărora  a  funcționat  diverse 
perioade  de  timp  activitatea  de  publicitate  imobiliară,  precum  și 
protocoale  de  colaborare  cu  diverse  instituții6.  Amintim  doar  cel 
mai  important  act  normativ,  la  care  face  referire  și  Legea 
cadastrului [art. 24 alin. (2)], care este Regulamentul de organizare 
și  funcționare  a  birourilor  de  cadastru  și  publicitate  imobiliară, 
aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr. 633/2006, 
modificat în mai multe rânduri7. 

înstrăinare a unor imobile. A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Publicitatea clauzei 
de  inalienabilitate  expresă  și  subînţeleasă  în  convenţiile  privitoare  la  imobile,  în 
Studia  Universitatis  Babeș‐Bolyai  Iurisprudentia  nr.  2/2012,  www.studia.law. 
ubbcluj.ro;  A.A.  Chiș,  Publicitatea  imobiliară  în  concepţia  noului  Cod  civil,  
Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 155 și urm. Inconsecvent, cum ne‐a obișnuit în 
repetate rânduri, însă, prin art. II din Legea nr. 221/2013, a și abrogat acest text, 
lăsând,  în  continuare,  loc  liber  discuțiilor.  Din  această  atitudine,  credem  că  se 
poate trage concluzia că intenția legiuitorul atunci când a redactat Codul civil nu a 
fost aceea ca aceste antecontracte să îmbrace forma autentică, altminteri nu ar fi 
avut  nevoie  de  un  text  special  ulterior,  care  să  reconfirme  această  intenție. 
Desigur, s‐ar putea susține că textul din Legea cadastrului este o normă de inter‐
pretare,  însă  dacă  ar  fi  dorit  să  înlăture  divergențele  doctrinare  și  jurispruden‐
țiale,  gestul  său de a abroga norma „interpretativă”  ar fi un nonsens.  Așadar, nu 
poate  fi  vorba  decât  de  o  inconsecvență  legislativă,  în  sensul  că,  atunci  când  a 
redactat  Codul,  legiuitorul  nu  a  dorit  ca  antecontractele  de  vânzare‐cumpărare 
având ca obiect un imobil să îmbrace forma autentică, ulterior s‐a răzgândit, pen‐
tru  ca  apoi  să  revină  la  optica  inițială,  jurisprudența  urmând  să  țină  seama  de 
aplicarea legii în timp, atunci când se va pune problema validității unor astfel de 
promisiuni de a contracta.
6 Pentru identificarea acestor acte normative, a se vedea www.ancpi.ro.
7 Îl vom numi în continuare Regulamentul de cadastru.
Andrea Annamaria Chiş 431
Dispoziții  privind  publicitatea  imobiliară  sunt  cuprinse  și  în 
alte părți ale Codului8, precum și în legi speciale9, inclusiv în noul 
Cod de procedură civilă10. 

2. Aplicarea legii în timp

Prin dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea 
în  aplicare  a  Legii  nr.  287/2009  privind  Codul  civil11,  modificate 
prin subpct. 6 al pct. 22 din Legea nr. 60/201212, efectul constitutiv 
de drepturi al intabulării a fost prorogat până la finalizarea lucră‐
rilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ‐teritorială şi 
deschiderea,  la  cerere  sau  din  oficiu,  a  cărților  funciare  pentru 
imobilele  respective.  Până  la  data  respectivă,  conform  alin.  (2)  al 
aceluiași  articol,  înscrierea  în  cartea  funciară  a  dreptului  de 

8 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2011, pp. 773‐774.
9 Ibidem, pp. 18‐19.
10  Aprobat  prin  Legea  nr.  134/2010  privind  Codul  de  procedură  civilă,  

republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare 
a Legii nr. 134/2010, în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, dându‐se textelor o nouă 
numerotare,  Legea  nr.  76/2012  fiind  modificată  ulterior  prin  O.U.G.  nr.  4/2013, 
aprobată prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțe‐
lor  judecătorești,  precum  și  pentru  pregătirea  punerii  în  aplicare  a  Legii  
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Exemplificăm cu art. 427 alin. (2) 
privind  comunicarea  hotărârii,  art.  603  alin.  (3)  privind  hotărârea  arbitrală,  dis‐
poziții în materia executării silite, cum ar fi: art. 723 alin. (1), art. 784 alin. (1) și 
(2), art.  791  alin. (4), art. 793  alin. (2)  şi (3),  art. 796 alin.  (3), art. 804  alin.  (2),  
art.  806  alin.  (1),  art.  813,  art.  816  alin.  (3),  art.  817  alin.  (1)  și  (3),  art.  821,  
art. 822, art.  826‐829, art. 840 alin. (5), art. 853, art. 855‐856, art. 859, art. 908, în 
procedura  punerii  sub  interdicție  judecătorească  –  art.  940  alin.  (1)  lit.  c),  a  
declarării  morții  –  art.  944  alin.  (4),  art.  946  alin.  (4),  art.  950,  în  materie  de 
sechestru asigurător – art. 954 alin. (3) și judiciar – art. 974 alin. (3), în materia 
procedurii  ofertei  de  plată  și  consemnațiuni  –  art.  1011,  în  materia  înscrierii 
drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii – art. 1049‐1052, în materia cauți‐
unii judiciare – art. 1058 alin. (2)‐(4). 
11  Publicată  în  M.  Of.  nr.  409  din  10  iunie  2011.  O  vom  denumi  Legea  de 

punere în aplicare a Codului.
12  Pentru  reglementarea  unor  măsuri  privind  intrarea  în  vigoare  a  Legii  

nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012.
432 Cartea funciară

proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s‐au 
transmis,  constituit  ori  modificat  în  mod valabil,  se  face numai  în 
scop de opozabilitate față de terți. 
Conform dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 71/2011, principiul 
publicităţii  materiale  nu  poate  fi  invocat  contra  adevăratului 
proprietar,  străin  de  cartea  funciară,  de  terții  dobânditori  cu  titlu 
oneros, care și‐au înscris pentru prima dată, cu bună‐credință, un 
drept  în  cartea  funciară.  Aceștia  pot  invoca  doar  uzucapiunea 
tabulară,  dacă  în  termenul  de  prescripție  achizitivă  nu  s‐a  notat 
vreo  acțiune  ce  contestă  cuprinsul  cărții.  Pentru  înscrierile 
efectuate anterior intrării în vigoare a noului Cod, vor fi aplicabile 
dispozițiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la 
data intrării în posesia imobilului. 
Venind în întâmpinarea unor probleme semnalate în urmă cu 
ceva timp de doctrină, raportat la aplicarea în timp a dispozițiilor 
din  Legea  cadastrului,  în  care  se  arată  că  se  impunea  a  se  face 
distincție  între  dispozițiile  de  drept  material  privind  efectele 
înscrierii și cele de drept procedural privind efectuarea ei13, legea 
de punere în aplicare, în art. 80, prevede că „cererile de înscriere, 
precum  şi  acțiunile  în  justiție  întemeiate  pe  dispozițiile  Legii  
nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, 
indiferent  de  data  introducerii  lor,  vor  fi  soluționate  potrivit 
normelor  materiale  în  vigoare  la  data  încheierii  actului  sau,  după 
caz,  la  data  săvârşirii  ori  producerii  faptului  juridic  generator, 
modificator  sau  extinctiv  al  dreptului  supus  înscrierii  ori 
rectificării,  cu  respectarea  normelor  procedurale  în  vigoare  în 
momentul introducerii lor”14 (s.n.). 
 

13  A se vedea, în acest sens, G. Vidican, Discuţii în legătură cu interpretarea 

dispoziţiilor  art.  17  din  Decretul­Lege  nr.  115/1938,  în  Dreptul  nr.  8/2007,  
pp. 116 și urm.
14  Art. 80 din Legea nr. 71/2011 a fost modificat prin art. III pct. 9 din Le‐

gea nr. 60/2012, întrucât textul inițial omisese să se refere și la faptele modifi‐
catoare  sau  extinctive  ale  dreptului  supus  înscrierii,  referindu‐se  doar  la  cele 
generatoare de drepturi.
Andrea Annamaria Chiş 433
3. Sensul unor termeni
Prin  carte  funciară  înțelegem15  atât  un  sistem  real  de 
publicitate imobiliară bazat pe identitatea cadastrală (topografică) a 
imobilelor,  ce  realizează  o  evidență  juridică  a  drepturilor  reale 
asupra  imobilelor,  precum  și  asupra  drepturilor  personale,  a  unor 
acte,  fapte  juridice  sau  raporturi  juridice  în  legătură  cu  imobilul  
[art.  876  alin.  (1)  și  (2)  C.  civ.],  o  instituţie  juridică  totalizând 
normele  ce  reglementează  această  formă  de  publicitate16,  cât  și 
înscrisul17  ce  constituie  suportul  înscrierilor,  cuprinzând  nu  doar 
cartea funciară propriu‐zisă, cu cele trei părți18, ci și documentele cu 
care  aceasta  se  întregește19.  O  carte  funciară  cuprinde  doar  un 
singur imobil, așa cum rezultă din dispozițiile art. 878 alin. (2) C. civ. 
Imobilul20 ce constituie obiectul material al cărţii funciare 
este circumscris diferit în art.  876 C. civ. (scopul și obiectul cărții 
funciare) față de definiţia generală a imobilului cuprinsă în art. 537 
C.  civ.  (bunurile  imobile),  întrucât,  în  sens  general,  prin  imobil  se 
înțelege terenul cu tot ce se încorporează în el, în timp ce, în sens 
restrâns,  de  obiect  material  al  cărții  funciare,  acesta  este  doar 
terenul  compus  din  una  sau  mai  multe  parcele,  cu  sau  fără 
construcţii,  aparținând  aceluiași  proprietar  [sau  mai  multor 

15 Pentru sensul noțiunii, a se vedea, M. Nicolae, op. cit., 2011, pp. 777‐778.
16 Vezi supra, sediul materiei.
17 Ce poate fi redat pe un suport material, în cazul vechilor Cărți funciare 

sau informatic, în cazul Cărților funciare în format electronic, prevăzute de art. 3 
alin. (5) din Legea cadastrului.
18 Cuprinsul celor trei părți ale Cărții funciare este reglementat de art. 23 

din Legea cadastrului. 
19 Conform art. 21 alin. (4) din Legea cadastrului, aceste documente sunt: 

registrul de intrare, planul cadastral, registrul cadastral al imobilelor, indicând 
numărul cadastral al imobilelor şi numărul de ordine al cărților funciare în care 
sunt înscrise, un index alfabetic al proprietarilor şi o mapă în care se păstrează 
cererile de înscriere, împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale 
actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii.
20  Așa  cum  judicios  s‐a  arătat  în  doctrina  juridică,  legiuitorul  a  renunțat  la 

vechile  construcții  juridice  privind  corpul  de  proprietate,  partida  cadastrală,  în 
favoarea  noțiunii  mai  riguroase  de  imobil,  care  evită  orice  confuzii  de  interpre‐
tare. A se vedea, în acest sens, D.M. Cosma, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, 
doctrină, jurisprudenţă, vol. I. Art. 1‐952, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 1213.  
434 Cartea funciară

proprietari aflați în coproprietate sau devălmășie, așa cum rezultă 
din  art.  878  alin.  (3)  C.  civ.,  referitor  la  obiectul  drepturilor 
tabulare], situat pe teritoriul  unei unități administrativ‐teritoriale 
și  identificat  printr‐un  număr  cadastral  unic.  Aceasta,  deoarece, 
din  perspectiva  cărții  funciare,  ceea  ce  se  încorporează,  în  mod 
natural  sau  artificial,  cu  caracter  permanent  în  teren  și  nu  este 
construcție,  ține  doar  de  descrierea  imobilului  sau  precizarea 
categoriei de folosință, în timp ce construcțiile se înscriu separat21. 
Textul art. 876 alin. (3) C. civ. definește imobilul utilizând noțiunea 
de  parcelă,  acesta  fiind  terenul  compus  din  una  sau  mai  multe 
parcele  alăturate,  indiferent  de  categoria  de  folosință,  însă  Legea 
cadastrului,  modificată  ulterior  intrării  în  vigoare  a  Codului,  ce 
definește  la  rândul  ei  imobilul  ca  obiect  al  cărții  funciare,  a 
renunțat la noțiunea inutilă de parcelă22, definind, în art. 1 alin. (5), 
imobilul  ca  fiind  terenul  cu  sau  fără  construcții  de  pe  teritoriul 
unei  unități  administrativ‐teritoriale,  aparținând  unuia  sau  mai 
multor  proprietari,  care  se  identifică  printr‐un  număr  cadastral 
unic. 
Obiectul juridic al cărții funciare îl constituie, așa cum rezultă 
din dispozițiile art. 876 alin. (1) și (2) C. civ., drepturile ce poartă 
asupra imobilului, faptele sau raporturile juridice ce au legătură cu 
acesta23. 
Drepturile tabulare sunt, conform art. 877 C. civ., drepturile 
reale  imobiliare  înscrise  în  cartea  funciară,  drepturile  reale  fiind 
cele  enumerate  în  art.  551  C.  civ.  (intitulat  drepturile  reale), 
respectiv  drepturile  reale  principale:  dreptul  de  proprietate  și 
dezmembrămintele  acestuia  (dreptul  de  superficie,  dreptul  de 
uzufruct,  dreptul  de  uz,  dreptul  de  abitație,  dreptul  de  servitute), 
drepturile  reale  corespunzătoare  proprietății  publice,  respectiv 
dreptul  de  administrare,  dreptul  de  concesiune  și  dreptul  de 

21 A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., p. 25.
22  Pentru  critica  paralelismului  legislativ,  ca  și  a  definiției  imobilului 

cuprinsă  în  Cod,  ce  include  noțiunea  de  parcelă,  ibidem,  pp.  21‐24.  În  același 
sens, în ceea ce privește inutilitate includerii termenului de „parcelă” în definiția 
legală a imobilului, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în 
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 464.
23 A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., pp. 25‐26.
Andrea Annamaria Chiş 435
folosință  cu  titlu  gratuit;  drepturile  reale  accesorii,  respectiv 
garanțiile  reale24;  precum  și  alte  drepturi  cărora  legea  le 
recunoaște acest caracter. 
Proprietatea  condiţională25  din  perspectiva  cărţii  fun­
ciare, deși nu este consacrată in terminis, rezultă dintr‐o serie de 
dispoziții  ale  Codului,  ea  fiind  o  modalitate  a  dreptului  de 
proprietate  ce  îmbracă,  în  concret,  două  forme,  una  tipică,  fiind 
vorba despre drepturile ce se înscriu provizoriu, conform art. 898 
C. civ. (cu excepția pct. 3, referitor la dreptul de ipotecă), precum și 
una  atipică,  în  cazurile  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate 
prin  accesiune  imobiliară  artificială  fără  înscrierea  în  cartea 
funciară,  condiționate  de  manifestarea  de  voință  a  proprietarului 

24 Dreptul de retenție nu poate constitui un drept tabular, pentru că există 

și  este  opozabil  debitorului,  nu  și  altor  creditori,  fără  îndeplinirea  vreunor 
forme  de  publicitate,  așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  2498  C.  civ.,  nefiind 
supus publicității imobiliare. Ibidem, p. 73.
25 Despre proprietatea condițională, în doctrina juridică recentă s‐a arătat 

că  ea  prezintă  două  forme,  respectiv  proprietatea  rezolubilă  și  cea  anulabilă 
(aceasta din urmă pentru cazul în care actul juridic izvor al dreptului este sus‐
ceptibil de desființare pe motiv de nulitate relativă), prima dintre acestea având, 
la  rândul  ei,  două  forme,  una  tipică,  ce  constă  în  dobândirea  dreptului  sub 
condiție  rezolutorie  sau  suspensivă,  și  una  atipică,  în  situația  în  care  există 
posibilitatea rezoluțiunii contractului, pentru că nu au fost executate obligațiile 
născute din acesta, precum și în cazul dreptului de proprietate al constructoru‐
lui pe terenul altuia, până la manifestarea opțiunii proprietarului terenului de a 
prelua (sau nu) construcția. A se vedea, în acest sens, V. Stoica, Drept civil. Drep­
turile reale principale 2, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 33, precum și, de la 
același  autor,    Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  C.H.  Beck,  București, 
2009,  p.  253.  De  menționat  că,  în  ultima  ediție  a  cursului  său,  respectiv  Drept 
civil.  Drepturile  reale  principale,  ed.  a  II‐a,  Ed.  C.H.  Beck,  București,  2013,  
pp. 274‐275, autorul nu mai vorbește despre forma atipică derivând din rapor‐
turile născute ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale. Terminologia nu este 
una  nouă,  ea  fiind  cunoscută  și  în  doctrina  juridică  anterioară,  care  a  folosit  
într‐o primă fază termenul de proprietate rezolubilă, a se vedea, în acest sens,  
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de  drept  civil  român,  
vol. II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Ed. All Beck, București, 2002, pp. 9 și urm., 
iar ulterior, și cel de proprietate anulabilă, a se vedea E. Safta‐Romano, Dreptul 
de proprietate publică și privată în România, Ed. Graphix, Iași, 1993, pp. 103 și 
urm.,  reunite  în  final  sub  denumirea  de  proprietate  condițională,  a  se  vedea,  
V. Stoica, op. cit., 2009, pp. 253 și urm. 
436 Cartea funciară

terenului26.  Dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate,  precum 

și  dreptul  de  ipotecă  (acesta  din  urmă  potrivit  art.  2367  C.  civ.) 
sunt, la rândul lor, susceptibile de  această  modalitate în  forma sa 
tipică. 

4. Principiile cărţii funciare

Noul  Cod  nu  definește  principiile  cărții  funciare,  însă  acestea 
pot fi deduse din textele sale. 
În  ceea  ce  ne  privește,  suntem  de  acord  cu  principiile  deja 
identificate  de  doctrină,  raportat  la  textele  noului  Cod27,  principii 
ce nu diferă de cele identificate sub imperiul vechii legi a cărților 
funciare28 și care sunt: principiul efectului constitutiv de drepturi 
reale  al  înscrierii,  principiul  priorității,  principiul  relativității 
înscrierilor, principiul publicității integrale și principiul publicității 
materiale29.  La  acestea  se  adaugă,  în  opinia  noastră,  principiul 
publicităţii formale. 

26 Pentru amănunte privind momentul dobândirii dreptului de proprietate 

prin accesiune și care sunt cazurile de dobândire fără înscriere, condiționate de 
manifestarea de voință a proprietarului terenului, a se vedea A.A. Chiș, Publici­
tatea imobiliară…, op. cit., pp. 44‐45.
27    A  se  vedea,  în  acest  sens,  V.  Stoica,  op.  cit.,  2009,  pp.  431  și  urm.;  

M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, pp. 784 și urm. Aceleași principii le regăsim și în 
alte sisteme de drept, cum ar fi cel austriac și cel maghiar. A se vedea, în acest 
sens,  Szalma  J.,  op.  cit.,  p.  35:  „A  telekkönyvek  vezetése  a  következö  alapelvek 
szerint  történik:  a  nyilvánosség  elve  [formelles  Publizitätsprinzip],  a  bejegyzés 
elve [Eintragungsgrundsatz – Intabulationsprinzip], bizalmi és közhitelességi elv 
[Vertrauensgrundsatz  –  materielles  Publizitätsprinzip],  rangsor  elve  [Prioritäts­
prinzip], különlegesség elve [Spezialitätsprinzip], törvényesség elve [Legalitäts­
prinzip],  kérelemhez  köttötség  elve  [Antragsprinzip]”  („cartea  funciară  este 
guvernată  de  următoarele  principii:  principiul  publicității  formale,  principiul 
efectului  constitutiv  de  drepturi  al  intabulării,  principiul  publicității  materiale, 
principiul  priorității,  principiul  specialității,  principiul  legalității,  principiul 
disponibilității”).
28  A se vedea, în acest sens, de exemplu, L. Pop., op cit., 1997, pp. 301 și urm. 
29 Pentru o prezentare a opiniilor doctrinare parțial diferite privind prin‐

cipiile  Cărților  funciare,  a  se  vedea  M.  Nicolae,  op.  cit.,  2011,  vol.  I.,  pp.  365  și 
urm., vol. II, pp. 181 și urm.
Andrea Annamaria Chiş 437
Nu  constituie  obiect  al  prezentei  lucrări  alte  principii  care  se 
degajă  din  normele  de  procedură  cuprinse  în  Legea  cadastrului, 
respectiv  principiul  neutralității,  principiul  legalității  și  principiul 
specialității30. 

4.1. Principiul efectului constitutiv de drepturi al intabulării,

drepturile extratabulare
Acest  principiu  a  fost  reglementat  în  vechea  Lege  a  cărților 
funciare, nefiind preluat de Legea cadastrului. El este reintrodus în 
noul Cod prin art. 885 și art. 886. 
În  vechea  Lege  a  cărților  funciare,  efectul  constitutiv  al 
intabulării  viza  drepturile  reale  imobiliare  constituite,  transmise, 
modificate sau stinse în temeiul unui contract31, în timp ce art. 885 

30    În  reglementarea  anterioară,  normele  privind  publicitatea  prin  Cărțile 

funciare,  fiind  cuprinse  într‐o  lege  specială,  principiile  erau  clasificate  în  prin‐
cipii care se referă la condiţiile de validitate ale înscrierilor (principiul publicită‐
ții integrale, principiul relativității, principiul neutralității, principiul legalității) 
și  principii  privind  efectele  înscrierilor  (principiul  opozabilității  față  de  terți  a 
înscrierii  drepturilor  reale,  principiul  priorității  înscrierilor,  principiul  publici‐
tății materiale). Ibidem, vol. II, p. 184 și urm.
31  În același sens, a se vedea T. Bodoașcă, Opinii privind caracterul consti­

tutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare al înscrierii drepturilor în cartea 
funciară, în Dreptul nr. 5/2006, pp. 42 și urm. Codul civil Carol al II‐lea, în art. 
749, reglementa efectul constitutiv de drepturi doar în cazul în care titlul (actul 
obligațional)  era  „acordul  de  voințe  al  celor  două  părți  asupra  constituirii  sau 
strămutării, pentru o cauză arătată”. 
Și în alte sisteme de publicitate imobiliară ce cunosc efectul constitutiv de 
drepturi al înscrierii, cum ar fi cel elvețian, de exemplu, transferul, constituirea, 
modificarea  sau  stingerea  convențională  a  drepturilor  reale  imobiliare  sunt 
supuse  înscrierii,  principiul  absolut  al  inscripțiunii  referindu‐se  la  modurile 
derivate  de  dobândire;  în  cazul  modurilor  originare,  nașterea  dreptului  nu 
depinde  de  satisfacerea  condițiilor  de  publicitate  imobiliară,  fiind  aplicabil 
principiul  relativ  al  inscripțiunii.  A  se  vedea,  în  acest  sens,  J.‐B.  Grisoni,  Les 
conceptions  française  et  suisse  de  la  publicité  foncière  et  leurs  effets,  Thèse  de 
licence présentée à la Faculté de droit de l’Université de Lausanne, Imprimerie 
Chabloz S.A., Tolochenaz, 1990, p. 134: „En principe, le transfert, la constitution, 
la  modification,  et  l’extinction  conventionnels  des  droits  réels  immobiliers  ne 
déploient d’effects réels que par l’accomplissement de la formalité; c’est le do‐
maine du principe absolu de l’inscription, formé donc pour l’essentiel des muta‐
tions  à  titre  dérivé.  Au  contraire,  dans  le  domaine  du  principe  relatif  de 
438 Cartea funciară

vorbește  de  orice  act  sau  fapt  juridic  ce  constituie  titlul  ce  stă  la 
baza  înscrierii  (cu  excepțiile  prevăzute  de  lege).  Datorită  acestui 
fapt,  este  lărgită  sfera  modurilor  de  dobândire  prin  înscriere, 
aceasta  incluzând,  în  noua  reglementare,  și  uzucapiunea  extrata‐
bulară, precum și unele cazuri de accesiune imobiliară artificială32. 
În  literatura  juridică  a  fost  exprimată  opinia  că  există  (și)  un 
principiu  al  consensului,  în  sensul  că,  de  regulă,  este  necesar 
consimțământul  antecesorului  tabular  pentru  transferul,  modi‐
ficarea  sau  constituirea  unui  drept  tabular,  de  la  această  regulă 
legea  prevăzând  câteva  excepții,  cum  ar  fi  situația  dobândirii 
dreptului  de  proprietate  prin  uzucapiune33.  Această  opinie  a  fost 
criticată ulterior, cu motivarea că drepturile reale nu se dobândesc 
doar  ca  efect  al  voinței  părților,  ci  ca  urmare  (și)  a  înscrierii  în 
cartea  funciară,  voința  singură  neavând  rol  creator  de  drept  real 
imobiliar,  consimțământul  antecesorului  tabular  fiind  necesar 
doar  în  vederea  înscrierii  dreptului  succesorului  tabular,  însă 
aceasta constituie deja conținutul principiului relativității34. 
Oricum, ceea ce întâlnim comun în cazul ambelor reglementări 
este  că  simpla  voință  a  părților  nu  poate  transmite,  constitui, 
modifica sau stinge un drept real, ci trebuie urmată de înscrierea 
în cartea funciară. 
Constituirea,  transmiterea,  modificarea  unui  drept  real  imo‐
biliar presupune, așadar35: 

l’inscription, qui comprend essentiellement les mutations à titre originaire, les 
droits  réels  naissent  ou  s’éteignent  indépendamment  de  toute  formalité  au 
registre”.
32 Pentru amănunte, a se vedea A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., 

pp. 187 și urm.
33 A se vedea, în acest sens, C. Negrea, op. cit., 1944, pp. 97 și urm.
34 A se vedea, în acest sens, I. Albu, Curs de drept funciar, 1957, Litografia și 

tipografia învățământului, București, p. 406.
35  A se vedea, în acest sens, Ș. Laday, op. cit, 1927, pp. 182 și urm.; idem, 

Codul civil austriac în vigoare în Ardeal completat cu legile și regulamentele mo­
dificatoare cuprinzând și jurisprudenţa, vol. I,  Tipografia Fondului Cărților Fun‐
duare,  Cluj,  1924,  p.  440,  precum  şi  S.  Brădeanu,  op.  cit.,  1938,  p.  82;    I.  Albu,  
op. cit., 1957, p. 393; C. Negrea, op. cit., pp. 101 și urm.; M. Nicolae, op. cit., 2011, 
vol. I, Introducere în publicitatea imobiliară, pp. 374 și urm. 
Andrea Annamaria Chiş 439
a) un titlu, care este un act obligaţional, convenția părților, din 
care se naște doar un ius ad rem, adică un drept la bun, o obligație 
de a constitui, modifica sau stinge un drept real imobiliar; 
b) înscrierea în cartea funciară, care este modul de dobândire, 
din care se naște un ius in re, adică un drept în bunuri, un veritabil 
drept  real,  înscrierea  în  cartea  funciară  fiind  o  operațiune 
materială, care ar putea fi numită un fapt real36. 
Faptul că, în lipsa înscrierii, contractul izvor al unui drept real 
imobiliar  este  doar  un  act  obligaţional,  rezultă  și  din  textul  
art. 1650 C. civ., ce prevede că „vânzarea este contractul prin care 
vânzătorul  transmite  sau,  după  caz,  se  obligă  să  transmită 
cumpărătorului  proprietatea  unui  bun  (...)”  (s.n.),  text  ce  trebuie 
coroborat cu cel din art. 1676 C. civ., privind strămutarea dreptului 
de proprietate asupra imobilelor, care rămâne supusă dispozițiilor 
de carte funciară, adică înscrierii cu efect constitutiv de drepturi. 
În literatura juridică recentă a fost exprimată și opinia potrivit 
căreia  textul  art.  1650  alin.  (1)  arată  doar  că  noul  Cod  „pune 
accent” pe faptul că transmiterea proprietății sau a altui drept real 
reprezintă  o  obligație  a  vânzătorului37.  Autorul,  probabil,  face 
conexiunea  cu  alte  texte  referitoare  la  obligațiile  vânzătorului, 
respectiv  art.  1672  pct.  1  și  art.  1673  C.  civ.,  ce  prevăd  că  una 
dintre  obligaţiile  principale  ale  vânzătorului  este  aceea  de  a 
transmite  dreptul  de  proprietate  sau  un  alt  drept,  după  modelul 
art. 1294 din vechiul Cod civil, care vorbește despre obligaţia de a 
transmite dreptul de proprietate. Textul art. 1294 din vechiul Cod 
civil, preluat din  art.  1582 Cod civil  francez,  a  fost  criticat atât  de 
doctrina  franceză,  cât  și  de  cea  românească,  pe  motiv  că  „nu  tre‐
buia să se zică că vânzătorul se obligă a transmite cumpărătorului 

36  A se vedea, în aceste sens, Ș. Mircioiu, Reflecţii asupra transferului drep­

tului de proprietate și  obligaţiei  de  a  da  în  contractul de vânzare­cumpărare, în 

RRDP nr. 4/2011, p. 116.
37  A se vedea, în acest sens, M. Gavriș, în colectiv, Noul Cod civil. Comenta­

rii, doctrină, jurisprudenţă, Vol. III. Art. 1660‐2664, p. 2.
440 Cartea funciară

proprietatea  lucrului  vândut,  ci  că  vânzătorul  transmite  proprie‐

tatea sau dreptul vândut”38 (s.n.).  
În  ce  ne  privește,  credem  că  noul  Cod  încearcă  să  răspundă 
acestor  critici,  reglementând  transmiterea  dreptului  de  proprie‐
tate,  pentru  situațiile  în  care  aceasta  se  realizează  solo  consensu 
(bunăoară,  în  cazul  bunurilor  mobile),  respectiv  obligaţia  de  a 
transmite  dreptul  de  proprietate,  pentru  situația  când  transferul 
este supus unor formalităţi ulterioare, cum ar fi înscrierea dreptului 
în cartea funciară sau dobândirea bunului de către transmițător, în 
caz de vânzare a bunului altuia. 
Noul  Cod  suplinește  și  alte  lipsuri  ale  vechii  reglementări,  în 
ceea  ce  privește  stingerea  dreptului  prin  încetarea  existenței 
titularului  persoană  juridică  [utilă,  de  exemplu,  în  cazul 
uzufructului,  art.  746  lit.  a)  C.  civ.],  precum  și  faptul  că  radierea 
dreptului  grevat  în  folosul  unui  terț  nu  presupune  întotdeauna 
păstrarea  dreptului  terțului,  existând  excepții  prevăzute  de  lege 
(cum  ar  fi,  de  exemplu,  urmărirea  silită  a  imobilului  de  către  un 
creditor  ipotecar  căruia  nu‐i  sunt  opozabile  dezmembrămintele 
constituite ulterior art. 2360 C. civ.). 
Modurile de dobândire fără înscrierea în cartea funciară sunt 
cele  enumerate  în  art.  887  alin.  (1)  C.  civ.,  respectiv  moștenirea, 
accesiunea  naturală,  vânzarea  silită,  exproprierea  și  alte  cazuri 
expres  prevăzute  de  lege,  spune  textul,  cum  ar  fi  anumite  situații 
de  accesiune  imobiliară  artificială,  dobândirea  de  către  unitatea 
administrativ‐teritorială  a  dreptului  de  proprietate  în  cazul 
înscrierii  în  cartea  funciară  a  renunțării  la  dreptul  de  proprietate 
de către fostul proprietar (art. 889 C. civ.) etc.39. 

38 A se vedea, în acest sens, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adno­

tat,  cu  textul  corespunzător  francez,  italian,  belgian,  cu  doctrina  franceză  și 
română  și  jurisprudenţa  complectă  de  la  1868­1927,  Ed.  SOCEC&CO,  S.A.R., 
vol. IV (art. 1073‐1390), p. 555.
39  Pentru  analiza  modurilor  de  dobândire  fără  înscriere,  a  se  vedea  A.A. 

Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., pp. 187 și urm. 
Andrea Annamaria Chiş 441
Dacă însă titularul dreptului vrea să dispună de acesta printr‐un 
mod  tabular,  trebuie  să‐l  înscrie  mai  întâi  în  cartea  funciară, 
conform art. 887 alin. (3) C. civ., text similar cu cel cuprins în art. 
26 teza finală din vechea Lege a cărților funciare, ceea ce înseamnă, 
bunăoară,  că  nici  notarul  public  nu  poate  autentifica  un  contract 
translativ sau constitutiv de drept extratabular și nici instanța nu 
poate  pronunța  o  hotărâre  să‐l  suplinească,  fără  înscrierea 
prealabilă  a  dreptului  transmițătorului  sau  constituitorului  în 
cartea funciară40. Dacă totuși este încheiat un astfel de contract sau 
pronunțată  o  hotărâre  ce‐l  suplinește,  acest  lucru  nu  afectează 
valabilitatea  actului,  însă  dreptul  nu  se  poate  dobândi  decât  prin 
înscriere,  în  condițiile  art.  894  C.  civ.  (înscrierea  unor  drepturi 
succesive)41. 

4.2. Principiul publicităţii integrale

Principiul  publicității  integrale,  deși  nu  este  consacrat  in 
terminis în cuprinsul noului Cod, rezultă din reglementarea vizând 
scopul  și  obiectul  cărții  funciare42,  respectiv  dispozițiile  art.  876. 
Conținutul  său  trebuie  raportat  la  obiectul  cărții  funciare,  vizând 
înscrierile  referitoare  la  obiectul  material  și  juridic  al  cărții 
funciare43.  Principiul  publicității  integrale  este  întărit  prin 
introducerea  efectului  constitutiv  al  înscrierii  drepturilor  reale 
(art. 885), obligativitatea înscrierii drepturilor extratabulare, dacă 
titularul  dorește  să  exercite  dispoziția  juridică  [art.  887  alin.  (3)  
C.  civ.],  precum  și  prin  efectul  de  opozabilitate  absolută  a  unor 
notări [art. 902 alin. (1) teza I]. 

40 A se vedea, în acest sens, C. Ap. Cluj, secția civilă, de muncă şi asigurări 

sociale,  pentru  minori  și  familie,  dec.  civ.  nr.  282  din  21  septembrie  2011,  în 
Curtea  de  Apel  Cluj,  Buletinul  jurisprudenţei,  2011,  Ed.  Universul  Juridic, 
București, pp. 147‐148. 
41 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 306 și urm.
42  A se vedea, în aceste sens, M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 790‐791.
43 Cu privire la aceste înscrieri, a se vedea infra, pct. 5. 
442 Cartea funciară

4.3. Principiul publicităţii formale44

Acest  principiu  rezultă din dispozițiile  art.  883  C.  civ.  privind 
cercetarea  cărții  funciare  și  dispozițiile  art.  21  alin.  (4)  din  Legea 
cadastrului. Așa cum rezultă din textele de mai sus, posibilitatea de 
informare  se  referă  nu  doar  la  cuprinsul  cărții,  ci  și  la  toate 
documentele  ce  o  completează,  respectiv  mapa  cu  înscrisuri, 
registrele și planul cadastral45. 
Principiul  publicității  formale  completează  principiul  publi‐
cității  materiale,  întrucât  posibilitatea  oferită  de  lege  oricărei 
persoane,  fără  a  fi  ținută  să  justifice  vreun  interes  (cu  excepția 
mapei cu înscrisuri), de a se informa cu privire la cuprinsul cărții 
funciare și înscrisurile ce completează acest cuprins trebuie privită 
în  corelație  cu  reglementarea  bunei‐credințe  privind  dobândirea 
unui drept tabular [art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ.], terțul dobânditor 
neputând  invoca  necunoașterea  acestora,  prezumându‐se  iuris  et 

44 Pentru opinia potrivit căreia principiul publicității formale este unul din‐

tre  principiile  Cărții  funciare,  a  se  vedea  I.  Albu,  op.  cit.,  p.  416.  Acesta  este 
cunoscut  și  în  dreptul  maghiar  sub  denumirea  „a  nyilvánosság  elve”,  însă  este 
reglementat  mult  mai  restrictiv,  sub  pretextul  protecției  datelor  personale, 
studierea înscrisurilor autentificate de notarul public sau a celor sub semnătură 
privată  putându‐se  face  doar  cu  acordul  semnatarului  actului.  A  se  vedea,  în 
acest  sens,  Szalma  J.,  op.  cit.,  pp.  57‐58.  Principiul  este  cunoscut  și  în  dreptul 
austriac  sub  aceeași  denumire  (Formelles  Publizitätsprinzip)  și  are  același 
conținut  ca  și  cel  din  Codul  nostru,  neexistând  restricții  privind  consultarea 
Cărții funciare  și a documentelor ce o completează, fiind asigurată și protecția 
datelor  personale  (privind  numele,  adresa,  data  nașterii  etc.).  În  dreptul  aus‐
triac însă acesta este consacrat doar de regulamentul Cărților funciare, și nu și 
de  Codul  civil  austriac  (§7  GBG).  A  se  vedea,  în  acest  sens,  Jürgen  C.T.  Rassi, 
Grundbuchsrecht,  Wien,  Manzsche  Verlags‐und  Universitätsbuchhandlung, 
2010, pp. 46‐49.
45    Pentru  opinia  potrivit  căreia  este  de  ajuns  doar  cercetarea  cărții  fun‐

ciare  și  a  registrului  de  intrare,  a  se  vedea  M.  Nicolae,  op.  cit.,  2011,  vol.  II,  
pp. 420‐428 şi 809. Pentru critica acestei opinii, a se vedea A.A. Chiș, Publicita­
tea imobiliară…, op. cit., pp. 206‐207.
Andrea Annamaria Chiş 443
de  iure  că  le‐a  cunoscut,  indiferent  dacă  în  concret  și‐a  exercitat 
sau nu dreptul rezultând din dispozițiile art. 883 C. civ.46.  
În ceea ce privește mapa cu înscrisuri, persoane interesate nu 
sunt  doar  părțile  contractului  păstrat  în  mapă,  ci  și  terții  dobân‐
ditori. 

4.4. Principiul relativităţii înscrierilor

Principiul  relativității  înscrierilor  rezultă  din  dispozițiile  
art. 893‐895, precum și ale art. 887 alin. (2) C. civ. 
Fără a relua ce s‐a scris deja despre acest principiu, reamintim 
doar că are un aspect material și unul formal47. 
Aspectul  formal  se  referă  la  determinarea  persoanelor  împo‐
triva cărora se poate face înscrierea, în timp ce aspectul material se 
referă  la  înscrisurile  în  baza  cărora  se  poate  dispune  o  înscriere 
împotriva  celui  înscris48,  între  cele  două  existând  o  legătură 
indisolubilă,  motiv  pentru  care  împărțirea  a  și  fost  contestată,  pe 
motiv  că  principiul  relativității  materiale  se  rezumă,  de  fapt,  la 
„dovada legăturii juridice” dintre antecesorul tabular și succesorul 
său  tabular.  În  realitate,  dovada  legăturii  juridice  se  face  prin 
înscrisurile ce stau la baza înscrierii, astfel cele două opinii nu sunt, 
de fapt, ireconciliabile. 

4.5. Principiul priorităţii

Acest  principiu  poate  fi  dedus  din  reglementarea  cuprinsă  în 
art. 890‐892 C. civ. 

46  Cu  privire  la  concepția  noului  Cod  civil  în  privința  raportului  dintre 

cunoașterea prezumată și cunoașterea efectivă a unui drept supus publicității, a 
se vedea M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, pp. 784 și urm.
47  A se vedea, în acest sens, I. Albu, op. cit., 1997, p. 85. Pentru critica aces‐

tei opinii, a se vedea M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, p. 192.
48 Opinia amintită este, de fapt, în sensul că efectuarea înscrierii împotriva 

celui  înscris  se  poate  face  în  temeiul  unui  înscris  ce  emană  de  la  acesta,  acest 
lucru fiind valabil însă doar în cazul dobândirii prin contract. De aceea, în ce ne 
privește,  am  optat  să  vorbim  despre  înscrisuri  în  general,  în  sensul  art.  888  
C. civ., ce pot sta la baza înscrierii unui drept împotriva antecesorului tabular.
444 Cartea funciară

Vechea  Lege  a  cărților  funciare  (art.  31)  lega  rangul  (data 

producerii  efectelor  unei  înscrieri)  de  ziua  înregistrării  cererii  de 
înscriere,  aceasta  neavând  vreo  legătură  cu  data  întocmirii 
încheierii  de  admitere  a  înscrierii  sau  a  efectuării  înscrierii, 
întrucât efectele în timp ale unei înscrieri este normal să depindă 
de  diligența  celui  ocrotit,  și  nu  de  rapiditatea  soluționării  cererii 
sale.  Regulamentul  de  cadastru  a  făcut  un  pas  înainte,  reglemen‐
tând  rangul  înscrierilor  raportat  la  ora  înregistrării  cererii  de 
înscriere.  Noul  Cod  vine  cu  o  reglementare  superioară,  după 
modelul canadian49, raportându‐se la minutul înregistrării, pentru 
situațiile în care cererea se depune personal sau prin mandatar ori 
de  către  notar,  respectiv  se  trimite  prin  telefax,  poștă  electronică 
sau orice alt mijloc ce asigură confirmarea cererii.  
Conform art. 891 C. civ. [ce are un conținut similar cu art. 31 
alin. (1) din vechea Lege a cărților funciare și art. 25 alin. (1) din 
Legea  cadastrului,  abrogat  prin  art.  87  pct.  4  din  Legea  
nr.  71/2011],  conflictul  între  terţii  dobânditori  de  la  un  autor 
comun se rezolvă prin înscrierea dreptului, fiind socotit titular cel 
care  și‐a  înscris  mai  întâi  dreptul,  indiferent  de  data  titlului  în 
temeiul căruia s‐a săvârşit înscrierea în cartea funciară. Este vorba 
despre  drepturi  care  se  exclud  reciproc,  spune  textul,  acestea 
putând fi incompatibile la modul absolut (cum ar fi situația vânzării 
multiple a imobilului) sau relativ (când printr‐un act se transmite 
dreptul de proprietate, iar prin altul se constituie sau se transmite 
un  dezmembrământ  sau  un  drept  de  ipotecă)50.  În  funcție  de 
aceasta, se va solicita radierea sau acordarea rangului preferenţial, 
prin exercitarea unei acțiuni specifice de carte funciară, ce poartă 
această  denumire.  Aceste  drepturi  pot  fi  drepturi  reale  sau  de 
creanță  [art.  902  alin.  (1)  teza  a  II‐a  C.  civ.],  fiind  posibil  și    con‐
cursul dintre drepturi reale și drepturi de creanță [art. 902 alin. (3) 
C.  civ.]51.  Așa  cum  rezultă  din  formularea  textului,  terții  sunt  cei 
care au dobândit drepturi de la același autor (care este antecesorul 

49  A se vedea, în acest sens, D.M Cosma, op. cit., 2012, p. 1240, precum și, 

de  la  același  autor,  Cartea  funciară.  Procedura  de  lucru.  Organizarea  birourilor 
teritoriale, Ed. Hamangiu, București, 2007, pp. 238‐239.  
50  A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2006, vol. II, pp. 282‐283.
51  Ibidem, pp. 353‐355. 
Andrea Annamaria Chiş 445
tabular)  prin  act  juridic.  Deși  textul  nu  precizează  expres,  este 
vorba  despre  acte  juridice  inter  vivos,  cu  titlu  particular52,  fără  a 
conta  caracterul  oneros  sau  gratuit53.  Actul  juridic  de  care  se 
prevalează reclamantul într‐o astfel de acțiune trebuie să aibă dată 
certă  anterioară  titlului  de  care  se  prevalează  pârâtul  înscris 
primul54. Pârâtul care și‐a înscris primul dreptul trebuie să fi fost 
de  rea­credinţă  calificată,  prin  rea‐credință  calificată  înțelegându‐se 
împiedicarea prin viclenie sau violenţă a primului dobânditor să‐și 
înscrie  dreptul  (art.  892  C.  civ.).  Viclenia  este,  de  fapt,  similară 
dolului,  definit  prin  art.  1214  C.  civ.,  iar  violenţa  poate  fi  definită 
identic  cu  cea  din  materia  viciilor  de  consimțământ  (art.  1216  
C. civ.)55. Viclenia sau violența pot proveni și de la o altă persoană 
decât  terţul  dobânditor,  cu  condiția  ca  el  să  fi  cunoscut  aceasta  la 
data când a încheiat actul în baza căruia și‐a înscris primul dreptul 

52 Ibidem, pp. 284‐286. Același autor susține că este necesară și condiția ca 

terțul să nu fi renunțat la dreptul de a invoca lipsa înscrierii în cartea funciară, 
ibidem, pp. 291‐292, ceea ce, în principiu, este corect, însă este greu de imaginat 
că o asemenea situație ar putea fi întâlnită în practică.
53 Pentru critica vechii reglementări, ibidem, pp. 287‐291. O protecție iden‐

tică  a  terților  raportat  la  acest  principiu,  indiferent  de  caracterul  oneros  sau 
gratuit  al  dobândirii  dreptului,  se  regăsește  în  sistemul  italian  de  publicitate 
imobiliară, de unde este posibil să se fi inspirat legiuitorul noului Cod, deși acest 
sistem  este  unul  personal  de  publicitate,  înscrierea  având  efect  declarativ  sau 
informativ, cu excepțiile prevăzute de lege, când are efect constitutiv, cum ar fi 
situația dreptului de ipotecă. Pentru o prezentare a sistemului italian de publici‐
tate,  a  se  vedea  M.  Nicolae,  op.  cit.,  2011,  vol.  I,  pp.  278‐302.  Textul  la  care  ne 
referim este cel din art. 2644 privind efectele înscrierii. Acesta este următorul: 
„Art. 2644 Effetti della trascrizione 
Gli  atti  enunciati  nell'articolo  precedente  non  hanno  effetto  riguardo  ai 
terzi che a qualunque titolo hanno acquistato diritti sugli immobili in base a un 
atto trascritto o iscritto (2827, 2848) anteriormente alla trascrizione degli atti 
medesimi (2650). 
Eseguita la trascrizione, non può avere effetto contro colui che ha trascrit‐
to alcuna trascrizione o iscrizione di diritti acquistati verso il suo autore, quan‐
tunque l'acquisto risalga a data anteriore (att. 225)”. 
Poate fi regăsit la adresa www.jus.unitn.it.
54  Pentru  argumentarea  acestei  opinii,  a  se  vedea  A.A.  Chiș,  Publicitatea 

imobiliară…op. cit., p. 224. În sens contrar, a se vedea M. Mîneran, Comentariile 
Codului civil. Publicitatea drepturilor, actelor și faptelor juridice. cartea funciară, 
Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 129.
55  D.M. Cosma, în colectiv, Noul Cod civil..., op. cit., vol. I, p. 1243. 
446 Cartea funciară

[art. 892 alin. (2), art. 1215 C. civ.]. Momentul la care se raportează 
reaua‐credință  calificată  depinde  de  persoana  care  a  exercitat 
actele  de  viclenie  sau  violență  pentru  a‐l  împiedica  pe  cel  care  a 
contractat  primul  să‐și  înscrie  dreptul56.  În  ceea  ce‐l  privește  pe 
terțul care și‐a înscris primul dreptul, sub aspectul momentului la 
care  se  raportează  reaua‐credință,  trebuie  avute  în  vedere 
dispozițiile  generale  ale  art.  901,  adică  momentul  înregistrării 
cererii de înscriere, în timp ce, dacă violența sau viclenia provin de 
la  o  altă  persoană  decât  terțul  dobânditor,  momentul  cunoașterii 
trebuie raportat la cel al încheierii actului, conform textului special 
cuprins  în  art.  892  alin.  (2)  C.  civ.  Dacă  terțul  dobânditor  nu  a 
folosit  viclenia  sau  violența  până  la  momentul  încheierii  actului 
său și nici după acest moment, dar a determinat o altă persoană să 
o  facă,  rămân  aplicabile  dispozițiile  privind  raportarea  relei‐
credințe la  momentul înregistrării cererii. Dacă  actele de  violență 
sau  viclenie  au  fost  săvârșite  de  o  altă  persoană  decât  terțul 
dobânditor,  chiar  cu  știința  acestuia,  dar  fără  ca  acesta  să 
determine  în  vreun  fel  aceste  acte,  în  răstimpul  dintre  data 
încheierii  actului  de  către  terț  și  data  înregistrării  cererii  de 
înscriere, acțiunea de radierea sau acordare a rangului preferențial 
va  fi  respinsă.  Simpla  cunoaștere  a  existenței  titlului  primului 
dobânditor, așadar, nu are relevanță, fiind sancționată pasivitatea 
sa, spre deosebire de cazul acțiunii în prestație tabulară împotriva 
terțului,  reglementată  de  art.  897  C.  civ.,  în  care  cunoașterea  în 
afara  cărții  este  sancționată,  pentru  că,  în  această  din  urmă 
situație, primul dobânditor al unui drept nu a fost în culpă pentru 
nerealizarea condițiilor de publicitate, întrucât nu i‐au fost puse la 
dispoziție înscrisurile necesare înscrierii dreptului său57. 
Codul  reglementează  și  concursul  dintre  o  cerere  depusă 
personal  [sau  prin  mandatar  etc.,  art.  890  alin.  (1)]  și  cele  trimise 
prin curier sau poștă [art. 890 alin. (3)], acestea primind provizoriu 
rang  egal.  Deși  nu  prevede  expres,  în  cazul  mai  multor  cereri 
înregistrate în condițiile alin. (1) și a mai multor cereri înregistrate 

56  M. Mîneran, op. cit., p. 132.
57 Pentru analiza acțiunii în prestație tabulară împotriva terțului, a se ve‐

dea infra, pct. 6.1.
Andrea Annamaria Chiş 447
în  condițiile  alin.  (3),  cele  înregistrate  în  condițiile  alin.  (3)  vor 
primi  provizoriu  rang  egal  doar  cu  prima  cerere  înregistrată  în 
condițiile  alin.  (1),  celelalte  vor  fi  respinse  (desigur,  în  măsura  în 
care se referă la drepturi ce se exclud reciproc). În ceea ce privește 
conflictul  dintre  terţii  care  formulează  concomitent  cereri  de 
înscriere,  acesta  este  rezolvat  prin  prisma  unui  criteriu  principal, 
fiind preferat cel care este primul pus în posesie (atunci când este 
vorba despre concursul dintre titularii unor drepturi reale) sau cel 
față de care debitorul și‐a executat cel dintâi obligația ce‐i incumbă 
din contract (în cazul concursului dintre titularii unor drepturi de 
creanță sau a unor drepturi de creanță și drepturi reale), punere în 
posesie  sau  executare  ce  trebuie  să  fie  anterioară  înregistrării 
cererii de înscriere, pentru a se evita o conivență frauduloasă între 
antecesorul tabular și terții aflați în conflict. Punerea ulterioară în 
posesie  sau  executarea  ulterioară  a  obligației  rămâne  irelevantă, 
într‐o  astfel  de  situație  aplicându‐se  criteriul  subsidiar,  care  se 
raportează  la  momentul  în  care  s‐a  înregistrat  acțiunea  pentru 
stabilirea  rangului  definitiv58.  Se  renunță,  astfel,  la  vechiul 
criteriu  al  anteriorității  titlului  (dovedită  prin  data  certă  a 
înscrisului),  criticată  pentru  că  îl  „premia”  pe  cel  lipsit  de 
diligență  în  efectuarea  înscrierii59.  Deși  Codul  adoptă  concepții 
diferite  privind  transferul  dreptului  de  proprietate,  distingând 
între  bunurile  mobile,  în  cazul  cărora  preia  principiul  consen‐
sualismului din vechiul cod [art. 1273 alin. (1) C. civ.], și bunu‐
rile imobile, în cazul cărora consacră principiul efectului consti‐
tutiv de drepturi [art. 1273 alin. (3), art. 885, art. 886 C. civ.], în 
ceea  ce  privește  conflictul  dintre  terții  dobânditori  de  la  un 
autor comun, prevede aceleași criterii (art. 1275 C. civ.).  

4.6. Principiul publicităţii materiale

Sediul  materiei  îl  constituie  art.  900  C.  civ.,  referitor  la  forța 
probantă  a  înscrierilor  în  cartea  funciară,  art.  901  C.  civ.,  privind 

58  A.A.  Chiș,  Publicitatea  imobiliară…,  op.  cit.,  p.  216.  Pentru  critica  acestor 

criterii și propuneri de lege ferenda privind criterii mai echitabile, ibidem, pp. 217 
și urm. Pentru reglementarea acestei acțiuni, a se vedea infra, pct. 6.3.
59 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, pp. 263‐264.
448 Cartea funciară

protecția  terțului  achizitor  de  bună‐credință  și  art.  909  alin.  (3)  
C.  civ.,  privind  termenele  de  exercitare  a  acțiunii  în  rectificare 
împotriva terțului dobânditor cu titlu oneros, de bună‐credință60. 
Art.  900  instituie  două  prezumţii,  în  mod  similar  cu  dispoziția 
cuprinsă  în  art.  32  din  vechea  Lege  a  cărților  funciare  și  art.  30  din 
Legea cadastrului, abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011, 
respectiv: 
a) prezumția existenţei dreptului real înscris în cartea funciară, 
ceea  ce  dispensează  pe  cel  înscris  de  sarcina  de  a  proba  existența 
dreptului, acesta probându‐se cu extrasul de carte funciară (art. 565 
C. civ.); 
b) prezumția inexistenţei dreptului real radiat. 
Ambele  prezumții  sunt  relative,  putând  fi  combătute  prin 
proba  contrară61.  Acestea  pot  fi  invocate  de  orice  persoană 
interesată  și  operează  în  favoarea  sau  contra  celui  înscris, 
indiferent  de  valabilitatea  sau  nevalabilitatea  titlului  său,  de 
caracterul oneros sau gratuit al dobândirii dreptului, de buna sau 
reaua sa credință62. 
Așa cum s‐a spus însă până la acest punct, nu avem de‐a face 
cu principiul publicității materiale63. Dacă însă cel înscris ca titular 
al  dreptului,  Primus,  transmite  sau  grevează  acest  drept  în 
favoarea unui terț dobânditor, Secundus, printr‐un act juridic viciat 
din cauzele arătate în textul art. 908 alin. (1) pct. 1 sau pct. 2 C. civ. 
(privind  motivele  acțiunii  în  rectificarea  intabulării  sau  înscrierii 
provizorii),  iar  acesta,  la  rândul  său,  transmite  sau  grevează 
dreptul  printr‐un  act  juridic  cu  titlu  oneros  unui  terț  subdobân‐
ditor  de  bună­credinţă,  care,  la  data  înregistrării  cererii  de 
înscriere a dreptului său nu a cunoscut viciile titlului autorului său, 
respectiv  lui  Tertius,  acesta  din  urmă  va  fi  apărat  de  cuprinsul 
cărții funciare, în sensul că, față de el, cuprinsul cărții se consideră 
exact și complet64. Această prezumție s‐a spus că este una absolută, 
pentru  că  pune  terțul  subdobânditor  la  adăpost  de  orice 

60 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, p. 804. 
61  A se vedea, în acest sens, I. Albu, op. cit., 1957, p. 410.
62  A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., p. 368.
63  A se vedea, în acest sens, Ș. Laday, op. cit., 1927, p. 87.
64  A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit..
Andrea Annamaria Chiş 449
evicțiune65,  dacă  autorul  său,  dobânditorul  nemijlocit,  a  rămas 
înscris  în  cartea  funciară  în  perioada  prevăzută  de  lege  în  care 
cuprinsul  cărții  funciare  putea  fi  contestat,  fără  a  fi  notată  vreo 
acțiune care să conteste acest cuprins [art. 909 alin. (3) C. civ.]. 
De  aceea,  principiul  publicității  materiale  este  o  veritabilă 
excepție  de  la  alte  două  principii  de  drept,  și  anume:  nemo  plus 
iuris  ad  alium  transferre  potest  quam  ipse  habet  și  resoluto  iure 
dantis, resolvitur ius accipientis66. 
În ceea ce privește noțiunea de bună­credinţă, art. 901 alin. (2) 
lit. b) C. civ. prevede că terțul dobânditor este considerat de bună‐
credință dacă „din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză 
care  să  justifice  rectificarea  acesteia  în  favoarea  altei  persoane”, 
cuprinsul cărţii funciare  trebuind raportat la textul art. 883 C. civ., 
ce  fundamentează  principiul  publicității  formale,  prin  cuprins 
înțelegându‐se,  așadar,  coala  de  carte  funciară,  registrul  de 
intrare  pe  ultimii  3  ani  sau  pe  ultimul  an  [după  termenele  în 
care  poate  fi  exercitată  acțiunea  în  rectificarea  intabulării, 
potrivit art. 909 alin. (3) C. civ.] și mapa cu înscrisuri67. 
Referitor  la  reaua­credinţă  în  ceea  ce  privește  aplicarea 
acestui principiu, noul Cod, așa cum rezultă din cuprinsul art. 901 
alin.  (2)  lit.  c),  o  raportează  la  cunoașterea  subiectivă,  adică 
inclusiv în afara cărții funciare68. 

5. Înscrierile în cartea funciară

În cele ce urmează vom utiliza doar sensul restrâns al terme‐
nului,  ce  se  referă  doar  la  mențiunile  din  cartea  funciară,  nu  și  la 

65  A se vedea, în acest sens, I. Albu, op. cit..
66  Ibidem, pp. 412‐413.
67 A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., p. 228. 

Pentru opinia că acest cuprins nu se referă și la mapa cu înscrisuri, a se vedea 
M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2012, pp. 807‐809.
68 Reamintim că terțul dobânditor nu poate invoca necunoașterea cuprin‐

sului  Cărții  funciare,  prezumându‐se  iuris  et  de  iure  că  l‐a  cunoscut,  indiferent 
dacă în concret și‐a exercitat sau nu dreptul rezultând din dispozițiile art. 883 
C. civ. Vezi supra, pct. 4.3.
450 Cartea funciară

cele din documentele ce o întregesc69, urmărind o clasificare ce are 
în vedere obiectul cărții funciare70. 

5.1. Înscrieri referitoare la obiectul material

Cu  privire  la  obiectul  material,  în  doctrină  se  face  distincție 
între modificările privind imobilul și înscrierile referitoare la aceste 
modificări71, primele fiind alipirea și dezlipirea (art. 879 C. pr. civ.), 
iar  secundele,  înscrierea  pentru  prima  dată  (reglementată  de 
Legea cadastrului) și transcrierea (art. 880 C. pr. civ.). 
5.1.1. Modificarea imobilului versus modificarea descrierii
imobilului (art. 879 şi art. 914 C. pr. civ.)
Noul  Cod  vorbește  în  două  texte  despre  modificarea 
imobilului, respectiv a descrierii acestuia. În textul art. 879 alin. (1) 
și  (2)  din  Capitolul  I  „Dispoziții  generale”,  atunci  când  definește 
alipirea,  respectiv  dezlipirea,  arătă  că  prin  acestea  se  înțelege, 
printre  altele,  mărirea,  respectiv  micșorarea  suprafeței  unei 
parcele, în timp ce în textul art. 914 din Capitolul IV „Rectificarea 
înscrierilor  din  cartea  funciară”,  vorbește  despre  modificarea 
suprafeței  imobilului,  la  cererea  proprietarului  tabular,  în 
condițiile  legii  (de  procedură).  Se  ridică  astfel,  legitim,  întrebarea 
dacă există sau nu vreo diferență de reglementare între cele două 
texte. Răspunsul rațional ar fi unul pozitiv și o posibilă distincție ar 
consta,  raportat  la  poziționarea  textului  art.  914  în  capitolul 
referitor  la  rectificarea  înscrierilor,  în  aceea  că  înscrierea  supra‐
feței nu a corespuns realității la data când a fost realizată, iar, prin 
modificarea prevăzută de 914 C. civ., se dorește, de fapt, realizarea 
concordanței dintre situația materială (de fapt) a imobilului și cea 
înscrisă  în  cartea  funciară72.  De  menționat  că  această  situație,  ce 
poate  rezulta  dintr‐o  eroare  privind  identificarea  imobilului  în 
documentația  cadastrală  de  înscriere  [planul  cadastral,  în  sensul 
art. 21 alin. (4) din Legea cadastrului], nu se confundă cu eroarea 

69  Pentru  definirea  termenului  în  sens  larg  și  sens  restrâns,  a  se  vedea  

M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, p. 451.
70 Pentru această clasificare, ibidem, pp. 457 și urm.
71 Ibidem, p. 462; C. Negrea, op. cit., p. 135.
72 A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., p. 77.
Andrea Annamaria Chiş 451
materială  reglementată  de  art.  913  C.  civ.,  ce  vizează  greșeli  ale 
registratorului de carte funciară la momentul efectuării înscrierii.  
Oricum, rămâne deschisă întrebarea pentru situațiile de recti‐
ficare ce pot interveni ulterior înscrierii, pentru că textul art. 914  
C.  civ.  nu  se  limitează  doar  la  greșeli  raportate  la  momentul 
înscrierii  imobilului  în  cartea  funciară,  ci  și  la  modificări  inter‐
venite ulterior în descrierea acestuia, descriere ce vizează inclusiv 
suprafața. 
5.1.2. Alipirea şi dezlipirea imobilului
Alipirea este definită în textul art. 879 alin. (1) C. civ. ca fiind 
unirea mai multor imobile alăturate într‐unul singur sau, după caz, 
mărirea  întinderii  imobilului  înscris  în  cartea  funciară.  Ceea  ce 
aduce  nou  Codul  este  posibilitatea  alipirii  doar  a  unor  parcele 
alăturate73. 
Dezlipirea  este  definită  în  alin.  (2)  al  aceluiași  articol  ca  fiind 
despărţirea  unei  părți  dintr‐un  imobil  sau  micșorarea  întinderii 
acestuia.  
Așa  am  semnalat  și  cu  alte  ocazii,  este  greu  de  imaginat  cum 
poate  fi  mărită  sau  micșorată  suprafața  unei  parcele  fără  a  fi 
afectată suprafața imobilelor vecine, cu excepția situațiilor de acce‐
siune naturală, operațiunile de alipirea sau dezlipire neimplicând, 
așa  cum  rezultă  din  alineatul  ultim  al  art.  879,  vreun  transfer  de 
proprietate.  În  plus,  practica  și  doctrina  au  opinat  în  sensul  că 
rectificarea în sens de mărire a unei suprafețe de teren înscrisă în 
cartea funciară (raționament valabil și în caz de micșorare, dar de 
mai  puțină  utilitate  practică)  nu  poate  fi  dispusă  decât  pe  calea 
acțiunii  în  rectificarea  intabulării,  cu  chemarea  în  judecată  a 
proprietarilor  terenurilor  învecinate,  pentru  a  se  verifica  în 
condiții de contradictorialitate proveniența diferenței de teren74. 
 

73 A se vedea, în acest sens, D.M. Cosma, op. cit., 2012, p. 1219.
74 A se vedea, în acest sens, ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 236/2005, în A. Rusu, Publi­

citatea  imobiliară.  Cărţile  funciare.  Practică  judiciară,  Ed.  Hamangiu,  2006,  

pp. 171‐172; M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, p. 602.
452 Cartea funciară

Legea  cadastrului,  în  art.  25  alin.  (2)75,  prevede  că  actele  de 
alipire  și  dezlipire  se  încheie  în  formă  autentică,  sub  sancţiunea 
nulităţii,  ceea  ce  este  un  nonsens  față  de  prevederile  art.  879  
alin. (5) C. civ., ce prevăd că aceste operațiuni au doar un caracter 
material, fără a implica vreun transfer de proprietate, doar în cazul 
convențiilor  prin  care  se  constituie  sau  strămută  drepturi  reale 
imobiliare fiind prevăzută, în  art.  1244 C. civ., forma autentică ad 
validitatem.  Este  adevărat  că,  în  practică,  de  regulă,  se  recurge  la 
aceste operațiuni în cazul în care se intenționează constituirea sau 
strămutarea unor drepturi reale asupra imobilelor nou formate în 
urma  modificării,  de  aceea  credem  că  era  utilă  o  reglementare 
similară  cu  cea  din  Regulamentul  cărților  funciare  ungar  și 
transilvan,  ce  prevedea  că  dezlipirea  era  o  operațiune  ocazionată 
întotdeauna de un transfer de proprietate, respectiv „strămutarea 
proprietății  parcelei  sau  a  porțiunii  de  parcelă  ce  urmează  a  fi 
dezlipită de corpul funciar”76. 
Art. 25 din Legea cadastrului prevede și o situaţie specială de 
alipire a unor imobile vecine având proprietari diferiți, în vederea 
unei mai bune exploatări, ceea ce implică o modificare a stării de 
proprietate  exclusivă  în  coproprietate,  modificare  ce  depășește 
sfera  unei  simple  operaţiuni  materiale,  în  sensul  art.  879  alin.  (5)  
C. civ., iar partajul ulterior are ca efect strămutarea proprietății, în 
lumina noului Cod partajul având caracter constitutiv de drepturi, 
așa cum rezultă din dispozițiile art. 680 C. civ. 

75 Un astfel de text a fost introdus inițial în art. 24 alin. (5) din Legea cadas‐

trului, prin Legea nr. 127/2013. Ulterior, alin. (5) al art. 24 a fost abrogat prin 
art. II din Legea nr. 221/2013. Între timp, în ceea ce privește forma (autentică) 
actului prin care se realizează alipirea sau dezlipirea imobilului, prin art. unic al 
Legii nr. 214/2013, art. 25 din Legea cadastrului i‐a fost adăugat un nou alineat, 
respectiv  alin.  (2),  și  în  prezent  în  vigoare.  De  ce  a  optat  legiuitorul  pentru  o 
reintroducere  a  textului  în  alt  articol,  menținerea  unui  paralelism  pe  termen 
scurt, în cadrul aceleiași legi, iar apoi abrogarea textului inițial, în loc să modi‐
fice doar textul inițial, care se referea și la forma autentică a antecontractului de 
vânzare‐cumpărare, e greu de înțeles.
76 A se vedea, în acest sens, C. Negrea, op. cit., p. 134.
Andrea Annamaria Chiş 453
5.1.3. Înscrierea şii transcrierea imobilului
Noul  Cod  reglementează  doar  transcrierea  într‐o  carte 
funciară  nou  deschisă  a  imobilelor  rezultate  în  urma  alipirii  sau 
dezlipirii,  așa  cum  rezultă  din  textul  art.  880  alin.  (1),  nefiind 
prevăzută posibilitatea reînscrierii vreunei parcele în vechea carte 
funciară77, preluând astfel  soluția consacrată în art. 43 din Legea 
cadastrului,  în  forma  anterioară  intrării  în  vigoare  a  Codului.  De 
menționat  că  aceasta  este  o  dispoziție  ce  ține  de  procedura 
înscrierii  în  cartea  funciară,  astfel  că  locul  ei  era  în  legea  de 
procedură, și nu în cea de drept substanțial. 
Înscrierea  este  o  operațiune  utilizată  în  cazul  în  care  este 
deschisă pentru prima dată o carte funciară pentru un imobil78. 

5.2. Înscrieri privind obiectul juridic

Înscrierile  privind  obiectul  juridic  sunt  cele  prevăzute  de  
art. 881 C. civ., respectiv intabularea, înscrierea provizorie și notarea. 
5.2.1. Intabularea
În  mod  tradițional,  în  reglementările  ce  consacră  efectul 
constitutiv  de  drepturi  al  acestei  forme  de  înscriere,  intabularea 
este definită  ca  fiind înscrierea prin care se dobândește,  modifică 
sau  stinge,  cu  titlu  definitiv,  un  drept  real  imobiliar,  de  la  data 
înregistrării cererii de înscriere79. Includerea în definiție a terme‐
nului  „definitiv”  este  făcută  în  scopul  de  a  delimita  această  formă 
de înscriere de înscrierea provizorie80. 
Pentru  că,  așa  cum  s‐a  arătat  deja  în  doctrina  mai  veche81, 
intabularea  este  înscrierea  „ordinară  și  normală”,  cu  alte  cuvinte, 

77 Pentru opinia contrară, a se vedea D.M. Cosma, op. cit., 2012, p. 1221.
78 M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, p. 462.
79 Ibidem, p. 810. Pentru definiții similare, a se vedea I. Albu, op. cit., 1957, 

p. 428; de la același autor, Noile cărţi funciare, Ed. Lumina Lex, București, 1997, 
p. 27; L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 
București, 1997, p. 304.
80 A se vedea, în acest sens, S. Brădeanu,  Extinderea legislaţiei civile și co­

merciale  a  Vechiului  Regat  în  România  de  peste  Carpaţi,  Ed.  Dacia  Traiană  SA, 
Sibiu, 1944, p. 150.
81 C. Negrea, op. cit., p. 158.
454 Cartea funciară

că ea reprezintă regula, nu credem că este necesar să se treacă în 
definiția  noțiunii  termenul  de  „definitiv”,  pentru  că  starea  de 
provizorat  este  excepția,  înscrierea  provizorie  putându‐se  dispune 
doar în cazurile expres prevăzute de lege [art. 881 alin. (3), art. 898 
C. civ.] și excepția trebuie definită prin raportare la regulă, nu invers. 
Tocmai  de  aceea,  definiția  ei  ar  trebui  raportată,  nu  atât  la 
caracterul  formal  al  înscrierii,  respectiv  că  (spre  deosebire  de 
înscrierea  provizorie)  nu  necesită  îndeplinirea  unor  condiții 
ulterioare, ci la obiectul ei, fiind vorba de drepturi necondiționale, 
înscrierea  fiind,  la  rândul  ei,  implicit,  necondiționată  de  vreo 
formalitate ulterioară82. 
Dacă ar fi să optăm pentru o definiție din această perspectivă, 
am  defini  intabularea  ca  fiind  înscrierea  în  cartea  funciară  a  unor 
drepturi  reale  imobiliare  necondiţionale83,  cu  efect  constitutiv  sau 
extinctiv  de  la  data  înregistrării  cererii  de  înscriere,  cu  excepţia 
cazurilor prevăzute de lege. 
Prin  cazurile  de  excepție  nu  se  înțeleg  doar  drepturile 
extratabulare,  adică  cele  care  se  dobândesc  fără  înscriere  în 
cartea  funciară  (art.  887  C.  civ.),  ci  și  cazurile  în  care  rangul 
dreptului se dobândește anterior intabulării lui, respectiv în cazul 
notării  intenției  de  a  înstrăina  sau  ipoteca  [art.  902  alin.  (1) 
pct. 14 C. pr. civ.]. 
Intabularea  poate  avea  și  un  efect  achizitiv  de  drepturi,  în 
cazul  terților  (sub)dobânditori  de  bună‐credință,  cu  titlu  oneros 
[principiul  publicității  materiale,  art.  909  alin.  (3)  C.  civ.]  sau 
gratuit  [art.  909  alin.  (2)  C.  civ.]84,  cu  sau  fără  trecerea  vreunui 
termen. 
Deși  Codul  cuprinde,  la  nivel  declarativ,  dispoziții  de  drept 
substanțial, el reglementează, în art. 888 (condiții de înscriere) și 
înscrisurile  ce  stau  la  baza  înscrierii  (înscris  autentic  notarial, 
hotărâre  judecătorească  definitivă,  certificat  de  moștenitor,  act 
emis de o autoritate administrativă, în cazurile prevăzute de lege), 

82 A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., p. 83.
83 Pentru definiția drepturilor necondiționale, a se vedea supra, pct. 3. Pen‐

tru distincția dintre drepturile necondiționale și cele pure și simple, a se vedea 
A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. cit., p. 83.
84 Pentru amănunte, ibidem, p. 88.
Andrea Annamaria Chiş 455
aceasta fiind o normă ce ține de procedura înscrierii. Tocmai de aceea, 
un text similar există și în Legea cadastrului [art. 24 alin. (3)]. 
5.2.2. Înscrierea provizorie
Pentru  că,  așa  cum  am  arătat  deja,  înscrierea  provizorie  este 
excepția,  definind‐o  prin  raportare  la  regulă,  am  putea  spune  că 
este  înscrierea  în  cartea  funciară  a  unor  drepturi  reale  imobiliare 
condiţionale, care, în măsura justificării ei, se transformă retroactiv 
în intabulare. 
Cazurile  de  înscriere  provizorie  sunt  cele  expres  prevăzute  de 
lege  [art.  881  alin.  (3),  art.  898  C.  civ.],  urmând  să  le  analizăm 
distinct.  Aici  menționăm  doar  că,  așa  cum  rezultă  din  debutul 
textului  art.  898,  enumerarea  nu  este  una  exhaustivă,  putând 
exista și alte cazuri prevăzute de lege. 
a) Dreptul real dobândit sub condiţie suspensivă sau rezolutorie 
Un  element  de  noutate  al  Codului  îl  reprezintă  faptul  că 
prevede  că  și  drepturile  sub  condiție  rezolutorie,  care  anterior 
intrării sale în vigoare se intabulau, se vor înscrie doar provizoriu.  
Această dispoziție creează însă o serie de probleme, în situații 
cum  ar  fi  înscrierea  dreptului  dobândit  prin  încheierea  unui 
contract  de  vânzare  cu  pact  de  răscumpărare,  dreptul  cumpă‐
rătorului  fiind  unul  sub  condiție  rezolutorie,  în  timp  ce  dreptul 
vânzătorului  se  transformă  din  unul  pur  și  simplu,  într‐unul  sub 
condiție  suspensivă,  iar  în  cartea  funciară  a  imobilului  nu  va  fi 
niciun proprietar intabulat, fiind, în schimb, doi înscriși provizoriu, 
unul sub condiție rezolutorie și celălalt sub condiție suspensivă85. 
Tot  astfel,  în  ipoteza  donațiilor  făcute  viitorilor  soți  în  vederea 
încheierii căsătoriei, a donațiilor între soți și a întoarcerii conven‐
ționale  a  donațiilor,  atât  dreptul  donatorului,  cât  și  cel  al  dona‐
tarului vor fi înscrise provizoriu, după caz, sub condiție suspensivă 
sau rezolutorie86. 
De  menționat  că  drepturile  reale  imobiliare  afectate  de  un 
termen suspensiv se notează, în cazurile expres prevăzute de lege, 

85 Pentru amănunte cu privire la această ipoteză, ibidem, pp. 90‐95.
86 Ibidem, pp. 95‐100.
456 Cartea funciară

cum ar fi vânzarea cu rezerva proprietății87, iar cele afectate de un 
termen  extinctiv  (cum  ar  fi  dreptul  de  uzufruct,  de  exemplu)  se 
intabulează. 
Atunci  când  se  constituie  dezmembrăminte  ale  dreptului  de 
proprietate  sub  condiție  suspensivă  sau  rezolutorie,  acestea  se 
înscriu provizoriu, iar dreptul de proprietate rămâne intabulat. 
b) Înscrierea  privind  drepturi  reale  asupra  unor  construcţii 
viitoare 
Dreptul ce privește o construcție viitoare poate fi un drept de 
superficie  incomplet,  adică  în  forma  construirii  în  viitor  a  unei 
construcții  pe  terenul  asupra  căruia  există  constituit  un  drept  de 
folosință  [art.  693  alin.  (1)  C.  civ.],  dreptul  de  folosință  asupra 
terenului  înscriindu‐se  provizoriu  până  la  înscrierea  construcției, 
care va justifica înscrierea provizorie.  
Tot provizoriu se înscrie și dreptul de ipotecă ce grevează un 
drept  de  superficie  incomplet  [art.  898  pct.  1,  art.  2380  C.  civ.]. 
Această situație diferă de cea reglementată de art. 2382 C. civ., ce 
se  referă  la  extinderea  ipotecii  asupra  ameliorațiunilor,  ce  pot  fi 
inclusiv  construcții  viitoare,  întrucât,  în  această  ultimă  ipoteză, 
ipoteca  grevează  dreptul  de  proprietate  asupra  terenului,  și  nu 
dreptul de superficie incomplet.  
Dreptul real ce privește o construcție viitoare poate fi și unul 
de  uzufruct,  uz  sau  abitație,  dacă  proprietarul  terenului  fără 
construcție  se  obligă  să  constituie  un  astfel  de  dezmembrământ, 
obligându‐se să ridice el construcția în viitor. Până la edificarea și 
înscrierea  construcției,  dezmembrământul  dreptului  de  proprie‐
tate va fi doar înscris provizoriu în favoarea titularului său. 
c) Debitorul  a  consemnat  sumele  pentru  care  a  fost  înscrisă 
ipoteca 
Prevederea  cuprinsă  în  art.  898  pct.  3  C.  civ.  are  în  vedere 
situația în care debitorul a formulat o ofertă reală de plată refuzată 
de creditor (expres sau tacit) și ulterior a consemnat suma pentru 

87 Pentru opinia potrivit căreia în această situație dreptul de proprietate se 

intabulează, iar ceea ce se notează este clauza de rezervă a proprietății pentru 
că un drept real nu se poate nota, a se vedea M. Mîneran, op. cit., pp. 160‐163 şi 
201.
Andrea Annamaria Chiş 457
care  a  fost  înscrisă  ipoteca,  însă  încheierea  de  liberare  a  debi‐
torului  eliberată  de  executorul  judecătoresc  (art.  1009  C.  pr.  civ.) 
sau  de  instanța  de  judecată  (art.  1010  C.  pr.  civ.)  nu  este  defini­
tivă88. De aceea, în această situație, radierea ipotecii imobiliare se 
înscrie  doar  provizoriu,  până  la  rămânerea  definitivă  a  încheierii 
ce  constată liberarea debitorului.  În cazul în care  aceasta  rămâne 
definitivă,  înscrierea  provizorie  se  justifică,  dacă  este  desființată, 
înscrierea provizorie va fi radiată. 
d) Transmiterea dreptului înscris provizoriu 
Un  drept  tabular  înscris  provizoriu  se  poate  a  fi  transmis  în 
aceleași  condiții  în  care  a  fost  dobândit  de  transmițătorul  său. 
Fiind vorba de un drept condiţional, transmisiunea sa va fi supusă 
acelorași  condiții,  inclusiv  în  ceea  ce  privește  înscrierea  în  cartea 
funciară. 
e) Înscrierea în temeiul unei hotărâri nedefinitive 
Această ipoteză nu ridică probleme deosebite. Semnalăm  aici 
doar că terminologia noul Cod civil are în vedere dispozițiile noului 
Cod de procedură civilă în ceea ce privește sensul noțiunii de hotă­
râre  definitivă,  respectiv  nedefinitivă,  rezultând  din  dispozițiile  
art. 634 C. pr. civ. 
f) Obligarea  celui  care  administrează  bunurile  altei  persoane 
să dea o garanţie ipotecară 
Dispozițiile art. 898 pct. 2 teza a II‐a C. civ. trebuie raportate la 
cele  cuprinse  în  art.  818  și  art.  819  C.  civ.  privind  obligația  celui 
care administrează bunurile altei persoane să dea o garanție, care 
poate  fi  și  o  ipotecă  imobiliară.  Cum  această  garanție  poate  fi 
constituită  în  temeiul  unei  clauze  contractuale,  a  legii  sau  a  unei 
hotărâri  judecătorești,  în  acest  ultim  caz,  până  la  rămânerea 
definitivă a acesteia, ipoteca constituită în baza ei poate fi înscrisă 
provizoriu.  Reglementarea  expresă  a  acestui  caz  de  înscriere 
provizorie  nu  era  necesară  față  de  dispoziția  cuprinsă  în  teza  I  a 
art. 898 pct. 2 C. civ., privind posibilitatea de înscriere provizorie a 
drepturilor  tabulare  dobândite  în  temeiul  unor  hotărâri  judecă‐

88  Pentru  procedura  ofertei  reale  de  plată  și  consemnațiuni,  a  se  vedea  

C.C. Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juri‐
dic, București, 2013, pp. 189 și urm.
458 Cartea funciară

torești  nedefinitive.  Aceasta,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  nu  există  o 
dispoziție  similară  în  cazul  altor  ipoteci  judiciare,  cum  ar  fi  cea 
prevăzută  de  art.  747  alin.  (3)  C.  civ.,  privind  constituirea  unei 
ipoteci în favoare uzufructuarului în caz de preluare a folosinței de 
către nudul proprietar, pentru garantarea rentei la care acesta este 
obligat  în  favoarea  uzufructuarului  sau  a  unor  ipoteci  legale 
constituite, la cerere, prin hotărâre judecătorească, cum ar fi cea în 
favoarea  gerantului,  în  temeiul  art.  1337  alin.  (4)  C.  civ.,  pentru 
garantarea cheltuielilor necesare89. 
g) Înscrierea  provizorie  ca  urmare  a  solicitării  ambelor  părţi, 
transformarea intabulării în înscriere provizorie 
Din reglementarea cuprinsă în art. 898 pct. 5 C. civ., rezultă că 
acest  caz  de  înscriere  provizorie  are  în  vedere  drepturile  tabulare 
dobândite în temeiul unui contract, textul vorbind de consimțămân‐
tul  ambelor  părţi,  consimțământ  ce  poate  fi  dat  chiar  în  cuprinsul 
contractului  constitutiv,  translativ  sau  modificator  de  drept  real 
imobiliar sau distinct, prin act în formă autentică (art. 888 C. civ.) și 
vizează  orice  drept  tabular,  deci  atât  cele  principale,  cât  și  cele 
accesorii. Ceea ce este specific acestui caz de înscriere este aceea că 
părțile derogă de la textul de lege ce permite intabularea dreptului 
și,  din  motive  ce  țin  de  executarea  contractului,  doresc  să  înscrie 
dreptul  doar  provizoriu,  această  modalitate  constituind  o  garanţie 
atipică  pentru  executarea  obligației90.  Desigur,  în  aceste  situații, 

89 Pentru distincția dintre ipotecile legale și cele judiciare, chiar dacă am‐

bele sunt constituite prin hotărâre judecătorească, a se vedea, A.A. Chiș, Publici­
tatea  imobiliară…,  op.  cit.,  p.  62,  nota  2.  Pentru  opinia  contrară,  potrivit  căreia 
ipoteca  reglementată  de  art.  1337  alin.  (4)  C.  civ.  este  una  legală,  a  se  vedea  
S.‐I. Vidu, în L. Pop, I.‐F. Popa, S.‐I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obliga­
ţiile,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  p.  817.  Menționăm  că,  în  opinia  acestui 
autor, noul Cod nu cuprinde dispoziții privind ipoteca judiciară.
90 Pentru utilitatea acestei dispoziții, a se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. II, 

2012, p. 484. Pentru opinia potrivit căreia un astfel de caz de înscriere provizo‐
rie era permis și sub imperiul vechii legi a Cărților funciare, a se vedea I. Albu, 
Curs  de  drept  funciar,  1957,  Litografia  și  tipografia  învățământului,  București,  
p.  430,  precum  și,  de  la  același  autor,  Noile  cărţi  funciare,  Ed.  lumina  Lex, 
București, 1997, p. 28. Menționăm că o astfel de prevedere nu este una nouă, ea 
exista și în art. 63 din Regulamentul cărților funduare. A se vedea, în acest sens: 
I. Papp, P. Balașiu, op. cit., p. 60; C. Negrea, op. cit., 1944, p. 160; Ș. Laday, op. cit., 
1927, p. 146, pct. 77.
Andrea Annamaria Chiş 459
părțile  trebuie  să  insereze  în  clauza  contractuală  sau  în  contractul 
distinct privind înscrierea (doar) provizorie împrejurarea ulterioară 
ce stă la baza justificării ei.  
Dacă legea permite ca, în temeiul consimțământului părților, un 
drept ce poate fi intabulat să fie înscris provizoriu din rațiuni ce țin 
de  garantarea  unor  obligații  născute  din  contract,  se  ridică  legitim 
întrebarea dacă  o  intabulare  ar  putea fi  transformată,  ca  urmare  a 
voinței  părților,  în  înscriere  provizorie,  în  vederea  garantării  unor 
obligații  prezente  sau  viitoare.  Credem  că  răspunsul  este  unul 
pozitiv,  întrucât  nimic  nu  împiedică  părțile  să  se  răzgândească 
ulterior  intabulării,  de  exemplu,  a  unui  drept  de  proprietate 
rezultând  dintr‐un  contract  de  vânzare‐cumpărare,  obligația  de 
plată  a  prețului  nefiind  executată  și  pentru  garantarea  sa  fiind 
înscrisă  o  ipotecă  legală  (art.  2386  pct.  1  C.  civ.)  și,  renunțând  la 
garanția reală, să apeleze la cea atipică, permisă de lege91.  
Art.  899  alin.  (2)  C.  civ.  reglementează  acţiunea  în  justificare 
tabulară92.  Astfel,  conform  acestui  text,  „justificarea  unei  înscrieri 
provizorii  se  face  cu  consimțământul  celui  împotriva  căruia  s‐a 
efectuat  înscrierea  provizorie,  dat  în  formă  autentică,  sau  în 
temeiul  unei  hotărâri  judecătorești  definitive.  În  acest  din  urmă 
caz, dispozițiile art. 896 și 89793 se aplică, în mod corespunzător, și 
acţiunii în justificare tabulară” (s.n.). 
În  cazul  drepturilor  sub  condiție  rezolutorie,  justificarea 
înscrierii  provizorii  are  loc  prin  radierea  condiției  rezolutorii,  în 
măsura  în  care  nu  s‐a  cerut  timp  de  10  ani  de  la  înscrierea  ei 
radierea dreptului afectat de condiție [art. 912 alin. (2) C. civ.]. 
Înscrierea  provizorie  a  drepturilor  asupra  unei  construcții 
viitoare  se  justifică  pe  baza  actelor  în  temeiul  cărora  se  solicită 
înscrierea construcției, inclusiv pe stadii de execuție, conform art. 36 
alin. (3) din Legea cadastrului94.  

91 În acest sens, precum și pentru alte ipoteze posibile, a se vedea A.A. Chiș, 

Publicitatea imobiliară…, op. cit., pp. 109‐110.
92 Pentru o analiză riguroasă și amănunțită privind regimul juridic al acestei 

acțiuni,  a se vedea M. Nicolae, op. cit.,  vol. II, 2011, pp. 496‐497, pp. 629 și urm.
93 Este vorba de acțiunea în prestație tabulară.
94  Pentru  justificarea  înscrierii  provizorii  a  radierii  dreptului  de  ipotecă, 

vezi supra, lit. c). Pentru alte situații, vezi A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară…, op. 
cit., pp. 70‐71.
460 Cartea funciară

Radierea  înscrierii  provizorii  se  realizează  în  funcție  de 

motivul ce a determinat  înscrierea provizorie.  
În  ceea  ce  privește  drepturile  afectate  de  o  condiție  sus‐
pensivă, art. 912 C. civ. (radierea drepturilor condiționale) prevede 
doar necesitatea trecerii unui termen.  
Referitor  la  înscrierea  în  temeiul  unei  hotărâri  judecătorești 
nedefinitive,  justificarea  înscrierii  se  realizează  în  baza  hotărârii 
definitive dacă soluția cuprinsă este păstrată, altminteri se radiază 
(în cazul în care hotărârea definitivă este contrară celei în temeiul 
căreia s‐a dispus înscrierea provizorie).  
Înscrierea provizorie a radierii dreptului de ipotecă se va radia 
în  temeiul  hotărârii  judecătorești  prin  care  se  admite,  la  cererea 
creditorului  ipotecar,  anularea  procesului‐verbal  al  executorului 
judecătoresc  ce  constată  efectuarea  plății  și  liberarea  debitorului 
[art.  1009  alin.  (3)  C.  pr.  civ.]  sau  a  hotărârii  judecătorești  ce 
desființează  încheierea  judecătorului  ce  constată  liberarea  de 
datorie [art. 1010 alin. (3) C. pr. civ.]. În această situație, dreptul de 
ipotecă rămâne  în continuare  intabulat, întrucât  creanța pentru a 
cărei garantare a fost înscris a rămas în ființă. 
Dacă  înscrierea  provizorie  s‐a  dispus  în  baza  consimță‐
mântului  părților,  radierea  acesteia  se  va  face  pe  baza  consim‐
țământului (autentic) la radiere al celui înscris provizoriu, ce poate 
fi suplinit prin hotărâre judecătorească, pronunțată într‐o acțiune 
în  rectificarea  înscrierii  provizorii,  fundamentată  pe  dispozițiile 
art. 908 alin. (1) pct. 3 C. civ., acțiunea în prestație negativă nemai‐
fiind  reglementată  de  noul  Cod,  așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  
art. 89695. 
5.2.3. Notarea
Conform  dispozițiilor  art.  902  alin.  (1)  teza  I  C.  civ.,  notarea 
este  înscrierea  ce  are  ca  obiect  alte  drepturi  decât  cele  tabulare, 
fapte  sau  raporturi  juridice  în  legătură  cu  imobilul,  însă  art.  881 
alin. (2) teza a II‐a C. civ. vorbește și de acte, nu doar de fapte. Ea se 
dispune,  ca  și  înscrierea  provizorie,  așa  cum  rezultă  din  art.  881 

95 Ibidem, pp. 111‐112.
Andrea Annamaria Chiş 461
alin. (3) C. civ. și art. 902 alin. (2) C. civ., numai în cazurile anume 
prevăzute  de  lege.  Cazurile  expres  prevăzute  de  lege  sunt  cele 
arătate  în  art.  902‐906  C.  civ.,  precum  și  în  alte  texte  ale  Codului 
sau ale unor legi speciale96. 
Așa cum s‐a arătat în literatura juridică97, în funcție de natura 
lor, drepturile, faptele sau raporturile juridice obiect al notării pot 
fi grupate în: 
• raporturi juridice referitoare la situația juridică personală a 
titularului de   carte funciară; 
•  drepturi  personale,  alte  raporturi  juridice  patrimoniale  în 
legătură cu obiectul material; 
• intenția de a înstrăina sau ipoteca; 
• îngrădirile  legale  și judiciare  asupra  dreptului de  a dispune 
juridic de imobilul înscris în cartea funciară; 
• măsurile asigurătorii și de executare silită; 
•  acțiunile  în  justiție  în  legătură  cu  imobilul  înscris  în  cartea 
funciară. 
Această  grupare  ușurează  studiul,  însă,  în  realitate,  unele 
notări  pot  fi  încadrate  în  mai  multe  „tipare”.  Bunăoară,  notarea 
locuinței  comune  a  soților  are  ca  obiect  și  un  drept  personal  al 
soțului  în  favoarea  căruia  este  făcută,  se  referă  și  la  situația 
personală  a  titularului  de  carte  funciară  (de  persoană  căsătorită, 
care locuiește în imobil cu familia ori numai cu copiii) și este și o 
îngrădire legală a dreptului de a dispune de imobil. 
Această formă de înscriere are, ca regulă, efect de opozabilitate 
sau, cu titlu de excepție, doar de informare. Într‐o singură situație, 
respectiv aceea a notării intenției de a înstrăina sau ipoteca, poate 
avea efect constitutiv de drept real imobiliar98. 

96 Pentru o analiză aprofundată, a se vedea M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II,  

pp. 500‐561, pp. 815‐817.
97  Ibidem, pp. 505 și urm.
98  Pentru  amănunte  privind  efectele  notărilor,  precum  și  analiza  unor  

notări  prevăzute  de  noul  Cod,  a  se  vedea  A.A.  Chiș,  Publicitatea  imobiliară…,  
op. cit, pp. 111 și urm. 
462 Cartea funciară

6. Acţiunile de carte funciară

Deși  în  doctrină  au  fost  formulate  definiții  laborioase99, 
credem că acțiunile de carte funciară pot fi definite simplu ca fiind 
acele acţiuni în justiţie ce au ca obiect înscrierile în cartea funciară. 
Cele unanim admise de doctrină şi jurisprudență sunt acțiunea în 
prestație tabulară şi acțiunea în rectificare100. 
Odată  cu  schimbarea  condițiilor  înscrierii  provizorii  prin 
Legea cadastrului, care a permis înscrierea provizorie a drepturilor 
afectate  de  o  condiție  suspensivă,  doctrina101  a  vorbit  despre 
acțiunea în justificarea înscrierii provizorii, denumită şi acțiunea în 
justificare  tabulară,  care,  deşi  amintită  incidental  în  textul  art.  53 
alin. (2) din vechea Lege a cărților funciare102 şi art. 501 din Legea 
cadastrului  introdus  de  pct.  30  al  art.  I  din  O.U.G.  nr.  64/2010,  în 

 99 Ibidem, p. 603. Pentru o definiție mai amplă a noțiunii, a se vedea A. Rusu, 
Acţiunile  de  carte  funciară.  Studiu  de  doctrină  şi  jurisprudenţă,  Ed.  Hamangiu, 
Bucureşti, 2008, p. 46. În această opinie, acțiunile de carte funciară sunt „specii 
ale acțiunii în justiție, reglementate prin actul normativ care guvernează siste‐
mul de publicitate imobiliară prin cartea funciară, care au ca obiect înscrierile în 
cartea  funciară  şi  prin  care  se  asigură  sancționarea  celor  care  sunt  ținuți  să 
tolereze înscrierea unei operațiuni juridice, în cazul în care aceştia se opun sau 
refuză să predea înscrisurile necesare efectuării înscrierii”.
100 Acestea se regăsesc în majoritatea tratatelor sau manualelor de drepturi 

reale principale, ca şi a monografiilor referitoare la publicitatea imobiliară prin 
Cărțile  funciare.  A  se  vedea,  în  acest  sens,  de  exemplu,  L.  Pop,  L.‐M.  Harosa, 
Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  Universul  Juridic,  București,  2006,  
pp. 350 și urm.
101 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, pp. 629 şi urm., 

precum şi prima ediție a aceluiaşi tratat (2006), vol. II, pp. 499 şi urm. Existența 
acestei acțiuni a fost recunoscută ulterior şi de alți autori. A se vedea: A. Rusu, 
op. cit., 2008, p. 47; V. Stoica, op. cit., 2009, p. 450.
102  Textul  art.  53  din  vechea  Lege  a  cărților  funciare  era:  „Justificarea  

înscrierii  în  cazul  art.  52  pct.  1,  se  va  putea  face  atât  timp  cât  nu  s‐a  notat  în 
cartea funciară cererea de radiere a acestei înscrieri. În acest caz, dacă justifica­
rea  înscrierii  urmează  a  se  face  în  temeiul  unei  hotărâri  judecătoreşti,  cel  ce  a 
cerut înscrierea va înfățişa instanței o copie legalizată de pe acțiunea intentată 
spre a fi notat”(s.n.).
Andrea Annamaria Chiş 463
prezenta  numerotare,  art.  32103,  a  fost  reglementată  de  principiu 
pentru prima dată prin dispozițiile art. 899 C. civ. 
O altă acțiune admisă deja de doctrină104, cărei natură juridică 
suscită  controverse,  este  acțiunea  în  radiere  sau  de  acordare  a 
rangului preferențial. 
La acestea se adaugă, în opinia noastră, în lumina dispozițiilor 
noului Cod  civil, şi  o  acțiune  nouă, pe care  am denumit‐o ca  fiind 
acţiunea  în  stabilirea  rangului  definitiv,  reglementată  de 
dispozițiile art. 890. 
Aşadar, acțiunile de carte funciară, în reglementarea cuprinsă 
în noul Cod civil, sunt în număr de cinci, şi anume: 
• acțiunea în prestație tabulară, 
• acțiunea în rectificare, 
• acțiunea în justificare tabulară, 
• acțiunea în stabilirea rangului definitiv, 
• acțiunea în radiere sau de acordare a rangului preferențial105. 
Acțiunea  în  justificare  tabulară  a  fost  analizată  în  cadrul 
secțiunii  privind  înscrierile  în  cartea  funciară,  subsecțiunea 
privind  înscrierea  provizorie,  motiv  pentru  care  nu  vom  mai 
reveni  asupra  ei106.  Aici  ne‐am  propus  doar  să  analizăm  câteva 
elemente de noutate ale celorlalte acțiuni. 
 
6.1. Acţiunea în prestaţie tabulară 
Noul  Cod,  în  art.  896,  reglementând  acţiunea  în  prestaţie 
tabulară pozitivă107, prevede că: „(1) În cazurile în care cel obligat 

103  Textul  art.  501  introdus  de  pct.  30  al  art.  I  din  O.U.G.  nr.  64/2010,  în 

prezent art. 32, este următorul: „Soluționarea plângerii împotriva încheierii de 
carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestație 
tabulară se face fără citarea oficiului teritorial”.
104 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., 2011, vol. II, pp. 314 și urm.
105 Opinia noastră a fost preluată de o parte a doctrinei apărute pe margi‐

nea noul Cod. A se vedea, în acest sens: G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs 
de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 262; 
T.  Dârjan,  Cartea  funciară  –  cartea  de  identitate  a  imobilului,  Ed.  Hamangiu, 
București, 2013, pp. 149 și urm.
106 Pentru o analiză recentă a acestei acțiuni în lumina noului cod, a se ve‐

dea T. Dârjan, op. cit., 2013, pp. 126 și urm.
107 Despre clasificarea acestei acțiuni și distincția dintre acțiunea în presta‐

ție  pozitivă,  cea  în  prestație  negativă  și  cea  împotriva  terțului,  a  se  vedea  
464 Cartea funciară

să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept 
real  asupra  unui  imobil  nu  îşi  execută  obligaţiile  necesare  pentru 
înscrierea  în  cartea  funciară,  se  va  putea  cere  instanței  judecă‐
toreşti să dispună înscrierea; dreptul la acțiune este prescriptibil în 
condițiile legii. (2) Dacă acțiunea în prestație tabulară a fost notată 
în  cartea  funciară,  hotărârea  judecătorească  se  va  înscrie,  din 
oficiu,  şi  împotriva  acelora  care  au  dobândit  vreun  drept  tabular 
după notare” (s.n.). 
O  reglementare  similară  se  regăseşte  şi  în  dispozițiile  
art.  1483 C.  civ.  alin. (2),  privind  obligația de  a strămuta  proprie‐
tatea, din care rezultă că această obligație o include şi pe aceea de a 
preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii. 
În  doctrină108  s‐a  arătat  că  acțiunea  în  prestație  tabulară 
(pozitivă) este acea acțiune prin care dobânditorul unui drept real 
solicită  obligarea  celui  care  a  transmis  sau  constituit  (respectiv 
modificat) în favoarea sa dreptul să predea înscrisul necesar pentru 
intabularea  în  cartea  funciară  (altul  decât  contractul  translativ, 
constitutiv sau modificator de drept real imobiliar), în caz contrar 
instanța urmând să dispună înscrierea. Astfel de înscrisuri sunt, de 
exemplu, cele doveditoare ale dobândirii unor drepturi anterioare, 
prin  moduri  tabulare  sau  extratabulare,  drepturi  neînscrise  în 
cartea  funciară,  fiind  vorba  despre  aplicarea  principiului  relati‐
vității înscrierilor și înscrierea unor dobândiri succesive, în sensul 
art. 894 C. civ. 
Cum însă Codul nu aduce nimic nou în ceea ce privește (im)po‐
sibilitatea  utilizării  acțiunii  în  prestație  tabulară  pozitivă  pentru 
înscrierea  unor  drepturi  de  creanță109,  iar,  în  cazul  acestora, 

A.A. Țuluș (Chiș), Acţiunile de carte funciară în lumina actualei reglementări, în 
Dreptul nr. 11/1999, pp. 36 și urm.
108 A se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 619 şi urm., precum şi 

pp. 835 şi urm. Tot aici găsim o expunere succintă a opiniilor exprimate în lite‐
ratura juridică cu privire la definirea acestei acțiuni în reglementarea cuprinsă 
în Legea cadastrului. 
109 Pentru opinia potrivit căreia acțiunea în prestație tabulară nu putea fi 

folosită pentru notarea unui drept de creanță, sub imperiul Legii cadastrului, cel 
interesat  având  doar  o  acțiune  personală  pentru  executarea  contractului,  a  se 
vedea  M.  Nicolae,  op.  cit.,  vol.  II,  2011,  p.  622.  Pentru  argumentarea  motivului 
pentru care această acțiune nu poate fi folosită pentru înscrierea drepturilor de 
Andrea Annamaria Chiş 465
rămâne  deschisă  doar  calea  unei  acțiuni  de  drept  comun  pentru 
executarea  obligaţiei  de  a  face  (art.  2524  C.  civ.),  reglementarea 
distinctă a unei astfel de acțiuni în cazul drepturilor reale ca fiind 
una de carte funciară este inutilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât 
există și texte speciale ale Codului ce pot fi utilizate pentru execu‐
tarea  unei  obligații  de  a  face,  constând  în  predarea  înscrisurilor 
necesare  înscrierii  unor  drepturi  reale,  cum  ar  fi,  de  exemplu,  în 
cazul  drepturilor  reale  imobiliare  transmise  prin  contract  de 
vânzare‐cumpărare, vânzătorul având obligația, conform art. 1686 
alin.  (2)  C.  civ.,  de  a  preda  titlurile  și  documentele  referitoare  la 
proprietatea  sau  folosința  bunului,  iar,  în  executarea  acestei 
obligații, cumpărătorul având la dispoziție o acțiune în răspundere 
contractuală  și  neavând,  astfel,  nevoie  de  una  specială  de  carte 
funciară. 
Acțiunea  este una personală, prescriptibilă în termenul gene‐
ral de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. Acest termen ce începe să 
curgă  de  la  data  încheierii  contractului,  chiar  dacă  dreptul  supus 
înscrierii  este  afectat  de  un  termen  sau  condiție,  întrucât  acest 
lucru  nu  împiedică  înscrierea  sa  în  cartea  funciară,  afectând  doar 
felul înscrierii (intabulare, înscriere provizorie, notare)110. 
Acţiunea  în  prestaţie  negativă  nu  mai  este  prevăzută  de  noul 
Cod,  ea  subsumându‐se  acțiunii  în  rectificarea  intabulării, 
reglementată de art. 908 alin. (1) pct. 3. 
În  ceea  ce  privește  acţiunea  în  prestaţie  tabulară  împotriva 
terţului,  reglementată  de  art.  897  C.  civ.,  aceasta  își  păstrează 
utilitatea  nu  doar  pentru  că,  potrivit  art.  901  alin.  (1)  teza  finală, 
poate fi folosită și în scopul înscrierii unor drepturi de creanță (în 
caz  de  concurs  între  dobânditori  de  la  același  autor),  ci  și  pentru 
că,  deși  constituie  o  aplicație  particulară  a  acțiunii  pauliene  în 

creanță  nici  sub  imperiul  noului  Cod,  a  se  vedea  A.A.  Chiș,  Publicitatea  imobi­
liară…, op. cit., pp. 247‐248.
110  Pentru  importanța  și  dificultatea  calificării  formei  de  înscriere  a  unui 

drept în cartea funciară, a se vedea dec. civ. nr. 3925 din 26 septembrie 2012 a 
C. Ap. Cluj, s. I civ., cu Notă aprobativă de D. Dobrev, A.A. Chiș, în Revista română 
de drept al afacerilor nr. 2/2013, pp. 113 și urm.
466 Cartea funciară

materie de carte funciară111, reglementarea distinctă a acțiunii era 
necesară pentru a înlătura dispoziția generală din textul art. 1565 
alin.  (2)  C.  civ.,  ce  permite  terțului  dobânditor  să  păstreze  bunul, 
plătind creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit, iar 
textul art. 897 alin. (2) C. civ. prevede şi un termen de prescripție 
de 3 ani, diferit de cel al acțiunii pauliene ordinare, de 1 an (art. 1564 
C. civ.)112, precum şi un moment diferit din care începe să curgă acest 
termen,  în  cazul  acțiunii  în  prestație  tabulară  împotriva  terțului, 
acesta  fiind  data  la  care  terțul  şi‐a  înscris  dreptul,  în  timp  ce,  în 
cazul acțiunii pauliene ordinare, data la care creditorul a cunoscut 
sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. 
Condițiile  de  exercitare  a  acțiunii  sunt  două,  și  anume: 
anterioritatea  titlului  reclamantului  şi  reaua‐credință  a  terțului,  în 
sensul art. 901 C. civ., nefiind necesară, în cazul acestei acțiuni, o rea‐
credință  calificată.  Momentul  la  care  se  raportează  reaua‐credință 
este  data  încheierii  actului  în  temeiul  căruia  terțul  a  dobândit 
dreptul  pe  care  l‐a  înscris  ulterior  în  cartea  funciară.  Noua 
reglementare  se  deosebeşte  de  cele  anterioare  prin  aceea  că 
introduce şi în cazul terțului dobânditor cu titlu gratuit condiția ca 
acesta  să  fi  fost  de  rea‐credință,  conferind,  de  fapt,  o  protecție 
identică terților dobânditori cu titlu gratuit cu a celor cu titlu oneros. 

6.2. Acţiunea în rectificare

Conform  art.  907  alin.  (2)  C.  civ.,  „prin  rectificare  se  înțelege 
radierea,  îndreptarea  sau  corectarea  oricărei  înscrieri  inexacte  în 
cartea funciară” (s.n.). 

111 A se vedea, în acest sens, S. Brădeanu, Notă la dec. nr. 2430/1955 a TS, 

col. civ., în Legalitatea Populară nr. 4/1995, apud  I. Albu, op. cit., 1957, pp. 399‐
400. În acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae,  op.  cit., vol. II, 2011, p. 610. Pentru 
condițiile  de  exercitare  ale  acestei  acțiuni  în  comparație  cu  acțiunea  pauliană 
ordinară, ibidem, pp. 326‐328.
112 Pentru prescripția acțiunii pauliene în reglementarea cuprinsă în noul 

Cod, a se vedea, P. Vasilescu, op. cit., 2012, p. 112.
Andrea Annamaria Chiş 467
Articolul  908  alin.  (1)  C.  civ.  preia,  în  principal,  cazurile  de 
rectificare  din  art.  34  din  Legea  cadastrului,  în  forma  anterioară 
intrării în vigoare a Codului113. 
Aşa  cum  rezultă  din  textul  art.  908  alin.  (2),  „rectificarea 
înscrierilor  în  cartea  funciară  se  poate  face  pe  cale  amiabilă,  prin 
declarația autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi 
radiat  sau  modificat,  fie,  în  caz  de  litigiu,  prin  hotărâre  judecăto­
rească” (s.n.), alin. (3) al aceluiași articol vorbind despre predarea 
înscrisurilor  necesare,  respectiv  suplinirea  consimţământului  la 
înscriere  al  părții  care  are  obligația  de  a  preda  înscrisurile 
necesare rectificării114. De aceea, acțiunea în rectificare ar putea fi 
definită  în  lumina  noii  reglementări  ca  fiind  acţiunea  prin  care 
persoana  vătămată  prin  cuprinsul  cărţii  funciare  solicită  instanţei 
suplinirea consimţământului la radiere sau modificare al titularului 
dreptului obiect al unei înscrieri inexacte. 
Potrivit  art.  911  C.  civ.,  acțiunea  poate  fi  utilizată  şi  pentru 
rectificarea  notărilor,  astfel  că  înscrierea  inexactă  poate  fi 
intabulare, înscriere provizorie sau notare. 
În ceea ce privește natura juridică, acțiunea în rectificare este 
întotdeauna  una  personală,  în  realizarea  unui  drept  de  creanță, 
urmărind pronunțarea unei hotărâri judecătorești care suplinește 
consimțământul la înscriere al părții care are obligația de a preda 
înscrisurile necesare radierii sau modificării înscrierii115. 

113  Textul  a  fost  abrogat  prin  art.  86  pct.  4  din  Legea  nr.  71/2011.  Men‐

ționăm că art. 34 din vechea Lege a cărților funciare, ce reglementa cazurile de 
rectificare a intabulării sau înscrierii provizorii, nu avea o dispoziție de natura 
celei  de  la  art.  34  pct.  4  din  Legea  cadastrului.  Pentru  explicația  cazurilor  de 
rectificare,  a  se  vedea  A.A.  Țuluş  (Chiș),  Acţiunile  de  carte  funciară  în  lumina 
actualei reglementări, în Dreptul nr. 11/1999, pp. 41‐43. Pentru o opinie parțial 
diferită, a se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, p. 584.
114  Doctrina  veche  vorbea  de  „obligația  de  a  renunța  la  proprietatea  apa‐

rentă”,  respectiv  „tolerarea  radierii  ei”.  A  se  vedea  Ş.  Laday,  op.  cit.,  1927,  
pp. 192 şi urm.
115 Există însă și opinii care, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cod 

ce  redefinește  acțiunea  în  rectificare,  apreciază,  conform  concepției  clasice 

asupra  acesteia,  că  ea  are  un  carater  real  sau  personal  după  natura  dreptului 
ocrotit. A se vedea, în acest sens, T. Dârjan, op. cit., 2013, pp. 256‐257.
468 Cartea funciară

Referitor  la  termenele  în  care  poate  fi  exercitată  acțiunea  în 
rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii, natura și durata lor 
diferă  în  funcție  de  cel  împotriva  căruia  este  exercitată  acțiunea, 
întrucât,  dacă  este  vorba  despre  dobânditorul  nemijlocit  sau  un 
terț  (sub)dobânditor  de  rea‐credință,  sub  rezerva  prescripției 
acțiunii  de  fond,  dreptul  la  acțiunea  în  rectificare  este 
imprescriptibil extinctiv [art. 909 alin. (1) C. civ.]. Față de terții de 
bună‐credință dobânditori cu titlu gratuit prin donație sau legat cu 
titlu particular (ulterior înstrăinării inter vivos), conform alin. (2) al 
aceluiaşi articol, sub rezerva prescripției acțiunii de fond, acțiunea 
poate  fi  introdusă  în  termen  de  5  ani,  socotiți  de  la  înregistrarea 
cererii  lor  de  înscriere.  Termenul  de  5  ani  este  corelat  cu  cel  de 
uzucapiune tabulară prevăzut de art. 931 C. civ.116, aşa cum era şi 
cel anterior de 10 ani, prevăzut de art. 36 alin. (2) din vechea Lege 
a cărților funciare, raportat la art. 27, ce reglementa uzucapiunea 
tabulară  (Legea  cadastrului  neavând  reglementări  referitoare  la 
uzucapiune).  Aceste  termene  sunt  de  prescripţie,  așa  cum  rezultă 
din textele care le reglementează. Împotriva terților dobânditori cu 
titlu oneros ai unui drept real, inclusiv de ipotecă, așa cum rezultă 
din  textul  art.  909  alin.  (3)  C.  civ.  (acesta  fiind  un  element  de 
noutate117), de bună‐credință, acțiunea poate fi exercitată timp de 
3  ani  de  la  data  înregistrării  cererii  de  înscriere  de  către 
dobânditorul nemijlocit a dreptului a cărui rectificare se cere, iar, 
în  cazul  în  care  încheierea  a  fost  comunicată  celui  îndreptățit  să 
exercite  acțiunea,  acest termen  este redus la  un  an de la comuni‐
care  [după  modelul  art.  37  alin.  (3)  din  vechea  Lege  a  cărților 
funciare]. Aceste termene sunt calificate în art. 909 alin. (4) C. civ. 
ca  fiind  termene  de  decădere  (adică  nesusceptibile  de  suspendare 
sau  întrerupere,  cu  excepția  forței  majore,  așa  cum  rezultă  din 
dispozițiile  art.  2548  C.  civ.).  Având  în  vedere  clasificarea  terme‐
nelor  de  decădere  din  art.  2550,  în  termene  de  ordine  publică  și 

116  A  se  vedea,  în  acest  sens:  M.  Nicolae,  op.  cit.,  vol.  II,  2011,  p.  821;  

R. Peptan, Uzucapiunea în Noul Cod civil, în Dreptul nr. 8/2010, p. 28 şi urm.
117 În reglementarea anterioară, buna sau reaua‐credință a creditorului în fa‐

voarea  căruia  s‐a  constituit  un  drept  de  ipotecă  pentru  garantarea  creanței  era 
irelevantă, din rațiuni de ocrotire a creditului. A se vedea, în acest sens: Ș. Laday, 
op. cit., 1927, p. 237; M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 288 și urm., p. 623.
Andrea Annamaria Chiş 469
termene  de  ordine  privată,  termenele  în  care  poate  fi  exercitată 
acțiunea  în  rectificare  împotriva  terților  dobânditori  cu  titlu 
oneros  ,  de  bună‐credință  sunt  termene  de  decădere  de  ordine 
privată,  terțul  fiind  liber  sau  nu  să  invoce  decăderea  și  să 
beneficieze  de  efectul  achizitiv  al  termenului  ori  să  renunțe  la 
acesta, așa cum este liber să invoce sau nu uzucapiunea tabulară. 
În acest din urmă caz, argumentul este acela că, dacă un proprietar 
poate renunța la dreptul înscris în baza unui titlu neviciat (art. 889 
C.  civ.),  cu  atât  mai  mult  poate  renunța  la  dreptul  înscris  în  baza 
unui titlu ale cărui vicii le‐a cunoscut ulterior înscrierii. În ceea ce 
priveşte  acțiunea  în  rectificarea  notărilor,  dreptul  la  acțiune  este 
imprescriptibil [art. 911 alin. (2), art. 909 alin. (1) C. civ.]. 

6.3. Acţiunea în stabilirea rangului definitiv

Existența  acestei  acțiuni  o  deducem  din  dispozițiile  cuprinse 
în art. 890, ce reglementează data producerii efectelor înscrierilor, 
alin. (3), (4) și (5). 
Despre  posibilitatea  exercitării  unei  astfel  de  acțiuni  putem 
vorbi şi sub imperiul reglementării cuprinse în Legea cadastrului, 
respectiv  în  art.  25  alin.  (2)118,  care  prevedea  că  „dacă  mai  multe 
cereri  de  înscriere  a  drepturilor  reale  au  fost  depuse  deodată  la 
biroul  teritorial,  ele  vor  primi  provizoriu  acelaşi  rang,  urmând  ca 
instanța sa hotărască asupra rangului fiecăreia”. Un text similar era 
cuprins  şi  în  art.  31  alin.  (2)  din  vechea  Lege  a  cărților  funciare. 
Aceste  texte  însă,  spre  deosebire  de  reglementarea  cuprinsă  în 
noul  Cod,  nu  cuprindeau  criteriile  pe  care  trebuia  să  le  aibă  în 
vedere  instanța  pentru  a  stabili  rangul  fiecărei  înscrieri,  singurul 
criteriu,  rezultând  din  principiile  generale  de  drept,  fiind  data 
încheierii  contractelor  ce  constituiau  titlul  în  temeiul  căruia  se 
solicita  înscrierea,  aplicându‐se  regula  qui  prior  tempore  potior 
iure. Noul Cod civil, dimpotrivă, exclude acest criteriu, ceea ce este 
şi  firesc,  având  în  vedere  efectul  constitutiv  de  drepturi  al 
intabulării  şi  introduce  două  criterii  noi,  unul  principal,  care  se 
referă  la  cel  care  a  fost  mai  întâi  pus  în  posesie  sau  față  de  care 

118 Abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011.
470 Cartea funciară

debitorul şi‐a executat primul obligațiile, și unul subsidiar, pentru 
situația în care niciunul dintre dobânditori nu a fost pus în posesie 
sau  față  de  niciunul  dintre  aceştia  debitorul  nu  şi‐a  executat 
obligațiile,  acordându‐se  preferință  celui  care  a  sesizat  mai  întâi 
instanța119. 
Calitatea procesuală activă aparține aceluia dintre cei care au 
formulat cererea de înscriere în cartea funciară care înregistrează 
primul cererea de chemare în judecată,  calitate procesuală pasivă 
având  doar  celălalt  dobânditor.  Aceasta  nu  doar  în  cazul  criteriul 
subsidiar, ci și a celui principal, întrucât stabilirea primului pus în 
posesie  sau  a  celui  față  de  care  antecesorul  tabular  și‐a  executat 
obligația de predare a imobilului este o chestiune ce ține de fondul 
cauzei,  și  nu  de  soluționarea  excepției  de  fond  privind  calitatea 
procesuală activă (sau pasivă)120. Nu au calitate procesuală pasivă 
oficiul de cadastru sau autorul comun. 
În ceea ce privește natura juridică a acţiunii, ea este una reală 
sau  personală,  în  funcție  de  dreptul  pe  care  urmărește  să‐l 
ocrotească reclamantul pe calea justiției,  nefiind relevantă  natura 
dreptului pârâtului și la acest drept raportându‐se, în mod necesar, 
și prescripția dreptului la acțiune121. 
După  cum  cele  două  drepturi  se  exclud  sau  nu  reciproc, 
soluţiile  pe  care  le  poate  pronunța  instanța  sunt  de  radiere  a 
înscrierii nevalabile sau de stabilire a rangului122. 

6.4. Acţiunea în radiere sau de acordare a rangului prefe-

renţial
Deși este o aplicație particulară a acțiunii pauliene123, vorbim 
despre  o  acțiune  specifică  de  carte  funciară,  rațiunile  unei 

119 Vezi supra, pct. 4.5.
120 Pentru această distincție, a se vedea art. 36 C. pr. civ.
121 Pentru amănunte privind calificarea juridică a acțiunii și termenele 

de  prescripție  extinctivă,  a  se  vedea  A.A.  Chiș,  Publicitatea  imobiliară…,  

op. cit., pp. 261‐263.
122 Ibidem, pp. 263‐264.
123 A se vedea, în acest sens, M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 316 și urm. 

Autorul susține însă că nu ar fi vorba de o veritabilă acțiune de carte funciară.
Andrea Annamaria Chiş 471
reglementări distincte (cuprinsă în art. 892 C. civ.) fiind aceleași ca 
în cazul acțiunii în prestație tabulară împotriva terțului124. 
Ea  se  deosebește  de  acțiunea  în  prestație  tabulară  împotriva 
terțului  prin  aceea  că  cel  care  a  încheiat  primul  actul  ce  putea  să 
ducă la transmiterea, constituirea sau modificarea unui drept real 
imobiliar  avea  toate  actele  necesare  înscrierii,  fiind  pur  și  simplu 
lipsit  de  diligență  în  ceea  ce  privește  satisfacerea  condițiilor  de 
publicitate imobiliară. Tocmai de aceea, în persoana celui care și‐a 
înscris primul dreptul concurent, se cere o rea‐credință calificată, 
constând  în  împiedicarea  prin  viclenie  sau  violență  a  celui  care  a 
contractat primul să‐l înscrie în cartea funciară. 
Condiţiile  de  exercitare  sunt:  drepturile  trebuie  să  provină  de 
la un autor comun, modul de dobândire este contractul (deși textul 
vorbește generic de act juridic), transmiterea trebuie să fie cu titlu 
particular,  oneros  sau  gratuit,  drepturile  aflate  în  concurență 
putând  fi  reale  sau  de  creanță,  incompatibile  absolut  sau  relativ, 
iar,  în  ceea  ce  privește  persoana  celui  care  și‐a  înscris  primul 
dreptul, trebuie să subziste o rea‐credință calificată. 
Acțiunea este una personală, prescriptibilă în termen de 3 ani, 
care începe să curgă de la data înscrierii de către terț a dreptului 
său [art. 892 alin. (3) C. civ.]. 
Calitate procesuală activă are cel care a contractat primul, iar 
cea  pasivă  aparține  celui  care  și‐a  înscris  primul  dreptul  concu‐
rent125. Ca și în cazul acțiunii în stabilirea rangului definitiv, nu au 
calitate  procesuală  pasivă  nici  oficiul  de  cadastru,  nici  autorul 
comun, după cum nu are calitate procesuală pasivă nici terțul de la 
care provin actele de violență sau de viclenie (atunci când acestea 
provin de la un terț, și nu de la cel care și‐a înscris primul dreptul), 
însă aceștia din urmă pot fi audiați ca martori. 
Soluţiile  pe  care  le  poate  pronunța  instanța  sunt  radierea 
dreptului concurent sau acordarea rangului preferențial, după cum 
drepturile aflate în concurs sunt incompatibile absolut sau relativ. 
 

124 Vezi supra, pct. 6.1.
125  În  același  sens,  a  se  vedea  D.M.  Cosma,  în  colectiv,  Noul  Cod  civil…,  

op. cit., p. 1243.
472 Cartea funciară

7. Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii

funciare
Vechea  Lege  a  cărților  funciare,  în  art.  41,  reglementa 
răspunderea  statului  pentru  ținerea  defectuoasă  a  cărților 
funciare,  prevăzând  că  „cel  păgubit,  prin  orice  vină  săvârşită  în 
ținerea  cărții  funciare,  va  putea  cere  despăgubire  Statului  dacă 
paguba  n‐a  putut  fi  înlăturată  în  tot  sau  în  parte  prin  exercitarea 
căilor  de  atac  prevăzute  de  lege.  Acțiunea  în  despăgubire 
împotriva Statului se va prescrie prin şase luni, socotite din ziua în 
care  cel  păgubit  a  cunoscut  faptul  păgubitor  şi  în  orice  caz  prin 
patru ani de la data când instanța de carte funciară a dat încheierea 
prin  care  s‐a  pricinuit  paguba.  Prescripția  va  fi  suspendată  prin 
exercitarea căilor de atac prevăzute de lege”. 
Așa  cum  rezultă  din  formularea  textului,  era  vorba  despre  o 
aplicație  particulară  a  acțiunii  în  răspundere  civilă  delictuală  a 
statului  pentru  fapta  prepusului  său.  Fapta  ilicită  consta  în 
efectuarea unei înscrieri vătămătoare, culpa putând îmbrăca orice 
formă.  Acțiunea  era  una  subsidiară,  în  sensul  că  cel  vătămat  prin 
ținerea defectuoasă a cărții funciare trebuia să exercite alte acțiuni 
prevăzute  de  lege  pentru  a  înlătura  înscrierea  care  i‐a  produs 
prejudiciul  (plângere  împotriva  încheierii  de  carte  funciară, 
acțiune în rectificare) și doar în situația în care nu reușea să obțină 
astfel  repararea  prejudiciului  (în  natură)  putea  să  se  îndrepte 
împotriva statului.  
Legea cadastrului nu conținea o reglementare specială în acest 
sens, doctrina126 apreciind că  erau  aplicabile dispozițiile de drept 
comun privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a 
registratorului  de  carte  funciară  (art.  998,  art.  999  C.  civ.), 
respectiv  răspunderea  comitentului  pentru  fapta  prepusului  [art. 
1000, alin. (3) C. civ.], comitent fiind Agenția Națională de Cadastru 
și Publicitate Imobiliară, răspunderea acestora fiind una in solidum 
(art. 1003 C. civ.). 
Noul  Cod  civil  reglementează  răspunderea  pentru  ținerea 
defectuoasă a cărții funciare în art. 915. După cum lesne se poate 

126 A se vedea, M. Nicolae, op. cit., vol. II, 2011, pp. 314, 445, 754 și urm.
Andrea Annamaria Chiş 473
observa  din  lecturarea  textului,  este  vorba  tot  de  o  aplicație 
particulară  a  răspunderii  civile  delictuale  pentru  fapta  proprie  a 
persoanei  care  a  efectuat  înscrierea  greșită  (art.  1357,  art.  1358  
C. civ.), în solidar (art. 1382 C. civ.) cu cea a comitentului (art. 1373 
C.  civ.),  care  este  oficiul  teritorial  de  cadastru  și  publicitate 
imobiliară. Acțiunea este una subsidiară, ca în cazul reglementării 
cuprinse  în  vechea  Lege  a  cărților  funciare,  iar  exercitarea  unei 
acțiuni  de  carte  funciară  suspendă  cursul  prescripției  extinctive 
pentru  acțiunea  în  răspundere  civilă  delictuală  [art.  915  alin.  (2), 
teza finală C. civ.].  
Dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive în termen 
de un an, termen care începe să curgă de la data când cel vătămat a 
cunoscut  faptul  păgubitor  (termen  subiectiv),  nu  mai  târziu  de  3 
ani de la data săvârșirii acestuia (termen obiectiv)127. 
 
 

127 Pentru începutul cursului termenului de prescripție extinctivă în cazul 

răspunderii civile delictuale și distincția dintre termenul obiectiv și cel subiec‐
tiv, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, 
Bucureşti, 2010, pp. 525 și urm.
474 Aspecte privind posesia şi viciile sale

TITLUL VIII
POSESIA
CAPITOLUL I. DISPOZIŢII GENERALE
CAPITOLUL II. VICIILE POSESIEI

ASPECTE PRIVIND POSESIA ŞI VICIILE SALE

(art. 916­927) 

I. Consideraţii generale privind posesia

1. Noţiunea de posesie ca stare de fapt protejată juridic

În  Codul  civil  din  1864,  posesia  ca  stare  de  fapt  protejată 
juridic  era  reglementată  în  Cartea  a  III‐a  „Despre  diferitele 
moduri în care se dobândeşte proprietatea”, Titlul XX „Despre 
prescripție”,  Capitolul  II  „Despre  posesiunea  cerută  pentru  a 
prescrie” (art. 1846‐1862). 
În  noul  Cod  civil  posesia  este  reglementată  în  Cartea  a  III‐a 
„Despre bunuri”, Titlul VIII „Posesia”, art. 916‐952. 
Codul  civil  din  1864  conținea,  în  art.  1846  alin.  (2),  urmă‐
toarea  definiție  a  posesiei:  „Posesiunea  este  deținerea  unui  lucru 

 Autor:
Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – Cercetător ştiinţific asociat, Insti-
tutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române.
Aurelian Gherghe 475
sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau 
de altul în numele nostru”. 
Această definiție a fost criticată în literatura de specialitate în 
mod justificat, deoarece era confuză şi incompletă1. 
În primul rând se face referire la „deținerea unui lucru”, fiind 
utilizat  astfel  un  termen  care  în  accepțiune  juridică  înseamnă 
detenţie precară (detentorul precar nu stăpâneşte bunul pentru el, 
ci  pentru  altul),  iar  în  acest  mod  se  năştea  o  confuzie  între 
noțiunea de posesie ca stare de fapt şi noțiunea de detenţie precară. 
În al doilea rând, posesia nu putea fi definită ca fiind „folosirea 
de un drept”, deoarece aceasta este o stare de fapt2 care se exercită 
adesea chiar împotriva titularului dreptului. Cu alte cuvinte, între 
posesie  şi  exercițiul  unui  drept  nu  se  impune  existența  unei  con‐
cordanțe necesare3. Recent în literatura juridică s‐a argumentat că 
această critică este neîntemeiată sub dublu aspect4. 
În al treilea rând, s‐a susținut că definiția legală a posesiei ca 
stare  de  fapt  era  incompletă,  deoarece  menționa  doar  elementul 
material  al  posesiei  (corpus),  iar  nu  şi  elementul  intențional  al 
acesteia (animus)5. 
Noul Cod civil în art. 916 lămureşte aceste discuții doctrinare, 
stabilind  că  „(1)  Posesia  este  exercitarea  în  fapt  a  prerogativelor 
dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl 
stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar. 

1  A se vedea: T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Repu­

blica  Socialistă  România,  Ed.  Academiei  Republicii  Socialiste  România,  Bucu‐

reşti, 1978, p. 166; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universita‐
tea Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988, p. 227.
2  A se vedea D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, 

Ed. Academiei, Bucureşti, 1986, pp. 20‐24.
3  Codul civil francez, în art. 2228, defineşte posesia ca fiind deţinerea sau 

folosirea de un lucru sau de un drept. În doctrina juridică interbelică profesorul 
Istrate Micescu a dat o definiție originală posesiei, arătând că aceasta reprezintă 
„protecția provizorie a unui drept probabil”.
4  Pentru acest punct de vedere, a se vedea V. Stoica, Drept Civil. Drepturile 

reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 46‐47.
5  În acest sens, a se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămin­

tele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 192.
476 Aspecte privind posesia şi viciile sale

(2)  Dispozițiile  prezentului  titlu  se  aplică,  în  mod  corespun‐

zător,  şi  în  privința  posesorului  care  se  comportă  ca  un  titular  al 
altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție”. 
În dreptul civil român, posesia nu este concepută ca o stare de 
drept,  ci  ca  o  stare  de  fapt,  constând  în  stăpânirea  unui  lucru,  în 
exercitarea  unei  puteri  de  fapt,  în  cadrul  căreia  posesorul  se 
comportă  ca  şi  când  el  ar  fi  adevăratul  titular  al  dreptului  real 
asupra  acelui  lucru.  Astfel,  trebuie  să  distingem  între  posesia  ca 
stare de fapt şi posesia ca prerogativă care intră în conţinutul juridic 
al  fiecărui  drept  real  principal.  Proprietarul  sau  titularul  unui  alt 
drept  real,  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate,  are 
anumite prerogative asupra unui bun (ius possidendi, ius utendi şi 
ius  fruendi),  conferite  de  dreptul  său,  care  îi  sunt  recunoscute 
tocmai  în  temeiul  dreptului  pe  care  îl  are.  Însă,  este  posibil  ca  o 
persoană  să  exercite,  în  fapt,  stăpânirea  unui  bun,  fără  a  avea 
puterea conferită de un asemenea drept. Cel care are o putere de 
fapt exercită acte materiale sau chiar acte juridice ca şi cum ar avea 
un  drept,  dar,  în  realitate  nu  îl  are.  Aşadar,  posesia  poate  fi 
conformă  dreptului  ce  se  exercită  concret  ori  independentă  de 
existența  vreunui  drept  subiectiv.  În  prima  ipoteză,  posesia 
prezumă dreptul, în ipoteza secundă, ca simplă stare de fapt, este 
protejată de lege. 
Posesia  ca  stare  de  fapt  se  bucură  de  protecție  juridică    fie  în 
mod direct, prin acțiunile posesorii (datorită aparenței de drept pe 
care o creează), fie în mod indirect, prin recunoaşterea unor efecte 
juridice.  De  aceea,  posesia  a  fost  definită  în  literatura  juridică 
română  ca  fiind  o  stare  de  fapt  generatoare  de  efecte  juridice,  care 
constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de 
către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se com­
porta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al unui drept real6. 
Potrivit dispozițiilor art. 916 alin. (2) C. civ., sfera de aplicare a 
posesiei ca stare de fapt este extinsă şi în privința posesorului care 

6  A se vedea Gh. Fekete, I. Zinveliu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Didactică 

şi  Pedagogică,  Bucureşti,  1969,  p.  197;  T.  Ionaşcu,  S.  Brădeanu,  op.  cit.,  p. 166;  
C.  Stătescu,  C.  Bîrsan,  op.  cit.,  p.  235;  L.  Pop,  L.M.  Harosa,  Drept  civil.  Drepturi 
reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 56.
Aurelian Gherghe 477
se comportă ca un titular al altui drept real (altul decât dreptul de 
proprietate),  cu  excepţia  drepturilor  reale  de  garanţie.  Legiuitorul 
nu  a  dorit  extinderea  posesiei  ca  stare  de  fapt  în  materia 
drepturilor reale de garanție, deoarece acestea nu au în conținutul 
lor juridic prerogativele recunoscute drepturilor reale principale. 
Protecţia juridică acordată posesiei se explică atât prin faptul 
că în majoritatea cazurilor posesia este conformă dreptului, cât şi 
prin  interesul  asigurării  ordinii  sociale  ce  ar  putea  fi  perturbată 
prin negarea sau contestarea actelor de stăpânire ale posesorului. 
Totodată, protecția acordată posesiei se justifică şi prin ideea că o 
stare de fapt ce se prelungeşte un timp suficient de mult merită să 
fie luată în considerare7. 
Caracterele posesiei sunt următoarele: 
a) posesia se bazează pe intenţia de a poseda pentru sine (ani­
mus rem sibi habendi)  –  dacă lipseşte intenția de a poseda pentru 
sine, posesia nu mai există, fiind vorba de o detenţie precară; 
b) posesia se aplică numai drepturilor reale, nu şi drepturilor de 
creanţă  (personale  –  ea  se  poate  exercita  numai  asupra  unor 
bunuri  individual  determinate,  corporale,  susceptibile  de  a  fi 
posedate, nu şi asupra universalităților de bunuri, cum ar fi moşte‐
nirea sau fondul de comerț;  
c)  posesia  este  generatoare  de  efecte  juridice  recunoscute  şi 
garantate de lege. 

2. Elementele constitutive ale posesiei

 Pentru existența posesiei este necesară întrunirea cumulativă 
a două elemente: unul material – corpus –  şi altul psihologic, inten‐
țional – animus. 
a) Elementul corpus constă în stăpânirea materială a bunului, 
caracterizată  în  acte  materiale  exercitate  direct  asupra  acestuia, 
cum  ar  fi:  deținerea  lucrului,  săvârşirea  de  acte  de  folosință, 
culegerea fructelor etc. Elementul corpus se poate materializa şi în 
anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel 

7    G.N.  Luțescu,  Teoria  generală  a  drepturilor  reale.  Teoria  patrimoniului. 

Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 174.
478 Aspecte privind posesia şi viciile sale

bun. Corpus poate fi exercitat de posesor şi prin intermediul altei 
persoane  (detentor  precar).  Astfel,  în  cazul  în  care  posesorul 
închiriază un bun sau îl dă în depozit ori îl împrumută în folosință 
(comodat), acesta exercită puterea materială prin intermediul unui 
detentor  (chiriaş,  depozitar,  comodatar),  care  este  obligat,  în 
condițiile prevăzute în contract sau în lege, să restituie acel lucru 
posesorului8.  În  asemenea  cazuri  vorbim  de  exercitarea  posesiei 
„corpore alieno”. 
b) Elementul animus reprezintă intenția, voința posesorului de 
a  stăpâni  bunul  pentru  sine,  de  a  se  comporta  ca  proprietar  sau 
titular  al  unui  drept  real  cu  privire  la  lucrul    pe  care  îl  are  în 
posesie. Se spune că posesorul are animus domini sau animus sibi 
habendi ori animus possidendi. 
Posesia este o noțiune distinctă de detenţia precară, pentru că 
într‐un  asemenea  caz,  deşi  detentorul  are  elementul  material 
(corpus) al posesiei, îi lipseşte cel intențional (animus sibi habendi). 
Detentorul  precar  nu  stăpâneşte  bunul  pentru  el,  ci  pentru  altul, 
respectiv  pentru  posesorul  care  i  l‐a  încredințat.  În  acest  sens,  în 
art. 918 alin. (1) C. civ. se prevede că: 
„Nu  constituie  posesie  stăpânirea  unui  bun  de  către  un 
detentor precar, precum: 
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist; 
b)  titularul  dreptului  de  superficie,  uzufruct,  uz,  abitație  sau 
servitute, față de nuda proprietate; 
c)  fiecare  coproprietar,  în  proporție  cu  cotele‐părți  ce  revin 
celorlalți coproprietari; 
d)  orice  altă  persoană  care,  deținând  temporar  un  bun  al 
altuia,  este  obligată  să  îl  restituie  sau  care  îl  stăpâneşte  cu  îngă‐
duința acestuia”. 

3. Fundamentarea posesiei în doctrina juridică

În  literatura  de  specialitate,  studiile  asupra  posesiei  au 
cunoscut  un  avânt  special  în  secolul  al  XIX‐lea,  ajungându‐se  la  o 

8 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 167.
Aurelian Gherghe 479
celebră controversă asupra fundamentului posesiei între doi mari 
jurişti germani: Charles von Savigny şi Rudolf von Ihering9. 
a) Concepţia subiectivă a posesiei10. Teoria savignyană distinge 
două elemente componente ale posesiunii: un element material – 
corpus  possessionis  –  care  se  confundă  cu  stăpânirea  de  fapt  a 
lucrului, şi un element intențional – animus possessionis – care este 
voința  de  a  poseda  lucrul  pentru  a‐l  avea  pentru  sine.  Potrivit 
concepției  lui  Savigny,  elementul  determinant  şi  cel  care  creează 
posesia  veritabilă  este  animus,  adică  voința  posesorului  de  a  se 
comporta ca şi titular al dreptului pe care îl exercită. Fără acest ele‐
ment  intențional  posesia  nu  există,  nu  se  poate  manifesta.  Corpus 
fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numeşte 
detenție  precară,  cum  este  cazul  chiriaşului,  depozitarului  şi 
creditorului  gajist,  care  deține  lucrul  pentru  altul,  aceştia  neavând 
animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detinendi. 
Teoria  subiectivă  a  posesiei  a  fost  criticată  de  Ihering,  care 
consideră  că  uneori  concepția  este  inaplicabilă  sau  dezmințită  de 
realitățile vieții practice11. De asemenea, se mai arată că este dificil 
să  se  distingă  când  o  persoană  are  animus  possidendi  şi  când  are 
animus detinendi, ceea ce face ca posesia să devină un joc al capri‐
ciilor  posesorului  care  poate  fi,  după  împrejurări,  când  posesor, 
când  detentor.  Pentru  a  afla  cu  ce  animus  se  deține  un  lucru,  tre‐
buie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaş 
are  corpus,  dar  nu  mai  are  animus  possidendi,  dar  dacă  refuză  să 
mai plătească chiria, adică să posede pentru altul, şi vrea să posede 
pentru  el,  atunci  această  atitudine  trebuie  să  se  exprime  într‐o 
formă exterioară, obiectivă, opozabilă proprietarului lucrului. 
 

9 În acest sens, a se vedea: P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, 

Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, vol. I, pp. 65‐66; L. Pop, L.M. Harosa, op. cit., 
pp. 58‐60.
10 Această concepție o întâlnim în sistemele de drept care au la bază Codul 

civil francez, printre care se numără şi sistemul de drept român. 
11  C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 934; 

G.N. Luțescu, op. cit., pp. 179‐183.
480 Aspecte privind posesia şi viciile sale

b)  Concepţia  obiectivă  a  posesiei12.  Această  teorie  a  fost 

susținută de Ihering, care consideră că elementul material, corpus, 
are întâietate asupra celui intențional, deci are precădere puterea 
materială  exercitată  asupra  lucrului.  Elementul  intențional  este 
cuprins implicit în cel material. Calitatea de posesor trebuie să fie 
recunoscută în profitul oricărei persoane ce exercită de o manieră 
independentă o putere asupra unui lucru, fără a se analiza dacă ea 
are un animus particular. Animus trebuie să fie dedus din exercițiul 
independent al puterii asupra lucrului.  
Teoria  lui  Ihering  asupra  posesiei  este  obiectivă  pentru  că 
accentul ei cade asupra elementului material, iar efectele posesiei 
trebuie  să  se  producă  în  toate  cazurile  în  care  este  vorba  de  o 
putere  fizică  exercitată  voluntar  asupra  unui  lucru.  Rudolf  von 
Ihering considera că posesia este un drept de vreme ce drepturile 
sunt  interese  protejate  din  punct  de  vedere  juridic  şi  posesia 
implică  atât  interesul  –  utilizarea  bunului  –,  cât  şi  ocrotirea 
juridică.  Concepția,  care  a  fost  acceptată  de  majoritatea  autorilor 
(inclusiv de doctrina română), este aceea care consideră posesia ca 
fiind o stare de fapt. 

II. Dovada, dobândirea, exercitarea şi pierderea posesiei

1.  Dovada  posesiei  presupune  dovedirea  existenței  elemen‐
telor sale componente. 
Elementul material al posesiei, fiind un element obiectiv, este 
relativ uşor de dovedit. Corpus, concretizându‐se în acte materiale, 
poate  fi  dovedit  prin  orice  mijloc  de  probă.  Elementul  intenţional, 
psihologic, este mult mai greu de dovedit.  
În  Codul  civil  din  1864  legiuitorul  a  instituit  mai  multe 
prezumţii legale. Astfel, conform art. 1854 C. civ. 1864, „posesorul 
este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă 
nu  este  probat  că  a  început  a  poseda  pentru  altul”.  În  acest  text 
identificăm  două  prezumţii  legale,  dintre  care  prima  face  din 

12  Această teorie se regăseşte în BGB (Codul civil german) şi în Codul elve‐

țian al obligațiilor şi este considerată superioară concepției franceze.
Aurelian Gherghe 481
elementul  material  al  posesiei  dovada  elementului  intențional, 
pornind de la premisa că stăpânirea materială este o exprimare a 
voinței ca această stăpânire să se facă „animo sibi habendi”. Această 
prezumție avea caracter relativ, sarcina dovezii contrare, prin care 
să se ajungă la concluzia că pârâtul este doar un detentor precar, 
revenind  reclamantului.  Cea  de‐a  doua  prezumție  cuprinsă  de 
legiuitorul de la 1864 în art. 1854 C. civ., după ce au fost dovedite 
ambele  elemente  ale  posesiei,  stabilea  faptul  că  posesorul  era 
considerat  proprietar,  în  acest  fel  fiind  instituită  o  prezumție  de 
proprietate.  Cea de‐a  treia prezumție  era instituită prin  art.  1855 
care prevedea: „Când posesorul a început a poseda pentru altul se 
presupune  că  a  conservat  aceeaşi  calitate,  dacă  nu  este  probă 
contrarie”. Astfel, dacă o persoană a început a stăpâni ca detentor 
precar,  se  presupune  că  ea  continuă  să  rămână  detentor  precar 
până  ce  dovedeşte  că  a  început  o  posesie  utilă.  Prezumţia  era 
relativă,  dovada  contrară  putând  fi  făcută  de  către  detentorul 
precar în scopul de a dovedi intervertirea precarității în posesie. 
Aceste  trei  prezumţii  sunt  formulate  de  noul  Cod  civil  în  
art. 919 care dispune: 
„(1) Până la  proba contrară,  acela care stăpâneşte bunul este 
prezumat posesor. 
(2)  Detenția  precară,  odată  dovedită,  este  prezumată  că  se 
menține până la proba intervertirii sale. 
(3)  Până  la  proba  contrară,  posesorul  este  considerat 
proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”. 
2. Posesia este considerată dobândită când cele două elemente 
(corpus  şi  animus),  sunt  reunite  şi  aparțin  aceleiaşi  persoane.  Nu 
este însă obligatoriu ca elementul material şi elementul intențional 
(psihologic) să fie dobândite în acelaşi timp. Astfel, este posibil ca o 
persoană să dobândească mai întâi elementul material (corpus), iar 
apoi  şi  elementul  psihologic  (animus).  De  exemplu,  comodatarul 
exercită elementul corpus, dar are animus detinendi, iar nu animus 
possidendi.  Dacă  el  cumpără  bunul  (împrumutat  cu  titlu  gratuit), 
dobândeşte  şi  animus  sibi  habendi  şi  se  transformă  din  detentor 
precar în posesor. 
482 Aspecte privind posesia şi viciile sale

3.  În literatura juridică s‐a pus problema dacă cele două ele‐
mente ale posesiei trebuie să fie exercitate de aceeaşi persoană13. 
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să distingem între 
elementul intențional şi elementul material al posesiei. 
Elementul  corpus  poate  fi  exercitat  fie  direct,  chiar  de  către 
posesor, fie indirect, adică prin intermediul altei persoane (corpore 
alieno).  Detentorul  precar  exercită  elementul  material  (corpus), 
dar nu pentru sine, ci pentru adevăratul posesor. Astfel, posesorul 
care a depozitat lucrul său mobil exercită detenția prin intermediul 
depozitarului;  posesorul  care  a  închiriat  bunul  exercită  puterea 
materială  prin  intermediul  chiriaşului  etc.  Noul  Cod  civil  prin  
art. 917 alin. (1), dispune în acest sens că „posesorul poate exercita 
prerogativele  dreptului  de  proprietate  asupra  bunului  fie  în  mod 
nemijlocit,  prin  putere  proprie,  fie  prin  intermediul  unei  alte 
persoane”. 
În ceea ce priveşte elementul intențional al posesiei (animus), 
exercitarea  sa  nu  este  posibilă,  de  regulă,  decât  prin  intermediul 
posesorului.  Astfel,  elementul  psihologic  trebuie  să  fie  întrunit 
chiar în persoana celui care posedă, în sensul că stăpâneşte bunul 
pentru sine, crezând că are sau asumându‐şi calitatea de titular al 
unui drept real principal. De aceea, în doctrina juridică s‐a afirmat 
că nu este posesor cel căruia i se pune un obiect în mână în timp ce 
doarme (si quis dormienti aliquid in manu ponat)14.   
De  la  regula  exercitării  elementului  animus  numai  de  către 
posesor  există  două  excepţii:  cazul  persoanelor  lipsite  de  capa‐
citate  de  exercițiu  şi  cazul  persoanelor  juridice.  În  aceste  situații, 
elementul  psihologic  poate  fi  exercitat  prin  intermediul  repre‐
zentanților legali (animo alieno). În acest sens, în art. 917 alin. (2) 
C. civ. s‐a statuat că: „Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu 
şi  persoanele  juridice  exercită  posesia  prin  reprezentantul  lor 
legal”. Rezultă deci că, în aceste cazuri, nu numai elementul corpus, 
ci şi elementul animus se exercită prin intermediul altei persoane. 

13  A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II‐a, re‐

văzută şi adăugită,  Ed.  Hamangiu, 2007, pp. 239‐240.
14  În acest sens, a se vedea C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoa­

na juridică. Drepturile reale, Ed.  Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 777.
Aurelian Gherghe 483
4.   Posesia se  pierde în caz de dispariție  a  ambelor elemente 
sau a unuia dintre acestea.  
a) De regulă, pierderea posesiei se produce în momentul în care 
posesorul pierde simultan ambele elemente ale posesiei: animus şi 
corpus.  Pierderea  simultană  a  celor  două  elemente  are  loc  fie  ca 
urmare  a  înstrăinării  lucrului,  când  vechiul  posesor  remite  bunul 
dobânditorului, fie prin abandonarea lucrului, când vechiul posesor 
nu înțelege să mai exercite acte de folosință asupra lui. 
În art. 921 lit. b)‐f) C. civ. sunt prevăzute mai multe cazuri în 
care se pierd simultan ambele elemente ale posesiei: înstrăinarea 
bunului;  abandonarea  bunului  mobil  sau  înscrierea  în  cartea 
funciară a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra 
unui  bun  imobil;  pieirea  bunului;  trecerea  bunului  în  proprietate 
publică; înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau 
municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2). 
În  toate  aceste  cazuri  [art.  921  lit.  b)‐f)  C.  civ.],  încetarea 
calității  de  proprietar  a  posesorului  asupra  unui  anumit  bun 
atrage, în mod firesc, şi pierderea posesiei. Nu este însă obligatoriu 
ca posesorul să fie şi titularul dreptului de proprietate sau al altui 
drept  real.  Chiar  şi  în  situația  în  care  posesorul  nu  este  titularul 
dreptului de proprietate sau al altui drept real, posesia lui poate să 
înceteze prin pierderea simultană a elementelor posesiei15. 
b) Pierderea unuia dintre cele două elemente, fie cel material, 
fie cel intențional, are, de asemenea, drept efect pierderea posesiei. 
Este  suficient  ca  posesorul  să  piardă  elementul  material 
(corpus)  pentru  a  pierde  însăşi  posesia.  Astfel,  dacă  bunul  este 
mobil şi posesorul pierde elementul material, de regulă, pierderea 
posesiei este imediată dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute în 
art. 937 C. civ. Atunci când bunul este imobil sau mobil, dar nu sunt 
îndeplinite  condițiile  impuse  de  art.  937  C.  civ.,  posesorul 
păstrează  posesia  solo  animo  sau  animo  tantum,  deşi  a  pierdut 
elementul material,  dacă nu a trecut un an de la deposedare. Acest 
caz este prevăzut în art. 921 lit. g) C. civ., care dispune că posesia 
încetează  prin  „deposedare,  dacă  posesorul  rămâne  lipsit  de 
posesia  bunului  mai  mult  de  un  an”.  De  altfel,  condiția  comună 

15  În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 58.
484 Aspecte privind posesia şi viciile sale

pentru  introducerea  unei  acțiuni  posesorii  (acțiune  în  complân‐

gere sau acțiune în reintegrare) este aceea de a nu fi trecut un an 
de la tulburare sau deposedare [art. 951 alin. (1) C. civ.]. În acest 
termen,  posesorul  inițial  păstrează  posesia  şi  poate  relua 
exercitarea elementului corpus pe calea acțiunii posesorii.  
Posesia  încetează  şi  atunci  când  se  pierde  elementul 
intențional,  iar  posesorul  păstrează  doar  elementul  material.  În 
acest  sens,  art.  921  alin.  (1)  lit.  a)  C.  civ.  prevede  că  posesia 
încetează  prin  „transformarea  sa  în  detenție  precară”.  Pierderea 
elementului  intențional  (animus)  este  cunoscută  în  practica 
judiciară în ipoteza în care vânzătorul continuă să păstreze bunul 
vândut  în  calitate  de  chiriaş  (depozitar  sau  comodatar)  şi  nu  mai 
are  animus  sibi  habendi,  ci  doar  animus  detinendi  (aşa‐zisul 
constitut  posesor16).  Cumpărătorul  dobândeşte  elementul  animus 
al posesiei şi exercită elementul material al acesteia corpore alieno, 
adică prin intermediul vânzătorului. 

III. Calităţile şi viciile posesiei

1. Consideraţii preliminare. Calităţile posesiei

Posesia  există  din  momentul  reunirii  celor  două  elemente 
constitutive: animus sibi habendi şi corpus, însă, pentru a produce 
efectele  sale  juridice,  trebuie  să  mai  îndeplinească  şi  anumite 
condiţii  de  eficacitate  sau  calităţi,  respectiv  să  fie  utilă,  adică 
neviciată. Potrivit art. 1847 C. civ. 1864, „ca să se poată prescrie, se 
cere  o  posesiune  continuă,  neîntreruptă,  netulburată,  publică  şi 
sub  nume  de  proprietar”.  Deşi  textul  avea  în  vedere  calitățile 
cerute  pentru  uzucapiune,  aceste  cerinţe  erau  necesare  pentru 
producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei. 

16  Constitutul posesor ia naştere prin înstrăinarea bunului de către posesor 

şi închirierea acestuia de către dobânditor înstrăinătorului; în această situație, 
înstrăinătorul va avea în continuare elementul material, dar va deveni un deten‐
tor  precar,  lipsit  de  animus  pentru  că  nu  mai  stăpâneşte  lucrul  sub  nume  de 
proprietar.
Aurelian Gherghe 485
Doctrina a evidențiat în mod justificat că două dintre calitățile 
enumerate în art. 1847 C. civ. 1864 (posesia să fie neîntreruptă şi 
sub  nume  de  proprietar)  nu  creează  doar  vicii  ale  posesiei,  prin 
lipsa lor, ci duc la inexistența posesiei17. Întreruperea se referă în 
realitate, la întreruperea prescripției achizitive cu efectul ştergerii 
posesiei  exercitată  până  la  intervenirea  cauzei  de  întrerupere.  În 
cazul  în  care  posesia  se  întrerupe,  dispare  sau  încetează  însăşi 
posesia18. De asemenea, faptul că o posesie nu este exercitată sub 
nume de proprietar înseamnă că este vorba de o detenție precară, 
iar  aceasta  echivalează  cu  absența  posesiei,  pentru  că  cel  care 
deține lucrul nu are elementul intențional (animus), adică intenția 
de  a  se  considera  titularul  dreptului  de  proprietate  sau  al  altui 
drept real. 
Literatura  de  specialitate  şi  practica  judiciară  consideră  că, 
pentru  a  fi  utilă,  posesia  trebuie  să  mai  aibă  o  calitate,  să  fie 
neechivocă19. 
Noul  Cod  civil  prevede  în  art.  922  alin.  (2)  că  „nu  este  utilă 
posesia  discontinuă,  tulburată  sau  clandestină”,  nefiind  preluată 
cerința  ca  posesia  să  fie  neechivocă,  deşi  practica  judiciară  a 
consacrat  necesitatea  ei.  Considerăm  că,  fiind  o  creație  a  juris‐
prudenței,  calitatea  posesiei  de  a  fi  neechivocă  va  supraviețui  şi 
după intrarea în vigoare a noului Cod civil, deoarece se dovedeşte 
utilă instanțelor judecătoreşti în soluționarea cererilor posesorii şi 
a acțiunilor în constatarea uzucapiunii. 

2. Posesia continuă şi viciul discontinuităţii

A. Posesia continuă. În Codul civil din 1864 prima calitate a 
posesiei  cerută  de  art.  1847  pentru  prescripția  achizitivă  era 
continuitatea. În art. 1848 din acelaşi Cod se preciza că posesiunea 

17    În  acest  sens,  a  se  vedea  D.  Gherasim,  op.  cit.,  pp.  44‐45;  Fr.  Terré,  

Ph. Simler, op. cit., pp. 163‐164.
18  A se vedea G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria pa­

trimoniului.  Clasificarea  bunurilor.  Drepturile  reale  principale,  Bucureşti,  1947, 

pp. 197 şi 198.
19  Această calitate a  posesiei este prevăzută în art. 2229  C. civ. fr.: „pour 

pouvoir prescrire, il faut une possession continue et non interrompue, paisible, 
publique, non équivoque, et à titre de propriétaire”.
486 Aspecte privind posesia şi viciile sale

este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică 
cu intermitențe anormale. 
Continuitatea posesiei constă în succesiunea regulată a actelor 
de  stăpânire  asupra  lucrului,  la  intervale  suficient  de  scurte,  în 
funcție de natura lui, în măsură să releve că nu este abandonat, ci 
că  se  află  în  posesia  cuiva20.  Pentru  ca  posesia  să  fie  utilă,  actele 
materiale  de  stăpânire  trebuie  exercitate  regulat,  la  intervale 
normale,  cu  diligențele  unui  bun  gospodar  care  are  interesul  să 
utilizeze bunul la întreaga lui valoare economică. 
Literatura  juridică  a  evidențiat  că  nu  este  necesar  ca  actele 
materiale  să  fie  săvârşite  continuu,  existând  posibilitatea  între‐
ruperii  lor  temporare,  caz  în  care  posesorul  păstrează  elementul 
intențional,  acoperind  intervalele  de  întrerupere,  iar  posesia  se 
conservă  “solo  animo”.  Astfel,  de  exemplu,  posesia  unei  case  de 
vacanță  situată  la  munte,  se  manifestă  în  mod  intermitent, 
sezonier, potrivit cu natura acestui bun destinat a servi recreerii. 
Potrivit art. 1850 C. civ 1864, „Continuitatea şi neîntreruperea 
posesiunii  sunt  dispensate  de  probă  din  partea  celui  ce  invocă 
prescripția,  în  acest  sens  că,  posesorul  actual  care  probează  că  a 
posedat  într‐un  moment  dat  mai  înainte,    este  presupus  că  a 
posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice 
proba  contrarie”.  Acest  text  legal  instituia  o  prezumţie  legală 
relativă, de continuitate a posesiei, care poate fi răsturnată de orice 
persoană interesată, prin proba contrară. 
B.  Viciul  discontinuităţii.  Conform  art.  923  C.  civ.,  „posesia 
este  discontinuă  când  posesorul  o  exercită  cu  intermitențe 
anormale  în  raport  cu  natura  bunului”.  Aceste  intermitențe  ce  se 
apreciază  „în  raport  cu  natura  bunului”  semnalează  prezența 
viciului discontinuității. 
Observăm  că,  potrivit  noului  Cod  civil,  aplicarea  criteriului 
intermitenţelor anormale în exercitarea elementului corpus, se face 
în  funcţie  de  natura  bunului  posedat  (mobil  sau  imobil). 
Continuitatea şi intermitențele anormale sunt situaţii de fapt, ce se 
apreciază de judecător, de la caz la caz. 

20  A se vedea D. Gherasim, op. cit., p. 45.
Aurelian Gherghe 487
Discontinuitatea  nu  trebuie  confundată  cu  întreruperea 
posesiei,  aceasta  din  urmă  fiind  nu  un  simplu  viciu,  ci  o  cauză  de 
încetare a posesiei21. 
Viciul discontinuității prezintă următoarele caractere juridice: 
a) este temporar, ceea ce înseamnă că încetează dacă actele de 
stăpânire  devin  regulate  potrivit  naturii  lucrului.  Noul  Cod  civil 
prevede în art. 927 că „posesia viciată devine utilă îndată ce viciul 
încetează”; 
b)  este  absolut,  în  sensul  că  poate  fi  invocat  de  către  orice 
persoană interesată, astfel cum prevede art. 926 alin. (1) C. civ.; 
c)  se  aplică,  de  regulă,  în  cazul  posesiei  bunurilor  imobile,  căci 
pentru bunurile mobile22 operează regula înscrisă în art. 937 C. civ. 
potrivit  căreia  posesia  de  bună‐credință,    fără  a  fi  necesară  vreo 
curgere de timp, are valoarea unui titlu de proprietate. 
Proba  discontinuităţii  are  loc  în  condițiile  dreptului  comun, 
sarcina dovedirii ei revenindu‐i celui care o invocă23. 

3. Posesia netulburată şi viciul violenţei

A. Posesia netulburată. Codul civil din 1864 stipula în art. 1847 
că posesia trebuie să fie netulburată sau paşnică, iar art. 1851, într‐o 
redactare  mai  puțin  clară,  dispunea  că:  „Posesiunea  este  tulburată 
când  este  fundată  sau  conservată  prin  acte  de  violență  în  contra 
sau din partea adversarului”. Literatura juridică a statuat că acest 
articol  trebuie  interpretat  în  sensul  că  posesia  este  viciată  de 
violență  (tulburată)  atunci  când  fie  intrarea  în  posesie,  fie 
menținerea  în  posesie  s‐a  făcut  sau  se  face  prin  acte  de  violență, 
comise de posesor24. De aceea, trebuie să se țină seama de violenţa 

21    Cauzele  de  întrerupere  a  posesiei  prezintă  importanță  în  materia  pres‐

cripției  achizitive,  însă  viciul  discontinuităţii  are  relevanță  atât  în  privința  pro‐
tecției juridice a posesiei, cât şi în domeniul efectelor posesiei.
22 Pentru bunurile mobile, problema se pune însă numai dacă sunt îndepli‐

nite cerințele pentru aplicarea dispozițiilor art. 1909‐1910 C. civ. 1864 (art. 937 
C. civ.); în acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 61.
23 Sarcina probei revine celui care face o afirmație, conform adagiului onus 

probandi incumbit actori.
24  În acest sens, a se vedea Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 168.
488 Aspecte privind posesia şi viciile sale

activă,  adică  violența  săvârşită  de  posesor  pentru  a  intra  şi  a  se 
menține  în  posesie,  iar  nu  de  violenţa  pasivă,  când  actul  violent 
provine de la un terț ce tulbură posesia actualului posesor. 
Aceste  neclarități  au  fost  înlăturate  prin  redactarea  art.  924  
C.  civ.,  conform  căruia  „posesia  este  tulburată  atât  timp  cât  este 
dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, 
care  nu  au  fost  provocate  de  o  altă  persoană”.  De  aici  rezultă 
dorința legiuitorului de a interzice numai violenţa activă. 
B. Viciul violenţei. Numai violența fizică sau morală, activă şi 
gravă, exercitată de posesor contra adversarului constituie viciu al 
posesiei. În cazul în care actele de violență sunt săvârşite de către 
adversar, posesorul are la dispoziție acţiunile posesorii. 
Viciul violenței are următoarele caractere juridice: 
a) este relativ, pentru că violența nu produce efecte decât față 
de persoanele între care a intervenit şi numai cel împotriva căruia 
s‐a  exercitat  violența  o  poate  invoca.  Față  de  celelalte  persoane 
posesia  nu  este  afectată  de  acest  viciu.  Noul  Cod  civil  dispune  în 
art.  926  alin.  (2)  că  „numai  persoana  față  de  care  posesia  este 
tulburată  sau  clandestină  poate  invoca  aceste  vicii”.  Rezultă  că 
violența  este  un  viciu  al  posesiei  ce  poate  fi  invocat  numai  de 
victimele violenței, nu şi de către terți. 
b)  este  temporar,  întrucât  după  încetarea  violenței  redevine 
utilă conform art. 927 C. civ. 
c) se aplică atât în privinţa bunurilor imobile, cât şi în privinţa 
bunurilor mobile. 
Proba  violenţei  are  loc  în  condițiile  dreptului  comun,  iar 
sarcina  dovedirii  ei  îi  incumbă  celui  care  o  invocă,  potrivit  
art. 1169 C. civ. 1864. 
Noul  Cod  civil  instituie  în  art.  922  alin.  (2)  prezumţia  de 
utilitate  a  posesiei,  astfel:  „Nu  este  utilă  posesia  discontinuă, 
tulburată  sau  clandestină.  Până  la  proba  contrară,  posesia  este 
prezumată a fi utilă”. 

4. Posesia publică şi viciul clandestinităţii

A. Posesia publică. În acelaşi art. 1847 C. civ. 1864 se prevedea 
că, pentru a putea prescrie, se cere şi o posesiune „publică”. 
Aurelian Gherghe 489
Pentru  a  putea  fi  publică,  posesia  trebuie  exercitată  în  văzul 
tuturor, astfel încât să poată fi cunoscută de către toți cei care vor 
să vadă sau să ştie25. Posesorii trebuie să exercite acte de stăpânire 
la vedere, în mod normal, ca orice proprietar, iar nu pe ascuns ori 
la adăpostul întunericului, astfel încât să poată fi cunoscute de cel 
împotriva căruia se exercită posesia. 
B.  Viciul  clandestinităţii.  Codul  civil  din  1864  în  art.  1852 
stipula  că  „posesiunea  este  clandestină  când  posesorul  o  exercită 
în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea 
să o cunoască”. La rândul său, noul Cod civil prevede în art. 925 că 
„posesia  este  clandestină  dacă  se  exercită  astfel  încât  nu  poate  fi 
cunoscută”. 
Din  aceste  dispoziții  legale  reiese  că  viciul  clandestinităţii  se 
raportează  numai  la  cel  care  îl  invocă;  nu  este  suficient  însă  ca 
acesta din urmă să nu cunoască posesia, ci mai este necesar ca el 
nici  măcar  să  nu  fi  avut  posibilitatea  să  o  cunoască,  neglijența  şi 
lipsa  de  diligență  a  celui  interesat  să  invoce  viciul  clandestinității 
nefiind de natură să ducă la vicierea posesiei26. 
Clandestinitatea  se  poate  concepe  foarte  uşor  în  materie 
mobiliară, însă posesia va fi foarte rar viciată de clandestinitate în 
materie imobiliară, deoarece posesia imobilelor este foarte greu de 
ascuns. Literatura juridică dă totuşi un exemplu de clandestinitate 
şi  în  materie  imobiliară,  şi  anume  atunci  când  proprietarul  unui 
imobil sapă o pivniță sub imobilul vecin fără ca vreun semn vizibil 
din exterior să trădeze lucrarea27. 
Viciul clandestinității are următoarele caractere juridice: 
a)  este relativ, el putând fi invocat  numai de către cel față de 
care posesia a fost exercitată pe ascuns [art. 926 alin. (2) C. civ.]. 
b)  este  temporar,  deoarece  încetează  de  îndată  ce  posesia  a 
devenit  publică;  potrivit  art.  927  C.  civ.,  „posesia  viciată  devine 
utilă  îndată  ce  viciul  încetează”.  Astfel,  dacă  posesia  redevine 
publică, viciul încetează. 

25  A se vedea D. Gherasim, op. cit., p. 48.
26  În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 62.
27  A se vedea Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit, p. 169.
490 Aspecte privind posesia şi viciile sale

c) în general se referă la bunurile mobile, deoarece acestea pot 
fi ascunse mai uşor şi este greu de realizat în cazul imobilelor, care 
prin natura lor au nevoie de o posesie publică. 
Proba  clandestinităţii  se  face  prin  dovedirea  faptelor  cu 
ajutorul  cărora  se  realizează  ascunderea  posesiei,  iar  sarcina 
probei îi incumbă celui care invocă viciul clandestinității. Persoana 
care invocă viciul clandestinității poate folosi orice mijloc de probă 
pentru a face dovada acestui viciu. În noul Cod civil este instituită 
prezumţia de utilitate a posesiei [art. 922 alin. (2)], care presupune 
şi caracterul public al posesiei.  

5. Posesia neechivocă şi viciul echivocului

A.  Posesia  neechivocă.  Codul  Civil  francez,  în  art.  2229, 
prevede printre condițiile de eficacitate ale posesiei şi pe aceea de 
a fi „non echivoque”, pe care legiuitorul român nu a mai inclus‐o în 
cuprinsul art. 1847 C. civ. 1864. De asemenea, nici noul Cod civil nu 
o menționează; acesta, spre deosebire de Codul civil de la 1864, 
nu mai precizează calităţile posesiei, ci viciile ei şi nu prevede, în 
art.  922  alin.  (2),  decât  că  „nu  este  utilă  posesia  discontinuă, 
tulburată sau clandestină”, iar nu şi cea echivocă. 
Totuşi, necesitatea existenței acestei calități a fost evidențiată 
şi  subliniată  atât  în  practica  judiciară,  cât  şi  în  literatura  de 
specialitate.  Jurisprudența  a  considerat  că  posesia  este  echivocă 
ori de câte ori există îndoială asupra titlului sub care sunt săvârşite 
actele de folosință ale posesorului. De asemenea, s‐a precizat că o 
posesie  echivocă  nu  este  o  posesie  utilă.  Deci  echivocul,  deşi 
neprevăzut expres de legea civilă, este un viciu al posesiei28. 
B.  Viciul  echivocului.  Practica  judiciară  şi  doctrina  au 
considerat  că  posesia  este  echivocă  atunci  când  actele  exercitate 
de către posesor nu exprimă clar animus sibi habendi exclusiv sau 
manifestarea  unui  drept,  fiind  susceptibile  de  a  fi  interpretate  în 

28  În acest sens, a se vedea D. Gherasim, op. cit., p. 52; L. Pop, L‐M. Harosa, 

op. cit, p. 69;  pentru opinia exprimată recent în doctrină, în sensul că echivocul 
nu este un viciu al posesiei, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 63‐65.
Aurelian Gherghe 491
diferite  feluri, ceea ce stârneşte  incertitudine din partea  celorlalți 
cu  privire  la  ambele  elemente  constitutive  ale  posesiei,  dar  mai 
ales referitor la intenția posesorului de a stăpâni pentru sine29. 
Echivocul, în cazul căruia există dubiu cu privire la întrunirea 
elementului intențional al posesiei, se deosebeşte de precaritate, în 
cazul  căreia  există  certitudinea  absenței  acestui  element,  deci  a 
absenței posesiei30. 
Viciul echivocului se caracterizează prin aceea că două sau mai 
multe persoane exercită acte de stăpânire asupra unui bun, astfel 
încât niciuna nu poate pretinde o posesie proprie, distinctă. 
Existența  viciului  de  echivoc  se  verifică  cel  mai  bine  în  cazul 
coproprietăţii,  când  un  coproprietar  îndeplineşte  singur  acte  de 
stăpânire asupra bunului comun, în raport de care posesia lui este 
echivocă,  deoarece  este  dificil  să  se  stabilească  dacă  a  înțeles  să 
exercite acele acte numai în calitate de coproprietar sau în calitate 
de  proprietar  exclusiv.  Pentru  înlăturarea  echivocului,  coproprie‐
tarul  ar  trebui  să  facă  dovada  unei  posesii  exclusive,  contestând 
drepturile celorlalți coproprietari31. 
Echivocul,  ca  viciu  al  posesiei,  are  următoarele  caractere 
juridice: 
a) este relativ, putând fi invocat numai de către ceilalți copăr‐
taşi sau de ceilalți coposesori; 
b)  este  temporar,  el  încetând  atunci  când  comportamentul 
posesorului creează convingerea că acesta întruneşte şi elementul 
animus; 
c) se aplică atât în privinţa bunurilor imobile, cât şi în privinţa 
bunurilor mobile. 

29  A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturi­

lor reale, 1980, op. cit, p. 240.
30  A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiță, M.L. Pivniceru, op. cit., p. 145.
31  Fosta instanţă supremă a statuat în numeroase soluții de speță necesita‐

tea ca posesia utilă să îndeplinească şi calitatea de a fi neechivocă, sancționând 
în  acelaşi  timp  posesia  viciată  de  echivoc;  în  acest  sens,  a  se  vedea:  TS,  s.  civ., 
dec.  nr.  786/1977,  în  CD  1977,  pp.  24‐25;  TS,  s.  civ.,  dec.  nr.  769/1979  în  CD 
1979, pp. 37‐39; TS, s. civ., dec. nr. 1526/1984, în CD 1984, pp. 59‐62.
492 Aspecte privind posesia şi viciile sale

Proba  echivocului  se  face  de  către  cel  care  invocă  acest  viciu 
împotriva posesorului şi constă în înlăturarea prezumției instituite 
de art. 919 C. civ. 

IV. Posesia şi detenţia precară

1. Noţiunea detenţiei precare

Noțiunile  de  „detenție”,  „precaritate”,  „detenție  precară”  şi 
„posesie  precară”  desemnează  acelaşi  lucru,  şi  anume  simpla 
deţinere  a  unui  bun  ce  nu  trebuie  confundată  cu  posesia.  Deşi 
detentorul  are  stăpânirea  materială  a  bunului,  el  deține  lucrul 
pentru  altul  şi  nu  pentru  sine.  Detentorul  precar  deține  lucrul  în 
virtutea unui titlu, prin urmare, detenţia precară este întotdeauna 
o stare de drept, spre deosebire de posesie, care este o stare de fapt. 
În  timp  ce  posesorul  are  elementul  intențional  (animus)  şi 
exercită stăpânirea asupra lucrului cu intenția de a se comporta ca 
un  titular  al  unui  drept  real,  detentorul  nu  are  animus  domini, 
deoarece  el  deține  lucrul  pe  socoteala  altuia,  de  regulă  a  pro‐
prietarului, care posedă corpore alieno. 
Detenţia  precară  (precaritatea)  reprezintă  stăpânirea  în  fapt 
exercitată temporar, cu permisiunea şi pe socoteala proprietarului 
sau  în  baza  unui  titlu  legal,  convențional  sau  judiciar  asupra 
lucrului altuia, având obligația restituirii lui, dar lipsindu‐i intenția 
sau voința de a exercita această stăpânire pentru sine şi fără a se 
comporta cu privire la acel lucru ca un proprietar ori titular al unui 
drept real. 
Detenția  precară  era  definită  în  art.  1853  C.  civ.  1864,  care 
dispunea  că:  „(1)  Actele  ce  exercităm  sau  asupra  unui  lucru  al 
altuia,  sub  nume  precar,  adică  în  calitate  de  locatari,  depozitari, 
uzufructuari  etc.,  sau  asupra  unui  lucru  comun,  în  puterea 
destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de 
proprietar. 
(2) Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui 
lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”. 
Aurelian Gherghe 493
Din acest text legal rezulta că detenţia precară echivalează cu 
lipsa  posesiei  şi  nu  cu  un  simplu  viciu  al  ei.  Animus  sibi  habendi 
distinge  posesia  de  detenție.  Desigur  şi  detenția  precară 
presupune  existența  unui  element  psihologic  pe  lângă  elementul 
material,  dar  nu  este  vorba  de  animus  possidendi,  ci  de  animus 
detinendi. 
Ne aflăm în prezența detenției precare nu numai  atunci când 
există un titlu convenţional, judiciar sau legal pe care se întemeiază 
precaritatea, ci şi în cazurile în care stăpânirea asupra unui bun se 
exercită  „prin  simpla  îngăduință  a  proprietarului  său”  [art.  918 
alin. (1) lit. d) teza a II‐a C. civ.]. 
 
2. Categorii de detentori precari.  Codul  civil  din  1864 
enumera  în  art.  1853  cu  titlu  exemplificativ,  iar  nu  limitativ, 
categoriile  de  detentori  precari.  Conform  art.  918  alin.  (1)  C.  civ., 
„nu  constituie  posesie  stăpânirea  unui  bun  de  către  un  detentor 
precar, precum: 
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist; 
b)  titularul  dreptului  de  superficie,  uzufruct,  uz,  abitație  sau 
servitute, față de nuda proprietate; 
c)  fiecare  coproprietar,  în  proporție  cu  cotele‐părți  ce  revin 
celorlalți coproprietari; 
d)  orice  altă  persoană  care,  deținând  temporar  un  bun  al 
altuia,  este  obligată  să  îl  restituie  sau  care  îl  stăpâneşte  cu  îngă‐
duința acestuia”. 
În  literatura  de  specialitate  clasificarea  categoriilor  de  deten‐
tori  precari  se  face  în  funcție  de  natura  titlului  în  baza  căruia  se 
exercită actele de stăpânire, precum şi în funcție de existența sau 
inexistența unui drept real constituit în favoarea detentorului, altul 
decât  dreptul  de  proprietate32.  Astfel,  putem  avea  următoarele 
categorii de detentori precari: 
A. Detentorii precari în baza unui titlu convenţional 
În materie imobiliară, intră în această categorie cei care dețin 
bunul în baza unei convenții: 

32  În acest sens, a se vedea: D. Gherasim, op. cit., p. 75; T. Dârjan, Uzucapiu­

nea sau prescripţia achizitivă, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010, pp. 99‐101.
494 Aspecte privind posesia şi viciile sale

•  Locatarul  care  are  un  drept  personal  şi  exercită  o  detenție 

precară,  având  obligația  de  restituire  a  lucrului,  astfel  că  el  nu 
poate dobândi proprietatea prin uzucapiune  asupra imobilului  ce 
face obiectul locațiunii33; 
•  Vânzătorul  care  nu  predă  imobilul  vândut,  după  încheierea 
contractului  de  vânzare­cumpărare  (constitutul  posesoriu);  deoa‐
rece  vânzătorul  este  obligat  să  predea  bunul  cumpărătorului,  el 
este considerat un detentor precar; 
• Antreprenorul, care nu a predat lucrul executat, deoarece el 
nu  va  deține  lucrarea  sub  nume  de  proprietar,  ci  ca  un  detentor 
precar; 
• Beneficiarul cumpărător în baza unui antecontract de vânzare­
cumpărare (promisiune bilaterală de vânzare‐cumpărare); 
•  Constructorul  de  rea­credinţă  asupra  imobilului  edificat  pe 
terenul altuia; acesta este un detentor precar al construcției până 
în  momentul  în  care  proprietarul  terenului  ia  hotărârea  fie  să 
invoce  accesiunea  imobiliară  artificială  şi  să  păstreze  edificiul, 
devenind  debitor  al  constructorului  de  rea‐credință  pentru 
valorificarea  materialelor  şi  a  prețului  manoperei,  fie  să  oblige 

33  Prin decizia nr. VIII/1999 (M. Of. nr. 636 din 27 decembrie 1999) CSJ, 

Secțiile unite,  admițând  recursul în interesul legii,  a  statuat:  „În temeiul  pre‐

vederilor art. 1853 din Codul civil, locatarul, exercitând o posesie precară, nu 
poate dobândi proprietatea prin uzucapiune, asupra imobilului ce face obiec‐
tul  locațiunii”.  În  motivarea  deciziei  se  arată  că:  „posesiunea  juridică,  adică 
cea  apărată  de  lege  ca  manifestarea  exterioară  a  unui  drept,  constă  atât  în 
exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exer‐
cita acele acte ca manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bu‐
nului respectiv fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub 
forma unui atribut al acestuia. Exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, 
adică  simpla  detențiune,  poate  avea  loc  în  numele  detentorului  însuşi  sau  în 
numele altuia, în acest din urmă caz beneficiile posesiunii juridice aparținând 
celui a cărui pretențiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului 
de  fapt.  (…)  Cu  toate  că  nu  este  tratată  ca  un  viciu  al  posesiei  în  Codul  civil, 
precaritatea  poate  fi  considerată  mai  mult  decât  atât,  şi  anume  ca  o  lipsă  a 
înseşi  posesiei,  deoarece  este  lipsită  de  „animus  domini”,  adică  de  elementul 
intențional  al  posesiei.  Precaritatea,  deşi  echivalează  cu  o  lipsă  a  posesiei 
înseşi, în concepția Codului civil apare totuşi ca un viciu absolut şi perpetuu al 
posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 din Codul civil posedă 
pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzu‐
fructuarul pentru nudul proprietar”.
Aurelian Gherghe 495
constructorul  de  rea‐credință  să  îşi  ridice  construcția  şi  să  plă‐
tească eventuale daune‐interese.  
În materie mobiliară, sunt detentori precari, spre exemplu: 
•  Depozitarul  care  exercită  o  detenție  precară  fiind  ținut  să 
restituie în natură bunul mobil corporal depozitat; 
• Comodatarul, deoarece acesta deține bunul mobil sau imobil 
neconsumptibil  pentru  comodant,  după  folosirea  lucrului  potrivit 
destinației sale, având obligația de restituire a acestuia; 
•  Creditorul  gajist  care  deține  bunul  în  virtutea  contractului 
accesoriu de gaj; 
•  Administratorul  bunului  altuia,  adică  persoana  care  este 
împuternicită, prin legat sau convenție cu administrarea unuia sau 
mai  multor  bunuri,  a  unei  mase  patrimoniale  sau  a  unui  patri‐
moniu  care  nu  îi  aparține34.  Acesta  nu  este  considerat  posesor,  ci 
detentor precar, deoarece nu are animus sibi habendi. 
B. Detentori precari care deţin bunul în temeiul unui titlu 
judiciar sau în baza unui titlu legal: 
• Sechestrul judiciar; 
• Executorul testamentar; 
• Curatorul; 
• Tutorii numiți pentru administrarea bunurilor minorului lip‐
sit de ocrotire părintească sau a persoanei puse sub interdicție35. 
C. Detentori precari în raport cu dreptul de proprietate şi 
posesori  în  raport  cu  dezmembrămintele  dreptului  de  pro­
prietate.  Conform  art.  918  alin.  (1)  lit.  b)  C.  civ.,  sunt  detentori 
precari față de nuda proprietate: 
• Titularul dreptului de superficie; 
• Uzufructuarul; 
• Uzuarul dreptului; 
• Titularul dreptului de abitație; 
• Titularul dreptului de servitute. 

34  Pentru administrarea bunurilor altuia, a se vedea art. 792‐857 C. civ. şi 

capitolul  VII  (din  prezenta  lucrare),  Noi  instituţii  şi  reglementări  în  cuprinsul 
Codului civil, Secțiunea a III‐a „Administrarea bunurilor altuia”.
35  Pentru tutela minorului, a se vedea art. 110‐163 C. civ.; pentru tutela ce­

lui pus sub interdicţie judecătorească, a se vedea art. 164‐177 C. civ., iar pentru 
curatelă, a se vedea art. 178‐186 C. civ.
496 Aspecte privind posesia şi viciile sale

Toate  aceste  persoane  sunt  adevăraţi  posesori  cu  privire  la 

dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate,  dar  sunt  detentori 
precari cu privire la nuda proprietate, deoarece dețin bunul în baza 
unui contract încheiat cu proprietarul față de care au obligația de 
restituire,  astfel  că  ei,  spre  exemplu,  nu  pot  dobândi  dreptul  de 
proprietate  prin  uzucapiune  decât  dacă  are  loc  o  intervertire  a 
precarității  în  posesie  utilă,  în  condițiile  prevăzute  de  art.  1858  
C. civ. 1864. 
D. Detentori precari care exercită asupra bunului acte de 
simplă îngăduinţă sau toleranţă. 
Sediul  materiei  pentru  această  categorie  de  detentori  precari 
se  află  în  art.  1853  alin.  (2)  C.  civ.  1864:  „Tot  asemenea  este 
posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla 
îngăduință a proprietarului său” şi în art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ.: 
„orice altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este 
obligată  să  îl  restituie  sau  care  îl  stăpâneşte  cu  îngăduința 
acestuia”. 
 
3. Intervertirea detenţiei precare în posesie utilă 
În  cazurile  expres  şi  limitativ  prevăzute  de  lege  precaritatea 
poate  fi  transformată  în  posesie  utilă  prin  intervertirea  titlului, 
deşi prin art. 1855 C. civ. 1864 [art. 919 alin. (2) C. civ.] se instituie 
o  prezumţie  legală  de  continuitate  a  detenţiei  precare:  „Când 
posesorul  a  început  a  poseda  pentru  altul,  se  presupune  că  a 
conservat  aceeaşi  calitate,  dacă  nu  este  probă  contrarie”36.  În 
situația în care se face proba contrară acestei prezumții înseamnă 
că se dovedeşte transformarea detenţiei precare în posesie utilă. 
La rândul său, art. 1857 din fostul C. civ. prevede că „posesorul 
care  posedă  nu  sub  nume  de  proprietar  nu  poate  să  schimbe  el 
însuşi,  fie  prin  sine  singur,  fie  prin  alte  persoane  interpuse, 
calitatea  unei  asemenea  posesiuni”.  Rezultă  că  detentorul  precar 
nu  poate  să  transforme  „animus  detinendi”  şi  „animus  possidendi” 
prin simpla sa manifestare de voință, atât în nume propriu, cât şi 
prin  persoane  interpuse.  Intervertirea  precarității  în  posesie  este 

36  Conform art. 919 alin. (2) C. civ., „Detenția precară, odată dovedită, este 

prezumată că se menține până la proba intervertirii sale”.
Aurelian Gherghe 497
posibilă numai dacă manifestarea de voință a detentorului precar 
în  sensul  transformării  lui  „animus  detinendi”  şi  „animus  possi­
dendi”  este  însoțită  de  un  alt  fapt  juridic  în  sens  larg  (act  juridic 
încheiat cu un terț sau fapt juridic în sens restrâns)37. 
Transformarea (intervertirea) precarității în posesie utilă este 
posibilă  numai  în  cazurile  limitativ  prevăzute  de  art.  1858  C.  civ. 
1864 [art. 920 alin. (1) C. civ.], şi anume atunci: 
a) „când deținătorul lucrului primeşte cu bună‐credință de la 
o  a  treia  persoană,  alta  decât  adevăratul  proprietar,  un  titlu 
translativ de proprietate în privința lucrului ce deține”; [art. 1858 
pct. 1 C. civ. 1864, corespunzător art. 920 alin. (1) lit. a) C. civ.]. 
Spre  exemplu,  comodatarul  cumpără  bunul  dat  în  folosință 
gratuită  de  la  o  altă  persoană  decât  comodantul  (adică  de  le  un 
„non  dominus”)  pe  care  îl  crede  adevăratul  proprietar  al  bunului. 
Pentru  intervertirea  titlului  posesiei  este  necesară  prezența 
condiţiei bunei­credinţe a comodatarului, care se prezumă, sarcina 
probei  revenindu‐i  celui  care  invocă  reaua  credință.  Condiţia 
bunei­credinţe  se  justifică  prin  aceea  că  în  lipsa  ei  ar  fi  posibilă 
încălcarea interdicției prevăzute de art. 1857 C. civ. 1864, potrivit 
căruia detentorul precar nu poate să îşi schimbe calitatea prin alte 
persoane  interpuse,  respectiv  ca  printr‐o  înțelegere  cu  un  terț, 
despre  care  ştie  că  nu  este  adevăratul  proprietar,  detentorul 
precar să îşi schimbe calitatea în aceea de posesor.  
b) „când  deținătorul  lucrului  neagă  dreptul  celui  de  la  care 
ține  posesiunea,  prin  acte  de  rezistență  la  exercițiul  dreptului 
său” [art. 1855 pct. 2 C. civ. 1864, corespunzător art. 920 alin. (1) 
lit. b) din C. civ.]. 
Pentru  transformarea  detenției  precare  în  posesia  utilă  pe 
acest  temei  nu  este  suficientă  negarea  dreptului  celui  de  la  care 
detentorul  precar  a  primit  lucrul,  ci  este  nevoie  ca  acesta  să 
exercite acte reale de rezistenţă, prin care să îşi manifeste voința de 
a poseda împotriva autorului său, provocând un conflict între el şi 
proprietar în problema proprietății38. 
Jurisprudența a statuat că simplul refuz al chiriaşului de a plăti 
chiria  solicitată  de  proprietar  nu  poate  avea,  astfel,  această 

37  În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 67. 
38  C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. I, p. 592.
498 Aspecte privind posesia şi viciile sale

semnificație.  Dimpotrivă,    conduc  la  intervertirea  precarității  în 

posesie  utilă  refuzul  chiriaşului  de  a  mai  plăti  chiria  bunului, 
motivat  de  împrejurarea  că  nu  îi  mai  recunoaşte  calitatea  de 
proprietar locatorului sau pentru că locatarul pretinde că el însuşi 
este  proprietar.  În  această  ipoteză  este  vorba  de  o  manifestare 
exterioară  concretizată  în  acte  de  rezistență  de  natură  judiciară, 
extrajudiciară  sau  în  acte  materiale  neîndoielnice  şi  uşor  de 
dovedit. Potrivit art. 920 alin. (1) lit. b) C. civ., intervertirea deten‐
ției precare în posesia utilă se poate face „dacă detentorul precar 
săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistență neechivoce în 
privința intenției sale de a începe să se comporte ca un proprietar; 
în  acest  caz,  intervertirea  nu  se  va  produce  însă  mai  înainte  de 
împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului”. 
c)  „când  deținătorul  strămută  posesiunea  lucrului,  printr‐un 
act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este 
de  bună‐credință”  [art.  1858  pct.  3  C.  civ.  1864,  corespunzător 
art. 920 alin. (1) lit. c) C. civ.] 
În acest caz, detentorul precar (locatar, depozitar, comodatar 
etc.),  considerându‐se  proprietar,  transmite  printr‐un  act  cu  titlu 
particular (vânzare, donație, schimb) bunul unei terțe persoane de 
bună‐credință,  care  devine  posesor  veritabil39.  Buna­credinţă  a 
terţului  constă  în  convingerea  sa  că  a  dobândit  bunul  de  la 
adevăratul proprietar. Având „animus sibi habendi”, el transformă 
detenția precară a înstrăinătorului în posesie utilă. 
Dacă în primele două cazuri de intervertire are loc o schimbare 
a  atitudinii  subiective  a  detentorului  precar,  în  acest  al  treilea  caz 
este  vorba  de  o  transformare  radicală,  deoarece  intervertirea 
precarității nu se mai produce în persoana detentorului precar, ci 
în persoana terțului dobânditor. 
d)  „când  transmisiunea  posesiunii  din  partea  deținătorului  la 
altul  se  face  printr‐un  act  cu  titlu  universal,  dacă  acest  succesor 
universal este de bună‐credință” (art. 1858, pct. 4 C. civ. 1864). La 
rândul său, art. 1859 C. civ. 1864 precizează şi consolidează acest 
mod  de  intervertire  a  detenției  precare  în  posesie  utilă:  „În  toate 

39  Literatura  juridică  a  evidențiat  că  ipoteza  prevăzută  în  art.  1858  pct.  3  

C.  civ.  de  la  1864  este  inversul  celei  prevăzute  în  art.  1858  pct.  1  C.  civ.  de  la 
1864. În acest sens, a se vedea D. Gherasim, op. cit., p. 89.
Aurelian Gherghe 499
cazurile când posesiunea aceluiaşi lucru trece în mai multe mâini, 
fiecare  posesor  începe,  în  persoana  sa,  o  nouă  posesiune,  fără  a 
distinge  dacă  strămutarea  posesiunii  s‐a  făcut  în  mod  singular40 
sau universal, lucrativ sau oneros”. În această ipoteză „de cuius”, de 
exemplu, deține bunul cu titlu precar, dar succesorul universal sau 
cu titlu universal crede că acesta a fost proprietar. Având „animus 
sibi habendi”, el devine posesor. Soluția a fost criticată în doctrină 
în  mod  justificat,  argumentându‐se  că  succesorul  universal  se 
substituie în toate drepturile şi obligațiile autorului, indiferent de 
buna  sau  de  reaua  sa  credință,  astfel  încât  ar  trebui  să  rămână 
obligat şi la restituirea bunului41. 
Pentru  aceste  motive,  legiuitorul  nu  a  mai  reținut  în  art.  920 
alin.  (2)  C.  civ.  acest  caz  de  intervertire  a  precarității  în  posesie 
utilă. 
În ceea ce priveşte  aplicarea în timp  a art. 920  C. civ.,  art.  81 
din Legea nr. 71/2011 privind aplicarea noului Cod civil, arată că 
dispozițiile  acestuia  se  aplică  numai  cazurilor  de  intervertire 
apărute după intrarea lui în vigoare, deci după data de 1 octombrie 
2011, ceea ce înseamnă că pentru cazurile de intervertire produse 
înainte de această dată continuă a fi aplicabile dispozițiile art. 1858 
fostul Cod civil. 

40 Cu titlu particular.
41 În acest sens, a se vedea: Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., pp. 169‐170;  

C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 243.
500 Uzucapiunea

CAPITOLUL III
EFECTELE POSESIEI

UZUCAPIUNEA*

(art. 928­934,  
art. 939­940) 

Preambul
Deși este o instituție extrem de veche, ce apare în Legea celor 
XII  Table1,  uzucapiunea  reușește  să  supraviețuiască  în  contem‐
poraneitate,  e  drept,  cu  aplicabilitate  mai  restrânsă,  datorită  unei 
indubitabile  nevoi  socio‐economice.  Fizionomia  actuală  o  dobân‐
dește  în  dreptul  roman  post‐clasic2,  ce  a  instituit  un  mecanism 
juridic  al  uzucapiunii,  neschimbat  până  la  intrarea  în  vigoare  a 
noului Cod civil. Acest mod de dobândire a proprietății, considerat 
originar  de  doctrină3  (vom  vedea  în  cele  ce  urmează  că  acest 
caracter  trebuie  pus  sub  semnul  întrebării,  raportat  la  unele 

* Autori:
Jud. dr. Andrea Annamaria Chiş – Cercetător ştiinţific asociat la proiect
Av. Dumitru Dobrev – cercetător ştiinţific.
1  P.F.  Girard,  Manuel  Élémentaire  de  Droit  Romain,  Librairie  Arthur 

Rousseau, 1924, Paris, p. 311.
2    A  se  vedea  reformele  lui  Iustinian  asupra  uzucapiunii  de  30  de  ani  și 

longi temporis praescriptio din 528 și 531 d.Hr., în P.F. Girard, op. cit., p. 316.
3  A  se  vedea:  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  ed.  a  II‐a,  

Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 363; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale prin­
cipale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 365.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 501
dispoziții din noul Cod și legi speciale, cum ar fi cele referitoare la 
imprescriptibilitatea  acțiunii  ipotecare),  are  certe  conexiuni  cu 
ideea  de  aparență  în  drept4.  Totodată,  uzucapiunea,  ca  efect  al 
posesiei neîntrerupte și sub aparență de proprietate, reprezintă și 
o sancțiune pentru fostul proprietar care s‐a dezinteresat de bun. 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, deși dobândirea 
dreptului  de  proprietate  de  către  posesor  prin  uzucapiune  în 
detrimentul  adevăratului  proprietar  constituie  o  ingerință  în 
dreptul acestuia, ea nu este incompatibilă cu prevederile art. 1 din 
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece se urmărește „un 
scop legitim de interes general”, de natură „a favoriza securitatea 
juridică” prin paralizarea unei acțiuni în revendicare introduse de 
fostul proprietar5. 
Pentru că nu este o instituție nou introdusă în Codul civil, nu 
ne‐am propus tratarea ei exhaustivă în acest spațiu, ci, în principal, 
identificarea elementelor de noutate. 

1. Noţiune
Cea mai mare parte a doctrinei defineşte uzucapiunea ca fiind 
acel mod de dobândire a drepturilor reale principale ce constă în 
posesia exercitată asupra unui bun în perioada prevăzută de lege6. 
Apreciem  că  definiția  completă  trebuie  să  includă  şi  faptul  că 
dreptul  real  principal  nu  se  dobândeşte  de  drept,  ca  urmare  a 
exercitării  posesiei  în  termenul  prevăzut  de  lege,  ci  şi,  aşa  cum  a 
sesizat  deja  doctrina7,  prin  exercitarea  pozitivă  a  dreptului 

4 J. Ghestin, G. Goubeau, M. Fabre‐Magnan, Traité de droit civil. Introduction 

générale, 4é éd., LGDJ, 1994, p. 859.
5 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 386, precum și jurisprudența citată: CEDO, 

Marea Cameră, Hotărârea din 30 august 2007, cauza J.A. Pye Oxford Ltd și J.A. Pye 
(Oxford) Land Ltd c. Regatului Unit, § 74, publicată pe site‐ul www.echr.coe.int. 
6 A se vedea, în acest sens: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămin­

tele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 256; E. Chelaru, Drept civil. Dreptu­
rile  reale  principale  în  reglementarea  noului  Cod  civil,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti, 
2013, p. 421; C. Bîrsan, op. cit., p. 385; G.. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs 
de drept civil. Drepturile reale principale conform noului Cod civil, p. 228.
7  A  se  vedea  V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  Huma‐

nitas, Bucureşti, 2006, p. 354.
502 Uzucapiunea

potestativ  de  a  invoca  uzucapiunea,  întrucât  cel  care  a  exercitat 

posesia în termenul prevăzut de lege este liber să se prevaleze (sau 
nu) de aceasta. 

2. Tipurile de uzucapiune
Noul  Cod  reglementează  trei  tipuri  de  uzucapiune,  respectiv, 
în  materie  de  imobile,  uzucapiunea  extratabulară  şi  cea  tabulară, 
preluate  după  modelul  Decretului‐Lege  nr.  115/1938  pentru 
unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare8, scurtând însă 
durata  termenelor,  şi  uzucapiunea  mobiliară,  care  nu  exista  în 
vechea reglementare. 
În  cele  ce  urmează,  le  vom  analiza  succint,  punând  accent  pe 
elementele de noutate şi încercând să identificăm legăturile cu alte 
instituții reglementate de noul  Cod civil, precum şi cu dispozițiile 
cuprinse  în  noul  Cod  de  procedură  civilă  privind  înscrierea 
drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii9. 

3. Uzucapiunea extratabulară

3.1. Sediul materiei

Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 930 C. civ.10. Textul 
nu  cuprinde  o  definiție  a  acestui  mod  de  dobândire,  ci  doar 
condițiile  pentru  dobândirea  dreptului  de  proprietate  sau  a  unui 
dezmembrământ al acestuia prin acest mod.  
 
 

8 A fost publicat în M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938. Îl vom numi în conti‐

nuare „vechea lege a cărților funciare”.
9  Noul  Cod  de  procedură  civilă  a  fost  aprobat  prin  Legea  nr.  134/2010,  

publicată  în  M.  Of.  nr.  485  din  15  iulie  2010,  fiind  pus  în  aplicare  prin  Legea  
nr. 76/2012, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care a modificat unele 
texte, şi republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012, intrând în vigoare la data 
de 15 februarie 2013. Vom folosi în continuare abrevierea C. pr. civ.
10 Vom folosi în continuare abrevierea C. civ.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 503
3.2. Condiţii
Din textul art. 930 C. civ. rezultă că pentru a dobândi un drept 
real  principal  asupra  unui  imobil  este  necesară  întrunirea 
următoarelor condiții: 
i) o posesie de 10 ani, la această condiție adăugându‐se una din 
următoarele: 
ii) ‐ proprietarul înscris în cartea funciară a decedat (în cazul 
persoanei  fizice)  sau  și‐a  încetat  existenţa  (în  situația  persoanei 
juridice); 
‐  a  fost  înscrisă  în  cartea  funciară  declarația  de  renunţare  la 
proprietate; 
‐ imobilul nu era înscris în nicio carte funciară; 
iii) ‐ înregistrarea cererii  în cartea funciară, înainte ca  o terță 
persoană  să  fi  înregistrat  o  cerere  de  înscriere  a  dreptului  în 
folosul ei. 
Din  lectura  textului  rezultă  că  legiuitorul  a  optat  pentru 
instituirea  unui  termen  mai  scurt  decât  cel  de  20  de  ani  prevăzut 
de art. 28 din vechea lege a cărților funciare11 și a înlăturat unele 
deficienţe  ale  vechii  reglementări,  introducând  posibilitatea  de  a 
uzucapa  și  imobilele  ce  au  aparținut  unor  persoane  juridice  (care 
și‐au  încetat  existența).  În  plus,  pentru  a  reglementa  situaţia 
imobilelor neînscrise în cartea funciară (la data intrării în vigoare a 
noului  Cod),  a  prevăzut  și  posibilitatea  de  a  uzucapa  un  imobil 
neînscris. O prevedere privind posibilitatea de a uzucapa imobilele 
neînscrise în cartea funciară exista și în art. 1468 și 1470 din Codul 
civil  austriac12,  aplicabil  în  Transilvania  și  Bucovina  până  la  data 
extinderii  legislației  civile  și  comerciale  a  Vechiului  Regat  în 

11  Art.  28  din  vechea  lege  a  cărților  funciare  avea  următorul  cuprins: 

 „(1)  Cel  ce  a  posedat  un  bun  nemişcător  în  condițiunile  legii,  timp  de  20  ani, 
după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea 
dreptului uzucapat. (2) De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel 
ce a posedat un bun nemişcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiți de 
la înscrierea în cartea funciară a declarațiunii de renunțare la proprietate”.
12  A  se  vedea  Codul  civil  general  austriac  cuprinzând  textul  oficial,  legile, 

novellele și ordonanţele publicate pentru completarea și modificarea acestuia sau 
privitoare la materiile cuprinse în el, aplicabile unele în Bucovina, altele în Trans­
ilvania , traducere I. Corjescu, București, Imprimeria Statului, 1921, p. 386.
504 Uzucapiunea

România  de  peste  Carpați  prin  Legea  nr.  389/194313,  Legea  

nr. 260/194514 și Decretul‐Lege nr. 478/193815.  
3.2.1. Posesia, temei al uzucapiunii extratabulare
Pentru  a  dobândi  dreptul  de  proprietate  sau  un  dezmem‐
brământ al acestuia prin uzucapiune extratabulară, posesia trebuie 
să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie utilă; b) să existe o 
posesie de 10 ani. 
a) Întrucât uzucapiunea extratabulară este un efect al posesiei, 
aceasta  trebuie  să  îndeplinească  o  condiție  primordială,  în  sensul 
de  a  fi  fondată  pe  o  posesie  utilă,  adică  să  nu  fie  viciată.  Viciile 
posesiei, potrivit art. 922 C. civ., sunt aceleași din vechiul Cod civil: 
discontinuitatea,  violența  şi  clandestinitatea.  Viciul  echivocului16, 
considerat  ca  atare  în  art.  2229  Cod  Napoleon  și  în  doctrina 
noastră  interbelică17,  nu  a  fost  preluat  expres  în  noul  Cod  civil, 
deoarece redactorii au considerat benefică tradiția Codului civil de 
la 1864, care nu avea o prevedere expresă privind existența unui 
astfel  de  viciu.  Cu  toate  acestea,  un  coproprietar  nu  poate  să 
uzucapeze  cotele  în  dauna  celorlalți  coproprietari  decât  dacă  a 
avut loc intervertirea precarității [art. 918 alin. (1) lit. c) C. civ.]18 în 
posesie utilă în baza art. 920 alin. (1) C. civ.  

13 Publicată în M. Of. nr. 142 din 22 iunie 1943.
14 Publicată în M. Of. nr. 78 din 4 aprilie 1948.
15 Publicată în M. Of. nr. 228 din 1 octombrie 1938. Pentru analiza aplicării 

în  timp  a  Codului  civil  austriac  pe  teritoriul  Transilvaniei  și  Bucovinei,  a  se 
vedea  T.  Dârjan,  Uzucapiunea  sau  prescripţia  achizitivă,    Ed.  Monitorul  Oficial, 
București, 2010, pp. 175‐179.
16 A se vedea I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, 2000, pp. 252‐253.
17  În disputa doctrinară privind viciul echivocului, M. Rarincescu susținea 

că stabilirea cu ce titlu s‐au făcut actele de folosință ale posesorului este o sim‐
plă chestiune de probă. Traian Ionașcu, dimpotrivă, considera că viciul echivo‐
cului  oferă  revendicatorului  posibilitatea  de  a  răsturna  prezumția  cuprinsă  în 
art. 1854 C. civ. (Cuza) și a stabili îndoiala care există cu privire la natura, carac‐
terul  sau  semnificația  titlului  cu  care  posesorul  a  intrat  în  posesiune.  Dacă  o 
asemenea dovadă a fost făcută, viciul de echivoc va apărea în toată plenitudinea 
lui.  Pentru detalii asupra controversei, a se vedea G.N. Luțescu, Teoria generală 
a drepturilor reale, București, Imprimeria Văcărești, 1947, pp. 205‐209.
18  A    se  vedea,  pentru  detalii,  R.  Peptan,  Uzucapiunea  în  noul  Cod  civil,  în 

Dreptul nr. 8/2010, pp. 22‐25.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 505
Codul nu impune condiția bunei‐credințe în cazul uzucapiunii 
extratabulare,  astfel  că  posesia  poate  fi  de  bună  sau  de  rea­
credinţă19. 
b) Uzucapiunea extratabulară intervine după împlinirea terme‐
nului de 10 ani, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiții prevăzute 
de lege. Condiția curgerii unui termen este de esenţa uzucapiunii. 
Termenul  începe  să  curgă  la  data  intrării  în  posesie,  dacă  la 
această  dată  sunt  îndeplinite  și  condițiile  specifice  prevăzute  de 
lege20.  Acesta  se  va  considera  împlinit  în  ziua  corespunzătoare 
celei  în  care  termenul  a  început  să  curgă  din  cel  de‐al  10‐lea  an, 
după  cum  prevede  art.  2552  alin.  (1)  C.  civ.  Zilele  de  sărbători 
legale vor intra în calculul termenului, însă în cazul în care ultima zi 
a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit 
la  sfârşitul  primei  zile  lucrătoare  care  îi  urmează,  după  cum 
prevede art. 2554 C. civ. Aplicarea art. 2554 C. civ., ce prelungește 
faptic  termenul  de  prescripţie  achizitivă,  se  justifică  nu  doar  prin 
aceea  că  noul  Cod  reglementează  identic  calculul  termenelor, 
indiferent  că  este  vorba  de  prescripție  extinctivă,  achizitivă  sau 
decădere, ci și pentru că termenul de uzucapiune nu curge doar în 
favoarea  posesorului,  ci  sancționează  pasivitatea  celui  împotriva 
căruia  curge,  deci  acestuia  din  urmă  trebuie  să  i  se  acorde 
posibilitatea  efectivă  de  a  ieși  din  pasivitate,  posibilitate  pe  care  
și‐o poate exercita doar într‐o zi lucrătoare. 
Pentru împlinirea termenului uzucapiunii extratabulare, se va 
putea invoca joncțiunea posesiilor în condițiile art. 933 C. civ. Acest 
articol reprezintă o sinteză a dispozițiilor art. 1.859 şi 1860 C. civ. 
(Cuza), care reglementau aceeași instituție. Art. 933 alin. (1) C. civ.,  
asemenea  art.  1.859  C.  civ.  1864,  stabileşte  regula  de  bază  că 
fiecare posesor este considerat că începe o posesie nouă indiferent 
de modalitatea de dobândire a bunului, respectiv cu titlu particular 
sau ca parte componentă a unei universalități de bunuri. Excepția 
de la regulă o reprezintă instituția joncțiunii posesiilor, care are ca 

19  În  același  sens,  I.O.  Călinescu,  în  Colectiv,  coord.  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  

R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1­2664, 
Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 963.
20 A se vedea infra, nr. 3.2.2.
506 Uzucapiunea

efect  adăugarea  la  termenul  posesiei  actuale  a  posesorului  a 

intervalului  de  timp  cât  lucrul  a  fost  posedat  de  autorul  său.  Art. 
933  alin.  (2)  C.  civ.,  asemenea  art.  1.860  C.  civ.  1864,  permite 
posesorului  actual  al  bunului,  care  nu  a  posedat  bunul  suficient 
pentru a‐l uzucapa, să unească posesia sa cu aceea a autorului său, 
astfel încât acesta va profita şi de timpul cât a durat posesia celui 
care  a  stăpânit  anterior  bunul.  Asemeni  reglementării  anterioare, 
joncțiunea  posesiilor  a  rămas  o  instituție  facultativă,  deoarece 
posesorul  are  un  drept  de  opțiune  în  ceea  ce  priveşte  joncțiunea 
posesiilor, aceasta intervenind numai ca urmare a manifestării de 
voință concretizate prin invocarea joncțiunii. 
3.2.2. Condiţii specifice
Condițiile specifice, care se adaugă la aceea a posesiei utile, pot 
fi  grupate  în  două  categorii,  raportat  la  situațiile  reglementate  de 
ipoteza  normei:  a)  fostul  proprietar  este  intabulat  în  cartea 
funciară,  dar  a  decedat  sau  și‐a  încetat  existența  și  b)  dreptul  de 
proprietate  nu  este  înscris  în  cartea  funciară,  fie  pentru  că  s‐a 
înscris renunțarea la acesta, fie pentru că imobilul nu este înscris 
în vreo carte funciară. 
a)  Dacă  proprietarul  şi‐a  intabulat  dreptul  în  cartea  funciară, 
acesta trebuie să fi încetat din viață, în cazul persoanei fizice, sau 
să îşi fi încetat existența, în situația persoanelor juridice. Încetarea 
din  viață  a  persoanei  fizice  se  dovedește  printr‐un  certificat  de 
deces sau prin  hotărârea  judecătorească de declarare  a  morții. În 
ceea  ce  privește  condiția  referitoare  la  persoanele  juridice,  spre 
deosebire  de  alți  autori,  care  apreciază  că  încetarea  existenței 
persoanei juridice proprietar tabular în sensul art. 930 alin. (1) lit. a) 
C.  civ.  nu  se  referă  și  la  dizolvare  și  lichidare21,  considerăm  termi‐
nologia de încetare a existenței persoanei juridice ca fiind generică 
și  că,  de  fapt,  legiuitorul  a  dorit  să  se  refere  la  toate  modurile  de 
încetare  care  duc  la  dizolvarea  și,  în  consecință,  la  radierea 
persoanei  juridice  dintr‐un  registru  public.  Aceasta  deoarece  se 
întâmplă,  nu  foarte  rar,  ca  anumite  imobile  să  nu  fie  avute  în 

21   I.O. Călinescu, op. cit., p. 964.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 507
vedere în procedura de lichidare voluntară [e.g., dizolvarea urmată 
de  lichidare  inițiata  de  Oficiul  Registrului  Comerțului  în  baza  
art. 30 alin. (1) şi 31 alin. (2) din Legea nr. 359/2004] sau judiciară 
pentru  simplul  fapt  că  lichidatorul  nu  se  bucură  de  concursul 
administratorilor  persoanei  juridice  pentru  identificarea  tuturor 
bunurilor din patrimoniul acesteia și nu are posibilitatea de a apela 
la  fiecare  birou  de  carte  funciară  din  țară  pentru  a  stabili  ce 
imobile  are  aceasta  în  proprietate.  În  astfel  de  situații,  în  cartea 
funciară rămâne înscrisă societatea lichidată sau dizolvată, fără să 
opereze  o  transmisiune  tabulară  către  succesorii  în  drepturi  ai 
acesteia,  situația  acestor  bunuri  rămânând,  astfel,  incertă;  or,  nu 
este  just  ca  aceste  bunuri  să  rămână  res  nullius  și  să  nu  poată  fi 
uzucapate, cu atât mai  mult cu cât  au făcut parte  din patrimoniul 
unei persoane juridice de drept privat. 
b)  Dreptul  de  proprietate  sau  un  alt  dezmembrământ  al 
acestuia  poate  fi  dobândit  prin  uzucapiune  extratabulară  în  cazul 
renunțării  proprietarului  intabulat  în  cartea  funciară  la  dreptul 
său,  dacă  declarația  de  renunțare,  dată  obligatoriu  în  formă 
autentică, a fost înscrisă în cartea funciară potrivit art. 889 alin. (1) 
C. civ., coroborat cu art. 562 alin. (2) C. civ. În acest caz, prescripția 
achizitivă  curge  împotriva  unității  administrativ‐teritoriale, 
devenită proprietar extratabular. 
3.2.3. Cererea de înscriere a dreptului în cartea funciară
– exercitarea dreptului potestativ de a invoca uzucapiunea
Uzucapantul poate dobândi dreptul real principal doar dacă se 
conformează  formalității  de  a  formula  o  cererea  de  înscriere  în 
cartea  funciară.  Ca  urmare,  pe  lângă  posesia  unui  bun  imobil 
pentru  un  interval  de  timp  de  10  ani,  mai  este  necesară,  potrivit 
alin. (1) şi (2) ale art. 930 C. civ., să existe o cerere de înscriere în 
cartea funciară din partea prezumtivului uzucapant, cerere care să 
fie anterioară unei eventuale alte cereri formulate de un terț, prin 
terţ  interesat  înțelegându‐se  fie  moştenitorii  persoanei  fizice 
decedate  sau  succesorii  persoanei  juridice  care  şi‐a  încetat  exis‐
tența, fie unitatea administrativ‐teritorială, în acord cu prevederile 
508 Uzucapiunea

art.  889  alin.  (2)  C.  civ.  De  asemenea,  terț  interesat  poate  fi  şi 
dobânditorul  dreptului  de  proprietate  sau  al  altui  drept  real, 
principal  sau  accesoriu,  de  la  succesorii  în  drepturi  ai  persoanei 
fizice/juridice,  care  își  poate  înscrie  dreptul  în  condițiile  art.  887 
alin. (3) și art. 894 C. civ. 

3.3. Uzucapiunea extratabulară – mod de dobândire tabular22

În  ceea  ce  priveşte  uzucapiunea  extratabulară,  vechea  lege  a 
cărților funciare nu o enumera printre modurile de dobândire fără 
înscriere,  însă  o  parte  a  doctrinei  şi  a  jurisprudenței  a  calificat 
acest  mod  de  dobândire  ca  o  excepție  de  la  regula  efectului 
constitutiv de drepturi al intabulării23.  
Nu  este  însă  mai  puțin  adevărat  că  au  fost  autori  care  au 
contestat că uzucapiunea reglementată de art. 28 din vechea lege a 
cărților funciare ar fi un mod de dobândire extratabular24.  
Legea cadastrului a prevăzut‐o printre excepțiile de la principiul 
opozabilității față de terți a intabulării [art. 26 alin. (1)]25.  
Noul  Cod  civil,  spre  deosebire  de  vechea  lege  a  cărților 
funciare  [art.  17  alin.  (1)],  nu  limitează  efectul  constitutiv  al 
intabulării  (sau  al  înscrierii  provizorii)  la  dobândirea  prin 
contract, vorbind de acte şi fapte juridice ca moduri de dobândire 

22 În sensul că uzucapiunea extratabulară nu mai constituie o excepție de la 

efectul  constitutiv  de  drepturi  al  înscrierii  în  cartea  funciară,  a  se  vedea  
A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, pp. 198‐200.
23  A  se  vedea:  D.  Chirică,  Uzucapiunea  în  practica  instanţelor  de  judecată, 

articol publicat în SCJ nr. 1/1986, republicat în D. Chirică, 2010, pp. 36 şi urm.; 
E. Roşioru, Uzucapiunea în dreptul civil român, Ed. Sfera Juridică, Ed. Hamangiu, 
2008, pp. 50 şi urm.; A.A. Țuluş (Chiș), În legătură cu uzucapiunea extratabulară, 
în Dreptul nr. 7/1995, pp. 25 şi urm. Codul civil Carol al II‐lea, în art. 754, res‐
pectiv art. 692 după modificare, nu enumera uzucapiunea printre modurile de 
dobândire a dreptului de proprietate fără înscriere. 
24 A se vedea, în acest sens: A. Boar, Efectul creator al posesiunii în sistemul 

de  publicitate  prin  cărţi  funciare,  în  Dreptul  nr.  1/1996,  pp.  68  şi  urm.;  idem, 
Uzucapiunea.  Prescripţia,  posesia  şi  publicitatea  drepturilor,  Ed.  Lumina  Lex 
1999, pp. 254 şi urm.; T. Dârjan, op. cit., pp. 208 şi urm.
25 Pentru critica acestei prevederi, a se vedea M. Nicolae, Tratat de publici­

tate imobiliară. Noile cărţi funciare, ed. a II‐a, revăzută și adăugită, Ed. Universul 
Juridic, București, 2011, vol. II, p. 298.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 509
tabulare  [art.  885  alin.  (1)],  prevăzând  excepții  de  la  această 
regulă în art. 887 alin. (1), excepții printre care nu enumeră uzu‐
capiunea extratabulară. Este adevărat că textul vorbeşte şi de alte 
excepții expres prevăzute de lege, însă din reglementarea uzuca‐
piunii  extratabulare  (art.  930,  art.  932‐934  C.  civ.)  nu  rezultă  că 
aceasta  ar  fi  considerată  de  noul  Cod  o  excepție,  neexistând  o 
prevedere expresă în acest sens26.  
Art. 930 alin. (2) C. civ. prevede că uzucapantul poate dobândi 
dreptul numai dacă şi‐a înregistrat cererea de înscriere înainte ca 
altcineva  să  fi  solicitat  înscrierea  dreptului,  în  temeiul  unei  cauze 
legitime  (adică  al  unui  act  obligațional  valabil),  chiar  după 
împlinirea  termenului  de  uzucapiune.  Noul  Cod  de  procedură 
civilă, în titlul referitor la procedura privitoare la înscrierea drep‐
turilor  dobândite  în  temeiul  uzucapiunii,  art.  1052  alin.  (3), 
prevede  că:  „reclamantul  este  considerat  proprietar  de  la  data 
înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de prop‐
rietate dobândit în temeiul uzucapiunii” (s.n.).  
Cererea de înscriere a dreptului poate fi înregistrată abia după 
ce  uzucapantul  are  cel  puțin  o  încheiere  (dacă  nu  s‐au  formulat 
opoziții) sau o hotărâre judecătorească de primă instanță [în cazul 
în care s‐au formulat opoziții de cei interesați, este vorba, de fapt, 
de  o  sentință  –  art.  424  alin.  (1)  C.  pr.  civ.],  în  baza  căreia  poate 
solicita înscrierea provizorie.  
Acțiunea  poate  fi  notată  în  cartea  funciară  [art.  902  alin.  (2) 
pct.  19  C.  civ.],  ceea  ce  face  opozabilă  hotărârea  celor  înscrişi 
ulterior  [art.  902  alin.  (1)  C.  civ.],  inclusiv  celor  care  ar  putea 
formula opoziții în procedura uzucapiunii, asigurând o protecție a 
uzucapantului,  față de  textul  art.  1052  alin.  (2)  C. pr. civ.,  potrivit 
căruia,  dacă,  înainte  de  formularea  cel  puțin  a  unei  cereri  de 
înscriere  provizorie,  în  baza  hotărârii  judecătoreşti  nedefinitive, 
dreptul  este  intabulat  sau  înscris  provizoriu  în  folosul  unei  alte 
persoane,  registratorul  de  carte  funciară  va  respinge  cererea  [o 
dispoziție similară fiind cuprinsă şi în art. 930 alin. (2) C. civ.]. 
Caracterul  tabular  sau  extratabular  al  dobândirii  prezintă 
importanță pentru situația în care un terț dobândeşte un drept de 
proprietate asupra imobilului de la proprietarul tabular, atunci când 

26 Ibidem, pp. 297 şi urm.; p. 794, nota 2.
510 Uzucapiunea

este vorba despre o uzucapiune prevăzută de art. 930 alin. (1) lit. c) 
C.  civ.  –  imobilul  nu  era  înscris  în  nicio  carte  funciară27,  dar  este 
înscris  şi  înstrăinat  de  cel  împotriva  căruia  a  curs  termenul  de 
prescripţie achizitivă, după împlinirea acestuia – sau atunci când se 
înscrie  moştenitorul  sau  unitatea  administrativ­teritorială,  după 
împlinirea  termenului,  în  cazul  uzucapiunii  prevăzute  de  art.  930 
alin.  (1)  lit.  a)  şi  b)  C.  civ.  Când  modul  de  dobândire  era  unul 
extratabular,  reaua‐credință  a  terțului,  care  cunoştea  existența 
dreptului  dobândit  prin  prescripție  achizitivă,  făcea  admisibilă  o 
acțiune  în  rectificarea  intabulării28.  Dobândirea  doar  prin  efectul 
înscrierii înlătură o astfel de posibilitate.  
Nu  se  aplică  nici  dispozițiile  art.  892  C.  civ.,  privind  reaua‐
credință  calificată,  pentru  situația  în  care  uzucapantul  a  fost 
împiedicat  prin  violență  sau  viclenie  să‐şi  înscrie  dreptul,  pentru 
că  art.  892  se  referă  la  terți  dobânditori  (de  la  un  autor  comun) 
prin act juridic. 

3.4. Dispoziţii de drept intertemporal

Conform  dispozițiilor  art.  82  alin.  (2)  din  Legea  nr.  71/2011, 
introduse  prin  art.  III  pct.  10  al  Legii  nr.  60/201229,  „în  cazul 
posesiilor  începute  după  intrarea  în  vigoare  a  Codului  civil,  dacă 
erau  deschise  cărți  funciare,  până  la  îndeplinirea  condițiilor 
prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară prevăzută 
în art. 930 C. civ. îşi produce efectele de la data introducerii cererii 
de  chemare  în  judecată  prin  care  s‐a  solicitat  constatarea 
îndeplinirii  cerințelor  legale  ale  acestui  mod  de  dobândire,  dacă 

27 Această formă a uzucapiunii extratabulare era reglementată şi în Codul 

civil Carol al II‐lea, în art. 800, devenit art. 1834 după modificare, după modelul 
art. 1468 din Codul civil general austriac. 
28  A  se  vedea,  în  acest  sens:  Ş.  Laday,  Codul  civil  austriac  în  vigoare  în  

Ardeal,  completat  cu  legile  și  regulamentele  modificatoare,  cuprinzând  și  juris­
prudenţa,  Tipografia  Fondului  Cărților  Funduare,  Cluj,  1924,  vol.  I,  p.  440;  
M. Nicolae,  op.  cit.,  2011, vol. II, pp. 308‐309.  Pentru opinia că, în dreptul con‐
suetudinar  maghiar,  înscrierea  dobânditorului  de  rea‐credință  nici  măcar  nu 
întrerupea cursul prescripției achizitive, a se vedea T. Dârjan, op. cit., p. 187.
29 Legea nr. 60/2012 a fost publicată în M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 511
acțiunea  a  fost  admisă,  respectiv  de  la  data  invocării  excepţiei 
uzucapiunii, dacă această excepție a fost admisă”. 
Aceste dispoziții trebuie  interpretate prin prisma prorogării 
efectului  constitutiv  al  înscrierii  în  cartea  funciară,  prin  art.  56 
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, până la data definitivării lucrărilor 
de cadastru la nivelul unei unități administrativ‐teritoriale, situație 
în  care  dreptul  se  dobândește  fără  înscriere  în  cartea  funciară, 
înscrierea  având  doar  caracter  de  opozabilitate,  ca  în  condițiile 
Legii  nr.  7/1996,  dreptul  dobându‐se  prin  uzucapiune  de  la  data 
realizării  ultimei  condiții,  care  este  aceea  a  exercitării  dreptului 
potestativ  de  a  invoca  uzucapiunea,  care  se  face  prin  cererea  de 
chemare în judecată formulată în procedura înscrierii drepturilor 
dobândite  prin  uzucapiune  (art.  1049‐1052  C.  pr.  civ.).  Dreptul 
poate fi invocat și pe cale de excepție, însă doar până la momentul 
când  dobândirea  rămâne  extratabulară  (a  prorogării  efectului 
constitutiv  de  drepturi  al  înscrierii),  după  acest  moment  el 
dobândindu‐se  doar  prin  înscriere,  înscriere  ce  poate  avea  loc  în 
temeiul hotărârii judecătorești de constatare a dreptului dobândit 
prin uzucapiune. 
În  ceea  ce  privește  posesiunile  începute  anterior  intrării  în 
vigoare a noului Cod, rămân să se aplice, conform art. 82 alin. (1) 
din  Legea  nr.  71/2011,  dispozițiile  legii  vechi,  adică  vechiul  Cod 
civil  de  la  1864,  care  se  aplică  și  pentru  imobilele  ce  nu  au  fost 
înscrise  în  cartea  funciară30,  respectiv  ale  vechii  legi  a  cărților 
funciare, pentru prescripțiile începute sub imperiul ei31. 

3.5. Terminologie
Uzucapiunea  reglementată  de  textul  art.  930  alin.  (1)  C.  civ. 
este  denumită  extratabulară  pentru  că  operează  în  favoarea  unei 
persoane care nu este înscrisă în cartea funciară. Tocmai de aceea, 

30 A se vedea, în acest sens, A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia și pu­

blicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 239.
31A  se  vedea,  în  acest  sens,  și  decizia  nr.  LXXXVI  (86)  din  10  decembrie 

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, publi‐
cată în M. Of. nr. 697 din 14 octombrie 2008, disponibilă și pe www.scj.ro. Pen‐
tru o analiză a aplicării legii civile în timp în materie de uzucapiune, a se vedea 
T. Dârjan, op. cit., pp. 225‐231.
512 Uzucapiunea

acest  tip  de  uzucapiune  mai  era  cunoscut  și  sub  denumirea  de 
uzucapiune contra cărții funciare32 sau contratabulară33. 
În  reglementarea  anterioară,  denumirea  de  uzucapiune 
extratabulară  era  justificată  și  prin  aceea  că  era  un  mod  de 
dobândire  fără  înscriere  în  cartea  funciară,  deși  nu  era  enumerat 
expres  în  art.  26  din  vechea  lege  a  cărților  funciare34.  În  noua 
reglementare,  acest  mod  de  dobândire  nu  mai  este  unul  fără 
înscriere  în  cartea  funciară,  așa  cum  rezultă  chiar  din  textul  
art.  930  alin.  (2)  C.  civ.,  ce  vorbește  despre  dobândirea  dreptului 
prin  înregistrarea  cererii  de  înscriere,  coroborat  cu  dispozițiile  
art. 887 alin. (1) C. civ., ce reglementează modurile de dobândire a 
drepturilor reale imobiliare fără înscrierea în cartea funciară, fără 
a enumera printre acestea uzucapiunea, neexistând vreun alt text 
expres  în  Cod  care  să  excepteze  acest  mod  de  dobândire  de  la 
efectul  constitutiv  al  înscrierii  rezultând  din  dispozițiile  art.  885 
alin. (1) C. civ. 

3.6. Domeniu de aplicare

3.6.1. Bunurile care nu pot fi uzucapate
Conform  dispozițiilor  art.  929  C.  civ.,  nu  pot  fi  uzucapate 
bunurile  declarate  prin  lege  inalienabile,  indiferent  de  data 
declarării  inalienabilității,  respectiv  dacă  aceasta  are  loc  anterior 
sau ulterior intrării în posesie. În realitate, data intrării în posesie 
nu  marchează  întotdeauna  momentul  începerii  cursului 
termenului  de  prescripție  achizitivă,  acesta  putând  fi  și  unul 
ulterior,  în  cazurile  în  care  proprietarul  tabular  decedează,  își 
încetează  existența  sau  renunță  la  dreptul  de  proprietate  după 
data intrării în posesie. Oricum, fără posesie nu se pune problema 

32 A se vedea, în acest sens, A. Boar, op. cit., p. 238.
33 T. Dârjan, op. cit., p. 201.
34  A  se  vedea,  în  acest  sens,  A.A.  Țuluș  (Chiș),  În  legătură  cu  uzucapiunea 

extratabulară,  în  Dreptul  nr.  7/1995,  pp.  27‐28.  În  același  sens,  a  se  vedea  
E. Roșioru, Uzucapiunea în dreptul civil român, Ed. Sfera juridică și Ed. Hamangiu, 
București,  2008, p. 52. În sens contrar, a se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 336/1981, 
în RRD nr. 11/1981, p. 45; A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia și publicita­
tea drepturilor, pp. 254‐257; T. Dârjan, op. cit., p. 210.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 513
dobândirii dreptului în acest  mod, posesia  fiind de esența  acestui 
mod de dobândire. 
Nu pot fi, așadar, dobândite prin uzucapiune (potrivit art. 861 
și urm. C. civ.) dreptul de proprietate publică a statului și unităților 
administrativ‐teritoriale,  precum  și  drepturile  reale  corespun­
zătoare acestuia: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și 
dreptul  de  folosință  gratuită  asupra  unor  bunuri  proprietate 
publică,  urmare  logică  a  caracterului  inalienabil  al  proprietății 
publice.  
Din  textul  art.  929  C.  civ.  rezultă  că  nu  are  importanță  data 
intrării bunului în proprietate publică. Dacă bunul este proprietate 
publică  la  data  intrării  în  posesie,  chiar  dacă  proprietarul  tabular 
este  decedat,  și‐a  încetat  existența  ori  s‐a  înscris  renunțarea  la 
dreptul  de  proprietate  până  la  acest  moment,  termenul  de 
prescripție  achizitivă  nu  începe  să  curgă,  bunul  făcând  parte  din 
domeniul  public  fiind  imprescriptibil,  conform  art.  861  alin.  (1)  
C. civ. Bunul poate deveni proprietate publică și ulterior începerii 
cursului  termenului  de  prescripție  achizitivă,  în  situația  în  care 
imobilul este expropriat de la moștenitorii proprietarului tabular, 
atât moștenirea, cât și exproprierea fiind moduri de dobândire fără 
înscriere  în  cartea  funciară,  conform  art.  887  alin.  (1)  C.  civ., 
intrarea bunului în proprietate publică fiind o cauză de întrerupere 
naturală  a  termenului  de  prescripţie  achizitivă.  Dacă  însă 
expropriatorul dorește să ajungă la o înțelegere cu cel expropriat, 
în sensul de a cumpăra imobilul, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea 
nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, 
republicată35, înstrăinătorul trebuie să‐și înscrie mai întâi dreptul 
în cartea funciară pentru a dispune de el, conform art. 887 alin. (3) 
C.  civ.,  iar  din  momentul  acestei  înscrieri  cursul  prescripției 
achizitive  se  întrerupe,  pentru  că  proprietarul  tabular  nu  este 
decedat,  fiind  înscris  moștenitorul  acestuia,  care  este  în  viață, 
condițiile  uzucapiunii  extratabulare  trebuind  îndeplinite  pe  tot 
parcursul  termenului  de  prescripție  achizitivă.  Această  situație 

35 Republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011.
514 Uzucapiunea

constituie,  așadar,  o  situație  de  întrerupere  atipică  a  cursului 

prescripţiei achizitive36. 
Art.  929  C.  civ.  vorbește  despre  o  inalienabilitate  legală.  În 
doctrina  juridică  s‐a  pus  însă  și  problema  dacă  inalienabilitatea 
convenţională  împiedică  dobândirea  dreptului  prin  uzucapiune37. 
Existența unei clauze de inalienabilitate exprese sau subînțelese38 
nu împiedică curgerea termenului de uzucapiune, pentru că, pe de 
o parte, legiuitorul vorbește doar despre o inalienabilitate legală39, 
iar,  pe  de  altă  parte,  o  astfel  de  clauză  împiedică  transferul 
proprietății sau constituirea altor drepturi prin convenție. O astfel 
de clauză nu poate fi înscrisă în cursul termenului decât dacă este 
constituită de succesorii în drepturi ai proprietarului decedat, care 
și‐a încetat existența sau care a renunțat la dreptul său, cu condiția 
înscrierii  anterioare  sau  concomitente  a  dreptului  succesorului 
[art. 887 alin. (3), art. 894 C. civ.], ceea ce constituie o cauză atipică 
de  întrerupere  a  cursului  prescripției  achizitive.  Există  posibilita‐
tea  ca  o  astfel  de  clauză,  deși  constituită  printr‐un  act  al  proprie‐
tarului  tabular  decedat  sau  care  și‐a  încetat  existența,  să  nu  fie 
înscrisă  în  cartea  funciară  decât  după  ce  a  intervenit  această 

36 În sensul că intabularea dreptului de proprietate al moștenitorului con‐

stituie  o  cauză  atipică  de  întrerupere  a  cursului  termenului  de  prescripție 

achizitivă,  a  se  vedea  A.A.  Țuluș  (Chiș),  În  legătură  cu  uzucapiunea 
extratabulară, p. 27.  Pentru opinia potrivit căreia înscrierea ulterioară a unui 
drept ar constitui o cauză de pierdere a posesiei, a se vedea C. Drăgușin, Comen­
tariile Codului civil. Posesia. Uzucapiunea, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 47‐
48. Nu credem că poate fi vorba de pierderea posesiei, pentru că, în cazul uzu‐
capiunii  tabulare,  vorbim  doar  de  o  posesie  în  fapt,  în  afara  cărții  funciare,  o 
posesie  extratabulară,  doar  în  cazul  uzucapiunii  tabulare  putându‐se  discuta 
(și) de o posesie tabulară, astfel că schimbarea situației tabulare, în cazul uzu‐
capiunii  extratabulare,  nu  influențează  posesia  ca  stare  de  fapt,  ci  doar  cursul 
prescripției achizitive. 
37 A se vedea, în acest sens, I.O. Călinescu, op. cit., p. 962.
38 Pentru analiza celor două categorii de clauze, a se vedea: A.A. Chiș, Publici­

tatea clauzei de inalienabilitate expresă și subînţeleasă în contractele referitoare la 
imobile, în Studia Universitatis Babeş‐Bolyai, Seria Iurisprudentia nr. 2/2012, pe 
www.studia.law.ubbcluj.ro; V. Stoica, Clauza voluntară de inalienabilitate, în RRDP 
nr. 1/2012, pp. 33‐56.
39 În același sens, a se vedea I.O. Călinescu, op. cit., p. 962.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 515
împrejurare, pe care cuprinsul cărții nu o reflectă. De exemplu, în 
cazul  unui  antecontract  de  vânzare‐cumpărare  încheiat  de  pro‐
prietarul  tabular  în  timpul  vieții  sale,  o  astfel  de  înscriere  nu  are 
nicio influență asupra cursului prescripției achizitive, pentru că nu 
constituie un act al proprietarului actual (succesor în drepturi). 
3.6.2. Drepturile reale ce pot fi dobândite prin uzucapiune
– situaţia specială a dreptului de superficie
Conform textului art. 930 alin. (1) C. civ., pot fi dobândite prin 
uzucapiune  extratabulară  dreptul  de  proprietate  şi  dezmem­
brămintele acestuia, textul fiind, astfel, mai clar decât cel al art. 28 
din vechea lege a cărților funciare, ce vorbea doar despre „dreptul 
uzucapat”, fără să arate natura juridică a acestuia.  
În literatura juridică s‐a exprimat și opinia potrivit căreia prin 
uzucapiune  extratabulară  nu  poate  fi  dobândit  un  drept  de 
uzufruct, de uz sau de abitație decât în situația de excepție când 
nu există carte funciară deschisă pentru imobil, întrucât art. 930 
alin.  (1)  lit.  b)  din  C.  civ.  face  referire  doar  la  renunțarea  la 
dreptul de proprietate, nu și la cel de uzufruct, uz sau abitație, iar, 
în  cazul  în  care  s‐ar  renunța  la  astfel  de  drepturi,  efectul  acestei 
renunțări face ca nudul proprietar să devină proprietar deplin40. În 
realitate,  ipoteza  normei  se  referă  la  dobândirea  dezmem‐
brămintelor în condițiile renunțării la dreptul de proprietate, deși 
este  greu  de  imaginat  că  cineva  ar  invoca  faptul  că  a  posedat  cu 
intenția de a fi doar uzufructuar sau titularul unui drept de uz sau 
abitație, și nu cu intenția de a deveni proprietar41. Așadar, această 
uzucapiune  nu  operează  împotriva  titularului  dezmembrămân‐
tului dreptului de proprietate, ci împotriva titularului dreptului de 
proprietate.  Dacă  ar  fi  înscris  un  drept  de  uzufruct  asupra 
imobilului  al  cărui  proprietar  a  decedat  fără  ca  moștenitorii  să‐și 
înscrie  dreptul  ori  acesta  și‐a  înscris  în  cartea  funciară  declarația 
de renunțare, fără ca unitatea administrativ‐teritorială să‐și înscrie 

40 A se vedea, în acest sens, D.N. Teohari, în  Colectiv, coord. G. Boroi, Noul 

Cod  de  procedură  civilă.  Comentariu  pe  articole.  Art.  527­1133,  Ed.  Hamangiu, 
București, 2013, vol. II, p. 658.
41 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 267, p. 388.
516 Uzucapiunea

dreptul, cel aflat în posesie în termenul de 10 ani prevăzut de lege 
poate invoca dobândirea  prin  uzucapiune  a dreptului de proprie‐
tate sau doar dobândirea unui drept de uzufruct. La data înscrierii 
dreptului său în cartea funciară, dreptul fostului uzufructuar  va fi 
radiat, pentru că, în privința sa, uzucapiunea își produce, așa cum 
vom vedea în cele ce urmează, efectul extinctiv de drepturi. 
În  cazul  dreptului  de  superficie,  titularii  dreptului  de 
proprietate  asupra  terenului  și  asupra  construcției  sunt  diferiți 
[dacă avem în vedere un drept de superficie complet, în sensul că, la 
momentul invocării uzucapiunii, construcția există deja, indiferent 
că ea a fost edificată de proprietarul terenului anterior constituirii 
superficiei  sau  de  superficiar,  ulterior  constituirii  acestui  drept, 
art.  693  alin.  (1)  C.  civ.  vorbind  de  dreptul  de  a  avea  sau  de  a 
edifica o construcție42]. Cel aflat în posesie exercită o putere în fapt 
atât asupra terenului, cât și asupra construcţiei.  
În cazul în care cel care decedează, își încetează existența sau 
renunță  la  drept  este    proprietarul  terenului,  se  pune  problema 
dacă  poate  fi  dobândit  dreptul  de  proprietate  asupra  terenului, 
câtă  vreme  există  un  proprietar  tabular  asupra  construcției  în 
viață sau având personalitate juridică, și, dacă răspunsul este unul 
pozitiv,  dacă  această  împrejurare  duce  sau  nu  la  stingerea  drep‐
tului de superficie. Credem că, în această situație, uzucapiunea, ca 
sancţiune  pentru  delăsarea  imobilului,  operează  atât  împotriva 
moștenitorilor  proprietarului  terenului,  care  neglijează  să‐și 
înscrie dreptul în cartea  funciară, cât  și împotriva  superficiarului, 
care  neglijează  posesia  faptică  asupra  imobilului.  O  interpretare 
contrară  nu  este  cu  putință,  pentru  că  ar  echivala  cu  imposi‐
bilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui imobil pentru simplul 
fapt că a fost constituit asupra sa un dezmembrământ al dreptului 
de  proprietate,  respectiv  dreptul  de  superficie.  În  plus,  textul  
art.  930  vorbește  despre  decesul,  încetarea  existenței  sau  renun‐
țarea  la  proprietate  a  proprietarului  imobilului,  or,  conform  
art.  876  alin.  (3)  C.  civ.,  prin  imobil,  în  sensul  de  obiect  al  cărții 

42  Pentru  explicarea  acestei  terminologii  și  analiza  formelor  dreptului  de 

superficie în reglementarea cuprinsă în noul Cod, a se vedea A.A. Chiș, Publicita­
tea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 47. 
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 517
funciare, se înțelege terenul cu sau fără construcții. Textul art. 930 
C. civ., reglementând condițiile uzucapiunii extratabulare, se rapor‐
tează,  așadar,  la  proprietarul  terenului,  cu  sau  fără  construcții,  și 
nu la proprietarul construcției edificate pe terenul altuia. 
Dacă  proprietarul  construcţiei  este  cel  care  decedează  sau  își 
încetează  existența  și  nu  se  înscrie  dreptul  de  superficie  în 
favoarea  succesorilor  săi  în  drepturi,  aceasta  nu  duce  la  dobân‐
direa dreptului de superficie prin uzucapiune, pentru că, așa cum 
am arătat deja, textul art. 930 alin. (1) C. civ. raportează condițiile 
uzucapiunii extratabulare la proprietarului terenului, și nu la cel al 
construcției. 

3.7. Efecte
Uzucapiunea  extratabulară  are  două  importante  efecte 
juridice: efectul achizitiv şi cel extinctiv.  
3.7.1. Efectul achizitiv
În  ceea  ce  privește  efectul  achizitiv  al  uzucapiunii,  acesta  se 
produce  în  persoana  posesorului  uzucapant,  în  momentul 
înregistrării cel puțin a cererii de înscriere provizorie a dreptului 
în  temeiul  hotărârii  judecătorești  nedefinitive,  în  condițiile 
efectului  constitutiv  de  drepturi  al  intabulării,  sau  de  la  data 
înregistrării  cererii  de  chemare  în  judecată  în  procedura  de 
înscriere  a  dreptului  dobândit  în  temeiul  uzucapiunii,  până  la 
prorogarea efectului constitutiv de drepturi al intabulării.  

3.7.2. Efectul extinctiv. Uzucapiunea extratabulară –

mod originar de dobândire? Excepţii – supravieţuirea ipotecii
imobiliare
În doctrină s‐a arătat că efectul extinctiv se produce în persoana 
moștenitorului  proprietarului  tabular  decedat,  în  cazul  persoanei 
fizice, a succesorului în drepturi al celui care și‐a încetat existența, în 
cazul  persoanei  juridice,  a  unității  administrativ‐teritoriale,  în 
ipoteza înscrierii renunțării la dreptul de proprietate43. 

43 A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., 2013, p. 393.
518 Uzucapiunea

Ce se întâmplă însă cu alte drepturi înscrise în cartea funciară 
în favoarea unor terți, drepturi ce pot fi drepturi reale, principale 
sau  accesorii,  sau  drepturi  de  creanță,  cum  ar  fi  notarea  unui 
antecontract?  Tradițional,  uzucapiunea  este  considerată  un  mod 
originar  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate,  ceea  ce  ar 
însemna că șterge orice alt drept. Am arătat deja că dreptul de 
superficie  se  stinge  în  caz  de  dobândire  prin  uzucapiune  a 
dreptului de proprietate asupra terenului44. Tot astfel se sting 
și  dreptul  de  uzufruct,  uz,  abitație,  servitute,  care,  oricum,  se 
sting prin neuz timp de 10 ani, perioadă ce coincide cu cea de 
prescripție achizitivă [art. 746 alin. (1) lit. e), art. 754, art. 770 
alin. (1) lit. f) C. civ.]. 
Ce  se  întâmplă  însă  în  cazul  dreptului  de  ipotecă  imobiliară, 
acțiunea ipotecară fiind imprescriptibilă extinctiv, conform art. 74 
din  Legea  nr.  76/2012?  Să  ne  imaginăm  un  exemplu  în  care 
creditorul  ipotecar  este  lipsit  de  orice  culpă.  Bunăoară,  o  bancă 
acordă un împrumut proprietarului tabular pe o perioadă de 30 de 
ani, împrumut garantat printr‐o ipotecă asupra imobilului proprie‐
tatea  împrumutatului.  Acesta  decedează  după  un  an  și  în  posesia 
imobilului intră un terț, care plătește în continuare ratele timp de 
10 ani, iar, după împlinirea acestui termen, înregistrează o cerere 
de înscriere a dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune45. 
Se  ridică  legitim  întrebarea:  dacă  creditorul  ipotecar  formulează 

44 A se vedea supra, nr. 3.6.2.
45 Poate fi imaginată și o ipoteză în care moștenitorii proprietarului tabu‐

lar,  în  conivență  cu  un  terț,  încheie  un  antecontract  de  vânzare‐cumpărare  pe 
care nu‐l notează în cartea funciară, terțul fiind lăsat în folosința imobilului timp 
de  10  ani,  răstimp  în  care,  fie  moștenitorii  (care  au  încasat  întregul  preț),  fie 
terțul  (care  a  plătit  un  preț  mai  mic  din  acest  motiv)  plătesc  ratele,  iar,  după 
împlinirea acestui termen, terțul înregistrează o cerere de înscriere a dreptului 
de proprietate dobândit prin uzucapiune, moștenitorii neformulând vreo opozi‐
ție. S‐ar putea obiecta faptul că terțul este un simplu detentor precar, și nu un 
posesor,  întrucât  este  lăsat  în  stăpânirea  imobilului  de  către  moștenitorii  pro‐
prietarului tabular decedat, folosindu‐l cu îngăduința acestora [art. 918 alin. (1) 
lit. d) C. civ.], numai că aceasta rămâne o chestiune de probațiune, iar, în această 
ipoteză, în cazul unei eventuale opoziții din partea creditorului ipotecar, formu‐
lată în temeiul art. 1051 alin. (6) C. pr. civ., sarcina probei detenției precare din 
partea celui care o invocă este una foarte dificilă.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 519
opoziție, instanța va respinge acțiunea de constatare a dreptului de 
proprietate  dobândit  prin  uzucapiune  pentru  că  există  o  ipotecă 
imobiliară  pentru  a  cărei  realizare  dreptul  la  acțiune  este 
imprescriptibil,  neputând  fi  paralizat  prin  invocarea  prescripției 
achizitive, sau, deși va admite cererea formulată de uzucapant, va 
menține  dreptul  de  ipotecă,  aceasta  constituind  o  excepție  de  la 
caracterul  originar  al  acestui  mod  de  dobândire?  Credem  că 
răspunsul  corect  este  acesta  din  urmă.  Înscrierea  unui  drept  real 
imobiliar,  principal  sau  accesoriu,  ori  notarea  unui  drept  de 
creanță46 nu este motiv de înlăturare a posibilității de dobândire a 
dreptului  de  proprietate  sau  a  altui  drept  real  principal  asupra 
bunului  prin  uzucapiune47.  Pe  de  altă  parte,  aflarea  în  posesia 
imobilului  a  unui  terț  nu  poate  duce  la  stingerea  dreptului  de 
ipotecă, în condițiile în care titularul acestuia nu a fost nediligent, 
dreptul său neputând fi, așadar, stins cu titlu de sancțiune. 
Ca  o  concluzie,  în  concepția  noului  Cod,  uzucapiunea  nu 
constituie un mod originar de dobândire, pentru că nu stinge orice 
drept  anterior,  dreptul  de  ipotecă  supraviețuind  înscrierii 
dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune. 

3.8. Invocarea dreptului real principal dobândit prin

uzucapiune
3.8.1. Invocarea pe cale de acţiune
În  condițiile  efectului  constitutiv  de  drepturi  al  înscrierii  în 
cartea  funciară,  uzucapiunea  extratabulară  poate  fi  invocată  doar 
pe  cale  de  acțiune  în  procedura  specială  a  înscrierii  dreptului 
dobândit  prin  uzucapiune,  reglementată  de  art.  1049‐1052  
C. pr. civ, neexistând posibilitatea invocării ei pe cale de excepție, 
câtă  vreme  dreptul  se  dobândește  doar  prin  înscrierea  în  cartea 
funciară48. 

46 A se vedea supra, nr. 3.6.
47  Pentru  dobândirea  dezmembrămintelor  dreptului  de  proprietate,  a  se 

vedea supra, pct. 3.6.2.
48 În același sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., 

p. 236. 
520 Uzucapiunea

Se  pune  problema  dacă  dreptul  dobândit  prin  uzucapiune  ar 

putea fi invocat pe calea cererii reconvenționale sau a intervenției 
principale  într‐un  litigiu  de  partaj  succesoral  (în  cazul  în  care 
moștenitorii  proprietarului tabular  nu se înțeleg asupra  masei  de 
împărțit,  a  cotelor  etc.),  cu  sau  fără  formularea  unui  petit  de 
revendicare  imobiliară  împotriva  uzucapantului  (în  cazul  formu‐
lării  unui  astfel  de  petit  uzucapantul  având  la  dispoziție  cererea 
reconvențională,  iar  în  lipsa  acestuia,  intervenția  principală). 
Există  vreo  deosebire  între  situația  în  care  acțiunea  de  partaj 
succesoral  este  notată  în  cartea  funciară  și  cea  în  care  nu  se 
realizează această formă de publicitate, în condițiile în care dreptul 
recunoscut  prin  hotărâre  judecătorească  nu  se  dobândește  de  la 
data  notării  acțiunii,  ci,  cel  mai  repede,  de  la  data  înscrierii  pro‐
vizorii  a  hotărârii  judecătorești  nedefinitive49?  Prezintă  relevanță 
împrejurarea  că  posesorul  care  invocă  uzucapiunea  își  notează 
primul  acțiunea?  Credem  că,  odată  ce  moștenitorii  fostului  pro‐
prietar tabular au ieșit din pasivitate și și‐au notat primii acțiunea 
în cartea funciară, cererea de constatare a dreptului de proprietate 
dobândit  prin  uzucapiune,  formulată  pe  cale  incidentală,  trebuie 
respinsă, aceștia conservându‐și dreptul. Motivele sunt identice cu 
cele  pentru  care  am  arătat  că  uzucapantul  poate  să‐și  conserve 
dreptul    în  fața  unor  opoziții  formulate  de  moștenitorii  proprie‐
tarului tabular, notându‐și în cartea funciară cererea formulată în 
condițiile art. 1050 C. pr. civ.50. În situația în care este formulat un 
petit  de  revendicare,  chiar  fără  notarea  acțiunii,  moștenitorii  au 
ieșit  din  pasivitate  față  de  uzucapant,  conservându‐și,  astfel, 
dreptul. Dacă însă aceștia au exercitat doar o acțiune privitoare la 
moștenire, fără să‐l cheme în judecată pe posesor, și nu și‐au notat 
acțiunea  în  cartea  funciară,  posesorul  intervenind  pe  cale 
principală  în  proces  și  solicitând  constatarea  dreptului  dobândit 
prin uzucapiune, acțiunea sa poate fi admisă. Acesta mai are posi‐
bilitatea,  în  această  ultimă  ipoteză,  de  a  formula  o  cerere  în  pro‐
cedura  necontencioasă  reglementată  de  art.  1049‐1052  C.  pr.  civ. 
(ce se poate transforma într‐una contencioasă, în caz de opoziție), 

49 A se vedea supra, nr. 3.3.
50 A se vedea supra, nr. 3.3.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 521
făcând abstracție de procesul dintre moștenitori, nenotat în cartea 
funciară  (despre  care  poate  să  nu  aibă  cunoștință),  și  să  noteze 
acțiunea în cartea funciară, pentru a‐și conserva dreptul. 
3.8.2. Invocarea pe cale de excepţie
Până la momentul prorogării efectului constitutiv de drepturi 
al  înscrierii  în  cartea  funciară,  dreptul  de  proprietate  sau  un  alt 
drept  real  asupra  unui  imobil  poate  fi  dobândit  pe  calea 
uzucapiunii și fără înscrierea în cartea funciară. În această situație 
particulară, uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție, la 
această împrejurare referindu‐se dispoziția tranzitorie cuprinsă în 
art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/201151. În realitate, nu este vorba 
despre  o  excepție,  ci  de  o  apărare  de  fond,  fundamentată  pe 
dispoziții  de  drept  substanțial,  care  are  regimul  juridic  al  unei 
excepții  relative,  putând  fi  invocată  in  limine  litis,  adică  prin 
întâmpinare,  atunci  când  aceasta  este  obligatorie,  sau  la  primul 
termen de judecată, dacă întâmpinarea nu este obligatorie [art. 208 
alin. (2), art. 247 alin. (2) C. pr. civ.].52  

4. Uzucapiunea tabulară

4.1. Noţiune
Uzucapiunea tabulară reprezintă un mod de dobândire a unui 
drept  real  principal  asupra  unui  bun  imobil,  prin  posesia 
neîntreruptă  a  acestuia  timp  de  cel  puțin  5  ani,  cu  îndeplinirea 
condițiilor prevăzute de lege. Uzucapiunea reglementată de textul 
art.  931  alin.  (1)  este  denumită  tabulară  pentru  că  operează  în 
favoarea  persoanei  care  este  înscrisă  în  cartea  funciară,  iar  nu 
împotriva persoanei care se bucură deja de prezumția născută din 

51 Reamintim că textul a fost modificat prin subpct. 10 al pct. 22 al art. I din 

Legea  nr.  60/2012.  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea  V.  Stoica,  Dreptul  potestativ  de 
uzucapiune imobiliară extratabulară, în RRDP nr. 3/2013, p. 20.
52 Idem, p. 20. 
522 Uzucapiunea

înscrierea  în  cartea  funciară53.  Ea  a  mai  fost  denumită  și  uzu‐
capiune prin cartea funciară54. 

4.2. Domeniul de aplicare

Domeniul  de  aplicare  este  identic  cu  cel  din  situația  uzu‐
capiunii extratabulare. 

4.3. Condiţiile uzucapiunii tabulare

Așa  cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  931  C.  civ.,  uzucapiunea 
tabulară poate opera dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: 
a) înscrierea unui drept real în cartea funciară în absența unei 
cauze legitime; 
b) posesia neviciată şi de bună‐credință;  
c) posesia să aibă o durată de 5 ani. 
La  aceste  condiții  se  adaugă  și  aceea  a  exercitării  dreptului 
potestativ  de  a  invoca  uzucapiunea,  comună  cu  uzucapiunea 
extratabulară. 

4.3.1. Cauza nelegitimă, vânzarea bunului altuia de către

un neproprietar neînscris nu constituie o astfel de cauză
În privința înscrierii dreptului real în cartea funciară, art. 931 
C. civ. se referă la  absența unei cauze legitime. Aceasta înseamnă 
că  titlul  în  baza  căruia  s‐a  realizat  înscrierea  în  cartea  funciară  nu 
îndeplineşte condițiile de valabilitate cerute de lege, el curățindu‐se, 
în fapt, de vicii, în răstimpul prevăzut de lege55. Nulitatea, teoretic, 
poate  fi  relativă  sau  absolută,  însă,  în  cazul  nulității  relative, 
acțiunea  se  prescrie  în  termen  mai  scurt  decât  cel  de  prescripție 

53 A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., 2006, p. 465.
54  A  se  vedea,  în  acest  sens,  L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  și  dezmembră­

mintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 297.
55  A  se  vedea,  în  acest  sens,  V.  Stoica,  op.  cit.,  2006,  p.  469.  Pentru  opinia 

potrivit căreia este eronat din punct de vedere juridic să se aprecieze acest mod 
de  dobândire  ca  fiind  unul  prin  convalescența  titlului,  a  se  vedea  T.  Dârjan,  
op. cit., 2010, p. 198. 
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 523
achizitivă,  astfel  că  nu  ar  exista  interes  pentru  invocarea  uzuca‐
piunii tabulare56.  
Cauza nelegitimă nu înseamnă că titlul poate proveni de la un 
neproprietar  neînscris,  ci  cel  mult  de  la  un  proprietar  înscris  în 
cartea  funciară  în  temeiul  unui  titlu  nul  sau  anulabil,  cu  toate  că 
vânzarea  bunului  altuia  nu  mai  este  lovită  de  nulitate,  așa  cum 
rezultă din dispozițiile art. 1683 C. civ. Aceasta întrucât, dacă prin 
absurd  s‐ar  intabula  un  drept  de  proprietate  cu  încălcarea 
principiului relativității înscrierilor, înscrierea dreptului ar fi lovită 
de nulitate, iar cel înscris nu ar fi de bună‐credință, nesubzistând o 
altă condiție a uzucapiunii tabulare. 

4.3.2. Posesia tabulară versus posesia extratabulară

În doctrină s‐a arătat, într‐o opinie minoritară, că prin posesia 
imobilului,  în  acest  caz,  se  înțelege  doar  posesia  tabulară,  adică 
simplul fapt de a fi înscris proprietar sau titular al altui drept real 
în  cartea  funciară57,  în  timp  ce  majoritatea  doctrinei  apreciază  că 
posesiei tabulare trebuie să i se adauge o posesie în fapt, o posesie 
în  afara  cărții  funciare,  o  posesie  pe  care  am  putea‐o  denumi 
extratabulară,  similară  posesiei  cerute  în  cazul  uzucapiunii 
extratabulare58.  
Într‐adevăr,  față  de  caracterul  de  excepție  al  dobândirii 
dreptului  de  proprietate  prin  uzucapiune  peste  cuprinsul  cărții 
funciare, respectiv în condițiile unui proprietar tabular decedat ori 
care și‐a încetat existența sau ale lipsei unui proprietar tabular, în 
ipoteza  înscrierii  renunțării  la  dreptul  de  proprietate,  aparent, 
situația de fapt a imobilului (cine se află în posesia acestuia) nu are 
relevanță din perspectiva cărții funciare. În realitate, legiuitorul a 
înțeles  să  acorde  relevanță  posesiei  faptice,  extratabulare,  și  în 
cazul  unor  drepturi  pentru  care  au  fost  satisfăcute  condițiile  de 
publicitate  imobiliară,  stabilind  intrarea  în  posesie  drept  criteriu 
de  departajare  în  cazul  celor  care  și‐au  înregistrat  concomitent 

56 A se vedea, în acest sens, I.O. Călinescu, op. cit., p. 966.
57 A se vedea, în acest sens, E. Roșioru, op. cit., 2008, p. 49. 
58 A se vedea, în acest sens: V. Stoica, op. cit., 2006, p. 468; C. Bîrsan, op. cit., 

p. 407; C. Drăgușin, op. cit., p. 178.
524 Uzucapiunea

cererea de înscriere a unor drepturi concurente în cartea funciară. 
Este vorba despre art. 890 alin. (4) C. civ.59. În plus, în alin. (2) al 
art.  931  C.  civ.,  legiuitorul  vorbește  distinct  de  momentul 
înregistrării cererii de înscriere și cel al intrării în posesie, ceea ce 
înseamnă  că  se  referă  la  o  posesie  extratabulară,  întrucât  cea 
tabulară  începe  întotdeauna  odată  cu  înregistrarea  cererii  de 
înscriere a dreptului în cartea funciară. 
În  ceea  ce  privește  condiția  posesiei  extratabulare  neviciate,  
s‐ar  putea  discuta  condiția  clandestinității,  în  condițiile  în  care 
dreptul este înscris în cartea funciară. Dacă însă se face o distincție 
netă  între  posesia  tabulară  și  cea  extratabulară,  posesia  extrata‐
bulară trebuie să fie, ca și cea tabulară, la rândul ei, una publică. 
4.3.3. Buna-credinţă
Buna‐credință  în  cazul  imobilelor  înscrise  în  cartea  funciară 
înseamnă,  potrivit  art.  920  alin.  (2)  C.  civ.,  credința  celui  care  își 
înscrie dreptul întemeindu‐se pe cuprinsul cărții funciare, care nu 
cunoaște și nici nu trebuia să cunoască viciile titlului autorului său. 
Este  de  observat  că  legiuitorul  prevede  în  mod  expres,  în 
art. 931 alin. (2) C. civ., faptul că buna­credinţă trebuie să existe 
concomitent:  în  momentul  înregistrării  cererii  de  înscriere  a 
dreptului real în cartea funciară și în momentul intrării în posesia 
bunului (indiferent de succesiunea acestor momente, fiind posibilă 
intrarea  în  posesie  anterior  sau  ulterior  cererii  de  înscriere); 
aceste  două  momente  fiind,  de  regulă,  foarte  apropiate  în  timp 
(momentul  intrării  în  posesie  fiind,  de  regulă,  imediat  ulterior 
actului prin care se transferă bunul), este indiferent dacă ulterior 
acestora cel ce urmează să invoce uzucapiunea tabulară a devenit 
de  rea‐credință,  ca  o  consacrare  a  principiului  mala  fides 
superveniens  non  impedit  usucapionem.  Cu  alte  cuvinte,  condiția 
bunei‐credințe  nu  trebuie  să  subziste  pe  toată  durata  termenului 
de prescripție achizitivă. 

59 Pentru critica acestui criteriu, a se vedea A.A. Chiș, Publicitatea imobilia­

ră în concepţia noului Cod civil, p. 217.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 525
4.3.4. Termenul de 5 ani
Discuțiile făcute în legătură cu calculul termenului uzucapiunii 
în cazul uzucapiunii extratabulare sunt valabile – mutatis mutandis 
–  şi  în  cazul  uzucapiunii  tabulare,  cu  diferența  că,  în  situația 
uzucapiunii tabulare, termenul este mai scurt, doar de 5 ani, opțiu‐
nea  legiuitorului  fiind  o  concesie  făcută  pentru  siguranța  circui‐
tului civil și încrederea în aparența cărții funciare. 
4.3.5. Invocarea uzucapiunii tabulare
În  literatura  juridică  s‐a  exprimat  opinia  că,  întrucât  textul  
art.  1049  C.  pr.  civ.  prevede  că  procedura  înscrierii  drepturilor 
dobândite  în  temeiul  uzucapiunii  se  aplică  „oricăror  cereri  de 
înscriere  a  drepturilor  reale  imobiliare  dobândite  în  temeiul 
uzucapiunii”  (s.n.)  și,  unde  legiuitorul  nu  distinge,  nu  poate  nici 
interpretul să distingă, procedura de înscriere a dreptului dobân‐
dit  prin  uzucapiune  se  aplică  și  uzucapiunii  tabulare60.  În  această 
opinie,  trebuie  înscris  în  cartea  funciară  dreptul,  în  favoarea 
aceluiași  titular,  de  data  aceasta  însă  cu  titlu  de  uzucapiune,  cu 
efect  numai  pentru  viitor  (după  definitivarea  lucrărilor  de 
cadastru, când va începe să opereze efectul constitutiv de drepturi 
al înscrierii în cartea funciară)61. Nu putem fi de acord cu această 
opinie,  întrucât  intenția  legiuitorului  în  ceea  ce  privește  efectul 
împlinirii  termenului  rezultă  din  sintagma  folosită  în  textul  
art. 931 alin. (2) C. civ., care se referă la imposibilitatea contestării 
dreptului înscris, similar textului art. 937 alin. (2) C. civ. în materia 
bunurilor mobile, care vorbește despre decăderea din dreptul de a 
revendica bunul pierdut sau furat de la posesorul de bună‐credință. 
De  aceea,  uzucapiunea  tabulară  se  invocă,  în  realitate,  întot‐
deauna pe calea unei apărări de fond, având regimul juridic al unei 
excepții  relative,  în  sensul  că  se  invocă  in  limine  litis,  adică  prin 
întâmpinare sau, atunci când aceasta nu este obligatorie, la primul 
termen de judecată [art. 208 alin. (2), art. 247 alin. (2) C. pr. civ.]. 

60  A  se  vedea,  în  acest  sens:  T.  Dârjan,  op.  cit.,  pp.  218‐219;  C.  Drăgușin,  

op. cit., pp. 182‐183.
61 T. Dârjan, ibidem.
526 Uzucapiunea

4.4. Efectele uzucapiunii tabulare

Principalul  efect  al  uzucapiunii  tabulare  este  validarea cauzei 
nelegitime  care  a  stat  la  baza  înscrierii  în  cartea  funciară  a 
dreptului  real  principal.  Momentul  validării  dreptului  real 
principal  înscris  în  cartea  funciară  coboară  în  timp  până  la 
momentul  înregistrării  cererii  de  înscriere  a  dreptului  în  cartea 
funciară,  nefiind  relevantă  data  intrării  în  posesia  imobilului.  Așa 
cum am arătat deja, conform art. 931 alin. (1) C. civ., uzucapiunea 
tabulară operează în cazul drepturilor reale care au fost înscrise în 
cartea  funciară  fără  cauză  legitimă,  prin  sintagma  „cauză 
nelegitimă” înțelegându‐se un titlu nevalabil. Nu mai putem vorbi 
de  un  efect  extinctiv  și  unul  achizitiv  al  uzucapiunii  tabulare, 
temeiul  dobândirii  fiind  chiar  titlul  nevalid  deja  înscris  în  cartea 
funciară. Putem discuta doar de o convalescență a titlului. 

4.5. Inutilitatea uzucapiunii tabulare

Termenul „prescripție achizitivă de 5 ani” prevăzut de art. 931 
alin.  (1)  C.  civ.  coincide  cu  cel  de  decădere  în  care  poate  fi 
exercitată  acțiunea  în  rectificarea  intabulării  împotriva  terțului 
dobânditor cu titlu gratuit, de bună‐credință, prevăzut de art. 909 
alin.  (2)  C.  civ.,  termenul  de  exercitare  a  acțiunii  în  rectificare 
împotriva  terțului  dobânditor  cu  titlu  oneros,  de  bună‐credință, 
fiind  mai  scurt,  de  3  ani,  respectiv  de  un  an,  după  distincțiile 
prevăzute de art. 909 alin. (3) C. civ., ceea ce ridică serioase semne 
de întrebare asupra rațiunii reglementării unei astfel de instituții, 
care  solicită  o  condiție  suplimentară  față  de  simpla  invocare  a 
decăderii din dreptul de a exercita acțiunea în rectificare, aceea a 
posesiei extratabulare neviciate. 
S‐a spus că răspunsul rezultă din chiar calificarea termenului 
de exercitare a acțiunii în rectificare ca fiind unul de decădere, ceea 
ce  înseamnă  că  poate  fi  suspendat  în  caz  de  forță  majoră,  împli‐
nindu‐se,  aşadar,  într‐o  astfel  de  situație,  după  cel  de  uzucapiune 
tabulară,  ceea  ce  ar  justifica  interesul  în  invocarea  uzucapiunii, 
dacă sunt întrunite celelalte condiții cerute de art. 931 C. civ.62. În 

62 A se vedea, în acest sens, R. Peptan, op. cit., p. 31.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 527
realitate,  aşa  cum  rezultă  din  dispozițiile  art.  934  C.  civ.,  potrivit 
cărora termenelor de prescripție achizitivă li se aplică regulile pri‐
vitoare  la  cele  de  prescripție  extinctivă,  iar  prescripția  extinctivă 
putând  fi  suspendată,  printre  alte  motive,  şi  pentru  intervenirea 
unui  caz  de  forță  majoră  (art.  2532  pct.  9  C.  civ.),  şi  termenul  de 
uzucapiune  tabulară  este  susceptibil  de  suspendare  în  acelaşi 
răstimp63,  astfel  că  nu  vedem  vreun  motiv  pentru  care  terțul 
dobânditor ar dori să invoce uzucapiunea în locul decăderii64.  
În  plus,  în  materia  bunurilor  mobile,  legiuitorul  nu  a  regle‐
mentat  o  uzucapiune  de  scurtă  durată  în  cazul  posesiei  de  bună‐
credință, ci a limitat doar posibilitatea exercitării acțiunii în reven‐
dicare, introducând, după modelul art. 1909  C. civ. 1864, un termen 
de  exercitare  a  acțiunii  în  revendicare  [altminteri  imprescriptibilă, 
conform art. 563 alin. (2) C. civ.], pe care l‐a calificat expres ca fiind 
unul de decădere, în art. 937 alin. (2) C. civ.65. 
Este adevărat totuși că termenul de decădere pentru exerci‐
tarea  acțiunii  în  rectificare  se  raportează  la  titularul  acțiunii, 
respectiv  la  cel  care  are  interesul  să‐l  cheme  în  judecată  pe  cel 
înscris în cartea funciară, adică pe posibilul uzucapant. De aceea, 
și cazurile de forță majoră, ce suspendă termenul, se raportează 
la reclamant, în sensul că se va verifica dacă acesta a fost sau nu 
într‐un  caz  de  forță  majoră  care  să‐l  împiedice  să  exercite 
acțiunea  în  rectificare.  În  ceea  ce  privește  termenul  prescripție 
achizitivă, acesta se raportează la persoana uzucapantului, adică 
a  celui  înscris  în  cartea  funciară,  respectiv  la  situații  de  forță 
majoră  în  care  s‐ar  fi  aflat  acesta.  Ar  putea,  eventual,  exista 
interes  în  invocarea  uzucapiunii  tabulare  doar  în  situația  de 
excepție în care termenul de decădere pentru exercitarea acțiunii 
în  rectificare  ar  fi  fost  suspendat  ca  urmare  a  aflării  titularului 
acțiunii  într‐o  situație  de  forță  majoră,  în  timp  ce  termenul  de 
prescripție  achizitivă  a  curs  neîntrerupt,  cel  înscris  în  cartea 

63 În acelaşi sens, a se vedea T. Dârjan, op. cit., pp. 123‐124.
64 Ibidem, p. 192.
65 Deja sub imperiul vechiului Cod s‐a contestat calificarea acestui termen 

ca fiind unul de prescripție extinctivă. A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., 
2006, p. 558. Noul Cod clarifică orice controversă doctrinară cu privire la natura 
acestui termen.
528 Uzucapiunea

funciară  în  absența  unei  cauze  legitime  neaflându‐se,  în  acest 

răstimp,  în  vreun  caz  de  forță  majoră  care  să‐l  fi  împiedicat  să 
exercite posesia de fapt (extratabulară). 

5. Uzucapiunea mobiliară
Dobândirea  unui  bun  mobil  în  temeiul  uzucapiunii  este 
reglementată de art. 939 C. civ., conform căruia „acela care posedă 
bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele prevăzute în 
prezenta  secțiune,  poate  dobândi  dreptul  de  proprietate,  în 
temeiul  uzucapiunii”.  Așa  cum  judicios  s‐a  arătat  în  doctrină,  ea 
prezintă utilitate pentru situația în care posesorul nu îndeplinește 
condițiile  art.  937  C.  civ.  pentru  dobândirea  (sau  consolidarea) 
dreptului  de  proprietate66.  Aceasta  ar  fi  situația  posesorului  cu 
titlu  gratuit  și  a  celui  cu  titlu  oneros  de  rea‐credință  [reaua‐cre‐
dință  însemnând,  din  interpretarea  per  a  contrario  a  dispozițiilor 
art. 938 alin. (1) C. civ., cunoașterea lipsei calității de proprietar a 
înstrăinătorului]67. 
De  remarcat  că,  potrivit  art.  940  C.  civ.,  în  ceea  ce  privește 
domeniul  de  aplicare  a  uzucapiunii  mobiliare,  aceasta  poate  avea 
ca obiect nu doar bunuri mobile corporale, ci și titluri la purtător. 
Și  uzucapiunii  mobiliare  i  se  aplică  regulile  privind  efectul 
suspensiv  al  viciilor  posesiei,  joncțiunea  posesiilor  și  prevederile 
art. 2512‐2514 C. civ. privind neinvocarea din oficiu a prescripției, 
conform  normei  de  trimitere  de  la  art.  939  teza  a  doua.  Astfel,  în 
cazul  uzucapiunii  mobiliare,  ca  și  în  cazul  celei  imobiliare,  este 
necesar  ca  posesorul  să‐și  exercite  dreptul  potestativ  de  a  invoca 
uzucapiunea pentru ca aceasta să‐și producă efectul. 
În  ceea  ce  privește  efectul  uzucapiunii  mobiliare,  acesta  este 
unul  achizitiv  și  unul  extinctiv,  ca  în  cazul  celei  extratabulare.  În 
ceea ce privește momentul dobândirii dreptului de proprietate, în 
literatura juridică au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, într‐o 
opinie  s‐a  apreciat  că  dreptul  de  proprietate,  în  lipsa  unui  text 

66 A se vedea, în acest sens, G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 233. 
67 Ibidem.
Andrea Annamaria Chiş, Dumitru Dobrev 529
expres,  se  dobândește  numai  pentru  viitor68,  în  timp  ce,  conform 
unei alte păreri, la care ne raliem, momentul la care se dobândește 
dreptul de proprietate asupra bunului mobil este momentul luării 
în posesie, și nu momentul împlinirii termenului de 10 ani, motivat 
de principiul echității. Dacă adevăratul proprietar s‐a dezinteresat 
de  bun  timp  de  10  ani,  ar  fi  firesc  să  i  se  recunoască  posesorului 
calitatea  de  proprietar,  în  mod  retroactiv,  de  la  data  luării  în 
posesie.  Oricum,  publicitatea  pentru  bunurile  mobile  se  face  prin 
posesie,  potrivit  prezumției  instituite  prin  art.  935,  păstrată  din 
art. 2275 C. civ. fr.: En fait de meubles, la possession vaut titre69. 
 

68 Ibidem, p. 234.
69  A  se  vedea,  în  acest  sens:  C.  Drăgușin,  op.  cit.,  pp.  229‐230;  C.  Bîrsan,  

op. cit., pp. 411‐412.
530 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII MOBILIARE

PRIN POSESIA DE BUNĂ-CREDINŢĂ
OCUPAŢIUNEA ŞI DOBÂNDIREA FRUCTELOR
PRIN POSESIA DE BUNĂ-CREDINŢĂ
CAPITOLUL IV
ACŢIUNILE POSESORII

 (art. 935­938, art. 941­952) 

I. Dobândirea proprietăţii mobiliare 
Dobândirea  proprietății  mobiliare  prin  posesia  de  bună‐
credință  este  reglementată  în  art.  935‐940  din  Secțiunea  a  2‐a, 
Titlul  VIII,  Cartea  a  III‐a  din  Codul  civil  român  din  2009.  Noua 
reglementare are la bază valorificarea dispozițiilor art. 1909 C. civ. 
1864, precum și a doctrinei civile1. 
În  lucrarea  citată  se  arată  că  înțelegerea  corectă  a  sem‐
nificațiilor textului art. 1909 alin. (1) C. civ. 1864 a fost denaturată 
de  „opțiunea  care  a  stat  la  baza  redactării  sale”,  aceea  de  a  se  fi 
preferat  soluția  „prescripției  instantanee”,  sub  influența  lui  
V. Mercadé, în loc de formula potrivit căreia „în materie mobiliară, 
posesia  valorează  titlu”,  precum  și  de  confuzia  dintre  cele  trei 


Autor:
Jud. Filip Pavel – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 V. Stoica, Drept civil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, vol. II, pp. 493‐583.
Filip Pavel 531
sensuri  diferite  ale  textului,  dar  care  ar  fi  complementare. Primul 
sens  ar  avea  „în  vedere  un  mod  de  dobândire  a  drepturilor  reale 
principale  asupra  bunurilor  mobile”,  respectiv  posesia  în  materie 
de  mobile  valorează  titlu  de  proprietate,  al  doilea  sens  ar  privi 
„instituirea  unei  prezumții  de  titlu  de  dobândire  a  dreptului  de 
proprietate”, iar al treilea sens ar consacra „funcția de publicitate a 
posesiei în materie mobiliară”. 
Cele  trei  înțelesuri,  arătate  în  doctrina  civilă,  referitoare  la 
dispozițiile art. 1909 C. civ. 1864 au fost încorporate în dispozițiile 
art. 935 și art. 936 C. civ. 

1. Prezumţia de titlu de dobândire a dreptului de pro-

prietate
Prezumția  de  titlu  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate 
este  reglementată  în  art.  935  C.  civ.;  textul  dispune  că  „oricine  se 
află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că 
are titlu de dobândire  a dreptului de proprietate asupra bunului”. 
Acest text este o valorificare a dispozițiilor art. 1909 alin. (1) C. civ. 
1864,  care  dispunea  că  „lucrurile  mișcătoare  se  prescriu  prin 
faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”, 
și  o  valorificare  a  doctrinei  civile  române2,  în  care  s‐a  susținut  că 
art.  1909  alin.  (1)  C.  civ.  1864  semnifică  „un  mod  de  dobândire  a 
dreptului de proprietate și o prezumție de titlu  de proprietate”. 
Valorificarea textului art. 1909 alin. (1) C. civ. 1864 constă în 
renunţarea  la  ideea  prescripţiei  instantanee  și  preluarea  ideilor 
potrivit cărora textul consacra o prezumţie de titlu de dobândire a 
dreptului  de  proprietate  și  un  mod  de  dobândire  a  drepturilor  de 
proprietate asupra bunurilor mobile. 

1.1. Categoria de prezumţie reglementată în art. 935 C. civ.

Cuvântul „prezumție” provine din latinescul „presumtio”, adică 
„proe”  și  „sumere”,  și  evocă  ideea  de  considerare  a  unui  lucru  ca 

2 V. Stoica, op. cit., pp. 506‐507.  
532 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

fiind adevărat – sumit pro vero, habet pro vero – înainte de a se fi 
făcut probarea lui”3.  
Fundamentul prezumției, susține prof. Ion Deleanu, „îl consti‐
tuie  probabilitatea,  iar  raționamentul  desfășurat  ad  probationem 
este de tip inductiv”4. 
În cadrul de reglementare juridică, prezumția îndeplinește trei 
funcții, și anume: instrument de tehnică legislativă, regulă de drept 
și mijloc de probaţiune.  
Funcția de regulă de tehnică legislativă constă în transformarea 
unei  incertitudini  despre  un  adevăr  într‐o  certitudine,  în  cazul 
prezumțiilor  absolute,  sau  transformarea  unei  incertitudini  despre 
adevăr într‐o probabilitate de adevăr, în cazul prezumțiilor relative. 
În  cazul  funcției  de  regulă  de  drept,  prezumția  are  rolul  de 
mijloc  specific  de  tehnică  legislativă  prin  intermediul  căruia  se 
stabilește o ordine a faptelor ce fac obiectul reglementării juridice, 
„în  scopul  realizării  adecvate  a  politicii  legislative,  în  anumite 
ramuri sau domenii supuse reglementării”5. 
Funcția de mijloc de probaţiune constă în deplasarea obiectului 
probei  de  la  un  fapt,  generator  de  drepturi,  necunoscut,  greu  ori 
imposibil  de  dovedit,  la  alt  fapt,  vecin  și  conex,  necunoscut,  dar 
care poate fi ușor sau mai ușor de dovedit. 
S‐a  susținut  în  doctrină  că  „prezumțiile  legale  absolute  și  cu 
atât  mai  puternic  cuvânt  cele  întemeiate  exclusiv  pe  oportunități 
legislative nu sunt probe, ci reguli de fond”6. 
Codul civil român de la 1864 definea prezumțiile în art. 1199 
astfel:  „prezumțiile  sunt  consecințele  ce  legea  sau  magistratul 
trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”, iar în art. 1200 
se  arăta  că  „sunt  prezumții  legale  acelea  care  sunt  determinate 
special prin lege”. 
Dispozițiile  art.  1199  și  art.  1200  C.  civ.  1864  au  fost  valo‐
rificate în art. 327‐329 C. pr. civ. 20107. 

3  I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 80‐81.  
4 I. Deleanu, S. Deleanu, Mică Enciclopedie a Dreptului, Ed. Dacia, Cluj, p. 302.  
5 I. Deleanu, op. cit., p. 90.  
6 I. Deleanu, op. cit., pp. 91‐92.  
7 Art. 327 C. pr. civ.: „Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau jude‐

cătorul le  trage  dintr‐un  fapt  cunoscut  spre  a  stabili  un  fapt  necunoscut”; 
Filip Pavel 533
Prezumția  se  găsește  reglementată  atât  în  C.  civ.,  unde  înde‐
plinește funcția de regulă de drept, cât și în C. pr. civ., unde înde‐
plinește funcția de mijloc de probă. 
În doctrina civilă română8 și franceză, dar și în dreptul român, 
s‐a  făcut  distincția  între:  a)  prezumția  iuris  de  iure,  denumită  și 
prezumţie legală absolută, al cărei adevăr – prezumat – nu poate fi 
răsturnat  printr‐o  probă  contrară;  b)  prezumția  iuris  tantum, 
denumită  și  prezumţie  legală  relativă,  al  cărei  adevăr  probabil 
poate fi răsturnat printr‐o probă contrară, de exemplu, prezumțiile 
reglementate de  art. 919  alin. (1), art. 919 alin. (3) și art.  935 
C.  civ.,  și  c)  prezumția  simplă,  numită  și  prezumția  judiciară, 
care este lăsată la „luminile și înțelepciunea judecătorului”. 
Aceste  trei  tipuri  de  prezumții  se  găsesc  reglementate  în 
art. 327‐329 C. pr. civ.  
Codul civil din 2009 reglementează prezumția cu valoarea de 
regulă de drept, de tipul  prezumției absolute (iuris de iure)  și de 
tipul prezumției relative (iuris tantum). 
Un exemplu de prezumție absolută îl găsim în art. 919 alin. (2) 
C.  civ.,  care  dispune  că  „detenția  precară,  odată  dovedită,  este 
prezumată  că  se  menține  până  la  proba  intervertirii  sale”.  Textul 
arată  că,  pe  perioada  cuprinsă  între  dovada  detenției  precare  și 
dovada  intervertirii  detenției  în  posesie,  detenția  precară  este 
absolută și nu se poate primi o probă contrară. 
Exemple de prezumții relative găsim şi în art. 414 C. civ., care 
reglementează  prezumția  de  paternitate,  dar  care  poate  fi 

art. 328 C. pr. civ.: „(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul 
căruia  este  stabilită  în  tot  ceea  ce  privește  faptele  considerate  de  lege  ca  fiind 
dovedite.  Cu  toate  acestea,  partea  căreia  îi  profită  prezumția  trebuie  să  dove‐
dească  faptul  cunoscut,  vecin  și  conex,  pe  care  se  întemeiază  aceasta.  (2)  Pre‐
zumția  legală  poate  fi  înlăturată  prin  proba  contrară,  dacă  legea  nu  dispune 
altfel”; art. 329 C. pr. civ.: „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciu‐
nea  judecătorului,  acesta  se  poate  întemeia  pe  ele  numai  dacă  au  greutate  și 
puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele însă pot fi primite numai 
în  cazurile  în  care  legea  admite  dovada  cu  martori”.  Textele  din  art.  327  și  
art. 328 C. pr. civ. își au corespondent și în textele din art. 2846‐2847 C. civ. din 
Québec. 
8  I.  Deleanu,  V.  Mărgineanu,  Prezumţiile  în  drept,  Ed.  Dacia,  Cluj,  1981, 

pp. 30‐50. 
534 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

tăgăduită,  în  art.  919  alin.  (1)  și  (3)  C.  civ.  ce  reglementează 
prezumția  de  posesie  și  prezumția  de  proprietate,  dar  care  pot  fi 
înlăturate prin proba contrară. 

1.2. Elementele prezumţiei de titlu de dobândire a dreptului

de proprietate
Textul  art.  935  C.  civ.  reglementează  cele  două  elemente 
necesare  prin  care  orice  prezumție  se  caracterizează,  și  anume: 
faptul vecin și conex, ușor sau mai ușor de probat, și faptul incert, 
care  trebuie  probat,  dar  care  este  transformat  legislativ  într‐o 
probabilitate că există. În cadrul dispozițiilor art. 935 C. civ., faptul 
vecin  și  conex  este  dat  de  existenţa  posesiei  asupra  bunului  mobil, 
iar  faptul  incert,  transformat  într‐o  probabilitate  că  există,  constă 
în existenţa titlului de dobândire a dreptului de proprietate. 
Prezumția  reglementată  de  art.  935  C.  civ.  face  parte  din 
categoria  prezumțiilor  cu  valoare  de  regulă  de  drept,  deoarece 
legiuitorul  a  prezumat  existența  titlului  de  dobândire  a  dreptului 
de proprietate. 
Faptul vecin și conex, respectiv posesia bunului mobil, trebuie 
să fie real, în sensul că posesorul trebuie să întrunească cele două 
elemente  ale  posesiei,  animus  și  corpus,  dar  și  caracterul  util  al 
posesiei. 
Prezumția de titlu de dobândire a dreptului de proprietate nu 
trebuie  confundată  cu  prezumția  de  proprietar,  reglementată  de 
art. 919 alin. (3) C. civ. În doctrina civilă9 s‐a arătat că „în timp ce 
prezumția  de  proprietate  poate  fi  răsturnată  prin  dovada  titlului 
de  proprietate,  în  cazul  prezumției  de  titlu  de  dobândire  a  drep‐
tului  de  proprietate  nu  este  suficientă  dovedirea  titlului  de  pro‐
prietate al reclamantului, ci este necesar să se facă dovada titlului 
precar al deținătorului bunului”; în caz contrar, prezumția neînlă‐
turată  continuă  să  ateste  probabilitatea  existenței  unui  titlu  de 
dobândire a dreptului de proprietate. 
Din  această  perspectivă,  în  ipoteza  exercitării  unei  acțiuni  în 
revendicare  împotriva  posesorului,  reclamantul  este  ținut  să  facă 

9 V. Stoica, op. cit., pp. 506‐507.
Filip Pavel 535
dovada  dreptului  său  de  proprietate  și  a  caracterului  precar  al 
titlului pârâtului, să facă  dovada că bunul a  fost pierdut sau  furat 
ori  să  facă  dovada  că  posesia  pârâtului  nu  este  utilă,  în  sensul  că 
este exercitată o posesie viciată, la momentul exercitării acțiunii în 
revendicare. 
Acțiunea  probatorie  a  reclamantului  este  îndreptată  deci 
asupra faptului vecin și conex de probat, și nu asupra faptului pre‐
zumat, respectiv asupra existenței titlului de dobândire a dreptului 
de proprietate. 

2. Opozabilitatea faţă de terţi a posesiei de bună-

credinţă

2.1. Noţiunea de opozabilitate

Art. 936 C. civ., denumit „opozabilitatea față de terți”, dispune:  
„Cu excepția cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună‐credință 
a  bunului  mobil  asigură  opozabilitatea  față  de  terți  a  actelor 
juridice constitutive sau translative de drepturi reale”. 
Textul  este  o  valorificare  a    art.  97210  și  art.  1909  alin.  (1)  
C. civ. 1864, dar și a doctrinei civile11, care arată că „posesia are și 
funcția  de  a  asigura  opozabilitatea  față  de  terți  a  actelor  juridice 
constitutive  sau  translative  de  drepturi  reale”.  Această  funcție  a 
posesiei de bună‐credință reprezintă un al doilea înțeles al regulii 
înscrise în art. 1909 alin. (1) C. civ. 1864, valorificată și consacrată 
legislativ în art. 936 C. civ.  
Buna‐credință  a  posesorului  este  definită  în  art.  938  C.  civ., 
potrivit  căruia  „(1)  Este  de  bună‐credință  posesorul  care  nu 
cunoștea  și  nici  nu  trebuia,  după  împrejurări,  să  cunoască  lipsa 
calității de proprietar a înstrăinătorului. (2) Buna‐credință trebuie 
să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”. 

10 Art. 972 C. civ. 1864: „Dacă lucrul ce cineva s‐a obligat succesiv a da la 

două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferită și rămâne 
proprietară chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să 
fie de bună‐credință”.
11 V. Stoica, op. cit., pp. 508‐509.
536 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

Art. 938 C. civ. este o valorificare a dispozițiilor art. 1898 C. civ. 
1864,  care  arată  că:  „Buna‐credință  este  credința  posesorului  că, 
cel  de  la  care  a  dobândit  imobilul,  avea  toate  însușirile  cerute  de 
lege  spre  a‐i  transmite  proprietatea.  Este  destul  ca  buna‐credință 
să fi existat în momentul câștigării imobilului”. 
În  doctrina  civilă12  s‐a  arătat  că  „buna‐credință  este  o 
prezumție generală expres prevăzută în noul Cod civil la alin. (2) al 
art.  14  și,  după  textul  legal,  o  prezumție  relativă  care  poate  fi 
înlăturată făcându‐se proba contrară, adică a relei‐credințe”. 
Codul  civil  din  2009  nu  definește  noțiunea  de  opozabilitate, 
dar definirea noțiunii s‐a făcut în doctrina civilă. 
Într‐o  opinie13,  opozabilitatea  a  fost  definită  ca  fiind  „un 
fenomen  general  care  tinde  a  face  recunoscută  existența  contrac‐
tului  față  de  terți  pentru  că,  dacă  ultimii  sunt  autorizați  să‐l 
conteste,  el  nu  poate  practic  să  fie  atins  în  eficacitatea  lui,  chiar 
între părți (n. trad.)”. 
În altă opinie14, opozabilitatea a fost definită atât într‐un sens 
restrâns, cât și într‐un sens larg.  
În sens restrâns, s‐a arătat că „opozabilitatea este acea calitate 
recunoscută unui element al ordinii juridice prin care, indirect, el 
se răsfrânge în afara sferei sale de acțiune nemijlocită”.  
În  sens  larg,  s‐a  arătat  că  „opozabilitatea  ar  putea  fi  consi‐
derată  ca  fiind  acea  calitate  a  unui  drept,  a  unui  act  sau  a  unei 
situații juridice, de drept ori de fapt, de a‐și extinde efectele față de 
terți, nu prin conformarea lor directă la obligațiile născute din acel 
element  –  ceea  ce  ar  constitui  o  excepție  de  la  principiul  relativi‐
tății  efectelor  juridice  –,  ci  prin  obligarea  lor  să  recunoască  exis‐
tența  acelui  drept  sau  act  ori  a  acelei  situații  juridice  și  să  o 
respecte,  ca  element  al  ordinii  juridice,  acceptându‐i  efectele,  sub 

12 M. Uliescu, Buna­credinţă în noul Cod civil (studiu), în vol. I din Noul Cod 

civil. Studii și comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 96. 
13 A se vedea I. Marchessaux, apud P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic 

civil,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2008,  pp.  310‐311:  „L`opposabilité  est  le 
phénomène  général  qui  tend  à  faire  reconnaître  l`existence  du  contrat  par  les 
tiers  car  si  derniers  étaient  autorisés  à  le  méconnaître  il  ne  pourrait 
pratiquement pas atteindre à l`efficacité même entre les parties”.
14 I. Deleanu, Părţile și terţii. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridi­

ce, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pp. 18‐19.
Filip Pavel 537
rezerva,  bineînțeles,  a  unei  contestații,  atunci  când  legea  le‐ar 
recunoaște o asemenea posibilitate”. 
Noțiunea  de  „opozabilitate”  apare,  astfel,  ca  o  noțiune  de 
relație,  care  exprimă,  în  sens  restrâns,  o  legătură,  la  nivelul  efec‐
telor unui drept, act sau fapt juridic, dintre două părți determinate 
sau, în sens larg, dintre o parte determinată și restul de persoane 
nedeterminate.    Legătura  de  opozabilitate  este  „un  fenomen 
general cu efecte erga omnes”15.  
În doctrina civilă16 s‐au reținut mai multe sensuri juridice ale 
noțiunii  de  opozabilitate,  și  anume:  „opozabilitate  virtuală,  care 
desemnează  principiul  în  sine,  opozabilitate  eficientă,  opoza‐
bilitate  de  plin  drept  și  opozabilitate  condiționată  de  anumite 
formalități  ale  actului,  opozabilitate  substanțială,  opozabilitate 
probatorie, opozabilitate absolută și opozabilitate relativă”.  

2.2. Publicitatea posesiei de bună-credinţă

Pentru a se naște legătura de opozabilitate, nu este suficient să 
existe dreptul, actul sau faptul juridic, ci este necesar ca acestea să 
fie aduse la cunoştință celor cărora se dorește a li se opune. Esența 
publicității, se arată în art. 20 alin. (1) și (2) C. civ., este aducerea la 
cunoștința  terților  a  existenței  drepturilor,  actelor  și  faptelor 
juridice. 
Codul  civil  a  reglementat  mijloacele  prin  care  se  realizează 
posibilitatea  de  a  se  lua  la  cunoștință  despre  drepturile,  actele  și 
faptele juridice ale persoanelor. 
Astfel,  în  art.  18  alin.  (1)  și  (2)  C.  civ.,  intitulat  „Obiectul 
publicității și modalitățile de realizare”, se arată, în alin. (1), că sunt 
supuse publicității „drepturile, actele și faptele, privitoare la starea 
și capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparțin 
acestora, precum și orice alte raporturi juridice supuse publicității 
în cazurile prevăzute de lege”; alin. (2) al aceluiaşi articol prevede 
că  „publicitatea  se  realizează  prin  cartea  funciară,  Arhiva 

15 P. Vasilescu, op. cit., p. 311.
16 Ibidem, pp. 314‐317.
538 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

Electronică de Garanții Reale Mobiliare, registrul comerțului și alte 
forme de publicitate prevăzute de lege”. 
Posesia  de  bună‐credință  asupra  bunurilor  mobile  nu  apare 
enumerată în art. 18 C. civ. și deci nu se poate aduce la cunoștința 
terților prin înscrierea în vreunul din mijloacele de publicitate. 
Producerea  efectului  de  opozabilitate  a  posesiei  de  bună‐
credință  se  realizează,  în  primul  rând,  prin  luarea  efectivă  în 
posesie  cu  bună‐credință17a  bunului,  iar,  în  al  doilea  rând,  prin 
exercitarea unei posesii utile. 
Un  exemplu  în  care  opozabilitatea  este  dată  de  luarea  în 
posesia efectivă și cu bună‐credință a bunului corporal îl avem în 
dispozițiile art. 1275 C. civ.18. În alin. (1) al art. 1275 se arată că, în 
ipoteza  în  care  cineva  a  transmis  succesiv  către  mai  multe 
persoane proprietatea unui mobil corporal, este preferat cel care a 
dobândit  cu  buna‐credință  posesia  efectivă,  chiar  dacă  titlul  său 
are o dată ulterioară. În alin. (3) al aceluiași art. 1275 se arată că 
dacă  niciunul  dintre  dobânditori  nu  obținut  posesia  efectivă  a 
bunului  mobil  corporal,  va  fi  preferat  cel  care  a  sesizat  mai  întâi 
instanța de judecată.  
În ceea ce privește opozabilitatea prin exercitarea unei posesii 
utile, avem un exemplu în art. 922 alin. (1) C. civ., care dispune că 
„în  afara  situațiilor  prevăzute  de  lege,  nu  poate  produce  efecte 
juridice decât o posesie utilă”. 
Pentru  a  putea  fi  opusă  o  posesie  terților,  cu  scopul  de  a  se 
asigura  atât  cunoașterea,  cât  și  calitatea  posesiei  de  a  fi  de  bună‐
credință,  luarea  efectivă  în  posesie  trebuie  să  fie  publică  și 
netulburată.  O  luare  în  posesie  a  unui  lucru  în  mod  clandestin  și 
tulburat  nu  poate  fi  de  bună‐credință,  iar  posesia  asupra  lucrului 
nu produce efectul de opozabilitate față de terți. 
 
 
 

17 Art. 938, alin. (2) C. civ.: „Buna‐credință trebuie să existe la data intrării 

în posesia efectivă a bunului”.
18 Art. 1275 C. civ. este o valorificare a art. 972 C. civ. 1864.
Filip Pavel 539
3. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de
bună-credinţă
Dobândirea  proprietății  mobiliare  prin  posesia  de  bună‐
credință  este  reglementată  în  art.  937  C.  civ.  Acest  text  este  o 
valorificare  a  art.  1909  alin.  (1)  C.  civ.  1864,  dar  și  a  doctrinei 
civile19,  în  sensul  că  dispozițiile  art.  1909  alin.  (1)  C.  civ.  1864 
reglementau și un mod de dobândire a dreptului de proprietate. 

3.1. Titlul de dobândire a proprietăţii

Expresia „titlu de dobândire” din art. 935 C. civ. este folosită cu 
înțelesul de mijloc prin care are loc strămutarea  unui drept de pro‐
prietate din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.  
Mijloacele  prin  care  se  strămută  drepturi  de  proprietate  din 
patrimoniul unei sau unor persoane în patrimoniul altei sau altor 
persoane sunt menționate în art. 557 C. civ. 
Potrivit  acestui  text  de  lege,  proprietatea  se  poate  dobândi 
prin:  convenție,  moştenire  legală  sau  testamentară,  accesiune, 
uzucapiune, ca efect al posesiei de bună‐credință în cazul bunurilor 
mobile  şi  al  fructelor,  prin  ocupațiune,  tradițiune,  prin  hotărâre 
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin 
ea  însăşi,  prin  efectul  unui  act  administrativ  și  prin  înscriere  în 
cartea funciară, în cazul bunurilor imobile. 
În  Codul  civil  de  la  1864,  potrivit  art.  644  și  art.  645,  pro‐
prietatea se transmitea și se dobândea prin: succesiune, legate, 
convenție, tradițiune, accesiune sau încorporațiune, prescripție, 
lege  și  ocupațiune.  În  afara  acestor  mijloace  de  dobândire,  în 
art.  485  C.  civ.  1864  era  reglementată  dobândirea  fructelor  prin 
posesia  de  bună‐credință,  iar  în  art.  1909  C.  civ.  1864  era  regle‐
mentată dobândirea bunurilor mobile prin prescripția instantanee.  
Noua reglementare a mijloacelor de dobândire a dreptului de 
proprietate din Codul civil 2009 a eliminat posibilitatea dobândirii 
dreptului  de  proprietate  prin  lege  și  prin  prescripția  instantanee. 
În  schimb,  a  introdus  ca  mijloace:  actul  administrativ,  hotărârea 

19 V. Stoica, op. cit., pp. 508‐509.
540 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

judecătorească20  translativă  de  proprietate,  înscrierea  în  cărțile 

funciare a drepturilor de proprietate imobiliară. 
Dispozițiile  art.  935‐948  din  Capitolul  al  III‐lea  al  Titlului  al 
VIII‐lea  din  Cartea  a  III‐a  a  Codului  civil  nou  reglementează  mij‐
loacele  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate  asupra  bunurilor 
mobile.  
Din  această  categorie  de  mijloace  fac  parte:  dobândirea 
proprietății  mobiliare  prin  posesia  de  bună‐credință,  dobândirea 
bunului  mobil  în  temeiul  uzucapiunii,  ocupațiunea,  dobândirea 
fructelor prin posesia de bună‐credință. 
Art.  937  alin.  (1)  C.  civ.,  denumit  „Dobândirea  proprietății 
mobiliare  prin  posesia  de  bună‐credință”,  arată  că  mijlocul  de 
dobândire  a  dreptului  de  proprietate  mobiliară  este  posesia  de 
bună‐credință. Textul prezintă ca noutate faptul că s‐a renunțat la 
modul  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate  prin  prescripția 
instantanee și s‐a reglementat un alt mod de dobândire, acela prin 
posesia de bună‐credință. 

3.2. Dobândirea calităţii de proprietar de către persoana

care încheie, cu bună-credinţă, un act translativ de proprietate,
cu titlu oneros
Sintagma  „act  translativ  de  proprietate”,  folosită  în  art.  937 
alin. (1) C. civ., credem că trebuie înțeleasă doar sub aspect formal, 
atâta timp cât cel care vinde bunul mobil este neproprietar, chiar 
dacă  cumpărătorul  nu  a  cunoscut  și  nici  nu  trebuia  să  cunoască 
lipsa acestei calități a vânzătorului.  
Sub  aspect  substanțial,  nu  poate  fi  vorba  decât  de  un  act  de 
vânzare‐cumpărare a bunului altuia. Faptul că este vorba doar de 
un  act  de  vânzare‐cumpărare  a  bunului  altuia  se  explică,  credem 
noi, prin utilizarea în text a cuvântului „devenire”. 
Cuvântul „devenire” are semnificațiile (înțelesurile) de schim‐
bare,  transformare,  evoluție  etc.  În  cazul  unui  act  translativ  de 

20  Dobândirea  dreptului  de  proprietate  prin  hotărâre  judecătorească  era 

însă  reglementată  în  art.  5  alin.  (2)  din  Titlul  X  al  Legii  nr.  247/2005  privind 
reforma în domeniile proprietății şi justiției, precum şi unele măsuri adiacente, 
publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
Filip Pavel 541
proprietate cu caracter substanțial, nu se poate vorbi de o schim‐
bare, transformare sau evoluție a unei realități juridice în drept, ci 
doar de o strămutare a dreptului de proprietate asupra unui bun, 
din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.  
Despre  „devenire”  în  înțelesurile  de  schimbare,  transformare 
etc. se poate vorbi numai în ipoteza în care are loc transformarea 
posesiei  de  bună‐credință  a  cumpărătorului  în  drept  de 
proprietate asupra bunului dobândit cu titlu oneros.  
Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor 
mobile,  în  condițiile  art.  937  alin.  (1)  C.  civ.,  se  cer  întrunite 
următoarele condiții: 
a)  dobânditorul  să  fi  acționat  cu  bună‐credință  la  momentul 
încheierii  actului  translativ  de  proprietate,  respectiv  „să  nu  fi 
cunoscut și nici să nu fi trebuit să cunoască, după împrejurări, lipsa 
calității de proprietar a înstrăinătorului”; 
b)  vânzătorul  să  fi  fost  neproprietar.  Neproprietarul  poate  fi 
de  bună‐credință sau de rea‐credință. Esențială  este lipsa calității 
sale de proprietar asupra bunului mobil la momentul înstrăinării; 
c)  actul    încheiat  să  facă  parte  din  categoria  celor  translative 
de proprietate; este translativ de proprietate „acel act care are ca 
efect  strămutarea  unui  drept  subiectiv  din  patrimoniul  unei 
persoane în patrimoniul altei persoane”21; 
d)  actul  translativ  de  proprietate  sa  facă  parte  din  categoria 
actelor  translative  de  proprietate  cu  titlu  oneros,  respectiv  să 
existe o contraprestație pecuniară, pentru prestația de transmitere 
a bunului; 
e) obiectul derivat al actului translativ de proprietate să fie un 
bun mobil individual determinat; 
f)  dobânditorul  să  intre  efectiv  în  posesia  bunului  mobil, 
condiție care presupune fie că este vorba de un bun mobil corporal 
susceptibil  de  exercitarea  unor  acte  de  stăpânire,  aspect  care 
rezultă  din  art.  937  alin.  (2),  fie  că  este  vorba  de  bunuri 
incorporale, cum este dreptul de uzufruct sau de uz asupra bunului 
mobil, aspect care rezultă din art. 937 alin. (5) C. civ., sau de titluri 

21  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  Drept  Civil,  Ed.  Hamangiu,  Bucu‐

reşti, 2012, p. 82. 
542 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel, 
aspect care rezultă din art. 940 C. civ.  
Nu pot face obiectul actului translativ de proprietate mobilele 
care sunt accesorii unui imobil [art. 937 alin. (4) C. civ.]. 

3.3. Excepţii de la regula înscrisă în art. 937 alin. (1) C. civ.

De la regula reglementată în art. 937 alin. (1) C. civ., care con‐
sacră  transformarea  posesiei  de  bună‐credință  asupra  unui  bun 
mobil în drept de proprietate, există două excepții reglementate în 
alin.  (2)  și  (3)  ale  aceluiaşi  articol,  aspect  ce  rezultă  din  inter‐
retarea  expresiei  „cu  toate  acestea”,  menționată  la  începutul 
textului celui de‐al doilea alineat. 
Textul art. 937 alin. (2) C. civ.22 reglementează prima excepție, 
care constă în posibilitatea celui care a pierdut ori căruia i s‐a furat 
bunul să îl revendice de la posesorul de bună‐credință.  Acest text 
reprezintă o  valorificare parțială a dispozițiilor art. 1909  alin.  (2) 
C. civ. 1864. Valorificarea parțială constă în eliminarea părții finale 
a  textului  art.  1909  alin.  (2)  C.  civ.  1864,    referitor  la  dreptul  de 
regres  contra  celui  de  la  care  a  primit  bunul.  S‐a  adăugat 
sancțiunea  care  intervine  atunci  când  acțiunea  în  revendicare  nu 
este exercitată în termenul de trei ani. 
 Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 937 alin. (2) cu 
art.  937  alin.  (1)  C.  civ.  rezultă  că,  în  acțiunea  în  revendicare, 
reglementată de art. 937 alin. (2), atât reclamantul, cât și pârâtul au, 
fiecare, câte un titlu de proprietate. Cum textul de lege [art. 937 alin. 
(2)]  vorbește  despre  bunul  pierdut  sau  furat,  actul  translativ  de 
proprietate la care se referă art. 937 alin. (1) C. civ. nu poate fi decât 
un act de vânzare a bunului altuia și numai sub aspect formal putem 
vorbi de un act translativ de proprietate. În favoarea pârâtului însă, 
potrivit art. 935, operează prezumția de titlu proprietate.  
În  acțiunea  în  revendicare,  chiar  dacă  pârâtul  ar  dovedi 
existența unui  titlu translativ de proprietate cu titlu oneros, acest 

22 Art. 1909 alin. (2) C. civ. 1864: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel 

cărui s‐a furat un lucru, poate să‐l revendice în curs de trei ani, din ziua când l‐a 
pierdut sau când i s‐a furat, de la cel la care‐l găsește, rămânând acestuia recurs 
în contra celui de la care îl are”. 
Filip Pavel 543
titlu fiind încheiat cu un neproprietar, nu va proba existența drep‐
tului de proprietate, ci doar a transmiterii posesiei asupra bunului.  
Este  de  observat  că,  deși  art.  937  alin.  (1)  vorbește  de 
transformarea  (devenirea)  posesiei  în  drept  de  proprietate  din 
momentul luării efective în posesie a bunului de către dobânditor, 
în  aliniatele  (2)  și  (3)  ale  aceluiași  articol  dobânditorul  cu  act 
translativ  de  proprietate  cu  titlu  oneros  continuă  să  fie  numit 
posesor  de  bună‐credință,  și  nu  proprietar,  ceea  ce  conduce  la 
ideea  existenței  unei  contradicții  logice  între  art.  937  alin.  (1),  ce 
reține  calitatea  de  proprietar,  și  art.  937  alin.  (2)  și  (3),  care 
vorbesc  de  calitatea  de  posesor  a  dobânditorului  –  pârât  în 
acțiunea în revendicare. 
Ideea  potrivit  căreia  proprietarul  originar  își  păstrează 
calitatea  de  proprietar  al  bunului  mobil  pierdut  sau  furat,  deși 
posesorul de bună‐credință a intrat în posesia efectivă a bunului și 
a  operat  schimbarea  (devenirea)  posesiei  în  proprietate,  pare  că 
este preluată din doctrina civilă23. 
Dată  fiind  această  contradicție,  cuvântul  „devenire”  din  
art. 937 alin. (1) C. civ., care duce la ideea transformării instantanee 
a  posesiei  de  bună‐credință  în  drept  de  proprietate,  în  momentul 
intrării  efective  în  posesia  bunului,  ar  trebui  fie  înlocuit,  fie 
interpretat în sensul că exprimă doar „prezumția” de proprietate. 
Art. 937 alin. (3) C. civ. reglementează cea de‐a doua excepție 
de  la  regula  instituită  în  art.  937  alin.  (1)  C.  civ.  Textul  este  o 
valorificare a dispozițiilor art. 191024 C. civ. 1864. 
Ca  noutate,  se  introduce  posibilitatea  posesorului  de  bună‐
credință să exercite un drept de retenție, până la indemnizarea sa 
cu prețul plătit vânzătorului.  

23  V.  Stoica,  op.  cit.,  pp.  556‐557:  „Până  la  împlinirea  acestui  termen,  pro‐

prietarul bunului mobil poate să revendice bunul de la posesor. Așadar, până la 
această dată proprietarul își păstrează dreptul său, iar posesorul, deși de bună‐
credință, nu dobândește încă dreptul de proprietate asupra bunului”.
24 Art. 1910 C. civ. 1864: „Dacă posesorul actual al lucrului furat l‐a cumpă‐

rat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un negustor care vinde 
asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întor‐
când posesorului prețul ce l‐a costat”. 
544 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

Textul art. 937 alin. (3) C. civ. nu arată expres persoană ținută 
să restituie prețul plătit de către dobânditorul de bună‐credință. În 
art. 1910 C. civ. 1864 obligația de plată revenea reclamantului. 
Soluția  credem  că  rezultă  din  dispozițiile  art.  2.495  C.  civ.25, 
potrivit cărora cel ținut de obligația de restituire a unui bun poate 
să îl rețină, atâta timp cât creditorul obligației nu îl despăgubește. 
Cum  creditorul  obligației  este  reclamantul  din  acțiunea  în 
revendicare, acesta este ținut de plata indemnizației pentru prețul 
plătit.  Afirmația  o  argumentăm  și  cu  faptul  că  dreptul  de  retenție 
se  exercită  împotriva  reclamantului,  și  nu  împotriva  celui  de  la 
care s‐a  dobândit lucrul  prin act  translativ de proprietate cu  titlu 
oneros.  

4. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin uzucapiunea

de 10 ani (art. 939)
Acest  mod  de  dobândire  este  reglementat  în  art.  939  C.  civ., 
care dispune că „acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în 
alte  condiții  decât  cele  prevăzute  în  prezenta  secțiune,  poate 
dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispozițiile 
art.  932  alin.  (2),  art.  933  și  art.  934  se  aplică  în  mod  cores‐
punzător”. 
Textul art. 939 reprezintă o noutate în C. civ., în sensul că nu a 
existat  reglementată,  în  C.  civ.  1864,  o  prescripție  achizitivă  a 
bunurilor mobile prin scurgerea unui termen de 10 ani. 
În art. 291926 C. civ. din Québec există reglementată prescrip‐
ția achizitivă de bunuri mobile, dar care presupune scurgerea unei 
durate  de  trei  ani,  termen  care  curge  de  la  data  deposedării 
proprietarului.  

25 Art. 2495 C. civ.: „(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun 

poate  să  îl  rețină  cât  timp  creditorul  nu  își  execută  obligația  sa  izvorâtă  din 
același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește 
pentru cheltuielile necesare și utile pe care le‐a făcut pentru acel bun ori pentru 
prejudiciile pe care bunul i le‐a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili și alte situații 
în care o persoană poate exercita un drept de retenție”.
26  Art.  2919  C.  civ.  Québec:  „Le  possesseur  de  bonne  foi  d`un  meuble  en 

acquiert  la  propriété  par  trois  ans  à  compter  de  la  dépossession  du  pro‐
priétaire”.
Filip Pavel 545
Pentru  dobândirea  proprietății  mobiliare  prin  uzucapiune  în 
condițiile  art.  939  C.  civ.,  este  necesar  a  fi  întrunite  următoarele 
condiții: 
‐  posesorul  să  exercite  o  posesie  utilă,  respectiv  o  posesie 
continuă, netulburată și publică. Posesia este prezumată utilă până 
la proba contrară; 
‐ la momentul luării în posesie a lucrului posesorul putea fi sau 
de bună‐credință, sau de rea‐credință; 
‐  posesia  să  fi  fost  exercitată  timp  de  10  ani,  termen  care 
începe se curgă din ziua luării în stăpânire a bunului mobil de către 
posesor  și  care  se  împlinește  în  ziua  corespunzătoare  celei  de 
plecare din a celui de‐al zecelea an. 
Termenul de 10 poate fi împlinit doar de persoana care are în 
stăpânire  bunul,  indiferent  dacă  posesorul  actual  a  primit  bunul 
printr‐un  titlu  universal  sau  printr‐un  titlu  particular.  Posesorul 
actual poate să unească însă posesia sa cu posesia autorului său. 

4.1. Suspendarea cursului uzucapiunii mobiliare

Potrivit  art.  932  alin.  (2)  C.  civ.,  „viciile  posesiei  suspendă 
cursul uzucapiunii”. Sunt vicii ale posesiei, potrivit art. 922 alin. (2) 
C.  civ.:  a)  discontinuitatea  posesiei,  care  constă  în  exercitarea 
posesiei  cu  intermitențe  anormale,  normalitatea  apreciindu‐se  în 
funcție  de  natura  bunului;  b)  tulburarea  posesiei,  care  constă  în 
dobândirea și conservarea posesiei prin acte de violență, fizică sau 
morală;  c)  clandestinitatea  posesiei,  care  constă  în  exercitarea 
posesiei într‐un asemenea mod încât nu poate fi cunoscută. 

4.2. Încetarea suspendării cursului uzucapiunii mobiliare

Art.  927  C.  civ.  arată  că  posesia  devine  utilă  la  momentul  la 
care încetează viciile posesiei. 
În afara acestui mod de încetare a suspendării cursului uzuca‐
piunii,  ni  se  pare  că  trebuie  reținut  ca  mod  de  încetare  a  suspen‐
dării cursului uzucapiunii mobiliare însăși încetarea posesiei, cum 
ar fi în cazurile de: a) transformare a posesiei în detenție; b) aban‐
donare a bunului mobil; c) deposedare. 
546 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

În primele două cazuri – transformarea posesiei în detenție și 
abandonarea  lucrului  –  suntem  în  ipoteza  unor  acte  sau  fapte 
voluntare de renunțare la posesie, iar în al treilea caz putem vorbi 
de o deposedare prin acte de violență. 
Este  posibil  ca,  după  transformarea  posesiei  în  detenție 
precară, detentorul să procedeze la intervertirea detenției precare 
în posesie prin săvârșirea de acte de rezistență neechivoce, față de 
posesor și să se  comporte ca  un proprietar  asupra bunului  mobil 
sau  să  reia  în  posesie  bunul  abandonat  ori  de  care  a  fost 
deposedat. 
Importanța  reținerii  acestui  mod  de  încetare  a  suspendării 
cursului  uzucapiunii  constă  în  efectele  diferite  pe  care  le  produc 
încetarea  viciilor  posesiei  și  încetarea  posesiei.  Astfel,  în  cazul 
încetării  viciilor  posesiei,  timpul  scurs  înaintea  suspendării 
urmează  a  se  aduna  cu  timpul  scurs  după  reluarea  cursului.  În 
cazul încetării posesiei, vorbim practic de o întrerupere a posesiei, 
astfel  că,  într‐o  eventuală  reluare  a  posesiei,  timpul  scurs  înainte 
de încetarea posesiei nu se mai poate cumula cu timpul scurs după 
reluarea  posesiei.  În  acest  din  urmă  caz,  urmează  a  se  avea  în 
vedere  un  nou  termen  de  10  ani  pentru  a  opera  dobândirea 
dreptului de proprietate prin uzucapiune. 
Un  caz  particular  ni  se  pare  că  îl  reprezintă  deposedarea 
pașnică  sau  cu  violență.  Textul  art.  921  alin.  (1)  lit.  g)  C.  civ. 
vorbește de încetarea posesiei numai în ipoteza în care posesorul 
rămâne lipsit de posesiunea bunului mai mult de un an. Credem că 
textul trebuie interpretat în sensul de lipsire de elementul corpus 
al posesiei, și nu de elementul animus. 
Într‐un  asemenea  caz,    trebuie  făcută  distincția  între  intenția 
de  continuare  a  posesiei  și  intenția  de  renunțare  la  posesie. 
Dovada  continuării  sau,  după  caz,  a  renunțării  la  posesie  se  face 
prin  exercitarea  unei  acțiuni  posesorii,  în  condițiile  legii. 
Neexercitarea acțiunii posesorii în termenul stabilit de lege poate 
fi  interpretată de către judecător ca un fapt de la care să prezume 
renunțarea la posesie. 
Filip Pavel 547
4.3. Împlinirea termenului de uzucapiune mobiliară
Potrivit art. 2552 alin. (1) C. civ., când termenul este stabilit pe 
ani,  acesta  se  împlinește  în  ziua  corespunzătoare  din  ultimul  an 
celei de la care a început să curgă termenul.  
Termenul de 10 ani, prevăzut de art. 939 C. civ., se împlinește 
în ziua corespunzătoare din ultimul an celei de la care a început să 
curgă  termenul,  ori  de  câte  ori  nu  a  operat  suspendarea  cursului 
uzucapiunii sau nu a încetat posesia. 
Când  cursul  uzucapiunii  a  fost  suspendat,  în  calculul  terme‐
nului de 10 ani intră atât timpul scurs înainte de suspendare, cât și 
timpul scurs după încetarea suspendării [art. 2534 alin. (1) C. civ.]. 
Pentru  stabilirea  momentului  la  care  se  va  îndeplini  termenul  de 
10  ani,  la  timpul  scurs  înainte  de  suspendare  și  la  cel  curs  după 
suspendare se va aduna perioada de suspendare. Termenul de 10 
ani se va împlini în ultima zi a celui de‐al zecelea an, calculat prin 
însumarea  celor  trei  perioade,  corespunzătoare  zilei  de  la  care  a 
început să curgă termenul de uzucapiune. 
  Art. 2534 alin. (2) C. civ. arată că prescripția nu se va împlini 
mai  înainte  de  expirarea  unui  termen  de  6  luni  de  la  data  când 
suspendarea a încetat. 
 În ipoteza în care se pune problema termenului de 6 luni, pentru 
stabilirea momentului împlinirii termenului de 10 ani, la timpul scurs 
înainte  de  suspendare  se  adaugă  timpul  scurs  în  perioada  de 
suspendare și timpul scurs după încetarea suspendării care nu poate 
fi  mai  scurt  de  6  luni.  Termenul  de  10  ani  se  va  împlini,  astfel,  în 
ultima  zi  a  celui  de‐al  zecelea  an,  calculat  prin  însumarea  celor  trei 
perioade, corespunzătoare zilei de la care a început să curgă termenul 
de uzucapiune.  
 
 
 
548 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

II. Ocupaţiunea şi dobândirea fructelor prin posesia

de bună-credinţă 

1. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin ocupaţiune

Dobândirea  bunurilor  mobile  prin  ocupațiune  este  regle‐
mentată în art. 941‐947 C. civ. și este o valorificare a dispozițiilor 
art. 645‐646 C. civ. 1864.  
Actuala  reglementare  de  dobândire  a  proprietății  bunurilor 
mobile  prin  ocupațiune  prezintă  modificării  substanțiale,  atât  cu 
privire  la  titularul  dreptului  de  proprietate,  cât  și  cu  privire  la 
bunurile care pot face obiectul dreptului de proprietate mobiliară 
ori  la  procedura  de  dobândire  a  dreptului  de  proprietate 
mobiliară.  
Dobândirea proprietății mobiliare prin ocupațiune se referă la 
următoarele  categorii  de  bunuri:  a)  bunuri  mobile  fără  stăpân,  
b) bunuri mobile găsite și c) bunuri mobile, calificate tezaure. 

1.1. Categoria bunurilor mobile considerate fără stăpân

C.  civ.  reglementează  în  art.  941  alin.  (2)  și  (3)  categoriile  de 
bunuri mobile considerate fără stăpân, care se referă la: a) bunurile 
abandonate,  b)  bunurile  care  prin  natura  lor  nu  au  proprietar,  
c)  lucruri  pierdute,  dar  care  nu  mai  sunt  pretinse  de  proprietar  și 
care devin astfel fără stăpân [art. 945 alin. (4) C. civ.]. 
În  C.  civ.  1864,  dobândirea  dreptului  de  proprietate  asupra 
bunurilor  fără stăpân  era reglementată în  art.  646, care dispunea 
că: „Bunurile fără stăpân sunt ale statului”. Din categoria bunurilor 
fără  stăpân,  care  reveneau  statului,  potrivit  art.  477  şi  680  C.  civ. 
1864,  făceau  parte  şi  averile  vacante  şi  fără  stăpâni,  averile 
persoanelor  care  au  decedat  fără  moştenitori  sau  averile  care  au 
fost lepădate de moştenitori. 
Dobândirea bunurilor fără stăpân a mai fost reglementată şi în 
Decretul  nr.  111/1951,  privind  reglementarea  situației  bunurilor 
de  orice  fel  supuse  confiscării,  fără  moştenitori  sau  fără  stăpân, 
precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, 
decret care a fost considerat abuziv. 
Filip Pavel 549
Potrivit  art.  1  alin.  (1)  lit.  d)  teza  a  doua  din  Decretul  sus‐
menționat, „sunt considerate bunuri fără stăpân, bunurile de orice 
fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor – necunoscuți 
sau  absenți  –,  precum  şi  bunurile  găsite  şi  predate  unităților  de 
Miliție, care nu au fost reclamate de cei în drept în decurs de trei 
luni de la predare”. 
Decretul  nr.  111/1951  reglementa  deci  dobândirea  de  către 
stat atât a bunurilor mobile, cât şi a bunurilor imobile, considerate 
fără stăpân, dacă erau părăsite timp de un an de către titularii lor şi 
dacă nu erau reclamate în decurs de trei luni de la predarea lor la 
poliție. 
În condițiile art. 941 C. civ., ocupațiunea bunurilor fără stăpân 
se referă doar la bunuri mobile şi la dobânditorul proprietății, care 
poate fi orice posesor al acestora.  
Sunt  considerate  fără  stăpân,  potrivit  art.  941  alin.  (2)  şi  (3)  
C.  civ.,  bunurile  mobile  abandonate  şi  bunurile  mobile  care  prin 
natura lor nu au proprietar. 
 Sunt bunuri abandonate acele lucruri mobile de valoare foarte 
mică sau deteriorate, lăsate de fostul proprietar într‐un loc public, 
cum ar fi drumurile publice sau mijloacele de transport. 
Sunt considerate bunuri mobile care prin natura lor nu au pro‐
prietar animalele sălbatice, peștele și resursele acvatice vii din bazi‐
nele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din 
flora spontană, plantele medicinale și aromatice etc. 
Sunt considerate bunuri pierdute și devenite fără stăpân acele 
bunuri găsite, fie în locuri private, fie în locuri publice, predate de 
găsitor unei instituții de poliție pe care proprietarul originar nu le 
mai  pretinde  [art.  945  alin.  (4)  C.  civ.]  în  termenul  de  6  luni, 
prevăzut de art. 942 alin. (2) C. civ. 

1.2. Condiţiile de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor

mobile fără stăpân
C.  civ.,  în  art.  941  alin.  (1),  arată  că  dobândirea  proprietății 
asupra bunurilor considerate fără stăpân are loc la data intrării în 
posesie,  prin  faptul  ocupațiunii,  însă  cu  respectarea  condițiilor 
prevăzute de lege. 
550 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

Principalele  condiții  se  referă  la:  a)  predarea  bunului  găsit 

pentru  realizarea  publicității;  b)  realizarea  publicității  bunului 
găsit; c) deținerea bunului;  d) restituirea bunului găsit către pro‐
prietar  și  obligațiile  acestuia;  și  e)  predarea  bunului  către  găsitor 
sau în proprietatea privată a localității în care bunul a fost găsit. 

1.2.1. Predarea bunului găsit pentru realizarea publicităţii

Potrivit  art.  942  C.  civ.,  când  bunul  mobil  fără  stăpân  a  fost 
găsit  într‐un  loc  privat,  găsitorul  este  ținut  fie  să  restituie  bunul 
proprietarului,  fie  să‐l  predea  organului  de  poliție  din  localitatea 
unde  bunul  a  fost  găsit,  atunci  când  proprietarul  lucrului  nu  este 
cunoscut,  în  termen  de  10  zile,  care  curge  de  la  momentul  găsirii 
lucrului. 
În  cazul  bunul  mobil  fără  stăpân  găsit  într‐un  loc  public, 
găsitorul este ținut, potrivit art. 943 C. civ., să‐l predea, pe bază de 
proces‐verbal, persoanei care deține un titlu, altul decât un titlu de 
proprietate publică. Această din urmă persoană, la rândul ei, este 
ținută să‐l predea, pe bază de proces‐verbal, în termen de 3 zile de 
la preluare, organelor de poliție din localitatea în care bunul a fost 
găsit.  La  rândul  lor,  organele  de  poliție  au  obligația  de  a  afișa  un 
anunț,  atât  la  sediul,  cât  și  pe    pagina  de  internet  a  unității  de 
poliție,  despre  găsirea  bunului,  în  termen  de  3  zile  de  la  data  la 
care bunul s‐a primit. 
Din  analiza  comparativă  a  dispozițiilor  art.  942  și  art.  943  
C. civ. rezultă mai multe aspecte, și anume : 
a) În ipoteza prevăzută de art. 942, predarea lucrului găsit la 
organul de poliție pare că nu se face pe baza unui proces‐verbal, ci 
doar prin tradițiunea lucrului. În cazul dispozițiilor art. 943 C. civ., 
are însă loc întocmirea a două procese‐verbale de predare‐primire, 
primul între găsitor și cel care deține un titlu de proprietate, altul 
decât  un  titlu  de  proprietate  publică,  iar  al  doilea  –  între  cel  care 
deține  un  titlu  privat  și  organele  de  poliție.  În  niciunul  din  cele 
două procese‐verbale nu se arată care este conținutul lor. 
Ni  se  pare  că,  în  ambele  cazuri,  deci  indiferent  dacă  bunul  a 
fost  găsit  într‐un  loc  privat  sau  într‐un  loc  public,  predarea‐
primirea  lucrului  trebuie  făcută  pe  bază  de  proces‐verbal  iar  în 
Filip Pavel 551
conținutul  acestuia  trebuie  să  existe  informații    despre  locul, 
timpul și persoana care a găsit bunul pierdut și despre descrierea 
lucrului. 
b)  Textul  art.  943  conține  o  reglementare  excesivă,  greu  de 
realizat în practică, care nu asigură finalitatea legii și chiar conține 
greșeli  de  redactare.  Astfel,  în  primul  rând,  are  loc  încheierea  a 
două  procese‐verbale  de  predare‐primire.  În  cazul  primului 
proces‐verbal, care trebuie încheiat între găsitor și titularul de titlu 
privat,  nu  este  determinat  cum  ar  putea  găsitorul  să  identifice  o 
persoană  care  ar  deține  un  titlu  privat  asupra  bunului,  date  fiind 
natura  mobilă  a  bunului  și  prezumția  de  titlu  de  proprietate 
asupra bunurilor mobile. 
În  al  doilea  rând,  în  cazul  celui  de‐al  doilea  proces‐verbal, 
numai persoana care are un titlu privat este ținută să predea bunul 
organului de poliție, nu și găsitorul bunului. 
În raport de aceste aspecte, pentru realizarea finalității legii, ni 
se pare că trebuia reglementată posibilitatea găsitorului de a preda 
direct bunul către organul de poliție. 
În fine, credem că, pentru a avea sens, dispozițiile art. 943 teza 
întâi C. civ., în locul expresiei „asupra locului respectiv” ar trebui să 
folosească expresia „asupra lucrului respectiv”. 

1.2.2. Publicitatea bunului găsit

Art. 942 alin. (3) și art. 943 teza finală C. civ. arată că organul 
de  poliție,  care  a  primit  bunul,  este  ținut  să  afișeze  un  anunț  la 
sediul  său  și  să‐l  publice  pe  pagina  sa  de  internet,  privitor  la 
găsirea bunului pierdut, anunț care trebuie păstrat timp de 6 luni.  
Termenul  de  6  luni  începe  să  curgă  de  la  data  afișării  și 
postării pe internet a anunțului, iar afișarea și postarea pe internet 
trebuie să se facă în termen de 3 zile de la încheierea procesului‐
verbal de predare‐primire.  
Textul  reglementează  două  forme  de  publicitate.  În  aceste 
condiții,  s‐ar  putea  pune  problema  momentului  de  la  care  începe 
să curgă termenul de 6 luni în ipoteza în care cele două forme de 
publicitate  nu  se  realizează  în  aceeași  zi.  Fiind  deci  vorba  de  un 
concurs  al  formelor  de  publicitate,  termenul  de  6  luni  curge, 
552 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

potrivit  art.  23  C.  civ.,  de  la  momentul  la  care  ambele  forme  de 
publicitate  au  fost  realizate.  Neefectuarea  uneia  din  formele  de 
publicitate  nu  este  deci  acoperitoare  pentru  începerea  curgerii 
termenului. 
Termenul de 6 luni se împlinește în ultima zi a celei de‐a șasea 
luni,  corespunzătoare  zilei  de  plecare.  Dacă  ultima  zi  nu  are  o  zi 
corespunzătoare  celei  de  plecare,  termenul  se  socotește  împlinit, 
potrivit art. 2552 alin. (2) C. civ., în ultima zi a celei de‐a șasea luni. 

1.2.3. Deţinerea bunului

Art. 942 alin. (2) C. civ. arată că organul de poliție care a primit 
bunul  găsit  are  obligația  să‐l  păstreze  timp  de  6  luni,  caz  în  care 
sunt  aplicabile  dispozițiile  privitoare  la  depozitul  necesar  
(art. 2124‐2126 C. civ.).  
Ni  se  pare  însă  că  organul  de  poliție  nu  ar  putea  refuza 
primirea  bunului,  așa  cum  dispune  art.  2125  C.  civ.,  deoarece, 
potrivit art. 942 alin. (2) și art. 943, obligația de predare a bunului 
găsit  către  organul  de  poliție  este  imperativă,  însușirea  bunului 
găsit  fiind  considerată  infracțiune27,  și  tot  imperativă  este  și 
obligația de a primi și păstra bunul predat. 
În ipoteza în care bunul predat tinde să‐și piardă din valoare, 
datorită împrejurărilor sau naturii bunului, ori depozitul este prea 
costisitor,  prin  art.  944  C.  civ.  s‐a  reglementat  dreptul  depozi‐
tarului de a vinde, la licitație, bunul găsit. În caz de vânzare, are loc 
o subrogație reală a prețului în locul bunului găsit.    

1.2.4. Restituirea bunului găsit către proprietar şi obligaţiile

acestuia
Art. 942 alin. (1) C. civ. arată că bunul mobil pierdut continuă 
să aparțină proprietarului. Păstrarea calității de proprietar conferă 

27Art.  216  C.  pen.  1968.  Însuşirea  bunului  găsit:  „Fapta  de  a  nu  preda  în 

termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l‐a pierdut, sau de a 
dispune de acel bun ca de al său, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 
luni sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancționează şi însuşirea pe nedrept 
a unui bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului”.
Filip Pavel 553
acestuia  dreptul  de  a  pretinde  restituirea  bunului  găsit  sau,  după 
caz, prețul acestuia. 
Titularul  dreptului  de  proprietate  asupra  bunului  mobil 
pierdut este ținut, sub sancțiunea decăderii, să pretindă restituirea 
bunului  găsit  sau  a  prețului,  în  termen  de  6  luni  de  la  afișarea  și 
publicarea anunțului pe pagina de internet a organului de poliție. 
Restituirea bunului găsit sau a prețului este însă condiționată 
de:  a)  achitarea  cheltuielilor  făcute  cu  păstrarea  bunului  în 
depozit;  b)  plata  unei  recompense  către  găsitor,  reprezentând  a 
zecea  parte  din  preț  sau  din  valoarea  bunului,  atunci  când  bunul 
are  o  valoarea  comercială;  c)  plata  sumei  de  bani  asumată  prin 
oferta publică de recompensă. 
Textul  art.  945  alin.  (3)  C.  civ.  reglementează  un  drept  de 
opțiune  al  găsitorului  între  suma  la  care  proprietarul  s‐a  obligat 
prin  oferta  de  recompensă  și  recompensa  fixată  de  lege  (a  zecea 
parte din preț sau din valoarea bunului), precum și suma stabilită 
de instanță. 
Ni se pare că apelarea la instanță, pentru a se putea exercita de 
către  găsitor  dreptul  de  opțiune,  apare  numai  în  ipoteza  în  care 
este  determinată  suma  din  oferta  publică  de  recompensă,  dar  nu 
este determinată suma din valoarea comercială a bunului găsit. 
În ipoteza în care bunul găsit a fost vândut la licitație, dreptul 
de opțiune al găsitorul se exercită între suma reprezentând a zecea 
parte din preț și suma de bani din oferta publică de recompensă. 
Obligația  de  plată  a  recompensei  nu  există,  potrivit  art.  945 
alin. (2) teza finală C. civ., în cazul bunurilor prevăzute la art. 943  
C.  civ.,  dacă  găsitorul  bunului  este  proprietarul  spațiului  în  care 
bunul a fost pierdut sau este reprezentant sau angajat al proprie‐
tarului spațiului. 

1.2.5. Predarea bunului către găsitorul sau în proprietatea

privată a localităţii în care bunul a fost găsit
Predarea  bunului  către  găsitor  are  loc  în  condițiile  art.  945 
alin.  (4)  C.  civ.,  când  proprietarul  originar  al  bunului  mobil  nu 
pretinde restituirea bunului sau a prețului în termenul de 6 luni. Se 
consideră  că,  prin  neexercitarea  cererii  de  restituire  în  termenul 
554 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

reglementat  de  lege,  a  operat  decăderea  din  dreptul  de  a  mai 

pretinde  restituirea  bunului  sau  a  prețului  și,  prin  acesta,  însăși 
stingerea  dreptului  de  proprietate.  În  acest  fel,  bunul  devine  fără 
stăpân și se poate preda găsitorului pe bază de proces‐verbal. 
Dobândirea  bunului  sau  a  prețului,  în  proprietate,  de  către 
găsitor  se  consideră  făcută  prin  ocupațiune,  iar  momentul  de  la 
care  se  dobândește  proprietatea  este  cel  al  dobândirii  posesiei, 
care  coincide  cu  momentul  predare  bunului  pe  bază  de  proces‐
verbal.   
Textul  de  lege  nu  arată,  în  acest  caz,  cine  suportă  cheltuielile 
cu păstrarea bunului.   
Art.  945  alin.  (1)  C.  civ.  vorbește  doar  de  obligația  pro‐
prietarului originar de a plăti cheltuielile cu păstrarea bunului, nu 
și  de  obligația  găsitorului.    Din  această  perspectivă,  se  poate 
susține  existența  unui  depozit  necesar,  încheiat  de  găsitor  pe 
seama  proprietarului  originar  al  bunului  găsit.  În  acest  caz,  în 
ipoteza  în  care,  în    timpul  executării  depozitului,  s‐au  efectuat 
diverse  cheltuieli  cu  conservarea  și  depozitarea  bunului,  acestea 
dau  naștere  la  obligații  extracontractuale,  pe  temeiul  gestiunii  de 
afaceri sau al îmbogățirii fără justă cauză, în sarcina proprietarului 
bunului.  În  cazul  refuzului  de  plată  a  acestor  cheltuieli,  de  către 
proprietar,  considerăm  că  este  posibilă  exercitarea  unui  drept  de 
retenție asupra bunului mobil de către organul de poliție, până la 
plata creanței, potrivit art. 2339 alin. (1) lit. b) C. civ.  
În  ipoteza  când  bunul  a  fost  vândut,  considerăm  că  operează 
compensația de plin drept, potrivit art. 1617 alin. (1) C. civ., caz în 
care  se  va  restitui  proprietarului  numai  diferența  de  sumă, 
rezultată din scăderea cheltuielilor efectuate din prețul obținut cu 
ocazia vânzării bunului la licitație publică. 
Când proprietarul originar nu exercită acțiunea de restituire și 
deci  dreptul  său  de  proprietate  se  stinge  și  se  procedează  la 
predarea  bunului  către  găsitor,  considerăm  că  acesta  din  urmă 
poate  fi  ținut  de  obligația  de  plată  a  cheltuielilor  cu  păstrarea 
bunului, care nu pot fi mai mari decât valoarea bunului, pe temeiul  
îmbogățirii fără justă cauză. 
De  asemenea,  credem  că  se  poate  exercita  și  dreptul  de 
retenție asupra bunului mobil, pe temeiul art. 1339 alin. (1) lit. b) 
Filip Pavel 555
C.  civ.,  până  la  plata  creanței,  iar  în  ipoteza  în  care  bunul  a  fost 
vândut, că operează și compensația de plin drept, potrivit art. 1617 
alin. (1) C. civ. 
În condițiile în care găsitorul lucrului refuză să preia bunul sau 
prețul,  potrivit  art.  945  alin.  (5)  C.  civ.,  bunul  revine  domeniului 
privat al comunei, orașului sau municipiului, pe teritoriul căruia a 
fost găsit. 

2. Dobândirea proprietăţii asupra tezaurului

 Dobândirii proprietății asupra tezaurului este reglementată în 
art. 946 alin. (1) C. civ. Acest text de lege definește și noțiunea de 
tezaur,  care  „este  orice  bun  mobil  ascuns  sau  îngropat,  chiar 
involuntar,  în  privința  căruia  nimeni  nu  poate  dovedi  că  este 
proprietar”.  Textul  este  o  valorificare  a  dispozițiilor  art.  64928 
alin. (2) C. civ. 1864, iar art. 946 alin. (2) C. civ. este o valorificare 
a dispozițiilor art. 649 alin. (1) C. civ. 1864. 
Noutățile  aduse,  în  noua  reglementare,  constau  în  arătarea 
expresă  că  tezaurul  este  format  numai  din  bunuri  mobile  și  că 
poate  exista  ascuns  sau  îngropat,  chiar  involuntar,  atât  într‐un 
imobil, cât și într‐un mobil. 
Se  păstrează  ideea  dobândirii  în  cote  egale  a  dreptului  de  pro‐
prietate asupra tezaurului de către descoperitor și de către proprie‐
tarul bunului imobil sau mobil în care tezaurul a fost descoperit. 
Noul  text  de  lege  nu  mai  reglementează  însă  situația  în  care 
descoperitorul  tezaurului  este,  în  același  timp,  și  proprietarul 
lucrului  imobil  sau  mobil  în  care  tezaurul  a  fost  descoperit.  Cu 
toate acestea, credem că, într‐o asemenea ipoteză, dreptul de pro‐
prietate urmează să fie dobândit în integralitate de persoană, res‐
pectiv de proprietarului lucrului care este și găsitor al tezaurului. 
Dispozițiile art. 946 alin. (2) C. civ. nu se aplică însă bunurilor 
mobile calificate de lege ca fiind culturale și care sunt descoperite 

28 Art. 649 C. civ. 1864: „Proprietatea unui tezaur este a aceluia ce l‐a găsit 

în  propriul  său  fond;  dacă  tezaurul  este  găsit  în  fond  străin, se  împarte  pe  din 
două  între  cel  ce  l‐a  descoperit  și  între  proprietarul  fondului.  Tezaurul  este 
orice  lucru  ascuns  sau  îngropat,  pe  care  nimeni  nu  poate  justifica  că  este  pro‐
prietar și care este descoperit printr‐un pur efect la hazardului”.
556 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

fortuit  sau  ca  urmare  a  unor  cercetări  arheologice,  precum  și 

bunurilor care fac obiectul proprietății publice. 

3. Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă

Dobândirea proprietății asupra fructelor prin posesia de bună‐
credință  este  reglementată  în  art.  948  C.  civ.  Textul  este  o 
valorificare a dispozițiilor art. 485‐487 C. civ. 1864.  
Reglementarea din art. 948 alin. (1) C. civ. – Posesorul de bună­
credinţă dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului 
posedat  –  este  o  valorificare  a  dispozițiilor  art.  485  teza  întâi29  
C. civ. 1864.  
Textul  art.  948  alin.  (1)  C.  civ.  reprezintă  regula  generală,  în 
baza  căreia  posesorul  de  bună‐credință  dobândește  proprietatea 
fructelor,  iar  dispozițiile  art.  948  alin.  (2),  (3)  și  (4)  C.  civ.  repre‐
zintă  cazuri  particulare  de  dobândire  a  fructelor  prin  posesia  de 
bună‐credință. 
 Art. 948 C. civ., în integralitatea sa, aduce ca noutate indicarea 
momentului  la  care  trebuie  să  existe  buna‐credință,  pentru  ca 
fructele  să  revină  posesorului  de  bună‐credință,  precum  și 
condițiile  în  raport  de  care  se  fundamentează  buna‐credință  a 
dobânditorilor  de  fructe  obținute  din  bunuri  imobile  înscrise  în 
cartea funciară. 
Textul  art.  948  alin.  (5)  C.  civ.  aduce  ca  noutate  obligația 
posesorului de rea‐credință de a restitui și fructele pe care a omis 
să le perceapă. 

3.1. Noţiunea de fructe în sensul juridic

Noţiunea  de  fructe,  în  sensul  juridic,  este  definită  în  art.  548  
C. civ. și constă în „acele produse care derivă din folosirea unu bun, 
fără a diminua substanța acestuia”. 
Art.  548  C.  civ.  reține  clasificarea  fructelor  în:  a)  fructe 
naturale, care sunt acele produse directe și periodice ale unui bun, 
obținute  fără  intervenția  omului,  cum  ar  fi  produsele  pământului 

29 Art. 485, C. civ. 1864: „Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât 

când posedă cu bună‐credință”.
Filip Pavel 557
sau producția și sporul animalelor; b) fructe industriale, care sunt 
produsele directe și  periodice  ale  unui bun, obținute ca urmare a 
intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel; c)  fructe civile, 
care sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă 
persoană  în  baza  unui  act  juridic,  precum  chiriile,  arenzile, 
dobânzile, venitul rentelor și dividendele. 
Dispozițiile  art.  948  alin.  (2)‐(4)  C.  civ.  se  referă  la  toate 
categoriile de fructe: naturale, industriale și civile. 

3.2. Condiţii cerute posesorului pentru dobândirea fructelor

Dispozițiile  art.  948  alin.  (1)‐(4)  C.  civ.  reglementează  o 
singură  condiție  pe  care  trebuie  să  o  îndeplinească  posesorul 
bunului pentru dobândirea fructelor, și anume: condiţia de a fi de 
bună­credinţă. 
Condiția  trebuie  să  existe,  după  caz,  la  data  perceperii 
fructelor  [art.  948  alin.  (2)  teza  întâi],  la  data  scadenței  fructelor 
civile, atunci când perceperea lor a fost anticipată [art. 948 alin. (2) 
teza a doua], sau, în cazul fructelor produse de imobile înscrise în 
cartea  funciară,  când  buna‐credință  a  rezultat  din  întemeierea  pe 
cuprinsul cărții funciare, iar terțul este dobânditor cu titlu oneros, 
ori când buna‐credință rezultă din convingerea posesorului că este 
proprietarul bunului, în temeiul unui act translativ de proprietate 
ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, 
după împrejurări, să le cunoască [art. 948 alin. (3)]. 
Buna‐credință  prevăzută  în  art.  948  alin.  (3)  C.  civ.  durează 
până la momentul formulării acțiunii în rectificare a cărții funciare, 
iar  buna‐credință  prevăzută  în  art.  948  alin.  (4)  C.  civ.  durează 
până  la  momentul  când  posesorul  ia  cunoștință  de  cauzele  de 
ineficacitate ale actului translativ de proprietate. 
 Art.  948  alin.  (5)  consacră  obligația  posesorului  de  rea‐
credință de a restitui atât fructele percepute, cât și contravaloarea 
celor pe care a omis să le perceapă. 
Partea  finală a textului –  precum și  contravaloarea acelora pe 
care a omis să le perceapă – pare că se referă la toate categoriile de 
fructe  pe  care  posesorul  de  rea‐credință  a  omis  să  le  perceapă  și 
pare  că,  prin  această  parte  a  textului  de  lege,  a  avut  loc  transfor‐
558 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

marea  unui  obligații,  născută  dintr‐un  delict  civil,  ce  constă  în 
luarea în posesie fără drept a bunului producător de fructe, într‐o 
obligație legală de plată, deci rezultată din lege. 
Această  transformare  a  obligației  ni  se  pare  că  înlătură  orice 
posibilitate  a  posesorului  de  rea‐credință  de  a  dovedi  existența 
unor  cauze  de  exonerare  de  la  plată,  cum  ar  fi  cazul  fortuit  sau 
forța majoră.  
Din  această  perspectivă,  credem  că  textul  ar  trebui  eliminat, 
deoarece  în  actuală  formă  de  reglementare  obligația  nu  poate  fi 
înlăturată, disputele dintre proprietar și posesorul de rea‐credință 
limitându‐se doar la cuantumul despăgubirilor. 

III. Acţiunile posesorii

1. Acţiunile posesorii
Regimul  juridic  al  acțiunilor  posesorii  este  reglementat  în  
art. 949‐952 C. civ. și în art. 1002‐1004 C. pr. civ. Anterior, acțiunile 
posesorii au fost reglementate în art. 674‐676 C. pr. civ. 1865. 
Acțiunea posesorie a fost definită ca fiind o acțiune reală prin 
care  se  urmărește  apărarea  posesiei,  ca  stare  de  fapt,  împotriva 
oricărei tulburări sau redobândirea posesiei, atunci când aceasta a 
fost pierdută. 
C. civ. aduce, ca noutăți, posibilitatea posesorului de a pretinde 
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, idee preluată din doctrina 
civilă30, renunțarea la calitatea posesiei de a fi exercitată sub nume 
de  proprietar,  reglementarea  dreptului  de  a  exercita  acțiunile 
posesorii și de către detentorul precar. 
 
 

30    D.  Gherasim,  Teoria  generală  a  posesiei,  Ed.  Academia  RSR,  Bucureşti, 

1986, p. 157.
Filip Pavel 559
1.1. Despre acţiunile posesorii în dreptul roman
Ceea ce numim astăzi acțiuni posesorii, în dreptul roman purta 
denumirea de „interdicte” și desemna „măsuri de poliție destinate 
a menține buna posesie”31. 
În dreptul roman au fost cunoscute trei categorii de interdicte 
posesorii,  și  anume:  a)  interdictele  „adipiscendae”,  care  aveau  ca 
scop  dobândirea  posesiei;  b)  interdictele  „recuperandae”,  care 
aveau  ca  scop  recuperarea,  reintrarea  în    posesia  asupra  lucrului 
de  către  o  persoană  ce  a  fost  deposedată;  și  c)  interdictele 
”retinendae possessionis causa”, numite și interdicte conservatorii, 
care  aveau  ca  scop  apărarea  posesiei  asupra  unor  bunuri,  atunci 
când aceasta era contestată. 
Din  categoria  interdictelor  „recuperandae”  făceau  parte 
interdictele: unde vi, de precario, de clandestina possessione. În ceea 
ce privește interdictul unde vi, în epoca clasică a dreptului roman 
au fost cunoscute două tipuri de interdicte unde vi, și anume: de vi 
cotidiana  și  de  vi  armata.  Primul  interdict,  de  vi  cotidiana,  era 
folosit când avea loc deposedarea violentă a unui posesor dintr‐un 
imobil, al doilea interdict, de vi armata, a fost creat de pretor pe la 
sfârșitul secolului al VII‐lea, în timpul războiului civil, și s‐a aplicat 
în  situația  expulzării  unor  oameni  de  către  trupe  sau  persoane 
înarmate. Această distincție dintre interdictele „de vi cotidiana” și 
„de vi armata”, întemeiată pe diferența de violență, manifestată cu 
ocazia  deposedării,  deși  s‐a  păstrat  în  dreptul  roman,  nu  a  mai 
prezentat  utilitate  atunci  când  nu  au  mai  existat  deposedări 
armate. 
Interdictul  „de  precario”  se  acorda  proprietarului  împotriva 
precaristului  care  refuza  să  restituie  bunul.  Interdictul  de  clan­
destina possessione se acorda proprietarului împotriva aceluia care 
exercita o posesie clandestină. 
Din  categoria  interdictelor  retinendae  possessionis  causa 
făceau parte: interdictul l`uti possidentis și interdictul l`ubri. 
Interdictul  l`uti  possidentis  era  folosit  în  cazul  imobilelor, 
pentru  a  se  reprima  eventualele  tulburări  ale  posesiei  și  pentru 

31  É.  Cuq,  Manuel  des  Institution  Juridiques  des  Romains,  Ed.  LGDJ,  1928,  

pp. 318‐319, notă de subsol.
560 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

recuperarea bunului de care  posesorul a fost deposedat, precum și 
pentru obținerea de despăgubiri, pentru  prejudiciul cauzat. 
Interdictul l`ubri se folosea în cazul mobilelor, pentru recupe‐
rarea  bunului  și  obținerea  despăgubirilor  pentru  prejudiciul 
cauzat.  Între  interdictele  l`uti  possidentis  și  l`ubri  existau  două 
deosebiri,  și  anume:  a)  prima  deosebire  se  referă  la  obiectul 
interdictelor, respectiv: prin interdictul l`uti possidentis se proteja 
posesia  unui  imobil,  iar  prin  interdictul  l`ubri  se  proteja  posesia 
mobilelor,  și  b)  a  doua  deosebire  consta  în  faptul  că  prin 
interdictul l`uti possidentis se proteja cel care avea posesia bunului, 
pe când în cazul interdictului l`ubri era protejat cel care pretindea 
că  a  posedat  bunul  în  ultimii  ani  un  timp  mai  îndelungat    decât 
adversarul  său,  fiind  permisă  chiar  joncțiunea  posesiei  sale  cu 
posesia autorului său. 

1.2. Acţiunile posesorii reglementate de noul Cod civil

Examinarea  dispozițiilor  art.  949  C.  civ.  permite  afirmarea 
existenței reglementării, sub forma acțiunilor posesorii, a vechilor 
interdicte  l`uti  possidentis  și  l`ubri,  fără  însă  să  se  mai  facă  o 
distincție cu privire la obiectul posesiei, imobil sau mobil. 
În  doctrina  civilă32,  constituită  în  raport  de  C.  civ.  1864,  s‐a 
făcut distincția între acțiunea posesorie în complângere și acțiunea 
posesorie în reintegrare. 
În  prezent,  distincția  între  acțiunile  posesorii  se  face  după 
criteriul  „natura  și  conținutul  tulburării  posesiei”,  criteriu  ce 
rezultă  din  dispozițiile  art.  949  și    951  C.  civ.,  rezultând  acțiunea 
posesorie determinată de „tulburarea ori deposedarea pașnică” și 
acțiunea  posesorie  determinată  de  „tulburarea  sau  deposedarea 
violentă”. 
1.2.1. Noţiunea de tulburare
În  doctrina  civilă33  s‐a  susținut  că  tulburarea  de  posesie  ar 
consta într‐un „fapt sau act de orice natură săvârșit de om, având 

32 D. Gherasim, op. cit., pp. 149‐166.
33 D. Gherasim, op. cit., p. 149.
Filip Pavel 561
direct  sau  indirect  ca  scop  sau  ca  efect  de  a  contrazice  posesia 
legală a unei persoane asupra unui drept real”. 
După  criteriul  conținutului  noțiunii  de  tulburare,  s‐a  făcut 
distincția între: tulburarea de fapt, care constă în orice act material 
săvârșit  împotriva  posesiei  (de  exemplu,  luarea  unui  bun  mobil 
fără  acordul  posesorului),  și  tulburarea  de  drept,  care  constă  
într‐un act judiciar sau extrajudiciar prin care o persoană invocă o 
pretenție  contrară  posesiei  exercitate  de  o  altă  persoană  (de 
exemplu,  introducerea  chiar  a  unei  acțiuni  posesorii  când  recla‐
mantul invocă o posesie proprie, o somație făcută de un terț unui 
posesor etc.). 
După  felul  tulburării  și  deposedării,  s‐a  făcut  distincția  între 
„acțiunea posesorie în complângere”, căreia îi corespunde o tulbu‐
rare și deposedare pașnică, și „acțiunea posesorie în reintegrare”, 
căreia îi corespunde o tulburare și deposedare violentă. 

1.3. Acţiunea posesorie în complângere

Acțiunea  posesorie  în  complângere,  denumită  și  acțiune  de 
drept comun, este acțiunea în justiție prin care se urmărește apă‐
rarea posesiei, determinată de variate cazuri de tulburare a pose‐
siei, cu excepția cazului în care deposedarea s‐a făcut cu violență. 
Potrivit art. 949 și art. 951 C. civ., acțiunea posesorie poate fi 
formulată  pentru  prevenirea,  tulburarea  pașnică  sau  înlăturarea 
oricărei tulburări a posesiei. 
Condițiile  pentru  eficiența  exercitării  acțiunii  posesorii  în 
complângere  rezultă  din  dispozițiile  art.  949‐951  C.  civ.;  acestea 
sunt următoarele: 
a) posesorul sau detentorul precar să fi  exercitat  posesia sau 
detenția  asupra  bunului  cel  puțin  un  an  înainte  de  tulburare  sau 
deposedare; 
b) introducerea acțiunii trebuie să se facă în termen de un an 
de la tulburare sau deposedare; 
c) posesia sau detenția să fie utilă. 
 
 
562 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

1.3.1. Condiţia posedării ori deţinerii bunului cel puţin un

an înainte de tulburare sau deposedare
Condiția  privește  natura  și  efectele  pe  care  nerespectarea 
termenului  le  produce  în  ipoteza  în  care  termenul  nu  este 
respectat.  Potrivit  doctrinei  civile34,  termenul  de  un  an  este  un 
termen  procedural,  care  se  calculează  începând  de  la  data 
tulburării ori deposedării, înapoi, până la un an, care se împlinește 
în  ziua  corespunzătoare  zilei  în  care  a  avut  loc  tulburarea  sau 
deposedarea. 
În  acest  termen  nu  intră  nici  ziua  deposedării  și  nici  ziua  în 
care se împlinește termenul de un, calculat înapoi. În cazul în care 
termenul de un an nu este împlinit, acțiunea este respinsă. 

1.3.2. Condiţia exercitării acţiunii în termen de un an de la

tulburare sau deposedare
Condiția  privește  natura  și  efectele  pe  care  nerespectarea 
termenului  le  produce.  Potrivit  doctrinei  civile35,  termenul  de  un 
pentru  introducerea  acțiunii  în  complângere  este  un  termen  de 
prescripție  și  curge  din  ziua  în  care  s‐a  produs  tulburarea  sau 
deposedarea, dar fără să se ia în calcul ziua în care începe și ziua în 
care  se  sfârșește  termenul  de  un  an.  Natura  termenului  de 
prescripție a fost expres reglementată în art. 951 alin. (1) C. civ., ca 
urmare a valorificării doctrinei civile. 
Nerespectarea termenului, în sensul introducerii acțiunii după 
scurgerea termenul de prescripție, are ca efect pierderea dreptului 
la acțiunea posesorie în complângere. 

1.3.3. Posesia sau detenţia să fie utilă

Din comparația dispozițiilor art. 922 C. civ. cu dispozițiile art. 
1846‐1847  C.  civ.  1864  rezultă  că  în  C.  civ.  s‐a  renunțat  la 
caracterul posesiei de a fi exercitată în calitate de proprietar, astfel 
că, în reglementarea C. civ., calificarea posesiei ca fiind utilă se face 

34 D. Gherasim, op. cit., p. 153.
35 D. Gherasim, op. cit., p. 151.
Filip Pavel 563
numai prin raportarea la cele trei calități, și anume: să fie vorba de 
o posesie continuă, netulburată și publică.  
Renunțarea la caracterul posesiei de a fi exercitată în calitate 
de  proprietar  a  permis  determinarea  caracterului  util  și  a 
detenției.  
Detentorul  precar,  deci  cel  care  deține  bunul  pentru  altul  în 
baza unui act juridic, se poate prevala de elementele posesiei utile 
numai  în  cazurile  prevăzute  de  lege,  conform  art.  918  alin.  (2)  
C. civ. Un asemenea caz este prevăzut în art. 949 alin. (2) C. civ. 

1.4. Acţiunea posesorie în reintegrare

Acțiunea posesorie în reintegrare este acțiunea în justiție prin 
care  o  persoană  deposedată,  pe  căi  violente,  solicită  să  fie 
reintegrată în stăpânirea lucrului. 
Spre deosebire de condițiile cerute pentru eficiența exercitării 
acțiunii  posesorii  în  complângere,  în  cazul  acțiunii  posesorii  în 
reintegrare se cere doar condiția  exercitării  acțiunii în termen  de 
un an de la tulburare sau deposedare. 
Faptul că celelalte condiții nu sunt cerute rezultă din art. 951 
alin.  (2)  C.  civ.,  care  arată  că  acțiunea  posesorie,  pentru  cazul  de 
tulburare sau deposedare violentă, poate fi introdusă și de cel care 
exercită o posesie viciată și independent de durata posesiei.   

2. Inadmisibilitatea acţiunilor posesorii, a cererii re-

convenţionale şi a oricărei alte cereri prin care se solicită
protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu
Potrivit art. 950 alin. (2) C. civ., acțiunea posesorie, indiferent 
de tipul ei, nu poate fi introdusă împotriva persoanei față de care 
există obligația de restituire a bunului. Pentru a opera o asemenea 
interdicție, trebuie ca obligația de restituire să fie scadentă; în caz 
contrar, acțiunea este admisibilă. 
Sancțiunea  inadmisibilității  cererii  reconvenționale  și  a 
oricărei  alte  cereri  prin  care  se  solicită  protecția  unui  drept  în 
legătură cu bunul în litigiu ce face obiectul unei acțiunii posesorii 
este expres reglementată în  art. 1003 C. pr. civ. 
564 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

3. Măsuri de conservare a bunului posedat

Art. 952 C. civ. reglementează, cu titlu de noutate, posibilitatea 
luării  unor  măsuri  de  conservare  a  lucrului  posedat,  atunci  când 
există motive temeinice, pe baza cărora să se considere că bunul va 
fi  distrus  sau  deteriorat  de  un  alt  lucru,  aflat  în  posesia  altei 
persoane,  sau  ca  urmare  a  unor  lucrări,  cum  ar  fi  ridicarea  de 
construcții, tăierea de arbori sau efectuarea unor săpături etc. 
Din  modul  de  reglementare  a  acestor  dispoziții  legale  nu 
rezultă  expres  mijlocul  procedural  prin  care  posesorul  se  poate 
adresa  instanței  de  judecată.  Fiind  însă  vorba  de  „evitarea”  unui 
pericol, cu alte cuvinte, de prevenirea unui prejudiciu ce s‐ar putea 
produce  prin  tulburarea  posesiei,  mijlocul  procedural  este 
acțiunea posesorie în complângere. 
Până  la  soluționarea  cererii,  potrivit  art.  952  alin.  (2)  C.  civ., 
instanța poate dispune, după caz, obligarea uneia din părți la plata 
unei  cauțiuni,  lăsate  la  aprecierea  instanței,  care  va  servi  la  repa‐
rarea prejudiciului. 
Plata  cauțiunii  se  dispune  de  către  instanță  în  următoarele 
ipoteze: a) dacă se dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului 
celeilalte părți ori încetarea lucrărilor executate de cealaltă parte, 
atunci  când  cauțiunea  se  stabilește  în  sarcina  posesorului,  și  
b) dacă se dispune menținerea lucrului celeilalte părți în starea în 
care se află ori continuarea lucrărilor, când cauțiunea se stabilește 
în sarcina pârâtului. 
 
 
Filip Pavel 565
 
 
 
 
 
 

 
 
Cartea a IV‐a 
Despre moştenire  
şi liberalităţi 
(art. 953‐1163) 
 
566 Dobândirea proprietăţii mobiliare. Acţiunile posesorii

 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 567

TITLUL I
DISPOZIŢII REFERITOARE LA MOŞTENIRE
ÎN GENERAL

CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE

MOŞTENIREA ŞI FELURILE EI

(art. 953­956) 
 

1. Consideraţii generale
Ne  vom  ocupa  aici  de  aspectele  cu  totul  generale  ale  moşte‐
nirii. Înțelegem prin aceasta prezentarea, printre altele, a noțiunii 
de  moştenire,  a  accepțiunilor  acesteia,  iar,  în  acest  context,  a 
relațiilor dintre ele, precum şi a aspectelor terminologice, căci, deşi 
legiuitorul a dat preferință termenului de moştenire, socotim că în 
continuare  rămân  actuale  denumirile  de  succesiune  şi  succesori, 
de ereditate şi erezi. Vom stărui, de asemenea, asupra deschiderii 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
568 Moştenirea şi felurile ei

moştenirii, cu cele două aspecte care o interesează – data şi locul – 
şi  asupra  transmisiunii  succesorale,  inclusiv  asupra  caracterelor 
sale juridice.  

2. Noţiunea moştenirii
Potrivit  art.  953  C.  civ.,  „moştenirea  este  transmiterea 
patrimoniului  unei  persoane  fizice  decedate  către  una  sau  mai 
multe  persoane  în  ființă”.  Definiția  legală  citată  are,  în  opinia 
noastră,  meritul  de  a  permite  includerea  între  moştenitori  şi  a 
subiectelor  colective  de  drept,  a  persoanelor  juridice.  Definițiile 
date  moştenirii  de  doctrină,  sub  imperiul  vechiului  Cod  civil, 
făceau de regulă  vorbire, în ceea ce‐i  privea pe beneficiarii  trans‐
misiunii succesorale, de persoanele în viață. 
Părea  astfel  limitată  sfera  moştenitorilor  la  persoanele  fizice, 
deşi, cel puțin legatari, este neîndoielnic că puteau fi desemnate prin 
testament  şi  persoanele  juridice.  Noțiunea  de  persoane  în  fiinţă 
înlătură  această  nejustificată  restrângere  a  sferei  subiectelor  de 
drept  ce  pot  avea  calitatea  de  moştenitori.  Este  adevărat  că,  de 
regulă,  persoanele  juridice  vor  avea  calitatea  de  moştenitori  testa‐
mentari  şi  numai  ca  excepție,  pe  aceea  de  succesori  legali.  Această 
excepție  o  constituie  subiectele  colective  de  drept,  îndreptățite  să 
culeagă  moştenirea  vacantă.  Observația  din  urmă  este  însă  subsi‐
diară, privind măsura în care persoana juridică poate fi moştenitor 
legal  sau  legatar,  dar  este  neîndoielnică  posibilitatea  acesteia  de  a 
avea  calitatea  de  succesor,  posibilitate  pe  care  definiția  moştenirii 
trebuie să o aibă în vedere şi, după cum am arătat, a avut‐o. 
Definiția cuprinsă în art. 953 C. civ. are, în opinia noastră, şi un 
neajuns: acela că reduce moştenirea la una dintre accepțiunile sale, 
anume  la  aceea  de  transmisiune  succesorală.  Nu  este  reținut  şi 
sensul moştenirii de patrimoniu transmis, de lăsământ succesoral, 
de masă succesorală1. Or, ambele semnificații au relevanță pentru 
dreptul succesoral.  

1 Sens avut în vedere de doctrină (a se vedea, spre exemplu: L. Stănciulescu, 
Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 16). 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 569
Dacă  ne  referim  la  accepțiunea  de  patrimoniu  transmis, 
amintim  aici  numai  două  dintre  elementele  sale  de  interes.  Mai 
întâi,  instituțiile  rezervei  succesorale  şi  cotității  disponibile  se 
definesc  prin  raportare  la  moştenire,  în  înțelesul  pe  care  îl 
discutăm  aici.  Fiecare  dintre  cele  două  instituții  constituie  câte  o 
parte a moştenirii. Rezerva reprezintă o porțiune din patrimoniul 
lui  de  cuius,  de  care  acesta  nu  putea  dispune,  desigur  câtă  vreme 
era în viață, prin liberalități inter vivos ori mortis causa, în prezența 
unora dintre succesorii săi legali, anume a celor rezervatari (şi nici 
nu‐i putea înlătura pe aceştia de la această porțiune, prin dezmoş‐
tenire). Pe de altă parte, facem referire la cotitatea disponibilă, un 
alt  segment  al  moştenirii,  privită  ca  universalitate,  ca  întreg,  cu 
privire la care de cuius putea face neîngrădit liberalități şi acte de 
dezmoştenire2.  Apoi,  cotele  succesorale  ale  moştenitorilor  legali 

2 Să fie importanța redusă pe care legiuitorul o dă accepțiunii discutate a 
noțiunii de moştenire, explicația definirii, socotim necorespunzătoare, a rezer‐
vei  succesorale  şi  a  cotității  disponibile,  în  art.  1086  C.  civ.,  respectiv  1089  
C. civ.? Ne referim la faptul că definițiile menționate prezintă rezerva şi cotitatea 
disponibilă  ca  părți  „din  bunurile  moştenirii”.  Or,  niciunul  dintre  moştenitorii 
rezervatari, de pildă, nu are determinată rezerva în anumite bunuri ale succesi‐
unii, ci ca o cotă a moştenirii privită în întregul său, ca universalitate juridică. Nu 
ignorăm,  desigur,  operațiunile  stabilite  de  art.  1091  C.  civ.  pentru  calcularea 
rezervei  şi  a  cotității  disponibile,  operațiuni  printre  care  se  numără  scăderea 
pasivului  succesoral  din  activul  brut  şi,  de  asemenea,  reunirea  fictivă,  numai 
pentru calcul, la activul net, a valorii donațiilor făcute de cel acum decedat. Nu 
ignorăm, altfel spus, că între compunerea moştenirii ca universalitate juridică şi 
masa de calcul pentru determinarea rezervei succesorale şi a cotității disponibi‐
le există notabile deosebiri. Nu mai puțin, în acest demers, esențială este moşte‐
nirea ca patrimoniu transmis, ca ansamblu de elemente, dovadă fiind că însuşi 
art. 1091 C. civ. vorbeşte despre valoarea masei succesorale şi despre valoarea 
bunurilor  existente  la  data  morții,  în  patrimoniul  succesoral.  Nu  se  determină 
nicicum  acele  două  părți  ale  moştenirii,  prin  raportare  la  unele  sau  altele  din 
bunurile  ce  au  aparținut  defunctului.  Că  moştenitorii  rezervatari  au  dreptul  la 
partea  rezervată  în  natură,  căci  moştenirea  reprezintă  un  mod  de  dobândire  a 
proprietății, iar rezerva este o parte a moştenirii, că, altfel spus, moştenitorii re‐
zervatari nu sunt creditori cu privire la valoarea rezervei, ci proprietari ai bunuri‐
lor ce, finalmente, o complinesc, este un aspect cu totul diferit. Rezerva succesora‐
lă şi cotitatea disponibilă rămân, în trăsăturile lor definitorii, părți ale moşteni‐
rii, ale întregului, ale patrimoniului succesoral, şi nu presupun, ab initio, deter‐
minarea lor în anume elemente concrete, cuvenite distinct fiecărui rezervatar.
570 Moştenirea şi felurile ei

sunt  determinate  prin  raportare  la  moştenire,  în  sensul  său  de 
lăsământ succesoral, de patrimoniu transmis3. 
În  sfârşit,  nu  pentru  că  am  avea  în  vedere  o  anumită  preva‐
lență cât priveşte importanța celor două accepțiuni ale noțiunii de 
moştenire,  ci  doar  pentru  a  sublinia  nevoia  de  considerare  a 
sensului  omis  de  definiția  legală,  arătăm  că,  într‐o  ordine  logică, 
transmisiunea  succesorală  se  situează  în  consecuția  moştenirii 
deschise.  Ordinea  este  –  am  arătat  –  una  strict  logică,  de  raționa‐
ment,  şi  nu  una  efectiv  temporală.  Într‐adevăr,  pentru  a  opera 
transmisiunea  succesorală,  trebuie  cu  necesitate  să  putem  vorbi 
despre  o  moştenire,  deci  despre  patrimoniul  lăsat  de  o  persoană 
decedată. În lipsa unei asemenea universalități, transmisiunea ar fi 
lipsită  de  obiect.  Din  perspectiva  petrecerii  în  timp,  ambele 
accepțiuni  ale  moştenirii  sunt  simultane  şi  determinate  de  faptul 
juridic al morții.  
Două sunt semnificațiile juridice ale morții, în ordinea de idei 
expusă  aici:  prima  este  deschiderea  moştenirii,  a  doua  este 
transmisiunea succesorală al cărei obiect îl constituie patrimoniul 
ce  avea  titular  pe  cel  acum  decedat.  Cum  patrimoniul  în  discuție 
trebuie  să  aibă  un  titular,  prin  moarte,  acest  patrimoniu  devenit 
moştenire  se  transmite  către  succesorii  lui  de  cuius.  Este  şi  prin‐
cipala rațiune pentru care actele de acceptare sau de renunțare la 
moştenire  nu  determină  şi  nici  nu  împiedică  producerea 
transmisiunii succesorale, ci cel mult o modelează, îi configurează 
forma  finală,  făcând  să  poată  fi  determinați,  cu  exactitate,  dobân‐
ditorii  moştenirii  către  care  însă  transmisiunea  succesorală 
operase deja la data morții lui de cuius. 
Accepțiunea  moştenirii  de  patrimoniu  succesoral  ar  putea  fi, 
de asemenea, una dintre explicațiile formulării art. 46 din Consti‐
tuție,  potrivit  căruia  „dreptul  la  moştenire  (s.n.  –  B.P.,  I.G.)  este 
garantat”.  Textul  constituțional,  vorbind  despre  dreptul  la  moşte­
nire, şi nu de moştenire, pare să fi avut în vedere masa succesorală, 
averea ce a aparținut celui acum decedat, şi nu sensul consemnat 
în  art.  953  C.  civ.,  de  transmisiune  succesorală.  În  plus,  este  de 
reflectat dacă putem vorbi despre un drept subiectiv de moştenire. 

3 A se vedea, spre exemplu, dispozițiile art. 975 alin. (3) şi (4) C. civ., art. 977 
C. civ., art. 978 C. civ.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 571
Deşi, la prima vedere, un răspuns negativ în această privință pare 
surprinzător,  la  o  mai  atentă  privire  se  poate  susține,  credem 
întemeiat, că nu există un drept subiectiv la moştenire. Într‐adevăr, 
nici  în  sensul  de  transmisiune  succesorală,  nici  în  acela  de 
patrimoniu transmis, nu suntem în prezența unui drept. Mai mult, 
moştenirea  legală  şi  cea  testamentară  constituie,  potrivit  art.  557 
alin. (1) C. civ., moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Or, 
un  mod  de  dobândire  a  proprietății,  dacă  avem  în  vedere  moşte‐
nirea  în  general,  sau  două  asemenea  moduri,  dacă  luăm  în  consi‐
derare  fiecare  fel  de  moştenire,  nu  pot  constitui,  în  acelaşi  timp, 
unul ori două drepturi subiective. Rațional este să se conchidă că 
dreptul subiectiv este cel de proprietate, iar moştenirea, în oricare 
dintre formele sale, reprezintă calea, modul de dobândire a acestui 
drept.  De  altfel,  este  unanim  admis  că  moştenirea  asigură  unul 
dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate, anume pe 
cel  perpetuu,  enumerat  alături  de  caracterele  exclusiv  şi  absolut, 
de art. 555 alin. (1) C. civ. 
Dacă  este  aşa,  se  poate  pune  întrebarea:  care  este  explicația 
pentru  care,  în  titlul  unor  lucrări  din  doctrină,  se  regăseşte 
formularea  „dreptul  de  moştenire”4?  Credem  că  este  avută  în 
vedere, sub această denumire, materia moştenirii5, componentă a 
dreptului civil, care este ramura de drept căreia i se subsumează şi 
alte materii ca, de pildă, a drepturilor reale, obligațiilor şi contrac‐
telor. O lucrare asupra dreptului de moştenire sau, în altă formu‐
lare,  asupra  dreptului  succesoral  îşi  va  propune,  aşadar,  să  pre‐
zinte şi să analizeze instituțiile juridice, care, împreună, reprezintă 
materia moştenirii. Iată şi altă accepțiune a acestei noțiuni. Desigur 
că, de această dată, nu era necesară enumerarea sa de către Codul 
civil  între  sensurile  termenului  moştenire.  În  această  privință, 
Codul civil  face cu  mult  mai  mult, căci, reglementând moştenirea, 

4  A  se  vedea,  spre  exemplu,  Fr.  Deak,  St.  Cărpenaru,  Drept  civil.  Contracte 
speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983.
5  Denumită  într‐o  lucrare  recentă  „un  colț  aparte  al  dreptului  civil”,  
printr‐o  licență  terminologică surprinzătoare,  dar  adecvată  contextului  în  care 
este folosită. A se vedea, în acest sens, D.M. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul 
şi în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 33.
572 Moştenirea şi felurile ei

în  Cartea  a  IV‐a  „Despre  moştenire  şi  liberalități”,  face  să  existe 
această materie. 

3. Felurile moştenirii
Cât priveşte felurile moştenirii, de interes este art. 955 C. civ., 
care  are  tocmai  acest  titlu  indicativ.  Potrivit  textului  de  lege 
amintit,  „(1)  patrimoniul  defunctului  se  transmite  prin  moştenire 
legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel 
prin  testament.  (2)  O  parte  a  patrimoniului  defunctului  se  poate 
transmite  prin  moştenire  testamentară,  iar  cealaltă  parte  prin 
moştenire legală”. 
Criteriul  clasificării  moştenirii,  în  legală  şi  testamentară,  îl 
constituie,  aşadar,  izvorul  vocației  succesorale.  În  timp  ce  legea 
conferă  vocație  unor  rude  ale  defunctului  şi  soțului  său  supra‐
viețuitor, testamentul, mai exact legatul pe care acest act juridic îl 
cuprinde,  cheamă  la  moştenire  pe  cel  desemnat  legatar.  Este  de 
subliniat  însă  că  nu  relația  de  rudenie,  respectiv  calitatea  de  soț 
supraviețuitor conferă vocație succesorală legală, prin ele însele, ci 
legea, care le ia în considerare şi‐i cheamă pe aceştia la moştenire, 
urmând  anumite  reguli.  Dovada  de  netăgăduit  o  constituie  faptul 
că,  potrivit  Codului  civil  de  la  1864,  în  linie  colaterală,  aveau 
vocație  rudele  lui  de  cuius  până  la  gradul  al  XII‐lea  inclusiv.  Din 
anul  1921,  mai  exact  de  la  adoptarea  Legii  impozitului  progresiv 
pe  succesiuni,  a  fost  restrânsă  chemarea  la  moştenire  a  colatera‐
lilor,  până  la  gradul  al  IV‐lea  inclusiv,  limită  păstrată  şi  de  Codul 
civil  în  vigoare.  Prin  urmare,  legătura  de  rudenie  a  colateralilor 
cuprinşi între gradele cinci şi doisprezece n‐a mai contat în devo‐
luțiunea legală a moştenirii, câtă vreme legea n‐a mai considerat‐o 
ca  fundament  al  vocației  succesorale.  În  mod  similar,  nu  voința 
testatorului  conferă  vocație  succesorală,  prin  ea  însăşi,  ci  numai 
dacă aceasta este exteriorizată sub forma unui act juridic specific, 
numit  legat,  cuprins  într‐un  testament,  întocmit  într‐una  din 
formele şi cu respectarea exigențelor impuse de Codul civil. 
Remarcăm şi faptul că cele două feluri de moştenire – legală şi 
testamentară  –  vizează  accepțiunea  de  transmisiune  succesorală. 
Într‐adevăr,  această  transmisiune  este  legală  sau  testamentară,  şi 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 573
nu  moştenirea,  în  sensul  său  de  patrimoniu  transmis.  Conținutul 
acestui patrimoniu, considerat la data morții lui de cuius, constituie 
moştenirea atât în cazul în care devoluțiunea ei se face în temeiul 
legii,  cât  şi  în  situația  în  care  aceasta  se  face  în  temeiul 
testamentului. Chiar atunci când cele două tipuri de transmisiune 
succesorală coexistă, căci, potrivit alin. (2) al art. 955 C. civ., acest 
lucru  este  posibil,  moştenirea  în  sens  de  patrimoniu  succesoral 
este una singură. 
Pe  de  altă  parte,  am  precizat  deja  că  o  accepțiune  distinctă  a 
moştenirii  este  aceea  de  materie  a  dreptului  civil.  Această 
perspectivă poate fi analizată şi cu privire la fiecare fel de moşte‐
nire.  Atât  succesiunea  legală,  cât  şi  cea  testamentară  prezintă,  la 
rândul  lor,  câte  o  sumă  de  instituții  juridice,  prin  urmare, 
mănunchiuri de norme de drept, care reglementează un domeniu 
restrâns şi specific de relații sociale. Asupra a două aspecte avem 
de reflectat, în această ordine de idei. 
Mai întâi, că nu cunoaştem ca teoria dreptului să fi consacrat o 
denumire pentru o astfel de sumă de reglementări. Materia este a 
succesiunilor,  formând,  alături  de  alte  materii,  ramura  dreptului 
civil.  Instituția  juridică,  la  rândul  său,  reprezintă  o  diviziune  mai 
restrânsă ce aparține unei materii, dar, între acestea, iată că există 
segmente  mai  cuprinzătoare,  cum  este  cazul  avut  în  vedere,  al 
moştenirii legale şi al celei testamentare, segmente care, deşi au o 
existență consacrată, temeinică, nu au o denumire proprie în ierar‐
hia ce porneşte de la elementul cel mai simplu – norma juridică – şi 
sfârşeşte la ansamblul reglementării – sistemul de drept. 
Al  doilea  aspect,  în  mai  strânsă  conexiune  cu  felurile 
moştenirii, priveşte măsura în care unele instituții juridice aparțin 
moştenirii  legale  aparțin  acesteia  şi  altele,  celei  testamentare. 
Altfel  spus,  poate  fi  făcută  o  demarcație  clară,  precisă  între 
moştenirea legală şi cea testamentară, din perspectiva instituțiilor 
de  drept  din  care  fiecare  este  alcătuită?  Răspunsul  este,  credem, 
negativ.  Dacă  unele  instituții  aparțin,  fără  îndoială,  unuia  dintre 
felurile  moştenirii,  în  privința  altora,  o  astfel  de  concluzie  ar  fi 
eronată. Purtarea acestei discuții şi concluziile la care s‐ar  ajunge 
ar  profita,  în  primul  rând,  sistematizării  materiei  dreptului  de 
moştenire,  ar  naşte  germenii  unor  propuneri  de  lege  ferenda  în 
574 Moştenirea şi felurile ei

această  perspectivă  şi,  nu  în  ultimul  rând,  ar  putea  ordona,  pe 
alocuri  diferit,  structura  unor  lucrări  ştiințifice  şi  didactice  în 
materie succesorală. 
Dacă,  de  pildă,  drepturile  succesorale  ale  soțului  supravie‐
țuitor şi, în general, statutul său succesoral reprezintă neîndoielnic 
o instituție a moştenirii legale, la fel şi reprezentarea succesorală, 
iar legatul şi, desigur, testamentul aparțin moştenirii testamentare, 
altele  sunt  greu  de  încadrat,  exclusiv  într‐unul  dintre  felurile 
moştenirii.  Chiar  dacă,  din  perspectiva  sediului  materiei,  n‐ar 
exista  dubii,  cât  priveşte  tipul  de  moştenire  în  raport  cu  care 
produc efecte, concluziile n‐ar mai fi în acelaşi sens. 
Iată,  de  pildă,  dezmoştenirea,  cu  o  reglementare  proprie  şi 
sistematică în Codul civil în vigoare – art. 1074‐1076, din perspec‐
tiva  naturii  sale  de  act  juridic  cuprins  în  testament,  aparține, 
desigur, moştenirii testamentare. Nu trebuie uitat însă că dezmoş‐
tenirea  reprezintă,  în  acelaşi  timp,  şi  o  condiție  particulară, 
negativă  pentru  a  moşteni.  Incidența  sa  este  de  această  dată 
asupra moştenirii legale, căci moştenitorii legali, nerezervatari pot 
accede la moştenire, cu condiția să nu fi fost exheredați. 
În  aceeaşi  ordine  de  idei,  invocăm  partajul  de  ascendent, 
realizat  prin  testament.  Din  această  perspectivă,  apartenența 
acestei instituții juridice la moştenirea testamentară este evidentă. 
Dacă avem în vedere moştenitorii între care acest partaj intervine 
(anume  descendenții),  pe  autorul  său  (ascendentul)  şi,  mai  ales, 
faptul că descendenții în cauză vin în această calitate la moştenire, 
această  rămâne  una  legală,  testamentul  jucând  doar  rolul  de  act 
suport  al  împărțelii.  Am  pus,  credem,  astfel  în  evidență  relevanța 
instituției juridice despre care discutăm, asupra succesiunii legale. 
Uneori,  instituții  aparținând  fără  dubiu  unui  fel  de  moştenire 
şi producându‐şi efectele în limitele şi în cadrul acesteia, au totuşi 
influență  şi  asupra  celuilalt  tip  de  succesiune.  Iată,  de  pildă,  soțul 
supraviețuitor,  cu  statutul  său  de  moştenitor  ab  intestat,  are,  toc‐
mai prin această calitate, în condițiile anume precizate de art. 1090 
C.  civ.,  limitat  dreptul  de  a  primi  liberalități  de  la  soțul  său  acum 
decedat,  la  o  porțiune  din  moştenire,  numită  cotitate  disponibilă 
specială, mai restrânsă decât cotitatea disponibilă ordinară. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 575
Trebuie  apoi  semnalată  extinderea  în  noul  Cod  civil  a  inci‐
denței cel puțin a unei instituții, de la un singur fel de moştenire, 
cum  se  întâmpla  în  Codul  civil  de  la  1864,  la  amândouă.  Avem  în 
vedere  nedemnitatea  succesorală,  în  mod  tradițional  aparținând 
exclusiv  succesiunii  legale,  devenită  condiție  generală  pentru  a 
moşteni, ambele sale feluri – atât nedemnitatea de drept, cât şi cea 
judiciară – aplicându‐se şi moştenirii testamentare. 
Semnalăm aici, de asemenea, şi dificultatea de a preciza uneori 
dacă impactul unei instituții este doar asupra unui fel de moştenire 
sau, dimpotrivă, asupra amândurora, aceasta depinzând şi de felul 
în  care  este  privită  configurația  acesteia.  Menționăm  aici  vocația 
succesorală,  pentru  care  există  argumente  puternice  să  se 
considere a fi o condiție generală, pozitivă pentru a moşteni. Pe de 
altă  parte,  nu  sunt  de  neglijat  diferențele  substanțiale  dintre 
vocația  succesorală  legală  şi  chemarea  succesorală  testamentară, 
începând  cu  temeiul  lor  diferit,  la  care,  printre  altele,  putem 
adăuga distincția, doar în cazul vocației legale, între vocația gene­
rală  şi  cea  concretă,  efectivă.  Nu  excludem,  în  măsura  în  care 
doctrina  va  stărui  asupra  acestor  diferențe,  iar  ele  vor  avea 
consecințe în practică, posibilitatea unei modificări a art. 962 C. civ. 
şi reglementarea a două vocații, una legală, alta testamentară, prin 
urmare a două condiții speciale ale dreptului de moştenire6. 
În  sfârşit,  vom  observa  că  alte  instituții  de  drept  privesc 
moştenirea  în  general,  indiferent  de  tipul  succesiunii  şi  fără 
deosebire după cum succesorul este legal sau testamentar. 
Spre  exemplu,  ambele  accepțiuni  ale  opțiunii  succesorale  (de 
drept subiectiv şi de  act juridic), cu  trăsăturile  specifice  fiecăreia, 
primesc  aplicare  fie  că  vocația  succesibilului  este  legală,  fie  că  se 
sprijină  pe  legatul  ce  îmbracă,  desigur,  una  dintre  formele  testa‐
mentare. 
Cât priveşte formularea celor două alineate ale art. 955 C. civ., 
se  poate,  credem,  observa  o  asimetrie.  Deşi  titlul  indicativ  al 
acestui articol este – am arătat – „felurile moştenirii”, despre cele 
două  forme  ale  acesteia  se  vorbeşte  expressis  verbis  doar  în 

6 Pentru detalii cât priveşte diferențele dintre vocația succesorală legală şi 
cea testamentară, a se vedea B. Pătraşcu, Vocaţia succesorală, condiţie generală 
sau particulară pentru a moşteni? în SCJ nr. 3/2012, pp. 333‐342.
576 Moştenirea şi felurile ei

alineatul al doilea, care consacră posibilitatea coexistenței moşte‐
nirii  legale  cu  cea  testamentară.  Primul  alineat,  cel  care  ar  fi 
trebuit,  în  opinia  noastră,  să  precizeze  felurile  moştenirii,  o  face 
vorbind,  pe  de  o  parte,  de  moştenirea  legală  iar,  pe  de  altă  parte, 
nu  de  cea  testamentară,  ci  de  testament.  Or,  acest  act  juridic 
constituie  nu  un  fel  de  succesiune,  ci  doar  temeiul  moştenirii 
testamentare,  manifestarea  de  voință  care  determină  acest  tip  de 
transmisiune. Consemnarea pur şi simplu a faptului că moştenirea 
este  de  două  feluri,  legală  şi  testamentară,  ar  fi  fost  soluția 
potrivită, realizându‐se şi concordanța cu enumerarea celor  două 
tipuri  de  succesiune,  existentă  în  art.  557  alin.  (1)  C.  civ.,  între 
modurile de dobândire a proprietății.  
Aspectul pe care îl sesizăm aici explică ori poate să explice, în 
orice  caz  are  legătură,  în  opinia  noastră,  cu  întreaga  structură  a 
materiei  succesiunilor,  cu  felul  în  care  este  configurată  Cartea  
a IV‐a din Codul civil, fapt ce se prefigurează încă din titlul acesteia. 
Într‐adevăr,  acest  titlu  nu  este  „despre  moştenirea  legală  şi  cea 
testamentară”, ci „despre moştenire şi liberalități”. Trebuie obser‐
vat şi că, dând curs tradiției, este reglementată în această materie 
nu numai liberalitatea mortis causa, care constituie izvorul vocației 
succesorale testamentare, ci şi donația – liberalitate inter vivos, pe 
care  nu  se  întemeiază  vreun  fel  de  moştenire,  căci  succesiunea 
contractuală,  realizată  potrivit  Codului  civil  de  la  1864  prin 
donația de bunuri viitoare, nu a mai fost preluată în noul Cod civil.  
Merită în continuare reflectat, dacă n‐ar fi fost mai potrivit ca 
sediul  donației  să  se  găsească  în  Cartea  a  V‐a  „Despre  obligații”, 
unde  contractelor  speciale  le  este  consacrat  întreg  titlul  al  IX‐lea. 
Codul  civil  pare  să  nu  considere,  în  determinarea  sediului 
reglementării  actelor  juridice,  altă  clasificare  a  acestora,  în  afara 
celei  ce  are  drept  criteriu,  numărul  manifestărilor  de  voință.  
Într‐adevăr,  acordurilor  de  voințe,  contractelor  –  acte  bilaterale 
sau  plurilaterale,  le  este  consacrat,  după  cum  am  precizat  deja, 
Titlul  al  IX‐lea,  din  Cartea  a  V‐a.  Donația  este  un  contract,  un  act 
juridic bilateral şi, în plus, dacă era totuşi nevoie de considerarea 
unei clasificări, poate că aceea ce grupează actele juridice în unele 
cu titlu oneros şi altele cu titlu gratuit ar fi trebuit să prevaleze. Cu 
atât mai mult cu cât liberalitățile reprezintă o subcategorie de acte 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 577
cu titlu gratuit, de asemenea donațiile fiind şi contracte, locul lor ar fi 
fost poate alături de comodat – act bilateral şi reprezentativ pentru 
cealaltă subcategorie de acte cu titlu gratuit, cele dezinteresate. 
Este  adevărat  că  incidența  donației  în  materia  succesiunilor 
este  semnificativă.  Instituții  juridice  precum  reducțiunea  libera‐
lităților excesive şi raportul donațiilor ilustrează această afirmație. 
Este aceasta însă o rațiune suficientă pentru a reglementa donația 
separat de categoria căreia‐i aparține, cea a contractelor speciale? 
Dacă  prin  noul  Cod  civil  s‐a  dorit  o  viziune  substanțial  înnoită  a 
configurației dreptului privat, o demarcație mai clară a materiilor 
sale, ne referim la obligații şi la succesiuni, nu ar fi fost preferabil 
ca  liberalitățile  inter  vivos  să‐şi  găsească  locul  lângă  celelalte 
contracte speciale? Apoi, nu era firesc ca legăturile dintre instituții 
aparținând unor materii diferite să fie făcute prin trimiteri ale unor 
texte  de  lege?  În  sfârşit,  poate  că  ar  fi  trebuit  urmat  exemplul 
literaturii  juridice,  care,  în  mod  constant,  se  ocupă  de  donație  în 
lucrările consacrate contractelor speciale.  
Cele  două  feluri  de  moştenire  pot  coexista  în  măsura  în  care 
legatul ori legatele cuprinse în testament nu au ca obiect întreaga 
masă succesorală. Câtimea de moştenire de care nu s‐a dispus prin 
act juridic mortis causa va fi culeasă de moştenitorii legali, ordinea 
venirii  acestora  la  succesiune  determinându‐se  prin  aplicarea 
principiilor generale ale devoluțiunii legale a moştenirii, cu obser‐
varea,  desigur,  şi  a  excepțiilor  de  la  aceste  principii.  Uneori,  cele 
două  feluri  de  moştenire  coexistă,  chiar  dacă  prin  testament  s‐a 
dispus de întreaga avere, dar legatul universal este suspus reduc‐
țiunii, pentru că există moştenitori rezervatari, care vor şi pot veni 
la  succesiune,  astfel  încât  de  la  partea  acesteia  care  se  numeşte 
rezervă succesorală nu pot fi îndepărtați. 
Coexistența  moştenirii  legale  cu  cea  testamentară  poate  fi 
întâlnită  nu  doar  în  situația  în  care  moştenitorii  legali  sunt  alții 
decât  legatarii,  ci  chiar  în  cazul  în  care  însuşi  moştenitorul  legal 
cumulează şi calitatea de legatar. Există, pentru acest erede, posibi‐
litatea însuşirii ambelor calități succesorale ori, dimpotrivă, doar a 
uneia  dintre  acestea,  declinându‐se  cealaltă.  În  sensul  acestor 
conduite în plan succesoral, în mod explicit, Codul civil, în art. 1102 
578 Moştenirea şi felurile ei

alin. (1), recunoaşte celui care are o vocație multiplă la moştenire 
câte  un  drept  de  opțiune  distinct  pentru  fiecare  dintre  vocațiile 
concurente. 
O ultimă observație avem a mai face în această ordine de idei. 
Faptul  că  art.  557  C.  civ.,  care  enumeră  modurile  de  dobândire  a 
dreptului  de  proprietate,  vorbeşte  despre  moştenirea  legală  sau 
testamentară nu trebuie interpretat în sensul că prezența oricăruia 
dintre cele două feluri de moştenire îl exclude pe celălalt. Am văzut 
deja  că  moştenirea  legală  poate  coexista  cu  cea  testamentară, 
devoluțiunea  succesorală  fiind  determinată,  în  acest  caz,  atât  de 
lege, cât şi de actul de ultimă voință al celui acum decedat. 

4. Deschiderea moştenirii

4.1. Consideraţii generale

Potrivit art. 954 alin. (1) C. civ., „moştenirea unei persoane se 
deschide în momentul morții acesteia”. Trei elemente urmează a fi 
reținute:  decesul  unei  persoane,  deschiderea  moştenirii  şi 
transmisiunea  acesteia  către  moştenitori.  Toate  trei  se  produc  în 
acelaşi  timp,  sunt  concomitente.  Factorul  esențial  este  faptul 
juridic al morții, acesta determinând producerea celorlalte două.  
Că moartea şi nimic altceva produce deschiderea moştenirii şi, 
pe cale de consecință, transmisiunea succesorală, era mai sugestiv 
reținut  de  art.  651  al  Codului  civil  de  la  1864,  potrivit  căruia 
„succesiunile  se  deschid  prin  moarte”  (s.n.  –  B.P.,  I.G.).  „Prin 
moarte”  desemna  atât  faptul  juridic,  care  singur  determină 
deschiderea moştenirii, dar şi data la care aceasta se petrece. Spre 
deosebire  de  deschiderea  procedurii  succesorale  notariale,  ce 
intervine  subsecvent  decesului  şi  care  presupune  cu  necesitate 
manifestarea  de  voință  a  succesibililor,  aceştia  trebuind  să  se 
adreseze  notarului  public,  pentru  deschiderea  moştenirii  este 
suficient – am arătat – faptul morții. Iată de ce, în cele două ipoteze, 
este vorba despre instituții juridice deosebite, cu legătură între ele, 
dar care nu trebuie confundate.  
De  asemenea,  nu  trebuie  confundate  transmisiunea  succe‐
sorală, de ale cărei caractere juridice ne vom ocupa în continuare, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 579
cu devoluțiunea succesorală. În timp ce transmisiunea succesorală 
are  loc  la  data  deschiderii  moştenirii  şi  este  determinată  exclusiv 
de  faptul  juridic  al  morții,  devoluțiunea  succesorală  înseamnă 
determinarea moştenitorilor lui de cuius. Acest demers presupune 
o  apreciere  care,  la  rândul  său,  depinde  de  datele  concrete  ale 
fiecărei  spețe  şi  care  trebuie  să  țină  seama  de  mai  mulți  factori, 
printre  aceştia  numărându‐se  şi  unii  subiectivi,  de  conduită  a 
succesibililor, de pildă, de felul în care aceştia îşi  exercită dreptul 
de  opțiune  succesorală.  Ca  urmare  a  considerării  tuturor  acestor 
elemente, se poate determina către cine anume a operat transmi‐
siunea  patrimoniului  defunctului,  care  sunt,  altfel  spus,  dobân‐
ditorii efectivi ai moştenirii.  

4.2. Data deschiderii moştenirii

4.2.1. Stabilirea datei deschiderii moştenirii
Aşa  cum  am  arătat,  data  deschiderii  moştenirii  este  data 
morții lui de cuius. Cel care pretinde moştenirea sau unele drepturi 
asupra  acesteia,  indiferent  că  îşi  întemeiază  pretențiile  pe  dispo‐
ziții  legale  sau  pe  dispoziții  testamentare,  trebuie  să  dovedească 
atât faptul morții, cât şi data morții. Uneori, prezintă utilitate chiar 
dovedirea orei şi minutului morții lui de cuius.  
O  astfel  de  necesitate  este  evidentă  în  ipoteza  în  care  moşte‐
nitorul  a  murit  aproape  în  acelaşi  timp  cu  autorul  său.  Spre 
exemplu,  tatăl  şi  fiul  mor  în  acelaşi  accident  rutier,  la  intervale 
foarte scurte de timp. În ipoteza aleasă, dacă nu se poate stabili cu 
exactitate momentul morții celor  doi, aceştia  vor  fi considerați că 
au  murit  în  acelaşi  timp  (ipoteza  comorienților  din  vechea 
reglementare  civilă)  şi  nu  se  vor  moşteni  reciproc,  lipsindu‐le 
capacitatea succesorală [art. 957 alin. (2) C. civ.]. Dimpotrivă însă, 
dacă  momentul  morții  celor  doi  se  poate  stabili  cu  precizie,  acela 
care  a  supraviețuit,  chiar  şi  numai  pentru  un  singur  minut, 
celuilalt, îl va moşteni pe cel dintâi decedat. 
Faptul juridic al morții şi data morții pot  fi dovedite, în cazul 
morții constatate fizic, cu certificatul de deces. Acesta este eliberat, 
după întocmirea de către serviciul de  stare civilă  al primăriei din 
localitatea în care s‐a produs moartea a actului de deces, pe baza 
580 Moştenirea şi felurile ei

declarației  verbale  făcută  de  membrii  familiei  decedatului  şi  a 

certificatului  medical  constatator  al  morții.  În  cazul  declarării 
morții  pe  cale  judecătorească,  actul  de  deces  se  completează  pe 
baza  hotărârii  judecătoreşti  declarative  de  moarte,  rămasă 
definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de instanță 
ca fiind aceea a morții. 
Dovada  contrară  a  morții  şi  a  datei  morții  se  poate  face,  cât 
priveşte  moartea  fizic  constatată,  prin  orice  mijloc  de  probă, 
întrucât cele două elemente constituie simple fapte materiale.  
Deşi certificatul de deces constituie un înscris autentic, totuşi 
mențiunile acestuia fac dovadă numai până la proba contrară, şi nu 
până la declararea lui ca fals, întrucât ele nu constituie constatări 
ale funcționarului public, făcute prin propriile simțuri – ex propriis 
sensibus [art. 99 alin. (2) C. civ.]. În consecință, potrivit dispozițiilor 
art.  100  alin.  (1)  C.  civ.,  printr‐o  acțiune  în  justiție,  poate  fi 
solicitată anularea, completarea sau modificarea actului de deces şi 
a mențiunilor acestuia. 
Prin orice mijloc de probă se pot dovedi, de asemenea, ora şi 
minutul  decesului,  în  cazul  morții  fizic  constatate,  în  măsura  în 
care cele două elemente prezintă utilitate şi nu sunt menționate în 
actul de deces. 
În ipoteza morții declarate pe cale judecătorească însă, dovada 
contrară  a  morții  şi  a  datei  morții  se  poate  face  numai  printr‐o 
nouă hotărâre judecătorească.  
Potrivit dispozițiilor  art.  99  alin. (3)  C. civ., hotărârea judecă‐
torească  declarativă  de  moarte  este  opozabilă  oricărei  alte  per‐
soane,  cât  timp,  printr‐o  nouă  hotărâre,  nu  s‐a  stabilit  contrariul. 
Drept  urmare, poate  fi solicitată instanței de judecată rectificarea 
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, în ipoteza în care se 
dovedeşte  că  nu  era  posibil  ca  persoana  declarată  moartă  să  fi 
decedat  la  acea  dată  [art.  52  alin.  (3)  C.  civ.],  şi  chiar  anularea 
acesteia, în cazul în care se poate dovedi că cel declarat mort este 
în viață [art. 54 alin. (1) C. civ.]. 
Cu privire la stabilirea orei morții, în cazul declarării decesului 
pe cale judecătorească, Codul civil dispune, în art. 52 alin. (1) teza a 
doua,  în  sensul  că,  dacă  hotărârea  judecătorească  declarativă  de 
moarte rămasă definitivă  nu arată şi ora  morții, „(...) se socoteşte 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 581
că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite 
ca fiind aceea a morții”.  
De  asemenea,  Codul  civil,  prin  dispozițiile  art.  52  alin.  (2), 
arată  că,  în  lipsa  unor  indicii  îndestulătoare,  se  va  stabili  că  cel 
declarat mort a încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile 
a termenului de 2 ani7 (care trebuie să curgă pentru ca o persoană 
să poată fi declarată moartă pe cale judecătorească). Acest termen 
începe să curgă astfel: 
‐  de  la  data  primirii  ultimelor  informații  sau  indicii  din  care 
rezultă că cel declarat mort pe cale judecătorească era în viață; 
‐  de  la  sfârşitul  lunii  în  care  s‐au  primit  ultimele  indicii  sau 
informații, în ipoteza în care nu se poate stabili cu exactitate ziua; 
‐ de la sfârşitul anului calendaristic în care s‐au primit ultimele 
indicii sau informații, în ipoteza în care nu se poate stabili nici luna.  
Codul  civil  însă  nu  conține  nicio  dispoziție  referitoare  la 
stabilirea  minutului  decesului,  în  cazul  morții  declarate  pe  cale 
judecătorească.  Drept  urmare,  considerăm  că  acesta  poate  fi 
determinat prin orice mijloc de probă, în ipoteza în care stabilirea 
lui prezintă utilitate şi nu a fost reținut în hotărârea judecătorească 
declarativă de moarte. 
În concluzie, apreciem că poate fi folosit orice mijloc de probă 
pentru  a  se  determina  ora  morții,  dacă,  în  cazul  morții  fizic 
constatate,  certificatul  de  deces  nu  conține  o  astfel  de  mențiune. 
Orice  mijloc  de  probă  poate  fi  folosit  şi  pentru  a  se  determina 
minutul  morții,  indiferent  că  moartea  a  fost  constatată  fizic  sau  a 
fost declarată pe cale judecătorească, dacă certificatul de deces sau 
hotărârea judecătorească declarativă de moarte nu conține o astfel 
de mențiune. 

7 Vechea legislație prevedea, cu titlu de regulă, un termen de 4 ani pentru de‐
clararea morții pe cale judecătorească. Actualul Cod civil însă reține, în acest scop, 
un termen de 2 ani. De asemenea, Codul civil în vigoare, în cuprinsul art. 50, dis‐
pune în  sensul  că  „cel  dispărut în  situații deosebite, cum  sunt inundațiile, cutre‐
murul,  catastrofa  de  cale  ferată  sau  aeriană,  naufragiul,  în  cursul  unor  fapte  de 
război sau într‐o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățeşte a se presupune 
decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împreju‐
rării în care a avut loc dispariția”. Anterioara reglementare civilă prevedea pentru 
aceste  situații  de  excepție  un  termen  de  un  an.  Constatăm  astfel  o  reducere  la 
jumătate a termenelor pentru declararea judecătorească a morții.
582 Moştenirea şi felurile ei

Analizând  dispozițiile  mai  sus  invocate  ale  Codului  civil  în 

vigoare, constatăm că acesta nu aduce, în materia datei deschiderii 
moştenirii,  nicio  noutate  majoră  față  de  vechea  reglementare. 
Remarcăm  însă  faptul  că  actualul  Cod  civil  realizează,  spre 
deosebire de Codul civil de la 1864, o reglementare unitară, conți‐
nând  şi  dispoziții  referitoare  la  actele  de  stare  civilă  şi  la 
declararea  pe  cale  judecătorească  a  dispariției  şi  a  morții. 
Vechiul Cod civil nu conținea dispoziții cu privire la aspectele 
mai  sus  menționate,  acestea  fiind  reglementate  prin  două 
acte  normative  speciale,  anume  Decretul  nr.  31/19548  şi 
Legea  nr.  119/19969.  Mai  mult,  Codul  civil  în  vigoare  reduce  la 
jumătate termenele a căror împlinire permite declararea morții pe 
cale judecătorească. 
De  asemenea,  remarcăm  faptul  că  actualul  Cod  civil  regle‐
mentează  de  o  manieră  mai  completă  problematica  datei  deschi‐
derii moştenirii, cuprinzând dispoziții referitoare la stabilirea orei 
decesului  persoanei,  în  cazul  morții  declarate  pe  cale  judecăto‐
rească, aspect care prezintă o deosebită utilitate practică.  

4.2.2. Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii

De  lege  lata,  în  funcție  de  data  deschiderii  moştenirii,  se  pot 
stabili următoarele elemente: 
‐  persoanele  care  au  vocație  la  moştenire  (care  pot  culege 
moştenirea),  capacitatea  succesorală  şi  drepturile  care  li  se  cuvin 
acestora asupra moştenirii; 
‐ data de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de un an 
de opțiune succesorală; 
‐  momentul  transmiterii  moştenirii  la  succesori,  întrucât 
moştenirea  se  transmite  succesorilor,  nu  de  la  data  acceptării,  ci 
retroactiv,  de  la  data  deschiderii  acesteia.  Similar,  renunțarea  la 

8 Decretul  nr.  31/1954  privitor  la  persoanele  fizice  şi  persoanele  juri‐
dice, publicat în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954, a fost abrogat prin Legea 
nr. 71/2011. 
9  Legea  nr.  119/1996  cu  privire  la  actele  de  stare  civilă,  republicată  în  
M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012, este în vigoare, unele dintre textele sale fiind, în 
timp, abrogate sau modificate.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 583
moştenire,  cealaltă  valență  a  dreptului  de  opțiune  succesorală, 
produce efecte retroactive până la această dată. 
‐ compoziția şi valoarea masei succesorale; 
‐  momentul  din  care  actele  juridice  asupra  moştenirii  devin 
valabile, întrucât actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise 
sunt nule absolut10; 
‐  începutul  indiviziunii  succesorale,  în  ipoteza  pluralității  de 
moştenitori  universali  sau  cu  titlu  universal  şi,  de  asemenea,  mo‐
mentul până la care retroactivează efectul declarativ al partajului11; 
‐ legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp. 
Potrivit principiului neretroactivității legii, devoluțiunea moşteirii, 
în  cazul  unui  conflict  de  legi  în  timp,  va  fi  guvernată  de  legea  în 
vigoare la data deschiderii acesteia;  
Potrivit  unei  opinii  exprimate  în  literatura  de  specialitate12, 
actele  ulterioare  deschiderii  moştenirii,  precum  cel  de  opțiune 
succesorală sau partajul, vor fi guvernate însă de legea în vigoare la 
data săvârşirii lor, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi.  
Față  de  dispozițiile  art.  6  alin.  (1)13,  (2)14  şi  (6)15  C.  civ., 
apreciem că opinia în discuție poate fi susținută numai cât priveşte 

10 A se vedea dispozițiile art. 956 C. civ.
11  Potrivit  Codului  civil,  partajul  produce  efect  constitutiv,  coindivizarul 
devenind proprietar exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce  
i‐au fost atribuite, de la data stabilită în actul de partaj sau, după caz, de la data 
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de partaj [art. 680 alin. (1) C. civ.]. 
În ceea ce priveşte însă cotele care le revin coindivizarilor din bunurile incluse 
în masa succesorală, aceştia devin proprietari, retroactiv, de la data deschiderii 
succesiunii  [art.  1114  alin.  (1)  C.  civ.].  Numai  având  în  vedere  acest  din  urmă 
aspect este justificată afirmația noastră, potrivit căreia partajul are efect decla‐
rativ. Problematica partajului este dezvoltată însă în prezenta lucrare, în Titlul V 
„Indiviziunea şi partajul moştenirii”, Capitolul II „Partajul moştenirii”.
12  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 55.
13 Potrivit art. 6 alin. (1) C. civ., „legea civilă este aplicabilă cât timp este în 
vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. 
14 Alin. (2) al art. 6 C. civ. dispune în sensul că „actele şi faptele juridice în‐
cheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii 
noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la 
data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
15 În temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (6) C. civ., „dispozițiile legii noi sunt de 
asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior 
584 Moştenirea şi felurile ei

partajul  succesoral.  Drept  urmare,  actul  de  partaj,  încheiat  după 

data  de  1  octombrie  2011,  va  avea  efect  constitutiv,  chiar  dacă 
certificatul  de  moştenitor  în  baza  căruia  s‐a  eliberat  nu  avea 
valoarea unui titlu de proprietate. 
În concluzie, în opinia noastră, dispozițiile actualului Cod civil 
se  aplică  moştenirilor  deschise  după  data  de  1  octombrie  2011, 
precum şi moştenirilor deschise anterior acestei date, însă care se 
dezbat după acest moment. 
‐ legea aplicabilă moştenirilor cu element de extraneitate.  
Potrivit dispozițiilor art. 2633 C. civ., în principiu, moştenirea 
este supusă legii statului pe teritoriul căruia de cuius a avut, la data 
morții,  reşedința  obişnuită.  Codul  civil  permite  însă  persoanei  să 
aleagă  legea  statului  a  cărui  cetățenie  o  are,  ca  lege  aplicabilă 
moştenirii în ansamblul ei [art. 2634 alin. (1) C. civ.]. 

4.3. Locul deschiderii moştenirii

4.3.1. Stabilirea locului deschiderii moştenirii
Potrivit  dispozițiilor  art.  954  alin.  (2)  C.  civ.,  moştenirea  se 
deschide, ca regulă, la ultimul domiciliu16 al defunctului, indiferent 
dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului.  
Domiciliul  persoanei  fizice  este,  potrivit  dispozițiilor  art.  87  
C.  civ.,  locul  unde  aceasta  îşi  are  principala  locuință.  Domiciliul 
persoanei  cu  deplină  capacitate  de  exercițiu  este  cel  ales  liber  de 
către  aceasta  [art.  86  alin.  (1)  C.  civ.],  iar  domiciliul  persoanei 
lipsite  de  capacitate  de  exercițiu  (minor  sau  persoană  pusă  sub 
interdicție) este, ca regulă, la părinții săi sau la acela dintre părinți 
la  care  ea  locuieşte  în  mod  statornic  [art.  92  alin.  (1)  C.  civ.].  În 
mod  excepțional  însă  domiciliul  minorului  şi  al  celui  pus  sub 
interdicție judecătorească poate fi, după caz, la bunici, la alte rude 
ori  persoane  de  încredere,  cu  consimțământul  acestora,  la  o 

intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din 
căsătorie,  filiație,  adopție  şi  obligația  legală  de  întreținere,  din  raporturile  de 
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinăta‐
te, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
16 Cu privire la problematica domiciliului, a se vedea E. Chelaru, Drept civil. 
Persoanele, ed. a III‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 118‐127.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 585
instituție  de  ocrotire,  la  reprezentantul  legal,  la  familia  sau  per‐
soanele cărora le‐a fost dat în plasament [art. 92 alin. (3) şi (4) şi 
art. 93 C. civ.]. 
Alături  de  domiciliul  persoanei  capabile  şi  de  domiciliul 
minorului şi al celui pus sub interdicție judecătorească, Codul civil 
reglementează, în art. 96 şi art. 97, alte două categorii de domiciliu 
–  domiciliul  profesional  şi  domiciliul  ales  –  care  însă  nu  prezintă 
nicio semnificație juridică în materia locului deschiderii moştenirii, 
întrucât  nu  i  se  permite  defunctului  să  stabilească  o  altă 
competență teritorială decât cea impusă prin normele imperative 
ale legii. 
Deşi domiciliul persoanei dispărute este cel al curatorului său 
(art. 94 C. civ.), totuşi acesta nu prezintă nicio relevanță în materia 
locului  deschiderii  moştenirii.  Şi  în  acest  caz,  locul  deschiderii 
succesiunii este determinat de ultimul domiciliu al defunctului. 
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se 
află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din țară, 
aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția 
ca,  în  această  circumscripție,  să  existe  cel  puțin  un  bun  imobil  al 
celui care lasă moştenirea [art. 954 alin. (3) prima teză C. civ.]. 
În  cazul  în  care  în  patrimoniul  succesoral  nu  există  bunuri 
imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripția notaru‐
lui public cel dintâi sesizat, cu condiția ca, în această circumscrip‐
ție, să se afle bunuri mobile ale celui care lasă moştenirea [art. 954 
alin. (3) teza a doua C. civ.]. 
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în 
România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripția notarului 
public cel dintâi sesizat [art. 954 alin. (3) teza a treia C. civ.]. 
Aceste dispoziții legale, care se constituie în noutăți aduse de 
actualul  Cod  civil  în  materia  locului  deschiderii  moştenirii,  se 
aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care organul sesizat în 
vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanța judecăto‐
rească,  aşadar  în  ipoteza  procedurii  succesorale  contencioase  
[art. 954 alin. (4) C. civ.]. 
Constatăm  astfel  că  actuala  reglementare  civilă  păstrează 
concepția  Codului  civil  de  la  1864  numai  cât  priveşte  regula  în 
materia  locului  deschiderii  moştenirii.  Cât  priveşte  cazurile 
586 Moştenirea şi felurile ei

particulare  însă  actualul  Cod  civil  consacră  soluții  mai  simple, 

acoperind  în  acelaşi  timp  diversitatea  de  situații  care  pot  fi 
întâlnite în practică, cu privire la locul deschiderii moştenirii.  
Spre  deosebire  de  reglementarea  anterioară,  sub  incidența 
căreia dovada ultimului domiciliu al defunctului se putea face prin 
orice  mijloc  de  probă,  Codul  civil  în  vigoare,  prin  dispozițiile  
art.  954  alin.  (2)  teza  a  doua,  dispune  că  dovada  ultimului  domi‐
ciliu al defunctului se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu 
hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă. 
Aşadar,  de  lege  lata,  dovada  ultimului  domiciliu  al  defunctului  nu 
mai  poate  fi  făcută  cu  orice  mijloc  de  probă,  ci,  exclusiv,  cu 
certificatul  de  deces  sau,  după  caz,  cu  hotărârea  judecătorească 
declarativă de moarte, rămasă definitivă. 
Mai  mult,  Codul  civil  în  vigoare  derogă  în  materia  locului 
deschiderii moştenirii de la dreptul comun în materia domiciliului, 
reprezentat de art. 91 alin. (1), ale cărui dispoziții dispun în sensul 
că  „dovada  domiciliului  (…)  se  face  cu  mențiunile  cuprinse  în 
cartea  de  identitate”.  Aceste  mențiuni  însă  nu  pot  fi  opuse  altor 
persoane, dacă ele nu corespund realității [art. 91 alin. (2) C. civ.]. 
În  ipoteza  în  care  în  cartea  de  identitate  nu  există  mențiuni  cu 
privire la domiciliu sau acestea există, însă nu corespund realității, 
dovada domiciliului se va face prin orice mijloc de probă. 
De  fapt,  dispozițiile  art.  954  C.  civ.  nu  sunt  în  contradicție  cu 
cele ale art. 91 din acelaşi act normativ, ci cele două texte de lege 
trebuie, în opinia noastră, coroborate, astfel încât dovada ultimului 
domiciliu  al  defunctului  se  va  face  cu  certificatul  de  deces  sau, 
după  caz,  cu  hotărârea  judecătorească  declarativă  de  moarte 
rămasă  definitivă,  iar  acestea  vor  avea  în  vedere  mențiunile  din 
cartea de identitate a persoanei în cauză. 
În  lumina  dispozițiilor  lacunare  ale  Codului  civil  de  la  1864, 
literatura  de  specialitate17  şi  practica  judecătorească  au  arătat  că 
poate  fi  dovedit  prin  orice  mijloc  de  probă  faptul  că  domiciliul 

17 A se vedea, în acest sens: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoa­
na juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 153; 
D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, 
Bucureşti,  1982,  pp.  71‐72;  E.  Safta‐Romano,  Dreptul  de  moştenire,  Ed.  Grafix, 
Iaşi, 1995, p. 43 ş.a.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 587
defunctului  a  fost  altul  decât  cel  menționat  în  actul  de  identitate 
sau în certificatul de deces18.  
Preluând  orientarea  doctrinară  în  materie,  actualul  Cod  civil 
dispune,  prin  dispozițiile  mai  sus  invocate  ale  art.  91  alin.  (2),  că 
mențiunile din cartea de identitate cu privire la domiciliu pot să nu 
corespundă  realității.  Într‐o  astfel  de  ipoteză,  dovada  ultimului 
domiciliu  poate  fi  făcută  prin  orice  mijloace  de  probă.  Salutăm 
astfel disponibilitatea legiuitorului român de a insera în conținutul 
operei sale legislative propunerile doctrinare juste şi întemeiate. 
Necesitatea  determinării  ultimului  domiciliu  al  defunctului 
este  impusă  de  rațiuni  de  ordin  practic  de  cele  mai  multe  ori,  în 
acest  loc  aflându‐se  înscrisurile  care  permit  stabilirea  moşte‐
nitorilor şi a masei succesorale. 

4.3.2. Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii

În funcție de locul deschiderii moştenirii, se determină: 
a) competența teritorială a secretarului Consiliului local (sau a 
procurorului)  de  a  cere  deschiderea  procedurii  succesorale  nota‐
riale  şi  luarea,  dacă  este  cazul,  a  măsurilor  de  conservare.  Secre‐
tarul Consiliului local al localității în care a avut defunctul ultimul 
domiciliu poate (s.n. – B.P., I.G.) cere deschiderea procedurii succe‐
sorale  notariale,  dacă  masa  succesorală  cuprinde  numai  bunuri 
mobile şi este obligat (s.n. – B.P., I.G.) să ceară deschiderea acestei 
proceduri  dacă  în  compoziția  masei  succesorale  se  găsesc  bunuri 
imobile. 
b)  competența  teritorială  a  notarului  public  de  a  realiza 
procedura succesorală necontencioasă. Astfel, potrivit dispozițiilor 
art. 954 alin. (3) C. civ.:  
‐  procedura  succesorală  necontencioasă  este  de  competența 
notarului  public  cel  dintâi  sesizat,  dacă  în  circumscripția  acestuia 
se află cel puțin un bun imobil al defunctului;  

18 Cu privire la numeroasele ipoteze practice privind dovada domiciliului, 
în materia locului deschiderii moştenirii, întâlnite în lumina dispozițiilor Codu‐
lui  civil  de  la  1864,  a  se  vedea  Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a, 
actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 36‐37.
588 Moştenirea şi felurile ei

‐  dacă  defunctul  nu  are  bunuri  imobile,  competența  aparține 

notarului  public  cel  dintâi  sesizat,  dacă  în  circumscripția  acestuia 
se află bunuri mobile ale celui dintâi; 
‐  dacă  defunctul  nu  are  bunuri  situate  în  România  (fie  că 
acesta nu are niciun fel de bun, nici în țară şi nici în străinătate, fie 
că  are  bunuri,  însă  acestea  se  află  în  străinătate),  competența 
aparține notarului public cel dintâi sesizat. 
c) competența instanței judecătoreşti de a soluționa litigiile cu 
privire  la  moştenire,  atribuită  potrivit  regulilor  menționate  în 
cazul competenței notarului public. 
Aşadar: 
‐ competentă să judece acțiunile civile cu privire la moştenire 
este instanța cea dintâi sesizată, dacă în circumscripția acesteia se 
află cel puțin un bun imobil al defunctului; 
‐ dacă defunctul nu are bunuri imobile, competentă să judece 
acțiunile  civile  cu  privire  la  moştenire  este  instanța  cea  dintâi 
sesizată,  dacă  în  circumscripția  acesteia  se  află  bunuri  mobile  ale 
celui dintâi; 
‐ dacă defunctul nu are bunuri în România (fie că acesta nu are 
niciun fel de bun, nici în țară şi nici în străinătate, fie că acesta are 
bunuri, însă se află în străinătate), competentă să judece acțiunile 
civile cu privire la moştenire este instanța cea dintâi sesizată. 
Alături de alți autori19, considerăm că se judecă potrivit regu‐
lilor  generale  de  competență  teritorială,  încetând  competența 
excepțională  a  instanței  de  la  locul  deschiderii  moştenirii,  urmă‐
toarele categorii de acțiuni:  
‐ orice cereri privind moştenirea, formulate după desăvârşirea 
partajului între moştenitori (inclusiv, după judecarea acțiunilor în 
garanție între copărtaşi sau pentru desființarea partajului);  
‐ cererile creditorilor defunctului împotriva unicului moşteni‐
tor al acestuia; 
‐ acțiunile reale imobiliare care nu au legătură cu moştenirea. 
Drept urmare, instanța de la locul deschiderii moştenirii poate 
judeca următoarele categorii de cereri: 
a)  cereri  referitoare  la  validitatea  şi  executarea  dispozițiilor 
testamentare;  

19 A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., pp. 38‐39.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 589
b)  cereri  privitoare  la  moştenire,  precum  şi  cereri  privitoare  la 
pretențiile pe care moştenitorii le‐ar avea unul împotriva celuilalt20; 
c)  cererile  legatarilor  şi  ale  creditorilor  celui  decedat  împo‐
triva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testa‐
mentar; 
d)  cereri  ale  celor  vătămați  prin  măsuri  de  inventariere  şi 
conservare  a  bunurilor  succesorale,  dispuse  de  notarul  public,  în 
cadrul procedurii succesorale; 
e) cereri privitoare la anularea certificatului de moştenitor. 

5. Caracterele juridice ale transmisiunii moştenirii

5.1. Transmisiunea moştenirii prezintă caracter mortis causa

Aşa  cum  am  arătat,  transmisiunea  moştenirii  este  una  mortis 
causa. Consecința este că, anterior morții, nu putem vorbi despre o 
moştenire, în sensul propriu al termenului, ci cel mult despre una 
nedeschisă,  iar  orice  act  juridic  făcut  cu  privire  la  o  succesiune 
nedeschisă este nul de drept (art. 956 C. civ.). 

5.2. Transmisiunea moştenirii prezintă caracter universal

Obiectul  transmisiunii  succesorale  este  patrimoniul  celui 
decedat,  ansamblul  drepturilor  şi  obligațiilor  sale  cu  conținut 
economic,  prin  urmare,  o  universalitate  juridică.  Aşa  se  explică 
faptul că transmisiunea succesorală este una universală. Caracterul 
universal  are  o  legătură  strânsă  cu  cel  mortis  causa.  Într‐adevăr, 
câtă vreme cel acum decedat era în viață, acesta avea, în calitate de 
persoană fizică, în mod necesar, un patrimoniu pe care nu‐l putea 
înstrăina. 
Moartea,  determinând  încetarea  calității  de  subiect  de  drept, 
face  ca  patrimoniul  să  se  transmită,  de  asemenea,  cu  necesitate, 
căci  nu  poate  exista  fără  titular.  Iată  explicația  transmiterii 
moştenirii, fără o altă condiție în afara survenienței morții. Ceea ce 

20 Fac parte din această categorie de cereri, spre exemplu: petiția de eredi‐
tate,  acțiunea  în  reducțiunea  liberalităților  excesive,  acțiunea  pentru  raportul 
donațiilor, acțiunea de partaj succesoral etc.
590 Moştenirea şi felurile ei

particularizează  transmisiunea  moştenirii  este  aceea  că,  la 

momentul  în  care  are  loc,  nu  se  cunosc  cu  precizie  dobânditorii 
moştenirii,  persoanele  către  care  transmisiunea  operează.  Este 
fără  îndoială  că  aceştia  sunt  moştenitorii  lui  de  cuius.  Mai  exact 
însă  este  vorba  despre  succesibili.  Aceştia  sunt  persoane  care 
îndeplinesc condițiile pentru a moşteni, dar care nu şi‐au exercitat 
încă dreptul de opțiune succesorală [art. 1100 alin. (2) C. civ.]. Iată 
cum, fără a fi un act constitutiv sau translativ de drepturi, ci numai 
unul  declarativ,  actul  de  opțiune  succesorală  este  esențial  în 
determinarea  persoanelor  către  care  a  operat,  în  cele  din  urmă, 
transmisiunea  succesorală,  produsă  însă  de  la  data  morții  (de  la 
deschiderea moştenirii). 
Un  alt  aspect  pe  care  îl  reținem  în  legătură  cu  caracterul 
juridic  despre  care  facem  vorbire  este  acela  că  transmisiunea 
succesorală  este  una  universală,  chiar  când  moştenirea  este 
culeasă de doi  ori de  mai mulți moştenitori,  şi  nu  de  unul singur. 
Caracterul  universal  este  dat  de  obiectul  care  se  transmite  – 
patrimoniul în întregul său –, şi nu de faptul că, existând mai mulți 
succesori, fiecăruia i se cuvine doar o cotă‐parte din universalitate. 
N‐am  întâlnit  formulat  în  doctrină  caracterul  juridic  de  care  ne 
ocupăm,  în  sensul  că  transmisiunea  succesorală  este  una  univer‐
sală  sau  cu  titlu  universal  (s.n.  –  B.P.,  I.G.).  O  astfel  de  formulare 
există  însă  în  materia  drepturilor  reale  cât  priveşte  funcția 
patrimoniului  de  a  explica  şi  permite  transmisiunea  universală  şi 
cu titlu universal. Diferența sesizată pare fără temei, de vreme ce şi 
moştenirea  reprezintă  un  patrimoniu,  anume  cel  care  a  aparținut 
lui  de  cuius.  Explicația  acestei  deosebiri  de  abordare  rezidă, 
credem, în faptul că funcțiile patrimoniului vizează orice subiect de 
drept,  nu  doar  persoanele  considerate  în  cazul  unei  moşteniri. 
Orice subiect de drept, inclusiv persoanele juridice, trebuie să aibă 
un patrimoniu. În cazul subiectelor colective de drept este posibilă 
însă,  spre  deosebire  de  persoanele  fizice,  şi  transmisiunea  unei 
părți de patrimoniu (altfel spus, este posibilă şi o transmisiune cu 
titlu universal). Aceasta, pentru că transmisiunea în tot, dar iată că 
şi  în  parte,  a  patrimoniului  persoanei  juridice  excede  dreptului 
succesoral şi se face după alte norme juridice, subsumate noțiunii 
de reorganizare a persoanei juridice. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 591
Transmisiunea  cu  titlu  universal  are  ca  obiect  –  repetăm  – 
doar  o  fracțiune  de  patrimoniu  (de  aceeaşi  calitate  cu  întregul: 
activ  şi  pasiv),  care  porneşte  de  la  transmițător  şi  ajunge  la 
dobânditor.  Ipoteza  în  care  o  moştenire  este  dobândită  de  mai 
mulți moştenitori nu ilustrează însă transmisiunea cu titlu univer‐
sal.  În  această  situație  putem  observa  însă  un  alt  aspect  juridic 
semnificativ:  o  transformare  a  dreptului  asupra  moştenirii,  dintr‐
unul de proprietate exclusivă, într‐unul de proprietate comună pe 
cote‐părți21;  se  naşte  în  cazul  analizat  indiviziunea  succesorală. 
Altfel spus, prefacerea în cauză este din drept de proprietate pură 
şi  simplă,  în  drept  de  proprietate  afectată  de  modalitatea 
indiviziunii, aceasta din urmă nefiind altceva decât o coproprietate 
ce poartă asupra universalității juridice, care este moştenirea. 
Menționăm şi faptul că singurul caz în care, în rândul dobân‐
ditorilor  moştenirii,  se  poate  identifica  şi  unul  cu  titlu  particular 
(nu cu titlu universal) este acela în care, prin testament, sunt lăsate 
unul  sau  mai  multe  bunuri  singulare,  altfel  spus,  în  situația  unui 
legat cu titlu particular. Iar ipoteza, şi aceasta de excepție, în care, 
în locul  transmisiunii succesorale universale,  există două sau  mai 
multe transmisiuni cu titlu universal concurente, pare a fi aceea în 
care cel acum decedat a făcut un partaj de ascendent, acesta împie‐
dicând  naşterea  indiviziunii  succesorale,  iar  fiecare  descendent 
primind  porțiunea  sa  ereditară  din  moştenirea  care  s‐a  transmis 
deja împărțită. 

5.3. Transmisiunea succesorală este unitară

Moştenirea  se  deferă  succesorilor,  urmându‐se  acelaşi  regim 
juridic,  potrivit  aceloraşi  norme  de  drept,  fără  a  distinge  după 
natura  sau  originea  bunurilor.  Cel  puțin  două  aspecte  dorim  să 
evidențiem.  Mai  întâi,  că  acest  caracter  juridic  trebuie  urmărit  cu 
privire  la  fiecare  fel  de  moştenire.  Am  arătat  că  moştenirea,  în 
accepțiunea  sa  de  transmisiune  a  patrimoniului,  este  de  două 
feluri, dacă se are în vedere fiecare temei după care se face: legea, 

21 Pentru regimul actual al proprietății comune pe cote‐părți obişnuite, a se 
vedea, de pildă, C. Jora, Drept civil. Drepturile reale în noul Cod civil, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 161‐180.
592 Moştenirea şi felurile ei

respectiv  testamentul.  Nu  ar  fi,  în  consecință,  îndreptățită  susți‐

nerea  că,  în  situația  coexistenței  moştenirii  legale  cu  cea  testa‐
mentară,  am  fi  în  prezența  unei  excepții  de  la  caracterul  unitar, 
deoarece  parte  din  bunuri  ar  fi  transmise  urmându‐se  voința 
legiuitorului  în  determinarea  moştenitorilor,  iar  cealaltă  parte, 
potrivit testamentului care exprimă manifestarea de voință a celui 
care l‐a întocmit. Natura diferită a devoluțiunii nu se explică, aici, 
prin natura şi originea bunurilor moştenirii. 
Apoi  este,  socotim,  important  modul  în  care  este  formulată 
exigența  caracterului  unitar.  Referirea  trebuie  făcută  la  unitatea 
regimului  juridic  care  guvernează  transmisiunea,  şi  nu  la 
unicitatea  actului  normativ  ce  găzduieşte  normele  după  care  are 
loc  devoluțiunea  moştenirii.  Chiar  dacă  devoluțiunea  succesorală 
s‐ar  determina  potrivit  aceluiaşi  izvor  formal,  dar  în  baza  unor 
norme  diferite,  încă  vom  fi  în  prezența  unei  excepții  de  la 
caracterul unitar al transmisiunii succesorale. 
De  aceea,  atât  potrivit  Legii  nr.  319/1944  (în  prezent 
abrogată),  cât  şi  potrivit  Codului  civil  în  vigoare,  reglementarea 
dreptului special de moştenire al soțului supraviețuitor, în esență, 
asupra  mobilierului  şi  bunurilor  de  uz  casnic  s‐a  considerat  şi  se 
consideră  că  reprezintă  excepție  de  la  caracterul  unitar  al 
transmisiunii  succesorale.  Într‐adevăr,  în  ambele  ipoteze,  soțul 
supraviețuitor în concurs cu moştenitorii din altă clasă succesorală 
decât  a  descendenților  are  un  drept  exclusiv  asupra  masei  de 
bunuri  amintite,  pe  lângă  dreptul  său  la  o  parte  din  restul 
moştenirii,  de  această  dată  alături  de  cei  cu  care  vine  în  concurs. 
Regimul  juridic  deosebit  al  transmisiunii  succesorale  era  şi  este 
explicat  de  natura  diferită  a  bunurilor  moştenirii,  mobilierul  şi 
bunurile de uz casnic având o afectațiune specială. 
Există  şi  alte  excepții  de  la  caracterul  unitar  al  transmisiunii 
succesorale.  Nu  ne  vom  opri  la  fiecare  dintre  acestea.  Vom  arăta 
numai că, în privința limitării în timp, potrivit Legii nr. 8/199622, se 
consideră că nu suntem în prezența unei excepții de la caracterul 
juridic  menționat,  deoarece  devoluțiunea  succesorală  (deter‐
minarea  moştenitorilor,  a  cotei  lor  din  succesiune,  precum  şi 

22 Facem referire la Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile 
conexe, care a fost publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 593
rezerva  succesorală)  urmează  acelaşi  regim  juridic23.  Este  doar 
țărmurit în timp, pentru moştenitori, dreptul patrimonial de autor. 
În ceea ce ne priveşte, socotim că răspunsul la întrebarea dacă în 
cazul analizat suntem ori nu în prezența unei excepții depinde de 
cât  de  energică  socotim  acțiunea  caracterului  unitar  al  trans‐
misiunii  moştenirii.  În  raport  cu  aceasta,  putem  considera  fie  că 
orice  abatere,  chiar  nesemnificativă,  reprezintă  o  excepție,  fie, 
dimpotrivă,  că  numai  diferențele  notabile  de  regim  juridic  pot  fi 
reținute ca asemenea excepții. 
În sfârşit, arătăm că, de  această dată, fără  îndoială, constituie 
excepție  de  la  caracterul  unitar  al  transmisiunii  succesorale 
reglementarea privind persoanele îndreptățite să primească plata 
salariului neîncasat. Potrivit art. 167 alin. (2) C. mun.24, „în caz de 
deces  al  salariatului,  drepturile  salariale  datorate  până  la  data 
decesului  sunt  plătite,  în  ordine,  soțului  supraviețuitor,  copiilor 
majori  ai  defunctului  sau  părinților  acestuia.  Dacă  nu  există 
niciuna  dintre  aceste  categorii  de  persoane,  drepturile  salariale 
sunt  plătite  altor  moştenitori,  în  condițiile  dreptului  comun”.  Se 
poate  uşor  observa  din  textul  citat  că  este  stabilită  o  altă  ordine 
succesorală  decât  cea  a  dreptului  comun,  în  care,  de  pildă,  soțul 
supraviețuitor  are  întâietate  în  primirea  salariului  neîncasat  de 
soțul  decedat,  înlăturându‐i  chiar  şi  pe  descendenții  în  linie 
dreaptă.  Apoi,  copiii  majori  îi  înlătură  pe  cei  minori,  iar  părinții 
salariatului decedat, pe frații şi surorile acestuia. 

5.4. Transmisiunea succesorală este indivizibilă

Transmisiunea  succesorală  este  indivizibilă,  în  sensul  că 
dreptul  de  opțiune  succesorală  trebuie  exercitat  în  acelaşi  sens  – 
acceptare  sau  renunțare  –  cât  priveşte  întreaga  moştenire.  Nu 
poate  fi  acceptată  o  parte  din  moştenire  şi  la  cealaltă  parte  să  se 
renunțe.  Nu  pot  fi  acceptate  doar  bunurile  de  o  anumită  natură 
(spre  exemplu,  imobilele)  şi  la  celelalte  să  se  renunțe  (spre 

23 D.C. Florescu, Dreptul succesoral în noul Cod civil, ed. a II‐a, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 13.
24 Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 
2011.
594 Moştenirea şi felurile ei

exemplu,  la  mobile);  în  fine,  pentru  a  mai  imagina  o  ipoteză,  nu 
poate fi acceptat doar activul succesoral şi să se renunțe la rest. 
Pentru a fi în prezența unei excepții de la caracterul indivizibil 
al  transmisiunii  succesorale,  ar  trebui  ca  actul  care  consacră 
excepția  să  fie,  într‐adevăr,  unul  de  opțiune  succesorală.  Iar  un 
asemenea act presupune alegerea sau nu a calității de moştenitor. 
Într‐adevăr,  acceptantul  îşi  însuşeşte  titlul  de  erede,  iar  renun‐
țătorul,  dimpotrivă,  abdică  de  la  acest  titlu.  De  aceea,  opinia 
noastră  fermă  este  că  în  situația  în  care  o  persoană  are  o  dublă 
vocație  la  moştenire  (rezultată  din  gratificarea  prin  testament  a 
unui  moştenitor  legal)  şi  alege  să  moştenească  într‐o  singură 
calitate  succesorală,  renunțând  la  cealaltă  calitate,  acesta  nu  este 
un  act  de  adevărată  opțiune  succesorală.  Este  o  alegere,  dar  care 
nu vizează în mod direct patrimoniul defunctului, moştenirea, ci dă 
preferință uneia dintre cele două calități care‐i permit să acceadă 
la succesiune. Cu atât mai mult, nu este vorba despre un adevărat 
act  de  opțiune  succesorală,  cu  cât,  potrivit  Codului  civil,  „moşte‐
nitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe 
vocații  la  moştenire  are,  pentru  fiecare  dintre  ele,  un  drept  de 
opțiune distinct” [art. 1102 alin. (1) C. civ.]. Aşa fiind, o eventuală 
excepție de la caracterul indivizibil al actului de opțiune şi, pe cale 
de consecință, de la caracterul similar al transmisiunii succesorale, 
trebuie  identificat  cu  privire  la  unul  şi  acelaşi  drept  de  opțiune 
(înlăuntrul  aceluiaşi  fel  de  moştenire).  Este  fără  îndoială  că 
transmisiunea  succesorală  rămâne  indivizibilă,  chiar  dacă  un 
moştenitor  ar  renunța,  de  pildă,  la  calitatea  sa  de  legatar  şi  ar  da 
curs doar vocației sale legale25. 

6. Aspecte terminologice
Cât priveşte aspectele terminologice, de limbaj juridic, despre 
care  aminteam  la  începutul  studiului,  este,  credem,  necesar  să  fie 

25 Aspectele juridice legate de dreptul subiectiv şi de actul juridic de opțiu‐
ne succesorală  au fost expuse mai detaliat în I. Genoiu,  Dreptul  la moştenire în 
noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 336‐358.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 595
completate  cu  câteva  reflecții  cu  caracter  mai  general,  ce  au  în 
vedere întreaga materie a succesiunilor. 
Limbajul  juridic  –  este  neîndoielnic  –  s‐a  format  într‐o  lungă 
perioadă de evoluție a dreptului, cu denumiri specifice şi care şi‐au 
găsit  consacrarea  pentru  instituții  juridice  semnificative  ale 
fiecărei  materii  de  drept  civil,  căci  această  ramură  stă  aici  în 
atenția  noastră.  Dar  şi  doctrina,  ce  a  comentat  şi  analizat 
reglementările,  a  avut  şi  are  rolul  său  în  precizarea  fizionomiei 
unor  instituții  juridice,  inclusiv  în  privința  denumirii  acestora. 
Limbajul  juridic  şi  doctrina  au  câştigat  o  relativă  autonomie  în 
raport  cu  dreptul  obiectiv  pe  care‐l  caracterizează,  au  devenit  şi 
acestea, pe lângă constantele propriu‐zise, să le spunem constante, 
auxiliare  ale  dreptului.  În  consecință,  încercarea  de  renunțare  la 
unii  termeni  consacrați  în  timp  este,  mai  degrabă,  un  demers 
riscant şi neprofitabil. Într‐adevăr, nu trebuie confundate unitatea 
terminologică şi unicitatea, în denumirea unei instituții ori a alteia. 
Unitatea  presupune  folosirea  unor  termeni  consacrați,  chiar  dacă 
este vorba despre mai multe denumiri ale aceleiaşi instituții. Dacă 
acestea  sunt  sinonime  şi  au  o  întrebuințare  recunoscută  în  viața 
juridică,  nu  vedem  niciun  impediment  în  folosirea  lor  în 
continuare.  Concluzia  se  impune,  cu  atât  mai  mult,  dacă  avem  în 
vedere nu zona normativă, ci limbajul folosit de doctrină. Dacă în 
Codul  civil  se  folosesc,  de  pildă,  denumirile  de  „nedemnitate 
succesorală” şi „dezmoştenire”, ar fi oare inadecvat sau chiar greşit 
să le spunem şi „nevrednicie succesorală”, respectiv „exheredare”? 
Credem  că  nu.  Prin  urmare,  nu  trebuie  renunțat  la  denumirile 
consacrate,  chiar  dacă  legiuitorul  s‐a  oprit  numai  la  unele  dintre 
acestea.  Această  terminologie,  după  cum  s‐a  arătat  cu  îndrep‐
tățire26, „s‐a împământenit” prin folosință îndelungată. Iată de ce a 
renunța la ea şi în parte ar fi o eroare, soluția fiind, dimpotrivă, de 
conservare,  cu  menținerea  nealterată  a  înțelesurilor  juridice 
specifice. 
 

26 M.D. Bob, op. cit., p. 34.
596 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

CAPITOLUL II
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI
DE A MOŞTENI

(art. 957­962) 

1. Consideraţii introductive
Codul civil reglementează condițiile generale ale dreptului de 
a moşteni în Cartea a IV‐a „Despre moştenire şi liberalități”, Titlul I 
„Dispoziții  referitoare  la  moştenire  în  general”,  Capitolul  II 
„Condițiile  generale  ale  dreptului  de  a  moşteni”,  art.  957‐962. 
Potrivit  acestor  dispoziții  legale,  constituie  condiții  generale  ale 
dreptului de a moşteni: capacitatea de a moşteni, nedemnitatea şi 
vocația la moştenire. 
Constatăm  aşadar  că  actualul  Cod  civil,  preluând  propunerile 
formulate  de  literatura  de  specialitate1,  ridică  nedemnitatea 
succesorală la rangul de condiție generală a dreptului de a moşteni 
şi reglementează pentru prima dată vocația la moştenire.  
Distincția,  realizată  sub  incidența  vechiului  Cod  de  întreaga 
literatură de specialitate, între condiții pozitive şi condiții negative 
ale  dreptului  de  a  moşteni  poate  fi  menținută  şi  în  prezent, 

 Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1 Fr. Deak, Tratat  de  drept  succesoral,  ed. a II‐a, actualizată şi completată, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 40, nota de subsol nr. 2.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 597
capacitatea  de  a  moşteni  şi  vocația  succesorală  făcând  parte  din 
prima categorie, iar nedemnitatea succesorală, din cea de‐a doua. 
Analiza  noastră  de  aici  priveşte  doar  condițiile  generale 
pentru a moşteni, prin urmare acele exigențe ce trebuie observate 
în  cazul  fiecărui  moştenitor,  fie  că  acesta  este  unul  legal  sau, 
dimpotrivă,  testamentar.  Există  însă  şi  condiții  speciale  (particu‐
lare) pentru a moşteni, cele care au incidență într‐un singur fel de 
moştenire.  Sunt  asemenea  cerințe,  dezmoştenirea  (pentru 
moştenirea  legală),  reglementată  de  art.  1074‐1076  C.  civ.,  şi 
revocarea  judecătorească  a  legatelor  pentru  ingratitudinea 
legatarului  (cu  incidență  în  cazul  moştenirii  testamentare), 
reglementată de art. 1069 alin. (2) C. civ. Analiza lor se va face însă 
la locul potrivit. Ceea ce am dorit acum este doar să remarcăm şi 
existența  condițiilor  speciale  pentru  a  moşteni,  pe  de  o  parte, 
pentru  a  preciza,  prin  raportarea  la  ele,  noțiunea  de  condiție 
generală,  iar  pe  de  altă  parte,  spre  a  menționa  că,  alături  de 
clasificarea  în  condiții  pozitive  şi  negative,  rămâne  în  continuare 
de interes şi cea în condiții generale şi speciale (particulare). 

2. Capacitatea de a moşteni

2.1. Consideraţii generale

Potrivit  dispozițiilor  art.  957  alin.  (1)  prima  teză  C.  civ.,  „o 
persoană  poate  moşteni  dacă  există  la  momentul  deschiderii 
moştenirii  (...)”.  Comparând  acest  text  de  lege  cu  cel  omolog  
(art. 654) din Codul civil de la 1864, constatăm că noua reglemen‐
tare  în  materie  succesorală  nu  aduce,  până  la  acest  punct,  nicio 
noutate. Considerăm că, de altfel, legiuitorul nici nu avea cu ce inova 
sub acest aspect, soluția reținută de vechea reglementare fiind justă.  
Alături  de  alți  autori2,  considerăm  capacitatea  succesorală  ca 
fiind  numai  o  valență  a  capacității  de  folosință3.  Potrivit  dispo‐
zițiilor  art.  34  C.  civ.,  capacitatea  de  folosință  reprezintă  „(…) 

2 A se vedea: Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Iaşi, 1928, 
p. 10; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 16.
3  Pentru  problema  capacității  de  folosință  a  persoanei  fizice,  a  se  vedea  
I. Genoiu, Raportul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 88‐89.
598 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

aptitudinea  persoanei  de  a  avea  drepturi  şi  obligații  civile”. 

Capacitatea  succesorală,  formă  a  capacității  de  folosință,  prezintă 
însă  anumite  elemente  de  specificitate,  imprimate  de  materia  din 
care face parte. În consecință, putem defini capacitatea succesorală 
ca  reprezentând  aptitudinea  generală  a  unei  persoane  de  a  fi 
titular  al  drepturilor  şi  obligațiilor  care  decurg  din  calitatea  de 
succesor4. 

4 A se vedea, în acest sens: I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, 
Bucureşti, 2003, p. 32; L. Stănciulescu, Drept civil.  Contracte şi succesiuni, ed. a 
IV‐a revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 376. Acesta este, 
într‐adevăr, punctul de vedere care pare a prevala, cel potrivit căruia capacita‐
tea succesorală este o înfățişare, pentru materia dreptului de moştenire, a capa‐
cității de folosință. Nu mai puțin, şi opinia care consideră că suntem în prezența 
unor  instituții  juridice  deosebite  (a  se  vedea,  de  pildă,  St.D.  Cărpenaru,  Drept 
civil. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, 
Bucureşti, 1971, pp. 169‐170) se sprijină pe argumente puternice asupra cărora 
trebuie  în  continuare  reflectat.  Aşa  se  face  că  înşişi  coautorii  acestui  studiu 
împărtăşesc,  în  această  privință,  puncte  de  vedere  diferite.  Este  neîndoielnic 
faptul  că  între  capacitatea  de  folosință  şi  cea  succesorală  există  legătură.  
Într‐adevăr,  în  conținutul  capacității  de  folosință  pot  intra  drepturi  şi  obligații 
specifice  materiei  succesiunilor.  Existența  acestor  drepturi  şi  obligații,  în  mod 
efectiv,  concret,  presupune  cu  necesitate  îndeplinirea  de  către  subiectul  de 
drept a condițiilor pentru a moşteni, căci acesta este, fără îndoială, un moşteni‐
tor. Iar pentru a avea această calitate, trebuie observate, alături de alte exigențe, 
existența capacității succesorale. Aceasta reprezintă, aşadar, o condiție sine qua 
non pentru calitatea de moştenitor, iar pe această cale pot fi dobândite drepturi 
şi obligații specifice, care, într‐o manieră generală şi abstractă, intră în conținu‐
tul  capacității  de  folosință.  Între  instituțiile  în  discuție  există  însă  deosebiri 
fundamentale.  Menționăm  numai  două  dintre  acestea.  Mai  întâi  că,  în  timp  ce 
capacitatea  de folosință îşi este suficientă sieşi, căci ea  singură, într‐o manieră 
generală  şi  abstractă,  conferă  aptitudinea  unei  persoane  de  a  avea  drepturi  şi 
obligații, capacitatea succesorală este doar una dintre cerințele care, alături de 
celelalte, determină dobândirea de drepturi şi asumarea de obligații în materie 
succesorală.  Într‐adevăr,  pentru  realizarea  acestor  consecințe  este  insuficientă 
existența persoanei la data deschiderii succesiunii dacă, de pildă, aceasta nu are 
temei  de  a  o  culege,  nu  are,  altfel  spus,  vocație  succesorală.  Apoi,  în  situația 
îndeplinirii acestor două exigențe, accesul la moştenire este zădărnicit în situa‐
ția prezenței unui caz de nedemnitate succesorală. O a doua deosebire priveşte 
planurile în care se poate observa şi aprecia fiecare dintre cele două instituții, 
planuri  care  sunt  diferite.  Capacitatea  de  folosință  există  –  am  arătat  –  la  un 
nivel general şi abstract, ca potențialitate, în timp ce aprecierea capacității suc‐
cesorale  se  face  în  concret,  la  speță,  cu  privire  la  fiecare  moştenire  deschisă. 
Remarcăm, în sfârşit, faptul că, în timp ce asemănările în privința denumirii nu 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 599
Pentru  a  putea  moşteni  trebuie  dovedită  existența  celui  care 
pretinde  drepturi  asupra  moştenirii  la  momentul  morții  lui  de 
cuius. Această dovadă trebuie realizată fie direct de către cel care 
pretinde  drepturi  succesorale,  fie  de  către  succesorii  acestuia  în 
drepturi,  în  ipoteza  în  care  moştenitorul  a  fost  în  viață  la  data 
morții lui de cuius, dar a decedat la scurt timp.  
În  această  a  doua  ipoteză  suntem  în  prezența  retransmiterii 
dreptului de opţiune succesorală, întrucât întâlnim mai multe (însă 
cel puțin două) moşteniri consecutive.  
Potrivit  dispozițiilor  art.  1105  alin.  (1)  C.  civ.,  „moştenitorii 
celui  care  a  decedat  fără  a  fi  exercitat  dreptul  de  opțiune  succe‐
sorală,  îl  exercită  separat,  fiecare  pentru  partea  sa,  în  termenul 
aplicabil  dreptului  de  opțiune  privind  moştenirea  autorului  lor”. 
Potrivit  dispozițiilor  alin.  (2)  al  aceluiaşi  text  de  lege,  „(…)  partea 
succesibilului  care  renunță  profită  celorlalți  moştenitori  ai 
autorului său”. 
Aşadar, pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moşte‐
nitorul lui de cuius să fie în viață la data deschiderii moştenirii, dar 
să  fi  murit  mai  înainte  de  a  fi  expirat  termenul  de  exercitare  a 
dreptului  de  opțiune  succesorală  (de  un  an)  şi  de  a  fi  optat  cu 
privire la moştenirea în discuție. Drept urmare, retransmiterea nu 
va  opera  în  cazul  în  care  moştenitorul,  înainte  de  a  muri,  a 
renunțat la moştenire. Dreptul la opțiune al celui din urmă defunct 
se retransmite către proprii moştenitori. Aşadar, aceştia trebuie să 
realizeze o dublă dovadă: dovada că la data deschiderii moştenirii 
primului  defunct  autorul  lor  era  în  viață  (către  el  operând 
transmisiunea moştenirii în discuție) şi dovada că ei sunt în viață 
la  momentul  deschiderii  celei  de‐a  doua  succesiuni,  la  o  dată  la 
care  dreptul  de  opțiune  privind  prima  moştenire  mai  putea  fi 
exercitat. Prin retransmiterea dreptului de opțiune succesorală, ei 
vor  primi  finalmente  moştenirea  primului  defunct  şi‐şi  vor 
consolida această dobândire, dacă vor opta în sensul acceptării. 

au împiedicat distincțiile nete între alte instituții (de pildă, între reprezentarea 
succesorală, pe de o parte, şi cea convențională sau cea legală, pe de altă parte), 
în  cazul  capacității  de  folosință  şi  a  celei  succesorale,  apropierea  denumirilor 
pare a fi, în continuare, o dificultate în demersul de a le fi subliniate, fiecăreia, 
specificul şi fizionomia proprii.
600 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

O  dublă  dovadă  trebuie  să  realizeze,  de  asemenea,  cel  care 

vine  la  moştenire  prin  reprezentare.  Reprezentantul  trebuie  să 
dovedească,  pe  de  o  parte,  faptul  că  reprezentatul  nu  mai  era  în 
viață la data deschiderii moştenirii şi, pe de altă parte, faptul că, la 
acelaşi moment, el este în viață. 
Rezultă, aşadar, că dovada capacității succesorale vizează „nu 
numai  şi  nu  atât  existența  persoanei,  ci  mai  ales  corelația  ei  cu 
momentul morții celui care lasă moştenirea”5. 

2.2. Persoanele care au capacitatea de a moşteni

De  lege  lata,  au  capacitate  succesorală  următoarele  categorii 
de persoane: 
a) persoanele fizice în viață la data deschiderii moştenirii, fără 
deosebire  de  rasă,  naționalitate,  origine  etnică,  limbă,  religie,  sex, 
opinie, apartenență politică, avere sau origine socială. 
Nu  prezintă  importanță  durata  vieții  moştenitorului,  după 
data deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în 
viață  la  data  morții  lui  de  cuius,  chiar  dacă,  ulterior  acestui 
moment,  moare.  Aşa  cum  am  arătat  mai  sus,  dacă  moştenitorul 
moare  la  scurt  timp  după  autorul  său,  operează  retransmiterea 
dreptului de opțiune succesorală. 
Dovada existenței moştenitorului, la data morții lui de cuius, se 
realizează  prin  acte  de  stare  civilă.  În  ipoteza  retransmiterii,  pre‐
zintă utilitate şi certificatul de deces sau hotărârea declarativă de 
moarte,  din  care  rezultă  data  morții  celui  care  transmite  moşte‐
nirea către moştenitorii proprii. 
Întrucât  existența  persoanei  fizice  constituie  o  stare  de  fapt, 
dovada contrară poate fi realizată prin orice mijloc de probă. 
b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 53 
C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o 
hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. 
Sunt  considerate  dispărute  nu  numai  persoanele  declarate 
astfel prin hotărâre judecătorească, ci şi persoanele despre care nu 
mai  există  informații  că  se  află  în  viață,  însă  care  nu  au  fost 
declarate dispărute prin hotărâre judecătorească.  

5 Fr. Deak, op. cit., p. 41.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 601
Situația  incertă  a  dispărutului  se  va  definitiva  prin  urmă‐
toarele  modalități:  reapariția  acestuia,  constatarea  fizică  a  morții 
acestuia  sau  declararea  morții  acestuia  prin  hotărâre  judecă‐
torească rămasă definitivă şi irevocabilă. Se poate spune astfel că 
dispărutul are o capacitate succesorală „provizorie”6. 
Dacă  dispărutul  reapare  sau  se  dovedeşte  că  moartea  sa, 
indiferent de modalitatea de constatare, a intervenit după deschi‐
derea  moştenirii,  capacitatea  succesorală  provizorie  a  acestuia  se 
consolidează,  fiind  îndreptățit  a  culege  moştenirea  (bineînțeles, 
dacă  îndeplineşte  şi  celelalte  condiții  cerute  de  lege  pentru  a 
moşteni) direct, în prima ipoteză, şi prin succesorii proprii, ca efect 
al retransmiterii, în cea de‐a doua ipoteză. 
Per  a  contrario,  dacă  se  dovedeşte  că  moartea  dispărutului  a 
intervenit  mai  înainte  de  deschiderea  moştenirii,  capacitatea 
succesorală  „provizorie”  a  acestuia  se  desființează  cu  caracter 
retroactiv,  fiind  necesară  restituirea  către  moştenitorii  înlăturați 
sau  ale  căror  cote  au  fost  diminuate  prin  prezența  acestuia  a  tot 
ceea ce s‐a primit din moştenire, în numele său. Este evident însă 
că,  într‐o  asemenea  ipoteză,  succesorii  dispărutului  se  vor  putea 
prevala de instituția reprezentării şi îi vor culege cota succesorală, 
în calitate de reprezentanți. 
c)  persoanele  concepute  dar  nenăscute  la  data  deschiderii 
moştenirii. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  36  C.  civ.,  „drepturile  copilului  sunt 
recunoscute  de  la  concepțiune,  însă  numai  dacă  el  se  naşte  viu”7. 
Ne  aflăm  astfel  în  prezența  capacității  anticipate  de  folosință,  în 
virtutea căreia, sub condiția de a se naşte viu, copilul conceput are 
capacitate succesorală. 

6 Ibidem, p. 44.
7 Asemănător Codului civil de la 1864 şi Decretului nr. 31/1954, Codul civil 
în vigoare a preluat principiul consacrat de dreptul roman, potrivit căruia infans 
conceptus  pro  nato  habetur,  quoties  de  commodis  eius  agitur  (copilul  conceput 
trebuie  să  fie  socotit  ca  născut  ori  de  câte  ori  aceasta  este  în  interesul  său). 
Există şi legislații care atribuie capacitate de folosință anticipată numai copilului 
născut viabil. Este cazul, spre exemplu, Codului civil francez. Deşi puternic influ‐
ențată de Codul civil francez, legislația noastră civilă nu a condiționat dobândi‐
rea capacității anticipate de folosință de viabilitatea copilului.
602 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

Cel care solicită moştenirea în numele copilului trebuie să facă 
dovada,  prin  orice  mijloc  de  probă,  că  acesta  din  urmă  era 
conceput la data deschiderii succesiunii şi că s‐a născut viu.  
În  scopul  determinării  timpului  legal  al  concepției,  art.  412  
C.  civ.  instituie  (în  materia  stabilirii  filiației)  o  prezumție  în  acest 
sens. Potrivit acesteia, „intervalul de timp cuprins între a trei suta 
şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal 
al concepțiunii. El se calculează zi cu zi” [art. 412 alin. (1) C. civ.]. 
„Prin  mijloace  de  probă  ştiințifice  se  poate  face  dovada  concep‐
țiunii  copilului  într‐o  anumită  perioadă  din  intervalul  de  timp 
prevăzut  la  alin.  (1)  sau  chiar  în  afara  acestui  interval”  [art.  412 
alin. (2) C. civ.].  
Aşadar,  prezumția  instituită  de  legiuitor  în  alin.  (1)  prezintă 
numai  caracter  relativ,  putând  fi  dovedit  prin  mijloace  ştiințifice 
faptul  că  durata  concepțiunii  unui  copil  a  fost,  într‐un  caz 
particular, fie mai scurtă, fie mai lungă decât intervalul prezumat. 
Remarcăm  astfel  că  noul  Cod  civil  schimbă  natura  juridică  a  pre‐
zumției  în  discuție,  transformându‐i  caracterul  absolut,  consacrat 
de  Codul  familiei,  în  caracter  relativ.  Considerăm  că  opțiunea 
legiuitorului  este  justă,  fiind  motivată  de  faptul  că,  în  cazuri 
particulare, s‐a dovedit că durata concepțiunii unui copil a fost mai 
scurtă sau mai lungă decât cea prezumată de legiuitor.  
În lumina dispozițiilor art. 957 alin. (1) teza a doua C. civ., care 
reglementează capacitatea de a moşteni şi care dispun în sensul că 
„dispozițiile  art.  36  (…)  sunt  aplicabile”,  şi  ale  art.  36  teza  a  doua  
C.  civ.,  care  reglementează  drepturile  copilului  conceput  şi  care 
dispun expres că „dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al 
concepțiunii sunt aplicabile”, nu există niciun dubiu că prescripțiile 
celui  din  urmă  text  de  lege  invocat  sunt  aplicabile  şi  în  materie 
succesorală. 
În consecință, ca regulă, copilul născut la cel puțin 180 de zile 
şi cel mult 300 de zile de la moartea soțului mamei are capacitate 
succesorală,  putându‐l  moşteni  pe  tatăl  său.  Dimpotrivă,  copilul 
născut  mai  înainte  de  180  de  zile  sau  după  300  de  zile  de  la 
moartea soțului mamei, îl poate moşteni pe defunct numai cu titlu 
de  excepție,  dacă,  prin  mijloace  de  probă  ştiințifice,  se  dovedeşte 
că  durata  concepțiunii  în  acel  caz  a  fost  mai  mică  sau  mai  mare 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 603
decât cea legală. Dacă nu se dovedeşte acest fapt, respectivul copil 
nu  va  fi  considerat  ca  având  tată  pe  defunct  şi  nu  va  avea 
capacitate succesorală, astfel încât nu va putea culege moştenirea 
acestuia nici cu titlu de moştenitor legal şi nici cu titlu de legatar.  
d)  persoanele  juridice  înființate  în  condițiile  legii,  la  data 
deschiderii moştenirii. 
Persoanele  juridice  pot  culege  numai  moştenirea  lăsată  prin 
testament,  nu  şi  pe  cea  legală,  întrucât  nu  fac  parte  din  categoria 
moştenitorilor  legali.  Numai  în  mod  excepțional,  statul,  comuna, 
oraşul sau municipiul  pot culege, în calitate de  moştenitori legali, 
moştenirile vacante.  
Pentru a culege moştenirea, persoana juridică trebuie să aibă 
capacitate  succesorală.  Potrivit  dispozițiilor  art.  208  C.  civ.,  „(…) 
orice  persoană  juridică  poate  primi  liberalități  în  condițiile 
dreptului  comun,  de  la  data  actului  de  înființare  sau,  în  cazul 
fundațiilor  testamentare,  din  momentul  deschiderii  moştenirii 
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare 
pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal”.  
Dispozițiile legale menționate consacră de fapt o excepție de la 
regula instituită în art. 205 alin. (3) C. civ., potrivit căreia persoa‐
nele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi şi pot să‐şi 
asume  obligații,  de  la  data  actului  de  înființare,  numai  în  măsura 
necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.  
Constatăm  aşadar  că  actualul  Cod  civil  recunoaşte  persoanei 
juridice  capacitate  succesorală,  mai  înainte  de  dobândirea 
personalității  juridice  şi  chiar  dacă  liberalitățile  nu  sunt  necesare 
pentru ca aceasta să ia ființă în mod legal. Putem vorbi astfel de o 
capacitate anticipată de folosință a persoanei juridice. Identificăm 
aşadar  o  altă  noutate  adusă  în  materia  capacității  succesorale  de 
Codul  civil  în  vigoare,  întrucât,  în  lumina  dispozițiilor  art.  33  şi  
art.  34  din  Decretul  nr.  31/1954,  subiectul  colectiv  de  drept 
beneficia de capacitate anticipată de folosință, de la data actului de 
înființare,  în  măsura  în  care  bunurile  succesorale  erau  necesare 
pentru ca acesta să ia ființă în mod valabil. 
Şi  în  prezent  trebuie  respectat  principiul  specialității  capa‐
cității  de  folosință  a  persoanei  juridice,  acesta  fiind  statuat  de 
dispozițiile  art.  206  alin.  (2)  C.  civ.,  potrivit  cărora  „persoanele 
604 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligații 
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, 
actul de constituire sau statut”. În caz contrar, legatul va fi lovit de 
nulitate absolută [art. 206 alin. (3) C. civ.]. Per a contrario, rezultă 
că  acest  principiu  nu  trebuie  respectat  în  cazul  persoanelor  juri‐
dice  cu  scop  lucrativ,  acestea  putând  primi,  prin  intermediul 
liberalităților mortis causa, orice fel de bunuri. 
Față  de  dispozițiile  menționate  ale  Codului  civil,  apreciem  că 
nulitatea  absolută  a  actului  juridic  încheiat  cu  încălcarea  prin‐
cipiului  specialității  capacității  de  folosință  a  persoanei  juridice 
fără scop lucrativ intervine numai în ipoteza în care incapacitatea 
există  în  momentul  întocmirii  testamentului.  În  ipoteza  în  care 
incapacitatea intervine ulterior acestui moment, dar mai înainte de 
deschiderea  moştenirii,  sancțiunea  aplicabilă  ar  trebui  să  fie,  în 
opinia noastră, caducitatea legatului. 
Persoana  juridică  trebuie  să  aibă  capacitate  succesorală  în 
momentul  deschiderii  moştenirii,  neprezentând  nicio  relevanță 
durata existenței acesteia. În cazul încetării sale, drepturile succe‐
sorale  dobândite  vor  reveni  persoanelor  fizice  sau  persoanelor 
juridice  dobânditoare  ale  patrimoniului  subiectului  colectiv  de 
drept, supus reorganizării sau dizolvării. 

2.3. Persoanele care nu au capacitatea de a moşteni

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 957 C. civ., 
rezultă că nu au capacitate succesorală:  
‐ persoanele fizice care nu mai sunt în viață; 
‐  persoanele  juridice  care  au  încetat  a  mai  avea  ființă  la  data 
deschiderii moştenirii.  
Aşadar, fac parte din categoria persoanelor fizice care nu mai 
sunt în viață:  
‐  copilul  conceput  la  data  deschiderii  moştenirii,  dar  născut 
mort;  
‐ predecedații;  
‐ persoanele care au murit în acelaşi timp. 
Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu 
mai este în viață la data deschiderii moştenirii, indiferent de faptul 
că  moartea  acesteia  a  fost  constatată  fizic  sau  că  a  fost  declarată 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 605
printr‐o hotărâre judecătorească definitivă. Persoana predecedată 
însă poate fi reprezentată, în condițiile legii, de către descendenții 
săi. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  957  alin.  (2)  C.  civ.,  „dacă,  în  cazul 
morții  mai  multor  persoane,  nu  se  poate  stabili  că  una  a 
supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una 
pe  alta”.  Acest  text  de  lege  acoperă,  aşadar,  atât  situația  como‐
rienților, cât şi pe cea a codecedaților. Precizăm că, anterior datei 
de  1  octombrie  2011,  era  reglementată  numai  situația  comorien‐
ților, cea a codecedaților fiind asimilată celei dintâi de către litera‐
tura  de  specialitate.  Remarcăm  astfel  că,  la  insistențele  doctrinei, 
noua reglementare civilă are în vedere şi situația codecedaților. 
Pentru  a  fi  aplicabile  dispozițiile  art.  957  alin.  (2)  C.  civ., 
trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții: 
a) să fie vorba despre două sau mai multe persoane; 
b)  decesul  s‐a  produs  în  aceeaşi  împrejurare  sau  în  împre‐
jurări diferite; 
c)  condițiile  decesului  nu  permit  stabilirea  faptului  că  o 
persoană a supraviețuit celeilalte; 
d) reciprocitatea vocației la moştenire. 
Constatăm  astfel  că  actualul  Cod  civil  pune  capăt  controversei 
doctrinare cu privire la condiția reciprocității vocației succesorale a 
comorienților  şi  codecedaților.  Sub  incidența  vechiului  Cod  civil,  o 
parte  a  literaturii  de  specialitate8  susținea  că  o  condiție  a  como‐
rienței  (apreciere  valabilă  şi  în  cazul  codecedaților)  era  cea  a 
reciprocității vocației succesorale. Au existat însă şi autori9 care au 
susținut că problema comorienților (şi a codecedaților) se pune şi în 
cazul  persoanelor  cu  vocație  succesorală  unilaterală.  Acest  ultim 
punct de vedere însă nu mai poate fi susținut în lumina dispozițiilor 
art. 957 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „(…) acestea nu au capacitatea 

8 A se vedea, în acest sens: C. Stătescu, Contractul de transport. Drepturile 
de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, 
p.  96;  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 66; St. Cărpenaru, Dreptul de moş­
tenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. 
Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 388; I. Zinveliu, Dreptul 
la moştenire în Republica Socialistă România, Ed. Dacia, Cluj‐Napoca, 1975, p. 16.
9 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., pp. 48‐49; I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 39.
606 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

de  a  se  moşteni  una  pe  alta”.  Din  exprimarea  legiuitorului  rezultă, 
aşadar, condiția reciprocității vocației succesorale. 

3. Nedemnitatea succesorală

3.1. Noţiune şi reglementare legală

Codul  civil  în  vigoare,  preluând  propunerea  formulată  de 
literatura de specialitate, reține nedemnitatea succesorală printre 
condițiile  generale  ale  dreptului  de  a  moşteni.  Drept  urmare,  de 
lege  lata,  nedemnitatea  succesorală  prezintă  interes  atât  pentru 
moştenirea legală, cât şi pentru moştenirea testamentară.  
Nedemnitatea  succesorală,  reglementată  de  Codul  civil  în  
art.  958‐961,  reprezintă  decăderea  succesibilului  legal  sau 
testamentar din dreptul de a moşteni, inclusiv rezerva succesorală, 
întrucât  a  săvârşit  o  faptă  gravă,  prevăzută  expres  de  legiuitor, 
împotriva defunctului sau a unui succesibil al acestuia. 
Nedemnitatea  nu  trebuie  confundată  cu  lipsa  capacității 
succesorale,  căci  această  capacitate  constituie  cealaltă  condiție 
cerută  de  lege  pentru  ca  o  persoană  să  poată  moşteni.  Lipsa 
capacității succesorale este atrasă de neîndeplinirea altor cerințe, 
din  motive  independente  de  voința  succesibilului  (spre  exemplu, 
copilul  conceput  la  data  deschiderii  moştenirii  se  naşte  mort),  în 
timp  ce  nedemnitatea  intervine  ca  urmare  a  săvârşirii  de  către 
succesibil  a  unei  fapte  grave  față  de  defunct  sau  față  de  un  alt 
succesibil al acestuia. Aşadar, numai nedemnitatea are rolul de a‐l 
pedepsi pe succesibilul care, deşi are capacitatea să moştenească, 
nu o poate face pentru faptele sale grave. 

3.2. Natura juridică a nedemnităţii succesorale

Cu  privire  la  natura  juridică  a  nedemnității  succesorale,  în 
lumina  dispozițiilor  Codului  civil  de  la  1864,  literatura  de  specia‐
litate a formulat două teorii.  
Potrivit  uneia  dintre  acestea,  nedemnitatea  succesorală  are 
natura juridică a unei pedepse civile, întrucât se bazează pe motive 
de  moralitate  publică,  neputându‐se  admite  ca  o  persoană, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 607
vinovată  pentru  fapte  grave  față  de  o  alta,  să  o  moştenească  pe 
aceasta din urmă10. 
Literatura  de  specialitate  de  dată  relativ  recentă11  apreciază 
însă  că  nedemnitatea,  în  reglementarea  Codului  civil  de  la  1864, 
reprezintă  o  sancțiune  civilă,  întrucât  prezintă  următoarele 
caractere juridice:  
a)  era  aplicabilă  numai  moştenirii  legale,  nu  şi  celei  testa‐
mentare,  şi  numai  în  cazurile  expres  şi  limitativ  prevăzute  de 
dispozițiile imperative şi de strictă interpretare ale Codului civil; 
b) opera de drept, cel care lasă moştenirea neputând înlătura, 
în principiu, această sancțiune. 
Având în vedere însă dispozițiile art. 960 C. civ., potrivit cărora 
„nedemnul  este  înlăturat  atât  de  la  moştenirea  legală,  cât  şi  de  la 
cea  testamentară”,  şi  ale  art.  961  alin.  (1)  C.  civ.,  care  dispun  în 
sensul  că  „efectele  nedemnității  de  drept  sau  judiciare  pot  fi 
înlăturate expres prin testament sau printr‐un act autentic notarial 
de  către  cel  care  lasă  moştenirea”,  nu  mai  poate  fi  susținută,  în 
opinia  noastră,  teza  în  conformitate  cu  care  nedemnitatea  succe‐
sorală  reprezintă  o  sancțiune  civilă.  Codul  civil  în  vigoare,  prin 
dispozițiile sale exprese, lipseşte de suport cele două considerente 
care au constituit, în trecut, fundamentul calificării nedemnității ca 
fiind o sancțiune, şi nu o pedeapsă civilă. 
Drept  urmare,  apreciem  că,  de  lege  lata,  nedemnitatea 
succesorală reprezintă o pedeapsă civilă, bazându‐se pe motive de 

10 Au formulat şi susținut teoria pedepsei civile, printre alții: M.B. Cantacuzino, 

Elementele  dreptului  civil,  Ed.  All  Educational,  Bucureşti,  1998,  p.  221;  M.  Eliescu,  
op. cit., p. 76; St. Cărpenaru, op. cit., pp. 389‐390; D. Chirică, op. cit., p. 23.
11 A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, op. cit., pp. 60‐61; I. Adam, A. Rusu,  
op.  cit.,  pp.  58  şi  urm.;  L.  Stănciulescu,  op.  cit.,  p.  315.  Chiar  şi  în  literatura  de 
specialitate ulterioară intrării în vigoare a noului Cod civil întâlnim acest punct 
de vedere. A se vedea, în acest sens: D. Văduva, Moştenirea legală. Liberalităţile, 
Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2012,  p.  22;  V.  Stoica,  L.  Dragu,  Moştenirea 
legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 54; L. Stănciulescu, Curs de drept 
civil.  Succesiuni,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  p.  35;  D.C.  Florescu,  Dreptul 
succesoral,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2011,  p.  26.  A  fost  exprimată  şi  o 
opinia intermediară, potrivit căreia nedemnitatea de drept are natura juridică a 
unei sancțiuni civile, iar cea judiciară, a unei pedepse civile. A se vedea, în acest 
sens, C. Macovei., M.C. Dobrilă, Cartea a IV­a. Despre moştenire şi liberalităţi, în 
Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coordonatori),  Noul  Cod 
civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1008‐1009.
608 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

moralitate  publică,  cu  aplicare  în  ambele  forme  ale  moştenirii  şi 
putând fi înlăturată prin voința expresă a celui care lasă moştenirea.  
Se impune precizat însă că actualul Cod civil, prin dispozițiile 
art.  1069  alin.  (2),  reglementează  şi  posibilitatea  revocării  lega‐
tului pe cale judecătorească pentru ingratitudine. În acest context, 
apreciem că legiuitorul consacră un regim juridic mai aspru pentru 
moştenitorul testamentar decât pentru cel legal, în materia moşte‐
nirii  testamentare  operând  atât  nedemnitatea,  cât  şi  revocarea 
judecătorească a legatului pentru ingratitudine.  
Fapta  nedemnului,  moştenitor  testamentar,  de  a  atenta  la 
viața  testatorului  sau  a  unui  succesibil  al  acestuia  din  urmă, 
precum şi faptele grave de violență fizică ori faptele care au avut ca 
urmare  moartea  testatorului  sunt  sancționate  de  două  ori:  în 
primul  rând,  prin  intermediul  nedemnității,  condiție  generală  a 
dreptului  de  a  moşteni  şi,  în  al  doilea  rând,  prin  posibilitatea 
revocării judecătoreşti (pentru ingratitudine) a legatului, dispus în 
favoarea nedemnului, iertat în condițiile legii de către testator12. 

3.3. Cazurile de nedemnitate succesorală

Codul  civil  reformează  cvasitotal  cazurile  care  atrag  nedem‐
nitatea  succesorală,  distingând  între  nedemnitatea  de  drept  şi 
nedemnitatea judiciară.  
 
A. Nedemnitatea de drept 
Este  de  drept  nedemnă  de  a  moşteni,  potrivit  dispozițiilor  
art. 958 alin. (1) C. civ.: 
a)  persoana  condamnată  penal  pentru  săvârşirea  unei 
infracțiuni cu intenția de a‐l ucide pe cel care lasă moştenirea; 
Aşadar, acest caz de nedemnitate intervine pentru săvârşirea 
de  către  nedemn,  asupra  celui  care  lasă  moştenirea,  a  unei 
infracțiuni de omor13, căreia îi este caracteristică intenția, ca formă 

12 Asupra acestui aspect vom insista cu ocazia tratării ineficacității legatelor.
13 Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în M. Of. nr. 510 din 
24 iulie 2009) reglementează infracțiunea de omor şi de omor calificat, a căror 
săvârşire  atrage  indubitabil  nedemnitatea  succesorală.  Noul  Cod  penal  regle‐
mentează însă şi infracțiunea de ucidere la cererea victimei, a cărei săvârşire, în 
opinia  noastră,  atrage  de  asemenea  nedemnitatea  succesorală.  Discuții  se  pot 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 609
de vinovăție14. Drept urmare, nu putem reține printre infracțiunile 
care atrag nedemnitatea de drept uciderea din culpă.  
Din  interpretarea  textului  de  lege  mai  sus  menționat,  rezultă 
că  noul  Cod  civil,  asemănător  Codului  civil  de  la  1864,  reține 
nedemnitatea şi pentru săvârşirea tentativei15 la una dintre infrac‐
țiunile  de  omor,  întrucât  intenția  de  a  ucide  există  şi  în  cazul 
acesteia.  Pentru  a  interveni  nedemnitatea,  legiuitorul  nu  cere 
producerea rezultatului (moartea), ci numai existența intenției de 
a  ucide,  considerent  care  ne  îndreptățeşte  să  apreciem  că 
dispoziția legală menționată se referă, în primul rând, la tentativă 
şi apoi la infracțiunile de omor în formă consumată. 
b)  persoana  condamnată  penal  pentru  săvârşirea,  înainte  de 
deschiderea  moştenirii,  a  unei  infracțiuni  cu  intenția  de  a‐l  ucide 
pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data 
săvârşirii  faptei,  ar  fi  înlăturat  sau  ar  fi  restrâns  vocația  la 
moştenire a făptuitorului. 
Reglementarea de către noul Cod civil a acestui caz de nedem‐
nitate  constituie  o  altă  noutate  adusă  în  materia  supusă  analizei 
noastre.  În  acest  caz,  nedemnitatea  este  generată  de  săvârşirea 
tentativei la una dintre infracțiunile de omor sau a infracțiunilor de 
omor  în  formă  consumată,  menționate  la  primul  caz,  împotriva 
unui alt succesibil al defunctului. 
Este  absolut  necesar  însă,  pentru  a  interveni  acest  caz  de 
nedemnitate, ca nedemnul să săvârşească una dintre infracțiunile 
menționate,  mai  înainte  de  deschiderea  moştenirii,  asupra  unei 
persoane din următoarele categorii: 
‐  unui  succesibil  care,  dacă  ar  exista  la  data  deschiderii 
moştenirii, l‐ar înlătura de la moştenire pe nedemn, cel dintâi fiind 
într‐o  clasă sau grad preferabil (pentru ipoteza moştenirii legale) 
ori  fiind  legatar  universal,  iar  făptuitorul  numai  moştenitor  legal 
nerezervatar (pentru ipoteza moştenirii testamentare);  

face  şi  cu  privire  la  infracțiunea  de  determinare  sau  înlesnire  a  sinuciderii,  pe 
care  literatura  de  specialitate  o  califică  drept  o  formă  a  omuciderii,  întrucât 
lezează dreptul la viață. 
14 Cu privire la formele vinovăției, a se vedea L. Vlădilă, O. Mastacan, Drept 
penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 69‐71.
15 Cu privire la problematica tentativei, ibidem, pp. 86‐89.
610 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

‐  unui  succesibil  care,  dacă  ar  exista  la  data  deschiderii  moş‐
tenirii, i‐ar limita făptuitorului vocația la moştenire, cel dintâi fiind 
comoştenitor  din  aceeaşi  clasă  şi  de  acelaşi  grad  sau  soț 
supraviețuitor  (pentru  ipoteza  moştenirii  legale),  ori  fiind  legatar 
(universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), iar făptuitorul, 
moştenitor legal (pentru ipoteza moştenirii testamentare). 
Constatăm  astfel  o reconfigurare substanțială  a cauzelor care 
atrag nedemnitatea moştenitorului. 
Foarte sever, legiuitorul dispune că, în cazul în care condam‐
narea  pentru  faptele  mai  sus  menționate  este  împiedicată  prin 
decesul  autorului  faptei,  prin  amnistie  (antecondamnatorie,  com‐
pletăm noi) sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea 
tot operează, dacă acele fapte au fost constatate printr‐o hotărâre 
judecătorească  civilă  definitivă  [art.  958  alin.  (2)  C.  civ.].  Aşadar, 
spre deosebire de Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia aceste 
politici penale înlăturau, fără excepție, efectele nedemnității, Codul 
civil în vigoare consacră un regim deosebit de sever, precizând că 
nedemnitatea va interveni chiar în prezența acestor politici penale, 
dacă  faptele  au  fost  constatate  printr‐o  hotărâre  judecătorească 
civilă definitivă.  
Aşadar,  nu  mai  putem  aprecia  în  lumina  dispozițiilor  noului 
Cod  civil  că  nedemnitatea  intervine  numai  dacă  există  o  hotărâre 
penală de condamnare rămasă definitivă, absența acesteia putând 
fi  suplinită,  potrivit  actualei  reglementări,  de  existența  unei  hotă‐
râri  civile  definitive.  Reglementând  astfel  problematica  nedem‐
nității  succesorale,  legiuitorul  evită  litigii  precum  celebra  cauză 
Velcea şi Mazăre c. României16. În ceea ce ne priveşte, considerăm 

16 Prin hotărârea pronunțată la 1 decembrie 2009 în cauza Velcea şi Mazăre 
c.  României  (M.  Of.  nr.  373  din  7  iunie  2010),  Curtea  Europeană  a  Drepturilor 
Omului a soluționat o cauză prin care soțul, după ce şi‐a ucis soția din gelozie,  
s‐a sinucis (după două ore), fapt ce a pus instanța de judecată în imposibilitatea 
de a‐l condamna penal. În atare circumstanțe, instanțele de judecată române au 
recunoscut  dreptul  la  moştenirea  soției  ucise  şi  a  fratelui  ucigaşului  (prin  
retransmitere),  alături  de  tatăl  soției.  Instanța  europeană  însă  a  apreciat  că 
interpretarea dată de instanțele române „a fost prea restrictivă, în detrimentul 
vieții de familie a reclamantului”, încălcându‐se astfel art. 8 din Convenția euro‐
peană a drepturilor omului şi a libertăților fundamentale. Drept urmare, Statul 
român a fost obligat a plăti tatălui soției ucise daune morale în sumă de 15.000 
euro plus cheltuieli de judecată.  
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 611
că o  astfel de reglementare este justă, având la  bază, în principal, 
considerente de ordin moral. 
În  continuarea  analizei  noastre,  apreciem  că  textul  art.  958 
alin.  (2)  C.  civ.17  este  deficitar,  întrucât  face  referire  la  amnistie18, 
fără să precizeze care dintre formele acesteia sunt vizate. Or, potrivit 
Codului  penal  în  vigoare19,  şi  chiar  şi  din  perspectiva  noului  Cod 
penal,  facem  distincția,  în  funcție  de  stadiul  procesului  în  care  se 
găseşte  infracțiunea  amnistiată,  între  amnistia  antecondamnatorie 
şi  amnistia  postcondamnatorie.  Precizăm  însă  că  numai  prima 
formă  a  amnistiei  este  de  natură  a  împiedica  condamnarea  şi, 
implicit,  reținerea  nedemnității  succesorale.  Ceea  ce  interesează 
pentru reținerea nedemnității succesorale este existența unei hotă‐
râri  de  condamnare  (penală  sau,  dacă  acest  lucru  nu  mai  este 
posibil, civilă). Numai aşa se explică faptul că amnistia antecondam‐
natorie  (ce  înlătură  răspunderea  penală,  împiedicând  intervenția 
hotărârii  penale  definitive  de  condamnare)  înlătură  nedemnitatea, 
iar amnistia postcondamnatorie (ce înlătură răspunderea penală şi 
executarea  pedepsei,  aşadar  nu  existența  condamnării)  menține 
nedemnitatea succesorală.  

În opinia noastră, la momentul soluționării cauzei (adică sub incidența ve‐
chiului  Cod  civil),  soluția  instanțelor  române  a  fost  corectă.  Abia  acum,  sub 
incidența noului Cod civil, se justifică decizia instanței europene. Considerăm că 
legiuitorul  a  reglementat  astfel  nedemnitatea  succesorală  tocmai  pentru  a  eli‐
mina situații precum cea mai sus menționată.
17 „În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) este 
împiedicată  prin  decesul  autorului  faptei,  prin  amnistie  sau  prin  prescripția 
răspunderii penale, nedemnitatea operează  dacă acele  fapte au  fost constatate 
printr‐o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.
18 Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României prin care, din 
considerente  de  politică  penală,  este  înlăturată  răspunderea  penală  pentru 
infracțiuni  comise  până  la  data  apariției  legii  de  amnistie.  A  se  vedea  în  acest 
sens:  I.  Oancea,  Drept  penal.  Partea  generală,  Ed.  Didactică  şi  Pedagogică,  
Bucureşti,  1971,  p.  467;  C.  Mitrache,  Drept  penal  român.  Partea  generală, Casa 
de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 248; L. Vlădilă, O. Mastacan, 
op. cit., p. 219.
19 Potrivit dispozițiilor art. 119 C. pen., „amnistia înlătură răspunderea pe‐
nală  pentru  fapta  săvârşită.  Dacă  intervine  după  condamnare,  ea  înlătură  şi 
executarea pedepsei pronunțate, precum şi celelalte consecințe ale condamnării 
(…)”.
612 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

De  altfel,  între  cele  două  forme  ale  amnistiei  nu  există  dife‐
rență de efecte juridice, ambele înlăturând răspunderea penală. În 
plus, amnistia postcondamnatorie înlătură şi executarea pedepsei. 
Din  perspectiva  însă  a  nedemnității  succesorale,  care  este  atrasă 
de existența unei hotărâri de condamnare, amnistia prezintă dife‐
rență de efecte juridice, în funcție de momentul în care intervine. 
Dacă  amnistia  intervine  înainte  de  condamnare,  ea  înlătură 
nedemnitatea  succesorală,  iar  dacă  intervine  după  condamnare, 
aceasta nu înlătură nedemnitatea succesorală. 
Critica  noastră  este,  considerăm,  întemeiată,  întrucât  însuşi 
legiuitorul civil face referire la cea de‐a doua formă a amnistiei, în 
cuprinsul art. 961 alin. (2) C. civ., prilej cu care dispune că „efectele 
nedemnității  nu  pot  fi  înlăturate  prin  reabilitarea  nedemnului, 
amnistie  intervenită  după  condamnare,  grațiere  sau  prin 
prescripția executării pedepsei penale”. 
În  acest  context,  apreciem  că  legiuitorul  civil  ar  fi  trebuit  să 
facă  referire,  în  cuprinsul  art.  958  alin.  (2),  la  amnistia  antecon‐
damnatorie. Procedând astfel, legiuitorul ar fi asigurat două nece‐
sare corelații: 
‐ pe de o parte, ar fi realizat corelarea dispozițiilor sale cu cele 
ale  legislației  penale  (atât  ale  Codului  penal  în  vigoare,  cât  şi  ale 
noului Cod penal); 
‐  pe  de  altă  parte,  ar  fi  realizat  chiar  corelarea  dispozițiilor 
sale, anume ar fi corelat dispozițiile art. 958 alin. (2) C. civ. cu cele 
ale art. 961 alin. (2). C. civ. 
 
B. Nedemnitatea judiciară 
Poate  fi  declarată  nedemnă  de  a  moşteni,  în  temeiul  dispo‐
zițiilor art. 959 alin. (1) C. civ.: 
a)  persoana  condamnată  penal  pentru  săvârşirea  cu  intenție, 
împotriva  celui  care  lasă  moştenirea,  a  unor  fapte  grave  de 
violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut 
ca urmare moartea victimei. 
Constatăm  astfel  că,  în  acest  caz,  legiuitorul  sancționează  cu 
nedemnitatea  judiciară  săvârşirea,  împotriva  celui  care  lasă 
moştenirea, a următoarelor două categorii de fapte: 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 613
‐  fapte  grave  de  violență,  fizică  sau  morală,  săvârşite  cu 
intenție; 
Constituie, în opinia noastră, fapte grave de violență fizică sau 
morală, care ar putea atrage nedemnitatea succesorală: vătămarea 
corporală  gravă,  tâlhăria,  lipsirea  de  libertate  în  mod  ilegal  sau 
şantajul. 
‐ fapte care  au avut  ca urmare  moartea  victimei, săvârşite cu 
praeterintenție  (considerăm  noi),  altele  decât  cele  de  omor  (care 
atrag,  aşa  cum  am  văzut,  nedemnitatea  de  drept).  Constituie,  în 
ceea  ce  ne  priveşte,  astfel  de  fapte:  lovirile  sau  vătămările 
cauzatoare  de  moarte,  violul  care  a  avut  ca  urmare  moartea 
victimei,  tâlhăria  care  a  avut  ca  urmare  moartea  victimei  sau 
lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea 
victimei. 
În  acest  context,  apreciem  că  textul  art.  959  alin.  (1)  lit.  a)  
C. civ., potrivit căruia poate fi declarată nedemnă de a moşteni „(...) 
persoana  condamnată  penal,  pentru  săvârşirea  cu  intenție, 
împotriva  celui  care  lasă  moştenirea  a  unor  fapte  grave  de 
violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut 
ca  urmare  moartea  victimei”  este  redactat  deficitar,  întrucât 
faptele prevăzute în cea de‐a doua parte a sa (anume, faptele care 
au avut ca urmare moartea victimei) sunt susceptibile de săvârşire 
cu  intenție  depăşită  (praeterintenție)20,  şi  nu  cu  intenție.  Aşadar, 
forma  de  vinovăție  specifică  faptelor  care  au  avut  ca  urmare 
moartea victimei este intenția depăşită. Pentru rigoare, legiuitorul 
ar fi trebuit să realizeze această distincție. 
Propunem, aşadar, legiuitorului să reformuleze textul de lege 
în  discuție  de  o  manieră  corespunzătoare.  Procedând  astfel, 
legiuitorul  ar  corela  dispozițiile  Codului  civil  cu  cele  ale  art.  16  
alin.  (5)  din  noul  Cod  penal,  potrivit  cărora  „există  intenție 
depăşită  când  fapta  constând  într‐o  acțiune  sau  inacțiune 
intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei 
făptuitorului”.  Este  adevărat  că  actualul  Cod  penal  (în  art.  19)  şi 
Codul  de  procedură  penală  în  vigoare  [art.  27  pct.  1  lit.  b)]  fac 
referire numai la intenție şi culpă, ca forme ale vinovăției, însă, şi 

20 Pentru problematica acesteia, a se vedea L. Vlădilă, O. Mastacan, op. cit., 
p. 71.
614 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

sub  imperiul  acestora,  este  cunoscută  praeterintenția  ca  formă  a 

vinovăției. Chiar şi în aceste condiții, Codul civil în vigoare trebuie 
corelat şi cu dispozițiile noului Cod penal, care realizează fireasca 
nominalizare a praeterintenției printre formele vinovăției. 
b) persoana care, cu rea‐credință, a ascuns, a alterat, a distrus 
sau a falsificat testamentul defunctului; 
Cu  privire  la  această  cauză  de  nedemnitate,  necesită  răspuns 
următoarea  întrebare:  Dacă  succesibilul  defunctului  –  rudă  a 
acestuia  (aşadar,  cu  vocație  succesorală  legală  sau  cu  multiplă 
vocație la moştenire), cu rea‐credință, ascunde, alterează, distruge 
sau falsifică testamentul lui de cuius, acesta devine nedemn numai 
în ceea ce priveşte moştenirea testamentară sau nedemnitatea lui 
se răsfrânge şi asupra cotei din moştenire pentru care are vocație 
succesorală legală (chiar şi de rezervă, dacă prin testament a  fost 
dezmoştenit total sau parțial)? 
Din  modul  în  care  legiuitorul  a  reglementat  nedemnitatea 
succesorală,  din  calificarea  nedemnității  ca  o  condiție  generală  a 
dreptului de a moşteni, din intenția legiuitorului de a nu lăsa nicio 
posibilitate celui care a săvârşit o faptă reprobabilă față de defunct 
să  vină  la  moştenirea  acestuia,  din  natura  juridică  de  pedeapsă 
civilă  a  nedemnității  succesorale  ar  rezulta  că  săvârşirea  uneia 
dintre  faptele  mai  sus  menționate  îl  înlătură  pe  autor  atât  de  la 
moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.  
Oricum,  faptele  analizate  de  noi  pot  atrage  numai  nedem‐
nitatea  judiciară,  astfel  încât  instanța  de  judecată  va  fi  cea  care 
poate  să  o  pronunțe.  Drept  urmare,  trebuie  urmărită  practica 
instanțelor de judecată, pentru a fi identificată orientarea acestora 
şi pentru a fi cunoscute motivările pe care acestea le dau soluțiilor 
lor. 
În  ceea  ce  ne  priveşte,  tindem  să  apreciem  că  ascunderea, 
distrugerea,  alterarea  sau  falsificarea  cu  rea‐credință  a  testa‐
mentului defunctului ar trebui să atragă înlăturarea autorului atât 
de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.  
Această problemă poate fi întâlnită, în opinia noastră, numai în 
cazul succesibilului (vizat de nedemnitate) care are dublă vocație 
la moştenire sau cel puțin vocație legală, fiind rudă cu defunctul. În 
cazul contrar, succesibilul cu vocație exclusiv testamentară, care a 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 615
săvârşit  una  dintre  faptele  mai  sus  menționate,  este  înlăturat, 
pentru  motiv  de  nedemnitate,  de  la  moştenirea  la  care  are 
chemare. 
c)  persoana  care,  prin  dol  sau  violență,  l‐a  împiedicat  pe  cel 
care  lasă  moştenirea  să  întocmească,  să  modifice  sau  să  revoce 
testamentul.  
Discuția mai sus inițiată, referitoare la incidența acestei cauze 
asupra celor două feluri ale moştenirii, ar putea fi reluată, în opinia 
noastră, şi în acest caz. 
Declararea  nedemnității  succesorale  pentru  cauzele 
enumerate  de  art.  959  alin.  (1)  C.  civ.  este  lăsată  de  legiuitor  la 
latitudinea instanței de judecată, acesta  folosind,  în textul de lege 
menționat,  expresia  „poate  (s.n.  –  I.G.,  B.P.)  fi  declarată  nedemnă 
(…)”. 
Legiuitorul  manifestă  o  deosebită  exigență  şi  în  materia 
nedemnității judiciare, dispunând că, în cazul în care condamnarea 
pentru săvârşirea cu intenție, împotriva celui care lasă moştenirea, 
a  unor  fapte  grave  de  violență,  fizică  sau  morală  ori,  după  caz,  a 
unor  fapte  care  au  avut  ca  urmare  moartea  victimei,  este  împie‐
dicată  prin  decesul  autorului  faptei,  prin  amnistie  (antecon‐
damnatorie,  completăm  noi,  şi  în  acest  caz)  sau  prin  prescripția 
răspunderii  penale,  nedemnitatea  se  poate  declara,  dacă  acele 
fapte  au  fost  constatate  printr‐o  hotărâre  judecătorească  civilă 
definitivă [art. 959 alin. (4) teza întâi C. civ.]. 
Şi  față  de  acest  text  de  lege  formulăm  aceeaşi  observație 
prezentată  cu  ocazia  tratării  nedemnității  de  drept,  sugerând 
legiuitorului  să  revină  asupra  acestuia  şi  să‐l  completeze,  făcând 
referire la amnistia antecondamnatorie.  

3.4. Regimul juridic al nedemnităţii

Deosebirea dintre cele două tipuri de nedemnitate rezidă sub 
aspectul  cauzelor  care  le  atrag  şi  al  regimului  lor  juridic, 
nedemnitatea de drept fiind caracterizată de un regim juridic mai 
energic.  
616 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

3.4.1. Regimul juridic al nedemnităţii de drept

Nedemnitatea  de  drept  poate  fi  constatată,  potrivit 
dispozițiilor  art.  958  alin.  (3)  C.  civ.,  oricând,  la  cererea  oricărei 
persoane interesate (precum: comoştenitorii, moştenitorii subsec‐
venți,  creditorii  comoştenitorilor  sau  ai  moştenitorilor  subsec‐
venți,  pe  calea  acțiunii  oblice,  procurorul,  legatarii  sau  donatarii 
care  au  beneficiat  de  liberalități  excesive  supuse  reducțiunii,  ca 
urmare  a  prezenței  la  moştenire  a  nedemnului)  sau  din  oficiu  de 
către  instanța  de  judecată  ori  de  către  notarul  public,  pe  baza 
hotărârii  judecătoreşti  din  care  rezultă  nedemnitatea.  Întrucât 
acest  tip  de  nedemnitate  (asemănător  nedemnității  din  vechea 
reglementare)  operează  de  drept,  aceasta  poate  fi  invocată  chiar 
de către nedemnul însuşi21. 
Aşadar,  legiuitorul  îi  atribuie  nedemnității  de  drept  un  regim 
juridic  foarte  energic,  consacrându‐i  imprescriptibilitatea  şi 
precizând că poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar 
şi din oficiu de către instanța judecătorească sau de către notarul 
public.  
Rezultă,  de  asemenea,  că  nedemnitatea  de  drept  operează  în 
puterea legii, instanța de judecată sau notarul public având numai 
rolul de a o constata, şi nicidecum de a o pronunța22. 
Nedemnitatea  de  drept,  ca  şi  cea  judiciară  de  altfel,  poate  fi 
constatată  numai  după  deschiderea  moştenirii,  întrucât,  anterior 
acestui  moment,  acțiunea  în  constatarea  nedemnității  este  lipsită 
de interes. 

3.4.2. Regimul juridic al nedemnităţii judiciare

Acțiunea în declararea nedemnității judiciare poate fi adresată 
instanței de judecată de către: 
‐ o persoană care are calitatea de succesibil; 

21  A  se  vedea:  M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  77;  St.  Cărpenaru,  op.  cit.,  p.  393;  
I. Zinveliu, op. cit., p. 18; V. Stoica, L. Dragu, op. cit., p. 64. 
22 Întrucât nedemnitatea de drept operează în puterea legii, ne putem în‐
treba în ce măsură există compatibilitate între acest fel de nedemnitate şi posi‐
bilitatea  reglementată  expres  de  art.  961  alin.  (1)  C.  civ.,  de  iertare  prin  act 
juridic a nedemnului.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 617
‐  comuna,  oraşul  sau,  după  caz,  municipiul  în  a  cărui  rază 
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii, dacă, în 
afară  de  autorul  faptei  care  poate  atrage  nedemnitatea  judiciară, 
nu mai există alți succesibili ai defunctului.  
Acțiunea  în  declararea  nedemnității  judiciare  poate  fi  exer‐
citată numai în termen de un an. Acest termen începe să curgă, ca 
regulă,  de  la  data  deschiderii  moştenirii.  În  mod  excepțional  însă 
termenul  în  discuție  începe  să  curgă  de  la  un  alt  moment  decât 
data deschiderii moştenirii în următoarele cazuri: 
‐  dacă  hotărârea  de  condamnare  pentru  fapta  prevăzută  de 
Codul civil la art. 959 alin. (1) lit. a) – fapte grave de violență, fizică 
sau  morală  ori,  după  caz,  fapte  care  au  avut  ca  urmare  moartea 
victimei  –  se  pronunță  ulterior  datei  deschiderii  moştenirii, 
termenul de un an începe să curgă de la data rămânerii definitive a 
hotărârii de condamnare [art. 959 alin. (3) C. civ.];  
‐  în  cazul  în  care  nu  poate  fi  realizată  condamnarea  făptui‐
torului  pentru  săvârşirea,  cu  intenție,  împotriva  celui  care  lasă 
moştenirea  a  unor  fapte  grave  de  violență,  fizică  sau  morală,  ori, 
după  caz,  a  unor  fapte  care  au  avut  ca  urmare  moartea  victimei 
[art.  959  alin.  (1)  lit.  a)  C.  civ.],  întrucât  a  intervenit  decesul 
acestuia,  amnistia  sau  prescripția  răspunderii  penale,  iar  nedem‐
nitatea  a  fost  constatată  printr‐o  hotărâre  judecătorească  civilă 
definitivă, termenul de un an începe să curgă de la apariția cauzei 
de  împiedicare  a  condamnării,  dacă  aceasta  a  intervenit  după 
deschiderea moştenirii [art. 959 alin. (4) C. civ.]; 
‐  în  cazurile  prevăzute  la  alin.  (1)  al  art.  959  lit.  b)  C.  civ.  – 
ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea cu rea‐credință a 
testamentului  defunctului  şi  la  lit.  c)  –  împiedicarea  prin  dol  sau 
violență  a  celui  care  lasă  moştenirea  să  întocmească,  să  modifice 
sau  să  revoce  testamentul,  termenul  de  un  an  curge  de  la  data  la 
care succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această 
dată  este  ulterioară  deschiderii  moştenirii.  Data  descoperirii 
acestei  cauze  de  nedemnitate  poate  coincide  cu  data  deschiderii 
moştenirii sau poate fi chiar anterioară acestei date, fiind legată de 
întocmirea,  modificarea  sau  redactarea  testamentului,  şi  nu  de 
moartea celui care lasă moştenirea [art. 959 alin. (5) C. civ.].  
618 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

Legiuitorul, realizând o reglementare completă a problematicii 
nedemnității succesorale, determină de o manieră expresă natura 
juridică a termenul de un an în care poate fi introdusă acțiunea în 
declararea  nedemnității  judiciare.  Potrivit  dispozițiilor  art.  959 
alin. (2) C. civ., acest termen este de decădere, astfel încât acestuia 
nu‐i  sunt  proprii  suspendarea,  întreruperea  şi  repunerea  în 
termen. 
Introducerea  acțiunii  în  declararea  nedemnității  judiciare 
constituie, potrivit dispozițiilor art. 959 alin. (2) teza a doua C. civ., 
un  act  de  acceptare  tacită  a  moştenirii  de  către  succesibilul 
reclamant.  

3.5. Efectele nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea  produce  efecte  atât  față  de  nedemn,  cât  şi  față 
de terți. Constatăm astfel că actualul Cod civil nu preia dispozițiile 
inechitabile  ale  Codului  civil  de  la  1864,  potrivit  cărora  nedem‐
nitatea  produce  efecte  şi  în  ceea  ce‐i  priveşte  pe  moştenitorii 
nedemnului.  
Precizăm,  de  asemenea,  că  nedemnitatea  legatarului  atrage, 
potrivit  dispozițiilor  art.  1071  C.  civ.,  caducitatea  legatului.  Drept 
urmare, legatul dispus în favoarea nedemnului nu produce efecte 
juridice.  Aşadar,  întrucât  nedemnitatea  succesorală  reprezintă  o 
condiție generală a dreptului la moştenire, vizând atât moştenirea 
legală,  cât  şi  moştenirea  testamentară,  se  impune  să  distingem 
între  efectele  generate  de  nedemnitatea  moştenitorului  legal  şi 
efectele generate de nedemnitatea legatarului. În cele ce urmează, 
vom  prezenta  efectele  nedemnității  moştenitorului  legal,  urmând 
ca problema caducității legatului pentru nedemnitatea legatarului 
să fie detaliată la momentul analizei ineficacității legatelor. 

3.5.1. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemn

Principalul efect pe care‐l produce nedemnitatea, indiferent că 
aceasta  este  de  drept  sau  judiciară,  este  înlăturarea  totală  şi 
retroactivă a nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, 
dacă face parte din categoria moştenitorilor rezervatari, nici măcar 
rezerva succesorală. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 619
Partea  nedemnului  va  reveni,  după  caz,  comoştenitorilor, 
moştenitorilor  subsecvenți  sau  legatarilor/donatarilor  ale  căror 
liberalități  excesive  ar  fi  fost  supuse  reducțiunii,  ca  urmare  a 
prezenței celui dintâi, în calitate de moştenitor rezervatar. 
Cu  titlu  de  noutate,  Codul  civil  în  vigoare,  prin  dispozițiile  
art. 965 şi urm., permite reprezentarea nedemnului. Acesta poate fi 
reprezentat chiar dacă, la data deschiderii moştenirii, se află în viață. 
Mai  mult,  reprezentarea  operează,  chiar  dacă  reprezentantul  este 
nedemn față de reprezentat sau a renunțat la moştenirea lăsată de 
acesta ori a fost dezmoştenit de el [art. 967 alin. (3) C. civ.]. 
Dacă  moştenitorul  nedemn  a  intrat,  înainte  de  declararea 
nedemnității,  în  posesia  bunurilor  din  masa  succesorală,  el  va 
trebui  să  le  restituie,  în  natură.  În  caz  de  imposibilitate  de 
restituire  a  bunurilor  succesorale  în  natură,  datorată  dispariției 
(fortuite  sau  din  cauză  de  forță  majoră),  înstrăinării  sau 
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul va fi ținut 
să  plătească  despăgubiri.  Moştenitorul  nedemn  este  considerat 
posesor de rea‐credință  [art. 960  alin. (2)  C. civ.] şi este de drept 
pus  în  întârziere,  de  la  data  intrării  în  folosința  bunurilor 
succesorale  (de  la  data  deschiderii  succesiunii,  şi  nu  de  la  data 
constatării  nedemnității).  Rezultă  că  nedemnul  este  tratat  mai 
sever decât posesorul de rea‐credință, astfel încât reaua‐credință a 
celui dintâi nu trebuie dovedită, întrucât aceasta reiese implicit din 
constatarea, respectiv din declararea nedemnității succesorale. 
Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, 
de asemenea în natură şi de la data deschiderii moştenirii, fructele 
(naturale,  industriale  sau  civile)  produse  de  acestea.  Dacă 
nedemnul  le‐a  consumat  sau  a  neglijat  să  le  perceapă,  acesta  va 
restitui  valoarea  lor.  Aşadar,  nedemnul  datorează  nu  numai 
fructele pe care le‐a perceput, ci şi pe cele pe care ar fi trebuit să le 
perceapă [art. 948 alin. (5) C. civ.]. 
Dacă  nedemnul  a  încasat  sume  de  bani  de  la  debitorii 
moştenirii,  va  datora  dobânzi  pentru  acestea  de  la  data  încasării. 
De asemenea, toate drepturile şi obligațiile față de nedemn, stinse 
prin confuziunea patrimoniului propriu cu cel succesoral sau prin 
consolidare, renasc. 
620 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

Nedemnul,  la  rândul  său,  are  dreptul  de  a  pretinde  celorlalți 

moştenitori  sumele  plătite  pentru  achitarea  datoriilor  moştenirii, 
împreună cu dobânda aferentă, cheltuielile necesare şi utile (nu şi 
cele voluptuarii) făcute cu privire la bunurile succesorale, precum 
şi contravaloarea muncii depuse pentru culegerea fructelor. 
Nedemnitatea îl decade pe moştenitor numai din dreptul de a 
culege  moştenirea  față  de  care  s‐a  dovedit  nedemn,  şi  nu  din 
dreptul  de  a  culege  alte  moşteniri.  Mai  mult,  nedemnitatea  pro‐
duce efecte numai  asupra acelor drepturi ale nedemnului care îşi 
au temeiul dobândirii în moştenire, şi nu asupra altor drepturi ale 
acestuia față de defunctul cu privire la care a devenit nedemn. Spre 
exemplu,  soțul  supraviețuitor  nedemn,  deşi  este  decăzut  din 
dreptul  de  a  veni  la  moştenirea  soțului  defunct,  păstrează  totuşi 
dreptul  asupra  cotei‐părți  din  bunurile  dobândite  în  timpul 
căsătoriei cu acesta. 
3.5.2. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţi
Nedemnitatea  desființează  retroactiv,  de  la  data  deschiderii 
succesiunii, titlul de moştenitor al nedemnului. 
Actele  de  conservare  şi  actele  de  administrare,  în  măsura  în 
care  profită  moştenitorilor,  încheiate  între  nedemn  şi  terți,  sunt 
valabile [art. 960 alin. (3) prima teză C. civ.]. Drept urmare, vor fi 
considerate valabile orice acte de conservare, indiferent că acestea 
sunt încheiate de nedemn cu terții de bună sau de rea‐credință şi 
actele de administrare încheiate între nedemn şi terți, indiferent că 
aceştia  din  urmă  sunt  de  bună  sau  de  rea‐credință,  în  măsura  în 
care  actele  profită  moştenitorilor.  Aşadar,  atât  actele  de  conser‐
vare,  cât  şi  actele  de  administrare  încheiate  de  nedemn  cu  terții 
sunt valabile, independent de buna sau reaua‐credință a terților. În 
schimb  însă,  condiția  ca  actele  să  profite  moştenitorilor  vizează 
numai  categoria  actelor  de  administrare,  întrucât  numai  acestea 
pot  profita  sau  nu  moştenitorilor.  Actele  de  conservare  nu  pot  fi 
vizate  de  o  asemenea  condiție,  în  toate  cazurile  ele  profitând 
moştenitorilor,  întrucât  au  menirea  de  a  păstra  un  drept,  preîn‐
tâmpinând pierderea acestuia. 
Actele  de  dispoziție  cu  titlu  oneros  însă,  încheiate  între 
nedemn  şi  terții  de  rea‐credință  care  au  cunoscut  nevalabilitatea 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 621
titlului  de  moştenitor  al  nedemnului,  se  desființează  retroactiv, 
potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis 
resolvitur ius accipientis. 
Dimpotrivă,  se  mențin  actele  de  dispoziție  cu  titlu  oneros, 
indiferent că acestea privesc bunuri mobile sau imobile, încheiate 
între  nedemn  şi  terții  de  bună‐credință  (care  au  crezut  în  vala‐
bilitatea titlului de moştenitor al celui dintâi), trebuind respectate 
însă  regulile  din  materia  Cărții  funciare  [art.  960  alin.  (3)  teza  a 
doua C. civ.]. 
În  final,  apreciem  că  plata  făcută  cu  bună‐credință  de  către 
debitor moştenitorului nedemn este valabilă. 

3.5.3. Înlăturarea nedemnităţii

Efectele  nedemnității, de drept sau judiciare, pot  fi înlăturate 
expres prin testament sau printr‐un act autentic notarial de către 
cel  care  lasă  moştenirea.  Fără  o  declarație  expresă,  nu  constituie 
înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului, după 
săvârşirea  faptei  care  atrage  nedemnitatea  [art.  961  alin.  (1)  
C.  civ.].  Aşadar,  spre  deosebire  de  Codul  civil  de  la  1864,  actuala 
reglementare civilă permite ca acela care lasă moştenirea să‐l ierte 
pe nedemn, fiind înlăturate astfel, față de acesta din urmă, efectele 
nedemnității. Iertarea nedemnului trebuie realizată însă numai de 
o manieră expresă şi printr‐un act solemn, fie testament (în oricare 
dintre  formele  reglementate  de  lege),  fie  act  autentic  notarial. 
Rezultă  aşadar  că  iertarea  nedemnului  constituie  un  act  solemn, 
iar  neîndeplinirea  condițiilor  de  formă  impuse  de  lege  atrage 
nulitatea acestuia.  
Iertându‐l  pe  nedemn  în  condițiile  legii,  cel  care  lasă  moş‐
tenirea  face  posibil  ca  primul  să  poată  veni  la  moştenirea,  legală 
sau testamentară, a celui din urmă.  
Se  impune  însă  precizat  faptul  că  efectele  similare  nedem‐
nității  nu  sunt,  în  toate  cazurile,  înlăturate  prin  iertarea  nedem‐
nului  de  către  defunct.  Aşa  cum  am  arătat,  unele  fapte  care  atrag 
nedemnitatea  constituie,  în  egală  măsură,  şi  cauze  ale  revocării 
legatului pentru ingratitudine. Drept urmare, dacă nedemnul iertat 
de defunct (în condițiile legii) şi gratificat prin testament a săvârşit 
fapte  precum  atentat  la  viața  testatorului  sau  a  unui  succesibil  al 
622 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

acestuia  din  urmă,  fapte  grave  de  violență  fizică  ori  fapte  care  au 
avut  ca  urmare  moartea  testatorului,  legatul  dispus  în  favoarea 
nedemnului  iertat  poate  fi  revocat  pe  cale  judecătorească,  pentru 
ingratitudine. 
Efectele nedemnității însă nu pot fi înlăturate prin reabilitarea 
nedemnului,  amnistie  intervenită  după  condamnare,  grațiere  sau 
prin  prescripția  executării  pedepsei  penale  [art.  961  alin.  (2)  
C. civ.]. Sub acest aspect, actualul Cod civil păstrează soluția consa‐
crată de reglementarea civilă anterioară. 
De  altfel,  dispunând  de  această  manieră  în  cuprinsul  art.  961, 
legiuitorul dă dovadă de consecvență, armonizând aceste dispoziții 
cu cele ale art. 958 alin. (2) şi art. 959 alin. (4), potrivit cărora sunt 
înlăturate  efectele  nedemnității  prin  amnistie  antecondamnatorie 
sau prin prescripția răspunderii penale, dacă faptele în discuție nu 
au fost constatate printr‐o hotărâre judecătorească civilă definitivă. 

4. Vocaţia la moştenire

4.1. Consideraţii generale

Spre deosebire de Codul civil de la 1864, Codul civil în vigoare 
reține vocația succesorală printre condițiile dreptului de a moşteni 
şi o reglementează în art. 962.  
Potrivit dispozițiilor art. 962 C. civ., „pentru a putea moşteni, o 
persoană  trebuie  să  aibă  calitatea  cerută  de  lege  sau  să  fi  fost 
desemnată  de  către  defunct  prin  testament”.  Aşadar,  vocația  la 
moştenire are semnificația unei chemări la moştenire, fie conferită 
de lege, fie conferită prin testament. Se impune astfel a fi distinsă 
vocația succesorală legală de vocația succesorală testamentară. 

4.2. Vocaţia succesorală legală

De lege lata, vocația legală la moştenire constituie o ipostază a 
condiției  generale  de  care  ne  ocupăm,  anume  cea  cerută  de  lege 
pentru a accede la moştenirea deferită potrivit dispozițiilor legale 
(moştenirea legală). Aceasta, cu semnificația chemării de către lege 
la  moştenire  a  rudelor  defunctului,  a  soțului  supraviețuitor  al 
defunctului,  a  statului  şi  a  unităților  administrativ‐teritoriale  (cât 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 623
priveşte  moştenirea  vacantă),  are  un  sens  dublu:  vocație  succe‐
sorală generală şi vocație succesorală concretă. 
 
A. Vocaţia succesorală legală generală desemnează vocația 
potențială  (eventuală)  a  unor  persoane  de  a  culege  moştenirea 
lăsată de o altă persoană23.  
Vocație  legală  generală  au  rudele  defunctului  şi  soțul  supra‐
viețuitor  al  acestuia.  Rudenia  este,  potrivit  dispozițiilor  art.  406 
alin. (1) C. civ.: 
a) în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din 
descendența unei persoane din altă persoană; 
b)  în  linie  colaterală,  rezultând  din  faptul  că  mai  multe  per‐
soane  au  un  ascendent  comun.  Potrivit  dispozițiilor  art.  406  
alin. (3) pct. a) C. civ., sunt rude în linie dreaptă: 
‐  ascendentă:  părinții,  bunicii,  străbunicii  defunctului,  fără 
limită de grad; 
‐ descendentă: copiii, nepoții, strănepoții, fără limită de grad. 
Sunt  rude  în  linie  colaterală,  potrivit  dispozițiilor  art.  406 
alin. (3) pct. b) C. civ.: 
‐  frații  şi  surorile  (rude  de  gradul  al  II‐lea,  pe  linie  colaterală 
neexistând rude de gradul I); 
‐ nepoții de frate sau soră, unchii şi mătuşile defunctului (rude 
de gradul al III‐lea); 
‐  strănepoții  de  frate  sau  soră,  verii  primari  şi  frații  sau 
surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV‐lea). 
Codul civil în vigoare, în art. 405, ca de altfel şi Codul civil de la 
1864,  asimilează  rudeniei  fireşti,  rudenia  civilă.  În  lumina  noului 
Cod  civil,  rudenia  firească  reprezintă  legătura  bazată  pe  descen‐
dența unei persoane dintr‐o altă persoană sau faptul că mai multe 
persoane  au  un  ascendent  comun,  iar  rudenia  civilă  reprezintă 

23 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 53. Nu trebuie, prin urmare, confundate 

caracterul  general  al  vocației  succesorale  (aceasta  însemnând  că  suntem  în 
prezența  unei  condiții  ce  trebuie  îndeplinită  de  orice  moştenitor  fie  legal,  fie 
testamentar) cu vocația succesorală legală generală, pe care o au toate rudele în 
grad  succesibil  ale  defunctului,  dintre  acestea  numai  una  sau  unele  având  şi 
vocație legală concretă.
624 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de 
lege.  
În temeiul dispozițiilor art. 470 alin. (1) C. civ., prin adopție se 
stabilesc legături de rudenie atât între adoptat şi adoptator, cât şi 
între  adoptat  şi  rudele  adoptatorului  şi  încetează  relațiile  de 
rudenie dintre adoptat şi familia firească a acestuia. 
Precizăm  că  rudele  în  linie  directă  au  vocație  succesorală 
legală  generală,  indiferent  de  grad,  în  timp  ce  rudele  în  linie 
colaterală  au  vocație  succesorală  legală  generală  numai  până  la 
gradul al IV‐lea inclusiv.  
Codul  civil  de  la  1864,  prin  dispozițiile  art.  676,  dispunea  în 
sensul  că  rudele  succed  până  la  al  doisprezecelea  grad  inclusiv. 
Acest text de lege a fost abrogat însă prin dispozițiile Legii asupra 
impozitului  progresiv  pe  succesiuni  din  28  iulie  192124,  care,  în  
art. 4, restrângea vocația succesorală  a rudelor colaterale până la 
gradul al patrulea inclusiv. De altfel, acest principiu a fost preluat şi 
de  către  Decretul‐Lege  nr.  319/1944.  Aşadar,  anterior  datei  de  
1 octombrie 2011, nu Codul civil, ci un act normativ special limita 
vocația succesorală a rudelor colaterale ale defunctului, la gradul al 
IV‐lea  inclusiv,  inconvenient  înlăturat  însă  de  lege  lata,  prin 
dispozițiile complete ale Codului civil în vigoare. 
Vocația  succesorală  legală  generală  este  guvernată  de  prin­
cipiul  reciprocităţii  acesteia25.  Acest  principiu  comportă  atât  un 
sens pozitiv, cât şi unul negativ. 
Potrivit  sensului  pozitiv  al  principiului  reciprocității  vocației 
generale  la  moştenire,  dacă  o  persoană  are  vocație  la  moştenirea 
lăsată  de  o  altă  persoană,  atunci  şi  aceasta  din  urmă  are  vocație 
generală la moştenirea celei dintâi. 
Acest  principiu  comportă,  potrivit  doctrinei26,  şi  excepții. 
Astfel,  principiul  reciprocității  nu  operează  în  cazul  căsătoriei 
declarată  nulă  sau  anulată  (căsătoria  putativă),  după  decesul 

24 În prezent, aceasta este abrogată.
25 A se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 57‐59.
26 Există autori care susțin că principiul reciprocității vocației succesorale 

comportă o singură excepție. A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, op. cit., pp. 58‐59; 
I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 55.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 625
soțului  de  rea‐credință27.  Soțul  de  bună‐credință,  din  căsătoria 
nulă sau anulată, are vocație la moştenirea soțului de rea‐credință, 
în timp ce soțul de rea‐credință nu are vocație la moştenirea celui 
de bună‐credință.  
Potrivit  sensului  negativ  al  principiului  reciprocității,  dacă  o 
persoană  nu  are  vocație  la  moştenirea  unei  alte  persoane,  atunci 
nici aceasta din urmă nu are vocație la moştenirea celei dintâi. 
Rudele  defunctului  cu  vocație  succesorală  generală  nu  sunt 
chemate toate împreună  şi deodată la moştenire.  Pentru  a culege 
moştenirea, este necesar ca acestea să îndeplinească şi o condiție 
negativă – aceea de a nu fi înlăturate de la moştenire de către un 
alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această condiție formează 
conținutul  vocației  concrete  la  moştenire.  Aşadar,  rudele  defunc‐
tului cu vocație generală trebuie să aibă şi vocație concretă pentru 
a putea culege moştenirea. 
 
B.  Vocaţie  succesorală  concretă  au  persoanele  cu  vocație 
succesorală  generală,  care  nu  sunt  înlăturate  de  la  moştenire  de 
către alt succesibil.  
Nu  toate  rudele  care  au  vocație  generală  vor  culege  moş‐
tenirea,  ci  aceasta  va  reveni  acelor  rude  care  sunt  preferate 
celorlalte,  anume  celor  care  se  află  în  clasă  şi  grad  preferabile. 
Legiuitorul foloseşte, aşadar, două criterii tehnico‐juridice pentru a 
determina  vocația  concretă  a  rudelor  defunctului:  clasa  de 
moştenitori şi gradul de rudenie.  
Dacă  rudele  defunctului  sunt  de  pildă  părinții  şi  unchii,  deşi 
toate au vocație generală la moştenire, vocație concretă au numai 
părinții defunctului, deoarece aceştia din urmă fac parte din clasa a 
II‐a de moştenitori, unchii făcând parte din clasa a IV‐a. 
Cu  privire  la  corelația  dintre  vocația  generală  şi  vocația 
concretă, putem spune că nu toate rudele care au vocație generală 
au  şi  vocație  concretă  la  moştenire,  însă  toate  rudele  care  au 
vocație concretă au şi vocație generală de a moşteni. 

27 Art. 304 alin. (1) C. civ. reprezentând omologul art. 3 C. fam. de la 1954.
626 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

4.3. Vocaţia succesorală conferită prin testament

În  materie  testamentară,  se  pune  exclusiv  problema  vocației 
concrete  la  moştenire,  întrucât  legea  nu  conferă  (dar  nici  nu 
interzice) nimănui, în mod special, vocație generală la moştenirea 
testamentară. În  principiu, oricine poate  fi  gratificat printr‐un act 
de ultimă voință, în măsura în care îndeplineşte condițiile legale.  
De  asemenea,  nu  este  aplicabil  moştenirii  testamentare 
principiul  reciprocității  vocației  la  moştenire,  întrucât  acesta  ar 
contraveni condiției generale de formă a testamentului, referitoare 
la  actul  separat  (interdicția  testamentului  reciproc,  consacrată  de 
art.  1036  C.  civ.).  Testamentul  este  nul  dacă  două  persoane  tes‐
tează una în favoarea celeilalte prin acelaşi act, întrucât unul dintre 
caracterele  juridice  ale  actului  de  ultimă  voință  este  caracterul 
personal. Este nul, constituind de asemenea un testament reciproc, 
actul de ultimă voință prin care două persoane testează în favoarea 
unei a treia, prin acelaşi act. 
În fapt însă putem întâlni şi cazuri de reciprocitate a vocației 
succesorale în materie testamentară. Spre exemplu, soții, prin acte 
separate de ultimă voință, se gratifică reciproc. 
În  final,  precizăm  că  între  chemarea  la  moştenire  în  temeiul 
legii şi vocația succesorală conferită prin actul de ultimă voință al 
celui decedat, prin testament aşadar, există deosebiri. Acestea sunt 
substanțiale, astfel încât, în măsura în care art. 962 C. civ. nu şi‐ar 
avea  sediul  în  Capitolul  II  „Condițiile  generale  ale  dreptului  de  a 
moşteni”, din Titlul I „Dispoziții referitoare la moştenire în general” 
(s.n. – I.G., B.P.) al Cărții a IV‐a „Despre moştenire şi liberalități”, ar 
fi  îndreptățită  întrebarea  dacă  în  cazul  vocației  succesorale  n‐ar 
trebui  să  vorbim  despre  două  instituții  juridice,  reprezentând 
fiecare câte o condiție particulară pentru a moşteni, şi nu despre o 
singură  condiție/cerință  generală  a  dreptului  de  moştenire, 
indiferent, prin urmare că moştenirea este legală sau testamentară. 
În  sinteză,  principalele  deosebiri  dintre  vocația  succesorală 
legală şi cea testamentară constau în faptul că: 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 627
- fiecare are un temei propriu: legea, respectiv testamentul în 
cuprinsul  căruia  se  află  legatul  ce‐i  conferă  legatarului  drepturi 
asupra patrimoniului celui decedat; 
- dacă, în cazul moştenirii testamentare, vocația succesorală a 
legatarului  este  întotdeauna  concretă,  efectivă,  în  ipoteza  moşte‐
nirii legale, o astfel de vocație are numai succesibilul care, potrivit 
principiilor  generale  ale  devoluțiunii  succesorale  legale,  este 
îndreptățit să culeagă cu prioritate lăsământul succesoral. Succesi‐
bilii  subsecvenți  au  numai  vocație  generală,  aceasta  nefiind 
dublată de una concretă, efectivă. 
- atât  succesibilul  legal,  cât  şi  legatarul  sunt  titulari  ai  drep‐
tului de opțiune succesorală ce trebuie exercitat în acelaşi termen, 
anume de un an, socotit, în principiu, de la moartea lui de cuius; cel 
dintâi  însă  îşi  poate  fundamenta  opțiunea  şi  pe  vocația  generală, 
chiar dacă – este cazul succesibilului subsecvent – nu este dublată 
de o vocație concretă; 
- principiul  reciprocității  vocației  succesorale  acționează 
numai  în  cazul  vocației  succesorale  generale,  întâlnită,  am  mai 
arătat,  doar  în  cazul  moştenirii  legale.  Vocația  succesorală 
testamentară,  fiind  întotdeauna  concretă,  are  caracter  unilateral. 
Doar legatarul este chemat la moştenirea testatorului, nu şi acesta 
din urmă la moştenirea legatarului. 

4.4. Vocaţia la moştenire şi capacitatea de folosinţă

Vocația  legală  la  moştenire,  cu  cele  două  valențe  ale  sale  – 
generală şi concretă, nu se confundă cu capacitatea de folosință.  
Capacitatea  de  folosință  reprezintă  aptitudinea  generală  şi 
abstractă  a  persoanei  de  a  avea  drepturi  şi  obligații,  inclusiv 
dreptul de moştenire, reglementat de Constituție, în art. 46.  
Vocația succesorală legală generală însă reprezintă chemarea la 
moştenire  a  persoanei  care  face  parte  dintre  rudele  defunctului 
aparținând celor patru clase de moştenitori sau a persoanei care are 
calitatea de soț supraviețuitor al defunctului. Rezultă, aşadar, că nu 
orice persoană are vocație generală succesorală, deşi orice persoană 
are, în virtutea capacității de folosință, dreptul de a moşteni. 
628 Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

Vocația  concretă  la  moştenire  este  şi  mai  restrictivă  decât 

vocația  generală,  întrucât,  aşa  cum  am  arătat,  aceasta  aparține 
numai  acelor  rude  ale  defunctului  care  se  află  în  clasă  şi  grad 
preferabile,  precum  şi  legatarului.  Aşadar,  vocația  concretă  la 
moştenire  şi  capacitatea  de  folosință  nu  pot  fi  confundate, 
deosebirile dintre aceste instituții fiind semnificative şi evidente. 
În  literatura  de  specialitate28  s‐a  arătat  că  „dreptul  la  moşte‐
nire,  ca  o  aptitudine  abstractă,  devine  potențial  prin  intermediul 
vocației succesorale  generale şi efectiv, util,  prin  vocația  concretă 
la moştenire”. 
 
 

28 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 53.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 629

TITLUL II
MOŞTENIREA LEGALĂ

CAPITOLUL II
REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

(art. 965­969, art. 1105) 
 

1. Noţiune şi reglementare legală

Reprezentarea  succesorală,  constituind  o  excepție  atât  de  la 
principiul proximității gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase 
de  moştenitori,  cât  şi  de  la  principiul  egalității  între  rudele  din 
aceeaşi clasă şi de acelaşi grad1, este reglementată de Codul civil 
în  vigoare  în  Cartea  a  IV‐a  „Despre  moştenire  şi  liberalități”, 
Titlul  II  „Moştenirea  legală”,  Capitolul  II  „Reprezentarea  succe‐
sorală”, art. 965‐969. 
Potrivit dispozițiilor art. 965 C. civ., reprezentarea succesorală 
este instituția juridică prin intermediul căreia un moştenitor legal 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect
1 Cel de‐al treilea principiu care guvernează devoluțiunea legală a moşteni‐
rii  este  cel  al  chemării  rudelor  defunctului  la  moştenire  în  ordinea  claselor  de 
moştenitori.
630 Reprezentarea succesorală

de  un  grad  mai  îndepărtat,  numit  reprezentant,  urcă,  în  virtutea 
legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a 
culege partea din moştenire ce i s‐ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar 
fi  fost  nedemn  față  de  defunct  sau  decedat  la  data  deschiderii 
moştenirii. 
Aşadar,  noutatea  majoră  consacrată  de  Legea  nr.  287/2009, 
prin acest text de lege, este posibilitatea de a fi reprezentat, alături 
de  predecedat,  şi  nedemnul  față  de  defunct.  Se  renunță  astfel  la 
inechitatea consacrată de Codul civil de la 1864, în temeiul căreia 
nedemnul nu putea fi reprezentat de către copiii acestuia. Potrivit 
celui din urmă act normativ menționat, numai persoana predece‐
dată  putea  fi  reprezentată.  Codul  civil  în  vigoare  păstrează,  cât 
priveşte  persoana  predecedată,  posibilitatea  reprezentării,  însă 
adaugă  o  nouă  ipoteză  de  reprezentare,  ce  vizează  persoana 
nedemnului. Drept urmare, potrivit Codului civil în vigoare, pot fi 
reprezentate  atât  persoanele  predecedate,  cât  şi  persoanele 
nedemne față de defunct. 
Independent de această noutate însă reprezentarea succesorală 
păstrează  aceeaşi  menire,  anume  aceea  de  a  înlătura  unele  efecte 
injuste  ale  aplicării  principiului  proximității  gradului  de  rudenie  şi 
ale  principiului  egalității  între  rudele  de  acelaşi  grad,  în  cadrul 
aceleiaşi clase de moştenitori. În scopul susținerii acestei afirmații, 
oferim  următorul  exemplu:  defunctul  are  doi  fii,  dintre  care  unul 
este decedat (sau nedemn) la data deschiderii moştenirii, având la 
rându‐i trei copii. Dacă am aplica principiul proximității gradului de 
rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viață 
şi  demn,  rudă  de  gradul  I,  întrucât  înlătură  de  la  moştenire  pe 
nepoții din partea fiului predecedat (sau nedemn), rude de gradul al 
II‐lea.  Dându‐se  valoare  însă  reprezentării  succesorale,  această 
soluție  injustă  este  înlăturată,  defunctul  fiind  moştenit  de  fiul  în 
viață şi de cei trei nepoți din partea fiului predecedat (sau nedemn). 
Nepoții  au  calitatea  de  reprezentanți,  în  timp  ce  fiul  decedat  (sau 
nedemn)  al  defunctului  are  calitatea  de  reprezentat.  Nepoții  din 
partea fiului predecedat (sau nedemn) vor culege partea părintelui 
lor  (împreună  ½  din  moştenire,  adică  1/6  din  moştenire,  fiecare). 
Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viață al defunctului. 
Aşadar,  în  cazul  reprezentării,  împărțirea  moştenirii  nu  se  face  în 
mod  egal,  pe  capete  (în  exemplul  nostru,  ¼  pentru  fiecare  moşte‐
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 631
nitor), ci pe  tulpini,  reprezentantul/reprezentanții culegând partea 
ascendentului lor (½, împreună). 

2. Domeniu de aplicare
Potrivit dispozițiilor art. 966 alin. (1) C. civ., „pot veni la moş‐
tenire  prin  reprezentare  succesorală  numai  descendenții  copiilor 
defunctului şi descendenții fraților sau surorilor defunctului”. 
Aşadar,  cât  priveşte  domeniul  de  aplicare  a  reprezentării 
succesorale,  actualul  Cod  civil  nu  aduce  nicio  noutate.  Drept 
urmare,  pot  beneficia  de  reprezentare  succesorală  următoarele 
categorii de moştenitori: 
‐ nepoții, strănepoții defunctului ş.a. până la infinit; 
‐ nepoții şi strănepoții de frate/soră ai defunctului. 

3. Condiţii
Codul  civil  în  vigoare  inovează  substanțial  cât  priveşte  con‐
dițiile de a reprezenta. Astfel, potrivit dispozițiilor articolului 967 
C. civ., „(1) poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de 
a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viață la data deschi‐
derii moştenirii. (2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la 
moştenirea  defunctului,  reprezentantul  trebuie  să  îndeplinească 
toate  condițiile  generale  pentru  a‐l  moşteni  pe  acesta.  Repre‐
zentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de 
reprezentat sau a renunțat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost 
dezmoştenit de el”. 
Aşadar,  pentru  a  putea  opera  reprezentarea,  trebuie  înde‐
plinite  două  condiții,  una  în  persoana  reprezentatului  şi  una  în 
persoana reprezentantului. Acestea sunt următoarele: 
a)  reprezentatul  să  fie,  la  data  deschiderii  succesiunii,  lipsit  de 
capacitate  succesorală  sau  nedemn  faţă  de  defunct  (chiar  dacă  se 
află în viaţă la data deschiderii moştenirii) [art. 967 alin. (1) C. civ.]; 
Spre deosebire de Codul  civil de la 1864, care  consacra două 
cerințe  în  persoana  reprezentatului,  aceea  de  a  fi  predecedat  la 
data  deschiderii  moştenirii  şi  ca  locul  lui  să  fie  util,  actualul  Cod 
civil cere în persoana reprezentatului o singura condiție, aceea de 
632 Reprezentarea succesorală

a  fi predecedat la data deschiderii  moştenirii sau nedemn  față de 

defunct.  Dispunând  în  sensul  că  poate  fi  reprezentat  şi  moşte‐
nitorul nedemn, noul Cod civil, în mod firesc, nu mai poate reține 
condiția ca locul reprezentatului să fie util.  
În continuare însă, şi în lumina dispozițiilor acestui din urmă 
act  normativ  menționat  care  nu  conțin  nicio  referire  la  posibi‐
litatea reprezentării persoanelor care au decedat în acelaşi timp2, 
deşi  literatura  de  specialitate  a  argumentat  cu  prisosință  nece‐
sitatea  unei  reglementări  exprese  în  acest  sens,  putem  susține, 
având  în  vedere  aceleaşi  rațiuni  exprimate  sub  imperiul  Codului 
civil de la 1864, echitatea soluției de a fi şi ele reprezentate.  
Nu  poate  fi  reprezentată  însă  persoana  dispărută,  întrucât 
aceasta este considerată a fi în viață. Numai dacă persoana dispă‐
rută  este  nedemnă  față  de  defunct,  aceasta  poate  fi  reprezentată, 
întrucât  noua  reglementare  în  materie  succesorală,  aşa  cum  am 
arătat,  permite  reprezentarea  nedemnului,  chiar  dacă  s‐ar  afla  în 
viață  la  data  deschiderii  moştenirii.  În  egală  măsură,  nu  poate  fi 
reprezentată  nici  persoana  (demnă)  declarată  moartă  pe  cale 
judecătorească,  dacă  data  indicată  în  hotărârea  judecătorească 
declarativă  de  moarte  ca  fiind  data  morții  celui  declarat  dispărut 
este ulterioară deschiderii succesiunii. 
Interpretând  per  a  contrario  dispozițiile  art.  967  alin.  (1)  
C.  civ.,  putem  aprecia  că  nu  poate  fi  reprezentată  nici  persoana 
dezmoştenită de către defunct. 
În  concluzie,  reprezentatul  trebuie  să  îndeplinească  două 
dintre cele trei condiții  generale cerute de lege pentru a  moşteni. 
Astfel: 
‐  dacă  temeiul  reprezentării  este  predecesul,  reprezentatul 
(lipsit  de  capacitate  succesorală)  trebuie  să  fie  demn  față  de 
defunct şi să aibă vocație (concretă) la moştenirea acestuia; 

2  Această  categorie  include  comorienții  şi  codecedații  din  reglementarea 

civilă  anterioară.  În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  ca  fiind  justă  opțiunea 
Codului civil în vigoare de a reglementa situația „persoanelor care au decedat în 
acelaşi timp”, în această categorie fiind incluse atât persoanele care au decedat 
în  acelaşi  timp  şi  în  aceleaşi  împrejurări,  cât  şi  persoanele  care  au  decedat  în 
acelaşi  timp,  însă  în  împrejurări  diferite.  De  altfel,  vechea  reglementare  făcea 
referire  numai  la  comorienți  (reprezentând  acele  persoane  care  au  decedat  în 
acelaşi timp şi în aceleaşi împrejurări), codecedații fiind creația doctrinei.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 633
‐  dacă  fundamentul  reprezentării  este  nedemnitatea  față  de 
defunct,  reprezentatul  trebuie  să  aibă  capacitate  succesorală  şi 
vocație (concretă) la moştenire. 
Putem  imagina  însă  şi  situația  în  care  reprezentatul  este,  în 
acelaşi  timp,  predecedat  şi  nedemn  față  de  defunct  (acesta  a 
atentat  la  viața  autorului  său  şi,  ulterior  executării  pedepsei 
privative  de  libertate,  dar  mai  înainte  de  deschiderea  moştenirii 
tatălui său, moare într‐un accident de circulație). Într‐o asemenea 
ipoteză, în care reprezentarea va opera fără niciun dubiu, se pune 
întrebarea:  Care  va  fi  temeiul  reprezentării:  lipsa  capacității 
succesorale,  nedemnitatea  sau  ambele?  Față  de  formularea 
textului  art.  967  alin.  (1),  potrivit  căruia  „poate  fi  reprezentată 
persoana  lipsită  de  capacitatea  de  a  moşteni,  precum  şi  (s.n.) 
nedemnul chiar aflat în viață la data deschiderii moştenirii”, aşadar 
care  prevede  alternativ  cele  două  temeiuri  ale  reprezentării,  noi 
considerăm  că,  în ipoteza dată,  fundamentul instituției juridice în 
discuție este dublu. 
O  discuție  putem  face  şi  în  legătură  cu  incidența  iertării 
nedemnului,  posibilitate  expres  consacrată  de  Codul  civil  în 
vigoare,  asupra  reprezentării  succesorale.  Astfel,  dacă  descen‐
dentul de gradul I al defunctului, nedemn față de acesta, însă iertat 
în  condițiile  legii,  se  află  în  viață  la  data  deschiderii  moştenirii 
autorului  său,  acesta  va  culege  moştenirea,  întrucât  îndeplineşte 
cele trei condiții generale de a moşteni, şi nu descendenții săi, pe 
temeiul  reprezentării  succesorale.  Numai  dacă  cel  iertat  de 
nedemnitate  este  predecedat  la  data  deschiderii  moştenirii 
autorului său, acesta poate fi reprezentat de către descendenții săi, 
însă pe temeiul predecesului, şi nu al nedemnității. 
b)  Reprezentantul  trebuie  să  îndeplinească  toate  condiţiile 
generale  cerute  de  lege  pentru  a  moşteni  (capacitate  succesorală, 
nedemnitate şi vocaţie la moştenire) [art. 967 alin. (2) C. civ.].  
Aceste  condiții  trebuie  îndeplinite  în  mod  cumulativ  de  către 
reprezentant, față de moştenirea defunctului, pe care o culege prin 
reprezentare, şi nu față de reprezentat, față de care poate fi chiar 
nedemn, dezmoştenit sau renunțător. Aşadar, potrivit dispozițiilor 
art. 967 alin. (3) C. civ., reprezentarea operează chiar dacă repre‐
zentantul este nedemn față de reprezentat sau a renunțat la moşte‐
634 Reprezentarea succesorală

nirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el. Dimpotrivă însă, 
față  de  moştenirea  defunctului,  reprezentantul  trebuie  să  aibă 
capacitate  succesorală,  vocație  succesorală  (generală,  şi  nu 
concretă), să fie demn, să nu fie dezmoştenit sau renunțător. 
În concluzie, legat de condiția nedemnității succesorale, potrivit 
dispozițiilor  noului  Cod  civil,  pe  de  o  parte,  poate  fi  reprezentat  şi 
nedemnul (chiar aflat în viață la data deschiderii moştenirii), iar, pe 
de altă parte, poate reprezenta chiar şi o persoană nedemnă față de 
reprezentat, însă demnă față de defunct. 
Dispozițiile  noii  reglementări  în  materia  reprezentării  succe‐
sorale  sunt  întru  totul  concordante  cu  cele  care  reglementează 
instituția nedemnității succesorale. Potrivit acestora din urmă, este 
înlăturat  de  la  moştenire  numai  nedemnul,  nu  şi  rudele  acestuia. 
Drept urmare, rudele nedemnului pot veni la moştenirea autorului 
acestuia  din  urmă,  prin  efectul  reprezentării  (a  fortiori,  în  nume 
propriu), la fel cum şi nedemnul față de reprezentat poate veni la 
moştenirea autorului acestuia din urmă. 
Considerăm  că  noua  reglementare  a  condițiilor  reprezentării 
succesorale, ce a preluat propunerile de lege ferenda formulate în 
timp de către literatura de specialitate, este una coerentă şi justă, 
de  natură  a  înlătura  inconvenientele  vechii  reglementări  în 
materie.  
În  opinia  noastră,  se  impun  unele  precizări  şi  în  legătură  cu 
reprezentarea  adoptatului.  Astfel,  potrivit  dispozițiilor  art.  470 
alin.  (1)  C. civ.,  „prin  adopție  se stabilesc  filiația  dintre  adoptat 
şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi 
rudele adoptatorului”. Constatăm aşadar că adopția generează, în 
lumina  noului Cod civil,  aceleaşi  efecte juridice  pe care aceasta le 
generează  şi  în  temeiul  Legii  nr.  273/20043.  Drept  urmare,  în 
temeiul  adopției,  adoptatul  stabileşte  relații  de  rudenie  cu 
adoptatorul şi familia acestuia şi încetează raporturile de rudenie 
cu familia firească.  

3 Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției a fost republicată 
în M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009. Precizăm că numai unele dintre dispo‐
zițiile acesteia au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011. Drept urmare, dispozi‐
țiile neabrogate ale Legii nr. 273/2004 se aplică paralel cu cele ale noului Cod 
civil, între acestea neexistând contradicții, ci numai unele suprapuneri.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 635
Trebuie însă să arătăm în ce măsură distincția dintre cele două 
tipuri  de  adopție  (adopția  cu  efecte  depline  şi  adopția  cu  efecte 
restrânse)4,  reglementate  de  legislația  noastră  anterior  intrării  în 
vigoare a O.U.G. nr. 25/19975 (care a consacrat sistemul unitar în 
materie de adopție), mai prezintă utilitate practică.  
În  opinia  noastră,  chiar  şi  după  intrarea  în  vigoare  a  noului 
Cod  civil,  această  distincție  va  mai  prezenta  utilitate  practică, 
întrucât,  potrivit  principiului  neretroactivității  legii,  adopțiile 
încuviințate  cu  efecte  restrânse  nu  s‐au  transformat  în  adopții  cu 
efecte depline. 
Drept  urmare,  adoptatul  cu  efecte  depline  şi  descendenții 
acestuia  pot  avea  calitatea  de  reprezentanți  ai  adoptatorului,  în 
timp ce adoptatul cu efecte restrânse şi descendenții săi nu pot fi 
beneficiari ai acestei  ficțiuni  a legii cât priveşte moştenirea adop‐
tatorului.  Adoptatul  cu  efecte  restrânse  însă  poate  beneficia  de 
reprezentare cât priveşte moştenirea  rudelor  din familia  firească. 
Dimpotrivă,  adoptatul  cu  efecte  depline  nu  poate  reprezenta 
rudele din familia firească. 
În  cazul  desfacerii  adopției,  raporturile  de  rudenie  ale 
adoptatului  cu  adoptatorul  şi  cu  rudele  acestuia  încetează  numai 
pentru  viitor,  de  la  data  hotărârii  judecătoreşti.  Tot  din  acest 
moment, se restabilesc şi legăturile de rudenie ale adoptatului cu 
familia  firească.  Aşadar,  vocația  succesorală  a  adoptatului  trebuie 
apreciată  în  funcție  de  data  deschiderii  moştenirii  şi  de  data 
desfacerii adopției.  
În  schimb,  nulitatea  adopției  produce  efecte  retroactive, 
considerându‐se că niciodată legăturile de rudenie ale persoanelor 
implicate în actul nul al adopției nu au fost modificate. 

4 În cazul adopției cu efecte depline, adoptatul devenea rudă cu adoptato‐
rul  şi  cu  rudele  acestuia,  încetând  raporturile  de  rudenie  cu  familia  firească. 
Dimpotrivă, în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul devenea rudă numai 
cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia, păstrând legăturile de rudenie cu fami‐
lia firească.
5 O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adopție a fost publicată în M. Of. nr. 120 
din 12 iunie 1997. Aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 87/1998 (publicată în 
M. Of. nr. 168 din 29 aprilie 1998) şi apoi abrogată prin Legea nr. 273/2004.
636 Reprezentarea succesorală

4. Mod de operare
Modul  cum  operează  reprezentarea  succesorală  este 
reglementat de art. 966 alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text de lege, 
„(...) reprezentarea operează în toate cazurile, fără a deosebi după 
cum reprezentanții sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite 
în raport cu defunctul”. Aşadar, reprezentarea operează:  
‐ în toate cazurile; 
‐ la infinit;  
‐ de drept şi imperativ. 
a) Reprezentarea este admisă în toate cazurile. 
Potrivit dispozițiilor legale mai sus redate, reprezentarea este 
admisă nu numai în cazul în care nepoții (rude de gradul al II‐lea) 
din  partea  fiului  predecedat  (sau  nedemn)  al  defunctului  vin  la 
moştenire  prin  reprezentarea  părintelui  lor,  în  concurs  cu  ceilalți 
fii (rude de gradul I) în viață ai defunctului, ci şi în cazul în care toți 
fiii  defunctului  sunt  predecedați  (sau  nedemni),  iar  moştenirea 
acestuia este culeasă prin reprezentare de către nepoții din partea 
fiecărui fiu. Deşi, în acest ultim caz, reprezentanții au acelaşi grad, 
împărțirea moştenirii se va face tot pe tulpini, şi nu pe capete.  
Pentru  buna  înțelegere  a  acestei  ultime  ipoteze,  oferim 
următorul exemplu: defunctul are trei fii, toți predecedați. Fiul cel 
mare are patru copii, fiul mijlociu are trei copii, iar cel mai mic fiu 
are  un  singur  copil.  Moştenirea,  în  acest  caz,  se  va  împărți  pe 
tulpini,  fiecărei  tulpini  revenindu‐i  ⅓  din  moştenire.  Nepoții 
defunctului  din  partea  celui  mai  mare  fiu  vor  primi,  fiecare  în 
parte, o cotă de  1/12, cei din partea celui de‐al doilea fiu vor primi, 
fiecare în parte, o cotă de  1/9, iar nepotul din partea celui mai mic 
fiu va primi ⅓ din moştenire. 
Tot astfel se pune problema şi în cazul în care la moştenire vin, 
prin  reprezentare,  descendenții  fraților/surorilor  defunctului, 
aparținând  celei  de‐a  doua  clase  de  moştenitori.  Moştenirea 
defunctului poate fi culeasă, în lipsa moştenitorilor din clasa I, de 
frații în viață şi de nepoții fraților predecedați (sau nedemni) prin 
reprezentare  (în  acest  caz,  cei  care  culeg  moştenirea  au  grade  de 
rudenie diferite, frații fiind rude de  gradul  al  II‐lea, iar nepoții  de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 637
frate,  rude  de  gradul  al  III‐lea).  În  egală  măsură,  reprezentarea 
operează şi în cazul în care toți frații defunctului sunt predecedați 
(sau  nedemni),  iar  moştenirea  sa  este  culeasă,  prin  reprezentare, 
de către nepoții din partea fiecărui frate (în acest caz, moştenirea 
este culeasă de rude având acelaşi grad). 
b) Reprezentarea este admisă la infinit. 
Ca  şi  Codul  civil  de  la  1864,  Codul  civil  în  vigoare  admite 
reprezentarea  copiilor  defunctului  până  la  infinit,  astfel  încât  pot 
avea  calitatea  de  reprezentanți  nu  numai  nepoții,  ci  şi  strănepoții, 
prestrănepoții de fiu, până la infinit, în timp ce reprezentarea fraților 
şi  surorilor  defunctului  este  admisă  numai  din  partea  nepoților  şi 
strănepoților  de  frate,  aşadar,  până  la  gradul  al  IV‐lea  inclusiv. 
Ceilalți descendenți ai fraților şi surorilor defunctului nu au vocație 
succesorală, nefiind incluşi în clasele de moştenitori, astfel încât nu 
pot beneficia nici de reprezentarea ascendentului lor. 
c) Reprezentarea operează de drept6 şi imperativ. 
Regulile  reprezentării,  fiind  stabilite  prin  dispozițiile  impera‐
tive  ale  Codului  civil,  în  principiu,  nu  pot  fi  modificate  nici  prin 
voința defunctului şi nici prin cea a beneficiarilor reprezentării.  
Descendenții‐reprezentanți  pot  influența  regulile  reprezen‐
tării numai prin renunțare la moştenire, caz în care împărțirea se 
va  face  pe  capete,  şi  nu  pe  tulpini.  Spre  exemplu,  defunctul  are 
patru  copii,  dintre  care  unul  este  predecedat  (sau  nedemn),  în 
locul  său  venind  la  moştenire,  prin  reprezentare,  fiul  acestuia.  În 
termenul  de  opțiune  succesorală,  nepotul  de  fiu  renunță  la 
moştenire, împărțirea făcându‐se astfel în cote egale între cei trei 
fii ai defunctului în viață (⅓ fiecare).  
De  asemenea,  defunctul,  prin  testament,  cu  condiția  respec‐
tării  rezervei  moştenitorilor  rezervatari,  poate  influența  efectele 
reprezentării,  gratificându‐i  pe  reprezentanți  cu  cote  egale,  şi  nu 
inegale, cum ar fi rezultat din împărțirea pe tulpini, specifică repre‐
zentării  succesorale.  Este  necesar  însă  să  fie  respectată  rezerva 
succesorală  a  descendenților‐legatari.  Spre  exemplu,  defunctul, 
care are doi copii predecedați, prin testament, dispune împărțirea 

6  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 96.
638 Reprezentarea succesorală

moştenirii în cote egale, şi nu pe tulpini între cei trei nepoți ai săi, 
unul din partea celui mai mare fiu, iar doi din partea celuilalt fiu. 
Defunctul a influențat astfel reprezentarea succesorală, însă acest 
lucru  a  fost  posibil  întrucât  a  respectat  rezerva  succesorală  a 
acestora7. Dacă însă defunctul ar fi avut mai mult de patru nepoți şi 
ar  fi  dispus  împărțirea  moştenirii  în  cote  egale,  atunci  ar  fi  adus 
atingere rezervei succesorale a acestora, iar voința sa, exprimată în 
testament,  nu  ar  mai  fi  produs  efecte  juridice.  Oricum,  nepoții 
defunctului ar fi cules rezerva legală. 
Conchidem aşadar că, în ceea ce priveşte modul cum operează 
reprezentarea  succesorală,  actualul  Cod  civil  nu  aduce  nicio 
noutate, preluând concepția antecesorului său.  

5. Efecte juridice
Potrivit  Codului  civil  în  vigoare,  reprezentarea  succesorală 
generează două efecte juridice: 
‐ un efect general; 
‐ un efect particular. 
Efectul  general al reprezentării, reglementat de  Codul civil în 
art.  968  alin.  (1),  constă  în  împărțirea  moştenirii  pe  tulpină.  În 
acest  context,  relevăm  meritul  noului  Cod  civil  de  a  defini,  în 
cuprinsul  art.  968  alin.  (2),  „tulpina”,  arătând  că  prin  aceasta  se 
înțelege: 
‐  înăuntrul  clasei  întâi,  descendentul  de  gradul  întâi  care 
culege moştenirea sau care este reprezentat la moştenire; 

7 Potrivit Codului civil în vigoare, rezerva succesorală reprezintă jumătate 
din cât i s‐ar fi cuvenit moştenitorului rezervatar dacă nu ar fi fost dezmoştenit. 
Astfel,  rezerva  celor  doi  descendenți  din  exemplul  nostru  este  de  ¼  pentru 
fiecare dintre ei. Întrucât nepotul celui dintâi fiu predecedat al defunctului pri‐
meşte, în exemplul nostru, ⅓ din moştenire, adică mai mult decât rezerva succe‐
sorală (de ¼ din moştenire), acesta din urmă nu poate invoca reducțiunea libe‐
ralității excesive. În concluzie, în exemplul nostru, defunctul a influențat repre‐
zentarea succesorală, atribuind nepoților din partea celui de‐al doilea fiu prede‐
cedat o cotă mai mare decât cea pe care aceştia ar fi cules‐o ca urmare a împăr‐
țirii pe tulpini.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 639
‐  înăuntrul  clasei  a  doua,  colateralul  privilegiat  de  gradul  al 
doilea care culege moştenirea sau care este reprezentat la moşte‐
nire. 
Păstrând principiile Codului civil de la 1864, a căror justețe nu a 
fost pusă la îndoială de către jurisprudență şi doctrină, Codul civil în 
vigoare dispune, în art. 968 alin. (3), în sensul că: „Dacă aceeaşi tul‐
pină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivi‐
zarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenților de ace‐
laşi grad, din aceeaşi ramură, împărțindu‐se între ei în mod egal”.  
Analizând  dispozițiile  textului  de  lege  mai  sus  redat,  con‐
statăm  faptul  că  noua  reglementare  nu  inovează  cât  priveşte 
efectul  general  al  reprezentării  succesorale.  De  altfel,  această 
opțiune a legiuitorului este firească, acesta neavând ce aduce nou 
cât  priveşte  aspectul  în  discuție,  reglementat  în  modul  cel  mai 
fericit de către Codul civil de la 1864. 
Ceea  ce  aduce  nou  însă  actualul  Cod  civil,  sub  aspectul 
efectelor  juridice  ale  reprezentării  succesorale,  este  reglemen‐
tarea,  prin  dispozițiile  art.  969,  a  efectului  particular  al  acesteia. 
Potrivit  acestora,  „copiii  nedemnului  concepuți  înainte  de 
deschiderea  moştenirii  de  la  care  nedemnul  a  fost  exclus  vor 
raporta  la  moştenirea  acestuia  din  urmă  bunurile  pe  care  le‐au 
moştenit  prin  reprezentarea  nedemnului,  dacă  vin  la  moştenirea 
lui  în  concurs  cu  alți  copii  ai  săi,  concepuți  după  deschiderea 
moştenirii  de  la  care  a  fost  înlăturat  nedemnul.  Raportul  se  face 
numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin 
reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral 
pe  care  reprezentantul  a  trebuit  să  îl  suporte  ca  urmare  a 
reprezentării”.  
Remarcăm  cu  acest  prilej  deosebita  consecvență  a  legiui‐
torului,  care  a  reglementat  sub  toate  aspectele  reprezentarea 
nedemnului. Întrucât capacitate succesorală au şi persoanele fizice 
care  sunt  numai  concepute  la  data  deschiderii  moştenirii,  sub 
condiția de a se naşte vii, actualul Cod civil, în art. 969 alin. (1), a 
reglementat  expres  posibilitatea  de  a  veni  la  moştenire  prin 
reprezentare  şi  copiii  nedemnului,  numai  concepuți  la  data 
deschiderii  moştenirii  defunctului  față  de  care  părintele  lor  este 
nedemn şi, în consecință, înlăturat de la moştenire. Această soluție 
640 Reprezentarea succesorală

ar  fi  rezultat,  pe  cale  de  interpretare  a  pari,  şi  în  cazul  în  care 
legiuitorul  nu  ar  fi  reglementat‐o  în  mod  expres.  Este  meritoriu 
însă  faptul  că  noul  Cod  civil  se  apleacă  asupra  acestui  caz 
particular,  ce  poate  fi  întâlnit  în  practică,  şi  că  îl  reglementează 
expres, oferindu‐i o soluție echitabilă, în concordanță cu principiile 
generale în materie. 
În  efortul  de  a  asigura  eficiența  principiului  egalității  între 
rudele  din  aceeaşi  clasă  şi  de  acelaşi  grad,  legiuitorul  instituie  în 
sarcina  copiilor  nedemnului,  concepuți  la  data  deschiderii 
moştenirii de la care acesta din urmă a fost înlăturat, obligația de a 
raporta  moştenirea  culeasă  prin  reprezentarea  părintelui  lor 
nedemn, în ipoteza în care vin la moştenirea tatălui lor în concurs 
cu  alți  copii  ai  acestuia,  născuți  ulterior,  şi  în  măsura  în  care 
valoarea bunurilor moştenite prin efectul reprezentării depăşeşte 
valoarea pasivului acestei moşteniri. Altfel spus, copiii nedemnului 
trebuie să raporteze numai în măsura îmbogățirii lor. 
Precizăm însă că nu suntem în prezența unui raport propriu‐
zis al donațiilor, deşi art. 969 alin. (2) C. civ. prevede că „raportul 
se  face  potrivit  dispozițiilor  prevăzute  în  secțiunea  a  2‐a  a 
capitolului  IV  din  titlul  IV  al  prezentei  cărți”  (se  face  referire  la 
dispozițiile care reglementează raportul donațiilor).  
În ceea ce ne priveşte, considerăm că numai prin efectul legii 
putem  asimila  raportului  donațiilor  raportul  la  care  sunt  obligați 
copiii  nedemnului,  concepuți  la  data  deschiderii  moştenirii.  Cele 
două raportări au temei şi conținut diferite, numai regulile care le 
guvernează fiind, prin voința legiuitorului, aceleaşi.  
Astfel, în cazul efectului special al reprezentării, sunt raportate 
bunurile culese prin reprezentare, iar în cazul raportului donațiilor 
sunt raportate donațiile făcute de către defunct în timpul vieții. Mai 
mult,  numai  donațiile  raportabile  care  aduc  atingere  rezervei 
succesorale  sunt  supuse  reducțiunii  liberalității,  nu  şi  bunurile 
raportate în temeiul art. 969 alin. (1) C. civ. 
În  final,  precizăm  însă  că  ambele  categorii  de  raport  au 
menirea  de  a  asigura  egalitatea  între  rudele  de  acelaşi  grad, 
aparținând aceleiaşi clase de moştenitori. 
 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 641
6. Reprezentarea succesorală şi retransmiterea dreptu-
lui de opţiune succesorală
Actualul Cod civil reglementează, în art. 1105, retransmiterea 
dreptului  de  opțiune  succesorală,  o  instituție  juridică  asemă‐
nătoare sub anumite aspecte cu reprezentarea succesorală. Drept 
urmare,  se  impune  realizarea  unei  distincții  clare  între  cele  două 
instituții ale dreptului succesoral. 
Astfel,  în  cazul  reprezentării,  reprezentatul  este  decedat  la 
data  deschiderii  moştenirii  sau  nedemn  față  de  defunct.  În  cazul 
retransmiterii8 însă moştenitorul supraviețuieşte un interval scurt 
de timp după deschiderea moştenirii, dar moare mai înainte de a fi 
exercitat dreptul de opțiune succesorală. Drept urmare, dreptul de 
opțiune  succesorală  al  celui  care  a  decedat  mai  înainte  de  a‐l 
exercita  se  transmite  către  succesorii  proprii,  care‐l  vor  exercita 
separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de 
opțiune privind moştenirea autorului lor. 
Rezultă, aşadar, că retransmiterea dreptului de opțiune succe‐
sorală se aseamănă cu reprezentarea succesorală a predecedatului 
(nu şi a nedemnului). Ca şi în cazul reprezentării, în cazul retrans‐
miterii, cei care pretind dobândirea unor drepturi succesorale prin 
retransmitere  trebuie  să  realizeze,  cât  priveşte  capacitatea 
succesorală, o dublă dovadă: cea privind capacitatea succesorală a 
transmițătorului  la  data  deschiderii  primei  succesiuni  şi  cea 
privind propria lor capacitate succesorală, la data deschiderii celei 
de‐a  doua  succesiuni  (fiind  în  viață  la  data  deschiderii  celei  de‐a 
doua  succesiuni,  succesibilul  a  fost  în  viață  şi  la  data  deschiderii 
primei succesiuni). 
Între  aceste  două  instituții  juridice  pot  fi  identificate  însă 
suficiente elemente de deosebire, astfel încât să fie înlăturat orice 
risc de confuzie. Astfel: 
a)  Numai  în  cazul  reprezentării  împărțirea  moştenirii  se  face 
pe tulpini, în cazul retransmiterii aceasta făcându‐se pe capete. 

8 Cu privire la retransmiterea moştenirii în reglementarea Codului civil de 
la  1864,  a  se  vedea  D.  Cimpoieru,  Moştenirea  prin  retransmitere,  în  Dreptul  
nr. 4/1995, pp. 28‐30.
642 Reprezentarea succesorală

Un  caz  de  retransmitere  a  moştenirii  este  următorul: 

defunctul are trei copii, toți în viață la data deschiderii moştenirii. 
Din partea fiecăruia dintre aceştia, defunctul are câte doi nepoți. La 
scurt  timp  de  la  data  deschiderii  moştenirii  defunctului,  cel  mai 
mare dintre fiii acestuia decedează mai înainte însă de a fi acceptat 
moştenirea  tatălui  său.  În  această  ipoteză  se  întâlnesc  două 
moşteniri  succesive:  cea  a  lui  de  cuius,  culeasă  de  cei  trei  fii  ai 
acestuia în viață (fiecare dintre aceştia culegând o cotă de ⅓) şi cea 
a  celui  mai  mare  dintre  fiii  acestuia,  a  cărei  masă  succesorală 
cuprinde şi cota de ⅓ din moştenirea lui de cuius. Cei doi nepoți din 
partea  fiului,  ulterior  decedat,  dacă  vor  accepta  moştenirea 
bunicului  lor,  o  vor  culege  prin  retransmitere,  fiecare  culegând  o 
cotă de 1/6. 
b)  Reprezentarea  succesorală  operează  numai  în  cazul 
moştenirii  legale,  spre  deosebire  de  retransmitere,  care  poate 
opera în egală măsură şi în cazul moştenirii testamentare.  
c)  În  cazul  retransmiterii,  fiind  vorba  de  două  sau  mai  multe 
moşteniri,  ele  trebuie  examinate  separat,  sub  toate  aspectele  pe 
care  acestea  le  comportă:  componență,  termen  de  opțiune 
succesorală, cote care se cuvin moştenitorilor. 
d)  În  cazul  retransmiterii,  competența  teritorială  a  birourilor 
notariale, respectiv a instanței de judecată, se determină în funcție 
de locul deschiderii celei din urmă moşteniri. 
Considerăm astfel că am oferit suficiente elemente pentru a fi 
evitat  riscul  de  a  fi  confundate  cele  două  instituții  ale  dreptului 
succesoral. 
 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 643

CAPITOLUL III
MOŞTENITORII LEGALI

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI

SUPRAVIEŢUITOR

(art. 970­974 ) 

1. Reglementarea legală
În  timp,  reglementarea  drepturilor  succesorale  ale  soțului 
supraviețuitor a fost făcută prin mai multe acte normative. Astfel, 
potrivit  dispozițiilor  (apreciem,  inechitabile)  art.  679  şi  art.  681‐
684 C. civ. de la 1864 (abrogate însă în 1921), soțul supraviețuitor 
putea culege moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al 
XII‐lea. Ulterior, prin dispozițiile Legii din 1921 asupra impozitului 
progresiv  pe  succesiuni1,  aceste  exigențe  au  fost  atenuate,  soțul 
supraviețuitor  culegând  moştenirea,  după  ultimul  colateral  de 
gradul  al  IV‐lea.  În  lumina  dispozițiilor  acestui  din  urmă  act 
normativ, beneficia de un regim juridic „privilegiat” numai văduva 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1  Facem  referire  la  Legea  nr.  3581  din  23  iulie  1921  asupra  impozitului 
progresiv pe succesiuni, publicată în M. Of. nr. 91 din 28 iulie 1921. În prezent, 
acest act normativ este abrogat.
644 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

săracă,  acesteia  revenindu‐i,  în  concurs  cu  descendenții,  o  cotă‐

parte în uzufruct, iar în concurs cu celelalte rude ale defunctului i 
se cuvenea, în proprietate, ¼ din moştenirea lui de cuius.  
Decretul‐Lege  nr.  319/19442  a  înlăturat  aceste  exigențe  şi  a 
instituit  în  favoarea  soțului  supraviețuitor  un  regim  juridic 
echitabil, recunoscându‐i acestuia un drept la moştenire în concurs 
cu oricare dintre clasele de moştenitori, precum şi unele drepturi 
succesorale accesorii (dreptul special asupra mobilelor, obiectelor 
aparținând gospodăriei casnice şi darurilor de nuntă şi dreptul de 
abitație asupra casei de locuit).  
Ar  fi  fost  firesc  însă  ca  în  Codul  civil  de  la  1864  să  fie  regle‐
mentate, alături de drepturile succesorale ale rudelor defunctului, 
de  cele  ale  statului  asupra  moştenirilor  vacante,  şi  drepturile 
succesorale  ale  soțului  supraviețuitor.  Ar  fi  fost  asigurată  astfel  o 
reglementare  unică3  şi  completă  a  drepturilor  succesorale  ale 
tuturor  moştenitorilor  legali,  fapt  nerealizat  însă,  întrucât  drep‐
turile  succesorale  ale  soțului  supraviețuitor  au  fost  reglementate, 

2  Decretul‐Lege  nr.  319/1944  privind  drepturile  succesorale  ale  soțului 

supraviețuitor a fost publicat în M. Of. nr. 133 din 10 iunie 1944. Acest act nor‐
mativ a fost abrogat însă prin Legea nr. 71/2011. 
3 Noțiunea de „reglementare unică” o folosim aici nu în sensul de „unitară” 
şi nici măcar într‐o accepțiune care să includă caracterul său unitar. Într‐adevăr, 
deşi  statutul  succesoral  actual  al  soțului  supraviețuitor  se  regăseşte  într‐un 
singur act normativ – Codul civil –, drepturile succesorale ale acestui moştenitor 
legal  se  deferă  potrivit  unor  texte  diferite.  În  temeiul  art.  972  C.  civ.,  soțul  su‐
praviețuitor, în concurs cu alți moştenitori ab intestat, are dreptul la o parte din 
moştenire, acolo arătată. Când comoştenitori îi sunt alte rude ale soțului dece‐
dat  decât  descendenții  în  linie  dreaptă,  soțul  supraviețuitor  moşteneşte,  în 
temeiul art. 974 C. civ., peste cota succesorală amintită, de data aceasta exclusiv, 
mobilierul  şi  obiectele  de  uz  casnic  care  au  fost  afectate  folosinței  comune  a 
soților.  Aşa  fiind,  deşi  vorbim  despre  o  reglementare  unică,  în  opinia  noastră, 
subzistă excepția de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, consacrată 
anterior prin art. 5 al Decretului‐Lege nr. 319/1944. 
Distingându‐se  după  natura  bunurilor,  cât  priveşte  transmisiunea  moşte‐
nirii,  aceasta  făcându‐se  în  baza  unor  temeiuri  de  drept  diferite,  ce  cuprind 
reguli deosebite, este indiferent dacă temeiurile respective sunt cuprinse sau nu 
în  acelaşi  act  normativ.  Ori  de  câte  ori  există bunuri  dintre  cele  menționate în 
art. 974 C. civ. şi sunt îndeplinite condițiile de existență ale dreptului special de 
moştenire al soțului supraviețuitor, transmisiunea succesorală este neunitară.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 645
anterior datei de 1 octombrie 2011, după cum am arătat, de către 
un alt act normativ: Decretul‐Lege nr. 319/1944. 
Prin  dispozițiile  Legii  nr.  287/2009  însă  este  realizat,  în 
sfârşit, şi acest deziderat, actul normativ menționat afectând drep‐
turilor  succesorale  ale  soțului  rămas  în  viață  articolele  970‐974 
din  Cartea  a  IV‐a,  „Despre  moştenire  şi  liberalități”,  Titlul  II 
„Moştenirea  legală”,  Capitolul  III  „Moştenitorii  legali”,  Secțiunea  1 
„Soțul  supraviețuitor”.  În  mod  firesc,  Legea  nr.  287/2009  regle‐
mentează mai întâi drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor şi 
apoi drepturile succesorale ale celorlalți moştenitori legali. Această 
ordine  a  noii  reglementări  în  materie  civilă  este  justificată,  în 
primul rând, de faptul că soțul supraviețuitor vine la moştenire, în 
concurs  cu  oricare  dintre  clasele  de  moştenitori  iar,  în  al  doilea 
rând, de faptul că în concursul dintre soțul supraviețuitor şi ceilalți 
moştenitori  ai  defunctului,  cota  celui  dintâi  se  determină  cu 
prioritate. 

2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pen-

tru a putea moşteni
Pentru  a‐l  putea  moşteni  pe  defunct,  soțul  supraviețuitor 
trebuie  să  îndeplinească,  pe  lângă  condițiile  generale,  şi  una 
specială. Astfel, soțul supraviețuitor trebuie: 
a) să aibă capacitate succesorală; 
b) să nu fie nedemn față de defunct; 
c) să aibă vocație succesorală; 
d)  să  aibă  calitatea  de  soț  la  data  deschiderii  succesiunii. 
Această  condiție  are  aplicabilitate  numai  în  materia  drepturilor 
succesorale ale soțului supraviețuitor4. 

4 Calificarea calității de soț drept condiție pentru a moşteni o facem pentru 
că titlul indicativ al art. 970 C. civ. este „Condiții” şi pentru că sunt relativ nume‐
roase aspecte care trebuie precizate în legătură cu această calitate. În urma unei 
analize mai atente însă nu credem că este vorba despre o condiție propriu‐zisă 
pentru a moşteni, căci vocația succesorală poate fi astfel calificată. Or, ca orice 
moştenitor,  şi  soțul  supraviețuitor  trebuie  să  aibă  vocație.  Calitatea  de  soț  re‐
prezintă mai aproape de adevăr temeiul vocației succesorale a acestui moşteni‐
tor  legal,  calitatea  cerută  de  lege  la  care  se  referă  art.  962  C.  civ.,  al  cărui  titlu 
646 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Aşadar, primele trei condiții sunt generale, iar cea de‐a patra 
prezintă  caracter  special.  În  ceea  ce  priveşte  condițiile  cerute  de 
lege  soțului  supraviețuitor  pentru  a  putea  moşteni,  putem  să 
realizăm şi o a doua clasificare, anume în condiții pozitive şi con‐
diții  negative.  Din  prima  categorie  fac  parte  capacitatea  succe‐
sorală, vocația succesorală şi calitatea de soț5, iar din cea de‐a doua 
categorie face parte nedemnitatea succesorală. 
Constatăm  aşadar  că,  în  ceea  ce  priveşte  enumerarea  condi‐
țiilor cerute de lege soțului supraviețuitor pentru a putea moşteni, 
Codul civil în vigoare nu aduce nicio noutate majoră.  
În  cele  ce  urmează,  vom  analiza  numai  condiția  (specială)  a 
existenței  calității  de  soț  la  data  deschiderii  moştenirii,  celelalte 
două fiind deja tratate. 
Aşadar,  pentru  a  veni  la  moştenire  în  concurs  cu  rudele 
defunctului, soțul supraviețuitor trebuie să aibă, la data deschiderii 
moştenirii  lui  de  cuius,  calitatea  de  soț.  Nu  prezintă  importanță 
durata  căsătoriei  cu  defunctul,  starea  materială  sau  sexul  soțului 
supraviețuitor, existența copiilor rezultați din căsătorie sau faptul 
că  soții,  la  data  deschiderii  moştenirii,  conviețuiau  ori  erau 
despărțiți în fapt6. Dimpotrivă, nu beneficiază de dispozițiile legale 
privind  drepturile  succesorale  ale  soțului  supraviețuitor  concu‐

indicativ  este  „Vocația  la  moştenire”.  La  fel,  pentru  moştenitorii  aparținând 
celor  patru  clase  succesorale,  nu  calitatea  de  rudă  reprezintă  cerința  pentru  a 
moşteni, ci vocația pe care legea, considerând legătura de rudenie cu defunctul, 
le‐o conferă.
5 Şi cu privire la acest aspect avem a face două precizări: prima, că, astfel 
cum este formulată în art. 970 C. civ., condiția ar fi nu calitatea de soț, ci inexis‐
tența  unei  hotărâri  de  divorț  definitive  la  data  deschiderii  moştenirii.  Astfel 
formulată, condiția nu ar fi pozitivă, ci, dimpotrivă, negativă; a doua, că observa‐
țiile  din  nota  precedentă  explică  şi  diferența  specifică  ce  există  între  cerința 
pozitivă a calității de soț şi noțiunea de condiție pozitivă a dreptului de moşteni‐
re.  Deosebirea  este,  credem,  că  aceasta  din  urmă  este  susceptibilă  a  permite 
accesul  la  moştenire  oricărui  moştenitor  (condițiile  pozitive  fiind  şi  generale, 
anume capacitatea succesorală şi vocația succesorală). Calitatea de soț se cere, 
în schimb, nu pentru orice moştenitor, nici cel puțin pentru o categorie de moş‐
tenitori, de pildă pentru cei legali, ci numai pentru soțul supraviețuitor.
6 A se vedea: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii 

Socialiste  România,  Ed.  Academiei,  Bucureşti,  1966,  p.  131;  Fr.  Deak,  Tratat  de 
drept succesoral, ed. a II‐a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucu‐
reşti, 2002, p. 112.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 647
binul defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost conviețuirea 
acestora. 
De  asemenea,  nu  putem  vorbi  de  căsătorie  şi,  implicit,  de 
calitatea de soț, în următoarele cazuri: 
a) căsătoria este desfăcută prin divorț7; 
b) căsătoria este declarată nulă sau este anulată. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  970  C.  civ.,  soțul  supraviețuitor  îl 
moşteneşte  pe  soțul  decedat  dacă,  la  data  deschiderii  moştenirii, 
nu  există  o  hotărâre  de  divorț  definitivă.  Aşadar,  nu  există  nicio 
dificultate în a determina momentul până la care subzistă calitatea 
de soț supraviețuitor. Atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre de 
divorț definitivă, soțul supraviețuitor păstrează această calitate şi, 
implicit, vocația la moştenirea soțului decedat. 
Drept urmare, dacă la data deschiderii moştenirii, procesul de 
divorț  era  în  curs  sau  divorțul  se  pronunțase,  însă  hotărârea 
judecătorească  nu  rămăsese  definitivă,  soțul  supraviețuitor  se 
poate prevala de calitatea de moştenitor al soțului defunct. În acest 
caz,  căsătoria  nu  este  desfăcută  prin  divorț,  ci  încetează  prin 
moartea unuia dintre soți. 
O  precizare  specială  se  impune  în  legătură  cu  situația 
reglementată de Codul civil, în art. 373 lit. b) – „Divorțul poate avea 
loc:  (...)  b)  atunci  când,  din  cauza  unor  motive  temeinice, 
raporturile dintre soți sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei 
nu  mai  este  posibilă  (...)”.  Este  vorba,  aşadar,  despre  desfacerea 
căsătoriei  din  culpa  exclusivă  a  soțului  pârât.  Într‐o  astfel  de 
ipoteză, dacă soțul reclamant moare în cursul procesului de divorț 
şi acțiunea este continuată de moştenitorii acestuia, iar instanța de 
judecată  constată,  pe  baza  probelor  administrate,  că  soțul  pârât 
are  culpă  exclusivă  pentru  vătămarea  gravă  a  raporturilor  dintre 
soți, căsătoria nu va înceta prin moartea soțului reclamant, ci va fi 
desfăcută pe data decesului acestuia. Drept urmare, soțul pârât nu 
va putea veni la moştenirea soțului reclamant decedat, chiar dacă, 
la data decesului acestuia, hotărârea de divorț nu era definitivă (de 
fapt, nici nu intervenise, instanța nepronunțându‐se încă). Suntem 
în  fapt  în  prezența  unei  excepții  de  la  regula  potrivit  căreia 

7 Cât priveşte problematica divorțului, a se vedea N.C. Aniței, Dreptul fami­
liei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 98‐138.
648 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

căsătoria  încetează  prin  moartea  unuia  dintre  soți8.  Dacă  însă 

moştenitorii  soțului  reclamant  nu  doresc  să  continue  acțiunea  de 
divorț,  instanța  de  judecată  va  constata  încetarea  căsătoriei  prin 
moartea  soțului  reclamant.  În  consecință,  soțul  pârât,  îndeplinind 
condiția  specială  de  persoană  căsătorită,  păstrează  vocație  la 
moştenirea soțului defunct, moştenindu‐l pe acesta. 
Precizăm  însă  că  soțul  supraviețuitor  păstrează  vocația  la 
moştenire şi în ipoteza în care nu a fost încă eliberat un certificat 
de divorț. Aşadar, trebuie avută în vedere şi ipoteza în care soții au 
apelat  la  ofițerul  de  stare  civilă  sau  la  notarul  public  pentru 
desfacerea căsătoriei9. Drept urmare, în măsura în care soții, prin 
acordul  lor,  au  solicitat  ofițerului  de  stare  civilă  sau  notarului 
public desfacerea căsătoriei, însă nu a fost eliberat încă certificatul 
de divorț, soțul supraviețuitor îl poate moşteni pe defunct. 
Constatăm  astfel  că  actualul  Cod  civil  nu  a  armonizat 
dispozițiile  sale  incidente  în  materia  desfacerii  căsătoriei  cu  cele 
aplicabile drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor.  
Într‐o altă ordine de idei, precizăm că soțul (de bună‐credință) 
recăsătorit al celui declarat judecătoreşte mort nu mai poate veni 
la  moştenirea  primul  soț,  în  ipoteza  reapariției  acestuia  şi  a 
anulării  hotărârii  declarative  de  moarte.  Într‐un  asemenea  caz, 
prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de‐a 
doua,  iar  soțul  celui  declarat  judecătoreşte  mort  şi  reapărut  îl 
poate  moşteni  numai  pe  cel  de‐al  doilea  soț  [art.  293  alin.  (2)  
C.  civ.].  Dimpotrivă,  dacă  soțul  celui  declarat  judecătoreşte  mort 
este  de  rea‐credință,  cunoscând  faptul  că  soțul  său  este  în  viață, 
prin recăsătorire săvârşeşte fapta de bigamie. Drept urmare, cea 
de‐a  doua  căsătorie  încheiată  va  fi  nulă  şi  se  va  menține  cea 
dintâi [art. 273 coroborat cu art. 293 alin. (1) C. civ.]. 

8  V.  Stoica,  L.  Dragu,  Moştenirea  legală,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti, 
2012, p. 125.
9 Potrivit dispozițiilor art. 375 alin. (1) C. civ., „dacă soții sunt de acord cu 
divorțul  şi  nu  au  copii  minori,  născuți  din  căsătorie,  din  afara  căsătoriei  sau 
adoptați,  ofițerul  de  stare  civilă  sau  notarul  public  de  la  locul  căsătoriei  sau  al 
ultimei  locuințe  comune  a  soților  poate  constata  desfacerea  căsătoriei  prin 
acordul soților, eliberându‐le un certificat de divorț, potrivit legii”. Pentru deta‐
lii în acest sens, a se vedea N.C. Aniței, op. cit., pp. 102‐104.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 649
Calitatea  de  soț  se  pierde  şi  ca  urmare  a  desființării 
retroactive a căsătoriei, prin efectul constatării de către instanța 
de  judecată  a  nulității  absolute  (pentru  cazurile  prevăzute  de 
art.  293‐295  C.  civ.),  respectiv  a  pronunțării  nulității  relative 
(pentru  cazurile  prevăzute  de  art.  297‐300  C.  civ.),  chiar  dacă 
moartea unuia dintre soți a intervenit mai înainte de hotărârea de 
declarare  sau  de  pronunțare  a  nulității  căsătoriei.  În  această 
situație, nu se poate pune problema unor drepturi succesorale ale 
soțului supraviețuitor din căsătoria declarată nulă sau anulată.  
În  mod  excepțional  însă,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  304  
alin. (1) C. civ., „soțul de bună‐credință la încheierea unei căsătorii 
nule  sau  anulate  păstrează,  până  la  data  când  hotărârea  jude‐
cătorească  rămâne  definitivă,  situația  unui  soț  dintr‐o  căsătorie 
valabilă”.  Suntem,  într‐o  asemenea  ipoteză,  în  prezența  căsătoriei 
putative.  Aşadar,  dacă  decesul  unuia  dintre  soți  intervine  mai 
înainte  ca  hotărârea  de  declarare  sau  de  pronunțare  a  nulității 
căsătoriei să rămână definitivă, soțul supraviețuitor va putea veni 
la moştenirea soțului defunct numai dacă a fost de bună‐credință 
la încheierea căsătoriei, necunoscând cauza de nulitate a acesteia. 
Soțul  de  bună‐credință  din  căsătoria  putativă  păstrează  calitatea 
de  soț  până  la  rămânerea  definitivă  a  hotărârii  de  desființare  a 
căsătoriei. Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soți a intervenit 
după  rămânerea  definitivă  a  hotărârii  de  desființare  a  căsătoriei, 
soțul  supraviețuitor  nu  va  putea  veni  la  moştenirea  defunctului, 
indiferent  că  a  fost  sau  nu  de  bună‐credință,  pierzând  retroactiv, 
prin efectul nulității, calitatea de soț. 

3. Relaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supra-

vieţuitor şi regimul matrimonial ales
Potrivit  dispozițiilor  art.  291  C.  civ.,  la  momentul  încheierii 
căsătoriei, soții trebuie să aleagă regimul matrimonial, iar ofițerul 
de stare civilă trebuie să facă mențiune despre acesta pe actul de 
căsătorie.  Viitorii  soți  pot  alege  ca  regim  matrimonial,  în  temeiul 
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. civ.: comunitatea legală; separația 
de bunuri; comunitatea convențională. 
650 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Aşadar,  o  corelație  poate  exista  numai  între  dreptul  la  moş‐

tenire  al  soțului  supraviețuitor  şi  comunitatea  legală  sau  comu‐
nitatea convențională. În ipoteza în care soții au optat, cât priveşte 
relațiile  lor  patrimoniale,  pentru  separația  de  bunuri,  nu  putem 
identifica o astfel de corelație.  
Comunitatea legală reprezintă acel regim matrimonial identic 
cu cel care a guvernat anterior datei de 1 octombrie 2011 relațiile 
patrimoniale ale soților. Bunurile dobândite de oricare dintre soți 
în timpul căsătoriei, sub imperiul acestui regim matrimonial, sunt 
considerate  bunuri  comune,  asupra  acestora  fiind  exercitat  de 
către  titulari  un  drept  de  proprietate  comună  în  devălmăşie  
(art.  339  C.  civ.).  Oricare  dintre  soți  poate  dispune  prin  legat  de 
partea  care  i  s‐ar  cuveni,  la  încetarea  căsătoriei,  din  comunitatea 
de  bunuri  (art.  350  C.  civ.).  Lichidarea  comunității,  în  ipoteza  în 
care aceasta încetează prin decesul unuia dintre soți, se face între 
soțul  supraviețuitor  şi  moştenitorii  soțului  decedat,  obligațiile 
soțului  decedat  divizându‐se  între  moştenitori,  proporțional  cu 
cotele care le revin din moştenire [art. 355 alin. (3) C. civ.]. 
În  cazul  comunității  convenționale,  se  derogă  prin  convenție 
matrimonială  de  la  dispozițiile  privind  regimul  comunității  legale 
(art.  366  C.  civ.).  Specificitatea  comunității  convenționale  nu  are 
însă  influență  asupra  materiei  succesorale,  precizările  mai  sus 
făcute  cu  privire  la  corelația  dintre  regimul  comunității  legale  şi 
drepturile  succesorale  ale  soțului  supraviețuitor  fiind  întru  totul 
valabile  şi  în  cazul  comunității  convenționale.  Acest  ultim  regim 
matrimonial  prezintă  specificitate  numai  cât  priveşte  întinderea 
masei  succesorale  a  soțului  defunct.  Astfel,  masa  succesorală  a 
soțului  defunct,  în  cazul  comunității  convenționale,  poate  fi  mai 
vastă decât în cazul comunității legale, fiind circumscrisă, potrivit 
convenției soților, şi unor bunuri proprii dobândite de soți înaintea 
sau  după  încheierea  căsătoriei,  sau  poate  fi  mai  restrânsă,  fiind 
sustrase  acesteia,  de  asemenea  potrivit  convenției  părților,  anu‐
mite bunuri dobândite de soți în timpul căsătoriei. Aşadar, regulile 
care guvernează transmiterea bunurilor soțului defunct către soțul 
supraviețuitor  şi  către  ceilalți  moştenitori  ai  celui  dintâi  sunt 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 651
aceleaşi atât în cazul comunității legale, cât şi în cazul comunității 
convenționale.  
Drept  urmare,  atât  în  cazul  comunității  legale,  cât  şi  în  cazul 
comunității  convenționale,  soțul  supraviețuitor  are  dreptul  la 
partea sa din comunitatea de bunuri în calitate de codevălmaş, în 
temeiul  dispozițiilor  art.  357  alin.  (2)  C.  civ.,  şi  nu  în  calitate  de 
moştenitor,  potrivit  regulilor  de  drept  succesoral.  Cota‐parte  ce 
revine  fiecărui  soț  se  determină  avându‐se  în  vedere  contribuția 
acestuia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obliga‐
țiilor comune, prezumându‐se, până la proba contrară, că soții au 
avut o contribuție egală. 
Partea  defunctului  din  comunitatea  de  bunuri,  împreună  cu 
bunurile proprii ale acestuia, formează masa succesorală, care va fi 
împărțită  între  moştenitori.  Aşadar,  soțul  supraviețuitor  va  putea 
culege  o  cotă  şi  din  partea  soțului  defunct  din  comunitatea  de 
bunuri. 
Prezintă  incidență  în  materia  drepturilor  succesorale  ale 
soțului  supraviețuitor  şi  clauza  de  preciput10,  reglementată  de 
Codul civil în art. 333. Astfel, prin convenție matrimonială se poate 
stipula  ca  soțul  supraviețuitor  să  preia  fără  plată,  înainte  de 
partajul moştenirii, unul sau mai multe bunuri comune deținute în 
devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput nu este supusă 
raportului  donațiilor,  ci  numai  reducțiunii,  în  condițiile  legii. 
Existența  acesteia  nu  mai  prezintă  utilitate,  devenind  caducă  în 
ipoteza  în  care  soțul  beneficiar  decedează  înaintea  soțului 
supraviețuitor sau când soții decedează în acelaşi timp. 
Aşadar,  dacă  soții  au  stipulat  o  clauză  de  preciput,  anumite 
bunuri  din  comunitatea  de  bunuri  sau  asupra  cărora  soții  au 
exercitat  un  drept  de  proprietate  comună  pe  cote‐părți  vor  fi 
preluate de către soțul supraviețuitor mai înainte de partaj şi fără 
plată, fiind sustrase astfel regulilor mai sus menționate. Precizăm 
că aceste bunuri, deşi nu vor fi raportate de către soțul beneficiar 

10 A se vedea, în acest sens: I. Popa, Clauza de preciput, în RRDP nr. 4/2011, 
pp. 168‐183.
652 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

supraviețuitor, vor fi supuse reducțiunii succesorale, în măsura în 
care este afectată rezerva succesorală. 

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

4.1. Enumerare
Soțul  supraviețuitor  beneficiază,  în  temeiul  dispozițiilor 
Codului  civil,  ca  urmare  a  decesului  celuilalt  soț,  de  următoarele 
drepturi succesorale11: 
a) un drept  de moştenire în concurs  cu oricare dintre clasele 
de  moştenitori  sau,  în  lipsa  acestora,  un  drept  de  moştenire 
exclusiv (art. 971 C. civ.); 
b)  un  drept  temporar  de  abitație  asupra  casei  de  locuit 
(art. 973 C. civ.); 
c)  un  drept  de  moştenire  special,  asupra  mobilierului  şi 
obiectelor  de  uz  casnic  care  au  fost  afectate  folosinței  comune  a 
soților (art. 974 C. civ.). 
Precizăm  că  actualul  Cod  civil  nu  mai  reglementează  dreptul 
soțului  supraviețuitor  asupra  darurilor  de  nuntă,  astfel  încât 
acestea,  dacă  mai  există  la  data  deschiderii  moştenirii,  intră  în 
masa  succesorală.  Considerăm  că  legiuitorul  a  renunțat  la  acest 
drept  exclusiv  al  soțului  supraviețuitor,  întrucât,  în  cea  mai  mare 
parte  a  moştenirilor,  darurile  primite  cu  ocazia  încheierii  căsă‐
toriei  nu  mai  există  la  data  decesului  primului  soț,  de  cele  mai 
multe ori, cu ocazia nunții, oferindu‐se, cu titlu de dar, obiecte pre‐
cum  veselă,  lenjerii,  ornamente  casnice,  alte  bunuri  de  acest  gen. 
Dacă totuşi darurile primite la nuntă mai există la data deschiderii 
moştenirii  celui  dintâi  soț  decedat,  acestea  vor  compune  masa 

11  Cât  priveşte  drepturile  succesorale  de  care  soțul  supraviețuitor  poate 
beneficia  în  temeiul  altor  acte  normative,  a se  vedea  I.  Genoiu,  Ce  drepturi  are 
soţul  supravieţuitor  la  moştenirea  soţului  decedat?,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti, 
2013, pp. 53‐56.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 653
succesorală,  soțul  supraviețuitor  dobândind,  şi  din  aceste  bunuri, 
cota stabilită de lege12. 

4.2. Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor în con-

curs cu oricare dintre clasele de moştenitori sau, în lipsa aces-
tora, dreptul de moştenire exclusiv
Codul civil în vigoare, prin dispozițiile art. 972 alin. (1), acordă 
soțului  supraviețuitor  o  cotă  variabilă  din  masa  succesorală,  în 
funcție  de  clasa  de  moştenitori  legali  cu  care  acesta  vine  în 
concurs.  Aşadar,  soțul  supraviețuitor  nu  este  înlăturat  şi  nici  nu 
înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent de clasa din 
care acestea fac parte.  
În  concurs  cu  clasele  de  moştenitori,  soțului  supraviețuitor  îi 
revin următoarele drepturi succesorale: 
a) ¼ din moştenire, în concurs cu clasa I; 
b)  în  ipoteza  în  care  soțul  supraviețuitor  vine  în  concurs  cu 
clasa a II‐a, trebuie distinse următoarele două situații: 
- în concurs cu întreaga clasă a II‐a (formată din ascendenți 
privilegiați şi colaterali privilegiați), soțul supraviețuitor va culege 
⅓ din moştenire; 
- în  concurs  cu  ascendenții  privilegiați  sau  cu  colateralii 
privilegiați, soțului supraviețuitor îi revine ½ din moştenire; 
c) ¾  din  moştenire,  în  concurs  cu  clasa  a  III‐a  sau  a  IV‐a  de 
moştenitori. 
Dacă  defunctul  nu  are  rude  sau  dacă  niciuna  dintre  rudele 
defunctului  nu  vrea  sau  nu  poate  să  vină  la  moştenire,  soțul  supra‐
viețuitor va culege întreaga moştenire [art. 971 alin. (2) C. civ.]. 
Constatăm  astfel,  că  noua  reglementare  în  materie  civilă 
păstrează  viziunea  Decretului‐Lege  nr.  319/1944  privind  întin‐
derea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor în concurs 
cu clasele de moştenitori. De altfel, am apreciat încă de la început 
că regimul juridic consacrat de actul normativ mai sus menționat 
este unul echitabil, astfel încât a fost firesc ca actuala reglementare 
civilă să‐l preia întocmai. 

12 Potrivit vechii reglementări, soțul supraviețuitor dobândea un drept ex‐
clusiv asupra darurilor de nuntă.
654 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

În  ipoteza  în  care  soțul  supraviețuitor  vine  la  moştenire  în 
concurs cu alți moştenitori, potrivit literaturii de specialitate13, se 
stabileşte  mai  întâi  cota  cuvenită  acestuia,  iar  restul  se  împarte 
între  ceilalți  moştenitori.  Partea  soțului  supraviețuitor,  în  toate 
cazurile, se impută asupra moştenirii, micşorând astfel părțile care 
se cuvin celorlalți moştenitori.  
Spre  deosebire  de  Decretul‐Lege  nr.  319/1944,  Codul  civil  în 
vigoare,  prin  dispozițiile  art.  972  alin.  (2)  şi  (3),  reglementează 
expres  două  probleme  speciale,  pe  care  le  comportă  drepturile 
succesorale ale soțului supraviețuitor. Acestea sunt următoarele: 
 
A.  Soţul  supravieţuitor  este  în  concurs  cu  două  clase 
(subclase) de moştenitori 
Potrivit  dispozițiilor  art.  972  alin.  (3)  C.  civ.,  cota  soțului 
supraviețuitor,  în  concurs  cu  moştenitorii  legali  aparținând  unor 
clase diferite, se stabileşte ca şi când  acesta  ar fi  venit  în  concurs 
numai cu cea mai apropiată dintre ele.  
Soțul supraviețuitor poate veni la moştenire în concurs cu două 
clase  (subclase)  de  moştenitori,  numai  în  ipoteza  dezmoştenirii de 
către defunct a moştenitorilor rezervatari. Dacă defunctul dezmoş‐
teneşte  o  categorie  de  moştenitori  rezervatari,  aceştia  vor  culege 
totuşi  rezerva  legală,  caz  în  care,  la  stabilirea  cotei  soțului  supra‐
viețuitor, trebuie ținut cont şi de prezența acestora. 
În  vederea  exemplificării,  imaginăm  următoarea  situație: 
defunctul  are  soț  supraviețuitor,  trei  copii  (clasa  I,  gradul  I),  doi 
părinți  (clasa  a  II‐a,  ascendenți  privilegiați,  gradul  I),  trei  frați 
(clasa a II‐a, colaterali privilegiați, gradul II), un bunic (clasa a III‐a, 
gradul  II)  şi  doi  unchi  (clasa  a  IV‐a,  gradul  III).  Defunctul  îi 
dezmoşteneşte  pe  descendenți,  caz  în  care  moştenirea  se  va 
împărți astfel: 

13  M.  Eliescu,  op.  cit.,  pp.  134‐135;  C.  Stătescu,  Contractul  de  transport. 

Drepturile  de  creaţie  intelectuală.  Succesiunile,  Ed.  Didactică  şi  Pedagogică,  

Bucureşti,  1967,  p.  145;  St.  Cărpenaru,  Dreptul  de  moştenire,  în  Fr.  Deak,  
St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moşte­
nire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 415; Fr. Deak, op. cit., p. 121; V. Stoica, 
L. Dragu, op. cit., p. 134; C. Macovei., M.C. Dobrilă, Cartea a IV­a. Despre moşteni­
re şi liberalităţi, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), 
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1023.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 655
- soțul  supraviețuitor  va  culege  ¼  din  moştenire  (cota 
stabilită de lege pentru concursul cu clasa I de moştenitori legali); 
- descendenții  dezmoşteniți  vor  culege  cota  de  rezervă  de  ⅜ 
(adică  ½  din  ¾),  fiecare  având  dreptul  la  o  cotă  de  ⅛  din 
moştenire; 
- restul moştenirii de ⅜ [1 ‐ (¼ + ⅜)] va fi cules de clasa a II‐a, 
anume de către cei doi părinți ai defunctului şi de către cei trei frați 
ai  săi,  după  cum  urmează:  cota  de  3/16  se  va  cuveni  părinților 
defunctului (½ din ⅜), fiecare având îndreptățire la o cotă de  3/32, 
iar  frații  defunctului  vor  împărți  între  ei  cota  de  3/16,  fiecăruia 
cuvenindu‐i‐se o cotă de 3/48. 
Dimpotrivă,  dezmoştenirea  de  către  defunct  a  moştenitorilor 
nerezervatari  (care  sunt  astfel  înlăturați  de  la  moştenire)  nu 
influențează  cu  nimic  stabilirea  cotei  soțului  supraviețuitor,  acesta 
venind  la  moştenire  în  concurs  cu  clasa  subsecventă  (primind,  în 
consecință,  cota  legală  pentru  concursul  cu  aceasta).  Exemplu: 
defunctul  are  soț  supraviețuitor,  colaterali  privilegiați,  ascendenți 
ordinari şi colaterali ordinari. Acesta îi dezmoşteneşte pe colateralii 
săi privilegiați, situație în care soțul supraviețuitor va primi cota de 
¾  din  moştenire,  restul  de  ¼  fiind  cules  de  către  ascendenții  săi 
ordinari.  Fiind  dezmoşteniți,  colateralii  privilegiați  ai  defunctului  – 
moştenitori nerezervatari – sunt înlăturați de la moştenire. 
De  altfel,  una  dintre  soluțiile  avansate  de  către  literatura  de 
specialitate14, în tăcerea  Decretului‐Lege nr.  319/1944, cu privire 
la această problemă specială, a fost tocmai cea reținută de actualul 
Cod civil. Este meritorie, aşadar, disponibilitatea legiuitorului de a 
prelua  în  noul  Cod  civil  propunerile  de  lege  ferenda  formulate  de 
către teoreticienii dreptului. 
 
 
 

14 A se vedea, cu titlu de exemplu: Fr. Deak, op. cit., p. 121; L. Stănciulescu, 
Drept civil. Contracte şi succesiuni, ed. a IV‐a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, 
Bucureşti,  2008,  p.  415;  D.  Macovei,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  Chemarea,  Iaşi, 
1993, p. 58; I. Adam, A. Rusu, Drept civil. succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, 
p. 120; I. Genoiu, Drept succesoral, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 80‐81.
656 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

B.  Două  sau  mai  multe  persoane  pretind  drepturi 

succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori 
Dacă  în  urma  căsătoriei  putative15  două  sau  mai  multe 
persoane  au  situația  unui  soț  supraviețuitor,  cota  acestuia  se 
împarte în mod egal între acestea [art. 972 alin. (3) C. civ.].  
Exemplu:  soțul  defunct  este  căsătorit  de  două  ori,  cel  de‐al 
doilea soț necunoscând starea de bigamie a celui dintâi. Aşadar, cel 
de‐al doilea soț al defunctului este de bună‐credință. Drept urmare, 
acesta din urmă îl va moşteni pe defunct alături de primul soț, cota 
prevăzută de lege în favoarea soțului supraviețuitor împărțindu‐se 
în  mod  egal  între  aceştia.  Pentru  ca  şi  soțul  din  a  doua  căsătorie  
să‐l poată moşteni pe defunct, este necesar ca hotărârea prin care 
se constată nulitatea celei de‐a doua căsătorii a defunctului să nu 
rămână definitivă mai înainte de data deschiderii moştenirii. Chiar 
dacă cel de‐al doilea soț află despre starea de bigamie a soțului său, 
însă  hotărârea  de  constatare  a  nulității  căsătoriei  nu  a  rămas 
definitivă  şi  soțul  bigam  moare,  cel  dintâi  păstrează  vocație 
succesorală  la  moştenirea  defunctului,  concurându‐l  pe  soțul  din 
prima căsătorie. 
În  continuarea  analizei  noastre,  precizăm  că  soțul  supra‐
viețuitor, din perspectiva caracterelor juridice ale dreptului său la 
moştenire: 
a) poate veni la succesiune numai în nume propriu, nu şi prin 
reprezentare; 
b) este moştenitor rezervatar; 
c) este moştenitor sezinar; 
d) este  obligat  la  raportul  donațiilor  primite  de  la  defunct 
numai dacă vine în concurs cu clasa I de moştenitori. 
Pentru sublinierea îmbunătățirii situației succesorale a soțului 
supraviețuitor, când în acest scop se arată că soțul rămas în viață a 
fost practic asimilat cu descendenții din prima clasă succesorală, o 
mențiune ni se pare poate chiar mai importantă decât cea privind 
efectuarea raportului donațiilor. Avem în vedere că soțului supra‐
viețuitor i se şi datorează raportul donațiilor de către descendenții 

15 Potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. civ., „soțul de bună‐credință la în‐
cheierea unei căsătorii nule sau anulate, păstrează până la data la care hotărârea 
judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr‐o căsătorie valabilă”.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 657
comoştenitori  care  au  beneficiat  de  astfel  de  liberalități  nescutite 
de  raport.  Pentru  premisa  de  la  care  am  pornit,  mențiunea  obli‐
gației de raport pe care o au comoştenitorii şi care profită soțului 
în viață este – am arătat – mai relevantă. 
Constatăm  aşadar  că  actualul  Cod  civil,  cu  titlu  de  noutate 
reține,  prin  dispozițiile  art.  1126  alin.  (1),  printre  moştenitorii 
sezinari şi soțul supraviețuitor. Drept urmare, soțul supraviețuitor 
beneficiază,  mai  înainte  de  atestarea  calității  de  moştenitor  prin 
certificatul  de  moştenitor  sau  prin  hotărârea  judecătorească,  atât 
de stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral, cât şi de dreptul 
de  a  administra  acest  patrimoniu  şi  de  a  exercita  drepturile  şi 
acțiunile  defunctului.  Aşadar,  soțul  supraviețuitor,  în  calitate  de 
moştenitor  sezinar,  dobândeşte  de  drept  stăpânirea  de  fapt  a 
moştenirii.  
Opțiunea legiuitorului de a include în categoria moştenitorilor 
sezinari şi pe soțul supraviețuitor este întemeiată, dat fiind faptul 
că  soțul  supraviețuitor,  de  cele  mai  multe  ori,  este  persoana  cea 
mai  apropiată  de  defunct,  susținându‐l  pe  acesta  în  tot  ceea  ce 
întreprinde,  inclusiv  în  demersul  de  a  achiziționa  bunuri  care 
ulterior  vor  forma  masa  succesorală  a  acestuia.  Atâta  vreme  cât 
beneficiază  de  sezina  moştenirii  descendenții  şi  ascendenții 
privilegiați ai defunctului, considerăm că, a fortiori, de acest atribut 
trebuie să beneficieze soțul supraviețuitor.  

4.3. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Codul  civil,  prin  dispozițiile  art.  973,  conferă  soțului 
supraviețuitor  un  drept  de  abitație  (de  folosință)  asupra  casei  în 
care  a  locuit  cu  defunctul,  până  la  data  deschiderii  moştenirii. 
Acest  drept  se  naşte  de  la  data  deschiderii  moştenirii  şi  revine 
soțului  supraviețuitor,  indiferent  de  clasa  de  moştenitori  cu  care 
acesta vine în concurs. 
Soțul  supraviețuitor  dobândeşte  acest  drept  dacă  sunt 
îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 
a) soțul  supraviețuitor  a  locuit,  până  la  data  deschiderii 
moştenirii, în acea casă. 
658 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Decretul‐Lege  nr.  319/1944  nu  reținea  această  condiție,  ea 

fiind  însă  propusă  de  o  parte  a  literaturii  de  specialitate16. 
Identificăm  astfel,  încă  o  dată,  preocuparea  noului  Cod  civil  de  a 
asigura  o  reglementare  cât  mai  completă  a  materiei  drepturilor 
succesorale ale soțului supraviețuitor; 
b) soțul supraviețuitor nu este titular al niciunui drept real de 
a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale. 
Aşadar,  noua  reglementare  în  materie  civilă  face  referire  la 
dreptul  de  „a  folosi”  o  locuință,  şi  nu  la  dreptul  de  proprietate 
asupra  unei  locuințe,  precum  Decretul‐Lege  nr.  319/1944,  care 
folosea  exprimarea  „(…)  nu  are  o  altă  locuință  proprie”.  Drept 
urmare, pentru a beneficia de acest drept, soțul supraviețuitor nu 
trebuie  să  fie  titularul  niciunui  drept  real  asupra  unei  locuințe 
(drept de uz, de uzufruct, de abitație etc.); 
c) casa face parte din bunurile succesiunii. 
Aşadar,  în  continuare  rămâne  la  latitudinea  practicii  jude‐
cătoreşti  să  aprecieze  dacă  locuința  asupra  căreia  se  invocă 
dobândirea dreptului de abitație trebuie să fi fost deținută de către 
defunct  în  proprietate  exclusivă  sau  în  coproprietate  fie  cu  soțul 
supraviețuitor,  fie  cu  alte  persoane.  Drept  urmare,  şi  de  lege  lata, 
pot  fi  susținute  cele  trei  opinii  formulate  anterior  datei  de  
1  octombrie  2011  de  către  literatura  de  specialitate  cu  privire  la 
acest aspect17.  

16 A se vedea în acest sens: Fr. Deak, op. cit., p. 136; D. Chirică, Drept civil. Succe­
siuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 67; I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 129.
17 Potrivit uneia dintre acestea, formulată de St. Cărpenaru, op. cit., p. 420, 

soțul  supraviețuitor  poate  beneficia  de  dreptul  temporar  de  abitație  asupra 
casei de locuit numai dacă aceasta a constituit proprietatea exclusivă a soțului 
decedat. Aceasta înseamnă că, în cazul în care casa a format obiectul dreptului 
de proprietate comună pe cote‐părți, soțul supraviețuitor nu poate invoca drep‐
tul  temporar  de  abitație.  Nu  susținem  această  teorie,  întrucât  considerăm  că 
scopul legiuitorului a fost acela de a institui, în ceea ce‐l priveşte pe soțul supra‐
viețuitor,  un  regim  juridic  cât  mai  favorabil.  Considerăm  că  legiuitorul  nu  a 
urmărit să limiteze accesul soțului supraviețuitor la masa succesorală a defunc‐
tului, ci dimpotrivă să‐l faciliteze. 
Potrivit altei opinii, formulată de Fr. Deak, op. cit., p. 136, la care achiesăm 
şi noi, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor ia naştere şi în ipoteza în care 
locuința  în  discuție  a  constituit  proprietatea  comună  a  celor  doi  soți.  Este  evi‐
dent că dreptul de abitație al soțului supraviețuitor priveşte, numai partea din 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 659
În  ceea  ce  ne  priveşte,  achiesăm  la  opinia  potrivit  căreia 
dreptul de abitație al soțului supraviețuitor ia naştere şi în ipoteza 
în care locuința în discuție a constituit proprietatea comună a celor 
doi  soți  sau  proprietatea  comună  a  soțului  defunct  şi  a  altei 
persoane.  Este  evident  că  dreptul  de  abitație  al  soțului  supra‐
viețuitor priveşte numai partea din coproprietate care a aparținut 
defunctului; 
d) soțul supraviețuitor nu devine, prin moştenire, proprietarul 
exclusiv al casei. 
Pentru  a  pune  în  discuție  acest  drept,  este  necesar  să  vină  la 
moştenire,  în  concurs  cu  soțul  supraviețuitor,  şi  rude  ale 
defunctului. În opinia noastră, atâta vreme cât soțul supraviețuitor 
ar  dobândi  în  întregime  casa  de  locuit,  fiind  unicul  moştenitor 
(neminem  res  sua  servit),  nu  se  justifică  invocarea  dreptului  de 
abitație; 
e) defunctul nu a dispus altfel, întrucât soțul supraviețuitor nu 
este moştenitor rezervatar, în ceea ce priveşte casa. 
Dreptul  de  abitație  al  soțului  supraviețuitor  prezintă  urmă‐
toarele caractere juridice: 
- este un drept real; 
- este un drept temporar. 
Soțul  supraviețuitor  păstrează  calitatea  de  titular  al  acestui 
drept până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai puțin de un an de 
la  data  deschiderii  moştenirii.  Acest  drept  încetează  însă  chiar 
înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a 
soțului supraviețuitor. În aceasta rezidă noutatea adusă de actualul 

coproprietate  care  a  aparținut  defunctului.  A  se  vedea  şi:  Al.  Bacaci,  

Gh.  Comăniță,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2006,  p.  53;  
L. Stănciulescu, op. cit., p. 422. 
A fost formulată, de asemenea, de către D. Chirică, op. cit., pp. 66‐67, o opi‐
nie  contrară  primelor  două.  Potrivit  acesteia,  dreptul  temporar  de  abitație  al 
soțului supraviețuitor ia naştere, numai dacă locuința asupra căreia se constitu‐
ie  acest  drept  a  aparținut  în  proprietate  soțului  defunct,  exclusiv  sau  în  cotă‐
parte  cu  alte  persoane  decât  soțul  supraviețuitor.  Potrivit  acestei  opinii,  este 
inutil  a  se  constitui,  în  favoarea  soțului  supraviețuitor,  un  drept  de  abitație 
asupra casei aflată în proprietate devălmaşă. Oricum, asupra acesteia soțul are 
un drept de folosință. De argumentele invocate în cazul primei teorii, ne preva‐
lăm şi acum, pentru a justifica lipsa de adeziune față de această opinie.
660 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Cod civil cât priveşte caracterele juridice ale dreptului de abitație 
al  soțului  supraviețuitor,  sub  imperiul  Decretului‐Lege  
nr. 319/1944, acesta durând cel puțin un an, chiar şi în ipoteza în 
care  soțul  se  recăsătoreşte  mai  înainte  de  împlinirea  acestui 
termen; 
‐ este un drept personal, care nu poate fi înstrăinat sau grevat 
de soțul supraviețuitor în favoarea altei persoane şi care nu poate 
fi urmărit de creditorii defunctului, întrucât Codul civil, în art. 973 
alin. (2), arată în mod expres că dreptul de abitație este inalienabil 
şi insesizabil. 
Potrivit dispozițiilor alin. (4) ale art. 973 C. civ., oricare dintre 
moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitație, dacă 
locuința  nu  este  necesară  în  întregime  soțului  supraviețuitor,  fie 
schimbarea  obiectului  abitației,  dacă  pune  la  dispoziția  soțului 
supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare. 
Constatăm aşadar că actualul Cod civil vorbeşte despre schim‐
barea  obiectului  abitației.  Drept  urmare,  moştenitorii  defunctului 
nu  pot  pune  la  dispoziția  soțului  supraviețuitor,  spre  folosință, 
orice  altă  locuință,  cu  orice  titlu  precar  (spre  exemplu,  închiriere 
sau  comodat)18.  Soțului  supraviețuitor  trebuie  să  i  se  pună  la 
dispoziție o locuință corespunzătoare asupra căreia acesta să aibă 
un drept de abitație. Această dispoziție a Codului civil are rolul de a 
asigura soțului supraviețuitor o protecție suplimentară; 
- este un drept cu titlu gratuit. 
Precizăm  că  toate  litigiile  cu  privire  la  dreptul  de  abitație 
se  soluționează  de  către  instanța  competentă  să  judece  par‐
tajul  moştenirii,  care  va  hotărî  de  urgență,  în  camera  de 
consiliu [art. 973 alin. (5) C. civ.]. 
 
4.4. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor 
 
Potrivit  dispozițiilor  art.  974  C.  civ.,  în  ipoteza  în  care  soțul 
supraviețuitor  nu  vine  în  concurs  cu  descendenții  defunctului, 
acesta  moşteneşte,  pe  lângă  cota  stabilită  potrivit  art.  972, 
mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței 

18 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al Româ­
niei. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 339.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 661
comune  a  soților.  Aşadar,  dreptul  special  de  moştenire  al  soțului 
supraviețuitor  poartă  asupra  mobilierului  şi  obiectelor  de  uz 
casnic, care au fost afectate folosinței comune a soților. 
Pentru  ca  soțul  supraviețuitor  să  aibă  acest  drept  special, 
trebuie îndeplinite următoarele două condiţii: 
a)  soțul  supraviețuitor  să  nu  vină  la  moştenire  în  concurs  cu 
moştenitorii  din  clasa  I  (descendenții  defunctului,  indiferent  de 
grad). Drept urmare, dacă soțul supraviețuitor vine la moştenire în 
concurs  cu  moştenitorii  din  clasele  II‐IV,  acesta  va  culege 
mobilierul şi obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinței 
comune  a  soților.  Rezultă,  aşadar,  că  soțul  supraviețuitor  culege 
aceste bunuri, peste cota sa succesorală din celelalte bunuri; 
b)  defunctul  să  nu  fi  dispus,  în  mod  expres,  de  partea  sa  din 
aceste bunuri, prin liberalități inter vivos sau mortis causa. Soții pot 
avea asupra bunurilor în discuție un drept de proprietate comună 
în  devălmăşie,  dacă  au  optat  pentru  comunitatea  legală  ca  regim 
matrimonial.  Acelaşi  drept  pot  avea  soții  asupra  bunurilor  în 
discuție  şi  în  cazul  comunității  convenționale,  dacă  aceştia  nu  au 
convenit ca această categorie de bunuri să fie sustrasă comunității, 
adică  să  fie  considerate  bunuri  proprii  ale  soțului  care  le 
dobândeşte. 
În toate aceste cazuri, dreptul special al soțului supraviețuitor 
vizează  numai  cota  defunctului  din  aceste  bunuri  comune  şi 
bunurile  proprii  ale  defunctului  din  această  categorie.  Partea 
soțului  supraviețuitor  din  mobilier  şi  obiectele  de  uz  casnic 
aparținea deja acestuia cu titlu de proprietate, şi nu dobândită pe 
cale succesorală. 
În  privința  acestor  bunuri,  putem  aprecia  că  soțul  supra‐
viețuitor  nu  este  rezervatar,  el  având  numai  un  drept  special19. 
Drept urmare, defunctul poate dispune de partea sa din mobilier şi 
din  bunurile  de  uz  casnic  prin  liberalități,  fără  ca  acestea  să  fie 
supuse reducțiunii. Soțul supraviețuitor va fi privat de acest drept 
special la moştenire numai dacă defunctul a dispus prin liberalități 
de toată partea sa din mobilier şi din obiectele de uz casnic. Dacă 
obiectul  liberalităților  făcute  de  cel  acum  decedat  către  terțe 

19 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 141.
662 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

persoane  este  reprezentat  numai  de  o  parte  a  acestor  bunuri, 

restul va fi cules de către soțul supraviețuitor.  
În  cazul  defunctului  bigam,  beneficiază  de  dreptul  special 
asupra  mobilierului  şi  obiectelor  de  uz  casnic  atât  soțul 
supraviețuitor din căsătoria valabilă, cât şi soțul supraviețuitor de 
bună‐credință  din  căsătoria  putativă.  Soluția  pe  care  am  oferit‐o 
acestei situații speciale este rezultatul interpretării prin analogie a 
dispozițiilor  art.  972  alin.  (3)  C.  civ.  În  acest  context,  apreciem  că 
legiuitorul ar fi trebuit să aibă în vedere şi această situație specială, 
pe  care  a  reglementat‐o  însă  expres,  în  cazul  dreptului  de 
moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori.  
Atribuirea acestui drept special, în situația particulară supusă 
analizei  noastre,  are  la  bază  criteriul  afectațiunii  concrete  a 
bunurilor  în  discuție,  folosinței  comune  în  cadrul  gospodăriei 
casnice.  Soțul  din  căsătoria  valabilă  are  un  drept  special  asupra 
mobilierului şi obiectelor de uz casnic, pe care le‐a folosit în cadrul 
căsătoriei cu defunctul, iar soțul inocent din căsătoria putativă are 
dreptul la mobilierul şi obiectele de uz casnic folosite împreună cu 
cel  acum  decedat  în  cadrul  gospodăriei  lor.  Aceste  bunuri  vor  fi 
împărțite,  în  mod  egal,  între  cei  doi  soți  supraviețuitori  ai 
defunctului,  numai  în  cazul  excepțional  în  care  acestea  au  fost 
afectate folosinței comune în ambele gospodării. 
Codul  civil  nu  determină  sensul  concret  al  noțiunilor  de 
„mobilier” şi de „obiecte de uz casnic”. Rămâne, aşadar, în sarcina 
doctrinei şi jurisprudenței să stabilească înțelesul acestor noțiuni.  
Potrivit  literaturii  de  specialitate20,  prin  „mobilier”,  sunt 
desemnate, alături de bunurile destinate mobilării locuinței soților 
şi covoarele, perdelele, televizorul, radioul etc., iar prin „obiecte de 
uz  casnic”  sunt  desemnate  obiectele  care,  prin  natura  lor,  sunt 
destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: aragazul, 
aspiratorul,  frigiderul,  maşina  de  spălat  rufe  etc.).  Pentru  a  fi 
calificate  astfel,  mobilierul  şi  obiectele  de  uz  casnic  trebuie  să  fi 
fost folosite  efectiv de soți în cadrul gospodăriei comune, potrivit 

20  M.  Eliescu,  op.  cit.,  pp.  138‐139;  C.  Stătescu,  op.  cit.,  pp.  146‐147;  
Fr. Deak, op. cit., pp. 127‐130; L. Stănciulescu, Titlul VI. Dreptul de moştenire, în 
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, 
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 554‐555.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 663
nivelului lor de trai, indiferent de momentul dobândirii lor (înainte 
de încheierea căsătoriei sau în timpul acesteia). 
Aşadar, calificarea unor bunuri ca fiind mobilier sau obiecte de 
uz casnic are la bază două criterii:  
- natura intrinsecă a acestora; 
- afectațiunea lor concretă21. 
Potrivit  literaturii  de  specialitate22,  nu  sunt  considerate 
mobilier şi obiecte de uz casnic următoarele categorii de bunuri: 
a) bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul 
gospodăriei  casnice  (precum:  automobilul,  pianul,  bunurile 
destinate  exercitării  profesiei  sau  meseriei  defunctului,  obiectele 
care,  prin  valoarea  lor  deosebită,  depăşesc  înțelesul  obişnuit  al 
noțiunii de obiecte de uz casnic etc.); 
b)  bunurile  care  nu  au  fost  destinate  folosinței  comune  a 
soților, ci au fost procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a face 
investiții sau pentru a fi donate) sau care au fost destinate uzului 
personal şi exclusiv al defunctului; 
c)  bunurile  aparținând  gospodăriei  țărăneşti  (precum:  ani‐
male, unelte etc.). 
În  legătură  cu  dreptul  special  al  soțului  supraviețuitor,  în 
practică putem întâlni următoarele situații particulare: 
A.  Soții  dețin  mai  multe  locuințe  (spre  exemplu,  domiciliu  şi 
reşedință), toate fiind mobilate şi dotate cu bunuri ale gospodăriei 
casnice. Întrebarea care se pune în acest context este următoarea: 
dreptul  special  al  soțului  supraviețuitor  priveşte  mobilierul  şi 
bunurile gospodăriei casnice din toate aceste locuințe?  
Singurul criteriu pe care Codul civil îl reține, pentru rezolvarea 
acestei  probleme,  este  cel  al  afectațiunii  acestor  bunuri.  Drept 
urmare, în măsura în care aceste bunuri, chiar aflate în mai multe 
locuințe, au fost afectate folosinței comune a soților (adică aceştia 
au  locuit  împreună  în  toate  aceste  spații  şi  au  folosit  toate  aceste 
bunuri),  ele  vor  fi  vizate  de  dreptul  special  al  soțului  supra‐
viețuitor.  Acesta  din  urmă,  în  absența  descendenților,  poate 
pretinde  un  drept  exclusiv  asupra  tuturor  acestor  bunuri.  Este 

21  M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  138;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  128;  I.  Adam,  A.  Rusu,  
op. cit., p. 124; D. Chirică, op. cit., p. 61.
22 Fr. Deak, op. cit., pp. 128‐130.
664 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

evident  însă  că  acest  drept  nu  mai  poate  fi  invocat  de  soțul 
supraviețuitor  în  cazul  în  care  achiziționarea  mobilierului  şi 
bunurilor  gospodăriei  casnice  a  fost  realizată  în  scopul  unor 
investiții,  şi  nu  pentru  ca  aceste  bunuri  să  servească  nevoilor 
casnice ale dobânditorilor.  
B.  În  locuințele  deținute  de  soțul  defunct  există  mai  multe 
bunuri  de  aceeaşi  natură  (spre  exemplu,  mai  multe  televizoare, 
mai multe  maşini de spălat rufe,  mai multe maşini de spălat vase 
etc.).  Practica  judecătorească  anterioară  intrării  în  vigoare  a 
actualului  Cod  civil  era  în  sensul  că  dreptul  special  al  soțului 
supraviețuitor  se  întinde,  în  principiu,  asupra  tuturor  acestor 
bunuri,  indiferent  de  numărul  lor,  în  măsura  în  care  au  fost 
afectate folosinței comune a soților.  
Să  imaginăm  următoarea  ipoteză:  în  locuința  soților,  ce  are 
două  nivele,  există  la  fiecare  etaj  câte  un  frigider,  o  maşină  de 
spălat rufe, o maşină de spălat vase şi un aspirator. Apoi, în fiecare 
cameră există televizor şi calculator.  
Întrebarea  care  se  pune  este  următoarea:  dreptul  special  al 
soțului supraviețuitor priveşte toate aceste bunuri, chiar dacă sunt 
mai multe de acelaşi fel? Mai poate fi menținută vechea orientare 
jurisprudențială şi în lumina actualului Cod civil?  
În opinia noastră, această orientare poate fi menținută, nu însă 
şi  absolutizată.  Drept  urmare,  dacă  soțul  supraviețuitor  a  folosit 
împreună  cu  soțul  defunct  aceste  bunuri,  cel  dintâi  poate  invoca 
asupra tuturor  bunurilor gospodăriei  casnice  mai  sus  menționate 
un  drept  special.  În  aprecierea  întinderii  acestui  drept  special, 
trebuie  avut  în  vedere  nivelul  concret  de  trai  al  soților.  Pentru  o 
anumită familie, existența unui televizor în locuință reprezintă un 
standard decent, pentru altele însă normalitatea este reprezentată 
de existența televizorului în fiecare încăpere a locuinței.  
Interpretarea  pe  care  o  propunem  este,  aşadar,  una  teleolo‐
gică.  Scopul  pe  care,  probabil,  legiuitorul  l‐a  urmărit  când  a 
reglementat  în  art.  974  C.  civ.,  în  favoarea  soțului  supraviețuitor, 
dreptul  exclusiv  de  moştenire  legală  a  fost  de  a  prezerva  acestui 
succesor standardul de viață avut în timpul căsătoriei. Cum tocmai 
am arătat că acest standard diferă de la un caz la altul, iar instanța 
de  judecată  are  în  vedere  speța  pe  care  urmează  a  o  soluționa, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 665
înseamnă că diferența de abordare în aprecierea de către instanță 
a obiectului dreptului în discuție nu înseamnă neapărat o aplicare 
neunitară a aceleiaşi norme juridice. Dimpotrivă, odată identificat 
şi urmărit scopul reglementării, aceste aprecieri de la caz la caz, cât 
priveşte includerea ori nu a unor bunuri în obiectul dreptului, sunt 
de înțeles şi contribuie la asigurarea finalității legii. 
Practica  judecătorească  anterioară  intrării  în  vigoare  a 
Codului civil are – credem că a reieşit aceasta din cele ce preced – 
un merit ce nu trebuie ignorat, în înțelegerea corectă a dispozițiilor 
legale  privitoare  la  soțul  moştenitor.  Trebuie  însă  notat  că,  cel 
puțin  într‐o  privință,  instanțele  de  judecată,  urmând  punctul  de 
vedere  al  doctrinei,  au  achiesat,  pentru  perioade  relativ  lungi,  cu 
consecvență, la linii de gândire diametral opuse. Este vorba despre 
calificarea, determinarea naturii juridice a dreptului de moştenire 
reglementat  anterior  de  art.  5  al  Decretului‐Lege  nr.  319/1944,  a 
cărui corespondență o regăsim în art. 974 C. civ. S‐a socotit astfel, 
într‐o  primă  perioadă,  că  soțul  supraviețuitor  culege  mobilele  şi 
obiectele  gospodăriei  casnice  şi  darurile  de  nuntă  în  baza  unui 
legat prezumat de lege. Soțul era, aşadar, moştenitor testamentar. 
Practica şi doctrina au împărtăşit ulterior, fără rezerve, punctul de 
vedere  potrivit  căruia  este  vorba  despre  un  drept  de  moştenire 
legală  cu  o  destinație  specială.  Fiecare  dintre  cele  două  abordări 
determină  importante  diferențe  de  regim  juridic  în  raport  cu 
cealaltă. 
Art.  974  C.  civ.  are  ca  titlu  indicativ  „Dreptul  special  de 
moştenire  al  soțului  supraviețuitor”.  Deşi  într‐o  interpretare,  de 
această  dată  sistematică,  este  fără  îndoială  că  dreptul  în  discuție 
este  unul  de  moştenire  legală,  poate  n‐ar  fi  fost  de  prisos,  ținând 
seama  tocmai  de  abordările  diferite  ale  doctrinei  şi  practicii  mai 
vechi, precizarea felului moştenirii, anume cea legală, în chiar titlul 
indicativ al art. 974 C. civ. 

5. Procedura de calcul al drepturilor succesorale ale

soţului supravieţuitor
Determinarea  drepturilor  succesorale  ale  soțului  supravie‐
țuitor  constituie  o  operațiune  care  prezintă  un  anumit  grad  de 
666 Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

complexitate,  în  ipoteza  concursului  acestuia  la  moştenire  cu 

rudele  defunctului.  Din  această  cauză  se  impune  identificarea  cu 
precizie a etapelor care trebuie parcurse într‐o asemenea ipoteză. 
Acestea sunt următoarele:  
a)  determinarea  părţii  cuvenite  soţului  supravieţuitor  din 
bunurile  comune  (lichidarea  comunităţii  de  bunuri),  în  ipoteza  în 
care  aceştia  s‐au  căsătorit  sub  imperiul  vechiului  Cod  al  familiei, 
situație  în  care  raporturile  lor  patrimoniale  sunt  caracterizate  de 
existența comunității de bunuri, precum şi în ipoteza în care soții 
s‐au căsătorit sub imperiul actualului Cod civil şi au ales, ca regim 
matrimonial, comunitatea legală sau comunitatea convențională. 
Drept urmare, asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei 
de către soții căsătoriți până la data de 1 octombrie 2011, precum 
şi  de  către  soții  care,  după  intrarea  în  vigoare  a  actului  normativ 
menționat,  au  ales  comunitatea  de  bunuri,  ca  regim  matrimonial, 
aceştia  au  un  drept  de  proprietate  comună  în  devălmăşie.  Prin 
decesul unuia dintre soți  însă încetează comunitatea de  bunuri  şi 
se  impune  partajul  acesteia,  în  baza  gradului  de  contribuție  la 
dobândirea bunurilor comune, în ansamblu; asupra părții sale din 
bunurile  comune,  soțul  supraviețuitor  dobândeşte  un  drept 
exclusiv de proprietate; 
b)  determinarea  părţii  cuvenite  soţului  supravieţuitor  din 
mobilier şi din obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței 
comune a soților, după regulile precizate;  
c)  dobândirea  de  către  soţul  supravieţuitor  a  dreptului  de 
abitaţie  asupra  casei  de  locuit,  dacă  sunt  îndeplinite  condițiile 
statuate de lege în acest sens; 
d) determinarea masei succesorale; 
Masa succesorală este formată din următoarele elemente: 
‐ partea soțului decedat din comunitatea de bunuri; 
‐ bunurile proprii ale defunctului. 
e) imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succeso­
rale . 
23

 
 

23 Dacă defunctul nu are rude şi nu a dispus de patrimoniul său prin testa‐
ment, soțul supraviețuitor va culege întreaga moştenire.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 667

CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE

DESPRE MOŞTENITORII LEGALI — RUDE

ALE DEFUNCTULUI

(art. 963­964, art. 975­983) 

1. Devoluţiunea legală a moştenirii şi principiile

care o guvernează

1.1. Consideraţii generale

Devoluțiunea  legală  a  moştenirii  operează  în  ipoteza  în  care 
defunctul  nu  a  dispus  prin  testament  de  patrimoniul  său  şi  este 
guvernată de dispozițiile legii, acestea stabilind persoanele care au 
vocație  la  moştenire,  ordinea  în  care  acestea  vin  la  moştenire  şi 
cotele care revin acestora din moştenire.  
Potrivit  dispozițiilor  963  C.  civ.,  moştenirea  se  cuvine  soțului 
supraviețuitor şi rudelor defunctului, care fac parte din cele patru 
clase  de  moştenitori.  În  lipsa  moştenitorilor  legali  sau  testa‐
mentari,  patrimoniul  defunctului  se  transmite  comunei,  oraşului 


 Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
668 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

sau,  după  caz,  municipiului  în  a  cărui  rază  teritorială  se  aflau 
bunurile  la  data  deschiderii  moştenirii.  Moştenirile  vacante  ale 
cetățenilor români, aflate în străinătate, se cuvin Statului român.  
Precizăm însă că rudele în grad succesibil cu defunctul nu vin 
împreună şi deodată la moştenire, ci într‐o anumită ordine, ținând 
seama de clasele din care fac parte şi de gradul de rudenie cu cel 
care lasă moştenirea. 
Devoluțiunea  legală  a  moştenirii  este  guvernată,  aşadar,  de 
următoarele trei principii, enumerate de legiuitor în art. 964 C. civ.:  
a) principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor 
de moştenitori; 
b)  principiul  proximității  gradului  de  rudenie,  în  cadrul 
aceleiaşi clase de moştenitori; 
c)  principiul  egalității  părților  succesorale  ale  rudelor  din 
aceeaşi clasă şi de acelaşi grad1. 
Constatăm  astfel  că  actuala  reglementare  nu  inovează  cât 
priveşte  enumerarea  principiilor  care  guvernează  devoluțiunea 
legală  a  moştenirii,  noutăți  aducând  numai  în  materia  moştenirii 
vacante. 

1.2. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea cla-

selor de moştenitori
Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunc‐
tului.  Aşadar,  reunirea  unor  persoane  într‐o  clasă  de  moştenitori 
are la bază legătura de sânge. Rudeniei de sânge îi sunt asimilate 
de lege rudenia civilă (rezultând din adopția încheiată în condițiile 
prevăzute  de  lege)  şi  rudenia  rezultată  ca  urmare  a  reproducerii 
umane asistată medical cu terț donator.  

1  Uneori,  în  literatura  juridică  (de  pildă,  Uniunea  Națională  a  Notarilor  Pu‐
blici din România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, Ed. Monitorul Oficial, 
Bucureşti, 2011, p. 334), acest principiu est reținut ca „al egalității între rudele din 
aceeaşi clasă şi de acelaşi grad”. Ni se pare mai adecvată formularea la care ne‐am 
oprit. Într‐adevăr, părțile succesorale sunt egale, şi nu rudele care le culeg. Egalita‐
tea  între  rude  este  o  noțiune  mult  mai  largă,  iar  reținute  ca  principiu  ar  avea 
multiple valențe, multe dintre acestea excedând nevoilor restrânse, presupuse de 
enunțarea unor reguli în materia devoluțiunii legale a moştenirii. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 669
Potrivit dispozițiilor art. 405 C. civ., „rudenia firească este legă‐
tura  bazată  pe  descendența  unei  persoane  dintr‐o  altă  persoană 
sau  pe  faptul  că  mai  multe  persoane  au  un  ascendent  comun”. 
Astfel,  rudenia  este  în  linie  dreaptă,  rezultând  din  descendența 
unei persoane dintr‐o altă persoană, şi în linie colaterală, rezultând 
din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun [art. 406 
alin.  (1)  şi  (2)  C.  civ.].  La  rândul  ei,  rudenia  în  linie  dreaptă  este 
ascendentă  şi  descendentă,  suitoare  şi  coborâtoare.  Sunt  rude  în 
linie dreaptă ascendentă cu defunctul: părinții, bunicii, străbunicii 
etc.  Sunt  rude  în  linie  dreaptă  descendentă  cu  defunctul:  copiii, 
nepoții,  strănepoții  etc.  Fac  parte  din  categoria  rudelor  în  linie 
colaterală:  frații  şi  surorile,  nepoții  de  frate/soră,  strănepoții  de 
frate/soră,  unchii  şi  mătuşile,  verii  primari,  frații  şi  surorile 
bunicilor. 
Diferențierea  rudelor  aparținând  aceleiaşi  clase  de  moşte‐
nitori  se  realizează  cu  ajutorul  gradului  de  rudenie.  Acesta 
reprezintă distanța între două rude, măsurată pe linia legăturii de 
rudenie, după numărul naşterilor intervenite.  
Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (3) C. civ., gradul de rudenie 
se stabileşte astfel: 
a)  în  linie  dreaptă,  după  numărul  naşterilor;  sunt  rude  de 
gradul I – copiii şi părinții, de gradul al II‐lea – nepoții şi bunicii, de 
gradul  al  III‐lea  –  strănepoții  şi  străbunicii  etc.  Menționăm  că 
rudele în linie directă, ascendentă şi descendentă, sunt chemate la 
moştenire indiferent de grad [art. 963 alin. (2) C. civ.]. 
b)  în  linie  colaterală,  după  numărul  naşterilor,  urcând  de  la 
una  dintre  rude  până  la  ascendentul  comun  şi  coborând  de  la 
acesta până la cealaltă rudă; sunt rude de gradul al II‐lea – frații, de 
gradul  al  III‐lea  –  unchii  şi  nepoții,  iar  de  gradul  al  IV‐lea  –  verii 
primari  şi  frații/surorile  bunicilor.  Menționăm  că  rudenia  în  linie 
colaterală  începe  de  la  gradul  al  II‐lea  şi,  de  asemenea,  că  numai 
rudele colaterale de gradele II‐IV au vocație la moştenire [art. 963 
alin. (2) C. civ.]. 
Din  analiza  acestor  dispoziții  legale  rezultă  că  Legea  
nr.  287/2009  nu  aduce  nicio  noutate  cât  priveşte  rudenia  şi 
gradele  de  rudenie.  Relevăm  însă  meritul  actului  normativ  men‐
ționat  de  a  utiliza  un  limbaj  de  specialitate  actual,  precum  şi 
670 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

preocuparea  acestuia  de  a  explica  modul  în  care  se  stabileşte 

gradul de rudenie. 
Codul  civil  în  vigoare,  asemănător  Codului  civil  de  la  1864, 
stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel: 
‐ clasa I este clasa descendenților în linie dreaptă şi cuprinde 
copiii (rude de gradul I), nepoții (rude de gradul al II‐lea), străne‐
poții (rude de gradul al III‐lea) şi ceilalți descendenți, la infinit; 
‐ clasa a II‐a (clasă mixtă) este clasa ascendenților privilegiați 
(reprezentați  de  părinții  defunctului,  rude  de  gradul  I)  şi  a 
colateralilor  privilegiați  (reprezentați  de:  frații  şi  surorile  defunc‐
tului, rude de gradul al II‐lea; nepoții de frate/soră, rude de gradul 
al III‐lea; strănepoții de frate/soră, rude de gradul al IV‐lea); 
‐  clasa  a  III‐a  este  clasa  ascendenților  ordinari  şi  cuprinde 
bunicii, rude de gradul al II‐lea, străbunicii, rude de gradul al III‐lea 
şi ceilalți ascendenți, fără limită de grad; 
‐ clasa a IV‐a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii 
şi  mătuşile  defunctului,  rude  de  gradul  al  III‐lea,  verii  primari  şi 
frații şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV‐lea. 
Constatăm  aşadar  că  nici  în  ceea  ce  priveşte  componența 
claselor  de  moştenitori,  actualul  Cod  civil  nu  inovează,  reiterând 
numai dispozițiile vechii reglementări. 
Potrivit principiului chemării la moştenire în ordinea claselor 
de  moştenitori,  consacrat  de  Codul  civil  în  vigoare  în  art.  964 
alin.  (1),  rudele  vin  la  moştenire  în  ordinea  claselor  cărora 
aparțin, indiferent de gradul de rudenie. Criteriul avut în vedere de 
acest principiu este cel al clasei de moştenitori, şi nu al gradului de 
rudenie.  Astfel,  prima  clasă  de  moştenitori  le  înlătură  de  la 
moştenire pe celelalte. Spre exemplu, strănepoții defunctului, rude 
de  gradul  al  III‐lea,  aparținând  primei  clase  de  moştenitori, 
înlătură  de  la  moştenire  pe  părinții  defunctului,  rude  de  gradul  I, 
aparținând celei de‐a doua clase de moştenitori. Clasa a II‐a vine la 
moştenire  numai  în  absența  rudelor  din  prima  clasă  sau  dacă 
acestea nu pot (fiind nedemne) sau nu vor (fiind renunțătoare) să 
culeagă  moştenirea.  Tot  astfel, clasa  a  III‐a de  moştenitori vine la 
moştenire numai în lipsa rudelor din primele două clase, iar ultima 
clasă  de  moştenitori  accede  la  moştenire  numai  dacă  lipsesc 
moştenitorii din primele trei clase. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 671
Este posibilă venirea concomitentă la moştenire  a două clase 
de  moştenitori  numai  în  ipoteza  reglementată  de  Codul  civil  în  
art.  964  alin.  (2).  Astfel,  dacă  în  urma  dezmoştenirii,  rudele 
defunctului  din  clasa  cea  mai  apropiată  nu  pot  culege  întreaga 
moştenire,  atunci  partea  rămasă  se  atribuie  rudelor  din  clasa 
subsecventă, care îndeplinesc condițiile pentru a moşteni.  
Într‐o  asemenea  ipoteză,  moştenitorii  rezervatari  (soțul 
supraviețuitor,  descendenții  şi  ascendenții  privilegiați  ai  defunc‐
tului)  dezmoşteniți,  culeg  numai  rezerva  succesorală,  cotitatea 
disponibilă  revenind  (dacă  defunctul  nu  a  dispus  altfel  prin 
testament) moştenitorilor din clasa subsecventă. 
Pentru  înțelegerea  acestei  dispoziții  legale,  dăm  următorul 
exemplu:  defunctul,  având  moştenitori  din  clasa  I  (doi  fii)  şi  din 
clasa  a  II‐a  (un  părinte  şi  trei  frați),  îi  dezmoşteneşte  prin  testa‐
ment  pe  descendenții  săi.  Într‐o  asemenea  ipoteză,  descendenții 
dezmoşteniți ai defunctului vor culege numai rezerva succesorală, 
restul moştenirii împărțindu‐se între moştenitorii din clasa a II‐a. 
Salutăm,  în  acest  context,  opțiunea  legiuitorului  de  a  regle‐
menta  de  o  manieră  expresă  această  ipoteză  excepțională,  care, 
sub incidența Codului civil de la 1864, nu beneficia de consacrare 
legală, reprezentând creația doctrinei. 
În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  că  principiul  chemării 
rudelor  la  moştenire  în  ordinea  claselor  de  moştenitori  astfel 
formulat,  nu  comportă  nicio  excepție,  situația  soțului  supravie‐
țuitor neconstituind o situație derogatorie2. Soțul supraviețuitor al 

2 Câtă vreme principiile generale ale devoluțiunii legale a moştenirii iau în 

considerare  numai  rudele  celui  care  lasă  succesiunea,  este  evident  că  soțul 
supraviețuitor nu va fi vizat. Subzistă totuşi un aspect contradictoriu: acela că, 
de  vreme  ce  vorbim  despre  principiile  generale  ale  devoluțiunii  succesorale 
legale (s.n. – B.P., I.G.), ar urma ca acestea să acopere întreaga arie a moştenito‐
rilor ab intestat, incluzându‐l aşadar şi pe soțul supraviețuitor. Într‐o asemenea 
perspectivă, faptul că soțul supraviețuitor, deşi nu aparține niciunei clase succe‐
sorale,  vine  totuşi  la  succesiune  alături  de  erezii  din  oricare  asemenea  clasă, 
reprezintă  totuşi  o  excepție  de  la  principiul  despre  care  facem  vorbire.  Pe  de 
altă parte, formularea principiului exclusiv cu referire la rudele lui de cuius, deşi 
exclude  excepția  în  cazul  soțului  supraviețuitor,  prezintă  dezavantajul  că  nu 
cuprinde, nu are în vedere pe toți moştenitorii legali. 
Este de asemenea de reflectat dacă şi ipoteza prezentată anterior, în care 
urmare a dezmoştenirii unor succesori rezervatari, moştenitorii din două clase 
672 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

defunctului  nu  face  parte  din  nicio  clasă  de  moştenitori,  însă,  în 
puterea  legii3,  el  vine  la  moştenire  în  concurs  cu  fiecare  clasă,  pe 
care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat. În mod excepțional 
însă,  Codul  civil  în  vigoare  permite  ca  soțul  supraviețuitor  să  fie 
rudă  cu  defunctul4,  caz  în  care  cel  dintâi  poate  invoca  această 
calitate5. 

succesorale  vor  veni  împreună  la  moştenire,  nu  reprezintă  o  excepție  de  la 
principiul  de  care  ne  ocupăm. Răspunsul  negativ  ar  părea  că  presupune  acțiu‐
nea principiului venirii la moştenire în ordinea claselor succesorale exclusiv în 
ipotezele  în  care  nu  există  testament,  nici  chiar  unul  ce  nu  cuprinde  legate,  ci 
alte acte juridice, în ipoteza vizată, un act de dezmoştenire. Într‐adevăr, legatele, 
dar şi alte acte juridice pe care un testament le poate conține, sunt în măsură să 
modifice devoluțiunea succesorală: fie să adauge celei legale una testamentară, 
fie,  în  ipoteza  altor  manifestări  de  voință  decât  cele  privind  soarta  averii,  să 
modeleze  devoluțiunea  legală a  moştenirii, iar  unele  dintre aceste  prefaceri  ar 
putea  astfel  să  apară  ca  excepții,  derogări  de  la  principiile  care  cârmuiesc  de‐
terminarea moştenitorilor legali.
3 Art. 971 alin. (1) C. civ.
4  Potrivit  dispozițiilor  art.  274  alin.  (2)  C.  civ.,  „pentru  motive  temeinice, 
căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată 
de  instanța  de  tutelă  în  a  cărei  circumscripție  îşi  are  domiciliul  cel  care  cere 
încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz  medical special 
dat în acest sens”.
5  Pot  fi  cumulate,  în  această  ipoteză,  ambele  vocații  succesorale?  Altfel 
spus,  soțul  supraviețuitor  poate  culege  din  moştenire  cât  îi  permite  legea  în 
această  calitate,  iar,  în  plus,  să  primească  şi  cât  i  se  cuvine  ca  rudă  a  soțului 
decedat? 
Răspunsul  ar  părea  că  este  negativ,  dacă  avem  în  vedere  dispozițiile 
art. 955 alin.  (2) C.  civ., care  permit cumulul moştenirii legale cu cea testa‐
mentară  (chiar  în  persoana  aceluiaşi  moştenitor,  cu  toate  că  textul  nu  o 
prevede  explicit  dar,  într‐o  interpretare logică, concluzia este neîndoielnică). 
S‐ar  putea  astfel  susține  că,  de  vreme  ce  legea  nu  vorbeşte  de  cumulul  unor 
cotități succesorale înlăuntrul aceluiaşi tip de devoluțiune, un asemenea cumul 
nu este permis. Pe de altă parte, iată ce prevede art. 1102 alin. (1) C. civ.: „Moş‐
tenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocații la 
moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opțiune distinct”. 
Trebuie observat că textul de lege citat vorbeşte de mai multe vocații suc‐
cesorale, şi nu doar de două, cum ar rezulta din considerarea numai a felurilor 
moştenirii: legală şi testamentară. În aceeaşi ordine de idei, este de remarcat şi 
titlul indicativ al art. 1102 C. civ. „Vocația multiplă la moştenire”. Aşa fiind, în‐
seamnă că legiuitorul recunoaşte câte un drept distinct de opțiune pentru fieca‐
re calitate succesorală, fie că sunt în prezență ambele feluri de moştenire, fie că 
ar exista calități succesorale deosebite înlăuntrul aceluiaşi tip de succesiune. În 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 673
1.3. Principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul
aceleiaşi clase de moştenitori
În  cadrul  clasei  de  moştenitori,  când  nu  sunt  de  acelaşi  grad, 
rudele  se  află  în  grade  diferite  de  rudenie  cu  defunctul.  Potrivit 
principiului  proximității  gradului  de  rudenie,  consacrat  de  Codul 
civil  în  art.  964  alin.  (3),  în  cadrul  aceleiaşi  clase  de  moştenitori, 
rudele în grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele în grad 
mai  îndepărtat,  deşi  toate  fac  parte  din  aceeaşi  clasă  (proximior 
excludit  remotiorem).  Spre  exemplu,  frații  defunctului  înlătură  de 
la moştenire pe nepoții şi strănepoții de frate ai acestuia. 
Acest  principiu  comportă  în  lumina  actualului  Cod  civil 
aceleaşi două excepții consacrate şi de către Codul civil de la 1864. 
Astfel: 
a)  în  cadrul  clasei  a  II‐a  de  moştenitori,  părinții  defunctului, 
rude  de  gradul  I,  nu  înlătură  de  la  moştenire  pe  frații  şi  surorile 
defunctului şi pe descendenții acestora, deşi sunt rude de gradul al 
II‐IV (art. 978 C. civ.); 
b)  reprezentarea succesorală. 

1.4. Principiul egalităţii părţilor succesorale ale rudelor din

aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
Rudele  din  aceeaşi  clasă,  care  au  acelaşi  grad,  culeg  moşte‐
nirea  în  cote  egale,  împărțirea  acesteia  realizându‐se  pe  capete 
[art.  964  alin.  (4)  C.  civ.].  Spre  exemplu,  dacă  la  moştenirea 
defunctului  vin  cei  doi  copii  ai  săi,  aceştia  vor  primi  câte  ½  din 
moştenire. 
Acest principiu comportă însă două excepții: 
a)  împărțirea  pe  tulpini,  ce  caracterizează  reprezentarea 
succesorală; 

această linie de gândire, un cumul al calității de soț supraviețuitor cu aceea de 
rudă a soțului defunct apare ca posibil, după cum la fel este, de pildă, cumulul 
calității de legatar cu titlu universal cu aceea de legatar cu titlu particular. Pen‐
tru fiecare dintre aceste temeiuri de a succede se poate, credem, susține existen‐
ța unui drept de opțiune de sine stătător. Prin urmare, n‐ar putea fi invocată nici 
nesocotirea  caracterului  indivizibil  al  actului  de  opțiune  succesorală,  căci  sunt 
în  prezență  mai  multe  asemenea  acte,  fiecare  având  un  singur  sens:  acceptare 
sau renunțare.
674 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

b)  împărțirea  pe  linii,  care  este  reglementată  de  actualul  Cod 
civil în art. 981 alin. (3) şi (4) şi care operează în ipoteza în care la 
moştenire vin atât frați buni (care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată), 
cât şi frați consangvini (numai după tată) sau uterini (numai după 
mamă). 
În  această  situație,  masa  succesorală  se  împarte  în  dimidia 
maternis şi dimidia paternis6, iar, la rândul lor, acestea se împart pe 
linii. Frații uterini vor culege cât o linie din dimidia maternis, frații 
consangvini  vor  culege  câte  o  linie  din  dimidia  paternis,  iar  frații 
buni vor culege, întrucât au privilegiul dublei legături, câte o linie 
atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis.  
Întrucât  principiul  părților  succesorale  egale  operează  numai 
cu  privire  la  rudele  aparținând  aceleiaşi  clase  de  moştenitori  şi 
având acelaşi grad de rudenie cu defunctul, acesta nu este aplicabil 
în  raporturile  dintre  părinții  defunctului,  pe  de  o  parte,  şi 
frații/surorile şi descendenții acestora până la gradul al IV‐lea, pe 
de  altă  parte.  Deşi  cele  două  categorii  de  moştenitori  aparțin 
aceleiaşi  clase  de  moştenitori,  totuşi  gradele  lor  de  rudenie  cu 
defunctul  sunt  diferite,  astfel  încât  ei  vor  primi,  în  puterea  legii, 
cote diferite. 
Soțul  supraviețuitor  culege  o  cotă  diferită,  în  funcție  de  clasa 
de moştenitori cu care vine în concurs.  

2. Clasa I de moştenitori legali

2.1. Noţiune
Aparțin  clasei  I  de  moştenitori  în  calitate  de  descendenți, 
potrivit dispozițiilor art. 975 alin. (1) C. civ., „(...) copiii defunctului 
şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit”.  
O  reglementare  asemănătoare  conținea  şi  vechiul  Cod  civil, 
care,  în  art.  669,  prima  teză,  dispunea  în  următorul  sens:  „Copiii 
sau  descendenții  lor  succed  tatălui,  mamei,  moşilor,  moaşelor  şi 

6 Dimidia maternis = jumătatea mamei, iar dimidia paternis = jumătatea ta‐

tălui.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 675
oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex şi chiar de ar fi născuți 
din deosebite căsătorii”.  
Comparând  cele  două  texte  de  lege,  identificăm  aceeaşi 
circumscriere  a  clasei  descendenților.  Considerăm  totuşi  că  noua 
reglementare  prezintă  meritul  de  a  preciza  în  mod  expres  că 
vocația succesorală a descendenților nu este limitată de gradul de 
rudenie. Şi în lumina dispozițiilor Codului civil de la 1864, care nu 
conținea nicio referire expresă în acest sens, rudele defunctului în 
linie  descendentă  beneficiau de  vocație succesorală,  indiferent de 
gradul de rudenie.  
De  asemenea,  comparând  cele  două  texte  de  lege  care 
determină componența clasei I de moştenitori legali, constatăm că 
noua  reglementare  nu  preia  dispozițiile  Codului  civil  de  la  1864, 
potrivit  cărora  descendenții  aveau  vocație  la  moştenirea  defunc‐
tului  „(…)  fără  deosebire  de  sex  şi  chiar  de  ar  fi  născuți  din 
deosebite  căsătorii”.  Relativ  la  acest  aspect,  apreciem  că  autorii 
noului  Cod  civil  au  procedat  just,  întrucât  Codul  civil  în  vigoare, 
reglementând  filiația  în  Cartea  a  II‐a  „Despre  familie”,  Titlul  III 
„Rudenia”,  Capitolul  II  „Filiația”,  Secțiunea  a  3‐a  „Situația  legală  a 
copilului”,  statuează  în  art.  448  egalitatea  în  drepturi  a  copiilor, 
indiferent  că  aceştia  provin  din  aceeaşi  căsătorie,  din  căsătorii 
diferite sau din afara căsătoriei. Dacă noua reglementare civilă ar fi 
făcut  referire  la  aceste  aspecte  în  Cartea  a  IV‐a,  consacrată 
moştenirii şi liberalităților, s‐ar fi realizat o suprapunere de texte, 
juxtapunându‐se materia succesorală celei a familiei. Or, un astfel 
de rezultat ar fi fost indezirabil. 
În consecință,  nu prezintă  nicio  importanță,  relativ la  proble‐
matica supusă analizei noastre, sexul descendenților sau căsătoria 
din  care  aceştia  au  rezultat  sau  faptul  că  descendenții  provin  din 
afara  căsătoriei.  De  asemenea,  nu  prezintă  niciun  efect  juridic,  în 
privința  vocației  succesorale  a  copiilor,  anularea  sau  constatarea 
nulității  căsătoriei  părinților.  Copiii  rezultați  din  căsătorii  diferite 
vor moşteni împreună numai pe părintele lor comun. 
Aparțin în egală măsură acestei clase de moştenitori, aşa cum 
am arătat deja, copiii rezultați din afara căsătoriei, dacă filiația față 
de tată a fost stabilită în condițiile legii. În ipoteza în care prezum‐
tivul  tată  al  copilului  moare  în  timpul  procesului  de  stabilire  a 
676 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

paternității, ulterior stabilindu‐se printr‐o hotărâre judecătorească 
filiația  față  de  acesta,  copilul  rezultat  din  afara  căsătoriei  are, 
retroactiv, de la momentul concepției, vocație la moştenirea tatălui 
său şi a rudelor acestuia. 
De asemenea, fac parte din această clasă de moştenitori copiii 
adoptați. Precizările făcute cu ocazia tratării reprezentării succeso‐
rale  (mai  precis  a  reprezentării  adoptatului)  sunt  valabile  şi  în 
acest  caz.  Drept  urmare,  copilul  adoptat  în  condițiile  legii  în 
vigoare vine la moştenirea adoptatorului, întrucât între aceştia se 
stabilesc, în temeiul adopției, relații de rudenie civilă. 
Cu  privire  însă  la  vocația  succesorală  a  copilului  adoptat 
anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, pot fi identificate 
următoarele ipoteze: 
a) moştenirea este lăsată de adoptator, caz în care adoptatul şi 
descendenții săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopției; 
b) moştenirea este lăsată de o rudă a adoptatorului, caz în care 
adoptatul  şi  descendenții  săi  pot  veni  la  moştenire,  numai  dacă 
adopția a fost cu efecte depline; 
c) moştenirea este lăsată de o rudă firească a adoptatului, caz 
în care adoptatul şi descendenții săi pot veni la moştenire, numai 
dacă adopția a fost cu efecte restrânse7. 
Dacă  adopția  a  fost  realizată  cu  scopul  de  a  crea  adop‐
tatului vocație succesorală la moştenirea adoptatorului, aceasta 
este  lovită  de  nulitate,  vocația  succesorală la  moştenirea  adop‐
tatorului  trebuind  să  fie  efectul  adopției,  şi  nu  cauza  acesteia 
[art. 480 alin. (1)‐(2) C. civ.]8. 
Cu  titlu  de  noutate,  Legea  nr.  287/2009  reglementează,  prin 
dispozițiile art. 441‐447, reproducerea umană asistată medical cu 

7 Trebuie arătat că, în măsura în care adopția cu efecte restrânse a avut loc 
la o dată la care aceasta era încă permisă, îşi va produce efectele specifice, inclu‐
siv  în  materie  succesorală,  chiar  şi  după  ce  legiuitorul  a  renunțat  la  această 
instituție. Funcționează, în această privință, principiul tempus regit actum şi nu 
s‐ar  putea  susține  transformarea  între  timp  a  adopției  cu  efecte  restrânse  
într‐una cu efecte depline. 
8  Potrivit  acestor  dispoziții  legale,  adopția  fictivă  este  nulă  absolut.  Este 

considerată fictivă adopția încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului 
superior al copilului.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 677
terț donator9, analiza acesteia prezentând importanță şi în materie 
succesorală,  întrucât  generează raporturi de rudenie între părinți 
şi copil şi, în consecință, vocație succesorală reciprocă între aceştia. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  446  C.  civ.,  „tatăl  are  aceleaşi  drepturi  şi 
obligații  față  de  copilul  născut  prin  reproducere  asistată  medical 
cu  terț  donator,  ca  şi  față  de  un  copil  născut  prin  concepțiune 
naturală”. Cu atât mai mult, aceste drepturi şi obligații subzistă în 
persoana mamei. În mod just, legiuitorul nici nu a mai considerat 
necesar a face o astfel de precizare. Drept urmare, copilul rezultat 
prin reproducerea asistată medical cu terț donator este asimilat de 
către noul Cod civil copilului natural.  
Mai mult chiar, actualul Cod civil dispune în mod expres, prin 
dispozițiile  art.  441  alin.  (1),  că  „reproducerea  umană  asistată 
medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între 
copil  şi  donator”.  Drept  urmare,  la  moştenirea  defunctului  are 
vocație  descendentul  acestuia  rezultat  prin  reproducere  umană 
asistată  medical  cu  terț  donator.  Dimpotrivă  însă,  descendentul 
astfel rezultat nu poate culege moştenirea terțului donator. 
Apreciem  ca  fiind  necesare  şi  binevenite  aceste  dispoziții  ale 
noii  reglementări  în  materie  civilă.  În  ceea  ce  ne  priveşte, 
necesitatea unei reglementări legale, care să consfințească relațiile 
de  rudenie  care  se  stabilesc  între  părinții  care  au  consimțit  la 
reproducere  şi  copil  nu  poate  fi  pusă  la  îndoială.  De  asemenea, 
considerăm  justă  soluția  adoptată  de  legiuitor,  care  a  dispus  în 
mod  expres  că  între  donator  şi  copilul  rezultat  prin  metoda  în 
discuție nu se stabilesc raporturi de rudenie. 
În  concluzie,  fac  parte  din  clasa  I  de  moştenitori  legali  urmă‐
toarele categorii de descendenți:  
a) copiii din căsătorie şi urmaşii acestora; 
b)  copiii  din  afara  căsătoriei  a  căror  filiație  a  fost  stabilită 
potrivit legii şi urmaşii acestora;  
c)  copiii  adoptați  de  către  defunct  şi  urmaşii  acestora  (mai 
puțin urmaşii copiilor adoptați cu efecte restrânse anterior anului 
1997); 

9  Pentru  problematica  acestei  instituții  juridice,  a  se  vedea  V.  Dobozi,  

Reproducerea  umană  asistată  medical  în  viziunea  Noului  Cod  civil,  în  Curierul 
judiciar nr. 10/2011, pp. 533‐534.
678 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

d) copiii rezultați prin reproducere umană asistată medical cu 
terț donator şi urmaşii acestora. 
Prezența  moştenitorilor  din  această  clasă  înlătură  de  la 
moştenire pe cei din clasele subsecvente, întrucât art. 975 alin. (2) 
C.  civ.  dispune  în  sensul  că  „descendenții  defunctului  înlătură 
moştenitorii  din  celelalte  clase  şi  vin  la  moştenire  în  ordinea 
proximității gradului de rudenie”.  
În  plus,  potrivit  dispozițiilor  art.  964  alin  (2)  C.  civ.,  „dacă  în 
urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată 
nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie 
rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a 
moşteni”.  Aşa  cum  am  mai  arătat,  noua  reglementare  în  materie 
succesorală  permite  de  o  manieră  expresă  posibilitatea  ca  la 
moştenirea  defunctului  să  vină  două  clase  de  moştenitori: 
moştenitorii rezervatari dezmoşteniți din clasa preferată, în limita 
rezervei  succesorale,  şi  moştenitorii  din  clasa  subsecventă,  în 
limita cotității disponibile.  
Privit ca principiu, şi nu cu aplicație la prima clasă succesorală, 
la  moştenire  pot  veni  succesori  din  clase  diferite,  chiar  când 
niciunul dintre aceştia nu este rezervatar. Avem în vedere ipoteza 
unei dezmoşteniri parțiale, permisă de art. 1074 C. civ., care ar face 
ca moştenitorii clasei preferate să nu poată culege totul, iar ceea ce 
ei nu pot culege să revină erezilor din clasa subsecventă. 
Art. 975 alin. (2) C. civ. prevede în mod expres că dispozițiile 
menționate ale art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi 
în  cazul  descendenților.  Drept  urmare,  dezmoştenirea  descen‐
denților  ale  căror  drepturi  succesorale  prezintă  caracter  rezer‐
vatar  permite  venirea  la  moştenire  a  două  clase  de  moştenitori: 
clasa I, în limitele rezervei succesorale, şi clasa a II‐a, care va culege 
cotitatea disponibilă.  
Se impune însă precizat faptul că dispozițiile art. 964 alin. (2) 
C. civ. devin aplicabile în cazul primei clase de moştenitori numai 
în măsura în care defunctul a dezmoştenit pe toți descendenții săi, 
întrucât,  potrivit  dispozițiilor  art.  1075  alin.  (3)  C.  civ.,  „atunci 
când,  în  urma  dezmoştenirii,  un  moştenitor  primeşte  o  cotă 
inferioară  cotei  sale  legale,  moştenitorul  cu  care  vine  în  concurs 
culege  partea  care  ar  fi  revenit  celui  dezmoştenit”.  Aşadar,  dacă 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 679
există  mai  mulți  descendenți  şi  numai  unul  dintre  aceştia  este 
dezmoştenit, acesta din urmă va culege numai rezerva, iar ceilalți 
vor  culege  restul  moştenirii  în  cote  egale.  Dacă  însă  toți 
descendenții  sunt  dezmoşteniți,  aceştia  vor  culege  rezerva,  restul 
moştenirii revenind rudelor din clasa subsecventă de moştenitori. 

2.2. Împărţirea moştenirii

Potrivit  dispozițiilor  art.  975  alin.  (4)  C.  civ.,  „moştenirea  sau 
partea  din  moştenire  care  li  se  cuvine  descendenților  se  împarte 
între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori 
pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare succesorală”.  
Aşadar,  noua  reglementare  preia  principiul  statuat  de  Codul 
civil  de  la  1864,  care,  în  art.  669,  dispunea  astfel:  „Ei  (copiii 
defunctului  sau  descendenții  lor)  succed  în  părți  egale  când  se 
găsesc toți în gradul dintâi şi sunt chemați după propriul lor drept; 
ei  succed  pe  tulpină  când  sunt  chemați  toți  sau  unul  din  ei  prin 
reprezentare”.  Din  interpretarea  literală  a  acestui  text  de  lege,  ar 
rezulta  că  numai  între  descendenții  de  gradul  I  are  aplicabilitate 
principiul  egalității.  Însă,  aşa  cum  s‐a  arătat  în  întreaga  literatură 
de  specialitate,  textul  art.  669  din  vechiul  Cod  civil  trebuie 
interpretat  extensiv,  în  sensul  că  beneficiază  de  împărțirea  pe 
capete nu numai copiii, rude de gradul I, ci şi ceilalți descendenți ai 
defunctului  la  infinit,  când  vin  la  moştenire  în  nume  propriu.  Un 
astfel  de  caz  poate  fi  următorul:  defunctul  are  trei  copii  şi  doi 
nepoți,  din  partea  celui  mai  mare  dintre  copii.  În  termenul  de 
opțiune  succesorală,  cei  trei  copii  ai  defunctului  renunță  la 
moştenire, astfel încât nepoții vor culege moştenirea, în ipoteza în 
care o acceptă, în nume propriu şi în mod egal, ½ fiecare. 
Actualul Cod civil însă arată că moştenirea se împarte în mod 
egal  între  descendenți,  când  vin  la  moştenire  în  nume  propriu, 
astfel  încât  nu  limitează,  precum  Codul  civil  de  la  1864,  regula 
împărțirii în cote egale numai cât priveşte descendenții de gradul I.  
Ca  şi  în  lumina  vechiului  Cod  civil  însă,  dacă  descendenții 
defunctului  din  gradele  subsecvente  vin  la  moştenire  prin  repre‐
zentare, împărțirea acesteia se va face pe tulpini. 
Dacă  la  moştenire  vine  şi  soțul  supraviețuitor  al  defunctului, 
descendenții  lui  de  cuius,  indiferent  de  numărul  lor,  culeg 
680 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

împreună trei sferturi din moştenire [art. 975 alin. (3) C. civ.]. Rele‐
văm  două  aspecte  pozitive  pe  care,  în  opinia  noastră,  le  prezintă 
noua reglementare în materie succesorală: 
‐  în  primul  rând,  este  binevenită  reglementarea,  în  cadrul 
aceluiaşi act normativ, alături de drepturile succesorale ale rudelor 
defunctului  din  cele  patru  clase  de  moştenitori  şi  a  drepturilor 
succesorale  ale  soțului  supraviețuitor.  Mai  mult,  reglementând 
drepturile  succesorale  ale  rudelor  aparținând  celor  patru  clase, 
noul Cod civil stabileşte de o manieră expresă cota care se cuvine 
acestora  în  concurs  cu  soțul  supraviețuitor.  Se  evită  astfel, 
considerăm  noi,  orice  suprapunere  sau  neconcordanță  care  ar 
putea caracteriza două reglementări separate, dar cu aplicabilitate 
conjugată.  
‐  în  al  doilea  rând,  considerăm  că  legiuitorul  a  procedat  în 
modul  cel  mai  potrivit  preluând  dispozițiile  Legii  nr.  319/1944, 
potrivit  cărora  soțului  supraviețuitor  îi  revine  o  cotă  fixă, 
reprezentând  ¼  din  moştenire,  în  concurs  cu  descendenții. 
Considerăm  că  cel  mai  îndreptățit  a  culege  o  parte  a  moştenirii 
defunctului,  chiar  şi  în  concurs  cu  descendenții,  este  soțul 
supraviețuitor,  care,  de  regulă,  i‐a  asigurat  celui  dintâi,  în  timpul 
vieții, când a acumulat de altfel şi averea acum supusă partajului, 
cel puțin sprijin moral şi, în general, ambianță adecvată activității 
care a determinat procesul de acumulare. 
De asemenea, în lumina dispozițiilor Legii nr. 287/2009, în caz 
de concurs între descendenții defunctului şi soțul supraviețuitor al 
acestuia  din  urmă,  se  va  stabili,  cu  prioritate,  cota  acestuia  de  ¼ 
din moştenire, iar restul de ¾ se va împărți descendenților, după 
regulile mai sus arătate. 

2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al des-

cendenţilor
Dreptul  la  moştenire  al  descendenților  prezintă  următoarele 
caractere juridice: 
a) descendenții pot veni la moştenire atât în nume propriu, cât 
şi prin reprezentare (art. 965 C. civ.). 
Copiii  defunctului,  rude  de  gradul  I,  pot  veni  la  moştenirea 
acestuia  numai  în  nume  propriu.  Descendenții  defunctului  de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 681
gradul  al  II‐lea  şi  următoarele  pot  veni  la  moştenirea  acestuia,  ca 
regulă, prin reprezentare şi, în mod excepțional, în nume propriu10. 
Aceşti  descendenți  pot  veni  la  moştenirea  defunctului  în  nume 
propriu  numai  atunci  când  autorul  lor  este  renunțător  sau 
dezmoştenit.  În  cazul  în  care  autorul  lor  este  nedemn  (chiar  şi  în 
viață)  sau  predecedat,  descendenții  de  gradul  al  II‐lea  şi  urmă‐
toarele vin la moştenire prin efectul reprezentării. 
b)  descendenții  sunt  moştenitori  rezervatari,  potrivit  dispo‐
zițiilor art. 1087 C. civ. 
Aceştia beneficiază, în temeiul legii, de o parte din moştenire, 
numită  rezervă  succesorală,  chiar  împotriva  voinței  defunctului, 
exprimată  prin  testament.  În  consecință,  dacă  defunctul  dispune 
de  patrimoniul  său,  prin  liberalități  inter  vivos  sau  mortis  causa, 
aducând  atingere  rezervei  succesorale  a  descendenților,  acestea 
vor fi supuse reducțiunii. 
În lumina dispozițiilor noului Cod civil, rezerva descendenților 
este  de  ½  din  moştenire,  dacă  aceştia  nu  vin  în  concurs  cu  soțul 
supraviețuitor al defunctului, şi de ⅜ din moştenire (½ din ¾), în 
ipoteza  opusă.  Aceste  cote  vor  fi  împărțite  în  mod  egal  de  către 
descendenții  defunctului  dezmoşteniți,  indiferent  de  numărul  lor. 
Când  însă  numai  unul  dintre  descendenții  defunctului  a  fost 
dezmoştenit, acesta va culege numai rezerva de ½ din cota care i  
s‐ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost dezmoştenit, restul fiind cules de 
către ceilalți descendenți.  
c) descendenții sunt moştenitori sezinari [art. 1126 C. civ.]. 
Drept  urmare,  până  la  atestarea  calității  de  moştenitor  prin 
certificatul  de  moştenitor  sau  prin  hotărârea  judecătorească, 
descendenții  (precum  orice  moştenitor  sezinar)  dobândesc  de 
drept  stăpânirea  de  fapt  a  moştenirii.  Sezina  conferă  descen‐
denților, pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral şi 
dreptul  de  a  administra  acest  patrimoniu  şi  de  a  exercita 
drepturile  şi  acțiunile  lui  de  cuius.  Într‐o  altă  posibilă  formulare, 
sezina  conferă  moştenitorilor  care  o  au  legitimitatea  stăpânirii 
moştenirii, încă de la data morții lui de cuius. 

10  A  se  vedea  şi  D.C.  Florescu,  Dreptul  succesoral,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2011, p. 43.
682 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

d)  descendenții  sunt  obligați  la  raportul  (la  readucerea  la 

masa  succesorală)  donațiilor  primite  de  la  defunct,  făcute  fără 
scutire  de  raport,  când  vin  la  moştenire  efectiv  unii  cu  alții  sau 
împreună  cu  soțul  supraviețuitor  (art.  1146  C.  civ.).  Aceste 
categorii  de  moştenitori  sunt  obligate,  ca  regulă,  a  raporta 
donațiile,  numai  dacă  ar  fi  avut  vocație  concretă  la  moştenirea 
defunctului, în cazul în care aceasta s‐ar fi deschis la data donației. 
Renunțarea  la  moştenire  înlătură  însă,  în  principiu,  obligația 
descendenților de a raporta donațiile.  

3. Clasa a II-a de moştenitori legali

3.1. Consideraţii generale

Potrivit  dispozițiilor  art.  964  alin.  (1)  C.  civ.,  ascendenții 
privilegiați  şi  colateralii  privilegiați  fac  parte  din  clasa  a  II‐a  de 
moştenitori  legali.  Aşadar,  clasa  a  doua  de  moştenitori  legali 
păstrează,  şi  sub  imperiul  actualului  Cod  civil,  caracter  mixt, 
cuprinzând  rude  în  linii  diferite  şi  de  grade  diferite.  Astfel, 
ascendenții  privilegiați,  reprezentați  de  părinții  defunctului  
[art. 976 alin. (1) C. civ.] sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de 
gradul I, iar colateralii privilegiați, reprezentați de frații şi surorile 
defunctului  şi  descendenții  acestora,  sunt  rude  în  linie  colaterală, 
de  gradele  II‐IV  [art.  976  alin.  (2)  şi  963  alin.  (2)  C.  civ.].  De  o 
manieră  asemănătoare  reglementa  şi  Codul  civil  de  la  1864,  în  
art.  670‐674,  drepturile  succesorale  ale  ascendenților  privilegiați 
şi ale colateralilor privilegiați. 
Valorificându‐se  principiul  chemării  la  moştenire  în  ordinea 
claselor  de  moştenitori,  rudele  din  clasa  a  II‐a  vin  la  moştenire, 
numai dacă: 
a) defunctul nu are descendenți; 
b)  defunctul  are  descendenți,  însă  aceştia  au  renunțat  la 
moştenire; 
c)  defunctul  are  descendenți,  însă  aceştia  sunt  nedemni  de  a 
moşteni şi nu pot fi reprezentați; 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 683
d) defunctul are descendenți, însă aceştia au fost dezmoşteniți, 
culegând,  prin  urmare,  numai  rezerva  legală,  restul  revenindu‐le 
moştenitorilor din clasa a II‐a. 
În  virtutea  aceluiaşi  principiu,  prezența  moştenitorilor  din 
această  clasă  înlătură  de  la  moştenire  pe  cei  din  clasele 
subsecvente (III şi IV). 

3.2. Ascendenţii privilegiaţi

3.2.1. Noţiune
Ascendenții  de  gradul  I,  părinții,  se  numesc  privilegiați  deoa‐
rece înlătură de la moştenire pe ceilalți ascendenți ai defunctului, 
de gradul al II‐lea până la infinit, bunici, străbunici etc. 
Aşadar,  sunt  ascendenți  privilegiați,  potrivit  dispozițiilor  
art. 976 alin. (1) C. civ., tatăl şi mama defunctului. Aceeaşi compo‐
nență conferea subclasei ascendenților privilegiați şi Codul civil de 
la  1864,  acest  act  normativ  prezentând  însă  inconvenientul  unei 
exprimări  arhaice,  specifică  momentului  adoptării  sale  şi,  de  cele 
mai multe ori, într‐o redactare nesistematizată.  
Atât în lumina Codului civil de la 1864, cât şi a actualului Cod 
civil, în determinarea componenței acestei subclase de moştenitori 
nu prezintă nici o importanță faptul că părinții defunctului sunt din 
căsătorie,  din  afara  căsătoriei,  rezultați  din  adopție,  rezultați  prin 
reproducerea umană asistată medical cu terț donator sau dacă au 
consimțit la aceasta. 
Ca şi în vechea reglementare, nu există în Codul civil în vigoare 
nicio dispoziție expresă a legii, care să confere vocație succesorală 
tatălui  din  afara  căsătoriei.  Numai  indirect,  art.  500  C.  civ., 
preluând întru totul dispozițiile art. 106 din vechiul Cod al familiei, 
dispune  în  sensul  că  „părintele  nu  are  niciun  drept  asupra 
bunurilor  copilului  şi  nici  copilul  asupra  bunurilor  părintelui,  în 
afară de dreptul la moştenire şi la întreținere”. 
Chiar şi în aceste condiții, atât în lumina vechiului Cod civil, cât 
şi a Codului civil în vigoare, nimeni nu‐i poate contesta tatălui din 
afara  căsătoriei  dreptul  de  a  veni  la  moştenirea  copilului  său11. 

11 A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II‐a, 
actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 100.
684 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

Dacă însă filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin 
recunoaştere  şi  se  dovedeşte  că  unicul  scop  al  acesteia  a  fost 
crearea  vocației  succesorale  a  tatălui  la  moştenirea  copilului  său, 
atunci recunoaşterea este lovită de nulitate. 
Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. civ., părinții au vocație 
la moştenirea copilului lor, chiar în ipoteza anulării sau declarării 
nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea‐
credință, întrucât nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința 
copiilor,  aceştia  păstrând  situația  juridică  de  copii  rezultați  din 
căsătorie. 
De asemenea, fac parte din categoria ascendenților privilegiați, 
părinții  adoptatori  ai  defunctului.  În  cazul  adopției  încuviințate 
după  intrarea  în  vigoare  a  O.U.G.  nr.  25/1997  (aşadar,  şi  sub 
imperiul  actualului  Cod  civil),  precum  şi  al  adopției  cu  efecte 
depline  încuviințate  înainte  de  acest  moment,  au  vocație  la 
moştenirea  adoptatului  numai  părinții  adoptatori,  nu  şi  părinții 
fireşti.  Dacă  însă  unul  dintre  soți  adoptă  cu  efecte  depline  copilul 
celuilalt  soț,  legăturile  de  rudenie  dintre  copil  şi  părintele  său 
firesc  se  mențin,  acesta  din  urmă  păstrând  vocația  succesorală. 
Dimpotrivă  însă,  în  cazul  adopției  cu  efecte  restrânse,  reglemen‐
tată  anterior  intrării  în  vigoare  a  actului  normativ  menționat,  au 
vocație  la  moştenirea  adoptatului,  atât  părinții  adoptatori,  cât  şi 
părinții fireşti12. 
De lege lata, au vocație la moştenirea defunctului rezultat prin 
reproducere  umană,  în  calitate  de  ascendenți  privilegiați,  părinții 
care  au  consimțit  în  condițiile  legii  la  această  metodă.  Această 

12 Literatura de specialitate, în majoritatea ei, susține acest punct de vede‐

re. A se vedea, cu titlu exemplificativ: I. Zinveliu, Dreptul la moştenire în Republi­
ca  Socialistă  România,  Ed.  Dacia,  Cluj‐Napoca,  1975,  p.  31;  E.  Safta‐Romano, 
Dreptul la  moştenire,  Ed. Grafix, Iaşi, 1995, pp. 93‐94; L. Stănciulescu, Titlul VI. 
Dreptul la moştenire, în G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în regle­
mentarea  noului  Cod  civil,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  p.  545;  D.  Chirică, 
Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti,  1996,  p.  50.  Pentru  opinia 
contrară,  rămasă  izolată  însă,  a  se  vedea:  A.  Ionaşcu,  Clasele  de  moştenitori  în 
dreptul  Republicii  Populare  România,  în  „Buletinul  Universității  Babeş‐Bolyai”, 
Seria  ştiințe  sociale,  vol.  I,  nr.  1‐2/1956,  pp.  52‐53;  D.  Rizeanu,  Observaţii  pe 
marginea noii reglementări date instituţiei înfierii prin Codul familiei, în Justiția 
Nouă nr. 5/1956, pp. 847‐851.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 685
vocație  nu  există  însă  şi  în  cazul  donatorului.  De  asemenea,  au 
vocație  la  moştenirea  defunctului,  ascendenții  privilegiați  ai 
acestuia,  ei  înşişi  rezultați  prin  metoda  reproducerii  umane 
asistată medical cu terț donator.  

3.2.2. Împărţirea moştenirii

Cât  priveşte  împărțirea  moştenirii  în  cazul  ascendenților 
privilegiați, Codul civil distinge între următoarele ipoteze: 
 
A.  Ascendenţii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  în  concurs  cu 
soţul supravieţuitor al defunctului şi cu colateralii privilegiaţi 
ai acestuia  
Ca şi Codul civil de la 1864, actualul Cod civil consacră, în cazul 
clasei a II‐a de moştenitori, o excepție de la principiul proximității 
gradului de rudenie, ascendenții privilegiați, deşi rude de gradul I, 
neînlăturând  de  la  moştenire  pe  colateralii  privilegiați,  rude  de 
gradele  II‐IV.  Cu  atât  mai  mult,  nu  este  înlăturat  de  la  moştenire 
soțul  supraviețuitor  al  defunctului,  care,  deşi  nu  este  rudă  cu 
acesta  din  urmă,  vine  la  moştenire  în  concurs  cu  oricare  dintre 
clasele de moştenitori [art. 971 alin. (1) C. civ.]. 
În  ipoteza  în  care  ascendenții  privilegiați  vin  la  moştenire  în 
concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât şi cu colateralii privilegiați, 
pentru  determinarea  cotei  care  revine  fiecărei  categorii  de 
moştenitori menționată, trebuie parcurse următoarele două etape:  
a)  Determinarea  cotei  clasei  a  II‐a  în  concurs  cu  soțul 
supraviețuitor. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  977  alin.  (1)  C.  civ.,  „dacă  soțul 
supraviețuitor  vine  la  moştenire  în  concurs  atât  cu  ascendenții 
privilegiați,  cât  şi  cu  colateralii  privilegiați  ai  defunctului,  partea 
cuvenită clasei a doua este de două treimi din moştenire”. Aşadar, 
cunoaştem,  după  parcurgerea  acestei  etape,  numai  cota  care 
revine întregii clase a II‐a în concurs cu soțul supraviețuitor. Drept 
urmare,  se  impune  parcurgerea  celei  de‐a  doua  etape,  pentru  a 
determina cota care se cuvine numai ascendenților privilegiați. 
b)  Determinarea  în  cadrul  clasei  a  II‐a  a  cotei  ascendenților 
privilegiați.  
686 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

Potrivit dispozițiilor art. 978 C. civ., cota care se cuvine ascen‐
denților privilegiați diferă în funcție de numărul acestora. Astfel: 
- în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta 
va culege ¼ din moştenire, iar restul de ¾ va reveni colateralilor 
privilegiați, indiferent de numărul lor; 
- în cazul în care la moştenire vin ambii părinți, aceştia vor 
culege  împreună  ½  din  moştenire,  iar  colateralii  privilegiați, 
indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate. 
Se impune însă să precizăm că aceste cote vor fi raportate la ⅔ 
din moştenire, întrucât în ipoteza pe care noi am supus‐o analizei, 
ascendenții privilegiați suportă şi concursul soțului supraviețuitor 
al  defunctului.  Drept  urmare,  unicul  părinte  al  defunctului  va 
culege ¼ din ⅔, adică 1/6 din moştenire, restul de  3/6 din moşte‐
nire revenind colateralilor privilegiați, iar cei doi părinți ai defunc‐
tului  vor  culege  ½  din  ⅔,  adică  ⅓  din  moştenire,  restul  de  ⅓ 
cuvenindu‐se colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor. 
Observăm  aşadar  că  noua  reglementare  în  materie  succe‐
sorală preia cotele statuate de Codul civil de la 1864, meritul celui 
dintâi act normativ invocat constând, în primul rând, în faptul de a 
reglementa,  de  o  manieră  conjugată,  drepturile  succesorale  ale 
rudelor defunctului şi ale soțului supraviețuitor. Se asigură astfel o 
privire  clară  asupra  modului  în  care  va  fi  împărțită  masa  succe‐
sorală a defunctului. 
În condițiile în care noul Cod civil prevede în mod expres că la 
moştenirea defunctului pot veni unul sau doi părinți, s‐ar părea că 
nu  mai  poate  fi  întâlnită  ipoteza  în  care  categoria  ascendenților 
privilegiați  să  fie  circumscrisă  la  trei  sau  patru  părinți.  Este 
adevărat  că,  în  lumina  dispozițiilor  noii  reglementări  în  materie 
civilă, nu putem întâlni decât situația în care defunctul are cel mult 
doi părinți, întrucât adopția, aşa cum aceasta este reglementată de 
noul Cod civil, generează încetarea raporturilor de rudenie dintre 
adoptat şi familia firească a acestuia.  
Numai  adopția  cu  efecte  restrânse,  încuviințată  anterior 
intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, permite întâlnirea ipotezei 
în  care  defunctul  are  trei  sau  patru  părinți,  întrucât  defunctul 
adoptat cu efecte restrânse este moştenit atât de către adoptatori, 
cât şi de către părinții fireşti, cu care menține relații de rudenie. Or, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 687
chiar  şi  după  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil,  putem  întâlni 
cazuri în care defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, iar legea 
care  va  guverna  situația  juridică  a  acestuia  va  fi  cea  în  vigoare  la 
momentul  adopției  sale,  adică  cea  care  permite  venirea  la 
moştenire  a  mai  mult  de  doi  părinți.  Aşadar,  şi  în  lumina  noului 
Cod civil poate fi întâlnită situația în care la moştenirea defunctului 
vin  trei  sau  patru  părinți,  caz  în  care,  considerăm  noi,  aceştia 
trebuie  să  împartă  în  mod  egal  cota  conferită  de  lege  categoriei 
ascendenților privilegiați, aşa cum a fost determinată mai sus.  
 
B.  Ascendenţii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  numai  în 
concurs  cu  soţul  supravieţuitor  al  defunctului,  caz  în  care  cei 
dintâi  vor  culege  o  cotă  de  ½  din  moştenire  [art.  977  alin.  (2)  
C. civ.], cealaltă jumătate revenind soțului supraviețuitor; 
 
C.  Ascendenţii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  numai  în 
concurs  cu  colateralii  privilegiaţi,  caz  în  care  moştenirea  se 
împarte, potrivit dispozițiilor art. 978 C. civ., astfel: 
‐  în  cazul  în  care  la  moştenire  vine  un  singur  părinte  al 
defunctului,  acesta  va  culege  ¼  din  moştenire,  restul  de  ¾ 
revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul acestora; 
‐  în  cazul  în  care  la  moştenirea  defunctului  vin  ambii  părinți, 
aceştia vor culege ½ din moştenire, cealaltă jumătate cuvenindu‐se 
colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor. 
Şi pentru ipoteza concursului ascendenților privilegiați numai 
cu  colateralii  privilegiați  se  păstrează  actualitatea  discuției  făcute 
la  ipoteza  B  cu  privire  la  existența  a  trei  sau  patru  părinți  ai 
defunctului.  Considerăm  că  regula  împărțirii  cotei  legale  în  mod 
egal  între  ascendenții  privilegiați,  indiferent  de  numărul  lor,  este 
întru  totul  potrivită  şi  în  această  ipoteză  şi  are  ca  suport  legal,  în 
noua reglementare, dispozițiile art. 980, potrivit cărora moştenirea 
sau  partea  din  moştenire  cuvenită  ascendenților  privilegiați  se 
împarte între aceştia în mod egal. 
 
D. Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire singuri, caz în 
care aceştia vor culege întreaga moştenire.  
Ascendenții  privilegiați  vor  culege  întreaga  moştenire  în 
ipoteza  în  care  defunctul  nu  are  frați,  surori  sau  descendenți  ai 
688 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

acestora  şi  nici  soț  supraviețuitor,  precum  şi  în  cazul  în  care 
frații/surorile şi soțul supraviețuitor al defunctului nu îndeplinesc 
condițiile  de  a  moşteni.  Într‐o  asemenea  situație,  sunt  aplicabile 
dispozițiile  art.  979  alin.  (1)  şi  art.  980  C.  civ.,  potrivit  cărora 
ascendenții  privilegiați  vor  culege  moştenirea  sau  partea  din 
moştenire cuvenită clasei a II‐a, în mod egal.  
Dacă  însă  de  cuius  are  numai  ascendenți  privilegiați,  iar  pe 
soțul  supraviețuitor  l‐a  dezmoştenit,  acesta  din  urmă  va  culege 
numai  rezerva  legală,  restul  moştenirii  cuvenindu‐se  părinților 
defunctului [art. 1075 alin. (1) C. civ.]. Drept urmare, soțul supra‐
viețuitor va culege ½ (reprezentând rezerva succesorală) din cota 
legală de ½ conferită de lege în concurs cu ascendenții privilegiați, 
adică ¼ din moştenire, restul de ¾ revenind părinților defunctului.  
Dacă  defunctul  are  atât  părinți,  cât  şi  colaterali  privilegiați, 
însă  pe  aceştia  din  urmă,  moştenitori  nerezervatari,  i‐a  dezmoş‐
tenit,  cei  dintâi,  venind  singuri  la  moştenire,  vor  culege  întreaga 
moştenire.  
În  cazul  în  care  ascendenții  privilegiați  ai  defunctului, 
moştenitori  rezervatari,  însă  dezmoşteniți,  vin  la  moştenire  în 
concurs  cu  colateralii  privilegiați,  cei  dintâi  vor  culege  rezerva 
legală  (½  din  cota  legală),  iar  restul  va  fi  cules  de  către  cei  din 
urmă. Drept urmare, dacă există un singur părinte al defunctului şi 
acesta  a  fost  dezmoştenit,  el  va  culege  ½  din  ¼,  adică  ⅛  din 
moştenire,  restul  de  7/8  revenind  colateralilor  privilegiați,  indife‐
rent de numărul lor, iar dacă la moştenirea lui de cuius vin doi, trei 
sau  patru  părinți,  toți  dezmoşteniți  însă,  aceştia  vor  culege 
împreună  ½  din  ½,  adică  ¼  din  moştenire,  restul  de  ¾  revenind 
colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor. Aşadar, cei doi, 
trei  sau  patru  ascendenți  privilegiați  ai  defunctului,  dezmoşteniți, 
vor culege din moştenirea defunctului următoarele cote: 
‐ dacă sunt doi părinți, fiecare va culege câte ⅛ din moştenire; 
‐ dacă sunt trei părinți, fiecare va culege câte 1/12 din moştenire; 
‐ dacă sunt patru părinți, fiecare va culege câte  1/16 din moşte‐
nire. 
 
 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 689
3.2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al as-
cendenţilor privilegiaţi
Dreptul  la  moştenire  al  ascendenților  privilegiați  prezintă 
următoarele caractere juridice: 
‐  nu  beneficiază  de  reprezentare,  putând  culege  moştenirea 
numai în nume propriu; 
‐ sunt moştenitori rezervatari (art. 1087 C. civ.);  
‐ sunt moştenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) C. civ.]; 
‐ nu au obligația de a raporta donațiile primite de la defunct. 
Cât priveşte caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale 
ascendenților  privilegiați,  constatăm  că  noul  Cod  civil  preia 
soluțiile Codului civil de la 1864, neconsacrând nicio noutate.  

3.3. Colateralii privilegiaţi

3.3.1. Noţiune
Colateralii privilegiați sunt denumiți astfel întrucât înlătură de 
la moştenire pe ceilalți colaterali, numiți ordinari, reprezentați de 
unchi, mătuşi, veri primari, frați şi surori ai bunicilor defunctului. 
Sunt colaterali privilegiați ai defunctului, potrivit dispozițiilor 
art. 976 alin. (2) C. civ., următoarele categorii de rude: 
a) frații şi surorile defunctului, rude de gradul al II‐lea; 
b)  copiii fraților şi surorilor defunctului, rude de gradul al III‐lea;  
c)  nepoții fraților şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV‐lea. 
Aşadar,  meritul  noii  reglementări  în  materie  succesorală 
rezidă în aceea că aceasta limitează vocația succesorală a rudelor 
colaterale la gradul al IV‐lea inclusiv.  
Potrivit  dispozițiilor  art.  672  din  Codul  civil  de  la  1864, 
aparțineau  categoriei  colateralilor  privilegiați:  frații,  surorile  sau 
descendenții  acestora.  Aşadar,  vechiul  Cod  civil  nu  condiționa 
apartenența  colateralilor  privilegiați la clasa  a  II‐a de  moştenitori 
legali de gradul de rudenie. Este adevărat însă că, în art. 676, Codul 
civil de la  1864 dispunea  că rudele  succed până la al XII‐lea grad 
inclusiv. Acest text de lege a fost abrogat însă prin dispozițiile Legii 
asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921, care, în art. 4, 
restrângea vocația succesorală a rudelor colaterale până la gradul 
al IV‐lea inclusiv. De altfel, acest principiu a fost reluat şi de către 
690 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

Legea  nr.  319/1944  privind  drepturile  succesorale  ale  soțului 

supraviețuitor.  Aşadar,  anterior  datei  de  1  octombrie  2011,  nu 
Codul civil de la 1864, ci o lege specială limita vocația succesorală a 
rudelor  colaterale  ale  defunctului  la  gradul  al  IV‐lea  inclusiv, 
inconvenient înlăturat însă de noul Cod civil, prin dispozițiile sale 
complete. 
Potrivit noii reglementări în materie succesorală, fac parte din 
subclasa colateralilor privilegiați, următoarele categorii de frați: 
a)  frații  buni,  care  au  aceeaşi  mamă  şi  acelaşi  tată,  fiind 
rezultați din aceeaşi căsătorie; 
b)  frații  uterini,  care  au  aceeaşi  mamă  şi  tați  diferiți,  respectiv 
frații consangvini sau cosângeni, care au acelaşi tată şi mame diferite, 
aceştia fiind rezultați din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei; 
c) frații rezultați din adopție; 
În lumina dispozițiilor art. 451 şi art. 470 alin. (2) C. civ., frații 
rezultați  din  adopție  au  vocație  la  moştenirea  fratelui  defunct, 
întrucât  adopția generează relații de  rudenie  atât  între  adoptat şi 
adoptator,  cât  şi  între  adoptat  şi  familia  adoptatorului,  încetând 
relațiile  de  rudenie  dintre  adoptat  şi  familia  firească  a  acestuia. 
Aceeaşi  vocație  la  moştenire  generează  şi  adopția  încuviințată  în 
temeiul O.U.G. nr. 25/1997 şi al actelor normative care i‐au urmat, 
precum şi adopția cu efecte depline reglementată anterior intrării 
în vigoare a acestui act normativ. Dimpotrivă însă, copiii adoptați 
cu  efecte  restrânse,  anterior  intrării  în  vigoare  a  O.U.G.  
nr.  25/1997,  nu  pot  veni  la  moştenirea  celorlalți  copii  ai  adopta‐
torului,  întrucât  acest  tip  de  adopție  generează  relații  de  rudenie 
numai  între  adoptat  şi  adoptator,  nu  şi  între  adoptat  şi  familia 
adoptatorului. Drept urmare, fratele adoptat cu efecte restrânse nu 
devine rudă cu ceilalți copii ai părinților adoptatori. Spre exemplu, 
părinții  a  trei  copii  rezultați  din  căsătorie  au  adoptat  cu  efecte 
restrânse  un  al  patrulea  copil.  Unul  dintre  copiii  fireşti  ai  soților 
adoptatori  moare.  La  moştenirea  acestuia,  alături  de  părinți,  vin 
numai  frații  fireşti,  nu  şi  fratele  adoptat.  Similar,  dacă  ar  muri 
adoptatul  cu  efecte  restrânse,  la  moştenirea  acestuia  ar  avea 
vocație rudele din familia firească (părinți şi frați fireşti) şi părinții 
adoptatori, nu însă şi cei trei copii ai adoptatorilor. În schimb însă, 
adoptatul cu efecte restrânse va putea moşteni, pe frații săi fireşti. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 691
Aceste  reguli  sunt  întocmai  aplicabile  şi  în  cazul  descen‐
denților  din  frați/surori,  în  ipoteza  în  care  adopția  cu  efecte 
restrânse  a  fost  încuviințată  de  fratele/sora  defunctului  sau  de 
copilul  acesteia.  Spre  exemplu,  defunctul  are  nepoți  de  frate, 
adoptați  cu  efecte  restrânse.  Aceştia  însă  nu  au  vocație  la  moşte‐
nirea  defunctului,  întrucât,  prin  efectul  adopției,  între  ei  nu  s‐au 
stabilit relații de rudenie. 
În  practică,  poate  fi  întâlnită,  de  asemenea,  ipoteza  în  care 
adoptatorul  a  adoptat  mai  mulți  copii.  Vocația  acestora  la 
moştenire este diferită, în funcție de felul adopției. Astfel: 
‐  dacă  toate  adopțiile  au  fost  făcute  cu  efecte  depline,  frații 
adoptați  vor  avea  vocație  reciprocă  la  moştenire,  întrucât  prin 
efectul adopției au devenit rude; 
‐ dacă toate adopțiile au fost cu efecte restrânse, frații adoptați 
nu se vor putea moşteni, întrucât nu au devenit rude. Prin excepție 
însă se vor putea moşteni, deşi au fost adoptați cu efecte restrânse, 
frații fireşti; 
‐ dacă adopțiile sunt diferite din punctul de vedere al efectelor 
produse, adoptații nu se moştenesc13.  
Similar, poate fi imaginată şi situația în care părinții fireşti ai 
adoptatului adoptă, la rândul lor, alți copii. Copilul firesc va putea 
moşteni numai pe adoptații cu efecte depline.  
d) frații/colateralii rezultați prin reproducere  umană asistată 
medical cu terț donator. 
Au  vocație  la  moştenirea  defunctului  rezultat  prin  repro‐
ducere  umană,  în  calitate  de  colaterali  privilegiați,  ceilalți  copii  ai 
părinților, care au consimțit în condițiile legii la această metodă. De 
asemenea,  la  moştenirea  lui  de  cuius  pot  veni  colaterali,  frați, 
nepoți,  strănepoți  rezultați  prin  reproducere  umană  asistată 
medical  cu  terț  donator.  În  virtutea  dispozițiilor  noului  Cod  civil, 
copiii rezultați prin această metodă devin rude cu părinții care au 

13 A se vedea, pentru motivarea soluției, D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, 
Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 47. În literatura de specialitate a fost formulată şi o 
soluție contrară. Potrivit acesteia, adoptații cu efecte depline au vocație la moş‐
tenirea adoptaților cu efecte restrânse, întrucât cei dintâi devin rude cu rudele 
adoptatorului, inclusiv cu adoptații cu efecte restrânse ai acestora. În acest sens, 
a se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialis­
te România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 124.
692 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

consimțit  la  aceasta,  precum  şi  cu  rudele  acestora,  dobândind 

astfel vocație succesorală față de aceştia. În schimb însă, aceştia nu 
stabilesc nicio relație de rudenie cu terțul donator şi cu rudele sale. 

3.3.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi

între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi
Cât priveşte împărțirea moştenirii în cazul colateralilor privi‐
legiați,  Codul  civil  în  vigoare  distinge,  ca  şi  în  cazul  ascendenților 
privilegiați, între următoarele ipoteze: 
 
A.  Colateralii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  în  concurs  cu 
soţul  supravieţuitor  al  defunctului  şi  cu  ascendenţii 
privilegiaţi ai acestuia  
Pentru  determinarea  cotei  care  revine  fiecărei  categorii  de 
moştenitori,  în  această  ipoteză,  ca  şi  în  cazul  subclasei  ascen‐
denților privilegiați, trebuie parcurse următoarele două etape:  
a)  Determinarea  cotei  clasei  a  II‐a  în  concurs  cu  soțul  supra‐
viețuitor;  
Potrivit  dispozițiilor  art.  977  alin.  (1)  C.  civ.,  aceasta  este  de 
două treimi din moştenire.  
b)  Determinarea,  în  cadrul  clasei  a  II‐a,  a  cotei  colateralilor 
privilegiați.  
Potrivit  dispozițiilor  art.  978  C.  civ.,  cota  care  se  cuvine 
colateralilor privilegiați diferă în funcție de numărul ascendenților 
privilegiați cu care cei dintâi vin în concurs. Astfel: 
- în  cazul în care, la moştenire, colateralii privilegiați  vin în 
concurs  cu  un  singur  părinte,  cei  dintâi  vor  culege,  indiferent  de 
numărul  lor,  ¾  din  moştenire,  restul  de  ¼  revenind  unicului 
ascendent privilegiat al defunctului; 
- în  cazul  în  care  la  moştenire  colateralii  privilegiați  vin  în 
concurs cu doi părinți, cei dintâi vor culege, indiferent de numărul 
lor,  ½  din  moştenire,  restul  de  ½  revenind  ascendenților 
privilegiați ai defunctului; 
Şi în acest caz, vom preciza că aceste cote vor fi raportate la ⅔ 
din  moştenire,  întrucât,  în  ipoteza  noastră,  colateralii  privilegiați 
suportă, pe lângă concursul ascendenților privilegiați, şi concursul 
soțului supraviețuitor al defunctului.  
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 693
Pentru o mai bună înțelegere a modului în care este împărțită 
moştenirea  defunctului,  vom  lua  următorul  exemplu:  au  vocație 
concretă  la  moştenirea  lui  de  cuius  soțul  supraviețuitor,  cei  doi 
părinți  ai  acestuia  şi  cei  trei  frați  buni.  Într‐o  asemenea  situație, 
soțul supraviețuitor va culege ⅓ din moştenire, cei doi părinți vor 
primi  împreună,  de  asemenea,  ⅓  din  moştenire  (½  din  ⅔),  adică 
1/  fiecare, iar cei trei frați vor culege împreună restul de ⅓ (½ din 
6
⅔), adică 1/9 fiecare. 
Observăm,  aşadar,  că  noua  reglementare  în  materie 
succesorală  preia  cotele  statuate  de  Codul  civil  de  la  1864, 
reglementând însă de o manieră conjugată drepturile succesorale 
ale rudelor defunctului şi ale soțului supraviețuitor.  
 
B. Colateralii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs 
cu  soţul  supravieţuitor  al  defunctului,  caz  în  care  cei  dintâi  vor 
culege o cotă de ½ din moştenire [art. 977 alin. (2) C. civ.]; 
 
C.  Colateralii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  numai  în 
concurs  cu  ascendenţii  privilegiaţi,  caz  în  care  moştenirea  se 
împarte, potrivit dispozițiilor art. 978 C. civ., astfel: 
‐  în  cazul  în  care  colateralii  privilegiați  vin  la  moştenire  în 
concurs cu un singur părinte al defunctului, aceştia vor împărți, în 
mod egal, indiferent de numărul lor, cota de ¾; 
‐  în  cazul  în  care  colateralii  privilegiați  vin  la  moştenire  în 
concurs cu doi părinți ai defunctului, cei dintâi vor împărți, în mod 
egal, indiferent de numărul lor, cota de ½. 
Aşa cum am arătat şi cu ocazia analizei drepturilor succesorale 
ale ascendenților privilegiați, cota colateralilor privilegiați nu este 
influențată  în  niciun  fel  de  concursul  a  trei  sau  patru  ascendenți 
privilegiați,  întrucât  aceştia  din  urmă,  indiferent  de  numărul  lor, 
vor culege împreună aceeaşi cotă de ½.  
 
D.  Colateralii  privilegiaţi  vin  la  moştenire  singuri,  caz  în 
care aceştia vor culege întreaga moştenire.  
În toate cazurile, partea din moştenire care revine colateralilor 
privilegiați  se  împarte,  în  mod  egal,  între  moştenitorii  de  acelaşi 
grad  [art.  981  alin.  (1)  C.  civ.].  Această  regulă  comportă  însă 
următoarele două excepții: 
694 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

a)  dacă  descendenții  fraților  şi  surorilor  defunctului  vin  la 

moştenire  prin  reprezentare,  împărțirea  se  va  face  pe  tulpini  
[art. 981 alin. (2) C. civ.]; 
b)  dacă  la  moştenirea  defunctului  vin  atât  frați  buni,  cât  şi 
frați uterini sau consangvini, împărțirea se va face pe linii [art. 981 
alin. (3) C. civ.]. 
Frații  buni  sunt  cei  care  au  aceeaşi  mamă  şi  acelaşi  tată, 
indiferent  că  aceştia  sunt  rezultați  din  aceeaşi  căsătorie  sau  din 
căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopția cu efecte depline 
încuviințată  de  ambii  soți  sau  prin  reproducere  umană  asistată 
medical cu terț donator. 
Frații uterini sunt cei care au aceeaşi mamă, indiferent că sunt 
rezultați  din  aceeaşi  căsătorie  sau  din  căsătorii  diferite,  din  afara 
căsătoriei,  din  adopția  cu  efecte  depline,  încuviințată  numai  de 
mamă  sau  prin  reproducerea  umană  asistată  medical  cu  terț 
donator încuviințată numai de mamă14. 
Frații consangvini sunt acei frați care au acelaşi tată, indiferent 
că  sunt  rezultați  din  aceeaşi  căsătorie,  din  căsătorii  diferite,  din 
afara  căsătoriei  sau  din  adopția  cu  efecte  depline,  încuviințată 
numai de tată. 
În  acest  caz,  cota  care  se  cuvine  colateralilor  privilegiați  se 
împarte  în  două  linii  egale  –  dimidia  maternis  şi  dimidia  paternis. 
Linia  maternă  se  va  împărți  între  frații  uterini,  iar  linia  paternă 
între frații consangvini. Frații buni vor culege câte o linie atât din 
dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis, întrucât ei beneficiază 
de privilegiul dublei legături [art. 981 alin. (4) C. civ.].  
Împărțirea  pe  linii  se  impune  a  fi  aplicată,  alături  de  împăr‐
țirea  pe  tulpini,  în  cazul  reprezentării  fraților/surorilor  defunc‐
tului,  buni,  uterini  sau  consangvini.  De  asemenea,  se  impune  a 
opera  împărțirea  pe  linii  şi  în  cazul  în  care,  la  moştenirea 
defunctului, vin numai nepoții sau strănepoții de frate/soră (bun, 
uterin sau consangvin), în nume propriu. Acest fapt devine posibil 
dacă frații defunctului în mai multe linii sunt renunțători.  
Pentru a opera împărțirea pe linii, este necesar ca frații/suro‐
rile  defunctului  să  fie  în  linii  diferite,  neprezentând  importanță 

14 Potrivit dispozițiilor art. 441 alin. (3) C. civ., cu titlu de excepție, copilul 
reprodus prin această metodă poate avea numai mamă.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 695
faptul că descendenții acestora provin sau nu din căsătorii diferite 
sau  că,  la  data  deschiderii  moştenirii,  defunctul  are  sau  nu 
ascendenți privilegiați şi/sau soț supraviețuitor. 
Dacă  însă  defunctul  are  frați  numai  dintr‐o  linie,  aceştia  vor 
culege întreaga cotă a colateralilor privilegiați.  
Constituie  un  exemplu  de  împărțire  pe  linii,  următorul: 
defunctul are, la data deschiderii moştenirii, doi părinți (fireşti) şi 
şase  frați  (doi  frați  uterini,  trei  frați  consangvini  şi  un  frate  bun). 
Moştenirea acestuia se va împărți astfel: 
a) părinții vor culege ½ din moştenire; 
b) restul de ½, constituind cota colateralilor privilegiați, se va 
împărți în două părți egale (¼ fiecare), întrucât defunctul are frați 
pe mai multe linii; 
c)  dimidia  maternis  va  fi  împărțită  în  trei  linii  egale  (1/12 
fiecare), întrucât defunctul are doi frați de mamă şi un frate bun; 
d)  dimidia  paternis  va  fi  împărțită  în  patru  linii  egale  (1/16 
fiecare), întrucât defunctul are trei frați de tată şi un frate bun; 
e) fratele bun a cules două linii, una din partea mamei (1/12) şi 
una  din  partea  tatălui  (1/16),  întrucât  are  o  dublă  legătură  cu 
defunctul. 
Remarcăm astfel că principiul egalității cotelor între rudele de 
acelaşi grad se aplică numai în interiorul liniilor. 
Putem  completa  exemplul  ales  cu  un  alt  element,  pentru  a 
arăta  cum  operează  reprezentarea,  în  privința  fraților  de  pe  linii 
diferite.  Astfel,  presupunem  că  unul  dintre  frații  de  mamă  ai 
defunctului  şi  unul  dintre  frații  de  tată  ai  acestuia  sunt  decedați 
sau  nedemni,  la  data  deschiderii  succesiunii.  Din  partea  fratelui 
uterin  predecedat  sau  nedemn,  defunctul  are  trei  nepoți,  iar  din 
partea  celui  consangvin,  are  doi  nepoți.  Nepoții,  reprezentându‐i 
pe ascendenții lor, vor culege partea acestora din moştenire, astfel: 
a) cei trei nepoți de frate uterin vor culege împreună cota de 
1/ , revenindu‐i fiecăruia o cotă de 1/ ; 
12 36
b) cei doi nepoți de frate consangvin vor culege împreună cota 
de 1/16, revenindu‐i fiecăruia o cotă de 1/32. 
Din analiza modului în care se împarte moştenirea defunctului 
între  colateralii  privilegiați,  consacrat  de  Codul  civil  în  vigoare, 
rezultă  cu  evidență  că  acest  act  normativ  a  preluat  întocmai 
principiile şi cotele statuate de Codul civil de la 1864.  
696 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

3.3.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al co-

lateralilor privilegiaţi
Dreptul  la  moştenire  al  colateralilor  privilegiați  prezintă 
următoarele caractere juridice: 
­  pot  culege  moştenirea  atât  în  nume  propriu,  cât  şi  prin 
reprezentare; 
Precizăm că frații şi surorile defunctului pot veni la moştenire 
numai în nume propriu, în timp ce descendenții acestora pot veni 
la  moştenire  atât  în  nume  propriu,  în  ipoteza  în  care  autorul  lor 
renunță  la  moştenire,  cât  şi  prin  reprezentare,  în  majoritatea 
cazurilor. 
‐ nu sunt moştenitori rezervatari; 
‐ nu sunt moştenitori sezinari; 
‐ nu sunt obligați la raportul donațiilor. 
Constatăm astfel că actualul Cod civil nu inovează cât priveşte 
caracterele  juridice  ale  drepturilor  succesorale  ale  colateralilor 
privilegiați. 

4. Clasa a III-a de moştenitori legali

4.1. Noţiune
Clasa  a  III‐a  de  moştenitori  legali  este  clasa  ascendenților 
ordinari. Aceştia sunt denumiți astfel, întrucât sunt înlăturați de la 
moştenire  de  către  ascendenții  privilegiați.  Fac  parte  din  această 
clasă,  potrivit  dispozițiilor  art.  982  alin.  (1)  C.  civ.,  bunicii, 
străbunicii şi ceilalți ascendenți ai defunctului, fără limită de grad 
şi indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultați 
din adopție sau prin metoda reproducerii umane asistată medical 
cu terț donator. 
De lege lata, la moştenirea defunctului adoptat, pot veni numai 
ascendenții  ordinari  din  familia  adoptatoare,  nu  şi  cei  din  familia 
firească.  Similar,  moştenirea  adoptatului  cu  efecte  depline, 
încuviințată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, va fi 
culeasă de către ascendenții ordinari ai adoptatorului. Dimpotrivă 
însă,  moştenirea  adoptatului  cu  efecte  restrânse,  încuviințată 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 697
anterior  momentului  mai  sus  menționat,  va  fi  culeasă  de  către 
ascendenții ordinari ai acestuia din familia firească.  
Potrivit  dispozițiilor  art.  982  alin.  (2)  C.  civ.,  ascendenții 
ordinari pot veni la moştenire „(...) dacă descendenții, ascendenții 
privilegiați  şi  colateralii  privilegiați  nu  îndeplinesc  condițiile 
necesare  de  a  moşteni”.  Deşi  actualul  Cod  civil  asigură  o  regle‐
mentare  corespunzătoare  drepturilor  succesorale  ale  rudelor 
defunctului aparținând clasei a III‐a de moştenitori legali, aceasta 
nu a avut în vedere însă toate situațiile în care ascendenții ordinari 
ai defunctului pot veni la moştenirea acestuia. În cele ce urmează, 
vom enumera exhaustiv aceste situații. Astfel, ascendenții ordinari 
vin la moştenire în cazul în care: 
a) lipsesc moştenitorii din primele două clase; 
b) moştenitorii din primele două clase sunt renunțători; 
c) moştenitorii din primele două clase sunt nedemni şi nu pot 
fi reprezentați; 
d)  în  afară  de  ascendenți  ordinari,  defunctul  are  colaterali 
privilegiați,  pe  care  i‐a  dezmoştenit  însă.  Prin  dezmoştenire, 
colateralii  privilegiați,  nefiind  moştenitori  rezervatari,  sunt 
înlăturați de la moştenire; 
e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenți şi 
ascendenți  privilegiați),  însă  aceştia  au  fost  dezmoşteniți.  Prin 
urmare,  moştenitorii  rezervatari  exheredați  vor  culege  numai 
rezerva legală, restul revenindu‐le ascendenților ordinari. 
Prezența moştenitorilor din această clasă înlătură de la moşte‐
nire pe cei din ultima clasă. 

4.2. Împărţirea moştenirii

Ascendenții ordinari culeg moştenirea numai în lipsa rudelor 
din  prima  şi  a  doua  clasă.  Ei  vin  la  moştenire,  potrivit  dispo‐
zițiilor  art.  982  alin.  (3)  C.  civ.,  în  ordinea  gradelor  de  rudenie, 
mai întâi bunicii, rude de gradul al II‐lea, apoi străbunicii, rude de 
gradul al III‐lea, şi apoi ceilalți ascendenți, în ordinea gradelor, la 
infinit.  Aceştia  vor  culege  moştenirea  în  cote  egale  [art.  982  
alin. (5) C. civ.]. 
698 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

Dacă  la  moştenire  vine  şi  soțul  supraviețuitor  al  defunctului, 

mai întâi se va stabili cota acestuia de ¾ şi apoi, restul de ¼ se va 
împărți,  în  mod  egal,  ascendenților  preferabili  în  grad  [art.  982 
alin. (4) C. civ.]. 

4.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al as-

cendenţilor ordinari
Dreptul  la  moştenire  al  ascendenților  ordinari  prezintă 
următoarele caractere juridice: 
­ ascendenții ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare;  
­ ascendenții ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi 
înlăturați de la moştenire prin dezmoştenire: directă sau indirectă.  
­ ascendenții ordinari nu sunt moştenitori sezinari; 
Aşadar, Codul civil în vigoare aduce o altă noutate în materia 
drepturilor  succesorale  ale  rudelor  defunctului,  excluzând 
ascendenții ordinari din categoria moştenitorilor sezinari. Criteriul 
avut în  vedere de legiuitorul de la 1864, în determinarea rudelor 
defunctului,  beneficiare  ale  sezinei  moştenirii,  a  fost  rudenia  în 
linie  dreaptă.  Noua  reglementare  în  materie  civilă  însă  renunță, 
just,  considerăm  noi,  la  acest  criteriu  şi  îi  consideră  moştenitori 
sezinari,  din  categoria  rudelor  în  linie  dreaptă,  numai  pe 
descendenți  şi  pe  ascendenții  privilegiați.  Reține,  de  asemenea, 
acest  caracter  şi  pentru  soțul  supraviețuitor.  Considerăm  că 
persoanele incluse de lege lata în categoria moştenitorilor sezinari 
sunt cele mai îndreptățite pentru a obține, pe lângă stăpânirea de 
fapt  a  patrimoniului  succesoral,  şi  dreptul  de  a  administra  acest 
patrimoniu  şi  de  a  exercita  drepturile  şi  acțiunile  defunctului, 
independent de eliberarea certificatului de moştenitor. 
­  ascendenții  ordinari  nu  sunt  obligați  la  raportul  donațiilor 
primite de la defunct. 
 
 
 
 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 699
5. Clasa a IV-a de moştenitori legali

5.1. Noţiune
Clasa  a  IV‐a  de  moştenitori  este  clasa  colateralilor  ordinari. 
Fac  parte  din  această  clasă,  potrivit  dispozițiilor  art.  983  alin.  (1)  
C.  civ.,  „(…)  rudele  colaterale  ale  defunctului  până  la  gradul  al 
patrulea inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați”. Aşadar, fac 
parte  din  clasa  a  IV‐a  de  moştenitori  următoarele  categorii  de 
rude:  
a) unchii şi mătuşile, rude de gradul al III‐lea; 
b) verii primari, rude de gradul al IV‐lea; 
c) frații şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV‐lea. 
Rudele  colaterale  care  fac  parte  din  această  clasă  pot  fi  din 
căsătorie,  din  afara  acesteia,  rezultate  din  adopție  sau  prin 
reproducere umană asistată medical cu terț donator. 
De lege lata, la moştenirea defunctului adoptat pot veni numai 
colateralii  ordinari  din  familia  adoptatoare,  nu  şi  cei  din  familia 
firească.  Similar,  în  cazul  adopției  cu  efecte  depline,  încuviințată 
anterior  intrării  în  vigoare  a  O.U.G.  nr.  25/1997,  vin  la  moştenire 
colateralii  ordinari  din  familia  adoptatoare.  Dimpotrivă  însă,  în 
cazul  adopției  cu  efecte  restrânse,  încuviințată  anterior  momen‐
tului  mai  sus  menționat,  vin  la  moştenirea  defunctului  numai 
colateralii ordinari din familia firească.  
Colateralii  ordinari  pot  accede  la  moştenire,  potrivit  dispozi‐
țiilor  art.  983  alin.  (2)  C.  civ.,  „(…)  dacă  descendenții,  ascendenții 
privilegiați,  colateralii  privilegiați  şi  ascendenții  ordinari  nu  înde‐
plinesc  condițiile  necesare  pentru  a  moşteni”.  Aşadar,  colateralii 
ordinari vin la moştenire în următoarele situații: 
a) lipsesc moştenitorii din primele trei clase; 
b) moştenitorii din primele trei clase sunt renunțători; 
c) moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni şi nu pot fi 
reprezentați; 
d) în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privi‐
legiați  şi  ascendenți  ordinari,  pe  care  i‐a  dezmoştenit  însă.  Prin 
dezmoştenire,  colateralii  privilegiați  şi  ascendenții  ordinari, 
nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturați de la moştenire; 
700 Despre moştenitorii legali – rude ale defunctului

e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenți şi 
ascendenți privilegiați), însă aceştia au fost dezmoşteniți. În conse‐
cință, în temeiul dispozițiilor art. 964 alin. (2) C. civ., moştenitorii 
rezervatari  dezmoşteniți  vor  culege  numai  rezerva  legală,  restul 
revenindu‐le colateralilor ordinari. 

5.2. Împărţirea moştenirii

Colateralii ordinari vin la moştenire, în lipsa rudelor din cele‐
lalte  clase  de  moştenitori.  Colateralii  ordinari  în  grad  preferabil 
(unchii  şi  mătuşile  defunctului)  vor  înlătura  de  la  moştenire  pe 
colateralii ordinari în grad subsecvent (verii primari şi frații/suro‐
rile bunicilor defunctului), în temeiul dispozițiilor art. 983 alin. (3) 
C.  civ.  Colateralii  de  acelaşi  grad  vor  culege  moştenirea,  potrivit 
dispozițiilor art. 983 alin. (5) C. civ., în cote egale.  
În caz de concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, se va 
determina  cu  prioritate  cota  acestuia,  de  ¾,  restul  de  ¼  reve‐
nind, în mod egal, colateralilor ordinari, indiferent de numărul 
lor [art. 983 alin. (4) C. civ.]. 

5.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al cola-

teralilor ordinari
Dreptul  la  moştenire  al  colateralilor  ordinari  prezintă  urmă‐
toarele caractere juridice: 
‐ nu beneficiază de reprezentare; 
‐  nu  sunt  moştenitori  rezervatari,  putând  fi  înlăturați  de  la 
moştenire  de  către  defunct  prin  dezmoştenire  directă  ori  prin 
liberalitățile care epuizează moştenirea; 
‐ nu sunt moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de 
moştenitor  pentru  a  intra  în  stăpânirea  de  fapt  a  bunurilor 
succesorale, pentru a dobândi dreptul de a le administra şi pentru 
a exercita drepturile şi acțiunile defunctului; 
‐ nu sunt obligați la raportul donațiilor primite de la defunct. 
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 701

TITLUL III
LIBERALITĂŢILE

CAPITOLUL
DISPOZIŢII COMUNE

(art. 984­1010) 

 
Codul  civil  reglementează  „Liberalitățile”  în  Cartea  a  IV‐a, 
Titlul  III,  din  care  primul  capitol,  intitulat  „Dispoziții  comune”, 
cuprinde  o  definire  a  liberalităților,  capacitatea  în  materie  de 
liberalități,  reglementarea  substituțiilor  fideicomisare,  a 
liberalităților reziduale, revizuirea condițiilor şi sarcinilor şi unele 
dispoziții speciale. 

I. Noţiune
Liberalitatea  este  definită  ca  fiind  „actul  juridic  prin  care  o 
persoană  dispune  cu  titlu  gratuit  de  bunurile  sale,  în  tot  sau  în 
parte, în favoarea unei alte persoane”. 
A  dispune  cu  titlu  gratuit  presupune  o  diminuare  a  patrimo‐
niului  dispunătorului  în  folosul  celui  al  gratificatului,  fără  un 

 Autor:
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – Cercetător ştiinţi-
fic asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”
al Academiei Române. 
702 Liberalităţile. Dispoziţii comune

echivalent.  Astfel,  spre  deosebire  de  actele  dezinteresate,  care  se 

definesc prin procurarea unui folos patrimonial unei persoane fără 
un transfer patrimonial de la autorul actului la cel în folosul căruia 
acesta  a  fost  încheiat,  liberalitatea  presupune  mărirea  patrimo‐
niului  gratificatului  cu  aceeaşi  valoare  cu  care  se  micşorează 
patrimoniul dispunătorului, fără o contraprestație.  
Totodată,  realizarea  unei  liberalități  presupune  existența 
intenției liberale (animus donandi, animus testandi), care constituie 
al  doilea  element  definitoriu  al  liberalității,  alături  de  elementul 
material.  Intenția  liberală  este  elementul  esențial,  care  trebuie  să 
existe  întotdeauna  şi  să  determine  realizarea  liberalității, 
indiferent  dacă  aceasta  este  sau  nu  însoțită  şi  de  un  interes  de 
ordin moral. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  984  alin.  (2)  C.  civ.,  liberalitățile  se 
pot face doar prin donație sau testament. În doctrină, unii autori au 
considerat că din categoria liberalităților face parte şi mecenatul1, 
definit de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994 ca fiind: „(...) un act 
de  liberalitate  prin  care  o  persoană  fizică  sau  juridică,  numită 
mecena,  transferă,  fără  obligație  de  contrapartidă  directă  sau 
indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale 
sau  mijloace  financiare  către  o  persoană  fizică,  ca  activitate 
filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activi‐
tăți  în  domeniile:  cultural,  artistic,  medico‐sanitar  sau  ştiințific  – 
cercetare  fundamentală  şi  aplicată”.  Alți  autori  au  considerat  că, 
față  de  dispozițiile  imperative  şi  limitative  ale  art.  984  alin.  (2)  
C. civ., orice dispoziție cu titlu gratuit cuprinsă în alt act juridic nu 
constituie liberalitate2. 
Cele  două  forme  ale  liberalităților,  donația  (pentru  liberali‐
tățile  între  vii)  şi  legatul  (pentru  liberalitățile  mortis  causa),  sunt 
definite şi reglementate detaliat în Codul civil. 
Astfel,  donația  este  definită  ca  fiind  un  contract  prin  care  o 
parte,  numită  donator,  dispune  în  mod  irevocabil  de  un  bun  în 

1  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglementarea  noului 
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 81.
2 G.C. Frenţiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, 
2012, p. 71.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 703
favoarea celeilalte părți, numită donatar, cu intenția de a‐l gratifica 
pe acesta din urmă. 
Este  vorba,  aşadar,  de  un  contract  cu  titlu  gratuit,  animat  de 
dorința donatorului de a gratifica3. 
Legatul este o dispoziție pentru cauză de moarte, cuprinsă în 
testament,  prin  care  testatorul  stipulează  ca,  la  decesul  său,  unul 
sau  mai  mulți  legatari  să  dobândească  patrimoniul  său,  în  între‐
gime sau o fracțiune din acesta, ori anumite bunuri determinate.  

II. Capacitatea în materie de liberalităţi

Regulile privind capacitatea de a face şi primi liberalități sunt 
mai  restrictive  decât  cele  referitoare  la  încheierea  actelor  cu  titlu 
oneros. 
În principiu, orice persoană poate face şi primi liberalități, cu 
respectarea  dispozițiilor  legii  privind  capacitatea.  Aceste  condiții 
legale  privind  capacitatea  trebuie  să  fie  îndeplinite  de  către 
dispunător  la  momentul  în  care  îşi  exprimă  consimțământul,  de 
către donatar la momentul acceptării donației, iar de către legatar 
la data deschiderii moştenirii testatorului.  
Condiția esențială pentru a putea primi liberalități o constituie 
existența  capacității  de  folosință.  Pot  primi  liberalități  orice 
persoane care au capacitate de folosință (copilul conceput, dacă se 
naşte viu, minorul sau persoana majoră)4. 
Condiția  esențială  pentru  a  putea  dispune  prin  liberalități  se 
referă  la  existența  capacității  depline  de  exercițiu.  Astfel,  potrivit 
art.  988  C.  civ.,  cel  care  nu  are  capacitate  de  exercițiu  sau  are 
capacitate de exercițiu restrânsă nu poate să dispună de bunurile 
sale prin liberalități decât în cazurile prevăzute de lege. 

3 În doctrina franceză s‐a apreciat că a dărui nu corespunde modului obiş‐
nuit  de  a  acționa  al  umanității,  orientat  mai  degrabă  spre  apărarea  propriilor 
interese  şi  spre  obținerea  profitului;  în  acest  sens,  a  se  vedea  J.‐Ph.  Lévy,  
A. Castaldo, Histoire du droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 1345.
4 G.C. Frențiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, op. cit., p. 75.
704 Liberalităţile. Dispoziţii comune

Astfel, tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații 
şi nici să garanteze obligația altuia, cu excepția darurilor obişnuite, 
potrivite  cu  starea  materială  a  minorului,  potrivit  dispozițiilor  
art. 144 C. civ. şi art. 146 alin. (3) C. civ. Fac excepție minorii care 
au împlinit vârsta de 16 ani şi au dobândit capacitatea deplină de 
exercițiu  prin  căsătorie  sau  prin  emancipare  judecătorească, 
dispusă în baza art. 40 C. civ., care vor putea face donații în aceleaşi 
condiții ca şi persoanele majore cu capacitate deplină de exercițiu5. 
Tot în privința  capacității, art. 988  alin. (2)  C. civ.  prevede că 
persoana  care  a  fost  lipsită  de  capacitate  de  exercițiu  sau  a  avut 
capacitate de exercițiu restrânsă nu poate, sub sancțiunea nulității 
relative,  nici  după  dobândirea  capacității  depline  de  exercițiu,  să 
dispună  prin  liberalități  în  folosul  celui  care  a  avut  calitatea  de 
reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit 
descărcare  de  gestiune  de  la  instanța  de  tutelă,  cu  excepția 
situațiilor în care ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului. 
O  condiție  pe  care  Codul  civil  o  impune  dispunătorului  sub 
sancțiunea  nulității  absolute  a  liberalității  este  aceea  de  a‐l 
determina  pe  beneficiarul  acesteia  ori  cel  puțin  de  a  prevedea 
criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la 
data  la  care  liberalitatea  produce  efecte  juridice.  Dreptul  de  a 
desemna  pe  beneficiarul  liberalității  sau  de  a  stabili  obiectul 
acesteia nu poate fi lăsat unui terț, sub aceeaşi sancțiune a nulității 
absolute.  Este  însă  valabilă  donația  făcută  de  dispunător  cu  o 
sarcină  în  favoarea  unei  persoane  lăsate  la  alegerea  gratificatului 
sau a unui terț desemnat tot de dispunător. 
Aşa cum arătam  mai sus, orice persoană care are capacitatea 
de  folosință  poate  primi  liberalități,  inclusiv  copilul  conceput,  ale 
cărui  drepturi  sunt  recunoscute  de  la  concepțiune,  dacă  se  naşte 
viu.  Mai  mult  chiar,  Codul  civil  acordă  posibilitatea  de  a  primi 
liberalități şi persoanelor care nu există încă (viitori copii ai cuiva, 
nepoți etc.). În acest sens, art. 989 alin. (3) C. civ. prevede că moda‐
litatea de realizare a unei astfel de liberalități constă în a dispune 
în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta de a 
transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil. 

5 În acest sens, a se vedea şi D. Zeca, comentariu la art. 1011 Cod civil, în 
C.S. Ricu, C.T. Ungureanu şi alții, op. cit., p. 106.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 705
Codul  civil  prevede  şi  o  serie  de  incapacități  speciale  de  a 
primi  liberalități,  care  privesc  medicii,  farmaciştii,  precum  şi 
celelalte persoane care i‐au acordat îngrijiri de specialitate dispu‐
nătorului pentru boala care este cauză a decesului acestuia. 
Pentru  ca  astfel  de  liberalități  să  fie  anulabile,  este  necesară 
îndeplinirea următoarelor condiții6: 
‐  medicul,  farmacistul  sau  celelalte  persoane  gratificate 
trebuie să fi acordat îngrijiri de specialitate dispunătorului în mod 
regulat  şi  continuu,  în  perioada  în  care  suferea  de  boala  ce  i‐a 
produs  decesul;  potrivit  legii,  îngrijirile  pot  fi  acordate  direct  sau 
indirect,  adică  personal  sau  prin  intermediul  altor  persoane,  dar 
esențial  considerăm  că  este  ca  gratificatul  să  fi  fost  cel  care  s‐a 
ocupat efectiv de îngrijirea de specialitate a bolnavului în perioada 
ultimei boli;  
‐ liberalitatea să fi fost făcută în perioada în care dispunătorul 
suferea  de  boala  care  i‐a  cauzat  decesul;  o  liberalitate  făcută 
medicului în perioada în care dispunătorul era sănătos sau suferea 
de altă boală, care nu a constituit cauza decesului său nu este lovită 
de  nulitate,  chiar  dacă,  ulterior,  medicul  respectiv  i‐a  acordat 
îngrijire  de  specialitate  dispunătorului  şi  în  perioada  în  care 
suferea de boala ce a constituit cauza decesului său; 
‐ să  fi  intervenit decesul  dispunătorului din cauza  acelei  boli; 
dacă în timp ce suferea de o boală, decesul a intervenit accidental, 
din motive străine bolii respective, liberalitatea făcută persoanelor 
specificate nu este anulabilă. 
Aceeaşi  incapacitate  specială  sancționează  cu  nulitatea 
relativă şi liberalitățile făcute preoților sau altor persoane care i‐au 
acordat  dispunătorului  asistență  religioasă  în  timpul  bolii  care  a 
constituit cauza decesului. 
Rațiunile  care  stau  la  baza  reglementării  acestor  incapacități 
speciale  constau  în  existența  unei  prezumții  de  captație  şi 
sugestie7,  care  ar  influența  în  mod  hotărâtor  gratificarea  unor 
astfel de persoane, iar decesul dispunătorului împiedică invocarea 

6 G.C. Frențiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, op. cit., p. 82.
7  M.B.  Cantacuzino,  Elementele  dreptului  civil,  Ed.  All  Educațional,  Bucu‐
reşti, 1998, p. 336.
706 Liberalităţile. Dispoziţii comune

nulității  liberalității  pentru  vicii  de  consimțământ,  în  condițiile 

dreptului  comun.  În  plus,  apreciem  că  prin  gratificarea  persoa‐
nelor  care  îi  acordă  îngrijiri  dispunătorului  în  timpul  unei  boli, 
acestea ar avea toate motivele să acționeze cu profesionalism şi să 
nu  neglijeze  nimic  în  tratarea  respectivei  boli,  având  în  vedere 
nulitatea  relativă  a  liberalității  de  care  beneficiază,  care  ar 
interveni în momentul decesului. 
Este,  de  altfel,  şi  logica  pentru  care  sunt  exceptate  de  la 
aplicarea acestor dispoziții legale liberalitățile făcute soțului, rude‐
lor  în  linie  dreaptă  sau  colateralilor  privilegiați  ai  dispunătorului, 
precum şi altor rude până la al patrulea grad inclusiv dacă, la data 
liberalității, dispunătorul nu avea soț sau rude în linie dreaptă sau 
colaterali  privilegiați,  care  au  la  bază  sentimentele  de  familie  sau 
de prietenie pe care astfel de relații de rudenie le generează, iar nu 
influența pe care ar exercita‐o aceştia în momentele de slăbiciune 
ale dispunătorului. 
Termenul  de  prescripție  a  dreptului  la  acțiunea  în  anulare, 
care  este  de  3  ani,  curge  de  la  data  la  care  moştenitorii  au  luat 
cunoştință de existența liberalității. 
În reglementarea acestor incapacități speciale constatăm însă 
o  inadvertență  a  legiuitorului.  Astfel,  alin.  (5)  al  art.  990  C.  civ. 
prevede că, dacă dispunătorul s‐a restabilit, „legatul devine valabil, 
iar acțiunea în anularea donației poate fi introdusă în termen de 3 
ani de la data la care dispunătorul s‐a restabilit”.  
În ceea ce priveşte valabilitatea legatului, chiar dacă este făcut 
în timpul unei boli a dispunătorului şi are ca gratificat o persoană 
dintre  cele  menționate  mai  sus,  care  i‐a  acordat  acestuia  îngrijire 
de  specialitate,  dacă  nu  este  vorba  de  boala  care  i‐a  provocat 
decesul,  ea  nu  se  încadrează  în  ipoteza  generală  a  articolului 
menționat, prin urmare nu vedem de ce valabilitatea lui ar trebui 
reglementată  ca  excepție.  Un  astfel  de  legat  nu  a  fost  niciodată 
anulabil,  această  sancțiune  intervenind  în  momentul  decesului 
datorat  bolii  pentru  care  gratificatul  a  acordat  dispunătorului 
îngrijire de specialitate. 
La  fel  în  privința  donației,  aceasta  devine  anulabilă  doar  în 
momentul  în  care  dispunătorul  decedează  datorită  bolii  pentru 
care  a  primit  îngrijire  de  specialitate  de  la  gratificat,  astfel  încât 
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 707
termenul  de  prescripție  pentru  acțiunea  în  anularea  donației 
încheiate  cu  încălcarea  incapacităților  menționate  nu  îşi  găseşte 
rațiunea. Oricum, dacă în cursul unei boli de care dispunătorul nu a 
decedat  este făcută  o  liberalitate în  beneficiul  unei  persoane care  
l‐a îngrijit pe acesta din motive care i‐ar fi afectat consimțământul, 
ar  putea  solicita  anularea  contractului  în  condițiile  dreptului 
comun (art. 1205 şi urm. C. civ.). 
De  asemenea,  art.  991  C.  civ.  prevede  o  serie  de  incapacități 
speciale  care  se  adaugă  celor  prevăzute  de  art.  990  C.  civ., 
sancționând  cu  nulitatea  relativă  legatele  prin  care  s‐a  dispus  în 
favoarea: 
‐ notarului public care a autentificat testamentul dispunătorului;  
‐ interpretului care a participat la procedura de autentificare a 
testamentului; 
‐  martorilor,  în  cazurile  prevăzute  de  art.  1043  şi  art.  1047  
C.  civ.  (respectiv,  a  martorilor  care  au  asistat  la  întocmirea 
testamentului autentic sau a celui privilegiat); 
‐ agenților instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047 
C.  civ.  (respectiv,  funcționarului  competent  al  autorității  civile 
locale,  în  caz  de  epidemii,  catastrofe,  războaie  sau  alte  asemenea 
împrejurări  excepționale;  comandantului  vasului  sau  celui  care  îl 
înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul 
României,  în  cursul  unei  călătorii  maritime  sau  fluviale; 
comandantului  unității  militare  ori  celui  care  îl  înlocuieşte,  dacă 
testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat 
ori prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României şi nu 
se  poate  adresa  unui  notar  public;  directorului,  medicului‐şef  al 
instituției  sanitare  sau  medicului‐şef  al  serviciului  ori,  în  lipsa 
acestora,  medicului  de  gardă,  cât  timp  dispunătorul  este  internat 
într‐o instituție sanitară în care notarul public nu are acces); 
‐ persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică 
la redactarea testamentului. 
O altă incapacitate în materia liberalităților este aceea prevă‐
zută  de  art.  12  alin.  (2)  C.  civ.,  potrivit  căreia  nicio  persoană 
insolvabilă nu poate dispune cu titlu gratuit. 
Cu privire la simulația liberalităților, dispozițiile art. 992 C. civ. 
arată  că  liberalitățile  deghizate  sub  forma  unui  contract  cu  titlu 
708 Liberalităţile. Dispoziţii comune

oneros  sau  făcute  unei  persoane  interpuse,  care  încalcă  incapa‐

citățile  speciale  prevăzute  de  lege,  sunt  sancționate  cu  nulitatea 
relativă. 

III. Substituţiile fideicomisare

Substituția fideicomisară constituie o excepție permisă de lege 
de  la  dispozițiile  prohibitive  ale  art.  993  C.  civ.,  care  interzic,  de 
principiu,  liberalitățile  prin  care  o  persoană  gratificată,  denumită 
instituit, este însărcinată să administreze bunurile care constituie 
obiectul liberalității şi să le transmită unui terț, denumit substituit, 
desemnat de dispunător. 
Substituția fideicomisară este definită în art. 994 C. civ. ca fiind 
o  liberalitate  „grevată  de  o  sarcină  care  constă  în  obligarea  insti‐
tuitului,  donatar  sau  legatar,  de  a  administra  bunurile  care 
constituie obiectul liberalității şi de a le transmite, la decesul său, 
substituitului desemnat de dispunător”, instituitului aplicându‐i‐se 
în mod corespunzător dispozițiile Codului referitoare la fiduciar. 
Prin  urmare,  substituția  fideicomisară  se  deosebeşte  de 
liberalitățile  interzise  prin  art.  993  C.  civ.  doar  prin  momentul 
transferului  bunului  către  substituit,  care,  în  cazul  liberalităților 
interzise,  se  situează  în  timpul  vieții  instituitului,  pe  când  la 
substituția fideicomisară, permisă de lege, la moartea instituitului8. 
Substituția fideicomisară poate fi realizată printr‐o donație cu 
sarcină sau printr‐un legat, însă instituitul (donatar sau legatar) nu 
va  putea  dispune  de  bunul  respectiv  decât  prin  legat,  întrucât 
sarcina poate să constea numai în administrarea bunului şi trans‐
miterea  acestuia  substituitului  la  deces,  deci  printr‐un  act  pentru 
cauză de moarte.  
Obiectul  substituției  fideicomisare  poate  să  constea  într‐unul 
sau  mai  multe  bunuri  individual  determinate,  sau  chiar  într‐o 
universalitate de bunuri dacă este realizată prin legat9. 

8  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglementarea  noului 
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 605.
9 G.C. Frențiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, op. cit., p. 89.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 709
Existența substituției fideicomisare presupune: 
‐  existența  a  două  liberalități  succesive,  respectiv:  dispună‐
torul să transmită, cu titlu gratuit, unul sau mai multe bunuri prin 
donație sau legat instituitului, cu sarcina de a păstra şi de a admi‐
nistra bunurile primite, pe care să le transmită, prin legat, substi‐
tuitului indicat de dispunător; 
‐  dreptul  substituitului  să  se  nască  la  decesul  instituitului; 
oferta de donație făcută substituitului poate fi acceptată de acesta 
şi după decesul dispunătorului; 
‐ dispunătorul nu poate dispune o a treia transmisiune succe‐
sivă a bunului (pe care să o realizeze substituitul). 
Potrivit  dispozițiilor  art.  994  alin.  (2)  C.  civ.,  instituitului  i  se 
aplică  în  mod  corespunzător  dispozițiile  Codului  cu  privire  la 
fiduciar. În acest sens, s‐a apreciat10 că acesta va trebui să prezinte 
garanțiile  legale  pentru  asigurarea  administrării  şi  transferului 
către  substituit.  De  altfel,  însuşi  dispunătorul  poate  impune 
instituitului  constituirea  de  garanții  şi  încheierea  unor  contracte 
de asigurare, în vederea executării sarcinii, în baza art. 997 C. civ. 
În  cazul  în  care  instituitul  este  moştenitor  rezervatar  al 
dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală; ea 
se  poate  întinde  numai  în  limitele  cotității  disponibile  a  masei 
succesorale. Prin urmare, instituitul poate dispune liber de bunu‐
rile  care  depăşesc  limitele  rezervei  succesorale,  care,  bineînțeles, 
se găsesc în patrimoniul său la momentul decesului. 
Efectele sarcinii se produc numai cu privire la bunurile care au 
constituit  obiectul  liberalității  şi  care  se  află  în  patrimoniul 
instituitului  la  momentul  decesului  acestuia  şi  pot  fi  identificate. 
Dacă  însă  bunurile  care  constituie  obiectul  liberalității  constau  în 
valori imobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobi‐
liare care le înlocuiesc.  
Ineficacitatea  substituției  fideicomisare  poate  interveni  dato‐
rită faptului că substituitul predecedează instituitului sau renunță 
la beneficiul liberalității. În astfel de situații, bunul revine institui‐
tului, cu excepția cazului în care s‐a prevăzut că bunul va fi cules de 

10 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 606.
710 Liberalităţile. Dispoziţii comune

moştenitorii  substituitului  sau  a  fost  desemnat  un  al  doilea 

substituit.  
Legiuitorul creează, aşadar, posibilitatea dispunerii şi în forma 
substituției  vulgare,  definite  în  doctrină11  ca  fiind:  „o  dispoziție 
cuprinsă într‐o liberalitate, prin care dispunătorul desemnează, în 
mod  subsidiar,  unul  sau  mai  mulți  substituiți  pentru  ipoteza  în 
care  primul  gratificat  nu  ar  putea  sau  ar  renunța  la  beneficiul 
liberalității”.  Astfel,  deosebirea  constă  în  faptul  că,  în  timp  ce  la 
substituția  fideicomisară  cei  doi  gratificați  vin  la  moştenire 
succesiv,  în  cazul  substituției  vulgare  aceştia  vin  la  moştenirea 
dispunătorului  alternativ,  astfel  încât,  dacă  instituitul  va  primi 
legatul, dreptul substituitului nu se va mai naşte.  
Substituția vulgară poate îmbrăca trei forme12: 
‐  simplă  (când  dispunătorul  substituie  instituitului  un  alt 
legatar); 
‐  multiplă  (când  dispunătorul  desemnează,  pe  lângă  instituit, 
în subsidiar, mai mulți legatari); 
‐  reciprocă  (când  au  fost  instituiți  mai  mulți  legatari  în  cote 
diferite  şi  legatari  substituiți,  cărora  se  prezumă  că  le  revin 
aceleaşi cote).  
Dobândirea  bunurilor  şi  publicitatea  acesteia  se  realizează  şi 
pentru  substituția  vulgară  în  aceleaşi  condiții  ca  la  substituția 
fideicomisară. 

IV. Liberalităţile reziduale

Liberalitățile  reziduale  constituie  o  varietate  a  substituției 
fideicomisare,  al  cărei  obiect  îl  constituie  ceea  ce  rămâne,  la  data 
decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea 
acestuia din urmă. Articolul 1001 C. civ. le defineşte ca fiind actele 
prin care dispunătorul dispune ca substituitul să fie gratificat cu ce 
rămâne, la data morții instituitului, din donațiile sau legatele făcute 
acestuia. 

11 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 608. 
12 Ibidem, p. 608.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 711
Acestea se pot realiza fie sub forma donației reziduale, fie sub 
forma legatului rămăşiței cunoscut în doctrină şi sub denumirea de 
fideicomis fără inalienabilitate13. 
În  ambele  forme,  instituitul  are  şi  dreptul  de  dispoziție  cu 
privire  la  bunurile  care  fac  obiectul  liberalității,  potrivit  dispo‐
zițiilor art. 1002 C. civ., el putând să încheie acte cu titlu oneros cu 
privire  la  acestea  şi  să  rețină  bunurile  ori  sumele  pe  care  le‐a 
obținut  în  urma  încheierii  acestor  acte.  Singura  interdicție  o 
constituie  cea  de  a  dispune  prin  testament  sau  prin  donație  de 
bunurile  care  au  constituit  obiectul  unei  liberalități  reziduale,  ce 
rămâne  din  acestea  fiind  transmis  substituitului  prin  însuşi  actul 
prin care s‐a încheiat liberalitatea reziduală. 
Când însă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, 
el poate dispune cu titlu gratuit de bunurile care au constituit obiectul 
donațiilor imputate asupra rezervei sale succesorale. 
Deşi  instituitul  se  bucură  de  dreptul  de  dispoziție  asupra 
bunurilor ce fac obiectul liberalităților reziduale şi nu este ținut să 
dea  socoteală  dispunătorului  ori  moştenitorilor  acestuia,  el  are 
obligația  de  a  transmite  substituitului  care  va  îndeplini  forma‐
litățile de publicitate prevăzute de lege atunci când este cazul. 
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1005 C. civ., dispunăto‐
rul  poate  impune  instituitului  constituirea  unor  garanții  şi  înche‐
ierea unor contracte de asigurare în vederea îndeplinirii sarcinii. 

V. Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor

O  inovație  a  Codului  civil  o  constituie  şi  posibilitatea  inter‐
venției  instanței  judecătoreşti  pentru  revizuirea  condițiilor  şi 
sarcinilor care devin, în timp, prea oneroase din cauza unor situații 
imprevizibile şi neimputabile beneficiarului. 
Astfel,  în  baza  art.  1007  C.  civ.,  beneficiarul  poate  solicita 
instanței  judecătoreşti  să  revizuiască  condiția  ori  sarcina  de  care 
este afectată liberalitatea pe care a primit‐o, sub aspect cantitativ 
sau calitativ. 

13 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 607.
712 Liberalităţile. Dispoziţii comune

Pentru ca instanța să poată dispune în acest sens, este necesar: 
‐  ca  îndeplinirea  condițiilor  sau  executarea  sarcinilor  care 
afectează liberalitatea să fi devenit deosebit de dificilă ori excesiv 
de oneroasă; 
‐  aceasta  să  se  datoreze  unor  cauze  imprevizibile  şi  neim‐
putabile beneficiarului; 
‐ cauzele invocate să fi survenit ulterior acceptării liberalității 
de către beneficiar. 
Este vorba, în fapt, despre o aplicație a teoriei impreviziunii în 
materia  liberalităților,  aplicată  datorită  intervenției  unor  împre‐
jurări care fac, practic, imposibilă executarea liberalității. 
Fireşte,  instanța  judecătorească  intervine  doar  atunci  când 
beneficiarul liberalității şi persoana interesată să ceară revocarea 
liberalității pentru neexecutarea sarcinii nu se înțeleg. 
Fiind  vorba  despre  o  problemă  legată  de  executarea  libera‐
lității, instanța competentă este judecătoria de la ultimul domiciliu 
al defunctului14. 
Astfel,  dacă  sunt  îndeplinite  condițiile  mai  sus  menționate, 
instanța  sesizată  cu  cererea  de  revizuire  va  putea  dispune,  cu 
respectarea, pe cât posibil, a voinței dispunătorului: 
‐ modificări cantitative sau calitative ale condițiilor care afec‐
tează liberalitatea; 
‐  modificări  cantitative  sau  calitative  ale  sarcinilor  care  afec‐
tează liberalitatea; 
‐ să grupeze respectivele condiții sau sarcini cu altele similare 
provenind din alte liberalități; 
‐  autorizarea  înstrăinării,  parțiale  sau  totale,  a  obiectului 
liberalității, stabilind ca prețul să fie folosit în scopuri conforme cu 
voința dispunătorului; 
‐  orice  alte  măsuri  care  să  mențină,  pe  cât  posibil,  destinația 
obiectului liberalității, urmărită de dispunător. 
Efectele revizuirii pot fi înlăturate pe viitor de aceeaşi instanță 
judecătorească,  dacă  motivele  care  au  determinat‐o  nu  mai 
subzistă, la cererea persoanei interesate. 

14 G.C. Frențiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, op. cit., p. 100.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 713
VI. Dispoziţii speciale
Noua  reglementare  a  liberalităților  mai  cuprinde  o  serie  de 
dispoziții  speciale  restrictive.  Astfel,  legiuitorul  interzice  clauzele 
prin care dispunătorul ar încerca să se asigure că gratificatul nu va 
putea  să  conteste  valabilitatea  unor  clauze  de  inalienabilitate  sau 
să  solicite  revizuirea  condițiilor  sau  a  sarcinilor  care  grevează  o 
liberalitate. 
O  astfel  de  clauză  este  „considerată  nescrisă”.  S‐a  apreciat  că 
astfel de clauze considerate nescrise ar putea fi privite ca nulități 
absolute şi parțiale, care însă operează de drept15. 
Tot  în  cadrul  dispozițiilor  speciale  privitoare  la  liberalități 
întâlnim şi reglementarea confirmării liberalităților. 
După decesul dispunătorului, liberalitățile pot fi contestate de 
către  moştenitori  în  condițiile  legii,  putând  fi  invocată  nulitatea 
acestora pentru neîndeplinirea condițiilor de fond şi de formă sau 
caducitatea lor. De asemenea, moştenitorii rezervatari pot solicita 
reducțiunea liberalității până la limita cotității disponibile. 
În  privința  nulității  liberalităților,  art.  1010  C.  civ.  prevede 
posibilitatea  confirmării  acestora,  fără  ca  prin  aceasta  să  poată  fi 
prejudiciate  drepturile  terților.  Confirmarea  liberalității  poate  fi 
făcută  de  către  moştenitorii  universali  sau  cu  titlu  universal  ai 
dispunătorului. 
Confirmarea  liberalității  constă  în  renunțarea  la  dreptul  de  a 
mai  opune  viciile  de  formă  sau  orice  alt  motiv  de  nulitate  a 
acesteia. 
Efectele confirmării constau în imposibilitatea de a mai invoca 
nulitatea respectivei liberalități, aceasta considerându‐se realizată 
în mod valabil atât pe fond, cât şi ca formă. 

15 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 204.
714 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

CAPITOLUL II
DONAŢIA

CONTRACTUL DE DONAŢIE
ÎN REGLEMENTAREA CODULUI CIVIL

(art. 1011­1033) 

I. Noţiune
Reglementarea donației prin noul Cod civil păstrează, în mare 
parte, trăsăturile conferite prin Codul civil de la 1864, cunoscând, 
în acelaşi timp, o modernizare şi o actualizare necesitate pentru a 
fi în acord cu noile instituții juridice din dreptul nostru actual. 
Sediul materiei se regăseşte în Cartea a IV‐a, Titlul III, intitulat 
„Liberalitățile”,  Capitolul  I  „Dispoziții  comune”  (art.  984  şi  985)  şi 
Capitolul  II  „Donația”  (art.  1011‐1033)  din  Codul  civil.  Fireşte, 
dispozițiile speciale cuprinse în acest titlu se completează şi cu alte 
dispoziții  legale  cuprinse  în  Cod  sau  în  alte  acte  normative.  De 
exemplu,  în  privința  donațiilor  făcute  viitorilor  soți  în  vederea 
încheierii  căsătoriei  sau  a  donațiilor  între  soți,  cu  dispozițiile 
cuprinse  în  Capitolul  VI  (Drepturile  şi  obligațiile  patrimoniale  ale 

 Autor:
Judecător dr. Cristiana-Mihaela Crăciunescu – Cercetător ştiinţi-
fic asociat, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”
al Academiei Române.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 715
soților)  din  Titlul  II  (Căsătoria),  Cartea  a  II‐a  (Despre  familie)  a 
aceluiaşi act normativ, sau cu alte dispoziții cuprinse în legi speciale. 
Act de dispoziție prevăzut de alin. (2) al art. 984 C. civ. ca fiind 
una  dintre  cele  două  forme  de  realizare  a  liberalităților,  donația 
este  definită  de  lege  într‐un  mod  destul  de  asemănător  celui  pe 
care îl întâlneam în Codul civil de la 18641.  
Astfel,  donația  este  actul  juridic  prin  care  donatorul,  cu 
intenție  liberală  (animus  donandi),  îşi  micşorează  în  mod 
irevocabil  patrimoniul  său  cu  un  drept  (real  sau  de  creanță), 
mărind patrimoniul donatarului cu acelaşi drept, fără a urmări să 
primească ceva în schimb. 
Constatăm  că  donația  este  redefinită  prin  precizarea  naturii 
sale  contractuale2,  legea  definind‐o  ca  fiind  „contractul  prin  care, 
cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod 
irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numite donatar”. 
De  asemenea,  noua  reglementare  aduce  precizări  utile  cu 
privire la necesitatea existenței intenției liberale (animus donandi) 
care  o  defineşte,  intenție  concretizată  în  faptul  că,  prin  transferul 
dreptului  ce  face  obiectul  donației,  patrimoniul  donatorului  se 
micşorează în mod irevocabil, mărindu‐se cel al donatarului3.  
Donația  este,  aşadar,  unul  dintre  cele  mai  importante  acte 
juridice,  utilizat  frecvent  pentru  satisfacerea  nevoii  oamenilor  de 
exprimare a unor sentimente frumoase. 
 
 
 

1 Art. 801 din Codul civil de la 1864 definea donația ca fiind „un act de libe‐
ralitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care‐l primeşte”. 
2  C.M.  Crăciunescu,  Dreptul  de  dispoziţie  al  soţilor  asupra  bunurilor  ce  le 
aparţin, în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, 
p. 251.
3 A se vedea şi: G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglemen­
tarea  noului  Cod  civil,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  p.  403;  C.  Macovei,  
M.C. Dobrilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul 
Cod  civil,  Comentariu  pe  articole,  Art.  1­2664,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2012,  
p. 1034.
716 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

II. Contractul de donaţie

1. Prezentare generală
Contractul  de  donație  este  un  act  juridic  care,  în  mod  tradi‐
țional,  face  parte  din  categoria  contractelor  speciale  şi  constituie 
modalitatea principală de realizare a liberalităților inter vivos, res‐
pectiv  instrumentul  prin  care  o  persoană  poate  dispune,  cu  titlu 
gratuit,  de  bunurile  sale,  în  favoarea  unei  alte  persoane,  micşo‐
rându‐şi astfel patrimoniul fără a obține în schimb vreun avantaj. 
Alături  de  legatul  cuprins  în  testament,  donația  intră  în 
alcătuirea categoriei liberalităților, definite ca fiind actele juridice 
prin  care  o  persoană  poate  dispune  de  bunurile  sale  cu  titlu 
gratuit, în scopul de a gratifica pe altcineva. 
Noul  Cod  civil  accentuează  caracterul  voluntar  al  donației, 
definiția  dată  în  art.  985  cuprinzând  sintagma:  „cu  intenția  de  a 
gratifica”, aceasta subliniind rolul voinței donatarului. 
Intenția  de  a  gratifica,  materializată  în  contractul  încheiat  în 
condițiile  legii,  justifică  mărirea  patrimoniului  donatarului  în 
detrimentul celui al donatorului, constituind cauza donației4. 
Ea  determină,  de  altfel,  caracterul  gratuit  al  contractului  de 
donație, caracter definit prin art. 1171 C. civ. ca fiind cel prin care o 
persoană: „urmăreşte să procure celeilalte părți un beneficiu, fără 
a obține în schimb vreun avantaj”.  

2. Caractere juridice
Contractul  de  donație  este  un  contract  unilateral,  cu  titlu 
gratuit, translativ de proprietate şi solemn, caracterizat de animus 
donandi5. 
Caracterul unilateral al contractului de donație este conferit de 
faptul  că,  deşi  acesta  se  încheie  prin  acordul  donatorului  şi  al 

4 Fr. Deak, Contracte civile şi asigurări, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 5.
5 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ed. a IV‐a, actuali‐
zată de L. Mihai şi R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 178‐179; 
G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 404.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 717
donatarului,  doar  una  dintre  cele  două  părți,  respectiv  donatorul, 
are  obligații  contractuale.  Deşi  donatarul  nu  îşi  asumă,  prin  acest 
contract,  obligații  către  donator,  în  doctrină  s‐a  considerat  că  şi 
donatarul are o obligație morală, de recunoştință6, față de cel care 
l‐a gratificat. Este însă o obligație a cărei neîndeplinire nu produce 
efecte  pe  plan  contractual,  cu  excepția  situației  în  care  neînde‐
plinirea  acestei  obligații  îmbracă  forma  ingratitudinii,  când, 
potrivit  dispozițiilor  art.  1023  C.  civ.,  constituie  o  cauză  de 
revocare a donației. 
O excepție de la caracterul unilateral al contractului de donație 
o  constituie  donația  cu  sarcină,  în  cazul  căreia  şi  donatarului  îi 
revine  o  obligație  contractuală,  constând  în  executarea  sarcinii 
impuse de donator. 
Caracterul  de  contract  cu  titlu  gratuit  este  definitoriu  pentru 
donație,  aceasta  făcând  parte  din  categoria  liberalităților.  Dona‐
torul îşi micşorează irevocabil patrimoniul cu un drept în favoarea 
donatarului,  manifestându‐şi  astfel  intenția  liberală  caracteristică 
acestui  contract.  Lipsa  intenției  de  a  gratifica  a  donatorului  este 
incompatibilă  cu  acest  act  juridic.  În  cazul  donației  cu  sarcini,  s‐a 
apreciat7  că  respectivul  contract  devine  cu  titlu  oneros  doar  în 
limitele  valorii  sarcinii  (în  acest  caz  donația  devenind  sinalag‐
matică tot în limitele valorii sarcinii), pentru diferența de valoare 
rămasă  în  dreptul  care  formează  obiectul  donației  manifestându‐
se  intenția  de  a  gratifica  şi,  prin  urmare,  titlul  gratuit  al  contrac‐
tului se păstrează. 
Caracterul  translativ  de  proprietate  al  donației  se  concre‐
tizează  în  transferul  unui  drept  de  proprietate  din  patrimoniul 
donatorului în cel al donatarului, cu consecința micşorării patrimo‐
niului  donatorului  şi  măririi,  cu  aceeaşi  valoare,  a  patrimoniului 
donatarului.  S‐a  considerat  că  acest  caracter  este  specific 
contractului  de  donație  numai  prin  natura  sa,  prin  acest  contract 
putându‐se  transmite  valabil  şi  alte  drepturi,  cum  ar  fi  unele 
drepturi reale sau de creanță8. 

6 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 404.
7 Ibidem.
8 Ibidem, p. 405.
718 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

Caracterul  solemn  al  contractului  de  donație  este  definit  prin 

necesitatea  încheierii  acestuia  în  formă  autentică,  sub  sancțiunea 
nulității absolute, astfel cum prevede art. 1011 C. civ. Considerăm 
că  reglementarea  formei  autentice  ad  validitatem  constituie  o 
garanție a manifestării în deplină cunoştință de cauză, în fața unui 
notar public, a intenției liberale a donatorului, care, ca şi în Codul 
civil din 1864, este protejat astfel de eventuale abuzuri din partea 
altor persoane. 
Există  şi  unele  varietăți  de  donații  care  fac  excepție  de  la 
această  regulă  a  formei  autentice,  respectiv  donațiile  indirecte, 
donațiile deghizate şi darurile manuale. 

3. Condiţii de fond
În  măsura  în  care  legea  nu  prevede  dispoziții  speciale, 
contractul  de  donație  este  supus  aceloraşi  condiții  de  fond  ca  şi 
celelalte  contracte,  condiții  prevăzute  de  art.  1179  C.  civ.  Este 
vorba despre condițiile pe care şi vechea reglementare le prevedea 
pentru  încheierea  valabilă  a  oricărui  contract,  care  privesc: 
capacitatea  de  a  contracta,  consimțământul  părților,  obiectul  şi 
cauza contractului. 

3.1. Obiectul
Având  în  vedere  dispozițiile  art.  1225  C.  civ.,  potrivit  căruia: 
„Obiectul  contractului  îl  reprezintă  operațiunea  juridică,  precum 
vânzarea, locațiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de 
părți,  astfel  cum  aceasta  reiese  din  ansamblul  drepturilor  şi 
obligațiilor contractuale”, coroborat cu art. 1011 lit. b) C. civ., care 
arată că: „Bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie 
enumerate şi evaluate într‐un înscris, chiar sub semnătură privată, 
sub  sancțiunea  nulității  absolute  a  donației”,  putem  conchide  că 
obiectul  donației  îl  constituie  transmiterea  cu  titlu  gratuit  a  unui 
drept  real  sau  de  creanță  din  patrimoniul  donatorului  în  cel  al 
donatarului,  ce  poate  fi  concretizat  şi  în  bunul  material  (lucrul) 
transmis.  
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 719
Potrivit  dreptului  comun,  bunul  (dreptul)  care  formează 
obiectul  contractului  trebuie  să  fie  în  circuitul  civil  (art.  1229  
C.  civ.),  să  fie  determinat  sau  cel  puțin  determinabil  şi  licit  
[art. 1226 alin. (2) C. civ.]. Obiectul contractului îl poate constitui 
şi un bun viitor (art. 1228 C. civ.), cum ar fi, de exemplu, recolta 
viitoare  sau  imobilul  ce  se  va  construi.  Nu  pot  constitui  însă 
obiectul  donației  drepturile  eventuale  asupra  unei  moşteniri 
viitoare,  potrivit  art.  956  C.  civ.,  actele  juridice  prin  care  se 
realizează  înstrăinarea  acestora  sub  orice  formă  fiind  lovite  de 
nulitate absolută. 
Donația sub forma darului manual poate avea ca obiect bunuri 
mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 de lei9, cu excepția 
cazurilor  prevăzute  de  lege.  Prin  urmare,  nici  imobilele  şi  nici 
bunurile  mobile  incorporale  nu  pot  face  obiectul  darului  manual, 
acestea  nefiind  susceptibile  de  a  fi  transferate  prin  tradițiune.  În 
vechea  reglementare  s‐a  considerat  că  fac  excepție  titlurile  la 
purtător  (asimilate  mobilelor  corporale)  şi  biletele  de  bancă  care 
pot fi transmise în această formă10. 
De asemenea, obiectul donației prin care se realizează partajul 
de ascendent nu pot fi decât bunurile prezente [art. 1161 alin. (2) 
C. civ.]. 
S‐a  considerat11  că,  atunci  când  bunul  este  individual  deter‐
minat, donatorul trebuie  să  fie proprietarul  acestuia (chiar şi sub 
condiție). 
În  toate  cazurile,  inventarul  în  care  bunurile  mobile  sunt 
enumerate şi evaluate constituie o condiție de validitate a donației 
care are ca obiect astfel de bunuri, sancțiunea lipsei acestuia fiind 
nulitatea absolută a donației. 

3.2. Capacitatea părţilor

În  cadrul  contractului  de  donație,  părțile  sunt  donatorul 
(persoana  care  face  donația,  dispunătorul)  şi  donatarul  (cel  care 
primeşte donația, gratificatul).  

9 Potrivit dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 71/2011, plafonul valoric al bu‐
nurilor mobile corporale va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului.
10 Fr. Deak, Contracte..., op. cit., p. 36 şi jurisprudența acolo citată.
11 Fr. Deak, op. cit., p. 7; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 412.
720 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

Părțile  pot  conveni  însă  ca  donația  să  fie  făcută  în  beneficiul 
unei  terțe  persoane.  Ca  şi  pentru  celelalte  liberalități,  şi  în  cazul 
donației sunt aplicabile dispozițiile art. 989 C. civ., potrivit cărora 
dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiar sau, cel puțin, să 
prevadă  criteriile  pe  baza  cărora  acesta  să  poată  fi  determinat  la 
data la care liberalitatea produce efecte juridice, el neputând lăsa 
unui  terț  dreptul  de  a  face  această  desemnare,  sub  sancțiunea 
nulității absolute. 
Acelaşi articol de lege prevede posibilitatea realizării donației 
în  favoarea  unei  persoane  care  nu  există  la  data  respectivă,  cu 
condiția ca respectiva donație să fie făcută unei persoane capabile, 
cu sarcina de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată 
ce  va  fi  posibil.  Este  vorba  în  acest  caz,  aşadar,  de  o  donație  cu 
sarcină,  îndeplinirea  sarcinii  de  către  donatar  constând  în 
transmiterea obiectului donației către adevăratul beneficiar, după 
naşterea acestuia. 
În  ceea  ce  priveşte  capacitatea  părților,  în  afara  dispozițiilor  
art. 1180 C. civ., care constituie dreptul comun în materia capacității 
de a contracta, Codul civil conține şi o serie de dispoziții speciale în 
materie  de  liberalități,  cuprinse  în  art.  987‐990  şi  art.  992  C.  civ., 
care se aplică şi în materia contractului de donație. 
Regula  în  această  materie,  prevăzută  de  art.  987  C.  civ.,  o 
constituie  posibilitatea  oricărei  persoane  de  a  face  şi  primi 
liberalități cu respectarea regulilor privind capacitatea. 
Capacitatea de a dispune prin donație trebuie să existe la data 
la  care  dispunătorul  îşi  exprimă  consimțământul,  iar  aceea  de  a 
primi o donație trebuie să existe la data acceptării acesteia de către 
donatar. 
Atunci  când  donația  se  încheie  între  absenți,  prin  acte  sepa‐
rate,  capacitatea  donatorului  trebuie  să  existe  atât  în  momentul 
facerii  ofertei  (când  îşi  manifestă  voința  de  a  dona),  cât  şi  în 
momentul  acceptării  acesteia  de  către  donatar  (realizarea  acor‐
dului  de  voințe)  şi  în  momentul  primirii  comunicării  actului  de 
acceptare, donația producând efecte doar din acest moment12. 

12 Fr. Deak, Tratat..., op. cit., p. 131.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 721
În ceea ce priveşte incapacitățile prevăzute de lege în materia 
liberalităților, s‐a considerat că acestea pot fi absolute (atunci când 
o  persoană  nu  poate  nici  să  facă  şi  nici  să  primească  donații)  şi 
relative (atunci când o persoană nu poate dona anumitor persoane 
sau primi de la unele persoane prevăzute de lege)13. 
Totodată,  Codul  civil  prevede  incapacități  de  a  dispune  prin 
donații şi capacități de a primi prin astfel de acte juridice. 
O incapacitate absolută de a dispune prin donații o constituie 
lipsa capacității de exercițiu sau capacitatea de exercițiu restrânsă, 
care  împiedică  minorii  şi  interzişii  de  a  dispune  de  bunurile  lor 
prin  liberalități,  cu  excepția  cazurilor  prevăzute  expres  de  lege. 
Prin urmare, persoana care nu are capacitate deplină de exercițiu 
nu poate dona bunurile sale nici prin intermediul sau cu încuviin‐
țarea  ocrotitorului  legal.  De  asemenea,  potrivit  dispozițiilor  
art.  144  C.  civ.:  „Tutorele  nu  poate,  în  numele  minorului,  să  facă 
donații  şi  nici  să  garanteze  obligația  altuia.  Fac  excepție  darurile 
obişnuite,  potrivite  cu  starea  materială  a  minorului”.  Aceeaşi 
interdicție se repetă şi în cazul minorului cu capacitate de exercițiu 
restrânsă,  care,  potrivit  art.  146  alin.  (3)  C.  civ.,  nu  poate  „să  facă 
donații, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, 
şi nici să garanteze obligația altuia”.  
Întrucât  posibilitatea  de  a  dispune  cu  titlu  gratuit  depinde 
numai  de  capacitatea  de  exercițiu  şi  nu  de  vârsta  persoanei, 
minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi au dobândit capacitatea 
deplină de exercițiu prin căsătorie sau prin emancipare judecăto‐
rească  dispusă  în  baza  art.  40  C.  civ.  vor  putea  face  donații  în 
aceleaşi  condiții  ca  şi  persoanele  majore  cu  capacitate  deplină  de 
exercițiu14. 
Aceeaşi incapacitate de a dispune prin donații sub sancțiunea 
nulității  absolute  se  regăseşte  şi  în  cazul  persoanelor  puse  sub 
interdicție  prin  hotărâre  judecătorească  întrucât  acestea,  fiind 
lipsite  de  capacitate  de  exercițiu,  nu  pot  încheia  acte  juridice 

13 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 406; pentru o altă clasificare, respectiv, 
în incapacități de folosință, sau de exercițiu, a se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, în 
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1035. 
14 În acest sens, a se vedea şi D. Zeca, comentariu la art. 1011 Cod civil, în 
C.S. Ricu, C.T. Ungureanu şi alții, op. cit., p. 106. 
722 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

valabile.  Atâta  vreme  însă,  cât  persoana  lipsită  de  discernământ 

datorită unei boli psihice nu este pusă sub interdicție, donațiile pe 
care  ea  le  încheie  sunt,  în  principiu,  valabile.  Anularea  lor  pentru 
vicii  de  consimțământ  poate  fi  solicitată  în  condițiile  dreptului 
comun. 
O altă incapacitate de a dispune este prevăzută de alin. (2) al 
art.  988  C.  civ.,  potrivit  căruia  cel  care  a  fost  reprezentant  sau 
ocrotitor  legal  nu  poate  primi donații de la persoana  ocrotită  sau 
reprezentată  nici  chiar  după  ce  aceasta  a  dobândit  capacitatea 
deplină de exercițiu decât după ce a primit descărcare de gestiune 
de  la  instanța  de  tutelă,  sub  sancțiunea  nulității  relative.  Fac 
excepție doar situațiile în care reprezentantul sau ocrotitorul legal 
este ascendentul dispunătorului. Această incapacitate de a dispune 
prin  donație  se  regăsea  şi  în  vechea  reglementare,  dar  se  referea 
doar la tutorele care nu era ascendentul persoanei ocrotite, nu şi la 
reprezentantul legal al acesteia15. 
Incapacitățile speciale de a primi donații, prevăzute de art. 990 
C.  civ.,  sunt  relative,  izvorâte  din  raporturile  speciale  existente 
între  anumite  persoane  în  anumite  situații.  Astfel,  legea  prevede 
sancțiunea nulității relative pentru „liberalitățile făcute medicilor, 
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct 
sau  indirect,  îi  acordau  îngrijiri  de  specialitate  dispunătorului 
pentru boala care este cauză a decesului”. Aplicarea acestor dispo‐
ziții  de  protecție  pentru  dispunătorul  aflat  în  îngrijirea  unor 
persoane, care ar putea fi influențabil în astfel de situații, cunoaşte 
însă anumite limitări, generate de relațiile de rudenie care ar putea 
exista între aceştia şi care ar putea conferi donației făcute în astfel 
de  condiții  o  motivație  diferită.  Astfel,  sunt  exceptate  de  la  apli‐
carea sancțiunii menționate mai sus liberalitățile făcute, în aceleaşi 
condiții,  soțului,  rudelor  în  linie  dreaptă  sau  colateralilor  privile‐
giați, precum şi altor rude până la gradul al patrulea inclusiv, dacă, 
la data realizării liberalității, dispunătorul nu are soț şi nici rude în 
linie dreaptă sau colaterali privilegiați. De asemenea, aceste dispo‐
ziții sunt aplicabile şi în privința preoților sau a altor persoane care 
acordau  asistență  religioasă  în  timpul  bolii  care  este  cauză  a 

15 Fr. Deak, Tratat..., op. cit., pp. 126‐127.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 723
decesului,  fireşte,  dacă  se  află  în  aceleaşi  relații  de  rudenie  cu 
dispunătorul. 
Este  lesne  de  înțeles  rațiunea  pentru  care  legiuitorul  a  pre‐
văzut  aceste  restrângeri  ale  dreptului  de  a  face  donații  în  timpul 
bolii  care  constituie  cauza  decesului  altor  persoane  decât  cele 
îndreptățite  în  mod  obişnuit  să  obțină  astfel  de  beneficii  de  la 
dispunător.  Excepțiile  reglementate  de  art.  990  alin.  (2)  şi  (3)  
C.  civ.  nu  fac  decât  să  confirme  faptul  că  persoanele  din  familia 
dispunătorului  sunt  cele  care,  chiar  şi  în  situația  în  care  i‐au  fost 
alături acestuia înaintea decesului şi i‐au asigurat îngrijirile de care 
avea  nevoie,  sau  cu  atât  mai  mult  în  această  împrejurare, 
beneficiază de donații valide, care nu pot fi anulate. 
Cu  toate  acestea,  considerăm  că  excluderea  excepției  de  la 
sancțiunea  nulității  relative  pe  care  art.  810  pct.  1  din  Codul  civil 
de  la  1864  o  prevedea,  referitoare  la  „dispozițiile  remuneratorii 
făcute  cu  titlu  particular”,  cu  luarea  în  considerație  a  „stării 
dispunătorului şi a serviciilor făcute” ar putea crea unele dificultăți 
cu  privire  la  plata  serviciilor  medicale  sau  religioase  de  care  o 
persoană are nevoie în timpul bolii care îi va produce decesul. 
Pentru  donațiile  anulabile  făcute  în  condițiile  menționate, 
legea  prevede  că  termenul  de  prescripție  a  acțiunii  în  anulare 
curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştință de existența 
acestora. 
O inadvertență în reglementare constatăm la alin. (5) al art. 990 
C. civ., care prevede că: „În cazul în care dispunătorul s‐a restabilit, 
acțiunea în anularea donației poate fi introdusă în termen de trei ani 
de  la  data  la  care  dispunătorul  s‐a  restabilit”.  Considerăm  că, 
atunci  când  dispunătorul  nu  decedează  datorită  bolii  în  timpul 
căreia a făcut donația, ci se restabileşte, aceasta nu mai este supusă 
anulării, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de alin. (1) 
al  aceluiaşi  articol,  aceea  că  persoana  donatarului  acorda  îngrijiri 
donatorului  „pentru  boala  care  este  cauză  a  decesului”.  În  orice 
alte  situații,  considerăm  că  donația  este  perfect  validă  şi  nu  este 
anulabilă în baza art. 990 alin. (1), indiferent de îngrijirile pe care 
donatarul  le  acordă  donatorului  şi  de  raporturile  dintre  aceştia, 
condițiile de  anulare  a contractului de donație  fiind cele specifice 
dreptului comun.  
724 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

3.3. Cauza
Cauza  este  un  element  deosebit  de  important,  care,  în 
principiu, trebuie să respecte condițiile esențiale pentru validitatea 
oricărui contract, prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 şi art. 1236 
C. civ., respectiv să existe, să fie licită şi morală. S‐a apreciat16 că un 
contract  de  donație  încheiat  în  scopul  începerii,  continuării  sau 
reluării  relațiilor  de  concubinaj  are  cauză  imorală,  în  măsura  în 
care donatorul sau donatarul sunt căsătoriți cu alte persoane. 
În  cazul  donației,  ca  şi  al  celorlalte  contracte  cu  titlu  gratuit, 
cauza  cuprinde  două  elemente:  intenția  de  a  gratifica  şi  motivul 
determinant. 
Intenţia  de  a  gratifica  este  specifică  oricărui  contract  de 
donație, aceasta constând în transmiterea dreptului de proprietate 
asupra unui bun sau altui drept real ori de creanță, cu titlu gratuit, 
din  patrimoniul  dispunătorului  (donator)  în  cel  al  gratificatului 
(donatar). S‐a considerat17 că voința donatorului de a gratifica este 
un element abstract, obiectiv, invariabil şi comun tuturor contrac‐
telor  de  donație  şi  este  strâns  legată  de  consimțământul  liber 
exprimat  al  donatorului.  Motivul  determinant  este  însă  scopul 
practic urmărit de donator, care este un element subiectiv, concret 
şi variabil în fiecare contract de donație. 
Codul  civil  instituie  o  prezumție  relativă  de  existență  a  unei 
cauze  valabile  a  contractului  (art.  1239  C.  civ.).  Prin  urmare, 
dovada  inexistenței  sau  a  nevalabilității  cauzei  (caracterului  său 
ilicit  sau  imoral)  trebuie  să  fie  făcută  de  cel  care  o  invocă.  Fiind 
vorba  de  împrejurări  de  fapt,  aceasta  poate  fi  făcută  prin  orice 
mijloc de probă. 

4. Forma contractului
Contractul  de  donație  se  încheie  prin  înscris  autentic,  sub 
sancțiunea  nulității  absolute,  astfel  cum  prevede  art.  1011  C.  civ. 

16 G.C. Frențiu, comentariu la art. 985 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu 
şi alții, op. cit., pp. 72‐73 şi autorii acolo citați.
17 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 413; D. Zeca, comentariu la art. 1011 
Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu şi alții, op. cit., p. 107.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 725
Forma autentică este, aşadar, o condiție de validitate a acestui act 
juridic.  Tot  ca  o  condiție  de  validitate  este  prevăzută  şi  obligația 
enumerării şi evaluării bunurilor mobile care fac obiectul donației 
într‐un înscris, chiar sub semnătură privată.  
Forma autentică a contractului de donație concretizează grija 
legiuitorului de a proteja voința liberală a dispunătorului, care îşi 
micşorează  patrimoniul  în  mod  irevocabil  în  beneficiul  dona‐
tarului. 
Fiind  vorba  despre  un  contract  solemn,  nulitatea  pentru  vicii 
de  formă  a  donației  nu  poate  fi  acoperită  în  niciun  fel.  Pentru  a 
putea  produce  efecte,  o  donație  care  nu  este  făcută  în  formă 
autentică trebuie refăcută în întregime, cu respectarea dispozițiilor 
imperative ale legii18, existența acesteia neputând fi dovedită în alt 
mod  (de  exemplu,  prin  acte  sub  semnătură  privată,  martori  sau 
prezumții). S‐a considerat19 că între principiul irevocabilității spe‐
ciale şi principiul solemnității donației (ca elemente principale de 
fond, respectiv de formă) există o strânsă şi inseparabilă legătură. 
Prin excepție, s‐a admis că nulitatea donației pentru nerespec‐
tarea  condițiilor  de  formă  poate  fi  acoperită  după  moartea 
donatorului,  în  condițiile  art.  1010  C.  civ.,  prin  confirmarea 
acesteia de către moştenitorii universali sau cu titlu universal, fără 
a putea fi prejudiciate drepturile terților. 
În  cazul  în  care  donația  este  încheiată  prin  mandatar,  atât 
împuternicirea  acestuia  cât  şi  contractul  de  donație  trebuie  să 
respecte forma autentică. 
De  asemenea,  atunci  când  contractul  este  încheiat  între 
absenți,  atât  oferta  cât  şi  acceptarea  acesteia  trebuie  să  respecte 
forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute. 
Atunci  când  obiectul  donației  este  format  din  bunuri  mobile, 
potrivit art. 1011 alin. (3) C. civ., este necesară întocmirea unui stat 
estimativ,  în  care  bunurile  mobile  să  fie  enumerate  şi  evaluate, 
care  poate  fi  întocmit  şi  în  forma  unui  înscris  sub  semnătură 
privată.  Prin  urmare,  acest  stat  estimativ  poate  să  fie  încheiat  în 
formă  autentică,  eventual  ca  o  anexă  a  actului  de  donație,  sau 
poate  fi  întocmit  separat,  sub  forma  unui  act  sub  semnătură 

18 Fr. Deak, Tratat..., op. cit., p. 123.
19 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 416.
726 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

privată, însă, în acest din urmă caz, întocmirea acestuia trebuie să 
fie anterioară sau simultană cu aceea a contractului de donație, în 
caz  contrar  donația  fiind  nulă  absolut  la  momentul  transferului 
dreptului. 
În cazul în care, prin donație se transferă drepturi cu privire la 
bunuri  imobiliare,  opozabilitatea  față  de  terți  se  realizează  în 
momentul  transferului  inter  partes,  adică  la  înscrierea  dreptului în 
cartea  funciară20.  De  altfel,  publicitatea  contractului  de  donație  în 
scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes 
legitim se realizează şi prin înscrierea acestuia în registrul național 
notarial, pe care este obligat să o realizeze de îndată notarul public 
la care acesta a fost autentificat, în baza art. 1012 C. civ. 
Prin  excepție,  forma  autentică  nu  este  necesară  în  cazul 
donațiilor indirecte, a celor deghizate şi a darurilor manuale. 

5. Încheierea contractului
Încheierea  contractului  de  donație  reprezintă  întâlnirea  ofer‐
tei  de  donație  cu  acceptarea  acesteia,  materializate  în  întocmirea 
unui înscris autentic, în condițiile legii. 
Donația  se  încheie,  de  regulă,  în  prezența  ambelor  părți, 
personal  sau  prin  mandatar  cu  procură  specială,  autentică,  astfel 
cum prevede alin. (2) al art. 2013 C. civ. S‐a considerat21 că, atunci 
când  mandatarul  este  împuternicit  de  donatar  să  primească 
donația  în  numele  său,  mandatul  acestuia  trebuie  să  fie  doar 
autentic, nu şi special, deoarece donatarul îşi măreşte patrimoniul, 
nu  şi‐l  micşorează.  Considerăm  însă  că  şi  mandatul  reprezen‐
tantului  donatarului  trebuie  să  fie  special,  dobândirea  unui  bun 
putând  să  presupună  anumite  îndatoriri  pentru  noul  proprietar 
(mandantul  donatar),  mai  ales  că  există  şi  posibilitatea  primirii 
unor donații cu sarcini. 

20 Ibidem, p. 417.
21 D. Zeca, comentariu la art. 1011 Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu şi 
alții, op. cit., p. 115.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 727
Contractul  de  donație  nu  este  valabil  dacă  în  el  sunt  inserate 
clauze  ce  permit  donatorului  să  revoce  donația  respectivă  numai 
prin  voința  sa.  Alin.  (2)  al  art.  1015  C.  civ.  enumeră  o  serie  de 
clauze  care  atrag  nulitatea  absolută  a  contractului  de  donație, 
respectiv: dacă donația este afectată de o condiție a cărei realizare 
depinde  exclusiv de  voința donatorului; dacă impune donatarului 
plata  datoriilor  pe  care  donatorul  le‐ar  contracta  în  viitor,  dacă 
valoarea  maximă  a  acestora  nu  este  determinată  în  contractul  de 
donație; când conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral 
contractul; dacă permite donatorului să dispună pe viitor de bunul 
donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. 
Contractul de donație poate să cuprindă, potrivit dispozițiilor 
art. 1016 C. civ., şi prevederi privind întoarcerea bunurilor donate, 
fie  pentru  cazul  în  care  donatarul  ar  predeceda  donatorului,  fie 
pentru  cazul  în  care  atât  donatarul  cât  şi  descendenții  săi  ar 
predeceda donatorului. 
Fireşte,  pentru  încheierea  contractului  de  donație,  consim‐
țământul  trebuie  dat  în  mod  valabil  de  ambele  părți  în  fața 
notarului  public,  care  încheie  contractul  în  forma  autentică 
prevăzută de lege şi face demersurile necesare pentru înscrierea în 
registrele  prevăzute  de  Codul  civil,  respectiv  în  cartea  funciară 
pentru bunurile imobile22 şi în registrul național notarial. 
Codul  civil  prevede  obligația  formei  autentice  şi  pentru 
promisiunea de donație, tot sub sancțiunea nulității absolute.   
În  cazul  donației  încheiate  între  absenți,  atât  oferta  cât  şi 
acceptarea  acesteia  trebuie  să  fie  făcute  în  formă  autentică,  sub 
sancțiunea  nulității  absolute23.  În  acest  caz,  acceptarea  donației 
trebuie  să  aibă  loc  în  timpul  vieții  donatorului,  după  moartea 
acestuia oferta neacceptată devenind caducă. 

22 Obligație prevăzută în art. 35 din Legea nr. 7/1996 cu modificările ulte‐
rioare.
23 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 417.
728 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

Potrivit  dispozițiilor  alin.  (2)  al  art.  1011  C.  civ.,  donațiile 
indirecte,  cele  deghizate  şi  darurile  manuale  fac  excepție  de  la 
regula formei autentice a contractului de donație. 

III. Alte forme ale donaţiei

1. Donaţia deghizată
Donația  deghizată  este  realizată  sub  forma  unui  contract 
simulat care ascunde o donație. De regulă, actul aparent este unul 
cu  titlu  oneros,  urmărind  să  ascundă  intenția  liberală  a  dispu‐
nătorului, sau actul aparent este o donație făcută altcuiva, pentru a 
ascunde  adevăratul  donatar.  Există  însă  şi  donații  deghizate  prin 
care se doreşte fraudarea legii, în special prin eludarea principiului 
revocabilității  donațiilor  între  soți  sau  încălcarea  altor  dispoziții 
imperative. 
Donația deghizată este, în principiu, valabilă, simulația nefiind 
sancționată  cu  nulitatea  decât  atunci  când  deghizarea  este  frau‐
duloasă. 
Pentru  a  fi  valabile,  donațiile  deghizate  trebuie  să  respecte 
condițiile  de  fond  necesare  pentru  încheierea  contractului  de 
donație  (capacitatea  de  a  dispune  şi  de  a  primi  cu  titlu  gratuit, 
obiectul, cauza licită). 
Astfel,  Codul  civil  sancționează  cu  nulitatea  relativă  crearea 
unei  aparențe  care  să  ascundă  încălcarea  unor  incapacități  de  a 
dispune  sau  de  a  primi  donații,  avându‐se  în  vedere  că  un  act 
juridic  nul  nu  poate  deveni  valabil  dacă  „a  fost  ascuns  sub  o 
înfățişare juridică falsă” sau „beneficiarul a fost disimulat în spatele 
unui om de paie”24. 
Contractului  de  donație  simulat  îi  sunt  aplicabile  dispozițiile 
art. 992 C. civ., referitoare la simulație în materia liberalităților. 
Astfel,  donațiile  încheiate  în  forma  unui  contract  cu  titlu 
oneros sau făcute unei persoane interpuse, cu încălcarea incapaci‐
tăților  prevăzute  de  lege,  sunt  lovite  de  nulitate  relativă.  Este 

24 M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 215.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 729
vorba, aici, despre încălcarea incapacității de a dispune în această 
formă  în  beneficiul  celui  care  a  fost  reprezentant  sau  ocrotitor 
legal  al  dispunătorului,  al  medicilor,  farmaciştilor  sau  altor  per‐
soane  în  perioada  în  care  acordau  îngrijiri  dispunătorului  pentru 
boala care este cauză a decesului sau celor care îi acordau acestuia 
asistență  religioasă  în  aceeaşi  perioadă,  dacă  nu  fac  parte  dintre 
persoanele exceptate de alin. (2) al art. 990 C. civ. Alineatul (2) al 
art. 992 C. civ. prezumă ca persoane interpuse în această materie 
ascendenții,  descendenții  şi  soțul  persoanei  incapabile  de  a  primi 
donații,  precum  şi  ascendenții  şi  descendenții  soțului  acestei 
persoane.  Ca  efect  al  prezumției  menționate,  aceste  persoane 
devin, la rândul lor, incapabile de a primi o liberalitate în condițiile 
prevăzute de lege. În acest mod, sarcina probei este mult simplifi‐
cată,  nemaifiind  necesară  dovedirea  simulației,  ci  doar  faptul  că 
donația s‐a făcut persoanei prezumate de lege ca fiind interpusă. 
De  asemenea,  dacă  donația  a  fost  deghizată  în  scopul  de  a 
eluda revocabilitatea donațiilor între soți, aceasta este sancționată 
cu nulitatea. În astfel de cazuri, art. 1033 C. civ. instituie prezumția 
relativă potrivit căreia este persoană interpusă orice rudă a dona‐
tarului  la  a  cărei  moştenire  acesta  ar  avea  vocație  în  momentul 
donației şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul. 
În  privința  condițiilor  de  fond  care  trebuie  să  fie  îndeplinite 
pentru valabilitatea donației deghizate ce vizează natura juridică a 
contractului,  s‐a  apreciat  că  actul  aparent  trebuie  să  întrunească 
toate  cerințele  prevăzute  de  lege  în  materie  de  donații25.  Aceeaşi 
cerință  este valabilă şi  în  cazul  simulației prin  interpunere  de  per‐
soane,  actul  aparent,  în  acest  caz,  fiind  o  donație,  numai  că  aceste 
condiții vor fi apreciate cu privire la donatarul prevăzut în actul apa‐
rent.  Pentru  ca  actul  secret  să  fie  însă  valabil,  este  necesar  ca  şi 
acesta să respecte prevederile imperative ale legii în privința capaci‐
tății de a primi donația respectivă a persoanei adevăratului donatar. 
Donația deghizată sub aparența unui alt act juridic, în schimb, 
va  trebui  să  respecte  forma  cerută  de  lege  pentru  validitatea 
actului  aparent,  iar  nu  forma  autentică  impusă  de  lege  pentru 
donații. Fireşte, dacă potrivit obiectului contractului este necesară 

25 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 418.
730 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

forma  autentică,  aceasta  va  trebui  respectată  şi  în  acest  caz.  De 
exemplu, pentru donația deghizată sub forma unui act de vânzare‐
cumpărare a unui imobil, forma actului aparent este cea autentică.  
Proba  deghizării  urmează  regulile  specifice  simulației;  actul 
secret  poate  fi  dovedit  de  părți  şi  succesorii  lor  universali  sau  cu 
titlu  universal  cu  un  contraînscris  sau  cu  un  început  de  dovadă 
scrisă  completat  cu  martori  sau  prezumții,  iar  terții  o  pot  face  cu 
orice mijloc de probă26. 

2. Donaţiile indirecte
O  altă  modalitate  de  a  gratifica,  prevăzută  de  Codul  civil,  o 
constituie  donațiile  indirecte.  Acestea  au  fost  definite27  ca  fiind 
acte  juridice  încheiate  cu  intenția  de  a  gratifica,  dar  înfăptuite  pe 
calea  unui  act  juridic  diferit  de  contractul  de  donație.  În  cazul 
donației indirecte actul care se încheie este unul real, care nu este 
supus  formei  autentice  întrucât  reprezintă  alt  act  juridic  decât 
contractul  de  donație  propriu‐zis,  însă  realizează  o  gratificare  a 
unei persoane pe altă cale.  
Actele  juridice  prin  care  se  realizează  donații  indirecte  sunt 
numeroase,  cele  mai  cunoscute  fiind  renunțarea  la  un  drept, 
remiterea de datorie sau stipulația în favoarea unei terțe persoane. 
Se pot realiza donații indirecte şi prin intermediul actelor cu titlu 
oneros, atunci când contraprestația pretinsă de cel care doreşte să 
facă o liberalitate este mult mai mică decât cea care s‐ar cuveni în 
mod real. 
Fiind  realizate  prin  intermediul  altor  acte  juridice,  donațiile 
indirecte sunt supuse doar condițiilor de fond, nu şi celor de formă 
ale donației. 
Renunţarea la un drept constituie donație indirectă ori de câte 
ori  este  făcută  cu  intenția  de  a  gratifica  pe  cineva  (animus 
donandi), intenție care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. 
Printre aplicațiile acestei modalități de realizare a unei liberalități 
se  numără,  de  exemplu,  plata  datoriei  altuia  făcută  cu  intenția  de  

26 Ibidem.
27 Fr. Deak, Contracte..., op. cit., p. 31.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 731
a‐l  gratifica  pe  debitor,  renunțarea  uzufructuarului  la  dreptul  său 
de  uzufruct  pentru  a  întregi  dreptul  nudului  proprietar,  renun‐
țarea la moştenire pentru a profita celorlalți moştenitori etc. 
În  toate  cazurile,  renunțarea  la  drept  trebuie  să  fie  pur 
abdicativă, iar nu translativă de drepturi, cum ar fi cele in favorem. 
De  exemplu,  renunțarea  la  moştenire  trebuie  făcută  în  favoarea 
tuturor  moştenitorilor,  care  presupune  gratificarea  acestora  doar 
ca  o  consecință  a  renunțării,  accesorie  acesteia,  întrucât  renun‐
țarea în favoarea unei anumite persoane nu se poate realiza decât 
prin  acceptarea  succesiunii  urmată  de  o  transmitere  cu  titlu 
gratuit,  care  va  îmbrăca  forma  contractului  de  donație,  presupu‐
nând condiția de validitate a formei autentice. 
Remiterea  de  datorie  reprezintă  renunțarea  cu  titlu  gratuit  a 
creditorului  la  un  drept  de  creanță  pe  care  îl  are  împotriva  debi‐
torului  său,  cu  intenția  de  a‐l  gratifica  pe  acesta.  Fireşte,  renun‐
țarea creditorului la valorificarea dreptului său de creanță necesită 
şi  acceptarea  debitorului  gratificat,  ceea  ce  conferă  caracter 
contractual acestui act juridic. 
În cazul remiterii de datorie nu este necesară forma autentică 
a actului, aceasta putând fi realizată prin diverse acte între  vii, ce 
pot  fi  încheiate  în  forma  scrisă  (de  exemplu,  eliberarea  de  către 
creditor  a  unei  chitanțe  care  atestă  efectuarea  plății,  deşi  aceasta 
nu  s‐a  făcut,  sau  un  act  prin  care  se  prevede  expres  iertarea  de 
datorie), verbală sau chiar tacită (însă neîndoielnică) sau prin legat 
(în  acest  din  urmă  caz  fiind  necesar  ca  aceasta  să  îmbrace  una 
dintre formele prevăzute de lege pentru testamente). 
Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane făcută cu intenția de 
a o gratifica pe aceasta (donandi causa) este o altă formă a donației 
indirecte.  Stipulația  pentru  altul  a  fost  definită28  ca  fiind  un 
contract  sau  o  clauză  într‐un  contract,  prin  care  o  parte,  numită 
promitent,  se  obligă  față  de  cealaltă  parte,  numită  stipulant,  să 
execute o prestație în favoarea altei persoane, străină de contract, 
numită terț beneficiar. 
S‐a  apreciat  că  donația  indirectă  realizată  pe  calea  stipulației 
pentru  altul  are  unele  particularități,  cum  ar  fi  aceea  că  ea  se 

28 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Con­
form noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 208‐209.
732 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

realizează independent de acceptarea sa de către terțul beneficiar 
(donatar),  în  momentul  încheierii  contractului  între  stipulantul 
donator şi promitent, iar acceptarea acesteia are drept efect numai 
consolidarea  (şi  nu  naşterea)  dreptului  în  patrimoniul  terțului 
beneficiar. În această situație, donația devine irevocabilă numai în 
momentul acceptării, anterior acestui moment donatorul stipulant 
putând revoca donația ad nutum. Dacă donația indirectă este pre‐
văzută în cadrul unei donații directe cu sarcini, pentru actul prin‐
cipal se aplică regulile specifice donației, iar sarcinii stipulate (care 
reprezintă donația indirectă) i se aplică regulile stipulației pentru 
altul29. 
Fiind  vorba  despre  o  donație  indirectă,  aceasta  se  poate 
realiza sub forma altor acte juridice, condițiile de formă fiind cele 
cerute pentru actele juridice prin care aceasta se înfăptuieşte. Cele 
mai  cunoscute  aplicații  ale  stipulației  pentru  altul,  care  poate  fi 
făcută  şi  cu  intenție  liberală,  sunt:  contractul  de  rentă  viageră  în 
folosul unui terț, donația cu sarcină în folosul unei terțe persoane, 
contractul de asigurare de răspundere civilă etc.30. 

3. Darul manual
Darul manual reprezintă, potrivit dispozițiilor art. 1011 C. civ., 
forma  cea  mai simplă a  donației, exceptată de la  forma autentică. 
Este  donația  care  poate  avea  ca  obiect  bunurile  mobile  corporale 
cu o valoare mică, de până la 25.000 lei, realizată prin acordul de 
voințe al părților urmat de simpla tradițiune a bunului. 
Prin  urmare,  remiterea  materială  a  bunului  este  de  esența 
darului manual, acesta fiind un contract real.  Nu în toate cazurile 
însă  este  necesară  o  deplasare  fizică  a  bunului  ce  face  obiectul 
darului manual, acesta putând fi transmis şi implicit, prin crearea 
posibilității ca donatarul să intre în posesia efectivă a bunului; de 
exemplu,  în  cazul  în  care  obiectul  darului  manual  este  un 
autoturism, este suficientă predarea cheilor de contact ale acestuia 
pentru  a  se  considera  realizată  această  tradițiune  a  bunului 

29 Fr. Deak, Tratat..., op. cit., pp. 147‐148.
30 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 421.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 733
(traditio longa manu)31. De asemenea, s‐a considerat că titlurile la 
purtător sau biletele de bancă sunt susceptibile de a fi transmise în 
acest mod, întrucât încorporează o valoare în ele.  
Per  a  contrario,  imobilele  şi  bunurile  mobile  incorporale  nu 
pot  constitui  obiect  al  darului  manual,  după  cum  nici  bunurile 
viitoare nu pot fi transmise de manu ad manu, întrucât ele încă nu 
există32. 
Darurile  de  nuntă  constituie,  în  mod  tradițional,  un  exemplu 
de dar manual evocat în doctrină33. Este vorba despre darurile pe 
care soții le primesc de la părinți, rude sau alte persoane, cu ocazia 
celebrării căsătoriei. 
La  aplicarea  reglementărilor  anterioare  noului  Cod  civil, 
întrucât  aceste  daruri  erau  primite  de  soți  în  timpul  căsătoriei 
(după  celebrarea  acesteia),  erau  considerate  ca  fiind  comune,  cu 
excepția  celor  care  constituiau  bunuri  importante  sau  sume  mari 
de bani şi erau primite de la părinții sau rudele unuia dintre soți, 
care,  dacă  donatorii  nu  specificau  că  sunt  făcute  ambilor  soți,  se 
considera  că  sunt  bunuri  proprii  ale  soțului  respectiv.  Această 
abordare  ar  putea  fi  valabilă  şi  în  privința  darurilor  de  nuntă 
realizate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cu precizarea 
că  ele  vor  fi  bunuri  comune  în  devălmăşie  numai  dacă  regimul 
matrimonial aplicabil soților este unul de comunitate.  
Dacă însă regimul matrimonial aplicabil acestora este unul de 
separație de bunuri, categoria bunurilor comune în devălmăşie nu 
mai  există.  Prin  urmare,  dacă  soții  nu  au  prevăzut  nimic  în  acest 
sens  în  convenția  lor  matrimonială,  bunurile  primite  cu  titlul  de 
daruri  de  nuntă  vor  fi  bunuri  comune  în  coproprietate  pe  cote‐
părți,  cota  fiecăruia  dintre  soți  fiind,  în  privința  lor,  de  jumătate, 
întrucât,  potrivit  dispozițiilor  art.  362  alin.  (1)  C.  civ.,  „bunurile 
dobândite  împreună  de  soți  aparțin  acestora  în  proprietate 
comună pe cote‐părți, în condițiile legii”. 

31 Fr. Deak, Tratat..., op. cit, p. 150.
32 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 421.
33 Fr. Deak, Tratat..., op. cit., p. 154; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 422; 
D.  Zeca,  comentariu  la  art.  1011  Cod  civil,  în  C.S.  Ricu,  C.T.  Ungureanu  şi  alții,  
op. cit., p. 110.
734 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

Este posibil însă ca soții să prevadă în convenția matrimonială 
diverse clauze cu privire la natura juridică a darurilor de nuntă sau 
la  cotele  ce  le  vor  reveni  din  acestea.  De  exemplu,  nimic  nu  se 
opune ca viitorii soți să prevadă în convenția matrimonială care se 
va aplica din momentul încheierii căsătoriei, că darurile de nuntă 
primite  de  la  părinții  fiecăruia  dintre  ei  vor  fi  bunuri  proprii  ale 
soțului respectiv, ori că indiferent de la cine vor primi darurile de 
nuntă acestea vor deveni bunuri comune în coproprietate, în cote‐
părți egale, sau orice astfel de clauze perfect valabile. În mod firesc, 
în  astfel  de  situații,  darurile  de  nuntă  primite  vor  urma  voința 
soților. 
Dovada proprietății bunurilor primite ca dar de nuntă va urma 
regimul  juridic  specific  regimului  matrimonial  aplicabil  fiecărei 
căsătorii. 

4. Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei

şi donaţiile între soţi
Donația  rămâne  şi  în  noua  reglementare  un  act  de  dispoziție 
extrem  de  important,  prin  care  cele  mai  frumoase  sentimente 
omeneşti îşi pot găsi o formă practică de exprimare.  
Reglementarea  acestui  act juridic  necesită însă o foarte  mare 
atenție,  pentru  a  nu  face  loc  transformării  unor  sentimente 
frumoase  şi  intenții  nobile  în  instrumente  de  şantaj  ori  în  alte 
modalități  de  şicanare  între  oameni,  mai  ales  atunci  când  între 
aceştia există relații foarte strânse, cum sunt cele de familie. 
Cu privire la donațiile între soți, Codul civil cuprinde o serie de 
dispoziții  speciale  grupate  în  Secțiunea  a  4‐a  „Donațiile  făcute 
viitorilor  soți  în  vederea  căsătoriei  şi  donațiile  între  soți”,  a 
Capitolului II „Donația”, Titlul III „Liberalitățile”. Codul civil aduce 
aici şi o  minimă reglementare  a donațiilor  făcute  viitorilor soți în 
vederea căsătoriei. 
În  principiu,  oricare  dintre  soți  are  capacitatea  de  a  face 
donații, dacă are capacitate deplină de exercițiu (nu a fost pus sub 
interdicție). Soțul care nu a împlinit vârsta majoratului a dobândit 
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 735
capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie34, astfel încât el poate 
încheia acte juridice la fel ca şi o persoană majoră35. 
Capacitatea de a primi donații aparține oricui este conceput în 
momentul donației [art. 808 alin. (1) C. civ.], însă exercițiul acestui 
drept aparține doar persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu, 
minorii sau persoanele puse sub interdicție judecătorească putând 
accepta  donații  numai  prin  reprezentantul  legal  sau  cu  încuviin‐
țarea  prealabilă  a  acestuia  (în  cazul  minorilor  cu  capacitate 
restrânsă de exercițiu), sub sancțiunea nulității relative36. 
Prin  urmare,  oricare  dintre  soți  poate  primi  donații,  însă  în 
cazul în care unul dintre aceştia este interzis, acceptarea donației 
se va face de către reprezentantul său legal.  
Soții  nu  sunt  afectați  de  incapacitățile  speciale  de  a  primi 
donații, liberalitățile făcute soțului fiind exceptate de la sancțiunea 
nulității  relative  prevăzute  pentru  liberalitățile  făcute  medicilor, 
farmaciştilor  sau  altor  persoane,  în  perioada  în  care,  direct  sau 
indirect,  îi  acordau  îngrijiri  de  specialitate  dispunătorului  pentru 
boala din cauza căreia acesta a murit, ori preoților ce i‐au acordat 
asistență religioasă (art. 990 C. civ.). 
Cetățenii  străini  şi  apatrizii  pot  primi  donații  având  ca  obiect 
dreptul de proprietate asupra terenurilor din țara noastră, chiar dacă 
donația ar fi făcută de soțul cetățean român al acestuia, doar în con‐
dițiile Legii nr. 312/2005, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, 
odată cu aderarea României la Uniunea Europeană37. 

34  Art.  8  alin.  (3)  din  Decretul  nr.  31/1954,  publicat  în  B.  Of.  nr.  8  din  
30 ianuarie 1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, publicată în B. Of. nr. 11 din  
4 aprilie 1956.
35  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  op.  cit.,  p.  414;  C.  Toader,  Drept  civil.  Contracte 
speciale, ed. a III‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 118.
36  C.  Toader,  op.  cit.,  p.  121;  T.  jud.  Timiş,  dec.  nr.  493/1984,  în  RRD  
nr. 4/1985,  p.  61 [în practică s‐a decis că încuviințarea  este  necesară  şi în  cazul 
debilului mintal, chiar nepus sub interdicție: „În cazul în care donatorul intențio‐
nează  să doneze un imobil (construcție cu destinația  de locuință), rezervându‐şi 
uzufructul viager al bunului donat, iar donatarul, deşi major şi nepus sub interdic‐
ție,  este  totuşi  debil  mintal  –  în  imposibilitate  de  a‐şi  apăra  interesele  –  motiv 
pentru care a fost desemnat un curator ad hoc, acesta din urmă nu poate accepta 
donația ce depăşeşte limitele unui act de administrare, fără o încuviințare în atare 
sens a autorității tutelare” – art. 155 alin. (2) C. fam.].
37 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV‐a, actualizată de 
L. Mihai şi R. Popescu, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 196.
736 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

Cu privire la bunurile soților, se pune problema până unde se 
întinde  dreptul  acestora  de  a  face  liberalități,  respectiv  ce  bunuri 
ale  soților  pot  fi  donate  de  către  aceştia,  unul  altuia  sau  fiecare 
dintre ei unor terți?  
Fireşte,  bunurile  proprii  ale  fiecăruia  dintre  soți  pot  face 
obiectul unor donații, atât între soți, cât şi către terțe persoane, cu 
condiția ca aceste bunuri să îndeplinească toate condițiile generale 
prevăzute de lege (bunul să fie  în circuitul civil, să fie determinat 
sau  determinabil,  posibil,  licit  şi  să  existe  sau  să  poată  exista  în 
viitor)38.  Dintre  bunurile  viitoare,  numai  succesiunile  nedeschise 
nu pot forma obiectul donației (art. 956 C. civ.).  
Este  vorba  aici  de  toate  bunurile  şi  drepturile  care  intră  în 
categoria  bunurilor  proprii  ale  soților,  indiferent  că  sunt  bunuri 
proprii în integralitatea lor, sau cote‐părți din bunuri pe care soții 
le dețin în coproprietate între  ei sau  cu terțe persoane şi care  nu 
fac parte din masa bunurilor comune în devălmăşie, ori drepturi cu 
conținut  patrimonial39.  Prin  urmare,  în  cadrul  regimurilor  matri‐
moniale  de  tip  separatist,  fiecare  dintre  soți  poate  dona  celuilalt 
orice  bunuri  care  îi  aparțin,  toate  bunurile  fiind  proprii  ale  unuia 
sau altuia dintre soți. 
În  cadrul  regimurilor  de  comunitate,  unde  bunurile  comune 
ale soților sunt, de regulă, în devălmăşie, oricare dintre soți poate 
dona,  de  exemplu,  dreptul  asupra  unei  moşteniri  deschise,  care 
devine  bunul  său  propriu  în  calitate  de  moştenitor  (poate  fi  o 
universalitate  sau  o  cotă‐parte  indiviză  din  aceasta).  În  cazul  în 
care  obiectul  donației  constă  într‐o  cotă‐parte  dintr‐o  univer‐
salitate de bunuri, ca şi în cazul vânzării, este donată cota‐parte din 
drept,  transferul  proprietății  asupra  bunurilor  depinzând  de 
rezultatul partajului, bunurile sau bunul respectiv trecând în pro‐
prietatea  donatarului  în  măsura  în  care  vor  intra  în  lotul 
dispunătorului40. 

38 Ibidem, p. 210; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 
1993, p. 73; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 417.
39 Fr. Deak, Contract..., op. cit., p. 210.
40 Cu privire la vânzarea unor bunuri aflate în proprietate comună indiviză 
pe  cote‐părți,  a  se  vedea  Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  civil.  Contracte  speciale,  ed.  a 
IV‐a, actualizată de L. Mihai şi R. Popescu, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 
2006, p. 78; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 379; P.C. Vlachide, Repetiţia princi­
piilor de drept civil, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994, p. 97.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 737
Oricare dintre soți poate dona un bun propriu soțului său, iar 
bunul donat va deveni bun propriu al soțului donatar, dacă nu s‐a 
stipulat că acesta va deveni bun comun, intrând în masa bunurilor 
comune în devălmăşie ale soților (situație în care donația priveşte 
doar  o  parte  din  bunul  respectiv,  nedeterminată).  După  cum  s‐a 
afirmat în doctrină41, în acest caz are loc „prefacerea dreptului de 
proprietate  exclusivă  a  soțului  donator  într‐un  drept  de  proprie‐
tate devălmaşă a ambilor soți”. 
Considerăm  că  niciunul dintre  soți  nu poate  face  însă donații 
celuilalt  din  masa  bunurilor  comune  ale  soților,  decât  după 
stabilirea cotelor de contribuție ale fiecăruia dintre soți, întrucât în 
privința  bunurilor  aflate  în  devălmăşie  nu  se  cunosc  cotele  de 
contribuție  ale  fiecăruia  dintre  soți,  obiectul  donației  neputând  fi 
individualizat decât prin determinarea acestora. 
Forma donației este cea reglementată de dispozițiile art. 1011 
C. civ., potrivit cărora toate donațiile se fac prin act autentic. 
Există  însă  şi  posibilitatea  realizării  donațiilor  sub  forma 
darului  manual,  care  de  altfel  se  întâlneşte  foarte  frecvent  între 
soți.  Este  vorba  despre  unele  donații  al  căror  obiect  îl  constituie 
bunuri mobile de mică valoare (valoarea donației este apreciată în 
funcție de averea donatorului, dar nu poate depăşi 25.000 de lei). 
Astfel, s‐a considerat42 că, spre exemplu, suma de bani depusă 
de  unul  dintre  soți  pe  numele  celuilalt  soț  poate  semnifica  o 
donație în favoarea acestuia din urmă, realizată sub forma darului 
manual,  dacă,  bineînțeles,  respectiva  sumă  constituia  bunul 
propriu al deponentului, chiar în ipoteza în care soțul deponent îşi 
rezervă clauza de împuternicire.  
De asemenea, dacă donația are ca obiect bunuri mobile, corpo‐
rale sau incorporale, potrivit art. 1011 C. civ., pentru valabilitatea 
donației este necesar ca obiectele donate să fie trecute într‐un stat 
estimativ,  semnat  de  donator  şi  donatar.  În  doctrină  s‐a 
considerat43 că acest stat estimativ poate fi cuprins în chiar corpul 

41 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV‐a, actualizată de 
L.  Mihai  şi  R.  Popescu,  vol.  III,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2006,  p.  210;  
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 73.
42 E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 105.
43  Fr.  Deak,  Contracte  civile  şi  asigurări,  Ed.  Actami,  Bucureşti,  1995,  p.  12;  
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de  drept  civil  român,  
vol. III, Ed. All Beck, București, 1998, p. 473.
738 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

înscrisului  de  donație,  sau  părțile  pot  încheia  un  înscris  separat, 
chiar  sub  semnătură  privată,  iar  acesta  trebuie  să  cuprindă 
descrierea  şi  evaluarea,  cel  puțin  globală,  a  lucrurilor  mobile 
dăruite. 
În  esență,  dispozițiile  speciale  care  privesc  donațiile  făcute 
viitorilor soți în vederea căsătoriei şi donațiile între soți se rezumă 
la caducitatea, revocabilitatea şi nulitatea donațiilor între soți şi la 
donațiile simulate. 
Cu  privire  la  caducitatea  donațiilor,  în  acest  act  normativ  se 
stipulează  că  donațiile  făcute  viitorilor  soți  sau  unuia  dintre 
aceştia, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul 
în  care  căsătoria  nu  se  încheie  (art.  1030  C.  civ.).  Caducitatea 
donațiilor făcute viitorilor soți în cazul în care căsătoria în vederea 
căreia au fost făcute nu se mai încheie este logică şi ea se îmbină şi 
cu caducitatea convenției matrimoniale prin care ar putea fi făcute 
astfel  de  donații.  Fireşte,  astfel  de  donații  pot  fi  făcute  şi  prin 
contracte separate. 
Şi în Codul civil donațiile între soți sunt revocabile, dar numai 
în timpul căsătoriei. Aceasta înseamnă că revocarea donației poate 
fi  făcută  de  soțul  donator  numai  până  la  rămânerea  definitivă  a 
hotărârii  de  divorț  sau  până  la  încetarea  căsătoriei  prin  decesul 
unuia dintre soți. 
În Codul civil, donațiile între soți sunt exceptate de la aplicarea 
sancțiunii nulității absolute pentru incapacitățile speciale legate de 
calitatea  donatarilor,  respectiv  dacă  este  vorba  despre  donațiile 
care  sunt  făcute  medicilor,  farmaciştilor  ori  altor  persoane,  în 
perioada în care, direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specia‐
litate dispunătorului pentru boala de care a murit (art. 990 C. civ.). 
O  altă  dispoziție  interesantă  cuprinsă  în  Codul  civil  o  consti‐
tuie nulitatea relativă a donației care survine în cazul nulității căsă‐
toriei, dacă soțul donatar se constată că a fost de rea‐credință. Per 
a  contrario,  dacă  soțul  donatar  a  fost  de  bună‐credință,  donația 
rămâne  valabilă  şi  devine  irevocabilă  după  anularea  sau  consta‐
tarea  nulității  căsătoriei  (având  în  vedere  că  donațiile  între  soți 
sunt revocabile doar în timpul căsătoriei). 
În ceea ce priveşte donațiile între soți nu mai există alte preve‐
deri speciale, astfel că li se vor aplica dispozițiile dreptului comun 
în materie. 
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 739
Față de terți, soții pot face donații în mod liber, cu respectarea 
dispozițiilor  legale  privind  încheierea  contractului  de  donație, 
garanția donației, revocarea. 
Soții  pot  face  orice  donații  terților,  cu  respectarea  condițiilor 
de  drept  comun  privind  forma  şi  fondul  contractului  de  donație. 
Există, cu toate acestea, şi unele aspecte specifice atunci când soții 
donează sau primesc astfel de liberalități. 
Oricare  dintre  soți  poate  face  donații  persoanelor  pe  care 
doreşte  să  le  gratifice  din  bunurile  sale  proprii,  cu  condiția  ca 
bunurile care fac obiectul donației să îndeplinească toate condițiile 
generale  menționate  mai  sus  (să  fie  în  circuitul  civil,  să  fie 
determinate  sau  determinabile,  posibile,  licite,  să  existe  sau  să 
poată exista în viitor).  
Soții  pot  dona  unor  terțe  persoane  şi  bunuri  comune,  dar  în 
acest caz trebuie ca donația să se facă cu respectarea dreptului de 
dispoziție  al  soților  cu  privire  la  aceste  bunuri,  respectiv  cu 
consimțământul expres al ambilor soți.  
În  ceea  ce  priveşte  capacitatea  părților  contractului  de 
donație,  noua  reglementare  aduce  unele  precizări  cu  privire  la 
momentul la care trebuie să existe capacitatea donatorului (la data 
când acesta şi‐a dat consimțământul) şi a donatarului (la data când 
a acceptat donația), dar menține, în principiu, normele tradiționale 
în materie cu privire la lipsa capacității şi la incapacitățile speciale.  
Tot  o  noutate  ar  fi  şi  introducerea  posibilității  de  a  dispune 
printr‐o  donație  în  favoarea  unei  persoane  incapabile  prin  inter‐
mediul unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă 
de  a  transmite  beneficiarului  obiectul  donației  de  îndată  ce  va  fi 
posibil [art. 989 alin. (2) C. civ.]. Apreciem că, pentru oricare dintre 
soți, o astfel de posibilitate ar fi utilă, de exemplu, pentru a gratifica 
un copil din afara căsătoriei. 
Atunci când o donație este făcută de soți copilului lor, este im‐
portant  să  se  precizeze  exact  obiectul  donației,  mai  ales  când 
încheierea  contractului  de  donație  este  însoțită,  precedată  sau 
urmată  de  încheierea  unui  alt  contract.  În  practică,  o  asemenea 
problemă  se  pune  în  cazul  finanțării  construirii  unei  case, 
întrebarea  fiind  dacă  obiectul  donației  îl  constituie  suma  de  bani 
sau casa. 
740 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

De  exemplu,  atunci  când  soții  finanțează  cumpărarea  sau 

construirea  unui  imobil  de  către  fiul  lor,  trebuie  să  se  precizeze 
dacă  obiectul  donației  îl  constituie  suma  de  bani  sau  construcția 
respectivă.  Această  precizare  este  foarte  importantă  pentru  sta‐
bilirea  consecințelor  în  cazul  constatării  nulității  contractului  de 
donație  sau  al  reducțiunii.  Doctrina  şi  practica  judiciară  au 
stabilit44 că, într‐o astfel de situație, obiectul donației îl constituie 
suma  de  bani,  întrucât  donatorul,  nefiind  proprietar,  nu  putea 
dona  imobilul,  iar  afectațiunea  sumei  de  bani  donate  pentru 
cumpărarea acestuia nu este un caz de subrogație reală. 
Pornindu‐se de la prezumția intenției de gratificare a descen‐
dentului, atât în doctrină cât şi în practica judiciară45 s‐a considerat 
că  sumele  de  bani  depuse  de  către  părinți  (soți)  în  timpul 
căsătoriei,  pe  numele  copiilor  lor  (minori  sau  majori),  intră,  din 
momentul depunerii, în patrimoniul acestora, ca donații făcute sub 
forma  darului  manual.  Întrucât  în  astfel  de  cazuri  prezumția  este 
relativă, ori de câte ori există neînțelegeri între părți, este necesară 
administrarea  de  probe  pentru  a  se  stabili  intenția  şi  scopul 
urmărit de depunători, în cazul nostru înțelesul stabilit de părinți 
actului lor, respectiv dacă aceştia au dorit gratificarea copilului, caz 
în care depunerea constituie dar manual, suma respectivă de bani 
ieşind  irevocabil  din  masa  bunurilor  proprii  sau  comune  ale 
soților, sau dacă aceştia nu au avut intenția de a gratifica, ci au avut 
un alt mobil, când suma va putea rămâne în masele respective de 
bunuri. 
În  ceea  ce  priveşte  donația  între  soți  şi  terțe  persoane,  chiar 
descendenți ai acestora, care reprezintă contractul secret în cadrul 
unei  simulații,  aceasta  este  nulă  absolut  numai  atunci  când 
contractul aparent nu respectă forma prevăzută de lege în privința 
sa,  chiar  dacă  această  formă  este  cerută  numai  pentru  dovada 
contractului aparent, întrucât potrivit dispozițiilor art. 1011 alin. (2) 
C.  civ.,  condiția  încheierii  actului  prin  înscris  autentic  nu  este 

44 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV‐a, actualizată de 
L. Mihai şi R. Popescu, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 183‐184.
45  E.  Florian,  op.  cit.,  p.  150;  TS,  s.  civ.,  dec.  nr.  2022/1981,  în  CD  1981,  
pp. 156‐159; TS, s. civ., dec. nr. 757/1979, în CD 1979, pp. 67‐68.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 741
obligatorie  pentru  „donațiile  indirecte,  cele  deghizate  şi  darurile 
manuale”. 

IV. Efectele contractului de donaţie

Cel mai important efect al contractului de donație îl constituie 
transmiterea  dreptului  de  proprietate,  cu  titlu  gratuit,  de  la 
donator  la  donatar.  Fireşte,  în  cazul  în  care  obiectul  donației  îl 
constituie  un  bun  imobil,  pentru  ca  transferul  de  proprietate  să 
devină  efectiv,  este  necesar  ca  încheierea  contractului  să  fie 
urmată  de  înscrierea  în  cartea  funciară,  potrivit  dispozițiilor  
art. 885 C. civ., aceasta având efect constitutiv de proprietate. 
Această transmisiune de drepturi atrage după sine o serie de 
obligații atât pentru donator cât şi pentru donatar. 
Având în vedere faptul că donația este o liberalitate, obligațiile 
pe care le naşte în sarcina donatorului sunt mai puțin extinse decât 
în cazul actelor juridice cu titlu oneros. Astfel, donatorul are obli‐
gația  de  a  preda  donatarului  bunul  dăruit  şi,  în  anumite  condiții, 
obligația de garanție împotriva evicțiunii şi a viciilor ascunse. 
Predarea bunului donat poate avea loc în momentul încheierii 
contractului  sau  ulterior  acestui  moment,  potrivit  clauzelor  con‐
tractuale46.  În  cazul  darului  manual  însă,  fiind  vorba  despre  un 
contract  real,  transmiterea  bunului  trebuie  făcută  în  momentul 
încheierii contractului, aceasta fiind de esența acestei modalități a 
donației. 
În  principiu,  donatorul  nu  are  obligația  de  garanție  pentru 
evicțiune  şi  pentru  viciile  ascunse,  deoarece  este  vorba  de  un 
contract  cu  titlu  gratuit.  Potrivit  dispozițiilor  art.  1017  C.  civ., 
acesta răspunde, în executarea donației, numai pentru dol şi culpă 
gravă.  Prin  excepție  însă,  donatorul  răspunde  pentru  evicțiune 
dacă a promis expres garanția sau dacă aceasta decurge din fapta 
sa ori dintr‐o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care 

46 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 423; D. Zeca, comentariu la art. 1011 
Cod civil, în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu şi alții, op. cit., p. 124.
742 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

a  cunoscut‐o  şi  nu  a  comunicat‐o  donatarului  la  încheierea 

contractului. 
La  fel,  donatorul  nu  este  ținut  să  răspundă  pentru  viciile 
ascunse  ale  bunului  donat,  însă  este  ținut  să  repare  prejudiciul 
cauzat  donatarului  datorită  viciilor  ascunse  pe  care  acesta  le‐a 
cunoscut  şi  nu  le‐a  adus  la  cunoştința  donatarului  la  încheierea 
contractului. 
În  cazul  donației  cu  sarcini  însă,  donatorul  răspunde  pentru 
evicțiune  şi  pentru  viciile  ascunse  ale  bunului  donat  în  aceleaşi 
condiții ca şi vânzătorul, în limita sarcinilor stipulate. 
La rândul său, donatarul nu are, în principiu, nicio obligație. S‐a 
considerat însă că şi el are o obligație morală de recunoştință față de 
donator,  a  cărei  încălcare  ar  putea  conduce,  implicit,  la  revocarea 
donației pentru ingratitudine, în condițiile art. 1023 C. civ. 
În cazul donației cu sarcini, donatarul are obligația de executare 
corespunzătoare a sarcinilor, sub sancțiunea revocării donației47. 

V. Revocarea donaţiilor

1. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Contractul  de  donație  este  supus  principiului  irevocabilității, 
reglementat  în  art.  1015  C.  civ.  Aceasta  presupune  că  donația  nu 
poate  fi  valabilă  dacă  aceasta  cuprinde  clauze  care  permit 
donatorului să o revoce prin voința sa. 
În  consecință,  nulitatea  absolută  a  donației  sancționează 
situațiile prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol de lege, în care: 
- donația este afectată de o condiție a cărei realizare depinde 
exclusiv de voința donatorului; 
- se  impune  donatarului  plata  datoriilor  pe  care  donatorul  
le‐ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este 
determinată în contractul de donație; 
- se  conferă  donatorului  dreptul  de  a  denunța  unilateral 
contractul; 

47 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 424.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 743
- se permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, 
chiar  dacă  donatorul  moare  fără  să  fi  dispus  de  acel  bun,  cu 
mențiunea că, dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din 
bunurile donate, nulitatea operează numai în privința acestei părți.  
Singurele excepții de la principiul irevocabilității donației sunt 
cele  prevăzute  expres  de  lege,  respectiv  donațiile  între  soți  şi 
numai în timpul căsătoriei, precum şi motivele legale de revocare a 
donațiilor, prevăzute de art. 1020 C. civ. 
Singura  prevedere  care  ar  putea  conduce  la  efecte  apropiate 
de  revocarea  donației  de  către  donator  o  constituie  instituția 
întoarcerii convenționale48, care oferă posibilitatea donatorului de 
a  prevedea  întoarcerea  bunurilor  dăruite,  fie  în  situația  în  care 
donatarul ar predeceda donatorului, fie dacă atât donatarul cât şi 
descendenții săi ar predeceda donatorului.  
Sunt  dispoziții  care  pot  fi  inserate  în  contractul  de  donație, 
fiind  supuse  formelor  de  publicitate  pe  care  legea  le  prevede 
pentru acest contract. 

2. Cauzele legale de revocare a donaţiei

Revocarea donațiilor poate avea loc pentru cauzele prevăzute 
în mod expres de art. 1020 C. civ., respectiv pentru ingratitudine şi 
pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s‐a obligat 
donatarul.  Observăm  că  noua  reglementare  nu  mai  prevede 
revocarea donației pentru surveniență de copil. 
Revocarea  donației  pentru  motivele  prevăzute  de  lege  este 
judiciară. Aceasta poate avea loc doar la inițiativa donatorului, care 
se poate manifesta din momentul în care sunt îndeplinite cauzele 
legale de revocare a donației, revocarea de drept nefiind posibilă. 
 
 
 

48 Art. 1016 C. civ.
744 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

2.1. Revocarea pentru ingratitudine

Revocarea donației pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă 
care  decurge  din  obligația  naturală  de  recunoştință  pe  care 
donatarul o are față de donator. 
Unele diferențe față de reglementarea Codului civil de la 1864 
se  constată  la  cazurile  de  ingratitudine  care  conduc  la  revocarea 
donației,  care,  în  actualul  Cod  civil,  sunt  mai  dure  şi  mai  extinse, 
respectiv: 
„a) dacă  donatarul  a  atentat  la  viața  donatorului,  a  unei 
persoane apropiate lui sau, ştiind că alții intenționează să atenteze, 
nu l‐a înştiințat; 
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau 
injurii grave față de donator; 
c) dacă  donatarul  refuză  în  mod  nejustificat  să  asigure 
alimente  donatorului  ajuns  în  nevoie,  în  limita  valorii  actuale  a 
bunului donat, ținându‐se seama de starea în care se afla bunul la 
momentul donației”. 
Dreptul la acțiunea în revocarea donației aparține donatorului 
şi se prescrie în termen de un an din ziua în care acesta a ştiut că 
donatarul  a  săvârşit  fapta  de  ingratitudine.  Cu  toată  aparenta 
duritate  a  reglementării,  există  şi  o  mai  mare  siguranță  a 
circuitului  civil,  în  sensul  că  moştenitorii  donatorului  nu  mai  pot 
introduce  cererea  de  revocare  pentru  ingratitudine  a  donației 
decât  dacă  donatorul  a  decedat  în  termenul  de  un  an  de  când  a 
ştiut sau trebuia să ştie că donatarul a săvârşit fapta de ingratitu‐
dine şi nu l‐a iertat pe acesta înainte să moară, sau nu a cunoscut 
cauza  de  revocare.  De  asemenea,  moştenitorii  donatorului  pot 
continua acțiunea pornită de donator. 
Efectele  admiterii  acțiunii  în  revocarea  donației  pentru 
ingratitudine  se  concretizează  în  punerea  părților  în  situația 
anterioară, prin restituirea în natură a bunului donat. Dacă aceasta 
nu mai este posibilă, donatorul va fi obligat la plata valorii acestui 
bun, socotită la data soluționării cauzei. 
De asemenea, alin. (2) al art. 1025 C. civ. prevede că donatarul 
are  obligația  de  a  restitui  fructele  bunului  donat  pe  care  le‐a 
perceput  începând  cu  data  introducerii  cererii  de  revocare  a 
donației.  Această  obligație  exista  şi  în  vechea  reglementare  şi  îşi 
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 745
găseşte  rațiunea  în  faptul  că,  până  la  introducerea  acțiunii  de 
revocare  a  donației,  donatarul  nu  ştia  care  va  fi  atitudinea 
donatorului, putând spera că acesta îl va ierta pentru faptele care 
au atras revocarea49. 
Grija  legiuitorului  pentru  protecția  terților  de  bună‐credință 
îşi  găseşte  aplicarea  şi  în  această  materie,  art.  1026  C.  civ. 
reglementând situația în care bunul donat a fost înstrăinat de către 
donatar,  cu  titlu  oneros,  unor  terțe  persoane  de  bună‐credință. 
Potrivit  acestui  text  de  lege,  revocarea  donației  pentru 
ingratitudine  nu  are  niciun  efect  cu  privire  la  drepturile  reale 
asupra  bunului  donat  dobândite  de  terții  de  bună‐credință  de  la 
donatar şi nici la garanțiile constituite în favoarea acestora. Există 
o singură condiție în acest sens, cu privire la bunurile supuse unor 
formalități de publicitate, respectiv ca dreptul terțului cu privire la 
aceste bunuri să fi fost înscris în registrele de publicitate aferente 
anterior înregistrării cererii de revocare. 

2.2. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii

În  cazul  donației  cu  sarcină,  donatarul  are  obligația  de  a 
executa  sarcina  prevăzută  în  contract,  cu  bună‐credință  şi  în 
condițiile  stipulate  de  donator,  întrucât  prin  acceptarea  donației  
s‐a  obligat  la  aceasta.  Obligația  executării  sarcinii  este  limitată  la 
valoarea bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia 
îndeplinită. 
Prin  urmare,  în  cazul  în  care  donatarul  nu  îşi  îndeplineşte 
sarcina la care s‐a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi 
au  posibilitatea  să  solicite  fie  executarea  sarcinii,  fie  revocarea 
donației. 
În cazul donației cu sarcini, care este, în limita sarcinii, un con‐
tract  sinalagmatic50,  în  caz  de  neexecutare  intervin  efectele 
contractelor  sinalagmatice,  astfel  încât  creditorii  donatorului  pot 
cere, în baza art. 1027 C. civ., îndeplinirea prestației care formează 
obiectul  sarcinii  şi  donatarul  nu  ar  putea,  fără  consimțământul 

49 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV‐a, actualizată de 
L. Mihai şi R. Popescu, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 167.
50 Fr. Deak, Contracte..., op. cit., p. 47.
746 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

donatorului,  să  se  elibereze  de  sarcină  abandonând  bunurile 

dăruite.  În  cazul  sarcinii  stipulate  în  favoarea  unui  terț,  bene‐
ficiarul  poate  cere  şi  el  executarea  obligației,  dar  nu  poate  cere 
revocarea  donației,  nefiind  parte  în  contractul  încheiat  între 
stipulant şi promitent. 
În cazul revocării donației pentru neexecutarea sarcinii, bunul 
reintră  în  patrimoniul  donatorului  liber  de  orice  drepturi 
constituite  între  timp  asupra  lui,  cu  respectarea  limitelor  impuse 
de art. 1648 C. civ. pentru situațiile în care bunul a fost înstrăinat 
sau asupra acestuia au fost constituite drepturi reale. 

3. Revocarea promisiunii de donaţie

Promisiunea  de  donație  valabil  făcută  nu  conferă  însă 
posibilitatea  de  a‐l  obliga  pe  promitent  la  încheierea  contractului 
de donație în caz de  neexecutare,  acesta putând fi obligat doar la 
plata  daunelor‐interese  echivalente  cu  cheltuielile  pe  care 
beneficiarul  le‐a  făcut  şi  avantajele  pe  care  acesta  le‐a  acordat 
terților în considerarea promisiunii51. 
Singurele situații în care promisiunea de donație se revocă de 
drept,  fără  ca  beneficiarul  să  poată  pretinde  daune‐interese,  o 
constituie  cele  prevăzute  expres  şi  limitativ  de  art.  1022  C.  civ., 
respectiv dacă survine o cauză de revocare a donației, sau situația 
materială  a  promitentului  s‐a  deteriorat  într‐o  asemenea  măsură 
încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru 
acesta, sau promitentul a devenit insolvabil. 
Dacă niciuna dintre aceste situații nu se poate dovedi, iar pro‐
misiunea  de  donație  nu  este  realizată  fără  culpa  beneficiarului, 
apreciem că se va considera că este vorba de neexecutarea volun‐
tară, care îi conferă acestuia dreptul la daune‐interese echivalente 
cu  pierderea  efectiv  suferită  de  acesta  ca  urmare  a  promisiunii 
neonorate  (art.  1014  C.  civ.).  Subliniem  faptul  că  este  vorba  doar 
de  pierderea  efectiv  suferită,  nu  şi  de  beneficiile  pe  care  acesta 
le‐ar fi putut realiza prin exploatarea bunului promis. 
 

51 Art. 1014 alin. (2) C. civ.
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 747
4. Revocarea donaţiilor între soţi
Între  soți,  donațiile  sunt  revocabile,  potrivit  Codului  civil. 
Rațiunile  pentru  care  acest  principiu  a  fost  instituit  încă  de  la 
adoptarea  Codului  civil  din  1864  se  mențin  şi  în  prezent  şi 
considerăm  că  vor  rămâne  valabile  atâta  vreme  cât  instituția 
căsătoriei  va  funcționa.  Fie  relațiile  afective  puternice  dintre  soți, 
mai  ales  în  anumite  perioade  din  viața  acestora,  fie  influența  pe 
care unul dintre ei o exercită asupra celuilalt îi pot determina să‐şi 
facă  liberalități  pe  care  apoi  să  le  regrete  din  diferite  motive.  Şi, 
pentru ca astfel de regrete să nu rămână zadarnice, mai ales dacă 
sunt  întemeiate,  a  fost  creat  principiul  revocabilității  donațiilor 
între soți52. 
Potrivit  acestui  principiu,  consacrat  din  nou  prin  art.  1031  
C. civ., orice donație încheiată între soți în timpul căsătoriei poate fi 
revocată, expres sau tacit, numai în timpul căsătoriei. 
Soțul  donator  poate  revoca  oricând  o  donație  prin  voința  sa 
unilaterală  (ad  nutum),  indiferent  de  forma  în  care  donația  a  fost 
făcută  (act  autentic,  donație  indirectă  sau  dar  manual),  până  la 
rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, de anulare a căsătoriei 
sau până la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți. Prin 
urmare, o donație între soți nu devine irevocabilă decât în aceste 
momente. 
S‐a considerat că, prin faptul că dreptul discreționar al soțului 
donator  de  a  revoca  donația  prin  simpla  sa  voință  nu  poate  fi 
înlăturat  printr‐o  stipulație  contrară,  legiuitorul  a  derogat  nu 
numai de la principiul irevocabilității donațiilor, dar chiar şi de la 
principiul forței obligatorii a oricărui contract53. 
Prin  urmare,  donația  între  soți  derogă  nu  numai  de  la  prin‐
cipiul irevocabilității donațiilor, în sensul că pot fi stipulate clauze 
incompatibile cu acest principiu, cum ar fi inserarea unor condiții 
potestative simple, dar şi de la forța obligatorie a contractului, prin 
faptul  că  una  dintre  părți  poate,  prin  voința  sa  unilaterală,  să 
revoce oricând donația fără o cauză anume prevăzută de lege. 

52 C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 251.
53 C. Toader, op. cit., p. 128.
748 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

S‐a  admis  că  revocarea  donațiilor  între  soți  poate  fi  expresă 
sau tacită. 
Caracterul  revocabil  al  donației  între  soți  îşi  are  rațiunea  în 
specificul relațiilor de familie şi al relațiilor afective dintre soți, da‐
torită  cărora,  în  anumite  momente,  aceştia  îşi  pot  face  liberalități 
cu mai multă uşurință54. 
Donațiile  între  soți,  inclusiv  darurile  de  nuntă  făcute  de  unul 
dintre soți celuilalt, sunt revocabile, pentru ca soțul nevoit să ceară 
desfacerea  căsătoriei  din  culpa  exclusivă  a  celuilalt  soț  să  poată 
revoca  donațiile  făcute  înainte  de  intervenirea  cauzelor  care 
impun desfacerea căsătoriei, când încetează influența celuilalt soț 
asupra sa. 
Întrucât dreptul de revocare este de esența donației între soți, 
nu este necesar să mai fie stipulat în actul de donație şi nu poate fi 
înlăturat printr‐o stipulație contrară55. 
În ceea ce priveşte revocarea donațiilor între soți, aceasta nu 
este necesar să fie făcută pe calea unei acțiuni în justiție. Revocarea 
într‐un  asemenea  caz  poate  fi  expresă  (de  ex.,  printr‐un  act 
notarial  sau  testament),  sau  tacită,  implicită,  constând  într‐un  act 
ulterior  al  donatorului,  din  care  să  rezulte  voința  acestuia  de  a 
revoca donația. 
În  practica  judiciară  au  existat  exemple  de  manifestări  ale 
voinței  soțului  donator  care  au  condus  la  revocarea  unor  donații, 
cum ar fi o procură judiciară dată pentru introducerea acțiunii în 
anulare  a  actului  de  donație  cu  privire  la  un  imobil,  care  s‐a 
considerat  că  este  un  act  de  revocare  a  donației,  chiar  dacă  acea 
procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acțiunii, de 
vreme ce donatorul şi‐a manifestat voința de a revoca donația56. 

54  Ibidem,  p.  129;  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit.,  
p. 646 (în care se apreciază că „revocabilitatea donațiilor între soți se explică prin 
faptul  că  afecțiunea,  care  este  natural  să  existe  între  bărbat  şi  femeie,  poate  să 
dispară pentru felurite considerații. Dacă soții continuă să trăiască în bună înțele‐
gere, desigur că soțul donator nici nu se va gândi să revoce donația. În cazul însă 
când donatarul s‐ar face vinovat față de donator de fapte mai mult sau mai puțin 
grave, atunci soțul donator va fi în măsură să aprecieze dacă donația urmează să 
fie revocată; el se poate răzgândi”).
55 Fr. Deak, Contracte..., op. cit., p. 24.
56 Ibidem, p. 25; TS, s. civ., dec. nr. 551/1970, în I. Mihuță, Repertoriu de prac­
tică judiciară în materie  civilă a  Tribunalului  Suprem şi  a  altor  instanţe judecăto­
Cristiana-Mihaela Crăciunescu 749
Dreptul de a revoca donația este strict personal, în sensul că el 
nu  poate  fi  exercitat  decât  de  donator;  el  nu  se  transmite 
moştenitorilor acestuia şi nu poate fi exercitat de creditori57. 
Revocabilitatea  donațiilor  între  soți  este  apărată  de  eludarea 
prin  intermediul  simulației  prin  dispozițiile  art.  1033  C.  civ.,  care 
dispun  că  este  lovită  de  nulitate  orice  simulație  în  care  donația 
reprezintă  contractul  secret  în  scopul  de  a  eluda  revocabilitatea 
donațiilor  între  soți,  fiind  prezumate  persoane  interpuse  orice 
rude ale donatarului la a căror moştenire acesta ar avea vocație în 
momentul donației şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul. 
Prezumția  este  relativă,  putând  fi  aşadar  răsturnată  prin  proba 
contrară. 
Întrebarea pe care ne‐o punem este dacă donația făcută între 
viitorii soți, în vederea încheierii căsătoriei, este sau nu revocabilă 
în timpul respectivei căsătorii?  
Codul  civil  nu  oferă  niciun  răspuns,  astfel  încât,  dacă  îi 
interpretăm  dispozițiile  în  litera  legii,  astfel  de  donații  sunt 
irevocabile.  Considerăm  însă  că,  având  în  vedere  dispozițiile  
art. 1030 C. civ., care prevede că donațiile făcute între viitorii soți 
sub condiția încheierii căsătoriei nu produc efecte dacă aceasta nu 
se încheie, data de la care ele îşi produc efecte este data încheierii 
căsătoriei, ceea ce ar face posibilă asimilarea lor cu donațiile între 
soți  făcute în timpul căsătoriei. Ne referim,  fireşte, la donațiile pe 
care  viitorii  soți  şi  le‐au  făcut  între  ei  în  vederea  încheierii 
căsătoriei, iar nu la cele pe care le‐au primit de la alte persoane sub 
aceeaşi condiție, acestea din urmă devenind irevocabile de la data 
încheierii căsătoriei, când îşi produc efectele. 
S‐ar mai putea pune problema dacă donațiile făcute între soți 
în timpul unei căsătorii nule sunt revocabile înainte de constatarea 
nulității absolute a respectivei căsătorii, având în vedere că aceasta 
atrage  consecința  considerării  ca  inexistentă  a  căsătoriei  în  mod 
retroactiv,  cu  excepția  unor  efecte  prevăzute  expres  de  lege,  care 
se  mențin.  Apreciem  că,  înainte  de  constatarea  nulității  absolute, 
donațiile  între  soți  sunt  revocabile,  rațiunile  avute  în  vedere  de 

reşti pe anii 1969­1975, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 134; în 
acelaşi sens, a se vedea şi C. Toader, op. cit., p. 129.
57 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 647.
750 Contractul de donaţie în reglementarea Codului civil

legiuitor  la  instituirea  principiului  revocabilității  donațiilor  între 

soți în timpul căsătoriei fiind aplicabile şi unei astfel de căsătorii în 
această perioadă.  Fireşte că, în cazul  soțului de rea‐credință, sunt 
aplicabile  şi  dispozițiile  art.  1032  C.  civ.,  care  prelungesc  efectele 
acestei  revocabilități  şi  după  constatarea  nulității  sau  anularea 
căsătoriei,  prin  sancțiunea  nulității  relative  care  poate  fi  invocată 
în termenul de prescripție prevăzut de lege. 

VI. Concluzii
Reglementarea  contractului  de  donație  pe  care  Codul  civil  o 
cuprinde continuă, în cea mai mare parte, tradiția, aducând însă şi 
unele corective pe care evoluția societății le necesită.  
Deşi, astfel cum am arătat mai sus, nu totdeauna soluția găsită 
de  legiuitor  este  cea  mai  fericită,  reglementarea  contractului  de 
donație răspunde unor imperative ale societății româneşti contem‐
porane  şi  creează  cadrul  necesar  manifestării  intenției  liberale  în 
raporturile juridice civile. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 751

CAPITOLUL III
TESTAMENTUL

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA TESTAMENT

ÎN GENERAL

(art. 1034­1039,  
art. 1074­1085) 

1. Precizări prealabile
Testamentul este, între actele juridice, unul cu o figură aparte. 
Elementele – numeroase şi mai ales semnificative – care‐l diferen‐
țiază  de  celelalte  manifestări  de  voință,  făcute  cu  intenția  de  a 
produce  efecte  juridice,  fie  ele  unilaterale,  bilaterale  sau  plurila‐
terale,  au  făcut  ca  testamentul  să  fie  considerat  un  act  juridic  cu 
caracter excepțional. 
Asupra  definiției,  trăsăturilor  şi  cuprinsului  testamentului 
vom  stărui  aici,  căci  prezentarea  acestor  elemente  evidențiază 
specificitatea sa. În plus, luând în considerare faptul că testamentul 
constituie  izvorul  vocației  succesorale  pentru  unul  dintre  felurile 
moştenirii  –  cea  testamentară  –  vom  face  câteva  considerații 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
752 Consideraţii cu privire la testament în general

asupra  relației  dintre  testament,  legat  (actul  din  cuprinsul  testa‐

mentului prin care se dispune în tot sau în parte de averea succe‐
sorală) şi moştenirea testamentară. Nu vor fi omise nici legăturile 
dintre cele două feluri de moştenire – legală şi testamentară – iar 
în acest context, vom încerca să surprindem impactul pe care unele 
acte juridice cuprinse în testament îl are asupra succesiunii legale. 
Asupra  unora  dintre  aceste  acte  vom  stărui,  încercând  să 
surprindem unele din trăsăturile regimului lor juridic. 

2. Definiţia testamentului
Potrivit art. 1034 C. civ., al cărui titlu indicativ este „Noțiune”, 
„testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o 
persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de 
lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Suntem în prezența, 
credem,  a  unei  definiţii  legale,  şi  nu  doar  a  unei  prezentări  a 
noţiunii    testamentului.  Este  un  prilej  de  a  ne  întreba  care  este 
sensul acordat de legiuitor celor doi termeni subliniați. Răspunsul 
pare  a  fi  în  sensul  unei  relații  de  sinonimie.  Cu  toate  acestea, 
credem  că  precizarea  noțiunii  unei  instituții  este  un  demers  mai 
cuprinzător, care presupune evidențierea, într‐un context mai larg, 
a mai multor aspecte şi trăsături incidente acelei instituții, urmând 
ca,  dintre  acestea,  definiția  să  le  rețină  pe  cele  mai  importante  şi 
fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă în esența sa. Am făcut 
aceste  reflecții  dat  fiind  faptul  că  în  Codul  civil  sunt  numeroase 
texte al căror titlu este „noțiune”, dar, în opinia noastră, ele cuprind 
definiții. În plus, ne putem întreba dacă un act normativ, în general, 
şi  Codul  civil,  în  particular,  trebuie  să  cuprindă  definiții  sau, 
dimpotrivă, acestea ar urma să stea numai în atenția doctrinei, căci 
legiuitorul  are  a  prescrie  conduita  subiectelor  de  drept,  şi  nu  să 
definească o instituție juridică ori alta. 
În ceea ce  ne priveşte, apreciem că definiția legală este nece‐
sară,  cel  puțin  pentru  faptul  că  îmbunătățeşte  procesul  de  legife‐
rare, căci constituie un reper central pentru felul în care să fie con‐
ceput  conținutul  şi  stabilită  forma  celorlalte  dispoziții  referitoare 
la  instituția  definită.  Apoi,  elementele  definiției  înlesnesc  înțele‐
gerea  restului  reglementării  de  către  practicieni  şi,  nu  în  ultimul 
rând, de subiectele cărora prescripțiile normative li se adresează.  
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 753
Cât  priveşte  definiția  testamentului  în  Codul  civil  de  la  1864, 
aceasta se regăsea în art. 802, potrivit căruia actul juridic în cauză 
„(...)  este  un  act  revocabil  prin  care  testatorul  dispune  pentru 
timpul  încetării  sale  din  viață,  de  tot  sau  parte  din  avutul  său”. 
Acestei definiții i‐au fost aduse critici1, care, în esență, se rezumă la 
caracterul său strâmt, ce face ca testamentul să fie redus la legat. 
Ar  însemna,  într‐o  interpretare  literală,  că  nu  poate  fi  vorba  de 
testament  în  cazul  unui  act  juridic  mortis  causa  prin  care  nu  s‐ar 
dispune de avere, ci care ar cuprinde alte manifestări de voință ale 
celui care l‐a întocmit.  
Ar  putea  fi,  de  asemenea,  pusă  sub  semnul  întrebării,  în 
aceeaşi  ordine  de  idei,  natura  testamentară  a  actului  prin  care  se 
dispune de avere, dar care conține şi alte manifestări de voință ale 
celui ce l‐a încheiat; altfel spus, a actului care nu cuprinde exclusiv 
legate.  În  această  privință,  viziunea  doctrinei  a  coincis  cu  a 
practicii, aşa încât şi instanțele, interpretând extensiv prevederile 
art. 802 C. civ. de la 1864, au hotărât că tot testamente sunt actele 
juridice  de  ultimă  voință  care  cuprind,  pe  lângă  legate,  şi  alte 
manifestări  de  voință  ale  lui  de  cuius  sau  numai  asemenea  alte 
manifestări de voință, nu şi dispoziții referitoare la soarta averii.  
Noul Cod civil a fost receptiv atât la criticile definiției date de 
art. 802 al Codului civil de la 1864, dar şi la soluțiile pe care le‐am 
menționat, ale practicii judecătoreşti. Important este, de asemenea, 
şi cum a conceput legiuitorul textele, astfel încât să înlăture sursele 
unor posibile obiecții. Actualul Cod civil a dedicat două articole de 
interes pentru rezolvarea problemei: art. 1034 C. civ., pe care l‐am 
citat  şi  în  care  este  definit  testamentul,  şi  art.  1035,  cu  titlul 
indicativ  „Conținutul  testamentului”,  potrivit  căruia  „testamentul 
conține  dispoziții  referitoare  la  patrimoniul  succesoral  sau  la 
bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă 
sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar şi 
în  lipsa  unor  asemenea  dispoziții,  testamentul  poate  să  conțină 
dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare 
anterioare,  dezmoştenire,  numirea  de  executori  testamentari, 

1  A  se  vedea,  de  pildă,  Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a,  Ed. 
Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 159‐160.
754 Consideraţii cu privire la testament în general

sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziții 
care produc efecte după decesul testatorului”. 
Toate  aceste  dispoziții  –  termen  poate  excesiv  folosit  – 
enumerate enunciativ, şi nu limitativ de art. 1035 C. civ., sunt acte 
juridice cu natură şi finalitate diferite, pe care, iată, se precizează în 
mod expres, testamentul le poate cuprinde. Dacă în fond problema 
este  rezolvată,  avem  dubii  cu  privire  la  forma,  la  maniera 
exterioară  aleasă  pentru  lărgirea  cuprinsului  testamentului  şi 
schimbarea, din această perspectivă, a accepțiunii sale. Comparând 
doar  art.  1034  C.  civ.  în  vigoare  cu  art.  802  din  vechiul  Cod  civil, 
prin  urmare  cele  care  cuprind  definiții  ale  testamentului,  vom 
observa  că  nu  există  deosebiri  semnificative.  Definirea  actului  de 
ultimă  voință  al  lui  de  cuius  se  face  prin  trimiterea  la  unele 
caractere juridice, judicios reținute, într‐adevăr, căci ele particula‐
rizează testamentul în raport cu celelalte acte juridice. Chiar dacă 
în  art.  1034  C.  civ.  –  căci  asupra  acestuia  ne  îndreptăm  în  primul 
rând atenția – nu se mai face vorbire despre dispoziția în tot sau în 
parte asupra avutului, poate avea o altă semnificație precizarea că 
testatorul dispune pentru timpul când nu va mai fi în viaţă? Într‐o 
accepțiune  strict  juridică,  răspunsul  –  am  arătat  şi  cu  alt  prilej2  – 
este negativ. Are, prin urmare, definiția dată de art. 1034 C. civ. în 
vedere  numai  legatele?  Iar  în  cazul  unui  răspuns  afirmativ,  nu 
apare  o  contradicție  între  viziunea  strâmtă  asupra  noțiunii 
testamentului şi cuprinsul acestui act, astfel cum este el precizat de 
art. 1035 C. civ.? Lipsa de sincronizare a celor două texte de lege – 
căci  despre  aceasta  credem  că  este  vorba  –  se  explică  prin  faptul 
că,  din  definiția  legală  dată  de  art.  1034  C.  civ.  lipseşte  o  referire, 
anume la testamentul fără legate. Câtă vreme cuprinsul testamen‐
tului poate fi neunitar, iar diversitatea conținutului are urmări  ce 
nu  pot  fi  neglijate  asupra  unora  din  trăsăturile  sale,  toate  înfăți‐
şările  semnificative  ale  testamentului  trebuiau,  în  opinia  noastră, 
avute  în  vedere  în  procesul  definirii  acestuia.  Or,  înfățişările 
semnificative sunt două: testamentul ce cuprinde legate, deci prin 
care se dispune de avere, şi acela fără legate, al cărui conținut este 

2 A se vedea I. Genoiu, B. Pătraşcu, Câteva propuneri de lege ferenda cu pri­
vire  la  devoluţiunea  testamentară  a  moştenirii  în  reglementarea  Legii  
nr. 287/2009 (republicată), în Dreptul nr. 3/2013, p. 51.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 755
format din alte acte juridice. Până la includerea în textul de lege şi 
a  acestei  a  doua  înfățişări  posibile  a  testamentului,  definiția  
art.  1034  C.  civ.  este  incompletă  şi  necorelată  cu  dispozițiile  
art. 1035 C. civ. Pentru a surmonta, până la o eventuală modificare 
de text, acest neajuns, termenului „dispune” din art. 1034 C. civ. i s‐
ar  putea da un înțeles larg, oarecum impropriu, însemnând că tes‐
tând,  testatorul  îşi  manifestă  voința  (prin  urmare  dispune)  prin 
înscrierea acelor dispoziții pe care le consideră necesare, dintre cele 
enumerate cu titlu de exemplu, şi nu limitativ de art. 1035 C. civ. 
O observație vom face şi cu privire la redactarea acestui ultim 
text  de  lege  amintit.  Enumerându‐se  actele  juridice  care  se  pot 
regăsi în testament, se precizează că acestea „produc efecte după 
decesul testatorului” (s.n. – B.P., I.G.). Formularea subliniată este 
însă  deficitară.  Într‐adevăr,  pentru  rigoare,  ar  fi  fost  bine  să  se 
rețină că actele juridice în cauză produc efecte, de regulă, nu după, 
ci  la  moartea  testatorului.  „După  moarte”  are  mai  puțin  semnifi‐
cația  unei  anume  date;  ne  interesează  aici  data  morții  sau  mai 
degrabă un interval, o perioadă ce poate avea ca punct de plecare 
clipa  morții,  dar  şi  oricare  alt  moment  ulterior.  Or,  această  din 
urmă perspectivă este, fără îndoială, inexactă. Excepția de la regula 
ai  cărei  termeni  potriviți  încercăm  să‐i  surprindem  o  constituie 
recunoaşterea  prin  testament  a  unui  copil  care,  potrivit  art.  416 
alin. (3) C. civ., cu toate că este cuprinsă într‐un act esențialmente 
revocabil,  este  irevocabilă.  De  asemenea,  acest  act  va  produce 
efecte  de  îndată,  de  la  data  întocmirii  testamentului  în  care  este 
cuprins3, şi nu de la moartea testatorului. 

3. Caracterele juridice ale testamentului

Definiția legală a testamentului, dată de art. 1034 C. civ., reține 
şi câteva caractere juridice ale acestui act. Lor li se adaugă  şi alte 
trăsături ale testamentului, consemnate de doctrină. Printre ele s‐
ar  număra4  aceea  de  act  juridic;  în  consecință,  actul  de  ultimă 

3 D.C. Florescu, Dreptul succesoral în noul Cod civil, ed. a II‐a, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 67.
4 A se vedea, spre exemplu: Fr. Deak, op. cit., p. 156; L. Stănciulescu, Curs de 
drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 87.
756 Consideraţii cu privire la testament în general

voință va trebui să îndeplinească cerințele de validitate ale actelor 
juridice în general, iar, în particular, ale liberalităților, căci acestei 
categorii el îi aparține.  
Deşi  considerăm  că  aceste  ultime  observații  sunt  justificate, 
apreciem  că  nu  reprezintă  un  caracter  juridic  al  testamentului 
acela  de  act  juridic.  Socotim  că  includerea  testamentului  în  cate‐
goria actelor juridice înseamnă stabilirea naturii sale juridice, cali‐
ficarea acestuia, altfel spus, delimitarea lui de alte entități juridice, 
de  alte  instituții  de  drept.  Stabilită  fiind  apartenența  la  categoria 
actelor  juridice,  precizarea  caracterelor  testamentului  este  un 
demers cu relevanță, de  interes, înlăuntrul categoriei  menționate. 
Prin  urmare,  trăsăturile  actului  juridic  numit  testament  îi 
determină specificitatea şi‐l diferențiază de celelalte manifestări de 
voință făcute cu intenția de a produce efecte juridice. 
Alta  este  situația  în  cazul  precizării  că  testamentul  este  o 
liberalitate.  Suntem,  în  acest  caz,  deja  între  actele  juridice,  iar 
observația  că  testamentul  reprezintă  o  liberalitate  înseamnă,  de 
această dată, enunțul unui caracter juridic. Acesta îl face, de pildă, 
să se deosebească de actele dezinteresate, subsumate tot manifes‐
tărilor de voință cu titlu gratuit, cu atât mai mult de actele cu titlu 
oneros, fie ele comutative sau aleatorii. 
Testamentul  este  un  act  juridic  unilateral,  exprimă  voința 
unei  singure  persoane,  a  testatorului.  Testamentul  nu  trebuie 
privit  ca  elementul  inițial  al  unei  posibile  construcții  a  unui  act 
juridic  bilateral,  a  unui  contract.  Actul  de  ultimă  voință  nu  repre‐
zintă  un  act  asemănător  ofertei  de  a  contracta,  şi  aceasta  tot  o 
manifestare  de voință  unilaterală.  Dacă oferta de  a contracta  este 
făcută  în  aşteptarea  acceptării  sale,  care,  odată  intervenită,  gene‐
rează naşterea un contract, testamentul nu se uneşte cu acceptarea 
moştenirii  spre  a  se  forma  un  act  juridic  bilateral.  Amândouă 
aceste  manifestări  de  voință  rămân  unilaterale,  existând  desigur 
legătură între ele, în sensul unei anume relevanțe (de pildă, natura 
ori obiectul legatului cuprins în testament pot contribui la decizia 
legatarului  de  a  accepta  sau  de  a  renunța;  or,  lipsa  testamentului 
cu legate  face să lipsească calitatea succesorală ce s‐ar sprijini pe 
el, în consecință, să existe o singură asemenea calitate, cea legală, 
nu şi una testamentară. Prin urmare, natura dreptului de opțiune, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 757
din  perspectiva  felului  moştenirii,  depinde  de  existența  şi 
cuprinsul  testamentului)5.  Nu  se  formează  însă  nicicum  un  acord 
de  voințe  între  aceea  a  testatorului  şi  acceptarea  moştenirii, 
indiferent de felul acesteia (expresă, tacită, voluntară sau forțată). 
Testamentul  este  un  act  juridic  esenţialmente  personal. 
Dacă majoritatea actelor juridice pot fi încheiate şi prin reprezen‐
tant,  testamentul  nu  poate  fi  făcut  decât  de  testator,  singur,  fără 
încuviințarea  ocrotitorului  legal.  Nu  poate  căpăta  aplicație  în 
această materie nici reprezentarea convențională. 
Testamentul  este  un  act  juridic  individual.  Potrivit  
art. 1036 C. civ., „sub sancțiunea nulității absolute a testamentului, 
două  sau  mai  multe  persoane  nu  pot  dispune,  prin  acelaşi 
testament,  una  în  favoarea  celeilalte  sau  în  favoarea  unui  terț”. 
Dacă  un  astfel  de  testament  ar  fi  valabil,  s‐ar  contrazice  alte 
trăsături  pe  care  acest  act  le  prezintă,  anume  de  a  fi  unilateral, 
personal  şi  esențialmente  revocabil.  Iată  cum  asigurarea  acestor 
ultime  trei  caractere  juridice  au  conferit  testamentului  încă  un 
asemenea  caracter,  cel  individual.  Instituția  reglementată  prin  
art.  1036  C.  civ.  este  însă,  în  opinia  noastră,  neadecvat  numită 
testament reciproc (acesta este titlul indicativ al textului de lege). 
În  limbajul  juridic,  era  consacrată  pentru  un  astfel  de  testament 
(prohibit şi de Codul civil de la 1864, prin art. 857) denumirea de 
testament  conjunctiv.  O  remarcă  ce  are  caracter  mai  general  este 
că  renunțarea  în  noul  Cod  civil  la  termeni  juridici  consacrați  în 
favoarea unora profani6, fără relevanță pentru domeniul dreptului, 
nu  a  reprezentat  un  demers  profitabil.  Apoi,  denumirea  de 
testament  reciproc  este  improprie,  pentru  că  nu  acoperă  toate 
ipotezele pe care însuşi art. 1036 C. civ. le are în vedere. În cazul în 
care  două  persoane  testează  fiecare  în  favoarea  celeilalte,  există, 
într‐adevăr,  reciprocitate.  Aceasta  lipseşte  însă  în  situația  în  care 
două  persoane  testează  împreună,  în  favoarea  celui  de‐al  treilea. 

5 Art. 1102 C. civ. reglementează vocația multiplă la moştenire şi prevede 
în primul alineat că „moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumu‐
lează mai multe vocații la moştenire, are, pentru fiecare dintre ele, un drept de 
opţiune distinct” (s.n. – B.P., I.G.).
6 A se vedea şi M. Uliescu, Cuvânt înainte, în coord. M. Uliescu, Noul Cod ci­
vil. Comentarii, ed. a III‐a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 11‐12.
758 Consideraţii cu privire la testament în general

Lipsa de acoperire, prin denumire, a tuturor ipostazelor testamen‐
tului în discuție nu mai exista dacă acesta era în continuare numit 
conjunct  sau  conjunctiv.  După  cum  am  subliniat  cu  alt  prilej7, 
conjunct  înseamnă  unit,  iar  conjunctiv,  care  uneşte8.  Într‐adevăr, 
testamentul în discuție este făcut împreună de două sau mai multe 
persoane, deci în  mod unit, iar  actul  exprimă  manifestările lor  de 
voință,  operațiunea  juridică  fiind  factorul  care  le  uneşte.  Iată 
sensurile  acestor  termeni,  care,  fără  a  exclude  reciprocitatea 
manifestărilor de voință, nici nu o presupun în mod necesar. Sunt 
acoperite,  în  consecință,  atât  situațiile  în  care  două  persoane  ar 
testa  prin  acelaşi  act,  una  în  favoarea  celeilalte,  dar  şi  acelea  în 
care, tot prin acelaşi act, două sau mai multe persoane ar testa în 
favoarea  unui  terț.  Singură,  unicitatea  înscrisului,  care  conține 
două  manifestări  de  voință  mortis  causa,  nu  face  din  acel  înscris, 
neapărat,  un  testament  reciproc.  Acesta  presupune  poate,  într‐o 
manieră mai caracterizantă, o unică operațiune juridică, altfel spus 
reciprocitatea trebuie să existe din punct de vedere intelectual, să 
fi fost gândită în acest fel. 
Testamentul este un act juridic solemn, aceasta însemnând că 
trebuie  să  îmbrace  o  anumită  formă  cerută  ad  validitatem. 
Condițiile  de  formă  vor  fi  apreciate  distinct  pentru  fiecare  fel  de 
testament.  Şi  testamentul  olograf  este  un  act  solemn,  numai  că 
exigențele  a  căror  neîndeplinire  atrage  nulitatea  sa  absolută  sunt 
la  îndemâna  celui  ce‐l  întocmeşte,  căci  acest  tip  de  testament, 
potrivit  art.  1041  C.  civ.,  „(...)  trebuie  scris  în  întregime,  datat  şi 
semnat de mâna testatorului”. Deşi act solemn, formal, testamentul 
olograf este un înscris sub semnătură privată. 
În  literatura  juridică,  sub  denumirea  de  „reguli  de  formă 
comune  tuturor  testamentelor”9  sau  „condiții  generale  de  formă 
pentru  validitatea  testamentului”10  sunt  analizate  următoarele 
exigențe:  forma  scrisă  şi  forma  actului  separat.  Fără  a  insista 
asupra  acestora,  vom  arăta  că  exigența  formei  scrise  nu  trebuie 

7 I. Genoiu, B. Pătraşcu, op. cit., p. 52.
8  Mic  dicţionar  academic,  vol.  I,  Ed.  Univers  Enciclopedic  Gold,  Bucureşti, 
2010, p. 487.
9 L. Stănciulescu, op. cit., pp. 95‐97.
10 D.C. Florescu, op. cit., pp. 75‐78.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 759
confundată cu caracterul solemn al testamentului. Acesta din urmă 
presupune o anumită formă scrisă, corespunzătoare fiecărui fel de 
testament.  Este  formă  scrisă  ce  s‐ar  voi  testament,  dar  care  ar  fi 
lovit de nulitate, de pildă, un înscris tehnoredactat, chiar dacă este 
semnat şi datat. Faptul că se reține cerința comună a formei scrise 
în cazul testamentelor este, în primul rând, în scopul de a se atrage 
atenția asupra imposibilității de a testa în formă verbală, orală. În 
dreptul nostru, testamentul nuncupativ este lipsit de valabilitate11.  
Cerința de formă a înscrisului separat rezultă din interzicerea 
testamentului  reciproc.  Două  persoane  pot  testa  una  în  favoarea 
celeilalte, dar prin acte separate, nu numai şi nu atât din punct de 
vedere  al  raportului  scriiturii,  ci  şi,  ori  mai  ales,  din  perspectiva 
autonomiei  operațiunii  intelectuale.  Despre  testamentul  reciproc 
ne‐am ocupat în cele ce preced, când ne‐am oprit asupra caracte‐
rului  individual  al  actului  de  ultimă  voință,  care  face  obiectul 
atenției  noastre  în  acest  studiu.  Drept  urmare,  se  poate  pune 
întrebarea  legitimă  dacă  printre  trăsăturile  testamentului  mai 
trebuie  reținută  aceea  de  act  individual,  câtă  vreme  exigența  de 
formă a înscrisului separat exprimă, în esență, acelaşi lucru. 
Testamentul este  un act juridic mortis causa, căci  efectele 
sale  se  produc  la  moartea  testatorului.  Din  perspectiva  calificării 
sale  ca  liberalitate,  acest  caracter  juridic  îl  deosebeşte  de 
liberalitățile  inter  vivos,  de  donații.  Momentul  în  care  se  produc 
efectele  juridice  nu  este  singura  trăsătură  distinctivă  între  cele 
două  feluri  de  acte  juridice.  În  timp  ce  testamentul  este  un  act 
juridic  unilateral,  donațiile  sunt  contracte,  apoi  testamentul  este 
esențialmente revocabil, iar donațiile sunt guvernate de principiul 
irevocabilității lor. 
Testamentul  este  un  act  juridic  esenţialmente  revocabil, 
testatorul  neavând  posibilitatea  de  a  renunța  la  dreptul  de  a 
revoca  actul  său  de  ultimă  voință.  Dreptul  de  a‐şi  revoca 
testamentul  este  nesusceptibil  de  abuz.  Într‐o  anumită  măsură, 
caracterul revocabil contribuie la asigurarea principiului libertății 
testamentare, înțeleasă ca libertatea oricărei persoane capabile de 

11  Pentru  testamentul  nuncupativ  în  vechiul  drept  românesc,  a  se  vedea  
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, 
Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 243, inclusiv nota nr. 97.
760 Consideraţii cu privire la testament în general

a lăsa (sau de a nu lăsa) un testament12. Dacă, în principiu, oricine 
poate  dispune  ori  nu  prin  testament,  ni  se  pare  că,  de  asemenea, 
testatorul  poate  reveni  asupra  dispozițiilor  sale  de  ultimă  voință, 
revocând  testamentul  întocmit.  Caracterul  juridic  discutat  este 
unul care contribuie semnificativ la particularizarea testamentului 
în  raport  cu  celelalte  acte  juridice,  căci,  pentru  majoritatea 
acestora, există, dimpotrivă, regula irevocabilității lor. 
Testamentului i se mai reține uneori şi trăsătura de „act juridic 
excepțional  (o  formă  juridică)  ce  se  deosebeşte  de  toate  celelalte 
acte  juridice”13.  La  această  concluzie  se  ajunge  ca  urmare  a 
caracterului neomogen al testamentului, care cuprinde mai multe 
acte juridice, alături sau chiar în absența unui legat. Aşa fiind, fie‐
care act dintre cele conținute de testament are propriul său regim 
juridic,  validitatea  fiecărei  manifestări  de  voință  din  testament 
trebuind  apreciată  prin  raportare  la  regimul  care‐i  este  specific. 
Testamentul  apare  în  acest  caz  doar  ca  o  formă,  ca  un  tipar,  ca  o 
gazdă pentru actele de natură diferită pe care le conține14. 
Testamentului  cu  manifestări  de  voință  de  natură  diferită  şi 
chiar  cu  aceeaşi  natură  (care  conține,  de  exemplu,  mai  multe 
legate) i se pot totuşi face mai multe observații, dacă îl considerăm 
un act de sine stătător şi încercăm să‐i distingem elementele sale 
esențiale, potrivit teoriei generale a actului juridic civil. S‐ar putea 
naşte, de pildă, întrebarea relativ la care este obiectul ori care este 
cauza (scopul) unui astfel de testament. Să fie oare suma obiectelor 
şi  a  cauzelor  actelor  din  testamentul  în  discuție?  Aceasta  repre‐
zintă  o  ipoteză,  desigur,  greu  de  admis,  chiar  dacă  reținem 
trăsătura  de  act  juridic  excepțional  prin  care  a  fost  caracterizat 
testamentul.  Unele  aspecte  ale  testamentului  cu  mai  multe 
manifestări de voință, greu de explicat cu instrumentele teoretice 
clasice ale dreptului civil, constituie, poate, cauza pentru care, deşi 
criticată, definiția legală din Codul civil de la 1864 a fost urmată în 

12  Pentru  mai  multe  detalii  privind  libertatea  testamentară,  a  se  vedea  
Fr. Deak, op. cit., pp. 155‐156.
13  L.  Stănciulescu,  op.  cit.,  p.  88.  Pentru  aceeaşi  caracterizare,  a  se  vedea  
C. Murzea, E. Poenaru, Donaţia şi testamentul. Studii de doctrină şi jurisprudenţă, 
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 88.
14  Pentru  teoria  testamentului  –  formă  juridică  şi  consecințele  ce  se  des‐
prind în urma considerării sale, a se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 158‐160.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 761
literatură în privința caracterelor juridice ale actului mortis causa 
despre care facem vorbire. De asemenea, poate este o explicație şi 
pentru  aceeaşi  orientare  a  Codului  civil  în  vigoare,  care  defineşte 
testamentul  în  art.  1034  şi,  după  cum  am  precizat,  numai  pe  cale 
de  interpretare,  legând  definiția  de  art.  1035  C.  civ.,  intitulat 
„Conținutul  testamentului”,  ajungem  la  o  accepțiune  integrală  a 
actului juridic care ne preocupă. 
Perspectiva  poate  cea  mai  apropiată  asupra  testamentului, 
chiar  cu  conținut  neomogen,  de  considerat  şi  în  ceea  ce  priveşte 
noul  Cod  civil,  este  cea  potrivit  căreia  testament  este  numai  cel 
care  conține  legate,  prin  care,  altfel  spus,  se  dispune  de 
patrimoniul  succesoral15.  Nu  înseamnă,  potrivit  aceleiaşi  linii  de 
gândire,  că  testamentul  n‐ar  putea  cuprinde  şi  alte  acte  juridice. 
Acestea  au  însă  doar  ca  suport  testamentul,  nu  i  se  integrează  în 
mod organic16. 

4. Despre relaţia dintre testament, legat şi moştenirea

testamentară
Nu  socotim  de  prisos  câteva  considerații  privind  raportul 
dintre testament şi legat, principalul  act pe care  acesta îl conține. 
La această relație adăugăm şi moştenirea testamentară, enumerată 
în  art.  557  alin.  (1)  C.  civ.,  printre  modurile  de  dobândire  a 
proprietății, alături de moştenirea legală. Din această perspectivă, 
există deosebire de formulare față de Codul civil de la 1864, unde 
erau  reținute  moştenirea  şi  legatul  ca  moduri  de  dobândire  a 
dreptului de proprietate. Era vizată moştenirea legală, de vreme ce 
termenul  de  moştenire  era  alăturat  legatului.  Noutatea  constă, 
aşadar, în înlocuirea legatului, cu moştenirea testamentară. Câteva 
distincții ni se par utile. 
Este dincolo de orice îndoială că legatul reprezintă actul juridic 
translativ de proprietate. Pare că reținerea sa ca mod de dobândire a 

15  D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni  şi  testamente,  Ed.  Rosetti,  Bucureşti, 
2003, p. 117; a se observa şi părerile contrare ale autorilor acolo citați, la nota 
nr. 1.
16 Ibidem, p. 116 şi autorii acolo citați, la nota nr. 2.
762 Consideraţii cu privire la testament în general

proprietății  în  vechiul  Cod  civil  era  cu  totul  îndreptățită.  Trebuie 
însă subliniat că legatul nu poate exista în mod valabil, decât cuprins 
în testament. Dependența legatului de testament este absolută. Aşa 
fiind, actul juridic translativ de proprietate şi a cărui existență este 
de  sine  stătătoare  îl  reprezintă  testamentul,  şi  nu  legatul  pe  care 
acesta îl conține. Iată că testamentul pare mai potrivit a fi considerat 
modul prin care, ca urmare a voinței celui care lasă moştenirea, se 
dobândeşte  dreptul  de  proprietate.  Concluzia  este  însă,  în  opinia 
noastră, fără fisură numai în considerarea definiției dată testamen‐
tului  de  art.  802  al  Codului  civil  de  la  1864,  definiție  criticată  însă 
tocmai pentru că reducea testamentului la legat şi, într‐o interpre‐
tare  literală,  nu  permitea  existența  în  testament  şi  a  altor  acte 
juridice,  fie  alături  de  legate,  fie  în  lipsa  legatelor.  Noul  Cod  civil 
reține  expres,  prin  art.  1035,  posibilitatea  testamentului  de  a 
cuprinde şi alte acte juridice în afara legatului sau numai alt fel de 
acte,  cu  natură  diferită  de  a  legatului,  enumerând  chiar  exem‐
plificativ  câteva  astfel  posibile  manifestări  de  voință,  făcute  cu 
intenția de a produce efecte juridice. În această viziune largă privind 
conținutul  testamentului,  reținerea  acestui  act  juridic  în  noul  Cod 
civil, ca mod de dobândire a proprietății, ar fi prezentat dezavantajul 
inexactității. Aceasta, deoarece testamentele care nu cuprind legate 
nu pot fi calificate ca translative de proprietate. Iată de ce, în opinia 
noastră, faptul că legiuitorul s‐a oprit asupra moştenirii testamentare 
este  de  apreciat.  Într‐adevăr,  procedând  astfel,  sunt  considerate 
indirect doar testamentele cu legate, căci în cazul unui testament ce 
conține alte acte juridice, moştenirea este legală, şi nu testamentară. 
Singura consecință, sub aspect terminologic, este aceea că o astfel de 
moştenire legală nu mai poate fi numită ab intestat, căci testament 
există, chiar dacă în conținutul său nu se găsesc legate. 

5. Acte juridice de interes pentru devoluţiunea moştenirii

O  parte  a  demersului  nostru  o  consacrăm  prezentării  unor 
trăsături  pe  care  le  au  câteva  acte  juridice  reglementate  de  noul 
Cod civil, cu impact asupra felului devoluțiunii succesorale, sau, cel 
puțin  asupra  fizionomiei  fiecăruia  dintre  cele  două  tipuri  de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 763
devoluțiune a moştenirii. Nu ne vom opri asupra legatelor, căci am 
făcut‐o în studii ce le‐au fost anume consacrate. 
Dacă  testamentul  fără  legate  nu  poate  schimba  tipul  devo‐
luțiunii  succesorale,  aceasta  rămânând  legală,  socotim  important 
să precizăm că fizionomia moştenirii legale poate fi influențată de 
acte  cuprinse  într‐un  testament,  chiar  dacă  prin  acestea  nu  se 
dispune  de  averea  succesorală,  chiar  dacă,  aşadar,  nu  este  vorba 
despre legate. 
Constituie un astfel de act, cel de dezmoştenire, act numit, căci, 
în prezent, dezmoştenirea are o reglementare proprie (art. 1074‐
1076  C.  civ.).  Existența  acestui  act  va  aduce  prefaceri  înlăuntrul 
aceluiaşi  fel  de  devoluțiune  –  cea  legală.  Dacă,  de  pildă,  în  urma 
defunctului  rămân  fratele  şi  vărul  acestuia  iar,  prin  testament, 
fratele  este  dezmoştenit,  moştenirea  va  fi  culeasă  de  văr,  dacă 
dezmoştenirea este totală, şi de văr alături de frate, dacă acesta din 
urmă a fost dezmoştenit doar în parte. Mutațiile în ordinea succe‐
sorală sunt evidente, căci, în lipsa actului de dezmoştenire cuprins 
în testament, fratele moştenea tot, cu excluderea vărului. Interve‐
nind dezmoştenirea totală, soluția este diametral opusă, iar exhe‐
redarea parțială face ca doi moştenitori legali să vină împreună la 
succesiune,  deşi  fac  parte  din  clase  diferite  de  moştenitori.  Prin 
actul  cuprins  în  testament  este  astfel  înlăturată  aplicarea  princi‐
piului  general  al  devoluțiunii  succesorale  legale,  potrivit  căruia 
moştenitorii legali vin la succesiune în ordinea claselor. 
Dacă singurii moştenitori ar fi, spre a lua un alt exemplu, fiul şi 
fratele  defunctului,  iar  prin  testament  s‐ar  fi  intenționat  dezmoş‐
tenirea  totală  a  fiului,  efectele  actului  de  exheredare  ar  fi  doar 
parțiale,  căci  rezerva  descendentului  în  discuție  îl  protejează  nu 
doar  împotriva  liberalităților  lui  de  cuius,  ci  şi  a  actelor  sale  de 
dezmoştenire  (o  prevede  expres  art.  1086  C.  civ.).  Cele  două 
ipoteze  imaginate  sunt  asemănătoare.  O  diferență  notabilă  totuşi 
există.  În  primul  caz,  atunci  când  fratele  a  venit  la  moştenire, 
aceasta  s‐a  făcut  cu  acceptarea  testatorului,  care  l‐a  dezmoştenit 
doar  în  parte.  În  a  doua  situație,  prezența  fiului,  în  calitate  de 
comoştenitor, s‐a făcut fără voia testatorului, mai exact, împotriva 
voinței  acestuia,  căci  exheredarea  era  totală  şi  a  produs  doar  în 
parte  efecte,  ca  urmare  a  dispozițiilor  legale  imperative,  care 
764 Consideraţii cu privire la testament în general

reglementează  rezerva  succesorală.  Ceea  ce  s‐a  întâmplat  oricum 

este că prezența dezmoştenirii directe (totale sau parțiale), ca act 
testamentar,  a  modificat  substanțial,  dacă  nu  radical,  regulile 
devoluțiunii succesorale legale. 
Am menționat că avem în vedere dezmoştenirea directă, căci, 
în opinia noastră, aceasta este adevărata dezmoştenire, cea făcută 
prin  act  juridic  cu  natură  şi  finalitate  specifice.  În  acest  context, 
trebuie  observat  că,  în  art.  1074  alin.  (2)  C.  civ.,  se  vorbeşte  şi 
despre  exheredarea  indirectă  „(...)  atunci  când  testatorul  instituie 
unul  sau  mai  mulți  legatari”.  Socotim  nepotrivită  nu  atât 
denumirea  de  dezmoştenire  indirectă  (căci  aceasta  a  intrat  în 
limbajul juridic), ci mai ales reglementarea sa într‐unul din textele 
Codului civil, care constituie sediul instituției exheredării. În cazul 
dezmoştenirii indirecte, este de fapt vorba despre cea rezultată în 
urma unuia sau mai multor legate prin care se dispune, în tot sau 
în  parte,  de  averea  succesorală.  Nu  trebuie  însă  omis  faptul  că 
scopul  legatelor  –  categorie  de  liberalități  –  este  intenția  de  a 
gratifica,  şi  nu  îndepărtarea  de  la  moştenire  a  unuia  sau  a  mai 
multor  succesori  legali.  Credem  că  legiuitorul  ar  fi  trebuit  să  facă 
vorbire aici, doar despre o urmare, despre un efect al instituirii de 
legatari  cu  consecințe  asemănătoare  exheredării,  şi  nu  despre  un 
fel  de  dezmoştenire.  De  altfel,  în  situația  unei  dezmoşteniri  indi‐
recte nu mai suntem în prezența unui singur fel de moştenire (cea 
legală),  ci  a  unei  ipoteze  de  concurs,  de  coexistență  a  moştenirii 
legale  cu  cea  testamentară.  În  susținerea  argumentării  noastre, 
precizăm şi faptul că, în situația în care dezmoştenirea indirectă ar 
fi  una  propriu‐zisă,  ar  însemna,  concluzie  greu  de  acceptat,  că 
legatul  ce  a  determinat  exheredarea  în  cauză  ar  avea  o  dublă 
natură: de liberalitate mortis causa şi de act de dezmoştenire17. 
Pentru  a  contura  mai  pregnant  regimul  juridic  al  dezmoş‐
tenirii,  arătăm  şi  că,  anterior  reglementării  sale  sistematice  prin 
noul Cod civil, figura ei juridică a fost opera doctrinei. Cât priveşte 
una  dintre  cele  două  clasificări  ale  dezmoştenirii,  cea  în  totală  şi 
parțială,  criteriul  acesteia  nu  era,  cum  pare  a  fi  în  prezent,  al 

17 Pentru alte amănunte privind dezmoştenirea, anterior adoptării noului 
Cod civil, dar, socotim, de interes şi în prezent, a se vedea B. Pătraşcu, Reflecţii 
cu privire la exheredare, în SDR nr. 1‐2/2005, pp. 196‐203.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 765
măsurii  îndepărtării  de  la  succesiune,  ci  al  numărului  moşte‐
nitorilor  legali  vizați  de  exheredare18.  Drept  urmare,  dacă  erau 
îndepărtați  de  la  succesiune  toți  moştenitorii  legali,  chiar  şi  în 
parte,  dezmoştenirea  era  totală,  după  cum,  dacă  numai  unul  ori 
unii  dintre  succesorii  ab  intestat  erau  înlăturați  de  la  întreg, 
dezmoştenirea  era  parțială,  căci  nu‐i  viza  pe  toți.  Criteriul,  prea 
puțin  folositor  şi  posibil  producător  de  confuzii,  al  clasificării  în 
discuție,  cel  al  numărului  moştenitorilor  legali  înlăturați,  aplicat 
exemplelor date în cele ce preced, ar duce, desigur, la alte concluzii 
sau chiar ar fi impropriu în sensul discuției noastre. Codul civil, în 
art.  1074  alin.  (1),  are  însă  clar  în  vedere,  când  clasifică 
dezmoştenirea în totală şi parțială, criteriul măsurii exheredării (se 
precizează despre înlăturarea în tot sau în parte de la moştenire). 
Dacă am relativizat această concluzie într‐o formulare anterioară, 
am făcut‐o ținând seama că totuşi legiuitorul, în art. 1074 alin. (2) 
C. civ., clasificând exheredarea în directă şi indirectă, în cazul celei 
dintâi  reține  numai  criteriul  numărului  celor  vizați  de  dezmoş‐
tenire  (unul  sau  mai  mulți  moştenitori  legali,  lipsind  ipoteza 
îndepărtării  tuturor,  deşi  credem  că  aceasta  este  posibilă  fiind 
vorba despre o simplă omisiune), fără să precizeze şi aici că aceşti 
erezi  pot  fi  îndepărtați  în  tot  sau  în  parte  de  la  succesiune. 
Reflectând însă mai atent, apreciem că această din urmă precizare 
nu era necesară aici, de vreme ce ea s‐a făcut – cum am arătat – în 
alineatul  anterior,  consacrat  clasificării  dezmoştenirii  în  totală  şi 
parțială,  iar  acolo  era  necesar  şi  există  criteriul  porțiunii  succe‐
sorale vizate de exheredare. 
Un  alt  act  juridic,  posibil  de  regăsit  într‐un  testament  este 
acela  de  recunoaştere  a  unui  copil  [art.  416  alin.  (1)  C.  civ.]. 
Testamentul, şi cu acest conținut, influențează semnificativ devolu‐
țiunea moştenirii, chiar dacă aceasta rămâne legală. Moştenirea va 
fi  culeasă  de  copilul  recunoscut  cu  îndepărtarea  oricăror  rude 
subsecvente,  căci  descendentul  aparține  primei  clase  succesorale 
şi‐i înlătură pe toți succesorii mai îndepărtați. În exemplul dat, des‐
cendentul  este  de  gradul  I  şi,  în  virtutea  principiului  proximității 
gradului  de  rudenie  în  cadrul  aceleiaşi  clase,  îi  înlătură  şi  pe 

18 De exemplu: M. Eliescu, op. cit., p. 286; Fr. Deak, op. cit., p. 271.
766 Consideraţii cu privire la testament în general

descendenții de grad mai îndepărtat. Nu l‐ar înlătura, desigur, dacă 
ar  exista,  pe  soțul  supraviețuitor,  acesta  venind  la  moştenire  în 
concurs cu oricare clasă. 
Un  act  juridic  cu  totul  nou,  reglementat  de  Codul  civil  în  
art. 961, de interes pentru discuția noastră, este acela de înlăturare 
a  efectelor  nedemnităţii  succesorale,  să‐l  numim  mai  expresiv,  de 
iertare  a  nedemnului.  Într‐adevăr,  cel  care  lasă  moştenirea  poate 
înlătura  efectele  nedemnității,  fie  că  aceasta  este  de  drept  sau 
judiciară, prin testament sau prin act autentic notarial. 
Influența testamentului, al cărui conținut îl constituie actul de 
iertare  a  nedemnului,  asupra  devoluțiunii  succesorale  este,  într‐
adevăr,  covârşitoare.  Dacă,  de  pildă,  nedemnul  este  singurul 
moştenitor  legal  iar  legatari  nu  există,  lipsa  actului  de  iertare  ar 
însemna ca moştenirea să fie vacantă şi să fie culeasă de unitatea 
administrativ‐teritorială sau de stat, după distincțiile Codului civil 
privind  titularii  moştenirii  vacante.  În  schimb,  actul  de  iertare  a 
nedemnului îi va permite acestuia să acceadă la moştenire. Ceea ce 
poate  apărea  paradoxal  în  acest  caz  este  că  prezența  testa‐
mentului,  în  configurația  amintită,  îi  redă  calitățile  succesorale 
moştenitorului  legal  iertat  pentru  fapta  sa  şi,  drept  urmare, 
nesancționat ca nedemn. Acest testament, necuprinzând legate, va 
legitima, prin urmare, venirea la succesiune în temeiul legii. 
În sfârşit, dacă o persoană nu are rude în grad succesibil şi nici 
soț supraviețuitor şi vrea să testeze în favoarea cuiva care se face 
vinovat  de  o  faptă  ce  întruneşte  elementele  unui  caz  de 
nedemnitate – fie de drept, fie judiciară – legatul singur, cuprins în 
testament, nu‐i va permite legatarului ce a comis amintita faptă să 
vină  la  succesiune  ca  moştenitor  testamentar.  Aceasta,  deoarece 
nedemnitatea a devenit, conform noului Cod civil şi spre deosebire 
de Codul civil anterior, condiție generală pentru a moşteni.  
Potrivit art. 960 alin. (1) C. civ., „nedemnul este înlăturat atât 
de  la  moştenirea  legală,  cât  şi  de  la  cea  testamentară”.  Pentru  ca 
legatul să producă totuşi efecte, în situația dată, trebuie însoțit de 
un  act  de  iertare  a  legatarului  nedemn.  Într‐adevăr,  potrivit  
art.  961  alin.  (1)  C.  civ.,  „fără  o  declarație  expresă,  nu  constituie 
înlăturare  a  efectelor  nedemnității  legatul  lăsat  nedemnului  după 
săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea”. În consecință, într‐un 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 767
asemenea  caz,  fie  că  testatorul  îl  gratifică  pe  virtualul  nedemn 
printr‐un legat, dar îşi manifestă expres şi distinct voința, în acelaşi 
testament,  în  sensul  iertării  nedemnului,  fie  face  un  astfel  de  act 
sub  forma  înscrisului  autentic  notarial,  cealaltă  formă  posibilă 
pentru actul despre care facem vorbire. Dacă procedează în acest 
fel, în paradigma exemplului luat, prin actul de iertare, moştenirea 
testamentară este salvată, şi nu cea legală. 
În  legătură  cu  regimul  juridic  al  actului  de  iertare  a  nedem‐
nului, facem următoarele succinte observații: 
‐ deşi Codul civil nu precizează sancțiunea nerespectării uneia 
dintre formele prescrise de art. 961 alin. (1) pentru actul de iertare 
a  nedemnului,  socotim  că  aceasta  este  nulitatea  absolută.  Altfel 
spus,  actul  de  care  ne  ocupăm  credem  că  este  unul  solemn. 
Exigențele de formă ad validitatem diferă. În cazul actului notarial 
de înlăturare a efectelor nedemnității sau a testamentului autentic, 
forma  ce  complineşte  caracterul  solemn  este  cea  a  înscrisului 
autentic. Dacă iertarea nedemnului se face însă printr‐o dispoziție 
din cuprinsul unui testament olograf, cerințele de formă ale acestui 
tip  de  testament,  prescrise  de  art.  1041  C.  civ.  (scrierea  în 
întregime, datarea şi semnarea de  mâna testatorului) sunt şi cele 
care asigură caracterul formal al actului avut în atenție. Faptul că 
în art. 961 C. civ. se vorbeşte despre o „declarație expresă”, nu este, 
în  opinia  noastră,  de  natură  să  nege  obligativitatea  uneia  dintre 
cele două forme, pe care acelaşi text de lege prevede că trebuie să 
o  îmbrace  actul  de  iertare.  Nu  înseamnă  că  o  declarație  expresă 
produce efecte în sensul discutat, indiferent de forma în care este 
exteriorizată,  iar  testamentul  şi  actul  autentic  notarial  ar  fi  doar 
exemple  de  posibile  înfățişări  ale  iertării.  Mai  întâi,  că  textul  de 
lege  este  redactat  într‐o  manieră  imperativă  în  ceea  ce  priveşte 
forma  actului,  chiar  dacă  nu  este  precizată  consecința  nerespec‐
tării  sale.  Apoi,  declarația  expresă  are,  credem,  aici,  sensul  de 
distinctă,  separată  şi  trebuie  apreciată  în  relație  strictă  cu  lipsa 
semnificației  iertării  a  legatului  lăsat  nedemnului  după  săvâr‐
şirea  faptei,  prevăzută  de  asemenea  –  am  precizat  deja  –  în 
acelaşi art. 961 alin. (1) C. civ.; 
‐  actul  analizat  este,  socotim,  irevocabil,  chiar  când  se  află  în 
cuprinsul  unui  testament.  Caracterul  esențialmente  revocabil  al 
768 Consideraţii cu privire la testament în general

testamentului nu atinge şi actul de iertare a nedemnului. Aceasta, 
pentru  că  este  vorba  despre  un  act  deosebit  de  legat,  posibil  să 
coexiste  cu  acesta  şi  cu  alte  acte  juridice  în  cuprinsul  testa‐
mentului.  Într‐o  astfel  de  compoziție  neomogenă,  fiecare  act  din 
testament urmează propriul său regim juridic, ce diferă sau poate 
diferi de ale celorlalte acte şi chiar de al testamentului însuşi, mai 
ales când este vorba de condiții de fond, căci forma testamentară 
profită, de regulă, tuturor actelor pe care testamentul le conține. 
Apoi,  cât  priveşte  actele  juridice,  chiar  cele  unilaterale, 
principiul este dimpotrivă al irevocabilității lor19. 
În  sfârşit,  ar  fi  fără  justificare  o  diferențiere,  din  perspectiva 
acestui caracter, între actul de iertare a nedemnului făcut prin act 
autentic notarial, altul decât testamentul autentic şi cel făcut prin 
testament, indiferent de felul acestuia. 
În sfârşit, ne întrebăm dacă există compatibilitate între posibi‐
litatea iertării prin act juridic a nedemnului vinovat de o faptă care 
constituie  caz  de  nedemnitate  de  drept,  cu  faptul  că  acest  fel  de 
nedemnitate  operează  în  puterea  legii,  instanța  verificând  dacă 
există  întrunite  elementele  cazului  de  nedemnitate  şi  luând  doar 
act că aceasta a operat. 

6. Sumare reflecţii asupra execuţiei testamentare

Execuția testamentară (reglementată de Codul civil în art. 1077‐
1085) constituie o posibilă dispoziție a testamentului care, deşi prin 
prezența ei nu influențează devoluțiunea moştenirii, merită atenția 
noastră,  cel  puțin  în  ceea  ce  priveşte,  noțiunea,  natura  juridică, 
atribuțiile  executorului  testamentar,  transmiterea  şi  încetarea  ei, 
precum  şi  obligația  executorului  testamentar  de  a  da  socoteală  şi 
răspunderea acestuia. Precizăm că analiza acestei instituții juridice 
va fi numai sumară, având rolul de a o configura la nivel principial. 
În  demersul  nostru  de  a  defini  execuția  testamentară, 
precizăm  că  aceasta  priveşte  modalitățile  în  care  vor  fi  aduse  la 

19 Cu privire la irevocabilitatea actului juridic şi excepțiile de la aceasta, a 
se  vedea  G.  Boroi,  C.Al.  Anghelescu,  Curs  de  drept  civil.  Partea  generală,  
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 201‐205.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 769
îndeplinire dispozițiile unui testament. Deşi, ca regulă, obligația de 
a  executa  testamentul  revine  moştenitorilor  legali  sau  legatarului 
universal,  potrivit  dispozițiilor  art.  1077  alin.  (1)  C.  civ.  însă 
„testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu‐le 
împuternicirea  necesară  executării  dispozițiilor  testamentare. 
Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terț deter‐
minat prin testament”.  
Numirea  executorului  se  poate  face  numai  prin  testament 
(chiar şi codicil, realizat ulterior testamentului, însă în formă testa‐
mentară), după regulile de desemnare a beneficiarului liberalității 
(legatarului)20.  Similar,  revocarea  unui  executor  testamentar  se 
realizează,  în  general,  după  aceleaşi  reguli  ca  şi  revocarea 
testamentului (art. 1051 şi urm. C. civ.).  
Precizăm  însă  că,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1077  alin.  (1) 
teza  finală  C.  civ.,  executorul  testamentar  poate  fi  desemnat  şi  de 
către  un  terț,  indicat  de  către  dispunător  prin  testament,  spre 
deosebire  de  legatar,  care  nu  poate  fi  desemnat  decât  de  către 
dispunător21.  Apreciem  că  opțiunea  legiuitorului  de  a  conferi  şi 
terțului, desemnat de către dispunător prin testament, dreptul de a 
determina  executorul  testamentar,  este  justă,  exigența  alegerii 
unui  executor  testamentar  trebuind  să  fie  inferioară  celei  care 
caracterizează  desemnarea  legatarului,  întrucât  cel  dintâi  nu 
beneficiază, precum cel de‐al doilea, de bunurile dispunătorului, ci 
numai pune în executare ultima voință a testatorului.  
De  regulă,  testatorul  procedează  la  numirea  unui  executor 
testamentar pentru a‐i degreva pe moştenitori de această sarcină 
sau  în  ipoteza  în  care  ştie  că  moştenitorii  săi  nu  pot  (fiind 
incapabili,  minori  sau  puşi  sub  interdicție  judecătorească)  sau  nu 
vor să asigure executarea dispozițiilor sale de ultimă voință. 
Executor testamentar poate fi orice persoană care are deplină 
capacitate  de  exercițiu  la  data  deschiderii  moştenirii  (art.  1078  

20 Potrivit dispozițiilor art. 989 alin. (1) C. civ., „sub sancțiunea nulității ab‐
solute,  dispunătorul  trebuie  să  îl  determine  pe  beneficiarul  liberalității  ori  cel 
puțin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat 
la data la care liberalitatea produce efecte juridice”. 
21 Potrivit dispozițiilor art. 989 alin. (3) C. civ., „sub sancțiunea nulității ab‐
solute, dispunătorul nu poate lăsa unui terț, dreptul de a‐l desemna pe benefici‐
arul liberalității (...)”.
770 Consideraţii cu privire la testament în general

C. civ.22). Aşadar, poate fi numită executor testamentar şi persoana 
insolvabilă,  în  măsura  în  care  aceasta  este  de  bună‐credință  şi 
chiar  şi  o  persoană  incapabilă  de  a  primi  de  la  testator,  dacă  are 
capacitatea  de  a  se  obliga.  Incapabilul  de  a  primi  de  la  testator 
poate  fi  desemnat  executor  testamentar,  însă  nu  poate  fi  remu‐
nerat  sub  forma  unei  liberalități  testamentare,  iar,  în  ipoteza  în 
care remunerația acestuia simulează un legat, instanța de judecată 
o poate diminua, până la valoarea serviciilor prestate. Dimpotrivă 
însă,  executorul  testamentar,  care  este  capabil  de  a  primi  de  la 
testator,  poate  beneficia  de  un  legat  remuneratoriu.  Poate  avea 
calitatea  de  executor  testamentar  şi  notarul  public,  în  măsura  în 
care  nu  este  învestit  în  cauză  cu  desfăşurarea  procedurii  succe‐
sorale notariale, precum şi un avocat. 
Nu poate dobândi calitatea de executor testamentar, persoana 
pusă  sub  interdicție  sau  minorul,  chiar  dacă  aceştia  ar  avea 
încuviințarea reprezentantului lor legal şi autorizarea instanței de 
tutelă.  De  asemenea,  nu  poate  avea  calitatea  de  executor  testa‐
mentar,  unitatea  administrativ‐teritorială,  întrucât  aceasta  nu 
poate administra un patrimoniu străin, în mod gratuit23. 
Testatorul poate desemna, în vederea aducerii la îndeplinire a 
dispozițiilor sale de ultimă voință, unul sau mai mulți executori. Ca 
regulă,  aceştia  au  atribuții  conjunctive,  oricare  dintre  ei  putând 
acționa,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1077  alin.  (2)  C.  civ.24,  fără 
concursul  celorlalți.  În  mod  excepțional  însă,  testatorul  poate 
împărți  atribuțiile  acestora  (impunând  astfel  divizibilitatea 
atribuțiilor lor) sau poate dispune altfel [spre exemplu: testatorul 
desemnează  un  al  doilea  executor  testamentar,  pentru  ipoteza  în 
care  cel  dintâi  executor  testamentar  desemnat  nu  poate  sau  nu 
vrea  sa‐şi  asume  misiunea  execuției  testamentare  (atribuții 

22 Potrivit acestuia, „persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu ca‐
pacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi executor testamentar”.
23 A se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptu­
lui civil român, vol. IV, partea a II‐a, Ed. Socec&Co., Bucureşti, 1912, p. 357.
24 Acest text de lege are următorul conținut: „Dacă au fost desemnați mai 
mulți  executori  testamentari,  oricare  dintre  ei  poate  acționa  fără  concursul 
celorlalți, cu excepția cazului în care testatorul a dispus altfel sau le‐a împărțit 
atribuțiile”.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 771
subsidiare);  testatorul  dispune  ca  toți  executorii  testamentari  cu 
atribuții conjunctive să lucreze împreună etc.].  
De asemenea, testatorul are posibilitatea de a evita, în cazul în 
care  executorii  testamentari  au  atribuții  conjunctive,  ca  numai 
unul dintre aceştia să se ocupe de execuția testamentului, inserând 
în  testament  obligația  executorilor  testamentari  de  a  lucra 
împreună [art. 1077 alin. (2) C. civ.]. Apreciem că expresia folosită 
de  legiuitor  în  textul  de  lege  mai  sus  menționat  „(...)  cu  excepția 
cazului  în  care  testatorul  a  dispus  altfel  (...)”  acoperă  şi  această 
posibilitate. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1077  alin.  (3)  C.  civ.,  „puterile 
executorului  testamentar  pot  fi  exercitate  de  la  data  acceptării 
misiunii  prin  declarație  autentică  notarială”.  Aşadar,  acceptarea 
misiunii  de  executor  testamentar  produce  efecte  juridice,  numai 
dacă este realizată în forma cerută de lege, anume sub forma unei 
declarații autentice notariale. De altfel, aşa cum o să arătăm în cele 
ce  urmează,  şi  renunțarea  la  misiunea  execuției  testamentare 
trebuie  realizată  tot  în  formă  autentică  notarială,  respectându‐se 
astfel principiul simetriei formei.  
În  ceea  ce  priveşte  natura  juridică  a  execuției  succesorale, 
amintim  faptul  că  anteriorul  Cod  civil  nu  a  determinat‐o.  Drept 
urmare,  cu  privire  la  acest  aspect,  în  literatura  de  specialitate,  au 
fost  formulate  mai  multe  teze,  beneficiind  de  o  susținere  majori‐
tară25  cea  potrivit  căreia  execuția  testamentară  era  un  mandat 
special,  care  se  asemăna,  dar  se  şi  deosebea  în  acelaşi  timp,  de 
mandatul  de  drept  comun.  Aşadar,  regulile  mandatului  de  drept 
comun erau aplicabile, în materia execuției testamentare, numai în 

25  A  se  vedea:  D.  Alexandresco,  op.  cit.,  p.  545;  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐

Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, 1929, pp. 976‐986; 
M. Eliescu,  op. cit.,  pp. 288‐290; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak,  
St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moşteni­
re,  Universitatea  Bucureşti,  1983,  p.  454;  D.  Macovei,  Drept  civil.  Succesiuni,  
Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 105; E. Safta‐Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, 
Iaşi,  1995,  p.  277;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  pp.  276‐277;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  Drept 
civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 127; D. Chirică, op. cit., p. 146;  
I.  Adam,  A.  Rusu,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  All  Beck,  Bucureşti,  2003,  p.  295;  
V.  Stoica,  Dreptul  la  moştenire,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2007,  p.  208;  
I. Popa, Curs de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 225.
772 Consideraţii cu privire la testament în general

măsura  în  care  legea  nu  prevedea  altfel  şi  nu  erau  contrare 
scopului acesteia. 
Codul  civil  în  vigoare,  prin  dispozițiile  art.  1082  alin.  (2), 
determină  natura  juridică  a  execuției  testamentare,  dispunând  în 
sensul  că  „executorul  testamentar  răspunde  ca  un  mandatar  în 
legătură cu executarea dispozițiilor testamentare”26.  
Relativ  la  atribuţiile  executorului  testamentar,  precizăm  că 
actualul  Cod  civil,  spre  deosebire  de  Codul  civil  anterior,  nu  mai 
distinge  între  executorul  testamentar  fără  sezină  şi  executorul 
testamentar cu sezină. Potrivit dispozițiilor art. 1079 (care poartă 
denumirea  indicativă  „Dreptul  de  administrare”)  alin.  (1)  C.  civ., 
„executorul  testamentar  are  dreptul  să  administreze  patrimoniul 
succesoral  pe  o  perioadă  de  cel  mult  2  ani  de  la  data  deschiderii 
moştenirii, chiar dacă testatorul nu i‐a conferit în mod expres acest 
drept”.  Potrivit  alineatului  (2)  al  aceluiaşi  text  de  lege,  „prin 
testament,  dreptul  de  administrare  poate  fi  restrâns  doar  la  o 
parte  din  patrimoniul  succesoral  sau  la  un  termen  mai  scurt”.  Cu 
privire  la  acelaşi  termen,  Codul  civil  în  vigoare  dispune  în 
cuprinsul alineatului (3) al art. 1079 în sensul că acesta „(...) poate 
fi prelungit de instanța de judecată, pentru motive temeinice, prin 
acordarea unor termene succesive de câte un an”.  
Rezultă,  aşadar,  din  dispozițiile  legale  menționate,  trăsăturile 
dreptului  de  administrare  conferit  de  lege  oricărui  executor 
testamentar. Cu ajutorul acestora, se poate realiza o netă distincție 
între  acest  drept,  conferit  executorului  testamentar  de  actualul 
Cod  civil  şi  sezina  executorului  testamentar,  reglementată  de 
Codul civil de la 186427.  
Executorul  testamentar  are,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1080 
C. civ., următoarele atribuții: 
a)  să  ceară,  în  condițiile  legii,  punerea  sigiliilor,  dacă  printre 
moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicție judecăto‐
rească sau dispărute; 

26 Cât priveşte asemănările şi deosebirile dintre mandatul de drept comun 
şi  execuția  testamentară,  a  se  vedea,  cu  titlu  de  exemplu,  I.  Genoiu,  Dreptul  la 
moştenire în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 239‐241.
27 Pentru aceasta, ibidem, pp. 242‐243.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 773
b)  să  stăruie  în  vederea  realizării  inventarului  bunurilor 
moştenirii, în prezența sau cu citarea moştenitorilor; 
c) să ceară  instanței  încuviințarea  vânzării  bunurilor, în  lipsă 
de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanța va putea 
încuviința  vânzarea  imobilelor  succesorale  numai  dacă  nu  există 
moştenitori rezervatari. Aşadar, instanța poate încuviința vânzarea 
bunurilor  mobile  ale  succesiunii  ori  de  câte  ori  executorul  testa‐
mentar  dovedeşte  că  în  masa  succesorală  nu  se  află  sume  sufi‐
ciente  pentru  executarea  legatelor,  indiferent  dacă  defunctul  are 
sau  nu  moştenitori  rezervatari.  Prezența  acestora  din  urmă  însă 
limitează  vânzarea  bunurilor  imobile.  Codul  civil  de  la  1864  per‐
mitea numai vânzarea bunurilor mobile. 
d) va depune diligențe pentru executarea testamentului, iar în 
caz de contestație, pentru a apăra validitatea sa; 
Apreciem  că  executorul  testamentar  poate  apăra  validitatea 
dispozițiilor  testamentare  împotriva  persoanelor  obligate  să  le 
execute,  atât  pe  cale  principală,  printr‐o  acțiune,  cât  şi  pe  cale 
incidentală28. 
e) va plăti datoriile moştenirii, dacă a fost împuternicit în acest 
sens  prin  testament.  În  lipsa  unei  asemenea  împuterniciri, 
executorul testamentar va putea achita datoriile moştenirii numai 
cu  încuviințarea  instanței  de  judecată.  Constatăm,  aşadar,  că 
această  atribuție  a  executorului  testamentar  nu  mai  operează  în 
puterea  legii,  precum  dreptul  de  administrare  sau  celelalte 
atribuții  mai  sus  menționate,  ci  numai  în  baza  unei  împuterniciri 
din partea testatorului sau a unei încuviințări din partea instanței 
de judecată. 
f) va încasa creanțele moştenirii; 
g) dacă a fost abilitat de către testator, executorul testamentar 
poate  proceda  la  partajarea  bunurilor  succesorale,  partajul  astfel 
realizat producând efecte numai dacă proiectul prezentat de către 
executor a fost aprobat de către toți moştenitorii. 
Identificăm  astfel  o  altă  noutate  consacrată  de  actualul  Cod 
civil, aceasta având, în mod evident, menirea de a simplifica proce‐
dura  partajului  succesoral.  Drept  urmare,  executorul  testamentar 

28  A  se  vedea:  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit., 
pp. 976‐989; M. Eliescu, op. cit., p. 290.
774 Consideraţii cu privire la testament în general

poate  realiza  el  însuşi  împărțirea  bunurilor  succesorale  între 

moştenitorii  defunctului,  dacă  sunt  îndeplinite  în  mod  cumulativ 
următoarele două condiții: 
‐  defunctul  îl  împuterniceşte  pe  executorul  testamentar  în 
acest  sens,  întrucât  această  atribuție  nu  caracterizează  orice 
execuție  testamentară,  ea  fiind  dispusă  în  mod  expres  de  către 
defunct; 
‐  moştenitorii  defunctului  aprobă  proiectul  de  partaj,  pre‐
zentat de către executorul testamentar. 
Analizând  dispozițiile  Codului  civil,  care  reglementează  pute‐
rile  executorului  testamentar,  constatăm  o  simplificare  a  proble‐
maticii acestora. 
Într‐o  altă  ordine  de  idei,  anume  făcând  referire  la  posibi‐
litatea  transmiterii  execuţiei  testamentare,  redăm  în  cele  ce 
urmează  dispozițiile  art.  1081  alin.  (1)  C.  civ.,  potrivit  cărora 
„puterile  executorului  testamentar  nu  pot  fi  transmise”.  Drept 
urmare, Codul civil consacră regula netransmisibilității atribuțiilor 
executorului  testamentar,  misiunea  acestuia  fiind  atribuită  în 
considerarea  persoanei  sale,  intuitu  personae.  În  mod  excepțional 
însă  „misiunea  executorului  testamentar  numit  în  considerarea 
unei  funcții  determinate  poate  fi  preluată  de  către  persoana  care 
preia  acea  funcție”  [art.  1081  alin.  (2)  C.  civ.].  Aşadar,  cu  titlu  de 
excepție,  Codul  civil  permite  ca  executorul  testamentar  să  fie 
numit  în  considerarea  unei  funcții  determinate,  caz  în  care  este 
posibilă  transmiterea  misiunii  către  persoana  care  preia  acea 
funcție. 
Prezintă,  în  ceea  ce  ne  priveşte,  utilitate  şi  prezentarea 
cauzelor  care  pot  atrage  încetarea  execuţiei  testamentare.  Potrivit 
dispozițiilor  art.  1085  C.  civ.,  aceasta  încetează  în  următoarele 
cazuri: 
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire 
a misiunii primite; 
b) prin renunțare în forma unei declarații autentice notariale;  
Constatăm, aşadar, că atât acceptarea execuției testamentare, 
cât şi renunțarea la aceasta constituie acte solemne, trebuind să fie 
date  în  forma  unei  declarații  autentice  notariale.  Din  formularea 
textului de lege, rezultă că motivul renunțării la misiunea execuției 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 775
testamentare poate fi oricare, atâta vreme cât renunțarea este dată 
în forma cerută de lege. Şi sub acest aspect, Codul civil în vigoare se 
deosebeşte de Codul civil de la 1864, acesta din urmă permițându‐i 
executorului  testamentar  să  renunțe  la  misiunea  sa,  numai  dacă 
continuarea  acesteia  i‐ar  fi  cauzat  prejudicii  însemnate  sau  a 
devenit imposibilă din motive independente de voința sa. 
c) prin decesul executorului testamentar; 
d) prin punerea sub interdicție judecătorească a executorului 
testamentar; 
e)  prin  revocarea  de  către  instanța  judecătorească  a  execu‐
torului  testamentar  care  nu  îşi  îndeplineşte  misiunea  ori  o 
îndeplineşte în mod necorespunzător. În acest caz, executorul este 
revocat  de  către  instanța  de  judecată,  la  cererea  moştenitorilor, 
pentru  motive  temeinice,  precum  abuz  sau  rea‐credință,  incom‐
petență,  infidelitate  etc.  Instanța  judecătorească  poate  revoca 
executorul  testamentar  şi  pentru  insolvabilitate,  intervenită  după 
data deschiderii moştenirii29. 
f)  prin  expirarea  termenului  în  care  se  exercită  dreptul  de 
administrare,  afară  de  cazul  în  care  instanța  de  judecată  decide 
prelungirea  termenului.  Dispunând  astfel,  Codul  civil  arată  că 
dreptul de administrare nu coincide, în toate cazurile, cu execuția 
testamentară,  cel  dintâi  putând  fi  prelungit  de  către  instanța  de 
judecată, pentru motive temeinice, şi după încetarea execuției tes‐
tamentului. În cazul prelungirii termenului de 2 ani, execuția testa‐
mentară  încetează,  în  opinia  noastră,  prin  îndeplinirea  misiunii 
primite. Nu trebuie neglijată însă ipoteza reglementată cu caracter 
de  regulă,  potrivit  căreia  execuția  testamentului  încetează  prin 
expirarea  termenului  în  care  se  exercită  dreptul  de  administrare, 
ori de câte ori acesta nu este prelungit. 
Constatăm astfel că actualul Cod civil, deşi păstrează în foarte 
mare măsură cauzele care atrăgeau încetarea execuției testamen‐
tare potrivit vechii reglementări, inovează cât priveşte renunțarea 
la  misiunea  execuției  testamentului,  aceasta  putând  interveni 
pentru  orice  motiv  şi  trebuind  să  îmbrace  o  anumită  formă. 

29 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 285.
776 Consideraţii cu privire la testament în general

Singurul  caz  nou  de  încetare  a  execuției  testamentare  este  cel  al 
expirării termenului în care se exercită dreptul de administrare. 
În  caz  de  pluralitate  de  executori,  execuția  încetează  pentru 
cauzele  enumerate  mai  sus,  diferit,  după  cum  funcțiile  atribuite 
acestora  sunt  conjunctive  sau  divizate.  În  ipoteza  atribuțiilor 
conjunctive,  execuția testamentară încetează  numai dacă niciunul 
dintre executori nu poate continua, pentru cauzele arătate mai sus, 
sarcina încredințată de testator. Dimpotrivă, dacă atribuțiile execu‐
torilor  au  fost  divizate,  execuția  testamentară  încetează  pentru 
fiecare în parte, potrivit dispozițiilor art. 1085 C. civ. 
Codul  civil  în  vigoare  reglementează  şi  obligaţia  de  a  da 
socoteală şi răspunderea executorului testamentar. Drept urmare, la 
sfârşitul  fiecărui  an  şi  la  încetarea  misiunii  sale,  executorul 
testamentar  este  obligat,  potrivit  dispozițiilor  art.  1082  alin.  (1)  
C. civ., să dea socoteală succesorilor universali pentru gestiunea sa, 
chiar  dacă  nu  există  moştenitori  rezervatari.  Această  obligație  se 
transmite moştenitorilor executorului, astfel încât, în cazul morții 
acestuia  din  urmă,  intervenită  mai  înainte  de  a  fi  îndeplinită 
obligația în discuție, aceasta se transmite moştenitorilor. 
În  cazul  în  care  executorul  testamentar  nu  îndeplineşte 
această obligație, va interveni răspunderea acestuia, potrivit regu‐
lilor din materia contractului de mandat [art. 1082 alin. (2) C. civ.]. 
Drept  urmare,  executorul  testamentar  răspunde  sub  forma 
daunelor‐interese,  pentru  orice  culpă  comisă  în  executarea 
testamentului.  Diligența  acestuia  va  fi  apreciată  diferit,  în  funcție 
de faptul că a fost sau nu remunerat pentru însărcinarea primită. 
În  cazul  în  care  a  primit  remunerație  (sub  orice  formă), 
diligența  executorului  testamentar  va  fi  apreciată  mai  sever 
(culpa levis in abstracto), iar în cazul în care nu a fost remunerat 
pentru însărcinarea de a executa testamentul, culpa acestuia va 
fi  apreciată  mai  puțin  sever  (culpa  levis  in  concreto)  [art.  2018 
alin. (1) C. civ.]. Testatorul îl poate exonera însă de răspundere pe 
executor,  indiferent  dacă  a  fost  sau  nu  remunerat  pentru  execu‐
tarea testamentului. În niciun caz, executorului nu‐i va fi angajată 
răspunderea  pentru  pieirea  fortuită  a  bunurilor  deținute  în 
vederea executării testamentului. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 777
În  ipoteza  pluralității  de  executori  testamentari,  răspunderea 
acestora  este  solidară,  cu  excepția  cazului  în  care  testatorul  le‐a 
împărțit  atribuțiile  şi  fiecare  dintre  ei  s‐a  limitat  la  misiunea 
încredințată.  Constatăm  că,  şi  în  acest    caz,  Codul  civil  consacră 
regula  conjunctivității  atribuțiilor  executorilor  testamentari,  cu 
consecința solidarității răspunderii lor. 
Corelativ, executorul testamentar are următoarele drepturi: 
a)  dreptul  de  a  pretinde  restituirea  cheltuielilor  făcute  din 
propriul  patrimoniu,  cu  executarea  testamentului  (art.  1084  
C. civ.30); 
b)  dreptul  de  a  pretinde  repararea  prejudiciilor  cauzate  de 
executarea testamentului (art. 2026 C. civ.); 
c) dreptul de a fi remunerat pentru îndeplinirea misiunii sale, 
în  ipoteza  în  care  testatorul  a  dispus  astfel.  Potrivit  dispozițiilor 
art. 1083 C. civ., „misiunea executorului testamentar este gratuită, 
dacă  testatorul  nu  a  stabilit  o  remunerație  în  sarcina  moştenirii”. 
Drept  urmare,  ca  regulă,  executorul  testamentar  îndeplineşte 
misiunea  sa  în  mod  gratuit.  Numai  în  măsura  în  care  testatorul  a 
dispus remunerarea sa, executorul testamentar este îndreptățit să 
pretindă moştenitorilor universali contravaloarea muncii sale. 

7. Succinte consideraţii privind proba şi interpretarea

testamentului

7.1. Proba testamentului

Codul  civil  reglementează,  în  art.  1037,  proba  testamentului. 
Astfel, „orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe 
un  testament  trebuie  să  dovedească  existența  şi  conținutul  lui  în 
una  dintre  formele  prevăzute  de  lege”  [art.  1037  alin.  (1)  C.  civ.]. 
Aşadar,  sarcina  probei  existenței  şi  conținutului  testamentului 
revine  persoanei  interesate,  după  regulile  dreptului  comun  în 
materie31.  

30 Potrivit acestui text de lege, „cheltuielile făcute de executorul testamen‐
tar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii”.
31 Avem în vedere Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, 
republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012. Aceasta conține dispoziții inci‐
778 Consideraţii cu privire la testament în general

Întrucât forma scrisă a testamentului constituie o condiție de 
validitate a acestuia, absența ei atrăgând nulitatea absolută a actu‐
lui  de  ultimă  voință,  persoana  interesată  poate  dovedi,  ca  regulă, 
existența  sau  conținutul  testamentului  numai  printr‐un  înscris 
care  îndeplineşte,  după  caz,  condițiile  testamentului  autentic, 
olograf, privilegiat sau al sumelor şi valorilor depozitate. 
În  mod  excepțional  însă,  „dacă  testamentul  a  dispărut  
printr‐un  caz  fortuit  sau  de  forță  majoră  sau  prin  fapta  unui  terț, 
fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca 
acesta să îi fi cunoscut dispariția, valabilitatea formei şi cuprinsul 
testamentului  vor  putea  fi  dovedite  prin  orice  mijloc  de  probă”  
[art. 1037 alin. (2) C. civ.]. 
Aşadar,  numai  în  ipoteza  în  care  testamentul  a  dispărut 
printr‐un  caz  fortuit,  de  forță  majoră  sau  prin  fapta  unui  terț, 
valabilitatea  formei  şi  cuprinsului  testamentului  vor  putea  fi 
dovedite  prin  orice  mijloc  de  probă.  Precizăm  că  poate  fi  folosit 
orice  mijloc  de  probă  pentru  a  se  dovedi  valabilitatea  formei  şi 
conținutul testamentului, chiar şi în ipoteza în care testamentul a 
dispărut  din  caz  fortuit,  forță  majoră  sau  din  fapta  terțului,  în 
timpul  vieții  testatorului,  în  măsura  în  care  acesta  nu  a  cunoscut 
despre dispariția actului său de ultimă voință.  
Procedura  prevăzută  de  art.  1037  alin.  (2)  C.  civ.  este  de 
competența exclusivă a instanței de judecată. 

7.2. Interpretarea testamentului

Interpretarea  actului juridic, în  general, urmăreşte desluşirea 
exactă a voinței unilaterale sau a acordului de voințe ale persoanei 
sau persoanelor care l‐au încheiat. 
În  privința  interpretării  testamentului,  art.  1039  C.  civ. 
dispune  că  „(1)  regulile  de  interpretare  a  contractelor  sunt 
aplicabile  şi  testamentului,  în  măsura  în  care  sunt  compatibile  cu 
caracterele  juridice  ale  acestuia.  (2)  Elementele  extrinseci 
înscrisului  testamentar  pot  fi  folosite  numai  în  măsura  în  care  se 

dente  în  materia  probelor,  în  Cartea  a  II‐a  „Procedura  contencioasă”,  Titlul  I 
„Procedura în fața primei instanțe”, Capitolul II „Judecata”, Secțiunea a 2‐a „Cer‐
cetarea procesului”, Subsecțiunea a 3‐a „Probele”, art. 249‐388.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 779
sprijină  pe  cele  intrinseci.  (3)  Legatul  în  favoarea  creditorului  nu 
este prezumat a fi făcut în compensația creanței sale”32. 
Vom  face  câteva  observații  în  legătură  cu  dispoziția  citată, 
cuprinsă în alin. (1) al art. 1039 C. civ., care trimite, pentru inter‐
pretarea  testamentului,  la  regulile  de  interpretare  a  contractelor. 
Acestea  sunt  reglementate  în  art.  1266‐1269  C.  civ.  Ni  se  pare  că 
regula  centrală  pentru  interpretarea  oricărui  act  juridic  la 
realizarea scopului căreia, dintr‐o perspectivă sau alta, contribuie 
toate celelalte, este aceea care presupune desluşirea voinței reale 
avute la încheierea actului. Această regulă, în materia contractelor, 
este  consemnată  de  art.  1266  alin.  (1)  C.  civ.:  „Contractele  se 
interpretează  după  voința  concordantă  a  părților,  iar  nu  după 
sensul  literal  al  termenilor”.  Acelaşi  text  de  lege,  în  alineatul  (2), 
dispune că „la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între 
altele,  de  scopul  contractului,  de  negocierile  purtate  de  părți,  de 
practicile  statornicite  între  acestea  şi  de  comportamentul  lor 
ulterior încheierii contractului”. 
Mutatis  mutandis,  regula  de  interpretare  pe  care  o  avem  în 
vedere, particularizată în testament, înseamnă în esență că: 
‐  actul  juridic  mortis  causa  se  interpretează  în  sensul  voinței 
reale,  dându‐se  dispozițiilor  testamentare  înțelesul  urmărit  de 
testator  la  înscrierea  lor  în  testament.  Nu  poate  fi  vorba,  în  acest 
caz, de voință concordantă, căci testamentul este un act unilateral, 
nu un contract, şi chiar în situația în care ar conține acte de natură 
diferită, niciunul dintre ele nu poate fi bilateral. 
Desluşirea voinței reale, în cazul unui testament neunitar, este 
un  demers  de  o  complexitate  mai  mare,  căci  această  regulă  de 
interpretare  trebuie  raportată,  nu  la  forma  testamentară  în 
întregul său, ci la fiecare manifestare de voință pe care o cuprinde, 
la  fiecare  act  juridic  din  cuprinsul  testamentului.  Se  va  realiza 
astfel,  în  cele  din  urmă,  o  interpretare  al  cărei  rezultat  să  profite 
actului  de  ultimă  voință  în  întregul  său.  Iar  fiecare  act  pe  care‐l 
cuprinde  testamentul  va  trebui  interpretat  potrivit  naturii  sale 
specifice, ținând seama, printre altele, de obiectul şi cauza acestuia. 

32 Pentru interpretarea testamentului potrivit Codului civil de la 1864, a se 
vedea comentariile sintetice şi judicioase din Fr. Deak, op. cit., pp. 160‐161.
780 Consideraţii cu privire la testament în general

Trebuie remarcat şi faptul că dispozițiile alin. (2) al art. 1266 
C. civ. nu sunt în general aplicabile interpretării testamentului, căci 
nu  sunt  compatibile  nici  cu  natura  sa,  nici  cu  unele  dintre 
caracterele sale juridice. Nu poate fi vorba, în cazul testamentului, 
de  negocieri  purtate  între  părți,  nici  de  practici  stabilite  între 
acestea,  iar  comportamentul  ulterior  întocmirii  testamentului 
poate fi eventual considerat, pe de o parte, până la data deschiderii 
succesiunii,  în  privința  interpretării  clauzelor  unui  testament 
revocator, iar, după moartea testatorului, comportamentul poate fi 
doar  al  moştenitorilor,  eventualele  consecințe  asupra  testa‐
mentului excedând problematicii interpretării. 
‐ şi regulile de interpretare înscrise în art. 1268 C. civ., al cărui 
titlu  indicativ  este  „Interpretarea  clauzelor  îndoielnice”,  sunt,  în 
cele din urmă, subsumate celui cu valoare de principiu, a desluşirii 
voinței reale, înscrise în art. 1266 alin. (1) C. civ. O cităm aici numai 
pe  cea  cuprinsă  în  alin.  (3)  al  art.  1268  C.  civ.:  „Clauzele  se 
interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în 
care nu ar putea produce niciunul”. Într‐adevăr, testatorul a dorit, 
desigur, ca  actul său să producă  efectele specifice  şi în  acest sens 
trebuie interpretată clauza îndoielnică. Este o soluție concordantă 
şi  cu  intenția  testatorului  şi  cu  definiția  dată  în  general  actului 
juridic  (aceea  de  manifestare  de  voință  făcută  cu  intenția  de  a 
produce efecte juridice). 
Caracterul  îndoielnic  al  uneia  ori  al  mai  multor  clauze 
testamentare,  ca  de  altfel  ale  oricărui  alt  act  juridic,  se  explică,  în 
primul rând, prin lipsa unor cunoştințe juridice îndestulătoare din 
partea  celui  sau  celor  care  au  încheiat  actul,  prin  carențele 
acestora cât priveşte semnificația specifică a unor termeni. Pentru 
testament, acest risc apare mai frecvent în cazul celui olograf, căci 
testamentul  autentic  beneficiază  de  aportul  unui  profesionist  în 
domeniul  dreptului  –  notarul  public.  De  aceea,  ni  se  pare  doar 
parțial  adevărată afirmația ce se  face  uneori  pentru  a sublinia  un 
avantaj  al  testamentului  olograf,  aceea  că  actul  mortis  causa  în 
discuție ar fi la îndemâna oricui ştie să scrie. Pe de altă parte, fără 
dubiu,  reprezintă  un  avantaj  al  testamentului  autentic,  nu  întot‐
deauna  reținut  în  doctrină,  acela  de  a  fi  „autentificat  de  un  notar 
public  sau  de  o  altă  persoană  învestită  cu  autoritate  publică  de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 781
către stat, potrivit legii” [art. 1043 alin. (1) C. civ.] şi, în consecință, 
de  a  beneficia  de  cunoştințele  în  domeniul  juridic  ale  acestor 
instrumentatori. 
Nu  în  ultimul  rând,  trebuie  subliniată  şi  relevanța  pentru 
testament a interpretării clauzelor unele prin altele, dând fiecărei 
dintre  acestea  înțelesul  ce  rezultă  din  ansamblu,  din  întreg.  Este 
vorba despre interpretarea sistematică, reglementată de art. 1267 
C.  civ.  În  cazul  unui  testament  ce  conține  mai  multe  acte  juridice, 
interpretarea sistematică trebuie avută în vedere, în primul rând, 
în  considerarea  ansamblului  dispozițiilor  fiecărui  act  în  parte.  Nu 
este  lipsită,  credem,  de  interes  aplicarea  acestei  reguli  de  inter‐
pretare şi la testament, în ansamblu, ținând seama, de exemplu, de 
impactul fiecăruia dintre actele componente asupra celorlalte, dar 
şi asupra devoluțiunii succesorale pe care, am arătat, unele dintre 
actele din testament o pot determina sau cel puțin influența. 
 
782 Despre diferite feluri ale testamentului

DESPRE DIFERITE FELURI ALE TESTAMENTULUI

(art. 1040­1050) 

1. Consideraţii generale
Codul civil în vigoare oferă testatorului posibilitatea de a‐şi mani‐
festa ultima voință în una dintre următoarele forme testamentare: 
a) testamente ordinare, reprezentate de testamentul olograf şi 
de testamentul autentic;  
b) testamente privilegiate, reprezentate de: testamentul făcut 
în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împre‐
jurări  excepționale;  testamentul  făcut  la  bordul  unei  nave  sau 
aeronave; testamentul militarilor; testamentul făcut de o persoană 
internată într‐o instituție sanitară; 
c) testamentul sumelor şi valorilor depozitate. 
Constatăm,  aşadar,  că  noua  reglementare  în  materie  civilă 
renunță, în mod just de altfel, la cea mai puțin uzitată formă testa‐
mentară ordinară, reglementată de Codul civil de la 1864 – testa‐
mentul  mistic.  Opțiunea  legiuitorului  este  justificată,  considerăm 
noi, de faptul că destinatarii legii civile au apelat mult prea rar la 
această  formă  testamentară,  căzută,  între  timp,  în  desuetudine1. 
Cât  priveşte  testamentele  privilegiate  însă  actualul  Cod  civil 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1 Pentru opinia contrară, a se vedea D.M. Bob, Probleme de moşteniri în ve­
chiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 137‐139.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 783
păstrează  cele  trei  forme  consacrate  de  Codul  civil  de  la  1864, 
cărora  le  lărgeşte  aria  de  cuprindere  şi  chiar  mai  adaugă  una,  cu 
totul  nouă  –  testamentul  făcut  de  o  persoană  internată  într‐o 
instituție sanitară. În ceea ce ne priveşte, considerăm că este întru 
totul utilă reținerea acestei forme testamentare.  
Precizăm,  de  asemenea,  că  actualul  Cod  civil  nu  conține,  în 
Cartea  a  IV‐a  „Despre  moştenire  şi  liberalități”,  dispoziții 
referitoare la testamentul făcut de cetățeanul român în străinătate, 
acesta  constituind  obiect  de  reglementare  pentru  normele 
dreptului  internațional  privat  (cuprinse  de  Codul  civil  în  vigoare, 
în Cartea a VII‐a „Dispoziții de drept internațional privat”, Titlul II 
„Conflict  de  legi”,  Capitolul  IV  „Moştenirea”,  art.  2635  „Legea 
aplicabilă  formei  testamentului”).  Cartea  a  IV‐a  însă  conține 
dispoziții referitoare la testamentul sumelor şi valorilor depozitate 
care  prezintă,  fără  a ignora diferențele specifice,  unele  asemănări 
cu  clauza  testamentară  CEC,  reglementată  anterior  prin  acte  nor‐
mative destinate acestei  instituții  bancare. Acest tip de testament 
este  inclus  de  către  literatura  de  specialitate,  în  categoria  altor 
forme testamentare. 

2. Testamentele ordinare

2.1. Testamentul olograf

2.1.1. Noţiune şi reglementare legală
Potrivit dispozițiilor art. 1041 C. civ., „sub sancțiunea nulității 
absolute,  testamentul  olograf  trebuie  scris  în  întregime,  datat  şi 
semnat de mâna testatorului”. Comparând definiția dată testamen‐
tului olograf de către noul Cod civil cu cea conținută de art. 859 din 
Codul civil de la 1864, nu identificăm nicio diferență.  
Drept  urmare,  putem  aprecia  că  testamentul  olograf  este 
creația  exclusivă  şi  personală  a  testatorului.  Pentru  a  produce 
efecte juridice, testamentul olograf, constituind de altfel un înscris 
sub semnătură privată, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, 
trei condiții  (speciale) de formă, care  atrag calificarea  acestuia  ca 
act solemn. Aceste condiții sunt următoarele:  
‐ testamentul să fie scris în întregime de mâna testatorului; 
784 Despre diferite feluri ale testamentului

‐ testamentul să fie datat de testator; 
‐ testamentul să fie semnat de testator. 
Absența uneia dintre aceste condiții atrage nulitatea absolută 
a  actului  de  ultimă  voință.  Spre  exemplu,  testamentul  allograf 
(scris de altul) sau testamentul scris de către testator cu mijloace 
mecanice şi semnat în fața martorilor nu este valabil ca testament 
olograf. Potrivit însă literaturii de specialitate, anterioare intrării în 
vigoare a actualului Cod civil2, înscrisul, redactat cu mijloace meca‐
nice  de  către  testator,  care  îndeplinea  condițiile  testamentului 
autentic  putea  fi  valabil  sub  această  ultimă  formă,  întrucât  Codul 
civil de la 1864 permitea conversiunea formei testamentare. Deşi 
teoretic era posibil ca un astfel de testament să fie convertit într‐
un act de ultimă voință autentic, în practică, nu a fost întâlnit (după 
informațiile  noastre)  un  asemenea  caz,  întrucât  notarii  publici  au 
preferat ca ultima voință a testatorului să fie redactată în fața lor şi 
nu au acceptat ca rolul lor să fie redus numai la a autentifica un act 
deja tehnoredactat3. 
Şi actualul Cod civil reglementează, prin dispozițiile art. 1050, 
conversiunea  formei  testamentare.  Drept  urmare,  această 
problemă rămâne actuală. În acest context, ne punem următoarea 
întrebare:  având  în  vedere  dispozițiile  art.  79  alin.  (1)  din  Legea  
nr.  36/19954  (potrivit  cărora  „actele  juridice  pentru  care  legea 
prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de 
notarii publici”) şi ale art. 94 alin. (5) (în temeiul cărora „în cazul în 
care testatorul prezintă un testament deja redactat, notarul public 
va  da  îndrumările  necesare  privind  legalitatea,  eficacitatea  şi 
consecințele  actului  de  ultimă  voință,  după  care  va  proceda  la 
tehnoredactarea  testamentului”)  şi  (6)  din  acelaşi  act  normativ 
(potrivit  cu  care  „în  cazul  în  care  testatorul  nu  prezintă  un 
testament  redactat,  acesta  îl  va  dicta  notarului.  Notarul  public  va 
tehnoredacta  testamentul  după  dictarea  testatorului”),  mai  este 

2 Fr. Deak, Tratat  de  drept  succesoral, ed. a II‐a, actualizată şi completată, 

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 186.
3 C. Macovei, M.C. Dobrilă, Cartea a IV­a. Despre moştenire şi liberalităţi, în 
Fl.  A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coord.),  Noul  Cod  civil. 
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1086.
4 Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, republi‐
cată în M. Of. nr. 72 din 4 februarie 2013.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 785
posibilă  convertirea  testamentului  scris  de  către  testator  cu 
mijloace  mecanice  în  testament  autentic?  Dacă  testamentul 
autentic trebuie tehnoredactat numai de către notarul public, cum 
ar mai fi posibilă convertirea unui act de ultimă voință, realizat de 
către testator cu mijloace mecanice, în testament autentic? 
Mai  precizăm,  de  asemenea,  că  actualul  Cod  de  procedură 
civilă5  prevede,  în  art.  269  alin.  (1)  prima  teză,  că  „înscrisul 
autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat 
de către o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă 
persoană  învestită  de  stat  cu  autoritate  publică,  în  forma  şi 
condițiile stabilite de lege (...)”. 

2.1.2. Avantaje şi inconveniente

Ca  şi  în  reglementarea  de  la  1864,  testamentul  olograf  pre‐
zintă,  şi  de  lege  lata,  atât  avantaje,  cât  şi  dezavantaje,  substanța 
acestora fiind identică6. Astfel, testamentul olograf prezintă urmă‐
toarele avantaje: 
‐ poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie7; 
‐ realizarea lui nu presupune cheltuieli; 

5  Legea  nr.  134/2010  privind  Codul  de  procedură  civilă,  republicată  în  
M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.
6  Pentru  problematica  avantajelor  şi  dezavantajelor  pe  care  le  comportă 

testamentul olograf, a se vedea, cu titlu exemplificativ: M. Eliescu, Moştenirea şi 
devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste  România,  Ed.  Academiei,  Bucu‐
reşti,  1966,  p.  206;  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept civil român, Bucureşti, 1929, pp. 513‐514; Fr. Deak, Tratat de drept succe­
soral, ed. a II‐a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, 
pp.  184‐185;  L.  Stănciulescu,  Titlul  VI.  Dreptul  la  moştenire,  în  G.  Boroi,  
L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglementarea  noului  Cod  civil,  
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 572‐573.
7 Acest avantaj al testamentului olograf, reținut adesea în doctrină în această 
formulare, trebuie înțeles doar prin raportare la condițiile de formă pe care actul 
în discuție trebuie să le întrunească, condiții la îndemâna oricui ştie să scrie. Altfel 
înțeles, cu extensie şi la conținutul testamentului, la elementele sale de fond, am 
vorbi  mai  degrabă  despre  un  dezavantaj,  tocmai  din  cauza  simplității  întocmirii 
sale. Într‐adevăr, lipsa unor cunoştințe juridice minime din partea celui care tes‐
tează în această formă poate pune în pericol valabilitatea testamentului, urmare a 
unei eventuale neîndepliniri a unor exigențe de fond ale actului. În plus, ar putea 
rezulta o redactare confuză, folosirea unor termeni improprii dreptului şi, de aici, 
dificultăți în desluşirea voinței reale a testatorului.
786 Despre diferite feluri ale testamentului

‐ poate fi făcut oriunde, oricând şi numai de către testator, fără 
ajutorul  altei  persoane  şi  fără  a  fi  nevoie  de  prezența  vreunui 
martor; 
‐ asigură secretul deplin al dispozițiilor de ultimă voință; 
‐  poate  fi  uşor  revocat  de  către  testator,  prin  distrugere  volun‐
tară. 
Testamentul olograf prezintă însă şi inconveniente, precum: 
‐ poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau 
chiar în timpul vieții acestuia, dar fără ştirea lui; 
‐ poate fi uşor falsificat;  
‐ voința testatorului poate fi uşor viciată prin dol; 
‐  poate  fi  contestat  mai  uşor  decât  celelalte  forme  testamen‐
tare; 
‐  poate  conține  dispoziții  redactate  defectuos,  ridicând  astfel 
probleme de interpretare. 
Unele  dintre  inconvenientele  pe  care  le  prezintă  testamentul 
olograf pot fi înlăturate însă prin întocmirea acestuia în mai multe 
exemplare  sau  prin  predarea  lui  unei  persoane  de  încredere  sau 
unui notar public. Prin simplul fapt al încredințării testamentului, 
scris, semnat şi datat de către testator, unui notar public, acesta nu 
se transformă în testament autentic. 

2.1.3. Condiţii speciale de formă

Pentru  a  fi  în  prezența  testamentului  olograf  trebuie  înde‐
plinite,  sub  sancțiunea  nulității  absolute,  următoarele  condiții  de 
solemnitate  cerute  ad  validitatem,  a  căror  problematică  nu 
comportă nicio noutate în raport cu reglementarea de la 1864: 
A.  Testamentul  trebuie  să  fie  scris  în  întregime  de  mâna 
testatorului. 
Dacă  actul  este  scris  de  un  terț  sau  este  scris  de  testator  cu 
mijloace  mecanice  nu  suntem  în  prezența  testamentului  olograf, 
chiar dacă acesta este datat şi semnat de către testator. Testatorul 
poate  scrie  testamentul  olograf  în  orice  limbă  (chiar  şi  în  limba 
latină,  care  este  o  limbă  moartă)  pe  care  o  cunoaşte,  pe  orice 
suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.) şi cu 
orice instrument (creion, pix, stilou, cretă, vopsea, cărbune etc.), cu 
orice  fel  de  scriere  (caractere  de  mână  sau  de  tipar,  caractere 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 787
stenografiate sau alfabetul special al orbilor)8. Testamentul olograf 
este valabil chiar dacă este scris pe mai multe suporturi materiale 
(mai multe foi de hârtie, spre exemplu), în măsura în care există o 
legătură  materială  sau  cel  puțin  intelectuală  între  acestea  şi,  de 
asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape.  
Valabilitatea  testamentului  olograf  nu  este  condiționată  de 
folosirea  unor  formule  sacramentale  şi  nu  este  afectată,  în 
principiu, de modificările, adăugirile, ştersăturile sau intercalările 
făcute  de  testator  la  momentul  redactării  sau  ulterior  acestui 
moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau interpretări, 
chiar  dacă  nu  sunt  datate  şi  semnate  separat.  Dimpotrivă,  dacă 
intervenția  testatorului  prezintă  noutate  față  de  dispozițiile 
testamentare  inițiale  sau  modifică  ori  elimină  conținutul  inițial  al 
testamentului,  aceasta  va  produce  efecte  juridice,  constituind  un 
nou  testament  (denumit  în  practică  codicil),  numai  dacă  au  fost 
scrise, datate şi semnate de către testator9. 
Testatorul  poate  fi  asistat,  dar  exclusiv  din  punct  de  vedere 
tehnic, de o terță persoană (avocat, prieten, rudă etc.) la redactarea 
testamentului olograf. Rolul terței persoane trebuie să fie exclusiv 
acela  de  a  oferi  un  model  de  testament  sau  de  a  contribui  la 
formularea  clară  a  dispozițiilor  de  ultimă  voință  a  testatorului10. 
Pentru  a  produce  efecte  juridice  un  astfel  de  testament,  este 
necesar ca voința autorului să fie absolut liberă. 
Dacă  testamentul  cuprinde  o  scriere  străină,  trebuie  să 
distingem între următoarele două ipoteze: 
a)  scrierea  străină  nu  are  legătură  cu  dispozițiile  testamen‐
tului, caz în care actul de ultimă voință a testatorului este valabil, 
independent  de  faptul  că  testatorul  a  avut  sau  nu  cunoştință 
despre aceasta şi independent de momentul realizării acesteia; 
b) scrierea străină are legătură cu dispozițiile testamentului şi 
testatorul a avut cunoştință despre aceasta, caz în care actul mortis 

8 Pentru un inventar al formelor mai puțin obişnuite pe care testamentul 
olograf  le‐a  îmbrăcat  în  practică  de‐a  lungul  timpului,  a  se  vedea  M.D.  Bob,  
op. cit., pp. 141‐142. 
9 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 209; C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, 
Al. Băicoianu, op. cit., pp. 836‐837.
10 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 208; Fr. Deak, op. cit., p. 186.
788 Despre diferite feluri ale testamentului

causa  este  nul;  dacă  testatorul  nu  a  cunoscut  despre  scrierea 

străină, care are legătură cu dispozițiile testamentare, actul său de 
ultimă voință este valabil, în forma de el concepută. 
B. Testamentul trebuie să fie datat de testator. 
În  funcție  de  data  testamentului  olograf,  pot  fi  stabilite  ele‐
mente  de  importanță  majoră  pentru  validitatea  acestuia.  Astfel, 
data  testamentului  olograf  prezintă  importanță  sub  următoarele 
aspecte: 
a) în funcție de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau 
nu capacitatea de a testa; 
b)  în  cazul  pluralității  de  testamente  succesive,  cu  dispoziții 
contrare  sau  incompatibile,  se  poate  stabili  care  a  fost  ultima 
voință  a  testatorului,  aceasta  revocându‐le  pe  cele  care  au 
precedat‐o; 
c)  prin  raportare  la  dată  pot  fi  stabilite  împrejurările  întoc‐
mirii testamentului, care pot atrage nulitatea acestuia (spre exem‐
plu, existența posibilității vicierii consimțământului testatorului). 
Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la 
sfârşitul testamentului, fiind important să rezulte că ea se referă la 
întregul act. De asemenea, este necesar ca datarea să fie făcută de 
mâna testatorului. Datarea se poate face prin indicarea, în cifre sau 
în  litere,  a  zilei,  lunii  şi  anului  în  care  testamentul  a  fost  întocmit 
sau  se  poate  face  prin  indicarea  unui  eveniment  (precum  ziua  de 
Sf. Vasile 2013). Nu este necesară, pentru validitatea testamentului 
olograf, indicarea orei sau locului întocmirii acestuia.  
Lipsa datei  atrage, potrivit dispozițiilor art.  1041  C. civ.,  nuli‐
tatea absolută a testamentului. În lumina dispozițiilor Codului civil 
de la 1864, literatura de specialitate11 şi practica judecătorească au 
considerat  că  data  nu  prezintă,  în  cadrul  testamentului  olograf, 
aceeaşi  importanță  ca  şi  scrierea  şi  semnătura.  Drept  urmare, 
acestea  au  atenuat  considerabil  rigoarea  sancțiunii  aplicabile 
pentru  lipsa  datei,  admițând,  după  caz,  stabilirea,  întregirea  sau 
rectificarea  acesteia,  cu  ajutorul  unor  elemente  intrinseci  sau 
extrinseci actului mortis causa.  

11 A se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educatio‐
nal, Bucureşti, 1998, p. 365.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 789
În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  că,  față  de  dispozițiile 
art.  1041  C.  civ.,  potrivit  cărora  „sub  sancțiunea  nulității 
absolute,  testamentul  olograf  trebuie  (…)  datat  (…)  de  mâna 
testatorului”,  ale  art.  1039  alin.  (2)  C.  civ.,  în  temeiul  cărora 
„elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai 
în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci”, precum şi față de 
opiniile  doctrinare  deja  exprimate  şi  de  practica  judecătorească 
existentă  în  materie,  data  testamentului  olograf  ar  putea  fi 
reconstituită  numai  dacă  în  speță  nu  se  pune  problema  incapa‐
cității  sau  valabilității  consimțământului  testatorului  ori  a  exis‐
tenței mai multor acte de ultimă voință ale acestuia. Apreciem, de 
asemenea,  că  sub  condiția  de  a  nu  fi  afectate  celelalte  elemente, 
poate  fi  completat,  respectiv  rectificat,  un  element  al  datei  testa‐
mentului  (ziua,  luna  sau  anul),  dacă  această  insuficiență  se 
datorează unei erori involuntare a testatorului. Dimpotrivă însă, în 
ipoteza în care data este falsă şi a fost trecută cu intenția testato‐
rului  de  a  crea  o  falsă  reprezentare  cât  priveşte  momentul  întoc‐
mirii testamentului, actul său de ultimă voință este nul absolut. 
C. Testamentul trebuie să fie semnat de testator.  
Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului, prin 
semnarea  acestuia,  testatorul  atestând  că  dispozițiile  în  discuție 
reprezintă voința sa. 
Semnătura efectuată de testator „de mână” trebuie să permită 
identificarea  acestuia.  Nu  este  considerată  semnătură  ştampila, 
sigiliul  sau  parafa  testatorului  sau  semnătura  prin  punere  de 
deget, în toate aceste cazuri testamentul fiind nul. 
Semnătura  nu  trebuie  să  cuprindă  numele  şi  prenumele 
testatorului,  fiind  suficientă  semnătura  practicată  uzual  de  către 
testator, care face posibilă identificarea acestuia. 
Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în 
cuprinsul  sau  la  sfârşitul  testamentului.  Pentru  validitatea  sem‐
năturii şi implicit a testamentului, este necesar să rezulte că, prin 
semnătură,  testatorul  şi‐a  însuşit  conținutul  întregului  act.  Chiar 
dacă  testamentul  este  scris  pe  mai  multe  foi,  este  suficientă 
semnătura testatorului, aplicată la sfârşit.  
Şi  de  lege  lata  putem  pune  în  discuție  valoarea  semnăturii 
aplicate  pe  plicul  în  care  se  află  testamentul.  Pentru  o  asemenea 
790 Despre diferite feluri ale testamentului

ipoteză,  în  literatura  de  specialitate  au  fost  exprimate  mai  multe 
opinii. Potrivit uneia dintre acestea, semnătura de pe plic nu  este 
valabilă, întrucât cei interesați ar putea introduce în plic un simplu 
proiect de testament, pe care testatorul nu l‐a desăvârşit12. A fost 
formulată însă şi opinia contrară, potrivit căreia semnătura de pe 
plic este valabilă13. În sfârşit, a fost exprimat şi un punct de vedere 
intermediar14, la care achiesăm şi noi, potrivit căruia semnătura de 
pe  plic  poate  fi  considerată  valabilă  dacă  poate  fi  stabilită  o 
legătură  indisolubilă  între  aceasta  şi  conținutul  plicului,  fiind 
exclusă posibilitatea înlocuirii conținutului plicului cu altul care nu 
reprezintă voința ultimă şi definitivă a testatorului. 
Absența semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului. 
În materia semnăturii testamentului olograf nu a fost admisă, nici 
sub  imperiul  Codului  civil  de  la  1864,  atenuarea  rigorii  acestei 
sancțiuni,  astfel  încât  nu  a  fost  permisă  stabilirea,  întregirea  sau 
rectificarea semnăturii, în condițiile arătate în materia datei.  

2.1.4. Deschiderea testamentului olograf

Asemănător  Codului  civil  de  la  1864,  noul  Cod  civil 
reglementează,  în  art.  1042,  formalitățile  care  trebuie  îndeplinite 
după  moartea  testatorului.  Astfel,  „înainte  de  a  fi  executat, 
testamentul  olograf  se  va  prezenta  unui  notar  public  pentru  a  fi 
vizat spre neschimbare” [art. 1042 alin. (1) C. civ.]. Din exprimarea 
legiuitorului rezultă că testamentul olograf, indiferent că este găsit 
la inventarierea  bunurilor succesorale sau că  este adus de partea 
interesată, trebuie prezentat spre avizare oricărui notar public, şi 
nu  unuia  care  îşi  are  biroul  în  raza  teritorială  în  care  s‐a  deschis 
moştenirea.  

12 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 212; D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, 
Ed.  Chemarea,  Iaşi,  1993,  p.  78;  D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  Lumina 
Lex, Bucureşti, 1996, pp. 100‐101.
13  A  se  vedea  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit.,  
pp. 841‐842. 
14 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 190; I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesi­
uni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 196.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 791
În  cadrul  procedurii  succesorale15  însă  notarul  public  [deter‐
minat  de  această  dată  în  condițiile  art.  954  alin.  (3)  C.  civ.,  care 
reglementează  locul  deschiderii  moştenirii]  procedează,  în 
condițiile  legii  speciale,  la  deschiderea  şi  validarea  testamentului 
olograf  şi  îl  depune  în  dosarul  succesoral.  Deschiderea  testa‐
mentului şi starea în care acesta se găseşte se constată prin proces‐
verbal [art. 1042 alin. (2) C. civ.]. 
Cei  interesați  pot  primi,  după  vizarea  spre  neschimbare,  pe 
cheltuiala lor, copii legalizate  ale testamentului  olograf [art.  1042 
alin. (3) C. civ.]. 
După  finalizarea  procedurii  succesorale,  originalul  testa‐
mentului  se  predă  legatarilor,  potrivit  înțelegerii  dintre  ei,  iar  în 
lipsa  acesteia,  persoanei  desemnate  prin  hotărâre  judecătorească 
[art. 1042 alin. (4) C. civ.]. 
Întrucât neîndeplinirea acestei formalități nu este sancționată de 
Codul civil, apreciem că testamentul olograf poate fi prezentat direct 
instanței de judecată, în cadrul procedurii succesorale contencioase16. 

2.1.5. Forţa probantă

Testamentul olograf, deşi este un act solemn, se materializează 
într‐un  înscris  sub  semnătură  privată,  astfel  încât  persoanele 
interesate  îl  pot  contesta.  Trebuie  să  distingem  însă  între  forța 
probantă a scrierii şi semnăturii şi forța probantă a datei. 
a) Forţa probantă a scrierii şi semnăturii. 
Scrierea  şi  semnătura  au  forță  probantă  numai  dacă  sunt 
recunoscute,  expres  sau  tacit,  de  către  cei  cărora  li  se  opune 
testamentul. Sarcina dovezii scrierii şi semnăturii nu incumbă celui 
care  le  contestă,  ci,  dimpotrivă,  celui  care  invocă  testamentul 
olograf [art. 1037 alin. (1) C. civ.]17. 
Dacă cei cărora le este opus testamentul contestă scriitura/sem‐
nătura,  în  cadrul  procedurii  succesorale  notariale,  notarul  public  va 

15 În ceea ce priveşte acest aspect, a se vedea Uniunea Națională a Notari‐
lor  Publici  din  România,  Codul  civil  al  României.  Îndrumar  notarial,  vol.  I,  Ed. 
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, pp. 377‐378.
16 Nici Codul civil de la 1864 nu conținea vreo sancțiune pentru neîndepli‐
nirea formalităților privind deschiderea testamentului olograf.
17 TS, colegiul civil, dec. nr. 292/1952, în Culegere de decizii pe anii 1952‐
1954, vol. I, pp. 113‐115.
792 Despre diferite feluri ale testamentului

dispune efectuarea unei expertize grafoscopice în condițiile art. 106 
alin. (4) din Legea nr. 36/1995.  
În cazul contestării scrierii şi semnăturii, în cadrul procedurii 
succesorale  contencioase,  instanța  de  judecată  va  dispune,  în 
temeiul  art.  302  alin.  (1)  C.  pr.  civ.,  verificarea  testamentului 
olograf  prin  compararea  scrierii  şi  semnăturii  de  pe  acesta  cu 
scrierea  şi  semnătura  din  alte  acte  scrise  de  către  testator  şi 
recunoscute de contestatari. În caz de îndoială, se dispune de către 
instanța  de  judecată,  în  temeiul  art.  303  alin.  (1)  C.  pr.  civ., 
efectuarea unei expertize.  
b) Forţa probantă a datei. 
În  ceea  ce  priveşte  data  testamentului,  există  prezumția 
relativă  de  veridicitate  a  ei  dacă  scrierea  şi  semnătura  au  fost 
declarate  reale  de  către  persoanele  interesate  sau  ca  urmare  a 
verificării  de  scripte.  În  materia  testamentului  olograf  nu  este 
necesară darea de dată certă, în baza art. 278 C. pr. civ., pentru a 
asigura opozabilitatea acestuia față de terți. 
Aşadar,  data  se  prezumă  a  fi  reală  până  la  proba  contrarie. 
Sarcina probei inexactității sau falsității datei aparține celui care o 
contestă. Proba contrară poate fi realizată cu ajutorul elementelor 
intrinseci  testamentului,  cele  extrinseci  putând  fi  avute  în  vedere 
numai  dacă  se  coroborează  cu  cele  dintâi  [art.  1039  alin.  (2)  
C.  civ.].  Pentru  dovedirea  datei  falsificate  cu  intenție  frauduloasă 
(caz în care intervine nulitatea absolută a testamentului) se admite 
orice mijloc de probă. 

2.2. Testamentul autentic

2.2.1. Noţiune şi reglementare legală
Potrivit  dispozițiilor  art.  1043  alin.  (1)  C.  civ.,  „testamentul 
este  autentic  dacă  a  fost  autentificat  de  un  notar  public  sau  de  o 
altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit 
legii”.  Rezultă,  aşadar,  că  autentificarea  testamentului  poate  fi 
realizată,  în  primul  rând,  de  către  notarul  public,  însă  alături  de 
acesta,  prin lege,  mai pot  fi  învestite cu  asemenea  atribuții şi  alte 
persoane.  
La  momentul  intrării  în  vigoare  a  Legii  nr.  287/2009  (1 
octombrie 2011), eram îndreptățiți să speculăm în ceea ce priveşte 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 793
acea „(...) altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, 
potrivit  legii”18.  Se  putea  crede,  la  acel  moment,  că  Legea  nr. 
36/1995 ar fi putut fi modificată, astfel încât alte persoane în afară 
de  notarul  public  să  beneficieze,  prin  lege,  de  competența  de  a 
autentifica  testamentul.  În  anul  2012  a  intervenit  aşteptata 
modificare  a  Legii  nr.  36/1995,  însă  aceasta  nu  a  fost  în  sensul 
dispozițiilor art. 1043 alin. (1) C. civ. Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) 
din Legea nr. 36/1995, al cărui conținut a mai fost redat într‐un alt 
context, actele juridice pentru care legea prevede forma autentică 
ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici. Or, testa‐
mentul autentic reprezintă un act juridic pentru a cărui validitate 
este  cerută  de  lege  forma  autentică.  Drept  urmare,  redactarea 
testamentului  autentic  şi,  implicit,  autentificarea  acestuia  par  că 
pot fi realizate numai de către notarul public.  
Pare  astfel  destul  de  greu  de  imaginat  că  testatorul  se  va 
adresa notarului public numai în vederea redactării actului său de 
ultimă  voință,  solicitând  apoi  autentificarea  acestuia  unei  alte 
persoane  învestite  cu  autoritate  publică  de  către  stat,  anume 
reprezentantului  diplomatic  al  României  în  străinătate,  căruia 
Legea  nr.  36/1995,  în  art.  18  alin.  (2)  lit.  b),  îi  permite  „(...) 
autentificarea înscrisurilor, cu excepția actelor juridice între vii cu 
efect  constitutiv  sau  translativ  de  proprietate  şi  a  actelor  privind 
alegerea, modificarea şi lichidarea regimului matrimonial”. Aşadar, 
actul normativ mai sus menționat permite reprezentanților diplo‐
matici  ai  României  în  străinătate  să  autentifice  unele  înscrisuri, 
printre care s‐ar încadra şi testamentul, însă dispune în sensul că 
actele juridice pentru a căror validitate este cerută forma autentică 
trebuie redactate de notarii publici. Aşadar, într‐un final, se pare că 
numai notarii publici pot autentifica acte de ultimă voință.  
În acest context, precizăm că actualul Cod de procedură civilă 
prevede, în art. 269 alin. (1) prima teză, că „înscrisul autentic este 
înscrisul  întocmit  sau,  după  caz,  primit  şi  autentificat  de  către  o 

18 A se vedea, în acest sens: G.C. Frențiu, Titlul II. Moştenirea legală, Capito­
lul  III.  Testamentul,  în  colectiv  de  autori,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină  şi 
jurisprudenţă,  vol.  II,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  pp.  167‐168,  D.M.  Bob,  
op. cit., pp. 176‐177; I. Genoiu, Dreptul la moştenire în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2012, p. 167.
794 Despre diferite feluri ale testamentului

autoritate  publică,  de  notarul  public  sau  de  către  o  altă  persoană 
învestită  de  stat  cu  autoritate  publică  (s.n.  –  B.P.,  I.G.),  în  forma  şi 
condițiile  stabilite  de  lege  (...)”.  Aşadar,  dispozițiile  Codului  de 
procedură civilă (care se referă, este adevărat, la orice act autentic, 
şi nu numai la testamentul autentic) concordă cu cele ale Codului 
civil, mai sus redate. 
Spuse fiind toate acestea, în opinia noastră, textul în discuție al 
Codului civil pare a fi prea larg, necesitând o interpretare restrictivă.  
Într‐o  altă  ordine  de  idei,  având  în  vedere  însă  aceleaşi 
dispoziții ale art. 79 alin. (1) şi art. 94 alin. (5) şi (6) din Legea 
nr.  36/1995  (al  căror  conținut  a  fost  reprodus  în  cele  ce 
preced), ne punem următoarele întrebări:  
‐ Nu cumva o astfel de reglementare generează o modificare a 
însăşi  fizionomiei  testamentului  autentic,  acesta  nemaiputând  fi 
tehnoredactat  (realizat  în  formă  definitivă)  de  către  testator  şi 
prezentat numai în vederea autentificării notarului public? 
‐  Apoi,  nu  se  aduce  astfel  o  oarecare  atingere  caracterului 
personal al testamentului autentic? 
‐  Oare  nu  se  creează  astfel  o  falie  între  testamentul  autentic, 
care trebuie tehnoredactat numai de către notarul public, şi toate 
celelalte  forme  testamentare,  care  pot  fi  redactate  de  către 
testator? 
În continuarea analizei noastre precizăm că testatorul poate fi 
însoțit, cu ocazia autentificării actului său de ultimă voință, de unul 
sau doi martori [art. 1043 alin. (2) C. civ.]. Din formularea textului 
de  lege,  rezultă  numai  posibilitatea,  şi  nu  obligativitatea  ca 
testatorul să fie însoțit de martori. De asemenea, numărul acestora 
nu este determinat cu caracter imperativ, rămânând la latitudinea 
testatorului să decidă dacă va aduce martori şi care va fi numărul 
acestora.  Considerăm  că  opțiunea  legiuitorului  de  a  reglementa 
acest  aspect,  printr‐o  normă  supletivă,  este  justă,  actul  autentic 
beneficiind  de  prezumția  legalității  şi  autenticității,  independent 
de existența martorilor. 
Aşa  cum  o  să  arătăm  în  cele  ce  urmează,  prezența  a  doi 
martori  este  obligatorie  însă  în  cazul  în  care  testatorul  nu  poate 
semna din orice cauză [art. 1045 alin. (1) C. civ.]. 
 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 795
2.2.2. Avantaje şi inconveniente
Testamentul  autentic  prezintă,  în  noua  reglementare,  ca  de 
altfel şi în lumina Codului civil de la 1864, următoarele avantaje: 
‐ poate apela la acest tip de testament orice persoană, inclusiv 
una  care  nu  ştie  să  scrie  şi/sau  să  citească  sau  care  nu  poate  să 
scrie/semneze din cauza bolii, infirmității sau din orice alte cauze; 
‐ contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul 
de  autentificare  are  autoritate  publică,  iar  conținutul  actului  de 
ultimă voință este verificat de notarul public sau de o altă persoană 
învestită  cu  autoritate  publică,  astfel  încât  este  de  presupus  că 
acesta nu conține clauze contrare legii sau bunelor moravuri şi nici 
clauze  formulate  confuz,  care  să  ridice  probleme  de  interpretare. 
Testamentul  autentic  se  bucură  de  prezumția  de  legalitate, 
contrariul trebuind dovedit de către contestatar. 
‐ voința testatorului poate fi viciată mai greu; 
‐  testamentul  nu  poate  fi  sustras,  dosit  sau  distrus  de 
persoanele  interesate,  întrucât  exemplarul  original19  este  păstrat 
în arhiva biroului notarial; 
‐  existența  testamentului  autentic  poate  fi  cunoscută,  la  data 
deschiderii  moştenirii,  de  orice  persoană  ce  invocă  un  interes 
legitim,  întrucât  Codul  civil  în  vigoare  reglementează  obliga‐
tivitatea înscrierii acestei forme testamentare în Registrul național 
notarial,  ținut  în  format  electronic,  potrivit  legii.  Numai  sub  acest 
aspect  inovează  actul  normativ  mai  sus  menționat,  prin  compa‐
rație cu reglementarea civilă anterioară. 
Testamentul autentic prezintă însă şi inconveniente: 
‐  presupune  cheltuieli  materiale  şi  timp  pentru  îndeplinirea 
formalităților de autentificare; 
‐  nu  asigură  secretul  ultimei  voințe  a  testatorului.  Teo‐
retic,  acest  risc  nu  există,  întrucât,  în  temeiul  dispozițiilor 

19 Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 şi ale art. 225 
alin.  (1)  din  Regulamentul  de  aplicare  a  Legii  notarilor  publici  şi  a  activității 
notariale  nr.  36/1995  (publicat  în  M.  Of.  nr.  479  din  1  august  2013),  actele  
autentice  notariale  se  întocmesc  într‐un  singur  exemplar  original,  care  se păs‐
trează în arhiva notarului public. Testatorului i se va elibera duplicat de pe actul 
original, care are aceeaşi forță probantă ca şi originalul [art. 98 alin. (4) şi Legea 
nr. 36/1995 şi art. 225 alin. (2) din Regulament].
796 Despre diferite feluri ale testamentului

Legii  nr.  36/1995,  notarul public şi personalul biroului notarial 

au obligația de a păstra secretul profesional.  

2.2.3. Autentificarea testamentului

Aşa  cum  am  arătat,  competența  autentificării  testamentului 
aparține notarului public sau altei persoane învestite cu autoritate 
publică de către stat, potrivit legii.  
Spre deosebire de Codul civil de la 1864, care nu reglementa o 
procedură  specială  de  autentificare  a  testamentului,  acesta  fiind 
autentificat după procedura generală de autentificare a oricărui act 
juridic, actualul Cod civil, prin dispozițiile art. 1044, reglementează 
de  o  manieră  expresă  acest  aspect.  Astfel,  testatorul  trebuie  să‐şi 
dicteze  „(…)  dispozițiile  în  fața  notarului,  care  se  îngrijeşte  de 
scrierea actului şi apoi i‐l citeşte sau, după caz, i‐l dă să‐l citească, 
menționându‐se expres îndeplinirea acestor formalități” [art. 1044 
alin  (1)  C.  civ.].  Analizând  acest  text  de  lege,  constatăm  inconsec‐
vența legiuitorului, care precizează că ultima voință a testatorului 
va  fi  dictată  în  fața  notarului  (public,  adăugăm  noi),  fără  a  mai 
menționa şi o altă persoană învestită cu autoritate publică de către 
stat, potrivit legii, la care face referire în art. 1043 alin. (1).  
Față  de  aceste  considerente,  apreciem  că  textul  de  lege  men‐
ționat ar trebui să aibă următorul conținut: „Testatorul îşi dictează 
dispozițiile în fața notarului public sau a altei persoane învestite cu 
autoritate publică de către stat, potrivit legii, care se îngrijeşte de 
scrierea actului şi apoi i‐l citeşte sau, după caz, i‐l dă să‐l citească, 
menționându‐se expres îndeplinirea acestor formalități”20. 
Aşadar,  dacă  testatorul  ştie  şi  poate  să  citească,  persoana 
competentă  cu  autentificarea  testamentului  i‐l  va  da  acestuia  să‐l 
citească.  Testamentul  îi  va  fi  citit  testatorului  de  către  persoana 
competentă  să‐l  autentifice,  numai  dacă  cel  dintâi  nu  ştie  sau  nu 
poate  citi:  „După  citire,  dispunătorul  trebuie  să  declare  că  actul 
exprimă ultima sa voință” [art. 1044 alin. (2) C. civ.].  

20 A se vedea, în acest sens, I. Genoiu, B. Pătraşcu, Câteva propuneri de lege 
ferenda  privind  devoluţiunea  testamentară  a  moştenirii  în  reglementarea  Legii  
nr. 287/2009 (republicată), în Dreptul nr. 3/2013, pp. 52‐53.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 797
„Testamentul este semnat apoi de către testator, iar încheierea 
de autentificare de către notar” [art. 1044 alin. (3) C. civ.]. Şi acest 
text  de  lege  trebuie  completat,  în  opinia  noastră,  ținându‐se  cont 
de  aceleaşi  observații,  formulate  cu  privire  la  alin.  (1).  Drept 
urmare, o formulare corespunzătoare a textului de lege în discuție 
ar fi următoarea: „Testamentul este semnat apoi de către testator, 
iar  încheierea  de  autentificare,  de  către  notarul  public  sau  o  altă 
persoană  învestită  cu  autoritate  publică  de  către  stat,  potrivit 
legii”21. 
Pentru  a  acoperi  diversitatea  situațiilor  practice,  Codul  civil 
reglementează  autentificarea testamentului în situații  particulare, 
aspect pe care‐l apreciem a fi meritoriu. 
Astfel,  în  cazul  celor  care,  din  pricina  infirmității,  a  bolii  sau 
din  orice  alte  cauze,  nu  pot  semna,  notarul  public,  îndeplinind 
actul,  va  face  mențiune  despre  această  împrejurare  în  încheierea 
pe  care  o  întocmeşte,  mențiunea  astfel  făcută  ținând  loc  de  sem‐
nătură.  Mențiunea  va  fi  citită  testatorului  de  către  notar,  în  pre‐
zența a doi martori, această formalitate suplinind absența semnă‐
turii  testatorului  [art.  1045  alin.  (1)  C.  civ.].  Aceeaşi  observație 
privitoare  la  persoana  competentă  să  autentifice  testamentul 
formulăm şi față de redactarea acestui text de lege. Constatăm şi în 
acest  caz  că,  în  prima  teză  a  acestui  text  de  lege,  legiuitorul 
foloseşte exprimarea completă „notar public”, pentru ca, în teza a 
doua, să folosească numai termenul „notar”. În acest context, apre‐
ciem  că  un  act  normativ  de  o  asemenea  amploare  şi  rezonanță, 
precum  Codul  civil,  nu  ar  trebui  să  fie  caracterizat  de  inconsec‐
vențe terminologice, precum cele semnalate mai sus.  
Într‐o altă ordine de idei, interpretând dispozițiile acestui text 
de  lege,  constatăm  că  prezența  a  doi  martori  este  obligatorie  în 
cazul în care testatorul nu poate semna din diverse cauze. Aşadar, 
numai  prezența  a  doi  martori  poate  suplini  absența  semnăturii 
testatorului. 
De asemenea, apreciem că formularea textului de lege „(…) din 
orice  alte  cauze,  nu  poate  semna  (…)”  acoperă  şi  ipoteza  în  care 
testatorul nu ştie să semneze.  

21 Ibidem. 
798 Despre diferite feluri ale testamentului

În  alin.  (2)  şi  (3)  ale  art.  1045,  Codul  civil  reglementează 
autentificarea  testamentului  surdului,  mutului  sau  surdomutului, 
distingând  între  cei  care  ştiu  şi  pot  să  scrie  şi  cei  care,  din  orice 
motiv, nu pot scrie.  
Astfel,  declarația  de  voință  a  surdului,  mutului  şi  surdo‐
mutului, ştiutori de carte, se va da în scris în fața notarului public, 
prin  înscrierea  de  către  parte,  înaintea  semnăturii,  a  mențiunii 
„consimt la prezentul act, pe care l‐am citit”. 
Dacă însă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în 
imposibilitate de a scrie, declarația de voință se va lua prin interpret, 
iar persoana competentă a autentifica testamentul va face mențiune 
despre  această  împrejurare  în  încheierea  pe  care  o  întocmeşte, 
mențiunea  astfel  făcută  ținând  loc  de  semnătură.  Şi  în  acest  caz, 
absența  semnăturii  testatorului  va  putea  fi  suplinită  numai  prin 
citirea  mențiunii  la  care  am  făcut  referire,  de  către  persoana 
competentă să autentifice testamentul, în prezența a doi martori. 
Pentru a lua consimțământul unui nevăzător, persoana com‐
petentă  să  autentifice  testamentul  îl  va  întreba  pe  acesta  dacă  a 
auzit  bine  când  i  s‐a  citit  actul  său  de  ultimă  voință  [art.  1045 
alin. (4) C. civ.]. 
În  final,  precizăm  că  şi  Legea  nr.  36/1995  conține,  firesc  de 
altfel,  dispoziții  referitoare  la  realizarea  testamentului  autentic. 
Facem  referire  la  dispozițiile  art.  93‐97  ale  legii  mai  sus  mențio‐
nate, care prezintă, prin comparație cu textele Codului civil, despre 
al  căror  conținut  am  făcut  vorbire  în  cele  ce  preced,  caracter  de 
detaliu. În fapt, a fost realizată o necesară corelare între dispozițiile 
celor două acte normative invocate. 

2.2.4. Înregistrarea testamentului autentic

Preluând  propunerea  literaturii  de  specialitate,  actualul  Cod 
civil  reglementează  obligativitatea  înregistrării  testamentului 
autentic.  Astfel,  potrivit  dispozițiilor  art.  1046  C.  civ.  „în  scop  de 
informare  a  persoanelor  care  justifică  existența  unui  interes  legi‐
tim, notarul care autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, 
de îndată, în Registrul național notarial ținut în format electronic, 
potrivit  legii.  Informații  cu  privire  la  existența  unui  testament  se 
pot da numai după decesul testatorului”. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 799
Considerăm  că  reținerea  unei  asemenea  obligații  în  sarcina 
persoanei  care  autentifică  testamentului  prezintă  o  deosebită 
utilitate  practică,  fiind  evitate  astfel  numeroasele  situații  în  care 
patrimoniul unor persoane a fost atribuit după regulile moştenirii 
legale,  deşi  defunctul  dispusese  prin  testament  de  bunurile  sale, 
actul  său  de  ultimă  voință  nefiind  însă  descoperit  la  data  deschi‐
derii  moştenirii.  O  astfel  de  situație  poate  comporta  multiple 
complicații. Astfel, după mult timp de la data deschiderii moştenirii 
şi  a  dezbaterii  acesteia,  se  descoperă  testamentul  lui  de  cuius, 
acesta  conținând  legate  şi  modificând,  uneori  de  o  manieră  radi‐
cală, cotele moştenitorilor legali. Mai mult, între timp, moştenitorii 
legali, cu bună‐credință, au înstrăinat unele bunuri sau chiar toate 
bunurile succesorale dobândite.  
Reglementând  obligativitatea  înregistrării  testamentului  au‐
tentic,  legiuitorul  reuşeşte  să  înlăture  multe  dintre  aceste  incon‐
veniente.  Aceeaşi  obligativitate  priveşte,  aşa  cum  o  să  arătăm  în 
cele ce urmează, şi testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Nu 
pot  fi  evitate  însă  toate  situațiile  de  acest  gen,  întrucât  obligativi‐
tatea înregistrării nu priveşte testamentul  olograf şi testamentele 
privilegiate,  astfel  încât,  în  continuare,  putem  întâlni  situații 
precum  cele  descrise  mai  sus.  Numărul  acestora  va  fi  limitat  însă 
de o manieră substanțială, întrucât forma testamentară cel mai des 
utilizată în România este reprezentată de testamentul autentic.  

2.2.5. Forţa probantă

Cât  priveşte  forța  probantă  a  testamentului  autentic,  trebuie 
să  distingem,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  270  C.  pr.  civ.,  între 
următoarele două aspecte: 
a) constatările personale ale notarului public (precum data şi 
locul  autentificării,  identificarea  testatorului,  exprimarea  consim‐
țământului  acestuia  cu  privire  la  conținutul  actului  său  de  ultimă 
voință,  semnătura  acestuia)  fac  dovadă  până  la  declararea  testa‐
mentului ca fals, în condițiile art. 304‐308 C. pr. civ.; 
b) declarațiile testatorului sau alte împrejurări de care notarul 
public nu a luat cunoştință prin propriile simțuri fac dovadă numai 
până la proba contrară. 
800 Despre diferite feluri ale testamentului

3. Testamentele privilegiate

3.1. Noţiune şi reglementare legală

Aceste  testamente  se  numesc  privilegiate,  întrucât  se  reali‐
zează  într‐o  formă  autentică  simplificată,  datorită  faptului  că 
testatorul  se  află  într‐o  situație  excepțională,  care‐l  împiedică  să 
facă  un  testament  autentic.  Oricând  însă,  chiar  şi  în  situații 
excepționale, testatorul poate recurge la testamentul olograf. 
Sunt  testamente  privilegiate,  potrivit  dispozițiilor  art.  1047  
C.  civ.,  următoarele:  testamentul  făcut  în  timp  de  epidemii, 
catastrofe,  războaie  sau  alte  asemenea  împrejurări  excepționale; 
testamentul  făcut  la  bordul  unei  nave  sau  aeronave;  testamentul 
militarilor  şi  testamentul  făcut  de  o  persoană  internată  într‐o 
instituție sanitară.  

3.2. Testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, răz-

boaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale
Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. a) C. civ., este valabil 
testamentul  făcut  în  fața  unui  funcționar  competent  al  autorității 
civile  locale,  în  caz  de  epidemii,  catastrofe,  războaie  sau  alte 
asemenea împrejurări excepționale. Comparând acest text de lege 
cu cel al Codului civil de la 1864, constatăm că noua reglementare 
în  materie  civilă  extinde  aria  ipotezelor  care  justifică  redactarea 
testamentului într‐o formă simplificată, de la boală contagioasă, la 
catastrofe,  războaie  sau  orice  alte  împrejurări  excepționale, 
asemănătoare. 
În  continuare  poate  fi  susținută  opinia22  potrivit  căreia  un 
asemenea  testament  nu  are  valabilitate,  dacă  în  localitate  există 
birou notarial. 
 

22  A  se  vedea:  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti  Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit.,  
pp. 866‐867; M. Eliescu, op. cit., p. 224; G.C. Frențiu, op. cit., p. 176; C. Macovei, 
M.C.  Dobrilă,  Cartea  a  IV­a.  Despre  moştenire  şi  liberalităţi,  în  Fl.  A.  Baias,  
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe 
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1084.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 801
3.3. Testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave
Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. b) C. civ., este valabil 
testamentul întocmit în fața comandantului vasului sau a celui care 
îl  înlocuieşte,  dacă  testatorul  se  află  la  bordul  unui  vas  sub 
pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. 
Testamentul la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiții.  
Constatăm  că,  şi  în  acest  caz,  noua  reglementare  în  materie 
succesorală  extinde  aria  situațiilor  excepționale  care  justifică 
încheierea  unui  testament  în  formă  simplificată,  reglementând, 
alături  de  testamentul  maritim,  testamentul  întocmit  la  bordul 
unui vas sub pavilionul României în cursul unei călătorii fluviale şi 
testamentul făcut la bordul unei aeronave. 
Din  exprimarea  legiuitorului,  rezultă  că  pot  uza  de  această 
formă testamentară toate persoanele (atât cele  care  fac  parte  din 
echipaj, cât şi călătorii) aflate într‐o călătorie maritimă sau fluvială, 
pe  un  vas  sub  pavilionul  României  sau  la  bordul  unei  aeronave 
româneşti. 
Avându‐se  în  vedere  dispozițiile  Codului  civil,  mai  sus  redate 
şi  analizate,  se  poate  aprecia  că  un  asemenea  testament  poate  fi 
utilizat  numai  atunci  când  vasul  se  află  în  timpul  unei  călătorii  şi 
atunci când acesta este ancorat într‐un port străin. Dacă însă vasul 
este  ancorat  într‐un  port  românesc,  nu  se  poate  apela  la  această 
formă  privilegiată  de  a  testa,  cel  interesat  trebuind  să  uzeze  de  o 
formă  testamentară  ordinară.  Asemănător,  nu  se  poate  utiliza 
testamentul  privilegiat  în  ipoteza  în  care  aeronava  aflată  sub 
pavilion românesc a aterizat pe un aeroport românesc. 
În  literatura  de  specialitate23  a  fost  exprimată  însă  şi  opinia 
potrivit căreia se poate apela la acest tip de testament, chiar dacă 
nava se află ancorată într‐un port, în apele româneşti. 

3.4. Testamentul militarilor

Potrivit dispozițiilor art. 1047 alin. (1) lit. c) C. civ., este valabil 
testamentul  întocmit  în  fața  comandantului  unității  militare  ori  a 
aceluia  care  îl  înlocuieşte,  dacă  testatorul  este  militar  sau,  fără  a 

23 C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., p. 1084.
802 Despre diferite feluri ale testamentului

avea  această  calitate,  este  salariat  ori  prestează  servicii  în  cadrul 
forțelor  armate  ale  României  şi  nu  se  poate  adresa  unui  notar 
public.  
Pot,  astfel,  întocmi  un  testament  în  formă  simplificată,  nu 
numai  militarii,  ci  şi  persoanele  care  sunt  salariate  sau  prestează 
servicii  în  cadrul  forțelor  armate  ale  României.  Pentru  a  fi 
justificată întocmirea unui astfel de testament, testatorului trebuie 
să‐i fie imposibil a se adresa notarului public. 

3.5. Testamentul făcut de o persoană internată într-o insti-

tuţie sanitară
Art.  1047  alin.  (1)  lit.  d)  C.  civ.  permite  încheierea  testa‐
mentului  în  fața  directorului,  medicului  şef  al  instituției  sanitare 
sau  a  medicului  şef  al  serviciului  ori,  în  lipsa  acestora,  în  fața 
medicului  de  gardă,  cât  timp  dispunătorul  este  internat  într‐o 
instituție sanitară în care notarul public nu are acces.  

3.6. Reguli comune

Trebuie  respectate  şi  în  cazul  testamentelor  privilegiate 
condițiile  generale  de  formă  ale  testamentului,  reprezentate  de 
exigența  formei  scrise  şi  interdicția  testamentului  reciproc.  În 
afara acestora, sunt identificate însă, în lumina dispozițiilor art. 1047 
C.  civ.,  următoarele  formalități,  specifice  numai/şi  testamentelor 
privilegiate: 
a) întocmirea  testamentului  privilegiat  în  prezența  a  doi 
martori [art. 1047 alin. (2) C. civ.]; 
b) semnarea  testamentului  de  către  testator,  de  agentul 
instrumentator şi de cei doi martori, care au asistat la redactarea 
lui. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va 
face  mențiune  despre  cauza  care  l‐a  împiedicat  pe  acesta  să 
semneze [art. 1047 alin. (3) C. civ.].  
Deşi dispozițiile Codului civil în vigoare, ca de altfel şi cele ale 
Codului  civil  de  la  1864,  nu  fac  referire  la  obligativitatea  datării 
testamentului privilegiat, considerăm, alături de alți autori24, că şi 

24 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 200; G.C. Frențiu, op. cit., p. 177.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 803
data  acestuia  reprezintă  un  element  esențial,  întrucât  aprecierea 
caracterului  excepțional  al  împrejurărilor  care  au  justificat 
realizarea  actului  de  ultimă  voință  într‐o  formă  simplificată,  se 
raportează la aceasta. 
c)  trebuie  îndeplinite  şi  în  cazul  testamentelor  privilegiate 
formalitățile reglementate de Codul civil, în art. 1042, cu privire la 
deschiderea testamentului olograf [art. 1047 alin. (5) C. civ.]; 
d)  aceste  testamente  produc  efecte  numai  dacă  testatorul  a 
decedat în împrejurările excepționale care au justificat încheierea 
lor în formă autentică, simplificată sau în cel mult 15 zile de la data 
când  dispunătorul  ar  fi  putut  să  testeze  în  vreuna  dintre  formele 
ordinare.  După  expirarea  acestui  termen,  intervine  caducitatea 
testamentelor  privilegiate  [art.  1048  alin.  (1)  C.  civ.].  Aşadar, 
actualul Cod civil reține un termen mult mai scurt decât Codul civil 
de la 1864, pentru valabilitatea testamentelor privilegiate. Această 
opțiune  a  legiuitorului  are,  credem,  menirea  de  a‐l  mobiliza  pe 
testator să dispună pentru momentul încetării sale din viață într‐o 
formă testamentară ordinară. 
Termenul  de  15  zile  începe  să  curgă  de  la  data  la  care 
dispunătorul ar fi putut testa într‐o formă ordinară, şi nu de la data 
testării  într‐o  formă  simplificată.  Aşadar,  termenul  în  discuție 
începe să curgă de la data la care a încetat cauza excepțională care 
a justificat testarea într‐o formă privilegiată. Acest termen poate fi 
considerat  suspendat  dacă  testatorul  a  ajuns  într‐o  stare  în  care 
nu‐i este cu putință să testeze [art. 1048 alin. (1) C. civ.].  
În mod excepțional însă valabilitatea dispoziției testamentare 
privilegiate  prin  care  se  recunoaşte  un  copil  nu  este  limitată  în 
timp, aceasta producând efecte, independent de curgerea timpului. 
Drept  urmare,  testatorul  nu  trebuie  să  recunoască  copilul  într‐o 
formă  testamentară  ordinară,  după  trecerea  a  15  zile  de  la  data 
încetării  cauzei  excepționale  care  a  justificat  întocmirea  testa‐
mentului într‐o formă simplificată [art. 1048 alin. (2) C. civ.]. 
În  concluzie,  apreciem  că  între  testamentele  privilegiate  nu 
există  deosebiri  de  valoare  juridică,  ci  numai  de  forță  probantă. 
Oricum,  după  probarea  existenței  şi  conținutului  testamentului, 
efectele dispozițiilor acestuia sunt identice, indiferent de forma pe 
care a îmbrăcat‐o.  
804 Despre diferite feluri ale testamentului

4. Testamentul sumelor şi valorilor depozitate

Potrivit  art.  1049  alin.  (1)  C.  civ.,  dispozițiile  testamentare 
privind sumele de  bani,  valorile sau titlurile de  valoare depuse la 
instituții  specializate  sunt  valabile,  cu  respectarea  condițiilor  de 
formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituții25. 
În fapt, acest tip de testament este echivalentul clauzei CEC din 
reglementarea  civilă  anterioară,  fiind  extins  acum  la  toate 
instituțiile  specializate  în  materia  depozitului  de  bani,  valori  sau 
titluri  de  valoare.  În  cazul  acestui  tip  de  testament,  forma  ce 
trebuie respectată este cea prevăzută de legile speciale care regle‐
mentează funcționarea acestor instituții, şi nu cea reglementată de 
Codul  civil  în  materia  testamentului.  Acest  tip  de  testament 
împrumută elemente atât de la testamentul olograf (fiind scris de 
mâna  testatorului),  cât  şi  de  la  testamentul  autentic  (fiind 
completat,  semnat  şi  datat  numai  în  prezența  a  doi  funcționari  ai 
instituției de credit, special împuterniciți în acest scop)26. 
În  temeiul  dispozițiilor  art.  1049  alin.  (2)  C.  civ.,  „instituțiile 
specializate  nu  vor  putea  proceda  la  predarea  legatului  având  ca 
obiect  sume  de  bani,  valori  sau  titluri  de  valoare,  decât  în  baza 
hotărârii  judecătoreşti  ori  a  certificatului  de  moştenitor  care 
constată valabilitatea dispoziției testamentare şi calitatea de lega‐
tar, prevederile privitoare la raport şi reducțiune fiind aplicabile”. 
Dispunând  astfel,  noul  Cod  civil  realizează  o  necesară  corelare  a 
dispozițiilor pe care le cuprinde, punând de acord prevederile sale 
din  materia  acestei  forme  testamentare  cu  cele  privitoare  la 
dovada calității de moştenitor, la raportarea donațiilor dispuse de 
către  defunct  în  timpul  vieții  şi  la  reducțiunea  liberalităților 
excesive. 
În  acelaşi  efort  de  armonizare  a  dispozițiilor  sale,  Codul  civil 
prevede în alin. (3) al art. 1049 că „instituțiile de credit au obligația ca, 

25 Depozitul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare la instituții 
specializate  reprezintă,  în  opinia  noastră,  un  depozit  special,  particularizat  în 
raport cu depozitul bancar de drept comun, putând fi calificat drept o varietate 
a contractului de depozit bancar. Cu privire la problematica depozitului bancar, 
a se vedea R. Postolache, Depozitul bancar, în coord. R. Postolache, Contractul de 
depozit şi varietăţile acestuia, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 85‐156. 
26 L. Stănciulescu, op. cit., p. 582.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 805
la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, 
să  comunice,  de  îndată,  mențiunea  acesteia  în  registrul  prevăzut  la 
art. 1046”. Drept urmare, testamentul sumelor şi valorilor depozitate 
trebuie  înscris,  asemănător  testamentului  autentic,  în  Registrul 
național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii. Constatăm 
cu  acest  prilej  că  scapă  înregistrării  numai  testamentul  olograf  şi 
testamentele privilegiate. 

5. Conversiunea formei testamentare

Ca  şi  antecesorul  său,  actualul  Cod  civil,  în  art.  1050,  regle‐
mentează,  aşa  cum  am  arătat  deja,  posibilitatea  conversiunii 
formei  testamentare.  Drept  urmare,  „un  testament  nul  din  cauza 
unui  viciu  de  formă  produce  efecte  dacă  îndeplineşte  condițiile 
prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.  
Deşi  consacrată  legislativ,  conversiunea  formei  testamentare 
devine destul de greu de transpus în practică, în condițiile în care, 
de  lege  lata,  nu  mai  este  reglementat  testamentul  mistic.  Apoi, 
Legea  notarilor  publici  cere  ca  testamentul  autentic  (act  juridic 
pentru a cărui validitate legea cere forma autentică) să fie tehno‐
redactat de notarul public, astfel încât conversiunea acestui tip de 
act de ultimă voință, nul pentru vicii de formă (precum întocmirea 
lui  de  către  o  persoană  necompetentă,  lipsa  semnăturii  notarului 
public etc.), în testament olograf pare că nu poate opera. 
Având în vedere aceleaşi dispoziții legale, nici situația inversă 
nu  pare  a  fi  posibilă,  astfel  încât  testamentul  olograf,  nul  pentru 
vicii de formă, nu poate fi convertit în testament autentic. 
Ar rămâne numai ca testamentele privilegiate, scrise, semnate 
şi  datate  de  către  testator,  însă  ale  căror  formalități  de  supra‐
scriere au fost realizate de către un agent instrumentator necom‐
petent, să fie convertite în testamente olografe27.  
Mai degrabă, credem că legiuitorul a reglementat posibilitatea 
conversiunii  testamentului,  din  perspectiva  ratificării  de  către 

27 C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., p. 1086.
806 Despre diferite feluri ale testamentului

România a Convenției de la Washington din 26 octombrie 197328, 
care  are  în  anexă  o  lege  ce  reglementează  „testamentul  inter‐
național”. Acesta este o formă nouă de testament, o formă simpli‐
ficată  de  testament  mistic,  susceptibilă  de  a  fi  admisă  în  dreptul 
intern  al  tuturor  țărilor  care  au  ratificat  convenția  menționată. 
Precizăm însă că România nu a ratificat încă această convenție. În 
temeiul acesteia, testamentul internațional, nul datorită nerespec‐
tării  unor  cerințe  specifice,  poate  fi  valabil  ca  altă  formă  de 
testament, în măsura în care îndeplineşte condițiile cerute de lege 
pentru acesta29. 
 

28  Convenția  de  la  Washington din  26  octombrie  1973  privitoare  la  legea 
uniformă  asupra  formei  testamentului  internațional,  elaborată  sub  egida 
UNIDROIT (Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat).
29 A se vedea şi Uniunea Notarilor Publici din România, op. cit., pp. 385‐386. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 807

DESPRE NOŢIUNEA ŞI FELURILE LEGATULUI

(art. 1054­1067) 
 

1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice ale acestuia

Potrivit  dispozițiilor  art.  986  C.  civ.,  „legatul  este  dispoziția 
testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul 
sau  mai  mulți  legatari  să  dobândească  întregul  său  patrimoniu,  o 
fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.  
Legiuitorul s‐a rezumat în acest text de lege numai la definirea 
legatului,  prin  determinarea  relației  dintre  acesta  şi  testament  şi 
prin indicarea esenței principalelor tipuri de legate (anume legatul 
universal,  legatul  cu  titlu  universal  şi  legatul  cu  titlu  particular, 
clasificate astfel după criteriul obiectului lor), fără a face referire la 
caracterele  lui  juridice.  Autorii  Codului  civil  au  optat,  probabil, 
pentru această soluție, cu scopul de a nu realiza o ierarhie a carac‐
teristicilor  legatului  (aşa  cum  au  procedat  cu  ocazia  identificării 
caracterelor  juridice  ale  actului  de  opțiune  succesorală,  în  art. 
1101 C. civ., unde au fost reținute numai cele a căror nerespectare 
atrage  nulitatea  absolută  a  acestuia)  sau  de  a  nu  omite  vreuna 
dintre  acestea.  Drept  urmare,  pentru  identificarea  caracterelor 
juridice ale legatului, art. 986 C. civ., al cărui conținut a fost mai sus 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
808 Despre noţiunea şi felurile legatului

redat, trebuie coroborat cu art. 984 alin. (2) C. civ., potrivit căruia 
„nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins 
în  testament”,  şi  cu  art.  1034  C.  civ.,  potrivit  căruia  „testamentul 
este  actul  unilateral,  personal  şi  revocabil  prin  care  o  persoană, 
numită  testator,  dispune,  în  una  dintre  formele  cerute  de  lege, 
pentru timpul când nu va mai fi în viață”.  
În opinia noastră, legatul beneficiază din partea Codului civil în 
vigoare  de  o  definiție  corespunzătoare.  Precizăm  acest  lucru, 
întrucât Codul civil de la 1864, prin dispozițiile art. 887, suprapunea 
legatul (care reprezintă numai o dispoziție testamentară) testamen‐
tului. Potrivit acestui text de lege, „se poate dispune prin testament 
de  toată  sau  de  o  fracțiune  din  starea  cuiva,  sau  de  unul  sau  mai 
multe obiecte determinate”. În fapt, vechiul Cod civil reglementa, cu 
acest prilej, legatul, şi nu testamentul, cum, în aceeaşi ordine de idei, 
în  art.  802,  definea  la  fel,  legatul,  şi  nu  testamentul.  Or,  legatul 
reprezintă numai una dintre dispozițiile testamentare, adevărat, cea 
mai  des  întâlnită  şi,  în  acelaşi  timp,  principală).  Doctrina  însă, 
constatând această deficiență a textului de lege, a definit deosebit şi 
corespunzător  legatul.  Astfel,  potrivit  literaturii  de  specialitate 
anterioare datei de 1 octombrie 2011, legatul reprezenta dispoziția 
testamentară  prin  care  testatorul  desemna  una  sau  mai  multe 
persoane care, la decesul său, urmau să dobândească cu titlu gratuit, 
întregul  său  patrimoniu,  o  fracțiune  din  acesta  ori  anumite  bunuri 
determinate1. Aşadar, actualul Cod civil preia, în cuprinsul art. 986, 
vechea şi corecta definiție doctrinară. 
Codul  civil  în  vigoare  nu  reiterează,  cu  ocazia  definirii 
testamentului, confuzia antecesorului său (deşi o anumită discuție 
se  poate  face  şi  în  legătură  cu  modul  în  care  actualul  Cod  civil 
defineşte  testamentul)  şi,  mai  mult  chiar,  în  art.  1035,  având  ca 
denumire  indicativă  „Conținutul  testamentului”,  relevă  clar  faptul 
că  legatul  este  numai  una  (însă  principala)  dintre  dispozițiile 

1 Fr. Deak, Tratat  de  drept  succesoral, ed. a II‐a, actualizată şi completată, 

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 208. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 809
actului de ultimă voință şi enumeră, cu caracter exemplificativ, alte 
dispoziții pe care testamentul le poate cuprinde2. 
Definit  astfel,  legatul  prezintă,  asemănător  testamentului  a 
cărui principală dispoziție este, următoarele caractere juridice: 
‐ este un act unilateral, exprimând o singură voință, anume cea 
a testatorului; 
‐ este un act cu titlu gratuit, anume o liberalitate; 
Ca  şi  donația,  legatul  este  o  liberalitate,  întrucât  testatorul 
procură  gratificatului  un  folos  patrimonial,  fără  contraechivalent, 
diminuându‐şi,  în  consecință,  propriul  patrimoniu.  Legatul 
păstrează  caracterul  de  liberalitate,  chiar  dacă  este  grevat  de 
sarcini cu caracter patrimonial, în limita folosului pur gratuit3. 
‐ este un act mortis causa, producând efecte numai la moartea 
dispunătorului, spre deosebire de donație, care, deşi este o libera‐
litate,  produce  efecte  în  timpul  vieții  donatorului  (precum  şi  a 
donatarului).  Drept  urmare,  patrimoniului  testatorului  şi  cel  al 
legatarului nu vor cunoaşte modificări în timpul vieții celui dintâi, 
prin efectul legatului. 
‐  este  un  act  personal,  astfel  încât  desemnarea  legatarului  se 
face personal de către testator, şi nu prin reprezentare; 
‐ este un  act solemn, trebuind să îmbrace una dintre  formele 
cerute de lege. 

2. Clasificarea legatelor
Legatele  pot  fi  clasificate,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1054  
C. civ., în baza a două criterii: al obiectului lor şi al prezenței ori nu 
a  unor  modalități  care  afectează  voința  testatorului.  În  baza 
primului criteriu, distingem între: legate universale, legate cu titlu 
universal şi legate cu titlu particular. După cel de‐al doilea criteriu, 
legatele  pot  fi:  legate  pure  şi  simple,  legate  cu  termen,  legate  sub 
condiție şi legate cu sarcină. 

2 Cu privire la noua definiție a legatului, a se vedea şi M.D. Bob, Probleme de 
moşteniri  în  vechiul  şi  în  noul  Cod  civil,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2012,  
pp. 120‐126.
3 Fr. Deak, op. cit., p. 208.
810 Despre noţiunea şi felurile legatului

2.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Principala clasificare a legatelor are la bază criteriul obiectului 
acestora.  În  temeiul  acestuia,  putem  distinge,  aşa  cum  am  arătat, 
între  legate  universale,  legate  cu  titlu  universal  şi  legate  cu  titlu 
particular. 
Între  legatele  universale  şi  legatele  cu  titlu  universal  poate  fi 
identificată numai o diferență de ordin cantitativ, întrucât legatarul 
universal  are  vocație  la  universalitatea  bunurilor  testatorului,  iar 
legatarul  cu  titlu  universal  are  chemare  numai  la  o  fracțiune  din 
moştenire.  În  schimb,  legatele  cu  titlu  particular,  care  conferă 
vocație succesorală numai cu privire la bunuri privite ut singuli, au 
o altă fizionomie, deosebirea dintre acestea şi legatele universale şi 
cu  titlu  universal  fiind  una  de  ordin  calitativ.  Astfel,  legatarii 
universali  şi  cu  titlu  universal  sunt  ținuți  de  datoriile  şi  sarcinile 
moştenirii,  spre  deosebire  de  legatarii  cu  titlu  particular,  care,  în 
principiu, nu răspund de datoriile şi sarcinile acesteia. 

2.1.1. Legatul universal

Potrivit dispozițiilor art. 888 din Codul civil de la 1864, „lega‐
tul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte‐i 
la una sau mai multe persoane universalitatea bunurilor sale”. 
Această  definiție  a  fost  criticată  în  literatura  de  specialitate4, 
fiind calificată inexactă, întrucât nu învedera particularitatea care 
distingea  legatul  universal  de  legatul  cu  titlu  universal  sau  de  cel 
cu  titlu  particular.  Ceea  ce  este  specific  legatului  universal  este 
vocația  eventuală  la  întreaga  universalitate  a  bunurilor  testa‐
torului, şi nu emolumentul (cantitatea bunurilor) efectiv cules, aşa 
cum  ar  rezulta  din  definiția  mai  sus  redată,  care  folosea  în  acest 
sens  verbul  „lasă”.  Utilizarea  acestui  cuvânt  este  de  natură  a  ne 
indica  emolumentul  cules  de  către  legatar  sau,  după  caz,  legatari, 
anume  universalitatea  bunurilor  testatorului,  şi  nu  vocația  creată 
acestora.  Or,  dacă  am  fi  înțeles  textul  de  lege  mai  sus  redat  în 

4  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România,  Ed.  Academiei,  Bucureşti,  1966,  p.  253;  C.  Stătescu,  Drept  civil.  Con­
tractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică 
şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 173.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 811
sensul  că  menirea  lui  este  aceea  de  a  arăta  cantitatea  bunurilor 
culese  de  către  legatarul  universal,  nu  s‐ar  mai  fi  explicat  a  doua 
parte a sa, anume aceea care face referire la existența a doi sau mai 
mulți legatari universali. În fapt, fiecare dintre legatarii universali 
are vocație eventuală la întreaga moştenire, iar dacă pot şi vor să 
vină  la  moştenire,  universalitatea  succesorală  se  împarte  în  mod 
egal între aceştia. Aşadar, nu trebuie confundată vocația eventuală 
la moştenire, conferită de legat, cu emolumentul efectiv cules, care 
se determină, cu precizie, numai la data decesului testatorului. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1055  C.  civ.  însă,  „legatul  universal 
este  dispoziția  testamentară  care  conferă  uneia  sau  mai  multor 
persoane  vocație  la  întreaga  moştenire”.  Constatăm,  aşadar,  că 
noua reglementare în materie civilă, receptivă la criticile formulate 
în timp de către literatura de specialitate, defineşte într‐o manieră 
corespunzătoare  legatul  universal,  relevându‐i  esența,  anume 
vocația beneficiarilor la întreaga moştenire a testatorului. 
Drept  urmare,  legatul  prezintă  caracter  universal  în  urmă‐
toarele ipoteze: 
a) legatul poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul 
vine  în  concurs  cu  moştenitorii  legali  rezervatari,  care  sunt 
îndreptățiți la rezerva legală; 
În această ipoteză, întâlnim legatul asupra cotității disponibile 
(denumire  consacrată  de  literatura  de  specialitate  sub  imperiul 
vechiului  Cod  civil  şi  care  poate  fi  păstrată,  considerăm  noi,  şi  în 
prezent),  o  varietate  a  legatului  universal.  Un  astfel  de  legat  păs‐
trează  caracterul  universal,  întrucât  legatarul  ar  putea  culege 
întreaga moştenire, şi nu numai cotitatea disponibilă, dacă moşte‐
nitorii rezervatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, în limita 
rezervei legale5. Aşadar, aşa cum am arătat, pentru calificarea unui 
legat  ca  fiind  universal,  nu  prezintă  importanță  emolumentul 
efectiv  cules,  care  poate  fi  reprezentat  numai  de  o  fracțiune  din 
moştenire, ci vocația eventuală a legatarului la întreaga moştenire. 

5 Pentru discuții în legătură cu caracterul universal al unui asemenea legat, 
a se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, Cartea a IV­a. Despre moştenire şi liberalităţi, 
în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. 
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1091.
812 Despre noţiunea şi felurile legatului

b) legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de 
legatele cu titlu particular sau cu titlu universal şi de datoriile sau 
sarcinile moştenirii.  
Legatul  asupra  ceea  ce  rămâne  după  executarea  legatelor  cu 
titlu  universal  şi/sau  cu  titlu  particular  purta,  sub  imperiul 
vechiului  Cod  civil,  denumirea  de  legatul  prisosului  (rămăşiței). 
Întrucât  noul  Cod  civil  nu  reglementează  acest  tip  particular  de 
legat,  considerăm  că  denumirea  de  legat  al  prisosului  (rămăşiței) 
ar putea fi menținută6. 
Şi  în  această  ipoteză,  legatul  prezintă  caracterul  universal, 
întrucât legatarul universal ar putea culege universalitatea moşte‐
nirii dacă ceilalți legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, iar 
creditorii  sarcinilor  şi  datoriilor  succesiunii  nu  doresc  să 
beneficieze de drepturile lor. 
În lumina Codului civil de la 1864, literatura de specialitate7 a 
recomandat  ca,  în  ipoteza  absorbirii  totale  a  emolumentului  de 
către celelalte legate şi datorii sau sarcini, instanța de judecată să 
decidă,  în  funcție  de  circumstanțe,  dacă  testatorul  nu  a  avut 
intenția de a desemna mai degrabă un executor testamentar decât 
un  legatar  universal.  Practica  judecătorească  însă  a  apreciat  că, 
dimpotrivă,  acte  precum  înstrăinarea  unor  bunuri,  instituirea 
ulterioară  a  unui  legatar  cu  titlu  particular,  încheierea  unui 
antecontract de vânzare, chiar şi cu legatarul universal în cauză, nu 
au  semnificația  revocării  legatului  universal,  influențând  numai 
emolumentul care urmează a fi cules de către legatarul universal8. 
În ceea ce ne priveşte, considerăm că punctul de vedere exprimat 
de  către  literatura  de  specialitate,  sub  acest  aspect,  poate  fi 
susținut şi în prezent. 
c) legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului; 
d) legatul nudei proprietăți a întregii moşteniri. 

6 După cum apreciem că i s‐ar putea spune şi „legat al excedentului”.
7  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de  drept  civil  
român, Bucureşti, 1929, p. 904; M. Eliescu, op. cit., p. 254.
8  A  se  vedea,  cu  titlu  de  exemplu:  TS,  colegiul  civil,  dec.  nr.  552/1953,  în 
Culegere  de  decizii  pe  anii  1952‐1954,  I,  pp.  115‐117;  TS,  s.  civ.,  dec.  
nr. 1939/1972, în Repertoriu II 1969‐1975, pp. 212‐213.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 813
Acest  legat  păstrează  caracterul  universal,  întrucât  legatarul 
devine, la data deschiderii moştenirii, nudul proprietar (are numai 
atributul dispoziției) al întregii moşteniri, iar, la stingerea uzufruc‐
tului, va dobândi deplina proprietate a universalității succesorale. 
În  susținerea  acestui  punct  de  vedere,  invocăm  dispozițiile  
art. 1056 alin. (2) C. civ., potrivit cărora constituie un legat cu titlu 
universal, printre altele, proprietatea unei cote‐părți din moştenire 
sau  un  dezmembrământ  al  proprietății  asupra  totalității  moşte‐
nirii.  Interpretând  per  a  contrario  acest  text  de  lege,  ajungem  la 
concluzia că nuda proprietate a întregii moşteniri nu constituie un 
legat cu titlu universal, ci unul universal. 

2.1.2. Legatul cu titlu universal

Potrivit dispozițiilor art. 894 din Codul civil de la 1864, legatul 
cu titlu universal „(...) poate avea de obiect o fracțiune a moştenirii, 
precum  jumătate,  a  treia  parte  sau  toate  imobilele  sau  toate 
mobilele,  sau  o  fracțiune  din  imobile  sau  mobile”.  Erau  conside‐
rate,  aşadar,  legate  cu  titlu  universal,  potrivit  dispozițiilor 
vechiului Cod civil, următoarele: 
a)  legatul  unei  fracțiuni  din  moştenire,  precum  legatul  unei 
jumătăți, treimi etc. din moştenire; 
b) legatul tuturor bunurilor imobile; 
c) legatul tuturor bunurilor mobile; 
d) legatul unei fracțiuni din toate bunurile imobile; 
e) legatul unei fracțiuni din toate bunurile mobile. 
Potrivit  literaturii  de  specialitate9,  legatul  tuturor  bunurilor 
imobile sau legatul tuturor bunurilor mobile, respectiv legatul unei 
fracțiuni  din  toate  bunurile  imobile  şi  legatul  unei  fracțiuni  din 
toate bunurile mobile erau legate cu titlu universal, numai pentru 
considerentul că erau astfel calificate de dispozițiile art. 894 C. civ. 
anterior. În absența acestei calificări legale, legatul al cărui obiect 
era  reprezentat  de  toate  bunurile  imobile  sau  mobile  ale  defunc‐
tului,  respectiv  de  o  fracțiune  din  toate  bunurile  imobile  sau 
mobile  ale  acestuia,  ar  fi  fost  un  veritabil legat cu  titlu particular, 
întrucât  erau  determinate  bunurile  asupra  cărora  purta  liberali‐

9 Fr. Deak, op. cit., p. 216.
814 Despre noţiunea şi felurile legatului

tatea. În consecință, legatarul tuturor bunurilor imobile sau mobile 
ori al unei fracțiuni din toate bunurile imobile sau mobile, fiind un 
legatar  cu  titlu  universal,  era  ținut  de  datoriile  şi  sarcinile  moş‐
tenirii  în  limitele  cotei‐părți  primite.  Doctrina  aprecia  că  opera 
calificarea legală menționată, numai dacă raportarea era făcută la 
totalitatea  bunurilor  mobile  sau  imobile  sau  la  o  fracțiune  din 
acestea. Dacă însă cota‐parte avea o altă raportare (precum jumă‐
tate din bunurile mobile din apartamentul deținut în localitatea X), 
legatul era, potrivit literaturii de specialitate, cu titlu particular. 
Întrucât  enumerarea  legală  menționată  prezenta  caracter 
limitativ,  rezulta  că  toate  celelalte  legate,  care  nu  erau  cu  titlu 
universal, erau legate cu titlu particular. Cu toate acestea, în lumina 
dispozițiilor Codului civil de la 1864, a fost considerat legat cu titlu 
universal, legatul făcut de minorul cu vârsta cuprinsă între 16‐18 
ani,  asupra  întregii  sale  averi10,  legat  care,  în  prezent,  nu  mai 
beneficiază de reglementare legală. 
Potrivit dispozițiilor art. 1056 alin. (1) C. civ. însă, „legatul cu 
titlu universal este dispoziția testamentară care conferă uneia sau 
mai  multor  persoane  vocație  la  o  fracțiune  a  moştenirii”.  Prin 
„fracțiune  a  moştenirii”  se  înțelege,  în  lumina  dispozițiilor  
art. 1056 alin. (2) C. civ.: 
‐ fie proprietatea unei cote‐părți din moştenire; 
‐  fie  un  dezmembrământ  al  proprietății  asupra  totalității  sau 
asupra unei cote‐părți din moştenire; 
‐ fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori 
asupra  unei  cote‐părți  din  universalitatea  bunurilor  determinate 
după natura sau proveniența lor. 
Precizăm că nu avem de făcut comentarii cât priveşte formu‐
larea art. 1056 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b), aceasta fiind cores‐
punzătoare.  În  plus,  dispunând  în  acest  fel,  Codul  civil  în  vigoare 
rezolvă problema (controversată sub imperiul vechiului Cod civil) 
a legatului care poartă asupra unui dezmembrământ al proprietății 
întregii  moşteniri  sau  numai  a  unei  cote‐părți  a  acesteia,  inclu‐
zându‐l, firesc de altfel, în categoria legatelor cu titlu universal.  

10 M. Eliescu, op. cit., p. 256.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 815
Câteva aprecieri vom face însă în legătură cu legatul care are 
ca  obiect  proprietatea  sau  un  dezmembrământ  asupra  totalității 
ori  asupra  unei  cote‐părți  din  universalitatea  bunurilor  deter‐
minate după natura sau proveniența lor [reglementat de art. 1056 
alin. (2) lit. c) C. civ.], cu privire la care Codul civil în vigoare arată 
că este un legat cu titlu universal. Se pare că întâlnim aici, cel puțin 
parțial (cât priveşte legatul care are ca obiect proprietatea sau un 
dezmembrământ  asupra  totalității  ori  asupra  unei  cote‐părți  din 
universalitatea  bunurilor  determinate  după  natura  lor),  echiva‐
lentul dispoziției din vechiul Cod civil, potrivit căreia este un legat 
cu titlu universal cel care are ca obiect totalitatea bunurilor mobile 
sau imobile ale defunctului sau o fracțiune a bunurilor mobile sau 
imobile ale moştenirii. Drept urmare, opinia doctrinară exprimată 
anterior  intrării  în  vigoare  a  actualului  Cod  civil,  în  sensul  că 
totalitatea  (sau  o  fracțiune)  a  bunurilor  mobile  sau  imobile  ale 
defunctului ar trebui să formeze obiectul unui legat cu titlu parti‐
cular,  întrucât  nu  reprezintă  o  universalitate  juridică,  lipsindu‐i 
pasivul, nu a fost receptată de legiuitor.  
Întrucât  Codul  civil  în  vigoare  dispune  în  sensul  mai  sus 
indicat,  se  impune  să  arătăm  ce  s‐ar  putea  înțelege  prin  „univer‐
salitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor”. 
Astfel,  este  evident  că  termenul  „universalitate”,  folosit  de  Codul 
civil în art. 1056 alin. (2) lit. c) este diferit de cel de „universalitate 
juridică”, de patrimoniu, acesta din urmă reprezentând totalitatea 
drepturilor şi obligațiilor cu caracter patrimonial aparținând unei 
persoane. Este vorba, în textul în discuție, despre o universalitate 
de  fapt,  care,  spre  deosebire  de  cea  juridică,  nu  presupune 
existența unui pasiv. Or, de esența legatului cu titlu universal este 
suportarea de către beneficiarul liberalității a pasivului moştenirii, 
în  limitele  cotei‐părți  primite.  Cum  ar  putea  fi  atunci  conciliate 
aceste două aspecte? 
În literatura de specialitate recentă11 s‐a apreciat că termenul 
de „universalitate” trebuie perceput în sens larg, astfel încât să fie 
considerat legat cu titlu universal, şi legatul tuturor (sau unei cote‐
părți)  a  bunurilor  mobile  sau  imobile  ale  moştenirii,  legatul  unei 
fracțiuni  a  prisosului  sau  a  cotității  disponibile  şi  legatul  tuturor 

11 C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., p. 1092.
816 Despre noţiunea şi felurile legatului

(sau  unei  cote‐părți)  a  bunurilor  mobile  sau  imobile  ale  succe‐

siunii, situate într‐un anumit loc. 
În continuarea analizei noastre, credem că este util să redăm şi 
textul  art.  541  C.  civ.,  având  denumirea  indicativă  de  „Univer‐
salitatea de fapt”, potrivit căruia „(1) constituie o universalitate de 
fapt  ansamblul  bunurilor  care  aparțin  aceleiaşi  persoane  şi  au  o 
destinație  comună  stabilită  prin  voința  acesteia  sau  prin  lege.  (2) 
Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau 
separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”. 
Constituie  universalități  de  fapt,  potrivit  literaturii  de  spe‐
cialitate12,  cărțile  reunite  într‐o  bibliotecă,  colecțiile  de  artă  sau 
cele  numismatice,  turmele  de  animale,  fondul  de  comerț  etc. 
Pentru  a  fi  în  prezența  unei  universalități  de  fapt,  este  necesară, 
aşadar, întrunirea următoarelor condiții: 
‐ bunurile reunite să aparțină unei singure persoane; 
‐ ansamblul acestor bunuri să aibă o destinație comună, deter‐
minată de voința persoanei sau prin lege. 
Față  de  toate  acestea,  apreciem  că  termenul  „universalitate” 
poate avea un sens larg, însă acesta (însemnând că înglobează atât 
universalitatea de drept, juridică, cât şi universalitatea de fapt) nu 
poate şterge diferența fundamentală dintre cele două componente 
pe care sensul larg al termenului de universalitate l‐ar avea, anume 
că numai universalitatea juridică are pasiv, nu şi cea de fapt. Prin 
faptul  că  se  imaginează  acest  sens  larg  al  universalității  nu 
înseamnă  că  se  uneşte  regimul  juridic  al  celor  două  feluri  de 
universalitate  şi  nici  că  este  absorbită,  ca  regim  juridic,  univer‐
salitatea de fapt, în cea de drept. Sensul larg al termenului univer‐
salitate este asemănător, din acest punct de vedere, sensului larg al 
termenului „circuit civil”. 
Continuând  analiza  textului  art.  1056  alin.  (2)  lit.  c)  C.  civ., 
precizăm că, după natura lor, bunurile pot fi mobile sau imobile13. 

12  E.  Chelaru,  Cartea  a  III­a.  Despre  bunuri,  Titlul  I.  Bunurile  şi  drepturile 
reale în general, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), 
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 587.
13 A se vedea, în acest sens, G. Boroi, C.Al. Anghelescu, Curs de drept civil. 
Partea generală, ed. a II‐a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, 
pp. 75 şi urm.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 817
Ar rezulta, în consecință, că totalitatea bunurilor mobile sau, după 
caz, totalitatea bunurilor imobile ale defunctului poate fi calificată 
ca  fiind  universalitatea  bunurilor  lui  de  cuius  determinate  după 
natura  lor  şi  că  poate  forma  obiectul  unui  legat,  calificat  de 
legiuitor ca unul cu titlu universal.  
Apoi,  potrivit  doctrinei  recente14,  prin  provenienţa  bunurilor 
ar  trebui  să  înțelegem,  spre  exemplu,  că  acestea  fac  parte  din 
categoria  bunurilor  proprii  ale  defunctului  (cele  dobândite  de 
acesta  înainte  de  încheierea  căsătoriei  sau  dobândite  în  timpul 
căsătoriei cu acest regim juridic, aşadar, altele decât cele rezultate 
prin  lichidarea  comunității  de  bunuri)  sau  că  provin  dintr‐o 
moştenire deschisă, însă nelichidată.  
Față  de  teza  a  doua  a  acestei  opinii,  invocăm  dispozițiile  
art.  1114  alin.  (3)  lit.  b)  C.  civ.,  potrivit  cărora  legatarul  cu  titlu 
particular „(...) prin excepție (...) răspunde pentru pasivul moştenirii, 
însă  numai  cu  bunul  sau  bunurile  ce  formează  obiectul  legatului, 
dacă: (...) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum 
ar  fi  o  moştenire  culeasă  de  către  testator  şi  nelichidată  încă  (...)”. 
Rezultă, aşadar, că legatul unei moşteniri culese de către testator şi 
nelichidate  încă,  şi  nu  numai  (întrucât  în  textul  de  lege  nu  se 
realizează  o  enumerare  limitativă,  ci  numai  una  exemplificativă), 
prezintă caracter particular15. Să înțelegem, aşadar, că legatul unui 
moşteniri culese şi nedezbătute este unul cu titlu particular? Atunci, 
ce să înțelegem prin „universalități de bunuri determinate după pro­
venienţa  lor”,  care  formează  obiectul  unui  legat  cu  titlu  universal? 
Care  să  fie  criteriile  în  temeiul  cărora  legatul  unei  moşteniri  este 
calificat  cu  titlu  particular,  iar  legatul  unei  universalități  de  bunuri 
determinate  după  natura  sau  provenința  lor  este  un  legat  cu  titlu 
universal? Chiar legiuitorul, în art. 1114 C. civ., arată in terminis că 
moştenirea culeasă de către testator şi nelichidată încă reprezintă o 
universalitate.  Ce  reprezintă  atunci  universalitatea  la  care  face 
referire art. 1056 C. civ.? 
Într‐o altă ordine de idei, ne punem următoarea întrebare: în 
ipoteza  în  care  avem  în  vedere  o  raportare  suplimentară  a 

14 C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., p. 1092.
15 A se vedea, în acest sens, şi D.C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 89.
818 Despre noţiunea şi felurile legatului

universalității  de  bunuri  (alta  decât  natura  bunurilor  şi  prove‐

niența lor, raportări reținute de textul de lege), precum totalitatea 
(sau  jumătate  etc.)  bunurilor  mobile  ale  defunctului  din  aparta‐
mentul  deținut  în  localitatea  X  sau  toate  (jumătate  etc.)  bunurile 
imobile  ale  defunctului  din  țara  Y,  legatul  ar  fi  tot  cu  titlu 
universal?  Întrucât  intervine  un  element  suplimentar  de  indivi‐
dualizare  a  bunurilor,  anume  locul  situării  acestora,  nu  ar  fi  oare 
mai  justă  calificarea  legatului  ca  fiind  cu  titlu  particular16?  Aşa 
cum  am  arătat,  legiuitorul  face  referire,  în  cuprinsul  art.  1056 
alin. (2) lit. c) C. civ., la criteriile naturii şi provenienței bunurilor. 
Or,  în  exemplul  de  mai  sus,  al  doilea  criteriu  de  individualizare 
priveşte  locul  situării  bunurilor  şi,  prin  aceasta,  considerăm  noi, 
bunurile  sunt  individualizate  suplimentar  şi  ar  putea  constitui 
obiectul unui legat cu titlu particular. 
Comparând textul art. 1056 alin. (2) lit. c) C. civ. în vigoare  cu 
cel  al  art.  894  C.  civ.  de  la  1864,  care  au,  se  pare,  în  linii  mari, 
aceeaşi  finalitate,  anume  aceea  de  a  considera  că  totalitatea 
bunurilor mobile sau imobile ale defunctului pot constitui obiectul 
unui legat cu titlu universal, apreciem că era mai judicios redactat 
cel din urmă text de lege menționat. Această afirmație îşi păstrează 
valabilitatea  numai  dacă  actualul  legiuitor  a  intenționat  să 
determine  prin  sintagma  „universalitate  de  bunuri  determinată 
după  natura  sau  proveniența  lor”,  cel  puțin  în  parte,  totalitatea 
bunurilor mobile sau totalitatea bunurilor imobile ale defunctului. 
Or,  se  pare  că  legiuitorul  chiar  acest  lucru  a  vrut,  în  principal,  să 
rețină.  Drept  urmare,  ne  întrebăm  dacă  nu  cumva  era  mult  mai 
potrivit ca actualul Cod civil să păstreze exprimarea antecesorului 
său.  Este  adevărat  că  nu  ar  mai  fi  fost  avut  în  vedere  de  către 
legislația  civilă  în  vigoare,  în  contextul  analizat  de  noi,  criteriul 
provenienței bunurilor. 
În  final, în  opinia  noastră, chestiunea în discuție este  greu de 
tranşat, textele indicate ale Codului civil fiind vădit contradictorii. 
Pe  de  altă  parte,  considerăm  că,  în  continuare,  poate  fi  susținută 
opinia  doctrinară  potrivit  căreia  totalitatea  (sau  o  fracțiune  a) 
bunurilor mobile sau imobile ale defunctului ar trebui să formeze 

16 Pentru opinia contrară, a se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., 
p. 1092.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 819
obiectul unui legat cu titlu particular, acestea fiind individualizate 
şi neconstituind universalități juridice. 
Soluția corectă pare a fi calificarea corespunzătoare a catego‐
riilor  de  legate  avute  în  vedere,  potrivit  accepțiunilor  consacrate 
ale noțiunilor de universalitate juridică şi universalitate de fapt. Nu 
credem că neprecizarea felului universalității şi doar considerarea 
generică  a  noțiunii  de  universalitate  este  de  folos.  Aceasta, 
deoarece  şi  generic  exprimat,  termenul  universalitate  nu  poate 
escamota  natura  juridică  diferită  a  celor  două  categorii  care  i  se 
subsumează şi nici consecințele de regim juridic ce decurg de aici. 
Astfel,  universalitatea  juridică  de  drept  constituie  ansamblul 
drepturilor  şi  obligațiilor,  iar  universalitatea  de  fapt  reprezintă 
numai  un  ansamblu  de  bunuri,  lipsind  latura  pasivă.  Este  fără 
îndoială  că  noțiunea  universalității  de  fapt  este  utilă  în  planul 
dreptului,  dar  nu  pentru  a  caracteriza  obiectul  unui  legat  cu  titlu 
universal. Acesta din urmă trebuie să poarte asupra unei fracțiuni 
dintr‐o  universalitate  juridică,  să  existe  şi  pasiv  pentru  care 
legatarul  cu  titlu  universal,  proporțional,  să  răspundă.  Dacă 
această  latură  pasivă  lipseşte,  soluția  este,  în  cazul  unei  calificări 
legale  greşite,  propunerea  de  lege  ferenda,  vizând  reținerea  unei 
naturi juridice corecte, în cazul discutat, de legat cu titlu particular 
a  celui  având  ca  obiect  proprietatea  sau  un  dezmembrământ 
asupra  totalității  ori  asupra  unei  cote‐părți  din  universalitatea 
bunurilor determinate după natura sau proveniența lor. 
Finalizând  discuția  despre  acest  aspect  controversat  pe  care 
Codul civil în vigoare îl reglementează în art. 1056 alin. (2) lit. c) şi 
referindu‐ne  la  legatul  cu  titlu  universal  în  general,  precizăm  că 
ceea  ce‐l  caracterizează  pe  acesta  este  vocația  la  o  cotă‐parte  din 
universalitate,  iar  nu  emolumentul  efectiv  cules  de  către  legatar. 
Legatarul  cu  titlu  universal,  având  vocație  la  o  fracțiune  din 
patrimoniul  succesoral,  nu  va  profita  de  nevenirea  (datorată 
imposibilității  sau  voinței)  la  moştenire  a  altui  legatar  cu  titlu 
universal, dar va profita de nevenirea la moştenire a legatarului cu 
titlu particular sau a moştenitorului rezervatar, în măsura în care 
prezența  acestora  la  moştenire  ar  fi  micşorat  patrimoniul  cu 
privire la care se calculează cota legatarului cu titlu universal. 
În ceea ce ne priveşte, considerăm că legatul cu titlu universal 
poate îmbrăca şi următoarele forme: 
820 Despre noţiunea şi felurile legatului

‐ legatul unei fracțiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;  
‐  legatul  unei  fracțiuni  din  prisosul  moştenirii  (legatul  unei 
fracțiuni  din  ceea  ce  rămâne  după  executarea  celorlalte  legate  cu 
titlu universal sau/şi cu titlu particular); 
‐ legatul nudei proprietăți asupra unei fracțiuni din moştenire. 
Considerăm  însă  că  actualul  Cod  civil  face  referire  la  acest  tip  de 
legat, într‐o manieră implicită, în art. 1056 alin. (2) C. civ., cu ocazia 
enumerării legatelor cu titlu universal. Primul tip de legat cu titlu 
universal menționat de Codul civil în acest text de lege este cel care 
are  ca  obiect  proprietatea  unei  cote‐părți  din  moştenire.  Prin 
această  exprimare  este  încorporată,  considerăm  noi,  şi  nuda 
proprietate asupra unei fracțiuni din moştenire. 

2.1.3. Legatul cu titlu particular

Potrivit  dispozițiilor  art.  894  C.  civ.  de  la  1864,  era  legat 
singular,  orice  legat  care  nu  era  nici  universal  şi  nici  cu  titlu 
universal. Aşadar, vechiul Cod civil nu definea acest tip de legat. 
O reglementare cvasiidentică conține şi actualul Cod civil, care, 
în art. 1057, dispune în sensul că „orice legat care nu este universal 
sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular”. Constatăm, 
aşadar, faptul că actualul Cod civil consacră terminologia de „legat 
cu  titlu  particular”  în  locul  celei  de  „legat  singular”.  Este  foarte 
adevărat însă că vechea doctrină folosea noțiunea de „legat cu titlu 
particular”,  chiar  dacă  aceasta  nu  era  consacrată  in  terminis  de 
către reglementarea civilă în vigoare la acea dată. 
Legatul cu titlu particular este  acel legat care conferă vocație 
succesorală  la  unul  sau  mai  multe  bunuri  determinate,  spre 
deosebire  de  legatul  universal  şi  cu  titlu  universal,  care  conferă 
vocație la o universalitate sau la o fracțiune dintr‐o universalitate. 
De  asemenea,  spre  deosebire  de  legatarul  universal  şi  cu  titlu 
universal, legatarul cu titlu particular nu răspunde, în principiu, de 
pasivul  moştenirii  [art.  1114  alin.  (3)  C.  civ.].  Aşa  cum  am  arătat 
deja, deosebirea dintre legatul cu titlu particular, pe de o parte şi 
legatul universal şi cu titlu universal, pe de altă parte, este una de 
ordin calitativ. 
Ceea ce interesează şi în acest caz este vocația la moştenire, şi 
nu  emolumentul  efectiv  cules,  întrucât  valoarea  bunului  sau 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 821
bunurilor care formează obiectul legatului cu titlu particular poate 
fi  mai  mare  decât  valoarea  celor  care  formează  obiectul  legatului 
universal sau cu titlu universal. 
Având în vedere dispozițiile Codului civil în vigoare, apreciem 
că sunt legate cu titlu particular următoarele17: 
a) legatul care are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, 
corporale, individual determinate sau de gen. 
Prin intermediul legatului cu titlu particular poate fi transmis 
dreptul de proprietate exclusivă sau comună (numai o cotă‐parte 
ideală), nuda proprietate sau unele dezmembrăminte ale dreptului 
de proprietate (precum, uzufructul sau abitația). 
Legatarul, inclusiv cel cu titlu particular, are dreptul la fructele 
bunurilor  moştenirii,  acestea  cuvenindu‐i‐se  din  ziua  deschiderii 
moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privința sa, 
cu excepția cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie 
obiectul legatului a fost de bună‐credință [art. 1058 C. civ.]. Consta‐
tăm astfel că, cu titlu de noutate, ca regulă, legatarul are dreptul la 
fructele bunurilor moştenirii, din ziua deschiderii moştenirii. 
De asemenea,  bunul care constituie obiectul legatului cu titlu 
particular  se  predă  însoțit  de  accesoriile  sale,  în  starea  în  care 
acesta se găseşte la data deschiderii moştenirii [art. 1061 alin. (1) 
C. civ.]. 
În egală măsură, legatul cu titlu particular cuprinde şi dreptul la 
acțiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un 
terț după întocmirea testamentului [art. 1061 alin. (2) C. civ.]. 
Se cuvin, în principiu, legatarului cu titlu particular creşterile 
cantitative, calitative sau valorice înregistrate de bunul legat după 
întocmirea  testamentului,  prin  alipire,  lucrări  autonome,  lucrări 
adăugate  sau  achiziționarea  altor  bunuri  în  cadrul  unei  univer‐
salități.  Prezumția  astfel  instituită  de  art.  1061  alin.  (3)  C.  civ. 
prezintă  numai  caracter  relativ,  putând  fi  răsturnată  prin  proba 
contrară. 
Potrivit dispozițiilor art. 1059 alin. (1) C. civ., legatarul cu titlu 
particular  al  unui  bun  individual  determinat  dobândeşte  proprie‐

17 Enumerarea nu epuizează tipologia legatelor cu titlu particular întâlnită 
în  practică,  ci  îşi  propune  să  identifice  principalele  varietăți  ale  acestui  tip  de 
legat.
822 Despre noţiunea şi felurile legatului

tatea  acestuia  de  la  data  deschiderii  moştenirii.  Dimpotrivă, 

legatarul  cu  titlu  particular  al  unor  bunuri  de  gen  este  titularul 
unei  creanțe  asupra  moştenirii.  Dacă  testatorul  nu  a  prevăzut 
altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda 
bunuri de calitate medie [art. 1059 alin. (2) C. civ.]. 
Dacă legatul cu titlu particular este afectat de o sarcină a cărei 
valoare nu depăşeşte însă valoarea bunurilor primite, legatarul se 
va  putea  libera  predând  beneficiarului  sarcinii  bunurile  care  i‐au 
fost lăsate legat sau valoarea lor [art. 1060 alin. (1) C. civ.]. Aşadar, 
în ipoteza în care sarcina legatului cu titlu particular este excesivă 
(fără  a  depăşi  însă  valoarea  bunurilor  primite),  legatarul  are 
alegerea între următoarele posibilități: 
‐  păstrează  bunurile  care  au  format  obiectul  legatului  şi 
execută sarcina (excesivă); 
‐  predă  beneficiarului  sarcinii  bunurile  primite  cu  titlu  de 
legat,  fiind  liberat  astfel  de  executarea  modalității  care  afectează 
liberalitatea mortis causa; 
‐  predă  beneficiarului  sarcinii  valoarea  bunurilor  primite  în 
temeiul legatului cu titlu particular, fiind astfel liberat, ca şi în cazul 
precedent,  de  executarea  sarcinii  cu  care  a  fost  grevată  libera‐
litatea mortis causa. 
În toate cazurile însă, valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a 
sarcinilor  se  va  aprecia  prin  raportare  la  data  deschiderii 
moştenirii [art. 1060 alin. (2) C. civ.]. 
b)  legatul  care  are  ca  obiect  bunuri  mobile  incorporale, 
precum o creanță (legatum nominis); 
Testatorul  poate  gratifica  pe  legatarul  cu  titlu  particular  cu  o 
creanță  pe  care  o  are  împotriva  unei  terțe  persoane  sau  cu  alte 
drepturi  patrimoniale,  precum  drepturile  de  proprietate  intelec‐
tuală sau drepturile asupra unor dividende ori beneficii. 
c)  legatul  prin  care  testatorul‐creditor  îl  iartă  pe  legatarul‐
debitor de datorie (legatum liberationis); 
Într‐o  astfel  de  ipoteză,  datoria  legatarului  se  stinge  în  mo‐
mentul deschiderii moştenirii. 
d)  legatul  unui  fapt  (posibil  şi  licit),  prin  care  moştenitorul 
universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă 
ceva  în  favoarea  legatarului  cu  titlu  particular  (spre  exemplu, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 823
legatarul universal este obligat să plătească datoria legatarului cu 
titlu particular, față de un terț). 
e) legatul care are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în 
calitate  de  succesor  universal  sau  cu  titlu  universal,  nelichidată 
până la decesul acestuia (art. 1114 C. civ.); 
Cu  privire  la  problematica  acestui  tip  de  legat  am  făcut 
aprecieri  critice  cu  ocazia  analizei  legatului  cu  titlu  universal. 
Drept urmare, aici ne vom limita numai la a preciza că moştenirea 
culeasă de testator reprezintă o universalitate doar în raporturile 
dintre  acesta  şi  transmițător.  Ulterior  dobândirii,  o  astfel  de 
moştenire  poate  fi  înstrăinată  chiar  şi  prin  acte  mortis  causa, 
reprezentând  numai  un  grup  particular  de  bunuri18,  precum 
drepturile  reale,  şi  nu  o  universalitate.  Aşadar,  de  lege  lata,  o 
moştenire  culeasă  de  testator  poate  forma  obiectul  unui  legat  cu 
titlu particular. 
f)  legatul  nudei  proprietăți  a  unuia  sau  mai  multor  bunuri 
individual determinate; 
g) legatul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate cu 
privire  la  unul  sau  mai  multe  bunuri  individual  determinate.  De 
lege  lata,  nu  mai  reprezintă  o  problemă  controversată  calificarea 
legatului nudei proprietăți şi a legatului uzufructului.  
Astfel, legatul nudei proprietăți va fi calificat ca legat universal, 
cu titlu universal sau cu titlu particular, după cum obiectul său este 
reprezentat de întregul patrimoniu succesoral, numai de o parte a 
acestuia  sau  numai  de  un  bun  ori  mai  multe  bunuri  singulare. 
Legatul uzufructului (căruia îi asimilăm legatul asupra oricărui alt 
dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate),  având  ca  obiect 
totalitatea  bunurilor  succesorale,  o  cotă‐parte  din  moştenire, 
totalitatea sau cote‐părți din universalitatea bunurilor determinate 
după  natura  sau  proveniența  lor  reprezintă  un  legat  cu  titlu 
universal, iar cel care priveşte bunuri individual determinate este 
calificat  legat  cu  titlu  particular.  Aşadar,  legatul  asupra  unui 
dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate  nu  poate  fi  decât  cu 
titlu universal sau cu titlu particular. La această concluzie conduce 
interpretarea dispozițiilor art. 1056 alin. (2) lit. b) şi c) C. civ. 

18 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 949.
824 Despre noţiunea şi felurile legatului

În  final,  apreciem  însă  că,  pentru  rațiunile  exprimate  cu 

prilejul  analizei  legatului  cu  titlu  universal,  ar  fi  potrivit  să  fie 
considerate legate cu titlu particular şi: 
‐  legatul  tuturor  bunurilor  imobile  dintr‐o  anumită  țară  sau 
localitate; 
‐ legatul tuturor bunurilor mobile dintr‐un anumit loc; 
‐  legatul  unei  fracțiuni  din  toate  bunurile  imobile  dintr‐o 
anumită țară sau localitate; 
‐  legatul  unei  fracțiuni  din  toate  bunurile  mobile  situate  
într‐un anumit loc. 
Apoi,  sperăm  ca  o  viitoare  reglementare  civilă  să  califice  ca 
legat  cu  titlu  particular  (şi  nu  cu  titlu  universal  cum  este  în 
prezent),  legatul  ce  poartă  asupra  tuturor  (sau  unei  cote  părți)  a 
bunurilor mobile ori, după caz, imobile ale defunctului. 
În  sfârşit,  precizăm  că  actualul  Cod  civil  reglementează  (în 
unele  cazuri,  chiar  cu  titlu  de  noutate)  unele  tipuri  de  legate  cu 
titlu  particular,  care  prezintă  o  anumită  specificitate.  Constituie 
astfel de legate: legatul rentei viagere sau al unei creanțe de între‐
ținere, legatul alternativ, legatul bunului altuia, legatul conjunctiv. 
 
A. Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere  
Codul civil în vigoare reglementează în art. 1062 legatul rentei 
viagere sau al unei creanțe de întreținere, ca o varietate a legatului 
cu titlu particular. Astfel, „când obiectul legatului cuprinde o rentă 
viageră  sau  o  creanță  de  întreținere,  executarea  acestuia  este 
datorată din ziua deschiderii moştenirii”.  
Apreciem  ca  fiind  utilă  relevarea  specificității  unui  astfel  de 
legat cu titlu particular şi mai ales determinarea momentului în care 
acesta  trebuie  executat.  Reglementând  acest  ultim  aspect  într‐o 
manieră  expresă,  Codul  civil  elimină  riscul  apariției  unei 
controverse  doctrinare  cu  privire  la  momentul  de  la  care  legatul 
rentei viagere sau al creanței de întreținere trebuie pus în executare. 
 
B. Legatul alternativ 
Actualul  Cod  civil  prezintă,  de  asemenea,  meritul  de  a  regle‐
menta  legatul  alternativ,  un  legat  cu  titlu  particular,  întâlnit  în 
practică  cu  o  oarecare  frecvență.  Potrivit  dispozițiilor  art.  1063  
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 825
C. civ., „în cazul în care legatarului cu titlu particular i‐a fost lăsat 
fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ținut să execute 
legatul,  dacă  testatorul  nu  a  conferit  acest  drept  legatarului  sau 
unui terț”. 
Aşadar,  în  cazul  legatului  alternativ,  dreptul  de  alegere  a 
bunului legat aparține după caz: 
‐  celui  ținut  de  executarea  legatului  (executor  testamentar, 
moştenitori  legali,  legatari  universali  sau  legatari  cu  titlu  uni‐
versal), dacă testatorul nu a nominalizat o persoană care să aleagă 
bunul legat; 
‐  persoana  desemnată  de  testator  pentru  alegerea  bunului 
legat, aceasta putând fi legatarul însuşi sau un terț.  
 
C. Legatul bunului altuia 
Legatul  bunului  altuia  reprezintă  situația  în  care  testatorul  a 
dispus  în  favoarea  legatarului  cu  titlu  particular  de  un  bun  cert, 
care  nu‐i  aparține  nici  în  momentul  întocmirii  testamentului,  nici 
în momentul deschiderii succesiunii [art. 1064 alin. (1) C. civ.]. 
Aşadar,  pentru  a  ne  afla  în  prezența  legatului  bunului  altuia, 
trebuie întrunite următoarele elemente: 
a)  obiectul  legatului  este  reprezentat  de  un  bun  individual 
determinat.  
Legatul, având ca obiect bunuri de gen, este întrutotul valabil, 
întrucât  un  anumit  gen  de  bunuri  nu  poate  aparține  unui  titular 
determinat,  pe  de  o  parte,  iar  pe  de  altă  parte,  cel  însărcinat  cu 
executarea legatului având ca obiect bunuri de gen este obligat să 
le procure, dacă în patrimoniul testatorului nu se găsesc astfel de 
bunuri.  Legatarul  cu  titlu  particular  nu  devine  proprietar  al 
bunurilor de gen la data deschiderii succesiunii, ci numai creditor. 
b) bunul aparține altei persoane decât testatorul; 
c) testatorul nu are niciun drept, actual sau viitor, la data des‐
chiderii moştenirii, asupra bunului legat. 
În  soluționarea  acestei  probleme,  Codul  civil  distinge  două 
ipoteze: 
a) testatorul cunoştea că bunul de care a dispus nu‐i aparține; 
În această ipoteză, legatul este valabil, întrucât se prezumă că 
testatorul  a  impus  celor  cărora  le  revine  obligația  executării 
826 Despre noţiunea şi felurile legatului

testamentului, procurarea bunului şi predarea acestuia, legatarului 
[art.  1064  alin.  (3)  C.  civ.].  Cel  însărcinat  cu  executarea  legatului 
are următoarele două posibilități: 
‐  va  procura  bunul  şi‐l  va  preda  legatarului,  transferul 
dreptului de proprietate operând de la data procurării bunului, şi 
nu de la data deschiderii succesiunii; 
‐ va plăti legatarului o sumă echivalentă cu  valoarea bunului, 
raportată la momentul deschiderii moştenirii. 
b) testatorul nu cunoştea că bunul de care a dispus nu‐i aparține. 
Într‐o  astfel  de  ipoteză,  legatul  va  fi  lovit  de  nulitate  relativă 
[art. 1064 alin. (2) C. civ.], întrucât se prezumă că dacă testatorul 
ar  fi  cunoscut  realitatea,  nu  ar  fi  întocmit  testamentul.  Nulitatea 
legatului este atrasă de existența erorii esențiale [art. 1207 alin. (2) 
C. civ.] în care se află testatorul.  
Dovada  faptului  că  testatorul  a  ştiut  sau  nu  că  bunul  nu‐i 
aparține  trebuie  realizată  de  către  legatarul  interesat,  care  va 
putea folosi, în acest scop, orice mijloc de probă, chiar şi elemente 
extrinseci testamentului. 
 
D. Legatul conjunctiv 
Potrivit dispozițiilor art. 1065 C. civ., „legatul cu titlu particular 
este  prezumat  a  fi  conjunctiv  atunci  când  testatorul  a  lăsat,  prin 
acelaşi  testament,  un  bun  determinat  individual  sau  generic  mai 
multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia”.  
Într‐o astfel de situație, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu 
poate  să  primească  legatul,  partea  lui  va  profita  celorlalți  legatari  
[art. 1065 alin. (2) C. civ.]. Această soluție devine aplicabilă, nu numai 
în ipoteza în care obiectul legatului conjunctiv este reprezentat de un 
bun determinat individual sau generic, ci şi în cazul în care obiectul 
legatului  în  discuție  este  reprezentat  de  un  dezmembrământ  al 
dreptului de proprietate [art. 1065 alin. (2) C. civ.].  
Putem întâlni legat conjunctiv în următoarele două situații: 
a)  printr‐un  singur  legat,  testatorul  lasă  un  bun  determinat 
individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a 
preciza partea fiecăruia; 
b)  prin  mai  multe  legate  separate,  cuprinse  însă  în  acelaşi 
testament  (altfel  punându‐se  în  discuție  problema  revocării), 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 827
testatorul  lasă  acelaşi  bun  determinat  individual  sau  generic  mai 
multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia. 
Considerăm  că  prezintă  utilitate  practică,  în  acest  context, 
realizarea  distincției  dintre  legatul  conjunctiv  şi  substituția 
vulgară,  din  reglementarea  anterioară.  Precizăm  că  actualul  Cod 
civil, permițând în anumite condiții substituția fideicomisară, deşi 
nu mai reglementează substituția vulgară, cu atât mai mult aceasta 
din urmă fiind în prezent valabilă. 
Astfel,  potrivit  Codului  civil  de  la  1864,  substituția  vulgară 
reprezenta  dispoziția  inserată  într‐un  testament,  prin  care  testa‐
torul  desemna  alături  de  legatar  şi  o  a  doua  persoană  care  să  fie 
gratificată  numai  dacă  cea  dintâi  nu  accepta  să  primească  sau  nu 
putea  să  primească  bunurile  care  formau  obiectul  legatului  
(art.  804  C.  civ.  de  la  1864).  Aşadar,  în  cazul  substituției  vulgare, 
operațiune juridică permisă atât de Codul civil de la 1864, cât şi de 
actualul Cod civil, într‐un final, bunurile legate vor fi culese numai 
de către o singură persoană (legatarul sau, dacă acesta nu va vrea 
sau  nu  va  putea  să  primească  bunurile,  cea  de‐a  doua  persoană 
nominalizată  de  testator).  În  cazul  legatului  conjunctiv  însă, 
testatorul  instituie  mai  mulți  legatari,  care  vor  culege  împreună 
bunurile legate, partea acestora nefiind precizată. Drept urmare, în 
cazul  substituției  vulgare,  desemnarea  realizată  de  testator  are 
caracter  alternativ,  în  timp  ce,  în  cazul  legatului  conjunctiv, 
desemnarea realizată de testator prezintă caracter cumulativ. 

2.2. Clasificarea legatelor după cum sunt sau nu afectate de

modalităţi
În  funcție  de  prezența  sau  nu  a  unor  modalități  care  le 
afectează,  legatele  pot  fi:  legate  pure  şi  simple,  legate  cu  termen, 
legate sub condiție şi legate cu sarcină19. 
Codul civil în vigoare se limitează în art. 1054 alin. (2) numai 
la  a  preciza  că  „legatul  poate  fi  pur  şi  simplu,  cu  termen,  sub 
condiție  sau  cu  sarcină”.  Drept  urmare,  pentru  a  analiza  aceste 

19  Toate  precizările  făcute  de  către  literatura  de  specialitate  cu  privire  la 
aceste tipuri de legate, în reglementarea Codului civil de la 1864, îşi păstrează 
valabilitatea şi sub imperiul noului Cod civil. 
828 Despre noţiunea şi felurile legatului

tipuri de legate, vom apela la dispozițiile Codului civil incidente în 
materia modalităților obligațiilor (art. 1396‐1420). În Cartea a V‐a 
„Despre  obligații”,  Titlul  III  „Modalitățile  obligațiilor”,  art.  1396‐
1398, Codul civil reglementează, firesc de altfel, numai condiția şi 
termenul.  La  sarcină,  modalitate  specifică  numai  liberalităților, 
Codul  civil  face  referire,  în  mai  multe  texte  ale  sale,  în  special,  în 
cele afectate revocării liberalităților pentru neexecutarea sarcinii.  

2.2.1. Legatul pur şi simplu

Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio moda‐
litate. În cazul legatului pur şi simplu (universal, cu titlu universal 
sau  cu  titlu  particular),  drepturile  legatarului  se  dobândesc  din 
momentul deschiderii moştenirii. De asemenea, dreptul de opțiune 
al  legatarului,  decedat  după  deschiderea  moştenirii,  însă  mai 
înainte  de  a  fi  exercitat  dreptul  de  opțiune  succesorală,  se 
transmite propriilor moştenitori (art. 1105 C. civ.). Este evident că, 
din  momentul  deschiderii  moştenirii,  legatarul  poate  înstrăina, 
prin acte între vii, dreptul dobândit.  

2.2.2. Legatul cu termen

Testatorul poate supune legatul unui termen20, suspensiv sau 
extinctiv,  caz  în  care  vor  fi  aplicabile,  în  principiu,  regulile 
dreptului  comun  în  materie  de  modalități,  anume  art.  1411‐1420 
C. civ. 
Potrivit dispozițiilor art. 1412 alin. (1) C. civ., în cazul legatului 
afectat de un termen suspensiv, este amânată executarea acestuia 
până  la  împlinirea  termenului  (spre  exemplu,  un  an  de  la  deschi‐
derea  moştenirii  sau  majoratul  legatarului).  Aşadar,  naşterea 
drepturilor  legatarului  coincide  cu  data  deschiderii  moştenirii, 
numai  exercițiul  acestora  fiind  amânat  până  la  împlinirea 

20 Potrivit dispozițiilor art. 1411 C. civ., termenul reprezintă un eveniment 
viitor şi sigur, de care depinde executarea sau stingerea obligației. A se vedea, în 
acest sens, şi: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele 
dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 179; A. Cojocaru, Drept 
civil.  Partea  generală.,  Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti,  2000,  p.  235;  M.  Mureşan, 
Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj‐Napoca, 1996, pp. 156‐157.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 829
termenului.  În  consecință,  devenind  proprietar  din  momentul 
deschiderii  succesiunii,  legatarul  poate  dispune  prin  acte  inter 
vivos sau mortis causa de drepturile dobândite prin testament, însă 
nu poate pretinde predarea lucrului legat sau plata creanței, decât 
la împlinirea termenului (art. 1414 C. civ.). 
Dimpotrivă,  în  cazul  legatului  afectat  de  un  termen  extinctiv, 
legatarul  îşi  poate  exercita  drepturile  succesorale  din  momentul 
deschiderii  succesiunii,  ca  şi  în  cazul  legatului  pur  şi  simplu, 
acestea încetând pentru viitor, la împlinirea termenului [art. 1412 
alin.  (2)  C. civ.].  Constituie, spre  exemplu, legat  afectat de  termen 
extinctiv, legatul având ca obiect dobânzile produse de o sumă de 
bani pe o durată de timp determinată. 

2.2.3. Legatul sub condiţie

Testatorul poate supune legatul unei condiții21 suspensive sau 
rezolutorii. 
În  cazul  condiției  suspensive,  legatarul  nu  devine  proprietar 
sau  creditor  de  la  data  deschiderii  moştenirii,  ci  de  la  data  înde‐
plinirii  condiției  pozitive  sau  neîndeplinirii  condiției  negative. 
Îndeplinirea condiției suspensive produce efecte retroactive, lega‐
tarul  devenind  proprietar  sau  creditor  de  la  data  deschiderii 
moştenirii (art. 1400 C. civ.). 
Înainte  de  îndeplinirea  condiției  suspensive  (pendente  condi­
tione),  legatarul  poate  lua  măsuri  conservatorii,  potrivit  dispo‐
zițiilor  art.  1409  C.  civ.,  ce  constituie  dreptul  comun  în  materie. 
Spre  deosebire  însă  de  dreptul  comun,  legatul  devine  caduc  prin 
moartea  legatarului,  înainte  de  îndeplinirea  condiției  suspensive 
care afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal 
[art. 1071 lit. e) C. civ.]. Aşadar, drepturile legatarului sub condiție 
suspensivă  nu  se  transmit  către  propriii  moştenitori,  dacă  acesta 
decedează  înainte  de  împlinirea  condiției.  Rezultă  că  dreptul 
legatarului  este  dublu  condițional,  pentru  naşterea  lui  trebuind 

21 Potrivit dispozițiilor art. 1399 C. civ., condiția reprezintă un eveniment vii‐
tor şi nesigur, de care depinde eficacitatea sau desființarea obligației. A se vedea, 
cu titlu exemplificativ: Gh. Beleiu, op. cit., p. 182; A. Cojocaru, op. cit., p. 240.
830 Despre noţiunea şi felurile legatului

îndeplinite două condiții: cea impusă de testator şi cea legală, de a 
supraviețui până la momentul realizării evenimentului. 
În cazul condiției rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere 
din momentul deschiderii moştenirii, ca şi în cazul legatului pur şi 
simplu,  îndeplinirea  condiției  atrăgând  desființarea  retroactivă  a 
legatului [art. 1401 alin. (1) C. civ.]. 
Pendente conditione (înainte de îndeplinirea condiției), legatul 
este  transmisibil  prin  acte  între  vii,  iar  în  cazul  decesului 
legatarului, legatul se transmite succesorilor acestuia.  
Eveniente  conditione  (după  îndeplinirea  condiției),  legatul  se 
desființează retroactiv de la data deschiderii moştenirii. În consecință, 
se desființează şi drepturile succesorilor legatarilor, indiferent că este 
vorba de o transmisiune între vii sau pentru cauză de moarte. 
Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiției), legatul 
se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu. 

2.2.4. Legatul cu sarcină (sub modo)

Sarcina este singura modalitate care afectează exclusiv libera‐
litățile. Aceasta reprezintă obligația impusă de testator legatarului, 
constând în a da, a face sau a nu face ceva. După acceptarea lega‐
tului, legatarul este obligat a îndeplini sarcina impusă de testator. 
Sarcina poate afecta atât legatul universal şi cu titlu universal, cât 
şi legatul cu titlu particular. Neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de 
către  legatar  poate  atrage  revocarea  judecătorească  a  legatului. 
Dimpotrivă,  neîndeplinirea  fortuită  a  sarcinii  atrage  revocarea, 
numai dacă, potrivit voinței testatorului, eficacitatea legatului este 
condiționată de executarea sarcinii [art. 1069 alin. (1) C. civ.]. 
Sarcina se aseamănă cu condiția rezolutorie, sub următoarele 
două aspecte: 
‐  nu  afectează  dobândirea  dreptului  asupra  legatelor,  acesta 
luând naştere din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul 
legatului pur şi simplu; 
‐  nerealizarea  sarcinii  produce  efecte  retroactive,  până  la 
momentul deschiderii moştenirii. 
Spre deosebire însă de condiția rezolutorie, neexecutarea sar‐
cinii  poate  atrage  executarea  silită  şi  chiar  revocarea  judiciară  a 
legatului. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 831
Sarcina  poate  fi  stipulată  în  interesul  unui  terț,  în  interesul 
testatorului sau în interesul legatarului însuşi. 
a) Sarcina prevăzută în interesul unui terţ 
Dacă  testatorul  a  prevăzut  în  testamentul  său  o  sarcină  în 
favoarea  unui  terț,  acesta  a  realizat  astfel  o  stipulație  pentru 
altul22, constituind în fapt o plată sau o liberalitate indirectă. Dacă 
testatorul  a  realizat  o  liberalitate  indirectă,  suntem  în  prezența 
unui  dublu  legat,  caz  în  care  se  stabilesc  raporturi  juridice  între 
testator  şi  legatar,  între  testatorul‐stipulant  şi  terțul  beneficiar  şi 
între legatar  şi terțul  beneficiar. Regulile capacității de a dispune, 
respectiv de a primi prin intermediul unui legat trebuie analizate 
atât  în  raporturile  stabilite  între  testator  şi  legatar,  cât  şi  în 
raporturile  stabilite  între  testatorul‐stipulant  şi  terțul  beneficiar. 
Nu se impune aceeaşi exigență în raporturile stabilite între legatar 
şi  terțul  beneficiar,  întrucât  executarea  sarcinii  reprezintă  plata 
unei obligații23. 
Cu titlu de excepție de la regulile dreptului comun în materia 
capacității  de  a  primi  prin  liberalități,  este  valabilă  sarcina 
stipulată  în  favoarea  unei  persoane  viitoare  (neconcepute)  sau 
nedeterminabile, cu  condiția ca  aceasta să  existe sau  să  fie deter‐
minabilă la data executării sarcinii. Constituie o sarcină în interesul 
unei  persoane  viitoare,  spre  exemplu,  acea  sarcină  stipulată  în 
favoarea copilului pe care‐l va naşte, în timpul căsătoriei, nepoata 
testatorului. 
Codul  civil,  în  cuprinsul  art.  1073,  reglementează  regimul 
legatului­sarcină.  Potrivit  acestui  text  de  lege,  ca  regulă,  „(...) 
caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un 
legat‐sarcină în favoarea unui terț nu atrage ineficacitatea acestui 
din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea lega‐
tului  sunt  obligați  să  execute  legatul‐sarcină”.  În  mod  excepțional 
însă  ineficacitatea  (caducitatea  sau  revocarea  judecătorească) 
legatului  afectat  cu  un  legat‐sarcină  atrage  şi  ineficacitatea  celui 

22  Stipulația  pentru  altul  este  reglementată  de  Codul  civil  în  art.  1284‐
1288. A se vedea şi S. Neculaescu, Efectele actului juridic civil, în S. Neculaescu,  
L.  Mocanu,  Gh.  Gheorghiu,  I.  Genoiu,  A.  Țuțuianu,  Instituţii  de  drept  civil.  Curs 
selectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 107‐109.
23 Fr. Deak, op. cit., p. 230.
832 Despre noţiunea şi felurile legatului

din  urmă,  dacă  bunul  care  formează  obiectul  legatului  cu  titlu 
particular  a  pierit  în  totalitate  din  motive  care  nu  țin  de  voința 
testatorului,  în  timpul  vieții  testatorului  sau  înaintea  împlinirii 
condiției suspensive care afectează legatul [art. 1073 coroborat cu 
art. 1071 lit. f) C. civ.]. 
b) Sarcina prevăzută în interesul testatorului 
Testatorul  poate  stipula  o  sarcină,  chiar  în  interesul  său 
personal.  În  niciun  caz  testatorul  nu  poate  impune  legatarului 
executarea  unei  obligații  în  timpul  vieții  celui  dintâi,  întrucât 
testamentul este un act mortis causa, care‐şi produce efectele abia 
la  momentul  morții  autorului  său.  Constituie,  spre  exemplu,  o 
sarcină  stipulată  în  interesul  testatorului,  suportarea  cheltuielilor 
de înmormântare sau plata unei datorii24. 
Atât  în  cazul  sarcinii  stipulate  în  favoarea  unui  terț,  cât  şi  în 
cazul sarcinii stipulate în interesul testatorului, legatul încetează a 
mai fi liberalitate în limitele sarcinii. 
c) Sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi 
Dacă sarcina a fost stipulată în interesul legatarului, suntem în 
prezența  unei  liberalități  cu  afectațiune  specială.  Constituie,  spre 
exemplu, sarcină stipulată în favoarea legatarului, o sumă de bani 
destinată a finanța continuarea studiilor de către legatar. 
Spre  deosebire  de  celelalte  două  tipuri  de  sarcină,  în  acest 
ultim  caz,  legatul  este  pur  gratuit,  chiar  dacă  este  afectat  de  o 
sarcină, rămânând însă revocabil pentru neexecutarea acesteia. 

24 Pentru alte exemple, a se vedea G.C. Frențiu, Titlul II. Moştenirea legală, 
Capitolul III. Testamentul, în colectiv de autori, Noul Cod civil. Comentarii, doctri­
nă şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 190.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 833

DESPRE CAUZELE INEFICACITĂŢII LEGATULUI

(art. 1051­1053,  
art. 1068­1073) 

1. Consideraţii generale
Prin  ineficacitatea  legatelor,  concept  nedefinit  de  lege,  însă 
utilizat atât de actualul Cod civil, cât şi de literatura de specialitate, 
sunt  desemnate  ipotezele  în  care  legatele  nu‐şi  produc  efectele 
juridice  fireşti,  din  cauze  prevăzute  de  lege.  Constituie  astfel  de 
cauze,  potrivit  dispozițiilor  art.  1072  C.  civ.:  nulitatea,  revocarea, 
caducitatea  sau  desființarea  pentru  nerealizarea  condiției  sus‐
pensive  ori  pentru  îndeplinirea  condiției  rezolutorii.  Dispunând 
astfel,  Codul  civil  pune  capăt  oricărei  controverse  cu  privire  la 
cauzele care atrag ineficacitatea legatelor.  
Întrucât nulitatea nu comportă, în materia legatelor, elemente 
de specificitate care să impună tratarea sa, în cele ce urmează vom 
acorda atenție numai revocării şi caducității. 

2. Revocarea legatelor
Revocarea  legatelor  (valabil  încheiate),  a  cărei  consecință 
constă  în  lipsirea  acestora  de  efecte  juridice,  poate  fi  emanația 

Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
834 Despre cauzele ineficacităţii legatului

voinței  unilaterale  a  testatorului,  caz  în  care  suntem  în  prezența 

revocării  voluntare,  sau  poate  fi  opera  instanței  de  judecată, 
situație  în  care  vorbim  despre  revocarea  judecătorească.  Drept 
urmare,  se  impune  să  analizăm  distinct  revocarea  voluntară  a 
legatelor şi revocarea judecătorească a acestora. 

2.1. Revocarea voluntară a legatelor

Codul  civil  în  vigoare  conține  atât  dispoziții  referitoare  la 
revocarea  voluntară  a  testamentului  (art.  1051‐1053),  cât  şi 
dispoziții referitoare la revocarea voluntară a legatului (art. 1068). 
Mai  mult,  actul  normativ  menționat,  dând  dovadă  de  consecvență, 
stabileşte  şi  corelația  dintre  aceste  dispoziții  legale,  arătând  în 
art. 1068 alin. (1) că „legatele sunt supuse dispozițiilor privind 
revocarea voluntară a testamentului”. Drept urmare, se impune să 
analizăm  cu  prioritate  problematica  revocării  voluntare  a 
testamentului,  dispozițiile  Codului  civil  incidente  în  această 
materie constituind dreptul comun şi fiind aplicabile şi legatului. 

2.1.1. Revocarea voluntară a testamentului

Posibilitatea  revocării  testamentului  de  către  testator  însuşi 
rezultă  din  caracterul  esențialmente  revocabil  al  testamentului, 
consacrat  de  Codul  civil  în  art.  1034.  Testatorul  poate  reveni 
oricând (până în ultima clipă a vieții sale) asupra voinței materia‐
lizate în testament, acesta neputând renunța la dreptul de a revoca 
dispozițiile sale testamentare. În egală măsură, dreptul de a revoca 
testamentul  nu  este  susceptibil  de  exercitare  abuzivă,  putând  fi 
astfel  exercitat  chiar  şi  discreționar.  În  consecință,  legatarul  nu 
poate  invoca  vreun  drept  câştigat,  atâta  vreme  cât  testamentul, 
reprezentând  un  act  de  ultimă  voință,  produce  efecte  de  la  data 
deschiderii moştenirii. 
Testatorul poate revoca testamentul, în tot sau numai în parte, 
expres sau tacit. Drept urmare, vom distinge între cele două forme 
ale  revocării  voluntare  a  testamentului:  revocarea  voluntară 
expresă şi revocarea voluntară tacită. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 835
A. Revocarea voluntară expresă a testamentului 
Potrivit dispozițiilor art. 1051 alin. (1) C. civ., „un testament nu 
poate  fi  revocat  expres,  în  tot  sau  în  parte,  decât  printr‐un  act 
autentic notarial sau printr‐un testament ulterior”.  
Constatăm  astfel  că  acest  text  de  lege  foloseşte  o  dublă 
negație/restricție – „(...) nu poate fi revocat (...)”, „(...) decât (...)” – 
pentru  a  reda  o  idee  afirmativă.  Legiuitorul  ar  fi  putut  realiza  o 
formulare corespunzătoare, evitând această supărătoare restricție, 
care, în egală măsură, poate genera şi unele dificultăți de înțelegere 
a textului, astfel: „Un testament poate fi revocat expres, în tot sau 
în  parte,  numai  printr‐un  act  autentic  notarial  sau  printr‐un 
testament ulterior”.  
Într‐o altă ordine de idei, din dispozițiile legale în discuție reiese 
că  revocarea  voluntară  expresă  rezultă  din  declarația  testatorului, 
cuprinsă într‐un înscris. Textul de lege menționat relevă, de aseme‐
nea, faptul că revocarea testamentului este un act solemn şi că ne‐
respectarea condițiilor de formă atrage nulitatea absolută a acesteia. 
a)  Revocarea  voluntară  expresă  a  testamentului  printr­un  act 
autentic notarial 
Revocarea testamentului poate fi cuprinsă într‐un act autentic 
notarial, redactat special în acest sens, sau într‐un alt act autentic, 
precum  într‐un  contract  de  donație.  În  ipoteza  revocării 
testamentului  printr‐un  act  autentic  notarial,  nu  este  necesar  ca 
acesta  să  respecte  condițiile  speciale  de  formă  ale  testamentului, 
nefiind un act de ultimă voință. 
b)  Revocarea  voluntară  expresă  a  testamentului  printr­un 
testament ulterior 
Validitatea revocării nu este afectată de faptul că testamentul 
revocator  are  o  altă  formă  decât  testamentul  revocat  (spre 
exemplu,  testamentul  autentic  este  revocat  printr‐un  testament 
olograf)  [art.  1051  alin.  (2)  C.  civ.]  sau  că  testamentul  revocator 
conține  numai  dispoziția  de  revocare.  În  mod  necesar  însă  testa‐
mentul  revocator  trebuie  să  respecte,  în  afară  de  condițiile 
generale de validitate, condițiile de formă ale unui testament. 
Dacă  testamentul  revocator  conține  şi  legate,  ineficacitatea 
acestora  (datorată  incapacității  legatarilor  sau  lipsei  voinței  de  a 
moşteni) nu influențează, în opinia noastră, validitatea revocării. 
836 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Indiferent că este realizată prin testament sau prin act auten‐
tic,  revocarea  voluntară  expresă  nu  trebuie  exprimată  în  termeni 
sacramentali.  Pentru  a  fi  însă  în  prezența  revocării  voluntare 
exprese este necesar ca voința testatorului să fie neîndoielnică. 
Revocarea  expresă  a  testamentului,  făcută  printr‐un  act 
autentic notarial sau printr‐un testament autentic se va înscrie de 
îndată de către notarul public în registrul național notarial ținut în 
format  electronic,  în  care  sunt  înregistrate,  potrivit  dispozițiilor 
art. 1046 C. civ., testamentele autentice. Obligația notarului public 
de  a  realiza  această  formalitate  în  scopul  asigurării  opozabilității 
față de terți este statuată de dispozițiile art. 1051 alin. (3) C. civ.  
 
B. Revocarea voluntară tacită a testamentului 
Aceasta  rezultă  indirect,  însă  neîndoielnic,  din  anumite  acte 
sau  fapte  ale  testatorului  sau  cunoscute  de  acesta,  şi  nu  din 
declarația sa expresă de voință.  
Prin  dispozițiile  art.  1052,  Codul  civil  face  referire  la  urmă‐
toarele două cazuri de revocare tacită a testamentului: 
a)  distrugerea,  ruperea  sau  ştergerea  testamentului  olograf 
[art. 1052 alin. (1) C. civ.] 
Codul  civil  de  la  1864  nu  conținea  o  astfel  de  dispoziție,  însă 
doctrina  şi  jurisprudența  au  apreciat  că  distrugerea  materială  a 
testamentului  olograf  sau  mistic  de  către  testator  sau  de  către  o 
terță  persoană,  cu  ştirea  testatorului,  constituia  o  cauză  de 
revocare voluntară tacită a legatului.  
În  mod  just,  actualul  Cod  civil  preia  această  soluție  şi 
reglementează  revocarea  tacită  a  testamentului  olograf.  Precizăm 
însă că nu ar fi posibilă revocarea voluntară tacită a testamentului 
autentic  prin  distrugere,  rupere  sau  ştergere,  întrucât  exemplarul 
original al acestuia se păstrează în arhiva notarială, iar întocmirea sa 
este  înregistrată  în  condițiile  legii.  Apoi,  revocarea  testamentului 
autentic  trebuie  realizată  cu  respectarea  principiului  simetriei  for‐
mei, aşadar, numai printr‐un alt testament sau printr‐un act autentic 
notarial. Rezultă astfel că testamentul autentic poate fi revocat tacit 
numai pentru cel de‐al doilea caz reglementat de Codul civil, în art. 
1052,  anume  pentru  contrarietatea  şi  incompatibilitatea  dispozi‐
țiilor testamentului anterior cu cele ale unui testament ulterior. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 837
Constatăm,  aşadar,  că  actualul  Cod  civil,  cu  titlu  de  noutate, 
consacră  o  cauză  de  revocare  tacită  cu  incidență  exclusivă  în 
materia  testamentului  olograf.  Drept  urmare,  numai  testamentul 
olograf  poate  fi  revocat  ca  urmare  a  distrugerii,  ruperii  sau 
ştergerii acestuia de către testator.  
În  toate  cazurile,  distrugerea  sau  ruperea  testamentului 
olograf de către testator atrage, de o manieră implicită, revocarea 
testamentului.  
În egală măsură, ştergerea testamentului olograf atrage revoca‐
rea acestuia. Cât priveşte însă această cauză de revocare tacită a tes‐
tamentului olograf, trebuie să distingem însă următoarele situații: 
‐ testamentul olograf conține mai multe dispoziții şi numai una 
dintre acestea este ştearsă; 
‐  testamentul  olograf  conține  o  singură  dispoziție  şi  aceasta 
este ştearsă. 
În  prima  ipoteză  ne  aflăm  în  prezența  unui  testament  cu 
conținut complex (care conține mai multe dispoziții testamentare, 
nu  neapărat  legate),  iar  ştergerea  numai  a  unei  dispoziții  testa‐
mentare  atrage  doar  revocarea  acesteia,  şi  nu  a  întregului  act  de 
ultimă voință [art. 1052 alin. (1) teza a doua C. civ.]. Ştergerea însă 
a  singurei  dispoziții  a  testamentului  olograf  atrage  revocarea 
acestuia, în întregul său. 
Dacă prin ştergere se realizează o modificare a testamentului, 
revocarea acestuia intervine numai în măsura în care modificările 
realizate astfel nu sunt semnate de către testator [art. 1052 alin. (1), 
teza  finală  C.  civ.].  Aşadar,  modificările  aduse  unui  testament  prin 
ştergere,  şi  semnate  de  către  testator,  nu  atrag  revocarea  testa‐
mentului. 
Distrugerea,  ruperea  sau  ştergerea  testamentului  olograf, 
realizată de către o altă persoană decât testatorul, însă în condițiile 
în  care  acesta  din  urmă  cunoaşte  despre  acest  fapt  şi  este  în 
măsură  să‐şi  refacă  actul  de  ultimă  voință,  atrage,  de  asemenea, 
revocarea  testamentului  [art.  1052  alin.  (2)  C.  civ.].  Aşadar,  revo‐
carea  testamentului  olograf  intervine,  în  ipoteza  în  care  distru‐
gerea, ruperea sau ştergerea acestuia este realizată de către o altă 
persoană  decât  testatorul,  numai  dacă  sunt  întrunite  în  mod 
cumulativ următoarele două condiții: 
838 Despre cauzele ineficacităţii legatului

‐  testatorul  cunoaşte  despre  distrugerea,  ruperea  sau  şter‐

gerea testamentului olograf;  
‐ testatorul este în măsură să refacă testamentul olograf. 
Interpretând per a contrario aceste dispoziții legale, rezultă că 
nu intervine revocarea testamentului olograf în următoarele două 
situații: 
‐ distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf este 
realizată  de  către  o  altă  persoană  decât  testatorul  şi  acesta  din 
urmă nu cunoaşte acest fapt; 
‐ distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf este 
realizată  de  către  o  altă  persoană  decât  testatorul  şi,  deşi  acesta 
din urmă cunoaşte acest fapt, nu este în măsură să îl refacă. 
În concluzie, revocarea testamentului olograf prin distrugere, 
rupere sau ştergere intervine dacă sunt întrunite în mod cumulativ 
următoarele condiții: 
‐ testamentul distrus este olograf; 
Problema  revocării  testamentului,  ca  urmare  a  distrugerii 
materiale  voluntare,  se  pune,  aşa  cum  am  arătat  deja,  numai  în 
cazul  testamentului  olograf,  care  se  realizează  într‐un  singur 
exemplar, păstrat de cele mai multe ori de testator, nu şi în cazul 
testamentului  autentic,  al  cărui  exemplar  original  se  păstrează  în 
arhiva notarului public, testatorului fiindu‐i eliberat un duplicat al 
actului de ultimă voință original.  
‐  distrugerea  testamentului  este  realizată  de  testator  sau  de 
către o terță persoană, însă cu ştiința celui dintâi şi cu condiția ca 
acesta să fie în măsură să îl refacă; 
‐  distrugerea  testamentului,  indiferent  că  este  realizată  de 
testator sau de o terță persoană în condițiile legii, este voluntară; 
Caracterul voluntar al distrugerii, în ipoteza realizării acesteia 
de către o terță persoană, rezultă din  cunoaşterea  acestui  fapt  de 
către  testator.  Şi  în  lumina  dispozițiilor  noului  Cod  civil  putem 
aprecia  că  distrugerea  testamentului  este  voluntară,  chiar  dacă 
aceasta  este  datorată  unui  caz  fortuit,  însă  testatorul  a  cunoscut 
acest  fapt.  Dimpotrivă,  considerăm  că  distrugerea  testamentului, 
independent  de  voința  şi  cunoştința  testatorului,  nu  constituie  o 
cauză de revocare a acestuia. 
‐ distrugerea testamentului este efectivă; 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 839
În opinia noastră, în ipoteza în care ordinul de distrugere dat 
de testator terțului care avea în păstrare testamentul nu a fost pus 
în executare, iar testatorul a cunoscut acest fapt şi era în măsură să 
refacă  testamentul,  actul  de  ultimă  voință  nu  este  considerat 
revocat.  Dacă  însă  testatorul  nu  a  cunoscut  despre  faptul  că  cel 
care  avea  în  păstrare  testamentul  său  şi  căruia  i‐a  ordonat 
distrugerea  nu  a  dus  la  îndeplinire  dorința  sa,  testamentul  va  fi 
considerat revocat, întrucât are relevanță nu distrugerea în sine, ci 
conştientizarea şi acceptarea acesteia, de către testator. 
‐  testatorul  îndeplineşte,  la  data  distrugerii  testamentului, 
condițiile de capacitate şi voință. 
Această condiție rezultă din interpretarea a pari a dispozițiilor 
art.  1068  alin.  (3)  lit.  a)  C.  civ.,  potrivit  cărora  „ineficacitatea 
înstrăinării nu afectează revocarea decât dacă: a) este determinată 
de  incapacitatea  sau  vicierea  voinței  testatorului  (...)”.  Aşadar, 
pentru  a  opera  revocarea  testamentului  ca  urmare  a  distrugerii 
ulterioare  a  acestuia  este  necesar  ca  testatorul  să  aibă  deplină 
capacitate de exercițiu, iar voința sa să fie liberă şi neviciată. Aceste 
condiții  trebuie  îndeplinite  în  persoana  testatorului,  la  momentul 
distrugerii  testamentului,  pentru  ipoteza  în  care  testatorul  per‐
sonal  distruge  actul  său  de  ultimă  voință,  respectiv  la  momentul 
adresării  ordinului  de  distrugere,  pentru  ipoteza  în  care  distru‐
gerea este ordonată unei terțe persoane. 
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi totală 
sau  parțială,  după  cum  distrugerea  a  vizat  întregul  act  de  ultimă 
voință sau numai o parte a dispozițiilor acestuia. 
b)  contrarietatea  sau  incompatibilitatea  dintre  dispoziţiile 
testamentului ulterior şi ale celui anterior [art. 1052 alin. (3) C. civ.]. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1052  alin.  (3)  prima  teză  C.  civ., 
„testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura 
în  care  conține  dispoziții  contrare  sau  incompatibile  cu  acesta”. 
Constatăm  că,  şi  în  acest  caz,  legiuitorul  a  preferat  o  exprimare 
negativă,  în  locul  uneia  pozitive.  Legiuitorul  ar  fi  ajuns  la  acelaşi 
rezultat, considerăm noi, dacă ar fi folosit o exprimare afirmativă, 
precum:  „Testamentul  ulterior  îl  revocă  pe  cel  anterior  numai  în 
măsura  în  care  conține  dispoziții  contrare  sau  incompatibile  cu 
acesta”. 
840 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Într‐o  altă  ordine  de  idei,  constatăm  că,  în  mod  just,  în  acest 
text,  Codul  civil  nu  a  mai  făcut  referire  exclusiv  la  testamentul 
olograf,  precum  în  cazul  alin.  (1)  şi  (2)  ale  aceluiaşi  articol,  ci  a 
folosit o exprimare generală, „testamentul (...)”, rezultând astfel că 
are în  vedere revocarea  oricărei  forme testamentare.  Aşadar, sub 
acest  aspect,  actualul  Cod  civil  nu  inovează,  ci  preia  dispozițiile 
vechiului Cod civil, astfel încât toate precizările făcute de literatura 
de  specialitate  cu  privire  la  revocarea  tacită  a  testamentului, 
pentru  contrarietatea  şi  incompatibilitatea  dispozițiilor  testa‐
mentului ulterior cu ale celui anterior, sunt întrutotul valabile şi în 
prezent. 
Astfel,  pentru  a  opera  acest  caz  de  revocare  tacită,  trebuie 
îndeplinite următoarele condiții: 
a)  testamentul  nou  întocmit  trebuie  să  se  conformeze  urmă‐
toarelor exigențe: 
‐  să  respecte  condițiile  de  formă  cerute  de  lege  pentru  dife‐
ritele forme testamentare; 
‐ testatorul să aibă capacitatea de a testa; 
‐ consimțământul testatorului să fie neviciat. 
Validitatea  revocării  tacite  este  afectată  numai  de  nulitatea 
noului testament, nu şi de caducitatea sau revocarea testamentului 
ulterior [art. 1052 alin. (3) teza a doua C. civ.]. 
b)  testamentul  nou  întocmit  să  nu  conțină  revocarea  testa‐
mentului  anterior,  pentru  că,  într‐o  astfel  de  ipoteză,  ne  aflăm  în 
prezența unei revocări exprese şi nu se mai pune problema contra‐
rietății sau incompatibilității noilor dispoziții testamentare. 
c)  testamentul  anterior  să  conțină  dispoziții  contrare  sau 
incompatibile cu cele ale testamentului ulterior. 
Dacă dispozițiile diferitelor testamente succesive, întocmite de 
către  acelaşi  testator,  nu  sunt  contrarii  sau  incompatibile,  nu  se 
pune  problema  ineficacității  acestora  datorată  revocării  tacite. 
Rezultă, aşadar, că revocarea tacită intervine în cazul în care dispo‐
zițiile testamentelor succesive sunt incompatibile sau contrare.  
Unii  autori1  au  considerat  că  cei  doi  termeni  utilizați  de 
legiuitor (atât în vechea, cât şi în noua reglementare) – „contrare” 

1 C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil ro­
mân, Bucureşti, 1929, p. 1013.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 841
şi „incompatibile” – sunt sinonimi. A fost exprimat însă şi punctul 
de vedere2, la care achiesăm şi noi, potrivit căruia cei doi termeni 
au o semnificație distinctă, deşi produc aceeaşi consecință, anume 
ineficacitatea legatelor. Astfel, incompatibilitatea presupune o im‐
posibilitate  obiectivă  (de  natură  materială  sau  juridică),  absolută 
de executare concomitentă a dispozițiilor testamentare succesive, 
în  timp  ce  contrarietatea  presupune  o  imposibilitate  subiectivă 
(datorată voinței testatorului), din punct de vedere obiectiv dispo‐
zițiile testamentare succesive putând fi executate concomitent. 
Literatura de specialitate3, în lumina dispozițiilor Codului civil 
de la 1864, identice de altfel sub acest aspect cu cele ale actualului 
Cod civil, a oferit exemple de cazuri de incompatibilitate materială, 
juridică  şi  de  contrarietate.  Astfel,  suntem  în  prezența  incompa­
tibilităţii de natură materială, în următoarele cazuri: 
a)  Testatorul  îl  iartă  de  datorie  pe  debitorul  său  printr‐un 
testament,  însă  printr‐un  testament  ulterior  acelaşi  testator 
instituie un legat cu titlu particular, al cărui obiect este reprezentat 
tocmai de acest drept de creanță. Într‐o astfel de ipoteză, cel de‐al 
doilea testament îl revocă pe cel dintâi.  
b)  Printr‐un  legat  cu  titlu  particular  se  dispune  pentru  cauză 
de moarte de proprietatea exclusivă a autoturismului testatorului; 
însă,  printr‐un  testament  ulterior,  acelaşi  autoturism  este  lăsat 
legat  altei  persoane.  Şi  în  acest  caz  operează  revocarea  tacită  a 
primului legat. 
Incompatibilitatea  de  natură  juridică  a  fost  exemplificată  cu 
ipoteza  în  care  deplina  proprietate  asupra  unui  bun  imobil  este 

2  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 273‐275; St. Cărpenaru, Dreptul la 
moştenire,  în  Fr.  Deak,  St.  Cărpenaru,  Drept  civil.  Contracte  speciale.  Dreptul  de 
autor.  Dreptul  de  moştenire,  Universitatea  Bucureşti,  1983,  p.  450;  Fr.  Deak, 
Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a,  actualizată  şi  completată,  Ed.  Universul 
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 237; D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. Chemarea, 
Iaşi,  1993,  p.  97;  D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti, 
1996,  pp.  126‐128;  I.  Adam,  A.  Rusu,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  All  Beck,  
Bucureşti,  2003,  p.  268;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  Drept  civil.  Succesiunile,  
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 101; I. Genoiu, Dreptul la moştenire în noul Cod 
civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 206. 
3 Fr. Deak, op. cit., p. 238; Al. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., pp. 101‐102. 
842 Despre cauzele ineficacităţii legatului

atribuită,  printr‐un  testament,  unei  persoane,  iar  printr‐un  testa‐

ment ulterior este atribuit altei persoane uzufructul aceluiaşi bun. 
Cel din urmă testament îl revocă pe cel dintâi, întrucât uzufructul 
este  incompatibil,  din  punct  de  vedere  juridic,  cu  deplina 
proprietate. 
Revocarea  legatului  pentru  contrarietate  poate  interveni 
numai  în  ipotezele  în  care,  din  voința  chiar  şi  prezumată  a  testa‐
torului, rezultă că acesta nu a dorit executarea cumulativă a testa‐
mentelor succesive, contrare. Spre exemplu, testatorul lasă acelaşi 
bun  moştenire  la  două  persoane  diferite,  prin  testamente  diferite. 
Dacă  testatorul  ar  fi  dispus  în  această  manieră  prin  acelaşi  testa‐
ment,  cele  două  persoane  gratificate  ar  fi  devenit  coproprietare 
asupra bunului legat. Se prezumă însă că testatorul a dorit să revoce 
primul  testament,  prin  testamentul  ulterior  întocmit.  Aşadar, 
această prezumție îşi are temeiul în succesiunea testamentelor. 
Nu se justifică revocarea tacită a testamentului în ipotezele în 
care, prin testamentul ulterior întocmit de testator, care nu conține 
dispoziții  contrare  sau  incompatibile  cu  cele  ale  testamentului 
anterior întocmit, se micşorează numai emolumentul efectiv cules. 
Astfel, se impun analizate următoarele ipoteze: 
a)  Printr‐un  testament  ulterior  sunt  instituite  legate  cu  titlu 
universal  sau  cu  titlu  particular,  iar  printr‐un  testament  anterior 
este instituit un legat universal. Considerăm justă soluția jurispru‐
denței  ce  a  precedat  intrarea  în  vigoare  a  actualului  Cod  civil4, 
potrivit căreia nu intervine revocarea legatului universal, anterior, 
întrucât  nu  există  contrarietate  între  acesta  şi  legatele  ulterior 
instituite. 
b)  Printr‐un  testament  ulterior  este  instituit  un  legat  uni‐
versal,  iar  printr‐un  testament  anterior  sunt  instituite  legate  cu 
titlu universal sau cu titlu particular. 
Într‐o  opinie5,  se  consideră  că  legatul  universal,  ulterior 
instituit, nu revocă legatele cu titlu universal sau cu titlu particular, 
anterior  instituite.  Se  apreciază  că,  în  aceste  ipoteze,  dispozițiile 
testamentare  nu  sunt  contrarii,  întrucât  ele  modifică  numai 
emolumentul cules de legatari. 

4 TS, s. civ., dec. nr. 1939/1972, în I. Mihuță, Repertoriu II 1969­1975, p. 212.
5 M. Eliescu, op. cit., p. 274.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 843
Alături de alți autori6, nu împărtăşim acest punct de vedere şi 
apreciem  că  testamentul  ulterior,  care  instituie  un  legatar 
universal  este  contrar  testamentului  anterior,  care  instituie  un 
legatar cu titlu particular sau, mai ales, cu titlu universal. 
Suntem de acord însă că există contrarietate în ipoteza în care 
testatorul instituie prin testamente succesive acelaşi tip de legate 
şi din intenția lui rezultă că nu a dorit ca dispozițiile testamentare 
succesive în discuție să fie executate cumulativ7. 
c) Prin testamente succesive, aceeaşi persoană este desemnată 
legatar,  caz  în  care,  în  principiu,  testamentul  ulterior  îl  revocă  pe 
cel anterior. 
d)  Calitatea  de  dobânditor,  prin  acte  inter  vivos  şi  cu  titlu 
oneros, al unui bun imobil este compatibilă cu calitatea de legatar 
universal sau cu titlu universal, iar actul de dispoziție, fiind cu titlu 
oneros,  nu  este  supus  reducțiunii  pentru  depăşirea  cotității 
disponibile. 
e) Calitatea de donatar, de asemenea, nu este incompatibilă cu 
cea  de  legatar  universal  sau  cu  titlu  universal,  însă,  în  acest  caz, 
actul  de  dobândire  a  proprietății,  fiind  o  liberalitate,  este  supus 
reducțiunii pentru depăşirea cotității disponibile. 

2.1.2. Revocarea voluntară a legatelor

Aşa cum  am  arătat,  Codul  civil  în  vigoare  conține,  pe  lângă 
dispozițiile  cu  privire  la  revocarea  voluntară  a  testamentului 
(art.  1051‐1053),  şi  dispoziții  cu  privire  la  revocarea  voluntară  a 
legatului  (art.  1068).  Precizăm  însă  că,  prin  dispozițiile  art.  1068, 
Codul  civil  reglementează  numai  posibilitatea  revocării  voluntare 
tacite a legatului. Aşadar, de lege lata, nu există dispoziții speciale 
privind  revocarea  voluntară  expresă  a  legatului,  acestuia  fiindu‐i 
aplicabile dispozițiile art. 1051 C. civ. privind revocarea voluntară 
expresă a testamentului. 
În  art.  1068,  Codul  civil  reglementează  următoarele  două 
cauze ale revocării voluntare tacite a legatului: 
 

6 Fr. Deak, op. cit., p. 240.
7 M. Eliescu, op. cit., p. 274.
844 Despre cauzele ineficacităţii legatului

A.  orice  înstrăinare  a  bunului  ce  constituie  obiectul  unui 

legat  cu  titlu  particular,  consimţită  de  către  testator,  chiar 
dacă înstrăinarea este afectată de modalităţi [art. 1068 alin. (2) 
C. civ.]; 
Acest caz de revocare voluntară tacită a legatului este preluat 
de către noul Cod civil din vechea reglementare (art. 923 C. civ. de 
la  1864),  astfel  încât  mare  parte  dintre  precizările  făcute  de 
literatura de specialitate în baza dispozițiilor vechiului Cod civil îşi 
mențin valabilitatea şi în prezent. 
Astfel,  pentru  ca  înstrăinarea  bunului  legat  să  atragă  revo‐
carea  legatului,  trebuie  îndeplinite  o  serie  de  condiții  atât  în 
privința  legatului  care  se  revocă,  cât  şi  în  privința  actului  de 
înstrăinare.  
I.  În  privința  legatului  care  se  revocă,  trebuie  întrunite  urmă‐
toarele condiții: 
‐ legatul să fie cu titlu particular; 
Numai  legatele  singulare  pot  fi  revocate  prin  acte  de 
înstrăinare ulterioare. Întrucât obiectul legatelor universale sau cu 
titlu  universal  este  reprezentat  de  patrimoniul  unei  persoane, 
respectiv  de  o  fracțiune  dintr‐un  patrimoniu,  acesta  nu  poate  fi 
înstrăinat prin acte între vii. Şi chiar dacă, prin absurd, ar fi putut fi 
înstrăinat patrimoniul unei persoane, ar fi fost astfel afectat numai 
emolumentul cules, nu şi vocația universală conferită, aceasta din 
urmă  reprezentând  esența  legatului  universal.  Aşadar,  în  niciun 
caz  nu  ar  putea  interveni  revocarea  legatului  universal  prin 
înstrăinarea ulterioară a obiectului său. Pentru aceleaşi rațiuni, nu 
poate interveni revocarea legatului cu titlu universal al cărui obiect 
este reprezentat de o fracțiune a moştenirii. 
‐  legatul  să  aibă  ca  obiect  bunuri  individual  determinate, 
corporale sau incorporale8, sau bunuri de gen individualizate. 
În cazul în care obiectul legatului cu titlu particular este repre‐
zentat de bunuri de gen neindividualizate, înstrăinarea ulterioară a 
acestora  nu  atrage  revocarea,  chiar  dacă  la  data  deschiderii 
moştenirii  nu  s‐ar  găsi  în  masa  succesorală  bunuri  de  genul 

8 Fr. Deak, op. cit., p. 242.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 845
respectiv.  Legatarul  unor  astfel  de  bunuri  are  calitatea  de  simplu 
creditor al moştenirii.  
Legatele cu titlu particular, având ca obiect bunuri individual 
determinate,  corporale  sau  incorporale,  pot  fi  însă  revocate.  De 
asemenea,  poate  fi  revocat,  ca  urmare  a  înstrăinării  ulterioare, 
legatul  cu  titlu  particular  al  cărui  obiect  este  reprezentat  de 
dreptul  succesoral  al  testatorului  asupra  unei  universalități  sau 
unei  cote‐părți  dintr‐o  universalitate,  întrucât  o  moştenire  sau  o 
fracțiune dintr‐o moştenire, culeasă de testator şi nelichidată încă, 
poate forma obiectul unui legat cu titlu particular. 
II.  În  privința  actului  de  înstrăinare,  trebuie  întrunite 
următoarele condiții: 
‐ înstrăinarea trebuie să fie voluntară; 
Numai  din  caracterul  voluntar  al  înstrăinării  poate  fi  dedusă 
intenția testatorului de a revoca legatul, al cărui obiect este repre‐
zentat  de  bunul  înstrăinat.  Aşadar,  nu  intervine,  spre  exemplu, 
revocarea,  în  cazul  în  care  înstrăinarea  bunului  legat  este  efectul 
vânzării  silite  la  cererea  creditorului  testatorului  sau  al  expro‐
prierii.  În  ipoteza  înstrăinării  forțate  a  bunului  legat,  reintrarea 
acestuia  în  patrimoniul  testatorului  are  drept  consecință 
executarea  legatului,  întrucât  nu  a  operat  revocarea  acestuia  ca 
urmare a înstrăinării. Dimpotrivă, dacă înstrăinarea bunului legat 
a fost voluntară, legatul este considerat revocat tacit, iar reintrarea 
bunului în patrimoniul testatorului nu atrage executarea legatului. 
‐ înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; 
O  înstrăinare  a  bunului  legat,  ce  pare  doar  a  fi  preconizată, 
rezultând dintr‐un simplu proiect de înstrăinare, dintr‐o ofertă de 
înstrăinare neurmată de acceptare sau dintr‐un pact de preferință, 
nu  atrage  revocarea  legatului.  Dimpotrivă,  se  admite  că  atrage 
revocarea legatului (cu titlu particular) antecontractul de vânzare 
(şi  chiar  promisiunea  unilaterală  de  vânzare),  deşi  acesta  nu  este 
translativ  de  proprietate,  întrucât  revocarea  este  atrasă  de 
manifestarea,  chiar  şi  indirectă,  a  voinței  de  a  înstrăina,  şi  nu  de 
transferul dreptului de proprietate9. 
‐ înstrăinarea trebuie să fie cel puțin parțială. 

9 Fr. Deak, op. cit., p. 243; D. Chirică, op. cit., pp. 128‐129.
846 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Potrivit  dispozițiilor  art.  1068  alin.  (2)  C.  civ.,  revocarea 

operează „(...) pentru tot ceea ce s‐a înstrăinat”. Aşadar, revocarea 
poate  fi  totală  sau  parțială.  Dacă  bunul  legat  a  fost  înstrăinat 
integral,  revocarea  legatului  va  fi  totală.  Dimpotrivă,  revocarea 
legatului va fi parțială, în următoarele ipoteze:  
• bunul legat a fost înstrăinat numai într‐o anumită cotă (spre 
exemplu, a fost înstrăinată numai cota de ½ din bunul legat);  
• a fost înstrăinată numai o parte din bunurile care formează 
obiectul legatului; 
• au fost constituite prin actul de înstrăinare numai dezmem‐
brăminte ale dreptului de proprietate, fără să se fi dispus însă de 
nuda proprietate;  
• bunul legat a fost grevat cu garanții reale.  
În  toate  aceste  ipoteze,  legatarul  va  trebui  să  respecte  voința 
testatorului, potrivit căreia legatul este revocat parțial. 
‐ înstrăinarea poate fi afectată de modalități. 
Noul  Cod  civil,  aşadar,  consacră  în  mod  expres  posibilitatea 
revocării voluntare a legatului prin efectul înstrăinării bunului care 
constituie  obiectul  unui  legat  cu  titlu  particular,  consimțită  de 
către testator, chiar dacă aceasta este afectată de modalități.  
Cu  titlu  de  concluzie,  precizăm  că  înstrăinarea  bunului  legat 
atrage  revocarea  legatului,  dacă  sunt  îndeplinite  următoarele 
condiții: 
‐  legatul  este  cu  titlu  particular  şi  are  ca  obiect  bunuri  indi‐
vidual determinate; 
‐  înstrăinarea,  totală  sau  parțială,  a  bunului  legat  este  volun‐
tară, reală şi efectivă. 
Din dispozițiile art. 1068 alin. (3) C. civ. – formulat defectuos, 
în  opinia  noastră,  datorită  folosirii  a  două  negații  pentru  a  se 
ajunge la afirmație – rezultă că, în principiu, ineficacitatea înstrăi‐
nării bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular nu 
afectează  revocarea  legatului,  astfel  încât  revocarea  legatului  va 
opera  chiar  dacă  înstrăinarea  bunului  legat  este  nulă.  Cu  titlu  de 
excepție  însă,  revocarea  legatului  este  afectată  de  o  înstrăinare 
ineficace a bunului legat (adică revocarea nu mai operează, legatul 
producându‐şi efectele), în următoarele două situații: 
‐ nulitatea înstrăinării este atrasă de incapacitatea sau vicierea 
consimțământului  testatorului.  Se  consideră  că,  în  toate  cazurile, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 847
inclusiv în cazul revocării tacite a legatului, testatorul trebuie să fie 
capabil şi voința sa trebuie să fie valabilă.  
‐  înstrăinarea  reprezintă  o  donație  în  favoarea  beneficiarului 
legatului  şi  nu  s‐a  făcut  sub  condiții  sau  cu  sarcini  substanțial 
diferite de acelea care afectează legatul. 
Constatăm,  în  primul  rând,  faptul  că  legiuitorul  foloseşte  în 
cadrul  art.  1068  alin.  (3)  o  exprimare  deosebit  de  greoaie  şi 
confuză, permițând cu greu să‐i fie descifrată intenția. În al doilea 
rând, dispunând astfel, actualul Cod civil consacră o altă noutate în 
materia revocării legatului. Astfel, spre deosebire de Codul civil de 
la  1864,  de  lege  lata,  în  anumite  cazuri,  ineficacitatea  înstrăinării 
bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular afectează 
revocarea. 
 
B.  distrugerea  voluntară  de  către  testator  a  bunului  ce 
constituie obiectul legatului cu titlu particular [art. 1068 alin. (4) 
C. civ.]. 
În  materia  revocării  legatului,  distrugerea  bunului  legat 
(dispoziția  materială)  atrage,  ca  şi  înstrăinarea  bunului  legat 
(dispoziția  juridică),  revocarea  legatului.  Revocarea  legatului 
operează  de  lege  lata  numai  în  ipoteza  distrugerii  voluntare  a 
bunului legat de către testator. Dacă, dimpotrivă, bunul legat este 
distrus involuntar de către testator sau dacă acesta este distrus de 
o  terță  persoană,  cu  sau  fără  voia  testatorului,  ori  dacă  bunul  a 
pierit  fortuit  în  timpul  vieții  testatorului,  nu  intervine  revocarea 
legatului, ci caducitatea acestuia [art. 1071 lit. f) C. civ.]. 
Aşadar, pentru a interveni revocarea legatului, este necesar să 
fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: 
‐  bunul  care  formează  obiectul  legatului  cu  titlu  particular  să 
fie distrus; 
‐ distrugerea acestuia să fie voluntară; 
‐ distrugerea acestuia să fie realizată de către testator. 
Identificăm  astfel  o  altă  noutate  adusă  de  Codul  civil  în 
vigoare, în materia supusă analizei noastre. Codul civil de la 1864 
nu conține nicio dispoziție în acest sens, permițând astfel doctrinei 
şi  jurisprudenței  să  aprecieze  că  revocarea  legatului  poate 
interveni  pentru  distrugerea  bunului  care‐i  constituie  obiectul  de 
848 Despre cauzele ineficacităţii legatului

către  o  terță  persoană,  cu  ştiința  testatorului.  Actualul  Cod  civil 

însă  prevede  expres,  în  art.  1068  alin.  (4),  că  numai  distrugerea 
voluntară  de  către  testator  a  bunului  ce  constituie  obiectul 
legatului cu titlu particular atrage revocarea legatului. Doctrina se 
vede astfel limitată şi nu mai poate aprecia că revocarea legatului 
intervine şi în cazul în care distrugerea bunului, obiect al legatului 
cu  titlu  particular,  a  fost  realizată  de  o  terță  persoană,  cu  ştiința 
testatorului. 

2.1.3. Retractarea revocării voluntare a testamentului

Testatorul  poate  reveni  asupra  revocării  testamentare 
(realizând  astfel  o  retractare  a  dispoziției  revocatorii),  indiferent 
că  aceasta  a  fost  expresă  sau  tacită.  Aşadar,  revocarea  legatelor 
este ea însăşi revocabilă. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1053  alin.  (1)  C.  civ.,  „dispoziția 
revocatorie  poate  fi  retractată  în  mod  expres  prin  act  autentic 
notarial sau prin testament”.  
Rezultă, aşadar, că poate fi retractată numai revocarea volun‐
tară  expresă  a  testamentului  sau  legatului.  De  altfel,  Codul  civil 
face,  în  acest  text  de  lege,  aplicarea  principiului  simetriei  formei. 
Astfel,  dacă  testamentul  (sau  legatul)  poate  fi  revocat  expres 
numai  prin  act  autentic  notarial  sau  printr‐un  testament  ulterior, 
atunci şi retractarea dispoziției revocatorii poate fi realizată numai 
în aceeaşi formă. 
Din  analiza  acestui  text  de  lege  mai  rezultă  că  retractarea 
dispozițiilor  revocatorii  poate  fi  numai  expresă,  deşi  revocarea 
poate  fi  şi  tacită.  Drept  urmare,  nu  poate  fi  retractată  revocarea 
tacită.  Pentru  a  se  produce  efecte  similare  cu  cele  ale  retractării 
revocării  tacite,  este  necesară  realizarea  unui  nou  testament,  în 
una dintre formele reglementate de lege, cu respectarea condițiilor 
de fond şi de formă specifice. 
Ca regulă, retractarea dispozițiilor revocatorii înlătură efectele 
revocării, reînviind dispozițiile testamentare revocate, astfel încât 
actul  de  ultimă  voință  a  testatorului  îşi  produce  efectele.  În  mod 
excepțional însă revocarea se menține, actul de ultimă voință sau 
legatul  devenind  ineficace,  în  următoarele  două  cazuri,  expres 
prevăzute de Codul civil în art. 1053 alin. (2): 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 849
‐ testatorul şi‐a manifestat voința în sens contrar; 
‐ intenția contrară a testatorului rezultă din împrejurări concrete. 
Analizând  acest  text  de  lege,  nu  tocmai  fericit  redactat,  ar 
rezulta  că,  în  primul  caz,  retractarea  revocării  nu  operează, 
testamentul  fiind  ineficace,  în  cazul  în  care  testatorul  a  realizat  o 
nouă revocare expresă. De fapt, întâlnim o renunțare la retractarea 
revocării testamentului, adică o nouă revocare expresă a testamen‐
tului. Această nouă revocare, fiind expresă, trebuie realizată, ca şi 
revocarea  expresă  inițială,  printr‐un  act  autentic  notarial  sau 
printr‐un  testament  autentic  şi  trebuie  înscrisă  de  către  notarul 
public în registrul național notarial, prevăzut la art. 1046 C. civ. 
Cel  de‐al  doilea  caz  de  ineficacitate  a  retractării  dispoziției 
revocatorii  intervine  în  ipoteza  în  care,  după  ce  testatorul  a 
retractat dispozițiile testamentare revocatorii, revocă, din nou, de 
o manieră tacită însă, testamentul.  
În  concluzie,  retractarea  revocării  testamentului  nu  reînvie 
dispozițiile testamentare în cazul în care testatorul revocă din nou, 
expres sau tacit, actul său de ultimă voință. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1053  alin.  (3)  C.  civ.,  retractarea 
unei  dispoziții  revocatorii,  făcută  printr‐un  act  autentic  notarial 
sau printr‐un testament autentic, se va înscrie de îndată de către 
notarul public în registrul național notarial, prevăzut la art. 1046 
C. civ. 
Deşi  evidențiem  meritul  Codului  civil  de  a  reglementa  posi‐
bilitatea retractării unei dispoziții revocatorii, totuşi considerăm că 
acest  act  normativ  ar  fi  putut  folosi  o  exprimare  mai  clară  şi  mai 
accesibilă. 

2.2. Revocarea judecătorească a legatelor

Spre  deosebire  de  revocarea  voluntară,  care  intervine  ca 
urmare  a  manifestării  de  voință  a  testatorului,  revocarea  judecă‐
torească  se  datorează  săvârşirii  de  către  legatar  a  unor  fapte 
culpabile,  expres  şi  limitativ  prevăzute  de  lege.  În  acest  caz, 
revocarea va interveni pentru fapte săvârşite, după caz, înainte sau 
după deschiderea succesiunii, însă aceasta va fi dispusă, numai de 
către  instanța  judecătorească,  la  cererea  persoanei/persoanelor 
interesate, după moartea testatorului. 
850 Despre cauzele ineficacităţii legatului

În principiu, revocarea judecătorească a legatului intervine în 
aceleaşi  cazuri  ca  şi  revocarea  donației.  Nu  se  regăseşte  însă, 
datorită  caracterului  mortis  causa  al  actului  de  ultimă  voință  a 
testatorului,  printre  cazurile  de  revocare  judecătorească  a  lega‐
telor,  una  dintre  cauzele  care  atrage  revocarea  donației,  anume 
refuzul  de  alimente.  Legiuitorul  nu  a  reținut  ca  fiind  o  cauză  de 
revocare  a  legatului  refuzul  de  alimente,  întrucât  testamentul 
produce  efecte  numai  de  la  data  morții  testatorului,  astfel  încât 
legatarul  nu  poate  avea  obligații  față  de  testator,  în  timpul  vieții 
acestuia din urmă. Nimic însă nu‐l împiedică pe testator să revoce 
(voluntar) actul său de ultimă voință, pentru acest considerent. 
Acelaşi specific al testamentului l‐a determinat pe legiuitor să 
dispună  că  actul  de  ultimă  voință  poate  fi  revocat  pe  cale  jude‐
cătorească,  în  ipoteza  în  care  legatarul  se  face  vinovat  de  injurii 
grave la adresa memoriei testatorului. 
Constituie,  aşadar,  cauze  de  revocare  judecătorească  a 
legatelor, potrivit dispozițiilor art. 1069 C. civ., următoarele: 
‐ neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de către legatar [art. 1069 
alin. (1) C. civ.]; 
‐ ingratitudinea legatarului [art. 1069 alin. (2) C. civ.]. 
 
A. Revocarea judecătorească a legatului pentru neîndepli­
nirea sarcinii 
Testatorul  poate  institui  în  cuprinsul  testamentului  anumite 
sarcini,  în  limita  acestora  testamentul  fiind  un  act  sinalagmatic, 
sub  condiție  rezolutorie10.  Acceptând  legatul,  legatarul  are  obli‐
gația de a aduce la îndeplinire sarcinile instituite de testator, după 
moartea  acestuia  din  urmă.  Neîndeplinirea  culpabilă  a  sarcinilor 
care  grevează  legatul  poate  atrage  revocarea  acestuia.  În  ceea  ce 
ne  priveşte,  considerăm  că  nu  se  poate  cere  însă  revocarea 
legatului, pe motiv că legatarul nu l‐a întreținut în timpul vieții pe 
testator. 

10 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, 
vol.  IV,  partea  a  II‐a,  Ed.  Socec  &  Co.,  Bucureşti,  1912,  pp.  444‐445;  
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, 
p. 340. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 851
Neîndeplinirea  fortuită  a  sarcinii  poate  atrage  revocarea 
numai dacă, potrivit voinței testatorului, eficacitatea legatului este 
condiționată  de  executarea  sarcinii  [art.  1069  alin.  (1)  teza  finală  
C.  civ.].  Rezultă,  aşadar,  că,  în  principiu,  numai  neexecutarea 
culpabilă  a  sarcinii  de  către  legatar  este  de  natură  a  atrage  revo‐
carea  legatului,  nu  şi  neexecutarea  fortuită.  Folosind  exprimarea 
„neexecutare  fortuită”,  legiuitorul  a  avut  în  vedere,  a  fortiori,  şi 
forța  majoră.  Aşadar,  noua  reglementare  în  materie  civilă  pune 
capăt controverselor doctrinare generate de Codul civil de la 1864 
(mai precis, de tăcerea acestuia) cu privire la acest aspect. 
Revocarea  legatului  pentru  neîndeplinirea  sarcinii  nu  trebuie 
confundată  cu  executarea  silită  a  sarcinii.  Orice  persoană 
interesată,  precum  terțul  beneficiar  al  sarcinii,  creditorii  acestuia 
sau  executorul  testamentar,  poate  cere  instanței  de  judecată 
executarea  silită  a  sarcinii,  în  timp  ce  revocarea  legatului  pentru 
neîndeplinirea sarcinii poate fi cerută numai de anumite persoane 
şi  numai  dacă  neîndeplinirea  sarcinii  se  datorează,  în  principiu, 
culpei legatarului, şi nu cazului fortuit sau forței majore. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1070  C.  civ.,  dreptul  la  acțiunea  în 
revocarea  judecătorească  a  legatului  se  prescrie  în  termen  de  un 
an  de  la  data  la  care  sarcina  trebuia  executată.  Termenul  men‐
ționat  de  un  an  are  natura  juridică  a  unui  termen  de  prescripție 
extinctivă,  astfel  încât  acesta  este  susceptibil  de  suspendare, 
întrerupere şi repunere în termen.  
Reglementând de o manieră expresă problematica termenului 
de prescripție a dreptului la acțiunea în revocarea judecătorească a 
legatului,  Codul  civil  pune  capăt  numeroaselor  controverse 
doctrinare  cu  privire  la  acest  aspect.  Aşadar,  şi  în  acest  caz,  noua 
reglementare  în  materie  civilă  este  superioară  celei  care  a 
precedat‐o.  
Instanța  de  judecată  este  întotdeauna  chemată  să  aprecieze 
dacă neexecutarea sarcinii este suficient de gravă încât să justifice 
revocarea  testamentului.  Instanța  poate  dispune,  de  la  caz  la  caz, 
fie  revocarea  totală  a  legatului,  fie  revocarea  numai  parțială  a 
acestuia, fie poate acorda un termen de grație, în caz de întârziere 
în executarea sarcinii. 
 
852 Despre cauzele ineficacităţii legatului

B. Revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine 
Legatul  este  revocat  pentru  ingratitudine,  dacă  legatarul  a 
săvârşit una dintre următoarele fapte: 
a) în timpul vieții testatorului: 
‐ a  atentat la viața testatorului, a  unei  persoane  apropiate lui 
sau, ştiind că alții intenționează să atenteze, nu l‐a înştiințat; 
‐  s‐a  făcut  vinovat  de  fapte  penale,  cruzimi  sau  injurii  grave 
față de testator. 
b) după moartea testatorului, s‐a făcut vinovat de injurii grave 
la adresa memoriei acestuia. 
Constatăm  astfel  că  actualul  Cod  civil  inovează  şi  în  materia 
revocării judecătoreşti a legatului pentru ingratitudine, dispunând 
că  legatarul  devine  ingrat  dacă  a  atentat  la  viața  unei  persoane 
apropiate testatorului sau, ştiind că alții intenționează să atenteze, 
nu  l‐a  înştiințat  pe  testator.  Astfel,  prin  comparație  cu  anteriorul 
Cod civil, reglementarea civilă în vigoare extinde aria faptelor care 
pot atrage revocarea judecătorească a legatelor. 
Poate fi identificată însă o anumită suprapunere între faptele 
ce atrag nedemnitatea succesorală – condiție generală a dreptului 
la  moştenire  –  şi  cele  care  pot  genera  revocarea  legatului  pentru 
ingratitudine. Această suprapunere nu este perfectă însă, cazurile 
care atrag nedemnitatea fiind mai numeroase decât cele care sunt 
de  natură  a  atrage  revocarea  pentru  ingratitudine.  Drept  urmare, 
în  unele  cazuri  (precum  atentat  la  viața  testatorului  sau  a  altui 
succesibil al acestuia, fapte penale, cruzimi sau injurii grave), poate 
interveni  atât  nedemnitatea,  cât  şi  revocarea  legatului  pentru 
ingratitudine.  Această  din  urmă  sancțiune  intervine  însă  numai 
dacă nedemnul a fost iertat în condițiile legii de către defunct şi a 
fost gratificat de acesta prin testament. 
În acest context, ne punem următoarele întrebări11: 
a)  Nu  contravine  oare  spiritului  monist,  care  l‐a  animat  pe 
legiuitorul  din  2009,  această  reglementare  duală,  pentru  una  şi 
aceeaşi  faptă  succesibilul  legatar  sau  cu  vocație  multiplă  la 

11 A se vedea şi I. Genoiu, B. Pătraşcu, Câteva propuneri de lege ferenda cu 
privire  la  devoluţiunea  testamentară  a  moştenirii  în  reglementarea  Legii  
nr. 287/2009 (republicată), în Dreptul nr. 3/2013.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 853
moştenire riscând două sancțiuni, ambele cu rolul de a‐l îndepărta 
de la moştenire? 
b) Nu se realizează printr‐o astfel de reglementare o diferență 
de tratament juridic între succesibilul legal şi cel testamentar (sau 
cu  vocație  multiplă  la  moştenire),  cel  dintâi  fiind  vizat  numai  de 
nedemnitate,  în  timp  ce  cel  de‐al  doilea  fiind  vizat,  pentru  săvâr‐
şirea  aceleiaşi  fapte,  în  afară  de  nedemnitate,  şi  de  revocarea 
judecătorească a legatului pentru ingratitudine? 
c)  Nu  cumva  suntem  în  prezența  unei  scăpări  a  legiuitorului, 
care  a  menținut  întocmai  din  vechiul  Cod  civil  cauzele  revocării 
judiciare a legatului (identice, până la un punct, cu cele din materia 
donației),  omițând  că,  spre  deosebire  de  legiuitorul  de  la  1864,  a 
făcut din nedemnitate o condiție generală a dreptului la moştenire, 
atât legală cât şi testamentară?  
d)  Fiind  permisă  aplicarea  pentru  aceleaşi  fapte  atât  a 
nedemnității succesorale, cât şi a revocării judiciare a legatului, nu 
este  oare  lipsită  de  eficiență  posibilitatea  oferită,  tot  de  către 
legiuitor,  succesibilului  (testamentar  sau  cu  vocație  multiplă  la 
moştenire)  nedemn  de  a  fi  iertat  de  către  de  cuius,  astfel  încât 
acesta  să  poată  culege  totuşi  moştenirea  celui  față  de  care  s‐a 
dovedit a fi nedemn? Ar rezulta că iertarea nedemnului şi‐ar pro‐
duce  efectele  prescrise  de  lege,  necondiționat,  numai  dacă  înlătu‐
rarea  de  la  moştenire  a  fost  generată  de  cauzele  reglementate  de 
art.  959  alin.  (1)  lit.  b)  şi  c)  C.  civ.  (anume  ascunderea,  alterarea, 
distrugerea  sau  falsificarea  testamentului  defunctului  şi 
împiedicarea  prin  dol  sau  violență  a  defunctului  de  a  întocmi, 
modifica sau revoca testamentul). În toate celelalte cazuri [nedem‐
nitate de drept şi nedemnitate judiciară, pentru cauzele reținute în 
art.  959  alin.  (1)  lit.  a)  C.  civ.  (anume  săvârşirea  cu  intenție, 
împotriva  celui  care  lasă  moştenirea,  a  unor  fapte  grave  de 
violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut 
ca  urmare  moartea  victimei)],  iertarea  nedemnului  (succesibil 
testamentar sau cu vocație multiplă la moştenire) de către defunct 
produce  efecte  numai  sub  condiția  negativă  ca  moştenitorul 
îndreptățit  de  lege  să  nu  introducă,  în  termenul  legal,  acțiunea  în 
revocarea judecătorească a legatului. 
854 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Ar  trebui,  aşadar,  să  înțelegem  că  iertarea  nedemnului  poate 

avea  loc  numai  dacă  fapta  care  a  atras  nedemnitatea  nu  este,  în 
egală măsură, şi caz de ingratitudine? 
Încercând  să  descifrăm  intenția  legiuitorului,  într‐o  lucrare 
anterioară12,  am  apreciat  că  revocarea  judiciară  pentru  ingratitu‐
dine  (mai  precis,  pentru  cauzele  susceptibile  de  dublă  sancțiune) 
intervine  numai  dacă  defunctul  l‐a  iertat  în  condițiile  legii  pe 
nedemn  şi  l‐a  gratificat  apoi  printr‐un  legat.  Aceasta,  datorită 
faptului  că  nedemnitatea  este  o  condiție  generală  a  dreptului  la 
moştenire,  în  timp  ce  revocarea  este  numai  o  sancțiune  specifică 
moştenirii testamentare. 
Aşa cum am arătat, revocarea judecătorească a legatului poate 
fi atrasă, nu numai pentru ingratitudine, ci şi pentru neexecutarea 
sarcinii.  Apoi,  în  afară  de  faptele  de  ingratitudine  menționate 
(susceptibile  de  dublă  sancțiune),  revocarea  legatului  pentru 
ingratitudine  poate  fi  atrasă  şi  de  alte  cauze,  precum  atentatul  la 
viața unei persoane apropiate testatorului, fapta de a nu‐l înştiința 
pe testator despre intenția unor persoane de a‐l ucide, fapte penale 
grave  față  de  testator  sau  injurii  grave  la  adresa  memoriei 
testatorului.  Drept  urmare,  ingratitudinea  legatarului  intervine  şi 
pentru alte fapte decât cele în discuție, astfel încât aria acesteia de 
cuprindere nu se suprapune perfect cu cea a nedemnității.  
Remarcăm, de asemenea, faptul că, în art. 1069 alin. (2) C. civ., 
legiuitorul  face  referire  la  „persoane  apropiate”  defunctului  şi  la 
„fapte  penale  (...)  grave”  față  de  testator,  fără  să  le  nominalizeze. 
Textul  omolog  din  materia  nedemnității  [art.  958  alin.  (1)  lit.  b)  
C. civ.] este mult mai restrictiv şi precis, făcând referire la „(...) un 
alt  succesibil  care,  dacă  moştenirea  ar  fi  fost  deschisă  la  data 
săvârşirii  faptei,  ar  fi  înlăturat  sau  ar  fi  restrâns  vocația  la 
moştenire a făptuitorului”, respectiv la „(...) fapte grave de violență, 
fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare 
moartea  victimei  (...)”  [art.  959  alin.  (1)  lit.  a)  C.  civ.].  Observăm, 
aşadar, că exprimarea legiuitorului din art. 1069 alin. (2) este mult 
mai  generală,  prin  „persoane  apropiate”  față  de  defunct  putând 
înțelege  şi  persoane  care  nu  au  față  de  acesta  calitatea  de 

12 I. Genoiu, op. cit., p. 214.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 855
succesibil, iar prin „fapte penale (...) grave” putând înțelege şi fapte 
care nu vizează viața sau integritatea testatorului.  
Având în vedere toate acestea, apreciem că legiuitorul trebuie 
să revină asupra textului de lege în care reglementează revocarea 
judecătorească  a  legatului  pentru  ingratitudine,  eliminând  supra‐
punerile  cu  cauzele  nedemnității  succesorale.  Acest  lucru  nu  ar 
duce,  aşadar,  la  eliminarea  ingratitudinii  dintre  cauzele  care  pot 
genera  revocarea  judecătorească  a  legatului,  această  sancțiune 
intervenind, aşa cum am arătat, şi ca urmare a săvârşirii altor fapte 
decât cele care atrag sau pot atrage nedemnitatea succesorală.  
Poate fi pusă în discuție însă chiar şi înlăturarea ingratitudinii 
dintre  cauzele  revocării  judiciare  a  legatului  (astfel  încât  această 
sancțiune  să  fie  atrasă  numai  de  neîndeplinirea  sarcinii),  pe 
considerentul  că  regimul  juridic  aplicabil  legatarului  este  mai 
aspru decât cel care‐l vizează pe moştenitorul legal. 
În  continuarea  analizei  noastre,  precizăm  că  dreptul  la 
acțiunea  în  revocarea  judecătorească  a  legatului  se  prescrie  în 
termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de 
ingratitudine.  
Dispunând  de  o  manieră  clară  asupra  duratei  termenului  în 
care  poate  fi  promovată  acțiunea  în  revocarea  legatului  şi 
momentului  de  la  care  acesta  începe  să  curgă,  controversele 
doctrinare generate de vechea reglementare civilă încetează. Noul 
Cod  civil  prevede  expres  că  acest  termen  este  de  prescripție 
extinctivă,  astfel  încât  acesta  este  susceptibil  de  suspendare, 
întrerupere  şi  repunere  în  termen.  Aşadar,  nici  natura  juridică  a 
termenului de un an nu mai poate genera, de lege lata, controverse. 

3. Caducitatea legatelor

3.1. Noţiune
Ca  şi  Codul  civil  de  la  1864,  Codul  civil  în  vigoare  nu  oferă 
caducității o definiție. Drept urmare, şi în lumina celui din urmă act 
normativ  menționat,  doctrina  este  cea  care  va  oferi  o  definiție 
instituției  juridice  supusă  analizei  noastre.  Mai  mult,  considerăm 
856 Despre cauzele ineficacităţii legatului

că definiția doctrinară,  formulată sub  imperiul vechiului Cod civil 

ar  trebui  să‐şi  păstreze  valabilitatea  şi  în  ceea  ce  priveşte  noua 
reglementare în materie civilă. 
Potrivit  doctrinei13,  caducitatea  reprezintă  cauza  de  inefica‐
citate  a  legatului  care  se  datorează  unor  împrejurări  ulterioare 
întocmirii  testamentului  şi  independente  de  voința  testatorului  şi 
care împiedică executarea legatului. 
Deşi aceasta este esența caducității, constatăm că actualul Cod 
civil include printre cauzele care o atrag, nedemnitatea. Or, aceasta 
din  urmă,  deşi  este  constatată  sau,  după  caz,  declarată  la  data 
deschiderii  moştenirii  sau  ulterior  acesteia  (aşadar  după  întoc‐
mirea  testamentului)  şi  intervine  independent  de  voința  testa‐
torului,  poate  avea  la  bază,  uneori,  împrejurări  anterioare  întoc‐
mirii testamentului. Constatăm astfel o oarecare incompatibilitate 
între  definiția  caducității  şi  această  cauză,  care,  în  puterea  legii, 
poate atrage sancțiunea în discuție. Este adevărat însă că nedemni‐
tatea  împiedică  executarea  legatului.  Tot  datorită  includerii 
nedemnității printre cauzele caducității, nu mai putem realiza, aşa 
cum  o  să  arătăm  în  cele  ce  urmează,  o  netă  distincție  între 
sancțiunea  supusă  analizei  noastre  şi  revocarea  judecătorească  a 
legatelor. 
Față  de  toate  acestea,  apreciem  că  nu  definiția  caducității 
trebuie  să  fie  modificată  (remodelată  în  funcție  de  cauzele  care  o 
atrag), ci că trebuie eliminată, dintre cauzele sale, pedeapsa civilă a 
nedemnității. 
În  cele  ce  urmează,  vom  încerca  să  deosebim  caducitatea  de 
alte  instituții  juridice  civile  asemănătoare.  Astfel,  caducitatea  se 
deosebeşte  atât  de  nulitate,  cât  şi  de  revocarea  voluntară  (a 
legatelor).  Spre  deosebire  de  nulitate,  care  este  determinată  de 
cauze  anterioare  sau  concomitente  încheierii  actului,  caducitatea 
este determinată de cauze ulterioare întocmirii testamentului. 
De  asemenea,  caducitatea  se  deosebeşte  de  revocarea  volun‐
tară  a  legatelor.  Astfel,  spre  deosebire  de  revocarea  voluntară  a 
legatelor,  care  intervine  ca  urmare  a  voinței  testatorului,  caduci‐
tatea se produce independent şi chiar împotriva voinței acestuia.  

13 C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie inte­
lectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 181.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 857
Datorită motivului mai sus identificat, nu mai poate fi realizată 
o  distincție  netă  între  revocarea  judecătorească  a  legatelor  şi 
caducitatea  acestora,  aşa  cum  este  ea  reglementată  de  lege  lata, 
existând  într‐o  anumită  măsură  o  suprapunere  a  cauzelor  care  le 
atrag.  Ambele  sancțiuni  în  discuție  pot  fi  atrase  de  nedemnitate, 
nemijlocit, sau de fapte care constituie şi cazuri de nedemnitate. 

3.2. Cauze
Potrivit  dispozițiilor  art.  1071  C.  civ.,  constituie  cauze  ale 
caducității legatelor, următoarele: 
a) legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moştenirii; 
b)    legatarul  este  incapabil  de  a  primi  legatul  la  data  deschi‐
derii moştenirii; 
c) legatarul este nedemn; 
d) legatarul renunță la legat; 
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive 
ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; 
f)  bunul  care  formează  obiectul  legatului  cu  titlu  particular  a 
pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului, în 
timpul  vieții  testatorului  sau  înaintea  împlinirii  condiției 
suspensive care afectează legatul. 
Constatăm  astfel  că  actualul  Cod  civil,  pe  de  o  parte,  preia 
unele dintre cauzele caducității, consacrate de vechiul Cod civil, pe 
care  le  reformulează  însă  în  sensul  propus  de  literatura  de 
specialitate, iar, pe de altă parte, consacră noi cauze. 
a) Legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii 
[art. 1071 lit. a) C. civ.]. 
Acest  caz  de  caducitate  reprezintă  echivalentul  „predecesului 
legatarului”  din  Codul  civil  de  la  1864.  Drept  urmare,  constatăm 
faptul  că  noul  Cod  civil  reformulează  acest  caz  de  caducitate, 
lărgindu‐i  aria  de  cuprindere  şi  eliminând  astfel  controversele 
doctrinare  cu  privire  la  acțiunea  lui  în  cazul  comorienților  şi 
codecedaților.  
În consecință, de lege lata, legatul devine caduc în cazul în care 
legatarul este decedat la data deschiderii moştenirii, aşadar moare, 
înaintea  testatorului  sau  în  acelaşi  timp  cu  acesta.  Reținerea  de 
către  legiuitor  a  acestei  cauze  de  caducitate  este  determinată  de 
858 Despre cauzele ineficacităţii legatului

caracterului  intuitu  personae  al  testamentului.  Fiind  încheiat  în 

considerarea  persoanei  legatarului,  testamentul  este  lipsit  de 
efecte  (devine  caduc),  în  ipoteza  în  care  acesta  moare  înaintea 
testatorului sau odată cu acesta. 
Întrucât  testamentul  prezintă  caracter  personal,  moştenitorii 
legatarului  decedat  la  data  deschiderii  moştenirii  testatorului  nu 
au  niciun  drept  asupra  legatului.  Legatarul,  neavând  capacitate 
succesorală, nu a dobândit el însuşi niciun drept asupra moştenirii 
în discuție, astfel încât nu poate să‐l transmită propriilor succesori. 
Nici  de  reprezentare  nu  se  pot  prevala  moştenitorii  legatarului, 
decedat  la  data  deschiderii  moştenirii,  întrucât  această  instituție 
de drept caracterizează numai moştenirea legală. 
În  cazul  în  care,  prin  testament,  au  fost  instituiți  mai  mulți 
legatari şi numai unul dintre aceştia este decedat la data deschiderii 
moştenirii  testatorului,  soarta  celorlalte  legate  nu  este  influențată, 
ele fiind culese de către legatarii instituiți şi care se află în viață.  
În lumina dispozițiilor Codului civil de la 1864, care, aşa cum 
am arătat, formula acest caz de caducitate sub forma „predecesul 
legatarului”, în literatura de specialitate14, s‐a afirmat că suntem în 
prezența caducității şi în ipoteza în care legatarul moare în acelaşi 
timp cu testatorul (cazul comorienților sau codecedaților). În ceea 
ce ne priveşte, apreciem că noul Cod civil, reformulând acest caz de 
caducitate, elimină această controversă.  
Astfel, textul art. 1071 lit. a ) C. civ. – „(...) legatarul nu mai este 
în  viață  la  data  deschiderii  moştenirii”  –  acoperă  atât  ipoteza  în 
care  decesul  legatarului  intervine  mai  înainte  de  moartea  testa‐
torului  (ipoteza  predecesului),  cât  şi  ipoteza  în  care  decesul  lega‐
tarului intervine odată cu aceasta [ipoteza persoanelor decedate în 
acelaşi timp – art. 957 alin. (2) C. civ.]. 
b) Legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii 
moştenirii [art. 1071 lit. b) C. civ.]. 
Legatul  devine  caduc  dacă,  la  data  deschiderii  moştenirii  şi 
mai  înainte  de  predarea  legatului,  legatarul  devine  incapabil  de  a 
primi.  Aşadar,  incapacitatea  legatarului  de  a  primi  trebuie  apre‐
ciată raportat la momentul deschiderii moştenirii, şi nu la momen‐

14 Fr. Deak, op. cit., pp. 257‐258.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 859
tul  întocmirii  testamentului.  Dacă  incapacitatea  legatarului  există 
la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul, şi nu caduc. 
Intervine,  spre  exemplu,  caducitatea  legatului  pentru  inca‐
pacitate, în ipoteza în care legatarul – persoană juridică fără scop 
lucrativ, îşi schimbă obiectul de activitate, astfel încât bunul legat 
nu mai corespunde acestuia [art. 206 alin. (2) C. civ.].  
Cu  privire  la  acest  caz  de  caducitate,  constatăm  faptul  că 
actualul  Cod  civil  îl  preia  ca  atare  din  anterioara  reglementare 
civilă, fără a‐l reformula.  
c) Legatarul este nedemn [art. 1071 lit. c) C. civ.]. 
Acest  caz  de  caducitate  este  adăugat  de  noul  Cod  civil 
(neavând corespondent în vechea reglementare). 
Reținerea nedemnității succesorale drept o cauză a caducității 
nu  alterează  întru  totul  esența  acesteia  din  urmă,  întrucât 
nedemnitatea intervine independent de voința testatorului şi face 
ineficace  legatul  în  discuție.  Totuşi,  unele  cauze  ale  nedemnității 
privesc  fapte  ce  sunt  susceptibile  de  realizare  în  perioada 
premergătoare  întocmirii  testamentului  (precum  fapta  de  a‐l 
împiedica pe cel care lasă moştenirea să întocmească testamentul). 
Drept  urmare,  este  afectată  acea  trăsătură  a  caducității  de  a  se 
datora unor împrejurări ulterioare întocmirii testamentului. 
În  egală  măsură,  pot  fi  aduse  argumente  şi  în  sensul  opus, 
astfel  încât  reținerea  nedemnității  printre  cauzele  caducității 
legatului  să  fie  considerată  o  necesară  corelare  a  dispozițiilor 
Codului civil, care reglementează condițiile generale ale dreptului 
la  moştenire  cu  cele  aplicabile  devoluțiunii  testamentare,  în 
general, şi caducității legatului, în special.  
Cu  toate  acestea,  considerăm  că  nu  este  necesar  ca  nedem‐
nitatea  să  fie  reținută  printre  cauzele  caducității,  întrucât  succe‐
sibilul  nedemn  este  înlăturat  de  la  moştenirea  testamentară  pe 
temeiul dispozițiilor art. 958 şi art. 959 C. civ. (fără să mai revenim 
la discuția anterioară, că succesibilul, testamentar sau cu multiplă 
vocație  la  moştenire,  nedemn  poate  fi  vizat  şi  de  revocarea 
judecătorească a legatului). Drept urmare, nu credem că mai este 
nevoie să conferim nedemnității succesorale şi statutul unei cauze 
de ineficacitate a legatului.  
860 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Independent  de  cele  mai  sus  exprimate,  textul  de  lege  (deşi 
criticabil)  este  în  vigoare.  Drept  urmare,  în  ceea  ce  ne  priveşte, 
considerăm că nedemnitatea atrage caducitatea legatului numai în 
măsura  în  care  defunctul  nu  l‐a  iertat  pe  nedemn.  Aşa  cum  am 
arătat, noul Cod civil îi oferă defunctului posibilitatea ca, printr‐un 
testament  sau  act  autentic  notarial,  să‐l  ierte  pe  nedemn,  înlătu‐
rând astfel, față de acesta, efectele nedemnității. Dacă nedemnul a 
fost  iertat  de  către  defunct  în  condițiile  legii,  legatul  dispus  în 
favoarea  acestuia  nu  devine  caduc.  Este  adevărat  însă  că  acesta 
poate fi revocat pentru ingratitudine. 
d) Legatarul renunţă la legat [art. 1071 lit. d) C. civ.]. 
Față  de  vechea  formulare  a  acestui  caz  de  caducitate,  care 
vorbea despre „neacceptarea legatului” de către legatar, apreciem 
că  noul  Cod  civil  foloseşte  termenul  consacrat  pentru  această 
latură a opțiunii succesorale, anume renunțarea la moştenire. Într‐
adevăr,  nu  numai  moştenitorii  legali,  ci  şi  legatarii  au  alegerea 
între însuşirea titlului de moştenitor, prin acceptare, şi repudierea 
acestei calități, prin actul de renunțare. Renunțătorul devine străin 
de moştenire, iar, în măsura în care era desemnat legatar, legatul 
devine caduc. 
Deşi termenul de neacceptare, folosit de Codul civil de la 1864, 
voind  să  indice  renunțarea,  era  inadecvat,  dintr‐un  punct  de 
vedere oferea o mai mare acoperire a situațiilor posibile în care să 
intervină ineficacitatea legatului pentru motiv de caducitate. Avem 
în  vedere,  pe  lângă  renunțare,  şi  situația  legatarului  care  nu  şi‐a 
exercitat  dreptul  de  opțiune  în  termenul  de  un  an,  prevăzut  de  
art.  1103  alin.  (1)  C.  civ.,  fără  să  poată  invoca  un  motiv  temeinic 
care  să  îndreptățească  repunerea  în  termen  ori  un  caz  de  forță 
majoră, care să fi atras suspendarea. Menționăm că neexercitarea 
în  termenul  legal  a  dreptului  de  opțiune  nu  reprezintă  renunțare 
tacită ori implicită, ci un mod distinct prin care succesibilul devine 
străin  de  moştenire.  Într‐adevăr,  potrivit  alin.  (3)  al  art.  1103  
C.  civ.,  termenului  de  un  an  pentru  opțiune  „(...)  i  se  aplică 
prevederile cuprinse în cartea a VI‐a referitoare la suspendarea şi 
repunerea  în  termenul  de  prescripție  extinctivă”.  Prin  urmare, 
persoana  avută  aici  în  vedere  este  străină  de  moştenire,  prin 
prescrierea dreptului de opțiune. Renunțătorul, şi acesta străin de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 861
moştenire, va trebui să respecte exigențele de formă prevăzute de 
art.  1120  alin.  (2)  C.  civ.  pentru  validitatea  actului  său  de 
renunțare.  
Revenind la problema inițial pusă în discuție, trebuie observat 
că „neacceptarea” putea, desigur în mod stângaci,  să  acopere  atât 
ipoteza renunțării la moştenire, cât şi pe aceea a pierderii calității 
de  succesibil  pentru  neexercitarea,  în  niciunul  dintre  sensuri,  în 
termen, a actului de opțiune. 
În  opinia  noastră,  această  ultimă  ipoteză  nu  poate,  strict 
vorbind, să fie subsumată cazului de caducitate reglementat de 
art. 1071 lit. d) C. civ., dar poate fi asimilată acestuia. 
e)  Legatarul  decedează  înaintea  împlinirii  condiţiei  suspensive 
ce  afectează  legatul,  dacă  aceasta  avea  un  caracter  pur  personal 
[art. 1071 lit. e) C. civ.]. 
Acest  caz  de  caducitate  se  constituie  într‐o  excepție  de  la  cel 
potrivit  căruia  legatarul  nu  mai  este  în  viață  la  data  deschiderii 
moştenirii.  
O  astfel  de  excepție  a  fost  consacrată  şi  de  către  dispozițiile 
art. 952 din Codul civil de la 1864. Constatăm, aşadar, că actualul 
Cod  civil  a  preferat  să  reglementeze  distinct  acest  caz  de  cadu‐
citate,  adăugând  caracterul  pur  personal  al  condiției  suspensive 
care afectează legatul. 
Drept  urmare,  legatul  afectat  de  o  condiție  suspensivă  cu 
caracter  pur  personal  devine  caduc  dacă  legatarul  moare  după 
deschiderea  moştenirii,  dar  mai  înainte  de  îndeplinirea  condiției 
suspensive.  
Dimpotrivă,  existența  unei condiții suspensive ce  nu  prezintă 
caracter  pur  personal,  a  unei  condiții  rezolutorii,  a  unui  termen, 
suspensiv  sau  extinctiv,  sau  a  unei  sarcini  nu  afectează  soarta 
legatului.  Pentru  a  dobândi  dreptul  legat,  în  aceste  ipoteze,  este 
suficient ca legatarul să fie în viață la data deschiderii moştenirii. 
În  acest  context,  apreciem  rigoarea  noului  Cod  civil,  care 
elimină orice controversă ce ar putea lua naştere sub acest aspect. 
f)  Bunul  ce  formează  obiectul  legatului  cu  titlu  particular  a 
pierit  în  totalitate  din  motive  care  nu  ţin  de  voinţa  testatorului,  în 
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive 
ce afectează legatul [art. 1071 lit. f) C. civ.]. 
862 Despre cauzele ineficacităţii legatului

Constatăm şi în acest caz preocuparea legiuitorului de a regle‐
menta cât mai clar şi detaliat cazurile în care intervine caducitatea 
legatului. 
Drept  urmare,  pieirea  bunului  atrage  caducitatea  legatului, 
dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: 
‐  legatul  să  fie  cu  titlu  particular  şi  să  aibă  ca  obiect  bunuri 
corporale,  certe,  individual  determinate.  În  consecință,  nu  ope‐
rează caducitatea, în cazul legatului universal şi cu titlu universal, 
întrucât  în  ipoteza  dispariției  unor  bunuri  din  patrimoniu  inter‐
vine  numai  o  micşorare  a  emolumentului  legatului.  Nu  operează 
caducitatea nici în cazul legatului cu titlu particular, al cărui obiect 
este  reprezentat  de  bunuri  de  gen  neindividualizate  (întrucât 
genera non pereunt) sau de bunuri incorporale. 
Pieirea  unui  bun  individual  determinat  ce  formează  obiectul 
unui legat cu titlu particular atrage caducitatea acestui legat, chiar 
dacă  dreptul  ce  purta  asupra  bunului  respectiv  nu  era  unul  de 
proprietate, ci doar un dezmembrământ al acestuia. 
‐ bunul să fi pierit în totalitate; 
Pieirea parțială a bunului legat are ca efect numai micşorarea 
emolumentului, şi nu caducitatea parțială a legatului.  
‐  pieirea  să  aibă  loc  în  timpul  vieții  testatorului  sau  înaintea 
împlinirii condiției suspensive care afectează legatul. 
Ca  regulă,  caducitatea  legatului  intervine  dacă  bunul  legat 
piere în timpul vieții testatorului, adică între momentul întocmirii 
testamentului  şi  deschiderea  moştenirii.  Dacă  bunul  nu  există  la 
momentul  întocmirii  testamentului,  acesta  este  nul  pentru  lipsa 
obiectului. Dacă bunul piere ulterior deschiderii moştenirii, legatul 
nu este caduc, întrucât legatarul a dobândit proprietatea bunului, 
de la data morții testatorului. În această ipoteză, se pune problema 
suportării  riscului  pieirii  bunului  de  către  proprietar  (legatar), 
potrivit principiului res perit domino.  
De lege lata, regula potrivit căreia caducitatea operează numai 
dacă  bunul  legat  piere  în  timpul  vieții  testatorului  comportă  însă 
următoarea  excepție:  în  cazul  legatului  sub  condiție  suspensivă, 
pieirea bunului legat atrage caducitatea dispoziției testamentare în 
cauză,  chiar  dacă  aceasta  se  produce  după  momentul  deschiderii 
moştenirii, dar mai înainte de realizarea condiției. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 863
‐  pieirea  bunului  intervine  din  motive  care  nu  țin  de  voința 
testatorului.  Astfel,  pieirea  bunului  poate  fi  cauzată  de  un  caz 
fortuit  sau  de  forță  majoră  ori  poate  fi  imputată  unei  terțe 
persoane  sau  chiar  legatarului.  Fapta  intenționată  a  testatorului, 
care  are  ca  urmare  pieirea  bunului  legat,  constituie  revocare 
voluntară  a  legatului,  şi  nu  cauză  de  caducitate.  În  ceea  ce  ne 
priveşte,  considerăm  că  fapta  neintenționată  a  testatorului  care 
are ca urmare pieirea bunului este de natură să atragă caducitatea 
legatului. 
Înstrăinarea  bunului,  independent  de  voința  testatorului, 
precum  vânzarea  silită  la  cererea  creditorilor  sau  exproprierea 
pentru  cauză  de  utilitate  publică  a  fost  asimilată  de  către  doc‐
trină15, sub incidența  Codului civil  de la 1864, cu pieirea  bunului. 
Apreciem că această opinie poate fi susținută şi în prezent. 
 

15  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit.,  p.  1026;  

D. Chirică, op. cit., p. 140.
864 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

CAPITOLUL IV
REZERVA SUCCESORALĂ, COTITATEA
DISPONIBILĂ ŞI REDUCŢIUNEA
LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

(art. 1086­1099) 

1. Rezerva succesorală

1.1. Noţiune, reglementare legală şi caractere juridice

Codul  civil  reglementează  rezerva  succesorală  în  art.  1086‐
1099.  Potrivit  dispozițiilor  art.  1086  C.  civ.,  „rezerva  succesorală 
este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari 
au  dreptul  în  virtutea  legii,  chiar  împotriva  voinței  defunctului, 
manifestată prin liberalități şi dezmoşteniri”. Constatăm, aşadar, că 
spre  deosebire  de  Codul  civil  de  la  1864,  actualul  Cod  civil 
defineşte rezerva succesorală şi o face prin preluarea, în general, a 
vechilor repere doctrinare. 
Asemănător  procedează  legiuitorul  şi  în  cazul  cotității 
disponibile, pe care o defineşte în art. 1089 C. civ. astfel: „Cotitatea 
disponibilă  este  partea  din  bunurile  moştenirii  care  nu  este 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 865
rezervată  prin  lege  şi  de  care  defunctul  poate  dispune  în  mod 
neîngrădit prin liberalități”.  
Sunt  necesare  totuşi,  în  opinia  noastră,  câteva  observații. 
Definiția dată rezervei succesorale de art. 1086 C. civ. vorbeşte de 
partea din bunurile moştenirii, pe când doctrina identifică rezerva 
ca  parte  a  moştenirii.  Opțiunea  legiuitorului  are  valențe  pozitive, 
dar  şi  dezavantaje.  Din  primul  punct  de  vedere,  s‐ar  putea  spune 
că,  procedând  astfel,  Codul  civil  oferă  un  argument  suplimentar 
ideii că moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, că 
sunt  proprietari,  prin  moştenire,  ai  bunurilor  ce  intră  în  com‐
punerea rezervei. Pe de altă parte însă, fiind o parte a moştenirii, 
prin  urmare  a  unei  universalități  juridice,  şi  mai  ales  deter‐
minându‐se ca o cotă fixă a unei porțiuni variabile din patrimoniu, 
pare  impropriu  ca  definiția  rezervei  succesorale  să  vizeze, 
expressis  verbis,  bunurile  moştenirii,  şi  nu  întregul,  în  raport  cu 
care,  în  ultimă  analiză,  se  calculează.  De  altfel,  nu  de  puține  ori, 
parte  din  liberalitățile  susceptibile  a  încălca  rezerva  (avem  în 
vedere  legatele)  nu  are  ca  obiect  bunuri  singulare,  ci,  în  cazul 
legatelor universale, întreaga moştenire, iar în acela al legatelor cu 
titlu universal, o parte din patrimoniul succesoral. Măsura în care 
rezerva  succesorală  a  fost  nesocotită  ia  în  calcul  valoarea  masei 
succesorale  în  urma  efectuării  operațiunilor  prevăzute  de  
art.  1091  alin.  (1)  C.  civ.  Esența  observației  făcute  cu  privire  la 
definiția rezervei succesorale este valabilă, mutatis mutandis, şi cu 
privire  la  definiția  dată  de  art.  1089  C.  civ.  cotității  disponibile. 
Într‐adevăr,  şi  cu  acest  prilej  se  vorbeşte  de  partea  din  bunurile 
moştenirii, şi nu de o parte a lăsământului succesoral. 
Definiția legală a rezervei succesorale are meritul, de astă dată 
neîndoielnic,  de  a  menționa,  alături  de  liberalități,  şi  dezmoş‐
tenirile,  ca  acte  susceptibile  s‐o  încalce.  Legiuitorul  a  fost  astfel 
receptiv  şi  a  preluat  ceea  ce  practica  judecătorească  a  aplicat,  în 
urma interpretării, iar doctrina a agreat, încă sub imperiul Codului 
civil de la 1864. 
O  precizare  ținem  însă  să  facem:  dezmoştenirile  susceptibile 
de  a  încălca  rezerva,  la  care  se  referă  art.  1086  C.  civ.,  sunt  cele 
directe, făcute prin acte juridice cuprinse în testament, acte care au 
ca scop înlăturarea de la moştenire a unuia, a mai multor, ori chiar 
866 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

a  tuturor  moştenitorilor  legali.  Dezmoştenirile  indirecte  nu  sunt 

vizate în această calificare, căci acestea rezultă în urma gratificării 
altor  persoane  decât  moştenitorii  rezervatari.  Actele  care,  doar 
indirect, pe cale de consecință, înlătură de la succesiune pe moşte‐
nitorii  legali,  sunt  liberalități,  nu  dezmoşteniri,  iar  liberalitățile 
sunt şi ele menționate, în mod distinct, de art. 1086 C. civ. 
În continuarea analizei noastre precizăm că, în ipoteza în care 
defunctul are, pe de o parte, moştenitori rezervatari iar, pe de altă 
parte,  a  făcut  liberalități  (legate  sau  donații),  patrimoniul  defunc‐
tului se împarte în: rezerva legală, care se cuvine de drept moşte‐
nitorilor  rezervatari,  chiar  împotriva  voinței  defunctului,  şi 
cotitatea  disponibilă,  de  care  defunctul  poate  dispune,  după 
propria voință, fără nicio limitare legală. 
Instituind rezerva succesorală, legiuitorul a asigurat: 
a)  protecția moştenitorilor rezervatari  împotriva  liberalităților 
excesive făcute în favoarea unor persoane străine de moştenire; 
b)  protecția  moştenitorilor  rezervatari  împotriva  liberali‐
tăților excesive făcute în favoarea unor moştenitori legali sau chiar 
comoştenitori,  ipoteză  în  care  ar  fi  încălcat  principiul  egalității 
între  rude  de  acelaşi  grad.  În  ipoteza  pluralității  de  moştenitori 
rezervatari,  din  aceeaşi  clasă  şi  în  acelaşi  grad  de  rudenie, 
defunctul poate favoriza pe unul sau pe unii dintre aceştia numai 
în limitele cotității disponibile, şi nu ale întregii moşteniri. 
Rezerva succesorală prezintă următoarele caractere juridice1:  
 
A. Reprezintă o parte a moştenirii (pars hereditatis) 
Rezerva  succesorală  reprezintă  numai  o  fracțiune  din  moşte‐
nire şi nu o parte din fiecare bun individual‐determinat din averea 

1 Pentru detalii cu privire la acest aspect, a se vedea: I. Popa, Rezerva succeso­
rală  şi  moştenitorii  rezervatari  în  reglementarea  noului  Cod  civil,  în  Dreptul  
nr.  6/2011,  pp.  33‐36;  D.M.  Bob,  Probleme  de  moşteniri  în  vechiul  şi  în  noul  Cod 
civil,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2012,  pp.  84‐88;  C.  Macovei,  M.C.  Dobrilă, 
Cartea  a  IV­a.  Despre  moştenire  şi  liberalităţi,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coord.),  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  
Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2012,  p.  1116;  G.C.  Frențiu,  Titlul  II.  Moştenirea  legală, 
Capitolul III. Testamentul, în colectiv de autori, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină 
şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 233; I. Genoiu, Dreptul la 
moştenire în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 265‐268.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 867
defunctului (pars bonorum). Rezerva succesorală este circumscrisă 
nu  numai  patrimoniului  defunctului,  existent  la  data  deschiderii 
moştenirii, ci şi donațiilor făcute de acesta în timpul vieții. 
Din  caracterul  succesoral  al  rezervei  rezultă  următoarele 
consecințe2:  
a)  De  rezerva  succesorală  beneficiază  numai  moştenitorii 
rezervatari, care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a putea 
moşteni, privitoare la capacitate, nedemnitate, vocație concretă şi, 
în plus, care au acceptat moştenirea.  
b)  Culegând  rezerva,  moştenitorii  rezervatari  au  obligaţia 
corelativă  de  a  suporta,  în  mod  proporţional,  datoriile  moştenirii, 
însă numai în limita bunurilor succesorale (intra vires hereditatis)3. 
c)  Moştenitorii  rezervatari  sunt  îndreptăţiţi  să  primească 
rezerva în natură (nu în echivalent bănesc) şi în plină proprietate 
(nefiind  afectată  de  uzufruct).  Numai  în  mod  excepțional,  în 
ipoteza înstrăinării bunului donat de către donatar înainte de data 
deschiderii moştenirii, fiind astfel imposibilă aducerea acestuia la 
masa succesorală, moştenitorul rezervatar are obligația de a primi 
rezerva  în  echivalent.  Moştenitorul  rezervatar  are  numai  dreptul 
de  a  pretinde  rezerva  în  natură,  şi  nu  o  obligație  în  acest  sens. 
Aşadar, acesta poate accepta ca rezerva să‐i fie atribuită sau numai 
întregită, sub forma echivalentului bănesc.  
d)  Rezerva  se  atribuie  moştenitorilor  îndreptăţiţi,  în  toate 
cazurile, în mod individual. Potrivit opiniei doctrinare majoritare4, 
rezerva succesorală prezintă caracter individual, întrucât art. 1088 

2 A se vedea, în acest sens: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II‐a, 

actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 303‐306.
3 Potrivit art. 1114 alin. (2) C. civ., „moştenitorii legali şi legatarii universali 

şi  cu  titlu  universal  răspund  pentru  datoriile  şi  sarcinile  moştenirii  numai  cu 
bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia”.
4  Există  însă  şi  autori  care  consideră  că  rezerva  succesorală  prezintă,  în 

toate cazurile, caracter colectiv. Argumentele acestora sunt următoarele: rezer‐
va succesorală, reprezentând o cotă dintr‐o universalitate, se atribuie unui grup 
de moştenitori, şi nu unor moştenitori, în mod individual; dacă unii dintre moş‐
tenitorii  rezervatari  nu  pot  veni  la  moştenire,  fiind  nedemni  sau  renunțători, 
partea lor profită celorlalți comoştenitori; caracterul colectiv al rezervei succe‐
sorale nu este afectat de faptul că, în final, moştenitorii rezervatari beneficiază 
de cote‐părți din moştenire. A se vedea, în acest sens: I. Popa, op. cit., pp. 33‐35; 
G. Frențiu, op. cit., p. 246; I. Genoiu, op. cit., p. 267.
868 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

C.  civ.  prevede  că  „rezerva  succesorală  a  fiecărui  (s.n.  –  B.P.,  I.G.) 
moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală (...)”. 
e)  Rezerva  succesorală  este  stabilită  în  mod  imperativ  de  lege. 
Întinderea rezervei succesorale nu poate fi modificată prin voința 
defunctului  sau  a  succesibililor  rezervatari.  Potrivit  orientării 
practicii judecătoreşti anterioare datei de 1 octombrie 2011, orice 
dispoziții,  sarcini,  condiții,  clauze  prin  care  s‐ar  aduce  atingere 
rezervei  succesorale  sunt  interzise,  sub  sancțiunea  nulității 
absolute. Moştenitorii rezervatari nu pot face acte juridice asupra 
rezervei  succesorale  mai  înainte  de  deschiderea  moştenirii, 
întrucât  ar  realiza  acte  juridice  asupra  moştenirii  nedeschise  şi 
acestea  ar  fi  lovite  de  sancțiunea  nulității  absolute.  Moştenitorii 
rezervatari însă pot renunța, total sau parțial, la dreptul la rezervă 
ulterior  deschiderii  moştenirii,  cu  prilejul  exercitării  dreptului  de 
opțiune  succesorală,  întrucât  legiuitorul  stabileşte  imperativ 
numai dreptul la rezervă, nu şi obligația exercitării dreptului. 
În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  că  orientarea  practicii 
judecătoreşti  este  justă  şi  că  aceasta  poate  fi  menținută  şi  în 
prezent. 
f) Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana 
moştenitorilor  rezervatari  la  data  deschiderii  moştenirii,  nefiind 
dobândit  de  la  defunct,  prin  moştenire.  Sunt  opozabile  moşte‐
nitorilor  rezervatari  numai  actele  prin  care  nu  se  aduce  atingere 
rezervei  succesorale,  anume  actele  cu  titlu  oneros  şi  actele 
dezinteresate.  Dimpotrivă,  liberalitățile  inter  vivos  şi  mortis  causa 
nu  le  sunt  opozabile  acestora,  față  de  aceste  acte  moştenitorii 
rezervatari  având  calitatea  de  terți.  Moştenitorilor  nerezervatari 
însă le sunt opozabile toate actele realizate de defunct, indiferent 
că  sunt  cu  titlu  oneros  sau  cu  titlu  gratuit,  întrucât  aceştia  sunt 
succesori în drepturi ai celui dintâi. 
g)  Rezerva  succesorală  este  o  cotă  fixă  (½)  dintr­o  cotă 
variabilă  (cota  pe  care  ar  fi  cules‐o  moştenitorul  rezervatar  dacă 
defunctul  nu  ar  fi  dispus  prin  liberalități  sau  dezmoşteniri). 
Aşadar, în principiu, rezerva succesorală este o fracțiune raportată 
la o altă fracțiune din moştenire5. 

5 Portio legitima est portio portionis ab intestato = rezerva este o parte din 
partea de moştenire legală.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 869
B. Rezerva succesorală este indisponibilă 
Potrivit  literaturii  de  specialitate6,  rezerva  succesorală  este 
indisponibilă,  iar  potrivit  practicii  judecătoreşti,  aceasta  este 
inalienabilă  şi insesizabilă. Indisponibilitatea rezervei succesorale 
este,  în  acelaşi  timp,  relativă,  întrucât  operează  numai  în  ipoteza 
existenței  moştenitorilor  rezervatari,  şi  parțială,  întrucât  vizează 
numai o parte a moştenirii7 şi numai liberalitățile dispuse de către 
defunct.  Prezența  moştenitorilor  rezervatari,  la  data  deschiderii 
moştenirii, atrage reducțiunea liberalităților care au adus atingere 
rezervei  acestora.  Această  consecință  însă  nu  are  semnificația 
indisponibilității  bunurilor  unei  persoane  şi,  cu  atât  mai  puțin,  a 
inalienabilității  şi  insesizabilității  acestora.  În  timpul  vieții, 
titularul  unui  patrimoniu  poate  dispune  liber  de  bunurile  sale, 
chiar  şi  cu  titlu  gratuit.  Apoi,  bunurile  debitorului  defunct  pot  fi 
urmărite  de  către  creditori  şi  după  data  deschiderii  succesiunii, 
rezerva stabilindu‐se după scăderea datoriilor8. 
Calificarea  rezervei  succesorale  ca  fiind  indisponibilă, 
inalienabilă şi insesizabilă este de natură a crea confuzii9. Cel mult 
poate fi reținut caracterul indisponibil al rezervei succesorale, însă 
înțeles  ca  interdicția  de  a  aduce  atingere  (de  a  ştirbi)  rezervei 
succesorale  prin  legate  şi  donații10,  şi  nu  în  înțelesul  comun,  de 
imposibilitate de a dispune de un bun. 

6 C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie inte­
lectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 196.
7 Deşi reținut de doctrină, acest aspect al caracterului parțial al indisponi‐
bilității  rezervei  credem  că  nu  rezistă  unei  analize  mai  atente.  Se  afirmă,  prin 
urmare,  că  indisponibilitatea  rezervei  este  parțială,  căci  vizează  nu  întreaga 
moştenire, ci doar o porțiune a acesteia, anume rezerva, nu şi cotitatea disponi‐
bilă. Se omite însă faptul că facem vorbire despre un caracter juridic al rezervei, 
nu  al  întregii  moşteniri.  Or,  indisponibilitatea  rezervei  este  totală.  Caracterul 
parțial al indisponibilității s‐ar verifica, dacă am analiza trăsăturile moştenirii în 
întregul  său,  în  înțelesul  acesteia  de  patrimoniu  transmis.  Numai  în  această 
ipoteză  am  putea  spune  că  moştenirea,  în  prezența  succesorilor  rezervatari, 
este indisponibilă parțial, căci partea cuvenită acestora nu poate fi atinsă nici de 
liberalitățile şi nici de actele de dezmoştenire făcute de cel acum decedat.
8 M. Mureşan, J. Kocsis, Culegeri tematice de practică judiciară. Succesiuni, 

Ed. Cordial Lex, Cluj‐Napoca, 1966, p. 64.
9 Fr. Deak, op. cit., p. 307.
10  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 325.
870 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

1.2. Întinderea rezervei succesorale

1.2.1. Consideraţii generale
Potrivit  dispozițiilor  art.  1087  C.  civ.,  beneficiază  de  rezervă 
succesorală: 
a) soțul supraviețuitor al defunctului; 
b) descendenții defunctului de orice grad; 
c) ascendenții privilegiați ai defunctului. 
Constatăm,  aşadar,  că  actuala  reglementare  civilă  nu  aduce 
nicio  noutate  cât  priveşte  categoriile  de  moştenitori  rezervatari, 
preluând  întru  totul  dispozițiile  Codului  civil  de  la  1864  şi  ale 
Decretului‐Lege nr. 319/1944. 
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este însă, 
potrivit  dispozițiilor  art.  1088  C.  civ.,  „(...)  de  jumătate  din  cota 
succesorală  care,  în  absența  liberalităților  sau  dezmoştenirilor,  i  
s‐ar  fi  cuvenit  ca  moştenitor  legal”.  Aşadar,  în  aceasta  constă 
noutatea  majoră  adusă  de  Codul  civil  în  vigoare,  în  materia 
rezervei  succesorale.  Sub  incidența  vechii  reglementări,  numai 
soțul supraviețuitor beneficia, cu titlu de rezervă succesorală, de o 
cotă fixă (½) din partea sa succesorală. Pentru ceilalți moştenitori 
legali, rezervatari, Codul civil de la 1864 stabilea cote diferențiate, 
în  funcție  de  numărul  lor.  În  acest  context,  apreciem  că  opțiunea 
actualului  Cod  civil  de  a  stabili,  cu  titlu  de  rezervă  succesorală,  o 
cotă  fixă  prezintă  o  deosebită  utilitate  practică,  simplificând 
calculul  rezervei  succesorale.  Pe  de  altă  parte,  considerăm  că  se 
asigură  astfel  un  regim  juridic  echitabil  pentru  moştenitorii 
rezervatari,  chiar  dacă  cotele  care  li  se  cuvin  acestora  (mai  puțin 
soțului  supraviețuitor),  de  lege  lata,  sunt  mai  mici  decât  cele 
stabilite de vechiul Cod civil. 

1.2.2. Rezerva soţului supravieţuitor al defunctului

Rezerva  soțului  supraviețuitor,  ca  de  altfel  rezerva  oricărui 
moştenitor  rezervatar,  este  de  ½  din  cota  succesorală  care  i  se 
cuvine acestuia, ca moştenitor legal. Rezerva soțului supraviețuitor 
are  un  cuantum  diferit  însă  în  funcție  de  clasa  de  moştenitori  cu 
care  acesta  vine  în  concurs.  Aşadar,  pentru  a  determina  rezerva 
soțului  supraviețuitor,  este  necesar  să  fie  dovedită,  pe  bază  de 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 871
probe, calitatea moştenitorilor (moştenitori legali sau legatari) cu 
care acesta vine în concurs. Vor fi avuți în vedere, evident, numai 
acei  moştenitori  care  vin  efectiv  la  moştenire,  nefiind  nedemni, 
renunțători sau dezmoşteniți11. 
În concluzie, rezerva soțului supraviețuitor este de: 
‐  ⅛  (½  din  ¼  =  ⅛)  din  moştenire,  dacă  vine  în  concurs  cu 
descendenții; 
‐  1/6  (½  din  ⅓  =  1/6)  din  moştenire,  dacă  vine  în  concurs  cu 
întreaga clasă a II‐a de moştenitori legali; 
‐ ¼ (½ din ½ = ¼) din moştenire, dacă vine în concurs numai 
cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați; 
‐  ⅜  (½  din  ¾  =  ⅜)  din  moştenire,  dacă  vine  în  concurs  cu 
ascendenții ordinari sau cu colateralii ordinari; 
‐ ½ (½ din 1 = ½) din moştenire, dacă lipsesc rudele din cele 
patru clase de moştenitori legali, existând numai legatari. 
Constatăm,  aşadar,  că  situația  soțului  supraviețuitor,  ca 
moştenitor  rezervatar,  nu  a  înregistrat  nicio  modificare  prin 
intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil,  acestuia  cuvenindu‐i‐se 
aceleaşi cote. 
Soțul  supraviețuitor  are  calitatea  de  moştenitor  rezervatar 
numai  cât  priveşte  dreptul  la  moştenire  în  concurs  cu  oricare 
dintre  clasele  de  moştenitori  legali  sau  în  lipsa  rudelor  din  cele 
patru  clase,  reglementat  de  art.  971  C.  civ.,  nu  însă  şi  celelalte 
drepturi speciale, reglementate de dispozițiile art. 973‐974 C. civ. 
(dreptul  de  abitație  şi  dreptul  special  de  moştenire).  Defunctul  îl 
poate  priva  pe  soțul  supraviețuitor  de  celelalte  drepturi  speciale, 
în măsura în care dispune de bunurile vizate de acestea în favoarea 
altei persoane. În toate cazurile însă rezerva soțului supraviețuitor 
se  va  calcula  prin  raportare  la  întreaga  moştenire  a  defunctului, 
fiind avute în vedere şi mobilierul, obiectele de uz casnic sau casa 
de locuit. 
Cotitatea  disponibilă  specială  a  soţului  supravieţuitor.  Regle­
mentare legală. 
Codul  civil  reglementează,  în  art.  1090,  cotitatea  disponibilă 
specială  a  soțului  supraviețuitor.  Potrivit  dispozițiilor  legale 

11 M. Eliescu, op. cit., p. 338; Fr. Deak, op. cit., p. 315.
872 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

menționate  [alin.  (1)],  „liberalitățile  neraportabile  făcute  soțului 

supraviețuitor,  care  vine  la  moştenire  în  concurs  cu  alți 
descendenți  decât  cei  comuni  lor,  nu  pot  depăşi  un  sfert  din 
moştenire  şi  nici  partea  descendentului  care  a  primit  cel  mai 
puțin”.  Aşadar,  în  ipoteza  în  care  soțul  supraviețuitor  vine  la 
moştenire  în  concurs  cu  descendenții  defunctului  (orice  descen‐
denți, nu numai cei de gradul I) rezultați dintr‐o altă căsătorie, din 
afara  căsătoriei,  adoptați  anterior  încheierii  căsătoriei  dintre 
defunct  şi  soțul  supraviețuitor  sau  rezultați  prin  reproducerea 
umană  asistată  medical  cu  terț  donator,  încuviințată  numai  de 
către  defunct,  acesta  nu  poate  fi  gratificat  de  către  de  cuius  prin 
liberalități  scutite  de  raport  în  limitele  cotității  disponibile 
ordinare  (reglementată  de  art.  1089  C.  civ.),  ci  numai  în  limitele 
unei  cotități  disponibile  speciale,  care  este  egală  cu  partea 
descendentului  care  a  luat  cel  mai  puțin,  neputând  depăşi,  în 
niciun  caz,  un  sfert  din  moştenire.  Cotitatea  disponibilă  specială, 
instituită de Codul civil în favoarea soțului supraviețuitor care vine 
în concurs cu alți descendenți ai defunctului decât cei comuni lor, 
este menită să apere interesele acestora din urmă12. 

12 În Codul civil de la 1864, sediul acestei instituții era art. 939. În formula‐
rea  sa,  într‐adevăr  vetustă,  esența  şi  finalitatea  cotității  disponibile  speciale 
erau  aceleaşi.  Există  în  literatura  juridică  (D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni  şi 
testamente,  Ed.  Rosetti,  Bucureşti,  2003,  pp.  318‐319)  şi  punctul  de  vedere  că 
această  cotitate  disponibilă  specială  nu‐şi  mai  găseşte  justificare.  Argumentele 
de ordin istoric, juridic şi moral aduse ni se par convingătoare. Într‐adevăr, spre 
a invoca doar unul dintre acestea, care să fie justificarea ca soțul acum decedat 
să  poată  face  liberalități  oricui  doreşte  (prieten,  vecin  etc.)  într‐o  măsură  mai 
mare decât aceea în care îl poate gratifica pe propriul său soț?  
Este apoi de reflectat dacă: 
‐  soluția  legislativă  în  configurația  actuală  a  materiei  succesiunilor  nu  se 
sprijină  pe  o  prezumție  de  rea‐credință  a  soțului  din  căsătoria  din  urmă, 
socotindu‐se presupusele stăruințe, poate chiar manopere viclene în a‐l deter‐
mina pe celălalt soț să‐l gratifice excesiv? 
‐ apoi, chiar dacă ar fi aşa, n‐ar fi trebuit, simetric, considerată şi o rezervă 
succesorală  sporită,  pentru  ipoteza  dată,  a  soțului  supraviețuitor?  Într‐adevăr, 
în cazul fiecărui act juridic, mecanismul lăuntric de formare a consimțământu‐
lui, precum şi a cauzei mediate este unul complex, ce implică factori psihologici, 
raționamente şi afecte în urma cărora soțul părinte să decidă a‐l gratifica sub‐
stanțial  pe  copilul  său,  care  nu  este  însă  şi  al  soțului  din  ultima  căsătorie.  Şi 
aceasta,  fără  a  socoti  şi  stăruințele  pe  care  copilul  le‐ar  putea  face  în  această 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 873
Cotitatea  disponibilă  specială  a  soțului  supraviețuitor  cu‐
noaşte, aşadar, o dublă limitare, ambele limite fiind, după părerea 
noastră, superioare: 
‐ prima limită este reprezentată de partea descendentului care 
a luat cel mai puțin; 
‐ a doua limită este reprezentată de cota de ¼ din moştenire. 
Considerăm,  de  asemenea,  că  textul  legal  în  discuție  nu  a 
stabilit  o limită inferioară a cotității disponibile speciale  a soțului 
supraviețuitor. Precizăm că, în ipoteza în care cota descendentului 
care  a  luat  cel  mai  puțin  este  mai  mare  de  ¼  din  moştenire, 
cotitatea  disponibilă  specială  a  soțului  supraviețuitor  nu  poate 
depăşi un sfert din moştenire.  
În scopul înțelegerii problematicii cotității disponibile speciale 
a  soțului  supraviețuitor  dăm  următorul  exemplu:  La  moştenirea 
defunctului au chemare copilul acestuia, rezultat dintr‐o căsătorie 
anterioară,  şi  soțul  supraviețuitor.  Într‐o  asemenea  situație, 
procedăm  la  stabilirea  rezervelor  moştenitorilor  defunctului. 
Rezerva  soțului  supraviețuitor,  în  concurs  cu  copilul  defunctului, 
este de ⅛ (½ din cota de ¼), iar rezerva copilului defunctului este 
de ⅜ (½ din cota de ¾). Rezerva totală a moştenitorilor rezervatari 
este,  aşadar,  de  ½  (⅛  +  ⅜).  Cotitatea  disponibilă  generală,  în 
limitele căreia ar putea fi gratificat soțul supraviețuitor, în absența 
dispozițiilor art. 1090 C. civ., este de ½. Numai că, în cazul soțului 
supraviețuitor, trebuie să respectăm cotitatea disponibilă specială, 
astfel încât acesta, în concurs cu descendenți ai defunctului care nu 
sunt  comuni,  nu  poate  primi,  prin  liberalități  neraportabile,  mai 
mult de un sfert din moştenire şi de partea descendentului care a 

direcție. Nu înseamnă că susținem o altă eventuală cotitate disponibilă specială, 
ci  că  încercăm  să  punem  sub  semnul  îndoielii  utilitatea  şi  justețea  celei  deja 
reglementate. 
‐ în sfârşit, pare insuficient argumentul adus în susținerea instituției juridi‐
ce analizate, potrivit căruia invocarea cotității disponibile speciale apare relativ 
frecvent  în  practica  instanțelor  (Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  321).  Explicația  ar  putea 
consta în dorința firească a unui soț de a‐l gratifica pe celălalt soț într‐o măsură 
apropiată de limita în care poate gratifica alte persoane. Nu trebuie omis faptul 
că rezerva succesorală instituie deja o limitare a dreptului de a dispune prin act 
juridic  de  bunurile  moştenirii.  Aşa  fiind,  o  mărginire  suplimentară  era  oare 
necesară?
874 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

primit  cel  mai  puțin.  Or,  descendentul  defunctului  dintr‐o  altă 

căsătorie  a  primit  ⅜  din  moştenire.  În  atare  situație,  soțul 
supraviețuitor  va  mai  putea  primi,  prin  liberalități  neraportabile, 
alături de cota de rezervă de ⅛, încă ⅛ din moştenire (cu titlu de 
cotitate disponibilă specială). În total, soțul supraviețuitor va primi 
¼ din moştenire (⅛ + ⅛), pentru a fi respectate dispozițiile legale 
mai sus redate. Restul de cotitate disponibilă generală, de ⅜ (1 ‐ ⅜ 
‐ 2/8), se va cuveni descendentului defunctului. 
Analizând  dispozițiile  art.  1090  alin.  (1)  C.  civ.,  constatăm 
faptul că acest act normativ a avut în vedere, prin expresia „(...) alți 
descendenți  decât  cei  comuni  lor  (...)”,  în  egală  măsură,  des‐
cendenții defunctului rezultați dintr‐o altă căsătorie, descendenții 
defunctului rezultați din afara căsătoriei, însă față de care filiația a 
fost  stabilită  în  condițiile  legii,  adoptații  numai  de  către  defunct, 
anterior  încheierii  căsătoriei  cu  soțul  supraviețuitor  şi 
descendenții rezultați prin reproducere umană asistată medical cu 
terț  donator,  consimțită  numai  de  către  defunct.  De  asemenea, 
folosind  termenul  „descendent”,  legiuitorul  a  avut  în  vedere,  nu 
numai  descendenții  defunctului  de  gradul  I,  ci  şi  descendenții 
acestuia  din  grade  subsecvente,  indiferent  că  aceştia  vin  la 
moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. 
Procedând  astfel,  actul  normativ  în  discuție  pune  capăt 
controverselor doctrinare născute în legătură cu acest aspect, sub 
imperiul  Codului  civil  de  la  1864,  realizând  o  firească  aplicației  a 
principiului  asimilării  copiilor  rezultați  din  afara  căsătoriei,  din 
adopție  sau  prin  reproducere  umană  asistată  medical  cu  terț 
donator cu copiii rezultați din căsătorie.  
În  acelaşi text de lege este folosită expresia „liberalități nera‐
portabile”,  ceea  ce  ne  îndreptățeşte  să  apreciem  că  descendentul 
defunctului rezultat dintr‐o altă căsătorie sau asimilat acestuia se 
poate  prevala  de  dispozițiile  art.  1090  C.  civ.  în  următoarele 
cazuri13: 
a)  Defunctul  a  făcut  donații  soțului  supraviețuitor.  Vor  fi 
asimilate  donațiilor  făcute  în  timpul  căsătoriei  şi  cele  făcute 
anterior  încheierii  acesteia,  dacă  se  dovedeşte  că  perspectiva 

13  Fr.  Deak,  op.  cit.,  pp.  322‐323;  D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni,  
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 166.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 875
încheierii căsătoriei a constituit cauza impulsivă şi determinantă a 
actului  cu  titlu  gratuit,  care  a  atras  diminuarea  patrimoniului 
defunctului. Trebuie avute în vedere însă, în toate cazurile, numai 
donațiile  care  nu  sunt  supuse  raportului,  în  înțelesul  dispozițiilor 
art. 1150 alin. (1), lit. a) şi b) C. civ.14.  
b)  Defunctul  a  lăsat  legate  în  favoarea  soțului  supraviețuitor. 
Nu  prezintă  importanță  data  testamentului,  întrucât  dispozițiile 
art. 1090 C. civ. vor opera în toate cazurile. 
c) Defunctul a dezmoştenit direct prin testament descendenții 
rezultați  din  afara  căsătoriei  sau  pe  cei  asimilați  acestora,  iar  de 
această dezmoştenire urmează să beneficieze soțul supraviețuitor 
[art. 1090 alin. (3) C. civ.]. 
Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale. 
De  lege  lata,  nu  este  de  natură  să  genereze  controverse 
problema raportului dintre cele două cotități disponibile (ordinară 
şi specială). Precizăm, în acest sens, că cele două tipuri de cotități 
nu  se  cumulează,  cotitatea  disponibilă  specială  (care  este  mai 
mică)  imputându‐se  asupra  cotității  disponibile  ordinare  (care 
este mai mare). 
Întrucât  Codul  civil  foloseşte,  în  cuprinsul  art.  1090  alin.  (1), 
exprimarea  „(...)  liberalități  (...)  făcute  soțului  supraviețuitor  care 
vine la moştenire în concurs cu alți descendenți decât cei comuni 
lor  (...)”,  apreciem  că  trebuie  respectată  cotitatea  disponibilă 
specială atât în cazul în care defunctul, căsătorit de mai multe ori, a 
dispus prin liberalități neraportabile în favoarea unora dintre soți, 
cât  şi  în  cazul  în  care  acesta  a  dispus  în  favoarea  tuturor  soților. 
Drept  urmare,  într‐o  astfel  de  ipoteză,  trebuie  avută  în  vedere 
aceeaşi cotitate disponibilă specială.  

14 Excepțiile de la obligația de raport, enumerate de Codul civil în vigoare 
în art. 1150 alin. (1), lit. c) şi d), nu pot constitui, în ceea ce ne priveşte, temei 
pentru invocarea respectării cotității disponibile speciale a soțului supraviețui‐
tor. Întrucât prezintă valori mici, aceste categorii de donații nu trebuie raporta‐
te.  Cu  atât  mai  mult,  acestea  nu  pot  constitui  temei  pentru  invocarea  dispo‐
zițiilor  art.  1090  C.  civ.  Aşadar,  nu  toate  categoriile  de  donații  prevăzute  de  
art.  1150  alin.  (1)  C.  civ.,  ca  nefiind  supuse  raportului,  trebuie  să  fie  avute  în 
vedere  cu  ocazia  determinării  cotității  disponibile  speciale  a  soțului  supravie‐
țuitor. 
876 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

Codul civil în vigoare, prin dispozițiile art. 1090 alin. (2), regle‐
mentează  o  problemă  care,  în  vechea  reglementare,  a  fost  foarte 
controversată,  anume  atribuirea diferenței dintre  cotitatea dispo‐
nibilă  generală  şi  cotitatea  disponibilă  specială.  Astfel,  potrivit 
textului  de  lege  menționat,  „dacă  defunctul  nu  a  dispus  prin 
liberalități  de  diferența  dintre  cotitatea  disponibilă  stabilită 
potrivit  art.  1089  şi  cotitatea  disponibilă  specială,  atunci  această 
diferență revine descendenților”.  
De  lege  lata,  apreciem  că  determinarea  cotității  disponibile 
speciale  se  realizează  având  în  vedere  exemplul  de  mai  sus  (la 
moştenirea  lui  de  cuius  au  chemare  copilul  acestuia,  rezultat  
dintr‐o  căsătorie  anterioară  şi  soțul  supraviețuitor),  parcurgând 
următoarele etape: 
a)  deducerea  rezervei  soțului  supraviețuitor:  ½  din  ¼  =  ⅛; 
aşadar, rezerva soțului supraviețuitor este de ⅛ din moştenire; 
b)  deducerea  rezervei  descendentului,  rezultat  din  afara 
căsătoriei: ½ din ¾ = ⅜; aşadar, rezerva descendentului este de ⅜ 
din moştenire; 
c)  însumarea  rezervei  soțului  supraviețuitor  şi  a  rezervei 
descendentului,  rezultând  întreaga  rezervă  cuvenită  moşte‐
nitorilor  rezervatari:  ⅛  +  ⅜  =  ½;  aşadar,  rezerva  moştenitorilor 
legali din exemplul nostru este de ½ din moştenire; 
d)  scăderea  rezervei  moştenitorilor  rezervatari  din  întreaga 
masă succesorală, pentru a rezulta cotitatea disponibilă ordinară: 
1  ‐  ½  =  ½;  aşadar,  cotitatea  disponibilă  ordinară  este  de  ½  din 
moştenire; 
e)  determinarea  cotității  disponibile  speciale:  soțul  supra‐
viețuitor nu poate culege mai mult de ¼ din moştenire; acesta mai 
poate fi gratificat din cotitatea disponibilă specială cu ⅛; 
f)  diferența  dintre  cotitatea  disponibilă  ordinară  şi  cotitatea 
disponibilă specială, adică ⅜ (½ ‐ ⅛), va reveni, întrucât defunctul 
nu a dispus prin liberalități, descendentului acestuia.  
În concluzie, soțul supraviețuitor va primi:  
a) ⅛, reprezentând rezerva succesorală; 
b) ⅛, reprezentând cotitatea disponibilă specială. 
Aşadar,  soțul  supraviețuitor  va  primi  o  fracțiune  de  ¼  din 
moştenire. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 877
Copilul defunctului din căsătoria anterioară va primi:  
a) ⅜, reprezentând rezerva succesorală; 
b)  ⅜,  reprezentând  diferența  dintre  cotitatea  disponibilă 
ordinară şi cotitatea disponibilă specială.  
Prin  urmare,  copilul  defunctului  din  căsătoria  anterioară  va 
primi o fracțiune de ¾15.  
Într‐o  altă  ordine  de  idei,  precizăm  că  actuala  reglementare 
civilă  nu  prevede  sancțiunea  aplicabilă  în  cazul  în  care  defunctul 
gratifică soțul supraviețuitor, care vine în concurs cu descendenții 
celui dintâi, rezultați din altă căsătorie sau asimilați acestora, peste 
limitele  cotității  disponibile  speciale.  În  consecință,  se  va  aplica, 
într‐o  astfel  de  situație,  sancțiunea  reducțiunii  liberalităților 
excesive  (reglementată  de  Codul  civil  în  art.  1092  şi  urm.)  în 
limitele  cotității  disponibile  speciale.  Aşadar,  liberalitățile  care 
depăşesc limitele cotității disponibile speciale nu sunt desființate, 
ci sunt supuse reducțiunii. 

1.2.3. Rezerva descendenţilor defunctului

Ca şi în materia devoluțiunii legale a moştenirii, şi în materia 
rezervei  succesorale,  prin  descendenți  desemnăm  copiii  defunc‐
tului şi urmaşii acestora în linie dreaptă, la infinit, independent de 
faptul  că  sunt  rezultați  din  căsătorie  (aceeaşi  căsătorie  sau 
căsătorii diferite), din afara căsătoriei (filiația fiind însă stabilită în 
condițiile  legii),  din  adopție  sau  prin  reproducere  umană  asistată 
medical  cu  terț  donator  ori  că  vin  la  moştenire  în  nume  propriu 
sau prin reprezentare. 
Dacă defunctul are, la data deschiderii moştenirii, unul sau mai 
mulți  copii  decedați,  indiferent  că  sunt  predecedați  sau  persoane 
care  au  murit  în  acelaşi  timp,  iar  aceştia  nu  au  la  rândul  lor 
descendenți  care  să‐i  reprezinte,  ei  nu  vor  fi  luați  în  calcul  la 
stabilirea  cuantumului  rezervei.  Dimpotrivă,  dacă  copiii  defunc‐
tului,  decedați  la  data  deschiderii  moştenirii,  au  descendenți,  cei 
dintâi  vor  fi  luați  în  calcul,  cota  lor  revenind  reprezentanților, 
indiferent de număr, potrivit regulilor reprezentării succesorale. 

15  E.  Boroi,  G.  Boroi,  Corelaţia  dintre  prevederile  art.  939  din  Codul  civil  şi 

Legea nr. 319/1944, în RRD nr. 9‐12/1989, p. 31.
878 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

De asemenea, potrivit regulilor care guvernează devoluțiunea 
legală  a  moştenirii,  persoana  dispărută  la  data  deschiderii 
moştenirii  va  fi  luată  în  calcul  la  determinarea  cuantumului 
rezervei,  fiind  prezumată  a  se  afla  în  viață.  Dacă  hotărârea 
definitivă  de  declarare  a  morții  acesteia  stabileşte  ca  dată  a 
decesului un moment anterior deschiderii moştenirii, persoana în 
cauză va fi luată în considerare la stabilirea cuantumului rezervei 
numai dacă are descendenți. 
Sub  incidența  anteriorului  Cod  civil,  nedemnii  şi  renunțătorii 
nu  erau  luați  în  calcul  la  stabilirea  rezervei,  întrucât  acest  drept 
revine  numai  moştenitorilor  rezervatari  care  vin  efectiv  la 
moştenire,  adică  numai  acelora  care  îndeplinesc  condițiile  cerute 
de lege pentru a moşteni16. În continuare vom proceda în aceeaşi 
manieră, întrucât Codul civil în vigoare reglementează expres de o 
manieră expresă acest aspect. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1091 
alin. (5) C. civ.17, „(...) la stabilirea rezervei nu se ține seama de cei 
care au renunțat la moştenire, cu excepția celor obligați la raport, 
potrivit art. 1147 alin. (2)”. Precizăm, de asemenea, că nedemnii nu 
sunt îndreptățiți la culegerea rezervei succesorale, însă aceştia pot 
fi reprezentați. 
Calculul rezervei când vin la moştenire descendenţi de gradul al 
II­lea sau de gradele următoare. 
În  ipoteza  în  care  la  moştenire  vin,  în  calitate  de  moştenitori 
rezervatari,  descendenți  de  gradul  I,  cuantumul  rezervei  acestora 
va  fi  de  ½  din  cota  pe  care  ar  fi  cules‐o,  în  absența  liberalităților 
sau  dezmoştenirilor.  Spre  exemplu,  dacă  defunctul  are  trei  copii, 
rezerva fiecăruia dintre aceştia este de 1/6 (½ din ⅓ = 1/6). 

16  D.  Alexandresco,  Explicaţiunea  teoretică  şi  practică  a  dreptului  civil  

român,  vol.  IV,  partea  a  II‐a,  Ed.  Socec  &  Co.,  Bucureşti,  1912,  p.  379;  
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, 
p.  301;  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de  drept  civil 
român, Bucureşti, 1929, p. 689; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. 
Drepturile  de  creaţie  intelectuală.  Succesiunile,  Ed.  Didactică  şi  Pedagogică,  
Bucureşti,  1967,  p.  198;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  310;  D.  Chirică,  op.  cit.,  p.  156;  
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pp. 117‐118.
17 Asupra acestor dispoziții legale, vom reveni la punctul următor, afectat 
calculului rezervei succesorale şi al cotității disponibile.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 879
Dacă însă la moştenire vin, în aceeaşi calitate, descendenți de 
grad  mai  îndepărtat  (gradul  II  sau  următoarele),  trebuie  distinse 
două ipoteze: 
a)  Descendenţii  de  gradul  II  sau  următoarele  vin  la  moştenire 
prin reprezentare 
Într‐o  atare  situație,  rezerva  se  calculează  în  funcție  de 
numărul tulpinilor, adică al descendenților de gradul I. Completăm 
exemplul  de  mai  sus,  astfel:  defunctul  are  trei  copii,  însă  cel  mai 
mare dintre aceştia, care are la rându‐i trei copii, este predecedat 
sau  nedemn.  În  acest  caz,  deşi  sunt  cinci  moştenitori  rezervatari, 
rezerva  se  va  împărți  în  trei  tulpini,  nepoții  de  fiu,  care  vin  la 
moştenire  prin  reprezentarea  tatălui  lor,  culegând  împreună 
tulpina  acestuia.  Aşadar,  în  această  ipoteză,  fiecărei  tulpini  îi 
corespunde  1/6 din moştenire. Cei trei nepoți vor culege împreună 
fracțiunea de 1/6, fiecăruia revenindu‐i, aşadar, 1/18 din moştenire.  
b)  Descendenţii  de  gradul  al  II­lea  sau  următoarele  vin  la 
moştenire în nume propriu 
În  acest  caz,  rezerva  se  va  stabili  în  funcție  de  numărul 
descendenților  de  grad  subsecvent,  care  vin  efectiv  la  moştenire. 
Completăm exemplul de mai sus astfel: cei trei copii ai defunctului 
sunt  predecedați  sau  nedemni.  Numai  cel  mai  mare  dintre  ei  are 
copii  (doi  fii  şi  o  fiică).  Într‐o  asemenea  ipoteză,  rezerva  se  va 
cuveni  celor  trei  nepoți  ai  defunctului,  care  o  vor  culege  în  nume 
propriu  (pe  capete).  Dacă  nu  ar  fi  fost  dezmoşteniți,  aceştia  ar  fi 
cules,  în  nume  propriu,  întreaga  moştenire  (adică  ⅓  fiecare).  Ca 
urmare a dezmoştenirii, ei vor culege jumătate din ceea ce li s‐ar fi 
cuvenit  dacă  nu  ar  fi  fost  exheredați,  anume  ½  din  moştenire 
(adică 1/6 fiecare). 
În  final,  constatăm  că,  de  lege  lata,  sunt  stabilite,  în  ceea  ce 
priveşte  descendenții  defunctului,  dezmoşteniți  sau  afectați  de 
liberalitățile dispuse de acesta din urmă, cote mai mici decât cele 
consacrate de anterioara reglementare civilă. 

1.2.4. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului

Deşi  clasa  a  II‐a  de  moştenitori  este  formată  atât  din 
ascendenți  privilegiați,  cât  şi  din  colaterali  privilegiați  şi  în  ciuda 
faptului că cei dintâi, rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire 
880 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

pe  cei  din  urmă,  rude  de  gradele  II‐IV,  beneficiază  de  rezervă 
numai ascendenții privilegiați. 
Noțiunea de ascendenți privilegiați are, şi cât priveşte rezerva 
succesorală, aceeaşi semnificație ca şi în materia moştenirii legale. 
Sunt ascendenți privilegiați, părinții defunctului din căsătorie, din 
afara acesteia (în măsura în care filiația a fost stabilită în condițiile 
legii), din adopție sau care au apelat la metoda reproducerii umane 
asistată medical cu terț donator. Precizăm că bărbatul donator nu 
are  calitatea  de  părinte  şi  nu  poate  culege  moştenirea  copilului 
reprodus pe această cale.  
Ascendenții  privilegiați  culeg  rezerva  numai  în  cazul  în  care 
defunctul  nu  are  descendenți  sau  aceştia  nu  pot  (fiind  nedemni) 
sau nu vor (fiind renunțători) să vină la moştenire. 
Rezerva succesorală a părinților defunctului este, ca şi în cazul 
celorlalți  moştenitori  rezervatari,  de  ½  din  cota  succesorală  care, 
în  absența  dezmoştenirilor  sau  liberalităților,  li  s‐ar  fi  cuvenit 
acestora ca moştenitori legali.  
Pentru determinarea cotei de rezervă a ascendenților privile‐
giați, distingem între următoarele ipoteze: 
A.  Ascendenţii  privilegiaţi  (dezmoşteniţi)  vin  singuri  la 
moştenire, nesuportând concursul altor moştenitori legali. În acest 
caz, ei vor culege împreună ½ din masa succesorală (½ din 1 = ½), 
adică ¼ fiecare. Dacă defunctul are numai un părinte şi acesta este 
dezmoştenit,  ascendentul  privilegiat  va  culege  cota  de  ½  din 
moştenire. Precizăm că este posibil ca defunctul (adoptat cu efecte 
restrânse) să aibă mai mult de doi părinți. Într‐o astfel de situație, 
ascendenții  privilegiați  ai  defunctului  vor  împărți  cota  prevăzută 
de  lege  pentru  doi  părinți.  Această  precizare  trebuie  avută  în 
vedere şi în cazurile mai jos redate. 
B.  Ascendenţii  privilegiaţi  (dezmoşteniţi)  vin  la  moştenire  în 
concurs cu colateralii privilegiaţi. Într‐o astfel de ipoteză, cotele lor 
de rezervă sunt următoarele: 
‐ ⅛ (½ din ¼), dacă la moştenire vine numai un părinte;  
‐ ¼ (½ din ½), adică  1/8 pentru fiecare, dacă la moştenire vin 
doi părinți. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 881
C.  Ascendenţii  privilegiaţi  (dezmoşteniţi)  vin  la  moştenire  în 
concurs  cu  soţul  supravieţuitor.  În  această  situație,  cotele  lor  de 
rezervă sunt următoarele: 
‐ ¼ (½ din ½), dacă la moştenire vine numai un părinte; 
‐  ¼ (½ din  ½),  adică ⅛  pentru  fiecare, dacă la  moştenire  vin 
doi părinți. 
D.  Ascendenţii  privilegiaţi  (dezmoşteniţi)  vin  la  moştenire  în 
concurs, atât cu colateralii privilegiaţi, cât şi cu soţul supravieţuitor. 
Drept urmare, cotele lor de rezervă sunt următoarele: 
‐ 1/12 (½ din 1/6), dacă la moştenire vine numai un părinte; 
‐ 1/6 (½ din ⅓), adică 1/12 pentru fiecare, dacă la moştenire vin 
doi părinți. 
În continuarea analizei noastre, precizăm că, în ipoteza în care 
unul  dintre  părinții  defunctului  este  nedemn  sau  renunțător, 
rezerva  se  va  stabili  având  în  vedere,  numai  părintele  care  vine 
efectiv  la  moştenire.  Aceasta  este  opinia  care  beneficiază,  în 
prezent,  de  o  susținere  majoritară  din  partea  literaturii  de 
specialitate18,  deşi  a  fost  formulat  şi  punctul  de  vedere19  potrivit 
căruia renunțarea sau nedemnitatea unuia dintre părinți ar profita 
celuilalt  părinte,  care  ar  culege  întreaga  rezervă  succesorală  (1/6 
din  moştenire)  dacă  acesta  nu  vine  în  concurs  cu  colateralii 
privilegiați.  În  ipoteza  contrară,  când  părintele  defunctului  care 
vine  efectiv  la  moştenire  se  află  în  concurs  cu  colateralii  privile‐
giați,  renunțarea  sau  nedemnitatea  celuilalt  părinte  ar  profita 
acestora  din  urmă.  În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  că  prima 
opinie poate fi susținută şi de lege lata.  
Şi  în  cazul  ascendenților  privilegiați  constatăm  că  aceştia 
culeg,  cu  titlu  de  rezervă  succesorală,  cote  mai  mici  decât  cele 
statuate anterior de către Codul civil de la 1864.  

18  M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  334;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  314;  D.  Chirică,  op.  cit.,  
p. 159; D. Bârlădeanu, Dreptul de acrescământ în moştenirea legală şi stabilirea 
întinderii  rezervei,  în  RRD  nr.  6/1977,  p.  24;  I.C.  Vurdea,  Stabilirea  drepturilor 
succesorale  ale  ascendenţilor  şi  colateralilor  privilegiaţi  în  concurs  cu  soţul  su­
pravieţuitor, în RRD nr. 4/1989, p. 28.
19 M. Eliescu, op. cit., p. 334.
882 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

1.3. Calculul rezervei succesorale şi al cotităţii disponibile

Aşa cum am arătat, moştenirea cuprinde două părți, în ipoteza 
în care există moştenitori rezervatari. Acestea sunt:  
a)  rezerva  succesorală,  care  se  cuvine  moştenitorilor 
rezervatari şi de care defunctul nu poate dispune în mod valabil, în 
favoarea altor persoane; 
b)  cotitatea  disponibilă,  de  care  defunctul  poate  dispune  în 
mod liber. 
Rezerva  succesorală  şi  cotitatea  disponibilă  reprezintă  cote 
procentuale  asupra  masei  succesorale.  Aşadar,  pentru  ca  acestea 
să  fie  calculate,  este  necesar  să  fie  determinată  masa  succesorală 
(denumită  şi  masă  de  calcul  sau  masă  succesorală  virtuală20), 
întrucât  aceasta  constituie  baza  de  referință.  Alături  de  averea 
efectiv lăsată de către defunct la data deschiderii moştenirii, masa 
succesorală  cuprinde şi  donațiile făcute de  acesta în  timpul vieții. 
Aşadar, nu trebuie pus semnul egalității între masa succesorală şi 
averea lăsată efectiv de către defunct. Dacă prin liberalitățile făcute 
de către defunct a fost încălcată rezerva moştenitorilor rezervatari, 
se va proceda la reducțiunea liberalităților excesive.  
În concluzie, precizăm că stabilirea masei de calcul reprezintă 
operația  care  trebuie  realizată  mai  înainte  de  reducțiunea  libe‐
ralităților excesive şi că masa de calcul nu reprezintă patrimoniul 
defunctului  la  data  deschiderii  moştenirii,  ci  patrimoniul  pe  care  
l‐ar  fi  avut  defunctul  dacă  nu  ar  fi  dispus  în  timpul  vieții  prin 
liberalități. 
Stabilirea masei de calcul presupune, potrivit dispozițiilor art. 
1091 alin. (1) C. civ., realizarea următoarele operațiuni: 
a)  determinarea  activului  brut  al  moştenirii,  prin  însumarea 
valorii  bunurilor  existente  în  patrimoniul  succesoral  la  data 
deschiderii moştenirii; 
b)  determinarea  activului  net,  prin  scăderea  pasivului  succe‐
soral din activul brut; 
c) reunirea fictivă, la activului net, a valorii donațiilor făcute de 
către cel care lasă moştenirea. 

20 D.C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, 
p. 126.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 883
1.3.1. Determinarea activului brut al moştenirii
Această operațiune presupune identificarea tuturor bunurilor, 
mobile şi imobile, care au aparținut defunctului la data deschiderii 
moştenirii, inclusiv cele lăsate legate sau care au constituit obiectul 
unei  donații  de  bunuri  viitoare  (acestea  neieşind  încă  din  patri‐
moniul succesoral).  
Drept urmare, vor fi avute în vedere la determinarea activului 
brut  al  moştenirii  toate  bunurile  existente  în  patrimoniul  defunc‐
tului la data deschiderii moştenirii, anume21: 
‐  drepturile  reale  principale  şi  accesorii22  asupra  bunurilor 
defunctului23, mai puțin drepturile reale cu caracter viager. Aşadar, 
vor fi avute în vedere la determinarea activului brut al moştenirii: 
dreptul  de  proprietate  asupra  bunurilor  mobile  şi  imobile  ale 
defunctului,  dezmembrămintele  dreptului  de  proprietate  care  nu 
au  caracter  viager  (de  pildă,  un  drept  de  servitute),  drepturile 
reale accesorii (precum ipoteca, gajul etc.); 
‐  drepturile  de  creanță  ale  defunctului,  indiferent  de  izvorul 
acestora  (contract,  act  juridic  unilateral,  fapt  juridic  licit,  răspun‐
derea civilă); 
‐  drepturile  patrimoniale  de  creație  şi  de  proprietate  intelec‐
tuală; 
‐  acțiunile  patrimoniale  la  care  avea  dreptul  defunctul  (cele 
neexercitate  încă  sau  aflate  în  curs  de  judecată),  în  scopul  valori‐
ficării drepturilor sale patrimoniale; 
‐  dreptul  de  folosință  asupra  locurilor  de  înmormântare, 
concesionate pe o durată de timp nelimitată; 

21 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. 
Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, pp. 407‐408.
22 Acestea sunt enumerate în art. 551 C. civ.
23 Potrivit dispozițiilor art. 542 C. civ., „(1) dacă nu se dispune altfel, sunt 
supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra aces‐
tora.  (2)  Celelalte  drepturi  patrimoniale  sunt  supuse,  în  limitele  prevăzute  de 
lege,  regulilor  referitoare  la  bunurile  mobile”.  Drept  urmare,  drepturile  reale 
asupra  bunurilor  imobile  sunt  considerate  bunuri  imobile,  iar  drepturile  reale 
asupra  bunurilor  mobile  şi  celelalte  drepturi  patrimoniale  asupra  bunurilor 
imobile sau mobile sunt considerate bunuri mobile.
884 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

‐ bunurile care au format obiectului legatelor sau donațiilor de 
bunuri  viitoare,  întrucât  acestea  nu  au  ieşit  încă  din  patrimoniul 
defunctului; 
‐  drepturile  care  se  reîntorc  în  patrimoniul  defunctului 
(donator),  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1016  C.  civ.,  în  ipoteza 
predecesului  donatarului  sau  a  predecesului  donatarului  şi  des‐
cendenților săi. 
Dimpotrivă, nu vor fi avute în vedere la determinarea activului 
brut al moştenirii: 
‐  drepturile  reale  principale  cu  caracter  viager  (precum 
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație); 
‐  drepturile  de  creanță  cu  caracter  viager  (precum  dreptul  la 
pensie, dreptul la întreținere, dreptul la rentă viageră etc.); 
‐  bunurile  lipsite  de  valoare  patrimonială,  precum  amintirile 
de familie, reprezentate, potrivit art. 1141 C. civ., de corespondența 
purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decorațiile, armele 
de colecție, portretele de familie, documentele, precum şi orice alte 
bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva familie. 
Precizăm că acestea pot forma numai obiectul unui partaj voluntar. 
În  absența  înțelegerii  dintre  comoştenitori,  amintirile  de  familie 
vor rămâne în indiviziune24; 

24 Considerarea acestor bunuri drept unele ce nu fac parte din patrimoniul 
succesoral urmează linia de gândire a doctrinei, formată sub incidența vechiului 
Cod civil. Justificarea era lipsa de valoare patrimonială, cât de puțin semnificati‐
vă,  a  bunurilor  în  discuție.  Trebuie  totuşi  reflectat  dacă  soluția  n‐ar  trebui  cel 
puțin amendată, dat fiind faptul că noul Cod civil dă un conținut mai consistent 
amintirilor de familie şi, de asemenea, reglementează pentru acestea un regim 
juridic special (art. 1141‐1142). Nu vom analiza în amănunt această reglemen‐
tare, ci vom sublinia numai că: 
‐ printre bunurile cuprinse în această categorie sunt menționate, de pildă, 
armele de colecție şi portretele de familie. Or, credem că în ceea ce le priveşte 
pe primele, nu trebuie precizat nimic suplimentar pentru a socoti posibil, chiar 
pentru  a  prezuma  că  valoarea  unor  astfel  de  arme  poate  fi  substanțială.  Cât 
priveşte  portretele  de  familie,  aceeaşi  concluzie  s‐ar  impune  în  situația  unor 
portrete executate de artişti de notorietate (pictori sau fotografi). Iată că argu‐
mentul principal – lipsa valorii – în aceste cazuri nu mai subzistă. 
‐ pe de altă parte, se prevede expres că amintirile de familie sunt în indivi­
ziune şi că acestei indiviziuni i se poate pune capăt numai prin partaj voluntar 
de  către  moştenitori.  Ne  este  greu  să  credem  că  suntem  în  prezența  unei  alte 
indiviziuni  decât  cea  succesorală  clasică.  Mai  aproape  de  adevăr  ni  se  pare  a 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 885
‐  creanțele  insolvabile  sau  nesigure,  precum  creanța  ce  nu 
poate  fi  valorificată,  întrucât  debitorul  său  se  află  într‐o  stare  de 
insolvabilitate notorie, sau creanța sub condiție suspensivă25; 
‐ fructele naturale sau civile percepute sau ajunse la scadență 
după  data  deschiderii  moştenirii,  precum  şi  adăugirile  ori  îmbu‐
nătățirile26 aduse  unor  bunuri din  moştenire după  data decesului 
lui de cuius; 
‐ indemnizația de asigurare de persoane, plătită de asigurător 
terțului beneficiar al asigurării, întrucât face parte din patrimoniul 
asigurătorului, şi nu din cel al defunctului asigurat27; 
‐ dreptul de locațiune născut dintr‐un contract de închiriere. 
Cu privire la dreptul de creație intelectuală, a cărui valoare nu 
poate  fi  determinată  în  momentul  deschiderii  succesiunii,  litera‐
tura  de  specialitate28  a  apreciat  că  o  soluție  echitabilă  ar  fi  aceea 

considera  că  există,  pentru  această  categorie  de  bunuri,  în  cadrul  indiviziunii 
născute între comoştenitori, la data morții lui de cuius, reguli speciale în raport 
cu  celelalte  elemente  ce  compun  masa  succesorală.  În  această  ordine  de  idei 
însă nu mai poate fi susținută teza că amintirile de familie nu fac parte din acti‐
vul succesoral. 
‐ în sfârşit, chiar dacă am subscrie fără rezerve la exceptarea amintirilor de 
familie  din  lăsământul  succesoral,  rămâne  întrebarea:  care  este  modul  de  do‐
bândire a proprietății asupra categoriei de bunuri în discuție de către membrii 
supraviețuitori ai familiei?  
Nefiind aici locul unei analize amănunțite, ne‐am mărginit a semnala pro‐
blema discutată, urmând, desigur, ca aceasta să fie aprofundată prin contribuții 
viitoare.
25 În cazul în care condiția suspensivă se va îndeplini după data deschiderii 
moştenirii, se va proceda la o operație de lichidare suplimentară.
26 A se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 1593/1979, în RRD nr. 1/1980, p. 65; TS,  
s. civ., dec. nr. 1272/1977, în RRD nr. 7/1978, p. 49, potrivit cărora adăugirile şi 
îmbunătățirile nu intră în activul brut al moştenirii, ci urmează să facă obiect de 
desocotire  între  moştenitori,  în  măsura  în  care  nu  cad  în  lotul  celui  care  le‐a 
făcut.
27 Dacă însă defunctul asigurat nu a desemnat un terț beneficiar al asigură‐
rii, indemnizația de asigurare se plăteşte moştenitorilor, făcând astfel parte din 
activul brut al moştenirii.
28 Această soluție a fost avansată de O. Căpățână, În legătură cu aplicarea 
noii  legiferări  a  dreptului  de  autor  în  Republica  Populară  România,  în  Revista 
„Legalitatea populară” nr. 6/1958, p. 46 şi este aplicabilă şi în lumina noii legis‐
lații  în  materie,  reprezentată  de  Legea  nr.  8/1996.  A  se  vedea,  de  asemenea,  
M. Eliescu, op. cit., pp. 353‐354.
886 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

care ar permite ca legatarul, în concurs cu moştenitorul rezervatar, 
să  dobândească  încă  de  la  momentul  deschiderii  moştenirii,  din 
celelalte bunuri ale moştenirii, cotitatea disponibilă din dreptul de 
creație intelectuală. 
Dacă  defunctul  era  căsătorit  sub  regimul  comunității  de 
bunuri,  este  necesar  ca  aceasta  să  fie  lichidată,  astfel  încât  să  fie 
determinate bunurile care se cuvin soțului supraviețuitor, pe de o 
parte  ca  proprietar  finalmente  exclusiv  prin  transformarea 
devălmăşiei în coproprietate şi apoi în proprietate exclusivă, iar pe 
de altă parte ca moştenitor legal. 

1.3.2. Stabilirea activului net al moştenirii

Activul  net  al  moştenirii  se  obține  prin  scăderea  pasivului 
succesoral  (a  obligațiilor  patrimoniale  ale  defunctului  de  la  data 
deschiderii moştenirii), din activul brut al moştenirii. Codul civil, în 
art.  1091  alin.  (1),  stabileşte  ordinea  realizării  operațiunilor  în 
vederea  determinării  masei  succesorale.  Astfel,  mai  întâi  se 
determină activul brut şi apoi activul net. Reunirea fictivă a valorii 
donațiilor făcute de către defunct se va realiza după determinarea 
activului net.  
Facem  aceste  precizări,  întrucât  art.  849  C.  civ.  de  la  186429 
prevedea că trebuie scăzute datoriile succesiunii numai după ce a 
avut loc şi reunirea fictivă la activul brut a valorii donațiilor, făcute 
de  către  defunct.  Practica  judecătorească30  şi  doctrina31  însă  au 

29  Art.  849  C.  civ.  de  la  1864  dispunea  în  sensul  că  „partea  disponibilă  se 

calculează cu chipul următor: pe lângă bunurile ce a lăsat donatorul sau testato‐
rul în momentul morții sale, se adaugă prin calcul şi bunurile  de care a dispus 
prin donațiuni între vii, după starea lor din momentul donațiunii şi după valoa‐
rea  ce  au  avut  în  momentul  morții  donatorului.  Din  această  masă  de  bunuri, 
scăzându‐se datoriile, pe aceea ce va rămânea se calculează partea disponibilă, 
după numărul şi calitatea erezilor”.
30 TS, s. civ., dec. nr. 1272/1977, în RRD nr. 7/1978, p. 49.
31  A  se  vedea,  cu  titlu  de  exemplu,  M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  355;  D.  Chirică,  
op.  cit.,  p.  176;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  332;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  Drept  civil.  
Succesiunile,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2006,  p.  157;  L.  Stănciulescu,  Drept  civil. 
Contracte  şi  succesiuni,  ed.  a  IV‐a,  revizuită  şi  actualizată,  Ed.  Hamangiu,  
Bucureşti,  2008,  p.  405;  I.  Adam,  A.  Rusu,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  All  Beck, 
Bucureşti, 2003, p. 335.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 887
fost unanime în a considera că trebuie determinat mai întâi activul 
net al moştenirii şi apoi trebuie realizată reunirea fictivă a valorii 
donațiilor. Dacă ar fi fost urmată ordinea dispusă de legiuitor, ar fi 
fost întâmpinate două impedimente: 
‐ s‐ar fi diminuat sau chiar s‐ar fi desființat, însă numai în cazul 
moştenirilor insolvabile, rezerva şi cotitatea disponibilă; 
‐  creditorii  chirografari  şi‐ar  fi  satisfăcut  creanțele,  în  toate 
cazurile  (independent  de  caracterul  solvabil  sau  insolvabil  al 
moştenirii),  şi  din  valoarea  donațiilor  făcute  de  către  defunct  în 
timpul vieții, deşi acestea nu mai formau gajul lor general32. 
Revenind la analiza operațiunii de determinare a activului net al 
moştenirii,  precizăm  că  din  pasivul  succesoral  fac  parte  toate 
obligațiile cu caracter patrimonial ale defunctului, existente la data 
deschiderii  moştenirii.  Drept  urmare,  fac  parte  din  pasivul  succe‐
soral: 
‐ obligațiile patrimoniale ale defunctului față de terți; 
‐ datoriile defunctului față de moştenitori (precum cheltuielile 
de înmormântare33, cheltuielile efectuate cu ocazia inventarierii şi 
evaluării  bunurilor,  cheltuielile  efectuate  cu  conservarea  şi 
administrarea patrimoniului succesoral, taxele şi impozitele plătite 
pentru bunurile moştenite etc.).  

32  În  literatura  de  specialitate  (M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  355)  a  fost  oferit,  în 
acest  sens,  următorul  exemplu:  Activul  brut  al  moştenirii  defunctului  este  de 
5.000 lei, iar pasivul este de 10.000 lei. În timpul vieții, defunctul a dispus prin 
liberalități  în  valoare  de  5.000  lei.  Potrivit  dispozițiilor  art.  849  C.  civ.  de  la 
1864, activul net al moştenirii este de 0 lei (5.000 + 5.000 – 10.000 = 0 lei). În 
condițiile în care defunctul are un descendent, moştenitor a cărui rezervă este 
de  ½  din  moştenire,  acesta  nu  primeşte  nimic,  dispărând  în  totalitate  rezerva 
succesorală şi cotitatea disponibilă (întâmpinăm astfel primul impediment). Mai 
mult,  creditorii  chirografari  îşi  satisfac  creanțele  şi  din  bunuri  ieşite  din  patri‐
moniul defunctului, în timpul vieții acestuia (donațiile în valoare de 5.000 lei), 
ceea ce contravine principiului legal statuat de Codul civil de la 1864, cu privire 
la creanțele acestor creditori (întâlnim astfel şi al doilea impediment). În lumina 
exemplului oferit, se justifică inversarea operațiilor în discuție. Aşadar, mai întâi 
vor  fi  scăzute  datoriile  defunctului  şi  apoi  va  fi  adăugată  valoarea  donațiilor 
făcute de către defunct în timpul vieții.
33  În  cheltuielile  de  înmormântare  intră  şi  cheltuielile  întreprinse  pentru 
îndeplinirea celor creştineşti, după obiceiul locului şi potrivit stării materiale a 
defunctului (precum pomeni, parastase etc.).
888 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

Nu fac însă parte din pasivul succesiunii următoarele categorii 
de datorii: 
‐  obligațiile  asumate  intuitu  personae  de  către  defunct,  care  
s‐au stins prin moartea acestuia, precum obligația legală de între‐
ținere sau obligațiile asumate în calitate de antreprenor, mandatar 
etc.; 
‐  obligațiile  civile  imperfecte  (denumite  şi  obligații  naturale), 
precum cele stinse prin efectul prescripției extinctive; 
‐  obligațiile  sub  condiție  suspensivă,  care  nu  au  luat  încă 
naştere; 
‐ obligațiile moştenitorilor. 
În  ipoteza  în  care  pasivul  moştenirii  este  mai  mare  decât 
activul, soldul va fi considerat egal cu zero, şi nu negativ. Altfel, am 
permite  creditorilor  moştenirii  să‐şi  satisfacă  creanțele  în  cadrul 
etapei următoare, ca urmare a reunirii fictive a donațiilor34. 
Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din  România  atrage 
atenția asupra importanței şi dificultății determinării activului net 
al  moştenirii  în  ipoteza  în  care  defunctul  a  avut  calitatea  de 
fiduciar sau a administrat bunurile altuia. Într‐o asemenea situație, 
defunctul  are  patrimonii  diferite,  numai  cel  personal  fiind  supus 
calculului rezervei succesorale şi cotității disponibile35.  

1.3.3. Reunirea fictivă a valorii donaţiilor făcute de către

defunct
Pentru  a  se  realiza  calculul  rezervei  şi  al  cotității  disponibile, 
este necesar să fie reunită fictiv la activul net şi valoarea donațiilor 
făcute  de  către  defunct  în  timpul  vieții.  Sunt  protejate  astfel  inte‐
resele  moştenitorilor  rezervatari,  nu  numai  împotriva  libera‐
lităților  mortis  causa  excesive,  ci  şi  împotriva  liberalităților  inter 
vivos, de asemenea excesive. 
Pentru realizarea unui calcul corect al cotității disponibile şi al 
rezervei  succesorale,  se  impune  cu  necesitate  relevarea  urmă‐
toarelor aspecte: 

34 M.C. Dobrilă, C. Macovei, op. cit., p. 1122.
35 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, op. cit., p. 408.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 889
a) Reunirea donațiilor este numai fictivă (pentru calcul), şi nu 
reală. 
Reunind  fictiv  valoarea  donațiilor  la  activul  net  al  moştenirii, 
se  poate  verifica  dacă  liberalitățile  dispuse  de  către  defunct  se 
încadrează în limitele cotității disponibile. Numai dacă această cotă 
este  depăşită  se  pune  problema  aducerii  efective  la  masa 
succesorală a bunurilor donate. 
b) Sunt supuse reunirii fictive toate donațiile dispuse de către 
defunct  în  timpul  vieții,  indiferent  că  sunt  donații  propriu‐zise 
(realizate în formă autentică), donații indirecte, donații sau daruri 
manuale  (în  măsura  în  care  nu  constituie  daruri  obişnuite, 
nesupuse reunirii), indiferent că sunt sau nu cu sarcini, indiferent 
de faptul că donatar este un moştenitor al donatorului sau un terț, 
indiferent că sunt sau nu scutite de raport36. Sunt supuse, în egală 
măsură,  reunirii,  donațiile  în  care  s‐a  materializat  partajul  de 
ascendent. 
Cât priveşte donațiile cu sarcină, reunirea fictivă va viza numai 
diferența dintre valoarea bunului donat şi sarcină [art. 1091 alin. (2) 
C. civ.].  
Gratuităţi care nu sunt supuse reunirii. 
Nu sunt supuse reunirii fictive, potrivit dispozițiilor art. 1091 
alin.  (3)  C.  civ.,  întrucât  nu  constituie  veritabile  liberalități,  acele 
gratuități  făcute  în  scopul  îndeplinirii  unor  îndatoriri  sociale, 
precum: 
‐ darurile obişnuite; 
Fac  parte  din  această  categorie  darurile  făcute  rudelor  sau 
prietenilor  cu  ocazia  aniversărilor,  botezurilor  copiilor  lor  sau 
chiar  a  nunții  acestora.  Pentru  a  fi  exceptate  de  la  reunire,  este 
necesar ca aceste daruri să aibă o valoare obişnuită. 
‐ donațiile remuneratorii; 
‐  sumele  cheltuite  pentru  întreținerea  sau,  dacă  este  cazul, 
pentru  formarea  profesională  a  descendenților,  a  părinților  sau  a 
soțului, în măsura în care acestea nu sunt excesive. 

36 În cazul determinării cotității disponibile speciale a soțului supraviețui‐
tor, reglementată de art. 1090 C. civ., sunt avute în vedere însă numai liberalită‐
țile neraportabile.
890 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

Precizăm  că  numai  cheltuielile  de  întreținere  şi  pentru 

formarea  profesională  a  descendenților,  părinților  şi  soțului  sunt 
exceptate  de  la  reunire,  şi  aceasta  în  măsura  în  care  nu  sunt 
excesive.  Drept  urmare,  cheltuielile  prilejuite  de  întreținerea  sau 
formarea  profesională  a  altor  rude  ale  defunctului  vor  fi  supuse 
reunirii, chiar şi în ipoteza în care nu sunt excesive. 
‐ cheltuielile de nuntă. 
Constatăm  astfel  că  numai  cheltuielile  de  nuntă  nu  sunt 
supuse reunirii, nu şi darurile de nuntă. Acestea din urmă însă pot 
fi exceptate de la reunire, în măsura în care au o valoare obişnuită. 
De  asemenea,  nu  este  supusă  reunirii  fictive  valoarea 
bunurilor  înstrăinate  cu  titlu  oneros,  mai  puțin  în  ipoteza  în  care 
moştenitorii  rezervatari  dovedesc,  prin  orice  mijloc  de  probă,  că 
actul  cu  titlu  oneros  deghizează  o  donație37.  Deşi  moştenitorii 
rezervatari  pot  folosi,  în  scopul  dovedirii  caracterului  deghizat  al 
donației,  orice  mijloc  de  probă,  o  astfel  de  dovadă  ridică  totuşi 
veritabile  dificultăți.  Pentru  înlăturarea  acestora,  legiuitorul  a 
instituit,  expres  şi  limitativ,  în  art.  1091  alin.  (4),  o  prezumție 
relativă de  gratuitate  a  actului cu  titlu oneros încheiat cu un  des‐
cendent,  ascendent  privilegiat  sau  cu  soțul  supraviețuitor,  în 
schimbul uzufructului, uzului ori a abitației sau în schimbul între‐
ținerii pe viață ori a unei rente viagere. 
Pentru  a  opera  această  prezumție,  este  necesar  ca  actul 
încheiat de către defunct cu un moştenitor dintre cei mai sus men‐
ționați să fie declarat de aceştia ca fiind cu titlu oneros. Dacă actul 
este cu titlu gratuit, nu se prezumă fictivitatea sarcinilor care afec‐
tează liberalitatea, simulația trebuind dovedită38. De asemenea, în 
acelaşi  scop,  este  necesar  ca  moştenitorii  rezervatari  care  invocă 
deghizarea  înstrăinării  să  nu  fi  consimțit  la  aceasta  din  urmă, 
recunoscând  caracterul  ei  oneros.  Aşadar,  numai  moştenitorii 

37 Față de actul deghizat, moştenitorii rezervatari au calitatea de terți, ast‐
fel  încât  pot  folosi,  în  scopul  dovedirii  caracterului  deghizat  al  donației,  orice 
mijloc de probă. A se vedea, în acest sens, TS, s. civ., dec. nr. 1243/1958, în Cule‐
gere de decizii pe anul 1958, p. 88.
38 Dacă nu se reuşeşte dovedirea simulației, în masa de calcul va intra dife‐
rența dintre valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 891
rezervatari  care  nu  au  consimțit  la  înstrăinare  pot  invoca 
prezumția de gratuitate. 
Operând  prezumția  de  gratuitate  a  actului  încheiat  cu  titlu 
oneros  de  către  defunct  cu  succesibilii  menționați,  valoarea 
bunului înstrăinat va fi reunită cu activul net al moştenirii şi va fi 
supusă  reducțiunii  în  măsura  în  care  aduce  atingere  rezervei 
succesorale  (fiind  considerată  astfel  excesivă).  În  cazul  în  care 
cotitatea  disponibilă  nu  a  fost  depăşită,  bunul  rămâne  valabil 
înstrăinat,  nefiind  supus  raportului  donațiilor.  Aşadar,  realizarea 
unei  donații  sub  formă  deghizată  echivalează  cu  scutirea  de 
raport39. 
Precizăm însă că, sub imperiul Codului civil de la 1864, această 
prezumție opera numai în favoarea succesibililor în linie dreaptă. 
Aşadar, Codul civil în vigoare inovează sub acest aspect, dispunând 
că  prezumția  operează  numai  în  favoarea  descendenților, 
ascendenților  privilegiați  sau  soțului  supraviețuitor.  Constatăm 
astfel  că,  în  acest  context,  noul  Cod  civil  renunță  la  ascendenții 
ordinari şi adaugă soțul supraviețuitor.  
Apoi,  în  lumina  Codului  civil  de  la  1864,  pentru  a  opera 
prezumția  de  gratuitate,  era  necesar  ca  înstrăinarea  să  se  fi  făcut 
cu  rezerva  rentei  viagere  sau  a  uzufructului.  Aşa  cum  am  arătat 
însă,  noul  Cod  civil  extinde  sfera  sarcinilor  la  uz,  abitație  şi 
întreținere.  
În  final,  precizăm  că,  anterior  intrării  în  vigoare  a  actualului 
Cod  civil,  literatura  de  specialitate  a  fost  în  sensul  extinderii 
prezumției  de  gratuitate,  pe  de  o  parte,  cu  privire  la  soțul 
supraviețuitor,  iar  pe  de  altă  parte,  cu  privire  la  uz,  abitație  şi 
întreținere. Constatăm, aşadar, că şi de această dată noul Cod civil 
preia  propunerile  juste  ale  literaturii  de  specialitate  şi  le  conferă 
forță juridică, reglementându‐le. 
Evaluarea bunurilor donate. 
După identificarea bunurilor donate de către defunct, trebuie 
realizată  operațiunea  evaluării  acestora.  Evaluarea  bunurilor 
donate,  indiferent  că  sunt  mobile,  corporale  sau  incorporale,  ori 
imobile,  se  face,  potrivit  dispozițiilor  art.  1091  alin.  (2)  C.  civ., 

39 Fr. Deak, op. cit., p. 336.
892 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

avându‐se  în  vedere  valoarea  acestora  din  momentul  deschiderii 

moştenirii  şi  starea  lor  din  momentul  încheierii  contractului  de 
donație.  Se  consideră,  aşadar,  că  bunul  a  rămas  în  patrimoniul 
defunctului,  având  valoarea de la data deschiderii  moştenirii.  Aşa 
cum am arătat deja, din valoarea donației astfel stabilită se scade 
valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donație. 
Cât  priveşte  însă  bunurile  înstrăinate  de  către  donatar,  se  va 
ține seama de valoarea lor la data înstrăinării. Sumele de bani sunt 
supuse  indexării  în  raport  cu  indicele  inflației  corespunzător 
perioadei  cuprinse  între  data  intrării  lor  în  patrimoniul 
donatarului şi data deschiderii moştenirii [art. 1091 alin. (2) teza 
finală C. civ.]. 
Aşadar,  următoarele  trei  sunt  criteriile  în  temeiul  cărora 
evaluăm bunurile donate: 
‐ în funcție de valoarea bunurilor mobile sau imobile donate, la 
data deschiderii moştenirii; 
‐  în  funcție  de  valoarea  bunurilor  înstrăinate  de  donatar,  la 
data înstrăinării acestora; 
‐ în funcție de indicele inflației, în cazul sumelor de bani. 
Constatăm astfel că şi sub aspectul evaluării bunurilor donate 
actualul  Cod  civil  inovează,  în  mod  just  de  altfel,  adaptându‐se 
noilor  realități  sociale.  În  acest  context,  precizăm  că  vechiul  Cod 
civil a consacrat regula potrivit căreia, la reunirea donației, se avea 
în  vedere  valoarea  acesteia  de  la  data  încheierii  contractului, 
independent de inflația pe care piața monetară o înregistra până la 
data deschiderii moştenirii. Această regulă era, în fapt, o aplicație a 
principiului  nominalismului  monetar,  care  nu  ținea  cont  de 
instabilitatea  economică  ce  caracteriza  perioada  care  a  urmat 
anului 1989. În consecință, au fost întâlnite situații în care la data 
încheierii  contractului  de  donație  valoarea  acesteia  corespundea 
valorii unui apartament, iar la data deschiderii moştenirii, cu acea 
valoare a putut fi achiziționat numai un aparat de aer condiționat. 
Atât literatura de specialitate, cât şi practica judecătorească au fost 
în  sensul  indexării  valorii  donației,  considerând  că  principiul 
nominalismului  monetar  nu  era  unul  de  ordine  publică.  Această 
pledoarie  a  avut  în  cele  din  urmă  succes,  noul  Cod  civil  preluând 
acest punct de vedere. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 893
Încercând  să  asigure  o  reglementare  completă  problematicii 
supuse  analizei  noastre,  Codul  civil  în  vigoare  are  în  vedere  atât 
situația  în  care  bunurile  donate  au  fost  înlocuite  cu  altele,  cât  şi 
ipoteza  în  care  bunurile  donate  sau  cele  care  le‐au  înlocuit  au 
pierit fortuit.  
Astfel, cât priveşte prima ipoteză, noul Cod civil dispune că, în 
situația în care bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se va ține 
cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate 
în  patrimoniu  şi  de  starea  lor,  la  momentul  dobândirii.  Se 
păstrează, aşadar, aceeaşi logică precum în cazul tip, când bunurile 
succesorale nu sunt înlocuite cu altele în patrimoniul donatarului. 
În  mod  excepțional  însă  dacă  devalorizarea  bunurilor  intrate  în 
patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, 
înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. Aşadar, în acest 
caz, va fi avută în vedere valoarea, la data deschiderii moştenirii, a 
bunurilor  donate,  ținându‐se  cont  de  starea  lor  în  momentul 
donației.  Această  dispoziție  are  rolul  de  a  proteja,  odată  în  plus, 
interesele moştenitorilor rezervatari. 
Cât  priveşte  cea  de‐a  doua  situație,  în  măsura  în  care  bunul 
donat sau cel care l‐a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent 
de data pieirii, donația nu se va supune reunirii fictive. Aşadar, este 
exceptată de la reunire acea donație al cărei obiect (sau bun care a 
înlocuit obiectul donat) a pierit independent de culpa donatarului. 
Cu  atât  mai  mult,  considerăm  noi,  va  fi  exceptată  de  la  reunire 
donația al cărei obiect a pierit din cauză de forță majoră. 

2. Reducţiunea liberalităţilor excesive

2.1. Noţiune şi reglementare legală

Codul  civil  reglementează  reducțiunea  liberalităților  excesive 
în  art.  1092‐1098.  Reducțiunea  liberalităților  excesive  este 
sancțiunea care lipseşte de eficacitate liberalitățile făcute de către 
defunct,  care  aduc  atingere  rezervei  succesorale40.  Substanța 

40  În  aceeaşi  termeni  definesc  reducțiunea  liberalităților  excesive  şi:  

Fr. Deak, op. cit., p. 340; St. Cărpenaru, op. cit., p. 477; I. Adam, A. Rusu, op. cit.,  
p. 346; D. Chirică, op. cit., p. 186 ş.a.
894 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

noțiunii  de  reducțiune  a  liberalităților  excesive  rezultă  din  dispo‐

zițiile  art.  1092  C.  civ.,  potrivit  cărora  „după  deschiderea  moşte‐
nirii,  liberalitățile  care  încalcă  rezerva  succesorală  sunt  supuse 
reducțiunii, la cerere”. 
Aşadar,  reducțiunea  liberalităților  excesive  atrage  numai 
ineficacitatea  acestora,  şi  nu  nulitatea  lor.  Drept  urmare, 
reducțiunea  liberalităților  excesive  nu  trebuie  confundată  cu 
nulitatea, deşi amândouă au natura juridică a unei sancțiuni civile. 
Cea  din  urmă  sancțiune  menționată  intervine  ca  urmare  a 
încheierii  contractului  de  donație  sau  întocmirii  testamentului  cu 
ignorarea  condițiilor  esențiale  de  validitate,  prevăzute  de  lege,  în 
timp  ce  reducțiunea  vizează  un  contract  de  donație  sau  un  legat, 
valabil  formate,  însă  care  aduc  atingere  unei  limite  legale,  anume 
rezervei  succesorale.  În  timp  ce  nulitatea  intervine  pentru  cauze 
anterioare  sau  concomitente  încheierii  actului  juridic  civil, 
reducțiunea  intervine  pentru  cauze  ulterioare  încheierii  actului 
juridic civil în mod valabil. 
Sunt  supuse  reducțiunii  nu  numai  donațiile  făcute  de  către 
defunct  în  timpul  vieții,  ci  şi  legatele41,  indiferent  că  acestea  sunt 
universale, cu titlu universal sau cu titlu particular. 
În  toate  cazurile  (donație  sau  legat),  problema  reducțiunii  se 
pune  numai  după  deschiderea  moştenirii,  art.  1092  C.  civ. 
precizând  în  mod  expres  acest  aspect.  De  asemenea,  se  pune 
problema  reducțiunii,  independent  de  faptul  că  gratificat  prin 
liberalitatea excesivă este un terț ori un moştenitor, rezervatar sau 
nerezervatar. 
 

41 Articolul 848 C. civ. de la 1864 conținea o inadvertență, întrucât făcea re‐
ferire numai la liberalitățile între vii, în condițiile în care din alte dispoziții ale 
aceluiaşi act normativ (precum art. 850, art. 852, art. 853) rezulta fără dubiu că 
reducțiunea viza şi legatele. Literatura de  specialitate însă a  fost unanimă în a 
aprecia că reducțiunea vizează liberalitățile în general, adică donațiile şi legate‐
le. A se vedea, în acest sens: D. Chirică, op. cit., p. 187; Fr. Deak, op. cit., p. 341;  
Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  op.  cit.,  p.  163,  nota  de  subsol  4.  Art.  1092  C.  civ.  în 
vigoare însă face referire la liberalități, aşadar sunt vizate  atât donațiile, cât şi 
legatele.  Constatăm  astfel  că,  receptiv  la  criticile  doctrinei,  actualul  Cod  civil 
înlătură orice dubiu cu privire la liberalitățile vizate de reducțiune.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 895
2.2. Persoanele care o pot invoca
Potrivit  dispozițiilor  art.  1093  C.  civ.,  „reducțiunea  libera‐
lităților  excesive  poate  fi  cerută  numai  de  către  moştenitorii 
rezervatari,  de  succesorii  lor,  precum  şi  de  către  creditorii 
chirografari  ai  moştenitorilor  rezervatari”.  Rezultă,  aşadar,  că 
reducțiunea  liberalităților  excesive  poate  fi  invocată  numai  de 
către următoarele persoane42: 
‐  moştenitorii  rezervatari,  care  vin  efectiv  la  moştenire  (care 
au acceptat moştenirea). 
În  ipoteza  pluralității  de  moştenitori  rezervatari,  aceştia  pot 
cere  în  mod  colectiv  reducțiunea  liberalităților  excesive.  Nu 
trebuie  confundat  însă  modul  de  exercitare  a  dreptului  de  a  cere 
reducțiunea,  care  poate  fi  individual  sau  colectiv,  cu  caracterul 
acestui  drept,  care  este  întotdeauna  individual.  În  virtutea  carac‐
terului  individual  al  dreptului  la  reducțiune,  renunțarea  unuia 
dintre  moştenitorii  rezervatari  la  exercițiul  acestuia  atrage  redu‐
cerea  liberalităților  numai  în  măsura  întregirii  rezervei  celorlalți 
moştenitori rezervatari. 
‐  dacă  moştenitorul  rezervatar  moare  după  deschiderea 
moştenirii  față  de  care  are  această  calitate,  dar  mai  înainte  de  a 
exercita dreptul de reducțiune, acest drept se transmite propriilor 
moştenitori. 
Dacă moştenitorul rezervatar are un singur moştenitor, acesta 
are alegerea între a exercita şi a renunța la dreptul de reducțiune. 
Dacă  există  mai  mulți  moştenitori,  este  preferabil,  pentru  a  fi 
evitate  orice  dificultăți,  ca  aceştia  să  opteze  unitar  cu  privire  la 
dreptul de reducțiune, fie în sensul de a renunța la el, fie în sensul 
de  a‐l  exercita.  Dificultăți  apar  numai  în  ipoteza  în  care 
moştenitorii  rezervatarului  nu  au  aceeaşi  opțiune  cu  privire  la 
dreptul moştenit, unii dorind invocarea lui, alții renunțând la el. În 

42 Enumerarea persoanelor care pot invoca reducțiunea are caracter limi‐
tativ, astfel încât alte persoane decât cele nominalizate de legiuitor în art. 1093 
C. civ. nu pot avea acest exercițiu. În temeiul acestei rațiuni, a fost criticată solu‐
ția prin care s‐a admis cererea colateralilor privilegiați de reducere a liberalită‐
ților  excesive.  A  se  vedea  P.  Savu,  E.  Puşcariu,  Sc.  Şerbănescu,  Note  la  decizia 
civilă  nr.  3743/1957  a  Tribunalului  regional  Craiova,  în  Revista  „Legalitatea 
populară” nr. 2/1958, p. 110.
896 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

toate  cazurile  însă,  întrucât  dreptul  la  reducțiune  are  caracter 

individual,  renunțarea  la  acesta  de  către  unii  dintre  moştenitorii 
rezervatarului  nu  aduce  atingere  dreptului  celorlalți  de  a‐l 
exercita43. 
‐ creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  848  C.  civ.  de  la  1864,  puteau  cere 
reducțiunea  liberalităților  excesive,  alături  de  moştenitorii 
rezervatari şi succesorii acestora, şi „cei care înfățişează drepturile 
lor”.  Drept  urmare,  sub  imperiul  anteriorului  Cod  civil  puteau 
invoca  sancțiunea  în  discuție  succesorii  universali  sau  cu  titlu 
universal  ai  moştenitorului  rezervatar  sau  creditorii  moşte‐
nitorului  rezervatar,  în  calitate  de  persoane  „care  înfățişează 
drepturile” moştenitorilor rezervatari. Aşadar, prin „persoane care 
înfățişează  drepturile  moştenitorilor  rezervatari”  erau  desemnați 
avânzii‐cauză.  Succesorii  cu  titlu  particular  ai  moştenitorului 
rezervatar  (precum  cumpărătorul  sau  donatarul  unui  bun 
individual  determinat  din  moştenire),  nefiind  avânzi‐cauză,  nu 
puteau exercita dreptul la reducțiune. 
Constatăm însă că actualul Cod civil, în enumerarea limitativă 
realizată  în  cuprinsul  art.  1093,  face  referire  numai  la  creditorii 
chirografari  ai  moştenitorilor  rezervatari,  şi  nu  la  întreaga 
categorie a avânzilor‐cauză. Drept urmare, de lege lata, succesorii 
universali şi cu titlu universal ai moştenitorului rezervatar nu pot 
cere reducțiunea liberalităților excesive, de acest drept putând uza 
numai creditorii chirografari ai moştenitorului rezervatar. 
Întrucât  dreptul  la  reducțiune  vizează  tocmai  donațiile  şi 
legatele,  donatarii  şi  legatarii  nu  pot  cere  ei  înşişi  reducțiunea 
liberalităților  de  care  au  beneficiat.  În  caz  de  pluralitate  de 
donatari,  aceştia  pot  cere  numai  respectarea  ordinii  legale  de 
reducțiune a liberalităților excesive44. 
Constatăm, aşadar, că actualul Cod civil inovează cât priveşte 
persoanele  care  pot  invoca  reducțiunea  liberalităților  excesive, 
recunoscând  acest  drept  numai  moştenitorilor  rezervatari, 
succesorilor  acestora  şi  creditorilor  chirografari  ai  moştenitorilor 
rezervatari.  

43 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 341.
44 Ibidem, p. 343.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 897
2.3. Ordinea reducţiunii
Este  necesară  cunoaşterea  ordinii  în  care  operează  reduc‐
țiunea liberalităților excesive numai în ipoteza în care defunctul a 
realizat  mai  multe  liberalități.  Codul  civil,  în  art.  1096,  stabileşte 
regulile  privind  ordinea  în  care  liberalitățile  sunt  supuse  reduc‐
țiunii. Astfel: 
a) Legatele se reduc înaintea donaţiilor [art. 1096 alin. (1) C. civ.]. 
Instituirea  de  către  legiuitor  a  acestei  reguli  cu  caracter 
imperativ, ce nu poate fi schimbată prin voința defunctului, are la 
bază următoarele raționamente: 
- legatele  produc  efecte  de  la  data  deschiderii  moştenirii, 
spre  deosebire  de  donații,  care  produc  efecte  de  la  momentul 
încheierii  lor.  Aşadar,  în  timp,  donațiile  sunt  anterioare  legatelor; 
presupunându‐se că cele dintâi, cel puțin în parte, sunt făcute din 
cotitatea  disponibilă,  este  firesc  ca  reducțiunea  să  vizeze,  cu 
prioritate, ultimele liberalități dispuse; 
- prin  reducerea  cu  prioritate  a  donațiilor,  în  concurs  cu 
legatele, s‐ar aduce atingere principiului irevocabilității donațiilor; 
- prin  inversarea  ordinii  impuse  de  legiuitor,  s‐ar  aduce 
atingere şi principiului prior tempore potior iure. 
b) Legatele  se  reduc  toate  deodată  şi  proporţional,  afară  dacă 
testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferință, caz în care 
vor fi reduse mai întâi celelalte legate [art. 1096 alin. (2) C. civ.]. 
Aşadar,  ca  regulă,  legatele  se  reduc  toate  deodată  şi  în  mod 
proporțional,  indiferent  că  sunt  universale,  cu  titlu  universal  sau 
cu  titlu  particular  şi  indiferent  că  au  fost  cuprinse  în  acelaşi 
testament  sau  în  testamente  diferite.  În  mod  excepțional  însă 
testatorul poate dispune ca anumite legate să aibă preferință, caz 
în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate.  
Instituirea  de  către  legiuitor  a  acestei  reguli  cu  caracter 
dispozitiv,  ce  poate  fi  schimbată  prin  voința  defunctului,  are  la 
bază  raționamentul  că  toate  legatele  produc  efecte  de  la  aceeaşi 
dată (decesul testatorului). 
898 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

c)  Donaţiile  se  reduc  succesiv,  în  ordinea  inversă  a  datei  lor, 
începând cu cea mai nouă [art. 1096 alin. (3) C. civ.]. 
În  virtutea  acestei  reguli,  dacă  cea  din  urmă  donație  nu  este 
îndestulătoare  pentru  întregirea  rezervei  succesorale,  se  va  trece 
la reducțiunea donației imediat anterioare. 
Raționamentele  care  au  stat  la  baza  instituirii  acestei  reguli 
imperative sunt determinate, ca şi în cazul celei dintâi, de grija de a 
nu  se  aduce  atingere  principiului  irevocabilității  donațiilor, 
precum şi principiului prior tempore potior iure. Şi în acest caz, se 
presupune că au adus atingere rezervei succesorale donațiile mai 
nou dispuse. 
Fiind  de  ordine  publică,  regula  potrivit  căreia  donațiile  sunt 
supuse  reducțiunii  în  ordine  cronologică  inversă  nu  poate  fi 
modificată  prin  voința  donatorului,  indiferent  că  aceasta  ar  fi 
exprimată  în  liberalități  inter  vivos  sau  mortis  causa45.  În  mod 
excepțional  însă  donatorului  i  se  recunoaşte  dreptul  de  a  stabili 
ordinea reducțiunii donațiilor concomitente (care au aceeaşi dată). 
Dacă  donatorul  nu‐şi  exprimă  voința  în  acest  sens,  donațiile 
concomitente  vor  fi  supuse  reducțiunii,  ca  şi  legatele,  toate 
deodată  şi  proporțional  cu  valoarea  lor.  Astfel,  potrivit  dispo‐
zițiilor  art.  1096  alin.  (4)  C.  civ.,  „donațiile  concomitente  se 
reduc toate deodată şi proporțional, afară dacă donatorul a dispus 
că  anumite  donații  vor  avea  preferință,  caz  în  care  vor  fi  reduse 
mai întâi celelalte donații”. 
În  ipoteza  în  care  beneficiarul  donației  care  ar  trebui  redusă 
este  insolvabil,  se  va  proceda  la  reducțiunea  donației  anterioare 
[art. 1096 alin. (5) C. civ.). Drept urmare, dacă beneficiarul donației 
a  înstrăinat  bunul  donat  şi  nu  are  alte  bunuri  ce  ar  putea  fi 
urmărite, se reduce donația anterioară46. 
Identificăm  astfel  o  altă  noutate  adusă  în  materia  supusă 
analizei  noastre  de  către  Codul  civil  în  vigoare.  Sub  incidența 
vechiului Cod civil, care nu conținea nicio dispoziție în acest sens, 

45 În literatura de specialitate se admite că donatorul poate stipula ca do‐
nația  făcută  în  favoarea  soțului  său,  care  este  oricum  revocabilă,  să  fie  supusă 
reducțiunii înaintea altor donații ulterior dispuse. A se vedea: M.B. Cantacuzino, 
op. cit., p. 312; Fr. Deak, op. cit., p. 345, nota de subsol nr. 1.
46 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, op. cit., p. 412.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 899
această  soluție  era  propusă  de  majoritatea  literaturii  de  spe‐
cialitate47. 
Prezintă, aşadar, importanță deosebită data realizării donației. 
Aceasta  nu  ridică  dificultăți  în  cazul  donațiilor  propriu‐zise 
(realizate  prin  act  autentic).  În  cazul  celorlalte  donații  (precum 
donațiile  indirecte,  donațiile  simulate  şi  chiar  darul  manual), 
reducțiunea  va  avea  în  vedere  momentul  când  acestea  au  primit 
dată certă. 
În  literatura  de  specialitate48  a  fost  semnalată  şi  problema 
reducțiunii  liberalităților  indirecte49,  acestea  reprezentând  sarci‐
nile care grevează liberalitățile directe. Liberalitățile indirecte sunt 
supuse reducțiunii numai dacă întrunesc două condiții: 
‐ sarcina este prevăzută în favoarea unei terțe persoane, şi nu 
a donatarului, constituind astfel o stipulație pentru altul; 
‐ intenția dispunătorului a fost de a gratifica. 
În  virtutea  principiului  accesorium  sequitur  principale, 
reducțiunea  liberalității  directe  va  atrage  şi  reducțiunea  libera‐
lității indirecte. Întrucât liberalitățile indirecte au aceeaşi dată ca şi 
liberalitățile directe pe care le grevează, reducțiunea acestora se va 
face simultan şi proporțional cu valoarea lor. 

2.4. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune

Potrivit dispozițiilor art. 1092 C. civ., reducțiunea nu operează 
de  drept,  din  oficiu,  ci  trebuie  cerută50.  Reducțiunea  poate  fi 
realizată atât prin bună învoială, cât şi pe cale judecătorească.  

47 A se vedea, în acest sens: C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al.  Băicoianu, 
op.  cit.,  p.  679;  M.  Eliescu,  op.  cit.,  p.  370;  D.  Chirică,  op.  cit.,  p.  193;  Al.  Bacaci,  
Gh.  Comăniță,  op.  cit.,  p.  166.  A  fost  formulată  în  literatura  de  specialitate  şi  o 
altă opinie, mult mai echitabilă, care însă nu a beneficiat de aceeaşi susținere ca 
şi  cea  dintâi.  Potrivit  acesteia,  consecințele  insolvabilității  gratificatului  prin 
donația supusă reducțiunii ar fi trebuit suportate, alături de donatarul anterior, 
şi de către moştenitorii rezervatari. Acest fapt ar fi devenit posibil, prin exclude‐
rea  donației  în  cauză  de  la  masa  de  calcul.  A  se  vedea,  în  acest  sens:  
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 313; Fr. Deak, op. cit., p. 345, nota de subsol nr. 2.
48 Această problemă, deloc lipsită de utilitate teoretică şi practică, este su‐
pusă atenției, pentru prima dată, de Fr. Deak, op. cit., pp. 346‐347.
49 Liberalitățile indirecte sunt denumite liberalități de gradul II.
50 TS, s. civ., dec. nr. 1253/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 71.
900 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

A. Reducţiunea prin bună învoială 
Între  moştenitorii  rezervatari,  pe  de  o  parte,  şi  donatarii  şi 
legatarii  în  favoarea  cărora  a  dispus  defunctul,  pe  de  altă  parte, 
poate  interveni  o  înțelegere  în  legătură  cu  liberalitățile  excesive 
care  au  depăşit  limitele  cotității  disponibile.  Fiind  un  veritabil 
contract,  convenția  părților  privind  reducțiunea  nu  poate  fi 
revocată unilateral, însă poate fi anulată sau declarată nulă, pentru 
nerespectarea condițiilor esențiale de validitate. 
Modalitățile  de  realizare  a  reducțiunii  prin  bună  învoială 
(extrajudiciare) sunt următoarele: 
a)  reducerea  liberalităților  până  la  limitele  legii  de  către 
notarul public, în baza acordului celor interesați; 
b) împărțirea bunurilor prin bună învoială. 
 
B. Reducţiunea judiciară 
În  absența  acordului  celor  interesați,  reducțiunea  libera‐
lităților  excesive poate  fi  invocată în  fața  instanței de judecată  pe 
cale de excepție sau pe cale de acțiune, după caz [art. 1094 alin. (2) 
C.  civ.].  Calea  de  urmat  diferă  după  cum  bunurile  care  au  format 
obiectul  liberalității  se  află  în  posesia  gratificatului  sau  a  moşte‐
nitorilor rezervatari.  
a) Ipoteza întâlnită frecvent în practică se caracterizează prin 
faptul  că  bunurile  care  au  format  obiectul  liberalității  se  află  la 
gratificat  (de  regulă  la  donatar  şi  numai  în  mod  excepțional  la 
legatar). Moştenitorii rezervatari sunt îndreptățiți, într‐o astfel de 
ipoteză, să promoveze acțiunea în reducțiune, aceasta având carac‐
ter  personal  şi  patrimonial.  Nefiind  o  acțiune  reală,  moştenitorul 
rezervatar  nu  poate  urmări  bunurile  care  au  format  obiectul 
liberalității excesive în mâinile terților subdobânditori51. 
Din caracterul personal şi patrimonial al acțiunii în reducțiune 
rezultă următoarele consecințe: 
‐  nu  poate  avea  calitatea  de  reclamant  decât  moştenitorul  a 
cărui rezervă este afectată prin liberalitatea excesivă; 
‐ acțiunea în reducțiune poate fi promovată numai în limitele 
cotei de rezervă cuvenită reclamantului; 

51 TS, s. civ., dec. nr. 33/1967, în Culegere de decizii pe anul 1967, p. 129; 
TS, s. civ., dec. nr. 2019/1967, în RRD nr. 5/1968, p. 161.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 901
‐  de  admiterea  acțiunii  în  reducțiune  nu  poate  profita  decât 
reclamantul. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1094  alin.  (3)  C.  civ.,  „în  cazul 
pluralității  de  moştenitori  rezervatari,  reducțiunea  operează 
numai  în  limita  cotei  de  rezervă  cuvenite  celui  care  a  cerut‐o  şi 
profită numai acestuia”. Rezultă, aşadar, că acțiunea în reducțiune 
este divizibilă. 
Precizăm  că  anteriorul  Cod  civil  nu  conținea  o  dispoziție  în 
acest sens, practica judecătorească fiind cea care a adoptat o astfel 
de soluție52. În acest context, apreciem ca fiind meritoriu faptul că 
noul  Cod  civil  preia  orientarea  anterioară  a  jurisprudenței, 
legiferând‐o. 
‐  acțiunea  în  reducțiune,  fiind  prescriptibilă  extinctiv,  trebuie 
promovată în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani. Potrivit 
dispozițiilor  art.  1095  C.  civ.,  ca  regulă,  acest  termen  începe  să 
curgă de la data deschiderii succesiunii sau, după caz, de la data la 
care  moştenitorii  rezervatari  au  pierdut  posesia  bunurilor  care 
formează  obiectul  liberalităților.  Pentru  situațiile  excepționale  în 
care rezervatarul nu cunoaşte, din motive ce nu‐i pot fi imputate, 
despre existența unor liberalități excesive, termenul menționat de 
prescripție începe să curgă de la data la care a cunoscut existența 
acestora şi caracterul lor excesiv. 
Precizăm că nici în ceea ce priveşte acest aspect Codul civil de 
la  1864  nu  conținea  nicio  referire.  Drept  urmare,  jurisprudența  a 
fost  cea  care  a  adoptat  o  anumită  orientare.  În  lumina  acesteia, 
acțiunea  în reducțiune trebuia promovată în termenul  general de 
prescripție de 3 ani, acesta începând să curgă, ca regulă, de la data 
deschiderii  moştenirii53.  Pentru  ipoteza  în  care  moştenitorul 

52 A se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 780/1973, în Culegere de decizii pe anul 
1973, p. 202; TS, s. civ., dec. nr. 743/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, 
pp. 93‐96. În lumina Codului civil de la 1864, se admitea totuşi în jurisprudență 
că  cererea  de  reducțiune,  formulată  de  unul  dintre  moştenitorii  rezervatari  va 
profita şi celorlalți moştenitori din aceeaşi categorie numai dacă, având această 
aptitudine,  cererea  în  discuție  era  promovată  în  cadrul  acțiunii  de  partaj  şi 
numai dacă ceilalți moştenitori rezervatari nu au depăşit termenul de prescrip‐
ție  extinctivă  în  care  o  puteau  ei  înşişi  promova.  A  se  vedea  în  acest  sens:  TS,  
s. civ., dec. nr. 1119/1977, în Culegere de decizii pe anul 1977, pp. 92‐95.
53 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1457/1973, în RRD nr. 7/1974, pp. 59‐60.
902 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

rezervatar nu cunoştea despre existența unor liberalități excesive, 
din  motive  ce  nu‐i  puteau  fi  imputate,  acest  termen  începea  să 
curgă  de  la  data  când  acesta  lua  cunoştință  sau  trebuia  să  ia 
cunoştință despre existența lor54. 
Constatăm,  aşadar,  că  actualul  Cod  civil  legiferează  în  mare 
măsură orientarea jurisprudențială în materia prescripției acțiunii 
în  reducțiune.  Identificăm  însă  şi  unele  elemente  de  diferență. 
Astfel, potrivit noului Cod civil, ca regulă, termenul de 3 ani începe 
să curgă nu numai de la data deschiderii moştenirii, ci şi, după caz, 
de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunu‐
rilor care formează obiectul liberalităților. Apoi, în situația excep‐
țională  a  necunoaşterii  de  către  moştenitorul  rezervatar  a  exis‐
tenței  liberalităților  excesive,  termenul  începe  să  curgă,  potrivit 
noului Cod civil, numai de la data când acesta a cunoscut existența 
şi caracterul lor excesiv. 
b)  Dacă  moştenitorii  rezervatari  se  află  în  posesia  bunurilor 
care  au  format  obiectul  liberalităților  excesive  (ceea  ce  poate  fi 
întâlnit  în  cazul  legatelor),  beneficiarii  liberalităților  excesive  pot 
cere predarea acestora, pe cale de acțiune (acțiunea de predare a 
legatului, petiția de ereditate etc.). În apărare, moştenitorul rezer‐
vatar  îi  poate  opune  reclamantului,  pe  cale  de  excepție,  reducțiu‐
nea55 sau poate formula o cerere reconvențională în acest sens56. 
Precizăm  că  excepția  de  reducțiune  este  imprescriptibilă 
extinctiv [art. 1095 alin. (3) C. civ.]. Şi anterior intrării în vigoare a 
noului  Cod  civil,  doctrina  şi  jurisprudența  au  adoptat  aceeaşi 
soluție  a  imprescriptibilității  excepției  de  reducțiune.  Potrivit 
acestora,  moştenitorului  rezervatar  din  această  ipoteză  nu  i  se 
poate  opune  prescripția,  întrucât  a  exercitat  în  fapt  toate 

54  A  se  vedea,  numai  cu  titlu  de  exemplu:  TS,  colegiul  civil,  dec.  
nr.  33/1967,  în  Culegere  de  decizii  pe  anul  1967,  p.  129;  TS,  s.  civ.,  dec.  
nr.  1884/1974,  în  Repertoriu  II  1969‐1975,  p.  206;  TS,  s.  civ.,  dec.  
nr. 1665/1976, în Repertoriu III 1975‐1980, p. 134 etc.
55 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 371; E. Safta‐Romano, Dreptul de moşte­
nire,  Ed.  Grafix,  Iaşi,  1993,  p.  336;  D.  Macovei,  op.  cit.,  p.  126;  L.  Stănciulescu,  
op. cit., p. 408.
56 A se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 191; Al. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 168.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 903
prerogativele  rezultând  din  calitatea  sa,  neputându‐i‐se  astfel 
reproşa neglijența57. 

2.5. Efecte
Potrivit dispozițiilor art. 1097 alin. (1) C. civ., „reducțiunea are 
ca  efect  ineficacitatea  legatelor  sau,  după  caz,  desființarea 
donațiilor  în  măsura  necesară  întregirii  rezervei  succesorale”. 
Aşadar, efectele reducțiunii se realizează diferit, după cum aceasta 
vizează legatele sau donațiile. 
A.  Reducțiunea  legatelor  atrage  ineficacitatea  acestora  fie  în 
parte, fie în totalitate, după cum rezerva poate fi întregită sau nu, 
doar cu o parte din valoarea lor. Într‐o astfel de ipoteză, întregirea 
rezervei  se  va  realiza  în  natură,  fapt  posibil  datorită  existenței 
bunurilor  care  au  format  obiectul  legatelor  excesive,  în  patri‐
moniul succesoral. 
B.  Reducțiunea  donațiilor  atrage  desființarea  acestora,  de 
asemenea,  în  parte  sau  în  totalitate,  după  cum  rezerva  poate  fi 
întregită sau nu, doar cu o parte din valoarea lor.  
Prin desființarea donației ca efect al reducțiunii, moştenitorul 
rezervatar  devine  proprietar  al  bunului  care  a  permis  refacerea 
rezervei sale şi, în această calitate, poate cere restituirea acestuia, 
în  principiu,  în  natură  [art.  1097  alin.  (2)  C.  civ.]58.  În  consecință, 
defunctul  nu  poate  dispune  ca  rezerva  să  fie  asigurată  prin 
echivalent.  
Excepțiile  pe  care  le  comportă  această  regulă  sunt  expres  şi 
limitativ  prevăzute  de  art.  1097  alin.  (3)‐(5)  C.  civ.  Astfel,  între‐
girea rezervei se face prin echivalent, în următoarele cazuri59: 

57 A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 349; D. Chirică, op. cit., p. 191; D. Macovei, 
op. cit., p. 126; Al. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 168; I. Adam, A. Rusu, op. cit., 
p.  352  ş.a.  În  acelaşi  sens  a  dispus  şi  practica  judecătorească.  A  se  vedea,  spre 
exemplu, TS, s. civ., dec. nr. 700/1972, în Repertoriu II 1969‐1975, pp. 206‐207.
58 A se vedea şi CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995, p. 87.
59  Potrivit  Codului  civil  de  la  1864,  întregirea  rezervei  se  putea  face  prin 
echivalent, în următoarele cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege: 
a) donația excesivă a fost dispusă, în favoarea unui descendent sau soțului 
supraviețuitor, cu scutire de raport; 
În acest caz, donatarul avea dreptul, în temeiul dispozițiilor art. 851 C. civ. 
de  la  1864,  să  facă  reducțiunea,  luând  mai  puțin  din  rezerva  succesorală,  în 
904 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

a)  înainte  de  deschiderea  moştenirii,  donatarul  a  înstrăinat 

bunul  ori  a  constituit  asupra  lui  drepturi  reale,  precum  şi  atunci 
când bunul a pierit dintr‐o cauză imputabilă donatarului [alin. (3)]; 
Într‐o  astfel  de  ipoteză,  moştenitorii  rezervatari  sunt  îndrep‐
tățiți  numai  la  echivalentul  în  bani.  Această  soluție  este  justă, 
întrucât  reducțiunea  produce  efecte  numai  de  la  data  deschiderii 
moştenirii, iar înstrăinările şi grevările cu sarcini făcute de donatar 
înainte  de  acest  moment  rămân  valabile.  Soluția  menționată  este 
întru totul aplicabilă, în cazul în care donatarul are calitatea de terț 
față de moştenire sau de moştenitor nerezervatar.  
Precizăm, de asemenea, că obligația de a plăti echivalentul în 
bani  nu  revine  şi  donatarului,  căruia  nu‐i  poate  fi  imputată  nicio 
culpă în pieirea bunului. Într‐un astfel de caz, bunul nu va fi inclus 
în masa succesorală, prezumându‐se că ar fi pierit şi la donator.  
În toate cazurile de restituire prin echivalent operează regula 
instituită de art. 1091 alin. (2) C. civ., potrivit căreia se va avea în 
vedere starea bunurilor din momentul donației şi valoarea lor din 
momentul deschiderii moştenirii. 
Rezerva  trebuie  asigurată  beneficiarilor  în  deplină  proprie‐
tate, fără a fi grevată de sarcini sau suplinită prin acordarea drep‐
tului de uzufruct60. 
Constatăm  astfel  că  noul  Cod  civil  reuneşte  două  situații 
excepționale  reglementate  de  Codul  civil  de  la  1864  (donatarul  a 
înstrăinat obiectul donației sau l‐a grevat cu sarcini înainte de data 
deschiderii  moştenirii  şi  bunul  donat  a  pierit  din  culpa  donata‐

măsura în care bunurile succesorale erau de aceeaşi natură cu bunurile primite 
prin donație; 
b)  donația  excesivă,  având  ca obiect  un  imobil,  a  fost  dispusă  în  favoarea 
unui  succesibil,  fără  scutire  de  raport,  iar  partea  necesară  pentru  întregirea 
rezervei era mai mică decât jumătate din valoarea bunului; 
În baza dispozițiilor art. 770 alin. (2) C. civ. de la 1864, în acest caz, dona‐
tarul avea alegerea între: 
‐  a  păstra  bunul  şi  a  compensa  ceilalți moştenitori  rezervatari,  prin  luare 
mai puțin din celelalte bunuri succesorale; 
‐ plata în echivalent bănesc a excedentului. 
c) donatarul a înstrăinat obiectul donației sau l‐a grevat cu sarcini, înainte 
de data deschiderii moştenirii; 
d) bunul donat a pierit din culpa donatarului.
60 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 760/1969, în Repertoriu II 1969‐1975, p. 206.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 905
rului)  într‐una  singură.  Altfel,  primul  act  normativ  invocat  nu 
inovează cu nimic până la acest punct al analizei noastre. 
b)  donația  supusă  reducțiunii  a  fost  făcută  unui  moştenitor 
rezervatar care nu este obligat la raportul donației [alin. (4)]; 
Într‐o  astfel  de  situație,  donatarul  –  moştenitor  rezervatar 
care nu este obligat la raportul donației – va putea păstra în contul 
rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea disponibilă. 
Această  situație  are  ca  şi  corespondent  în  Codul  civil  de  la 
1864  ipoteza  în  care  donația  excesivă  a  fost  dispusă  în  favoarea 
unui descendent sau soțului supraviețuitor, cu scutire de raport.  
Constatăm,  aşadar, că noul Cod civil extinde  aria persoanelor 
care  se  pot  prevala  de  această  situație  excepțională  de  la  descen‐
denți şi soț supraviețuitor la categoria  moştenitorilor rezervatari. 
Or, alături de soțul supraviețuitor şi descendenți, mai au calitatea 
de moştenitori rezervatari şi ascendenții privilegiați ai defunctului. 
Sunt  vizați  însă  de  obligația  de  a  raporta  donațiile  numai  soțul 
supraviețuitor  şi  descendenții  defunctului,  care  vin  efectiv  şi 
împreună la moştenirea legală [art. 1146 alin. (1) C. civ.]. 
c)  dacă  donatarul  este  un  succesibil  obligat  la  raport,  iar 
partea  supusă  reducțiunii  reprezintă  mai  puțin  de  jumătate  din 
valoarea  bunului  donat,  donatarul  rezervatar  poate  păstra  bunul, 
iar  reducțiunea  necesară  întregirii  rezervei  celorlalți  moştenitori 
rezervatari  se  va  face  prin  luare  mai  puțin  sau  prin  echivalent 
bănesc. 
Aşadar, acest caz special priveşte numai soțul supraviețuitor şi 
descendenții  când  vin  efectiv  şi  împreună  la  moştenirea  legală, 
întrucât  numai  aceştia  sunt  succesibili  obligați  la  raport.  Este 
necesar ca  aceştia să  nu  fi  fost scutiți, prin  voința  dispunătorului, 
de  obligația  de  a  raporta  donațiile.  Precizăm,  de  asemenea,  că 
această  opțiune  este  recunoscută  de  lege  succesibililor  obligați  la 
raport  numai  în  vederea  întregirii  rezervei  celorlalți  moştenitori 
rezervatari, anume a ascendenților privilegiați. 
Corespondentul din vechiul Cod civil al acestui caz excepțional 
este  reprezentat  de  situația  în  care  donația  excesivă,  având  ca 
obiect  un  imobil,  este  dispusă  în  favoarea  unui  succesibil,  fără 
scutire  de  raport,  iar  partea  necesară  pentru  întregirea  rezervei 
este mai mică decât jumătate din valoarea bunului. 
906 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

Constatăm, aşadar, încă un element de diferență între vechea 
şi  noua  reglementare  în  materia  reducțiunii.  Astfel,  cea  din  urmă 
nu restrânge, precum Codul civil de la 1864, aria de cuprindere a 
acestei ipoteze numai la bunurile imobile. 
În  baza  dispozițiilor  art.  1097  alin.  (5)  C.  civ.,  în  acest  caz, 
donatarul are alegerea între: 
‐ a păstra bunul şi a compensa ceilalți moştenitori rezervatari, 
prin luare mai puțin din celelalte bunuri succesorale; 
‐ plata în echivalent bănesc a excedentului. 
Am  arătat  că  reducțiunea  donațiilor  atrage  desființarea 
retroactivă  a  acestora.  Momentul  până  la  care  retroactivează 
desființarea este, în acest caz, data deschiderii moştenirii. Aşadar, 
este  consacrată  o  excepție  de  la  regula  de  drept  comun,  potrivit 
căreia  desființarea  unui  act  juridic  civil  coboară  în  timp  până  la 
data  încheierii  sale,  reținerea  acestei  excepții  fiind  susținută  de 
următoarele argumente de text: 
a)  potrivit  dispozițiilor  art.  1097  alin.  (3)  C.  civ.,  actele  de 
înstrăinare  a  bunurilor  donate  către  terți,  anterior  deschiderii 
moştenirii, rămân valabile; 
b) în baza art. 1097 alin. (6) C. civ., în cazul întregirii rezervei 
în  natură,  gratificatul  păstrează  fructele  părții  din  bun  care 
depăşeşte  cotitatea  disponibilă  percepute  până  la  data  la  care  cei 
îndreptățiți au cerut reducțiunea. 

2.6. Reducţiunea unor liberalităţi speciale

Liberalităților  în  uzufruct,  uz  ori  abitație  sau  rentă  ori  între‐
ținere viageră, a căror evaluare este dificilă, întrucât depind de un 
element  aleatoriu,  cel  al  duratei  vieții  beneficiarului,  le  este  apli‐
cabil  un  regim  juridic  special,  consacrat  de  dispozițiile  art.  1098  
C. civ.61. Astfel, „dacă donația sau legatul are ca obiect un uzufruct, 
uz  ori  abitație  sau  o  rentă  ori  întreținere  viageră,  moştenitorii 
rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a 

61 Corespondentul acestuia în vechiul Cod civil era reprezentat de art. 844. 
Potrivit acestuia, „dacă dispoziția prin acte între vii sau prin testament constitu‐
ie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste cantitatea dis‐
ponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispoziții sau de a 
abandona proprietatea cantității disponibile”.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 907
fost  stipulată,  fie  de  a  abandona  proprietatea  cotității  disponibile 
în favoarea beneficiarului liberalității, fie de a solicita reducțiunea 
potrivit dreptului comun”. 
Rezultă,  aşadar,  din  dispozițiile  legale  menționate,  că  moşte‐
nitorii  rezervatari  a  căror  rezervă  este  afectată  de  o  liberalitate 
constând într‐un uzufruct, uz ori abitație sau rentă ori întreținere 
viageră au următoarele posibilități: 
a) să  execute  liberalitățile,  aşa  cum  au  fost  ele  dispuse  de 
către defunct; 
b) să renunțe la cotitatea disponibilă, astfel încât beneficiarul 
uzufructului,  uzului,  abitației  sau  rentei  ori  întreținerii  viagere 
devine, în această limită, proprietar; 
c) să solicite reducțiunea potrivit dreptului comun.  
Codul civil în vigoare prevede, de asemenea, că pentru ipoteza 
în  care  moştenitorii  rezervatari  nu  se  înțeleg  asupra  opțiunii, 
reducțiunea se va face potrivit dreptului comun. 
Față de dispozițiile corespondente ale Codului civil de la 1864 
(art. 844), art. 1098 C. civ. aduce două elemente de noutate. Astfel: 
‐  extinde  aria  liberalităților  speciale  supuse  reducțiunii,  de  la 
cele constând în uzufruct şi rentă viageră la liberalitățile constând 
în uzufruct, uz, abitație, rentă şi întreținere viageră; 
‐ oferă moştenitorilor rezervatari, a căror rezervă este afectată 
de o liberalitate constând într‐un uzufruct, uz, abitație sau o rentă 
ori  o  întreținere  viageră,  trei  posibilități.  Codul  civil  de  la  1864 
oferea  acestora  numai  posibilitatea  executării  liberalităților  aşa 
cum au fost ele dispuse de către defunct şi posibilitatea renunțării 
la  cotitatea  disponibilă.  În  plus,  Codul  civil  în  vigoare  conferă  o  a 
treia  posibilitate,  anume  aceea  a  solicitării  reducțiunii  potrivit 
dreptului comun. 
Aşadar, de lege lata, moştenitorul rezervatar are posibilitatea 
de a opta între trei conduite. Aparent, i se creează moştenitorului 
rezervatar  o  situație  avantajoasă.  În  realitate,  soluția  oferită  de 
dispozițiile legale în discuție are caracter rezonabil pentru ambele 
părți  implicate.  Pe  de  o  parte,  moştenitorul  rezervatar  este  avan‐
tajat,  întrucât  are  posibilitatea,  ca,  în  funcție  de  interesele  perso‐
nale,  să  adopte  o  conduită  din  trei  posibile,  iar  pe  de  altă  parte, 
beneficiarii  uzufructului,  uzului,  abitației,  rentei  sau  întreținerii 
viagere nu‐i pot reproşa nimic legiuitorului, întrucât interesele lor 
908 Consideraţii în legătură cu rezerva succesorală

sunt garantate, indiferent de soluția  adoptată de rezervatar.  Dacă 

rezervatarul decide să execute liberalitatea aşa cum aceasta a fost 
dispusă de către defunct, cei gratificați nu pot invoca nicio nemul‐
țumire,  întrucât  au  dobândit  întocmai  drepturile  conferite  prin 
liberalitate. De asemenea, gratificații nu au motive de a se declara 
defavorizați  nici  dacă  rezervatarul  hotărăşte  să  renunțe  în 
favoarea  lor  la  proprietatea  asupra  cotității  disponibile.  Dimpo‐
trivă,  într‐o  astfel  de  ipoteză,  gratificaților  li  se  creează  o  situație 
favorizantă,  profitabilă,  superioară  intenției  reale  a  defunctului, 
întrucât  dobândesc  mai  mult  decât  a  intenționat  dispunătorul. 
Apoi, interesele gratificaților sunt întru totul protejate şi în ipoteza 
în care rezervatarul hotărăşte să solicite reducțiunea în condițiile 
dreptului comun. 
Exercitarea dreptului la reducțiunea liberalităților excesive în 
uzufruct,  uz,  abitație  sau  rentă  ori  întreținere  viageră  se  poate 
realiza fie pe cale amiabilă, în cadrul procedurii succesorale necon‐
tencioase, fie pe cale judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare 
a regulilor analizate.  
Dispozițiile cu caracter derogatoriu ale art. 1098 C. civ. devin 
aplicabile  numai  situațiilor  de  fapt  care  întrunesc  următoarele 
condiții: 
a) liberalitatea excesivă are ca obiect un drept de uzufruct, uz, 
abitație sau o rentă ori întreținere viageră. 
Textul de lege menționat nu este aplicabil liberalităților exce‐
sive  al  căror  obiect  este  reprezentat  de  nuda  proprietate  sau  de 
proprietatea  cu  sarcina  rentei  viagere  în  favoarea  moştenitorului 
rezervatar62.  De  asemenea,  dispozițiile  legale  menționate  nu  fac 
referire  directă  nici  la  ipoteza  în  care  beneficiar  al  liberalității  în 
uzufruct,  uz,  abitație,  rentă  sau  întreținere  viageră  ar  fi  moşte‐
nitorul rezervatar, ipoteză în care s‐ar afla comoştenitorii63. 
b) defunctul a făcut o singură liberalitate. 
Numai în cazul în care defunctul a făcut o singură liberalitate 
excesivă  în  uzufruct,  uz,  abitație,  rentă  sau  întreținere  viageră, 

62 Pentru soluția ce se impune a fi adoptată într‐o astfel de ipoteză, a se ve‐
dea: C. Hamangiu, I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1012; M. Eliescu, 
op. cit., p. 381; Fr. Deak, op. cit., p. 353; D. Chirică, op. cit., pp. 198‐199.
63 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 354.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 909
devin  aplicabile  dispozițiile  art.  1098  C.  civ.,  nefiind  necesară 
evaluarea64.  Dimpotrivă,  evaluarea  este  necesară  în  cazul  în  care 
defunctul a făcut mai multe liberalități, dintre care una în uzufruct, 
uz, abitație, rentă sau întreținere viageră. 
c)  fiecare  moştenitor  rezervatar,  în  cazul  pluralității  de 
moştenitori  din  această  categorie,  are  posibilitatea  de  a  opta,  în 
mod  individual,  pentru  una  dintre  soluțiile  legale  aplicabile  în 
cazul  liberalităților  excesive  constând  în  uzufruct,  uz,  abitație, 
rentă  sau  întreținere  viageră,  întrucât  acțiunea  în  reducțiune  are 
caracter  divizibil.  Consensul  moştenitorilor  rezervatari  este 
necesar numai în ipoteza în care obiectul liberalității este un bun 
indivizibil.  În  absența  acestui  consens,  vor  deveni  aplicabile 
dispozițiile art. 1098 alin. (2) C. civ., potrivit cărora reducțiunea se 
va face potrivit dreptului comun. 
d)  prin  abandonarea  de  către  moştenitorul  rezervatar  a  pro‐
prietății cotității disponibile în favoarea donatarului sau legatarului, 
aceştia din urmă rămân donatar, respectiv legatar cu titlu particular, 
nefiind ținuți de obligația de a suporta datoriile moştenirii65. 
Dreptul  de  opțiune  consacrat  de  dispozițiile  art.  1098  C.  civ. 
are  caracter  personal,  astfel  încât  acesta  nu  poate  fi  transmis  pe 
cale  succesorală66.  În  consecință,  acest  drept  nu  poate  fi  exercitat 
decât  de  moştenitorul  rezervatar,  nici  succesorii  şi  nici  creditorii 
acestuia  neputându‐se  prevala  de  opțiunea  conferită  de  dispo‐
zițiile legale de excepție, menționate. 
Dispozițiile  art.  1098  C.  civ.  nu  au  caracter  imperativ67,  astfel 
încât,  pe  de  o  parte,  părțile  pot  conveni  asupra  unui  alt  mod  de 
reducțiune  a  liberalităților  excesive  constând  în  uzufruct,  uz,  abi‐
tație, rentă sau întreținere viageră, iar, pe de altă parte, defunctul 
poate dispune în sensul inaplicabilității acestui regim juridic dero‐
gatoriu.  Interzicând  transformarea  dreptului  de  uzufruct,  uzului, 
abitației,  rentei  sau  întreținerii  viagere  în  deplină  proprietate, 
dispunătorul  face  posibilă  revenirea  la  dreptul  comun  în  materia 
reducțiunii liberalităților excesive. 

64 A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 315.
65 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 355.
66 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 624.
67  A  se  vedea:  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit.,  
p. 686; Fr. Deak, op. cit., p. 355; D. Chirică, op. cit., p. 197.
910 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

TITLUL IV
TRANSMISIUNEA ŞI PARTAJUL MOŞTENIRII

CAPITOLUL I
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII

ASPECTELE ESENŢIALE ALE OPŢIUNII

SUCCESORALE POTRIVIT NOULUI COD CIVIL

(art. 1100­1124) 

1. Precizări prealabile
Sunt numeroase problemele de drept puse de textele Codului 
civil  care  reglementează  opțiunea  succesorală  (art.  1100‐1124  
C.  civ.),  cuprinse  în  Titlul  al  IV‐lea  „Transmisiunea  şi  partajul 
moştenirii”, al Cărții a IV‐a „Despre moştenire şi liberalități”. 
Nu asupra tuturor ne vom opri cu acest prilej, ci ne vom ocupa 
de cele mai importante dintre ele, ca, de pildă, de dreptul subiectiv şi 
actul juridic de opțiune, de termenul în care opțiunea poate fi făcută, 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 911
precum şi de aspectele particulare pe care fiecare dintre cele două 
laturi  ale  opțiunii  succesorale  –  acceptarea  şi  renunțarea  –  le  pre‐
zintă. În contextul precizat, vom avea în vedere şi anumite repere de 
amănunt,  cu  privire  la  unele  dintre  acestea  existând  abordări 
diferite  în  doctrină.  Ni  se  pare  important,  în  această  perioadă,  de 
început  totuşi,  a  aplicării  Codului  civil,  să  fie  puse  şi  dezbătute  cât 
mai  multe  probleme  juridice,  chiar  dacă,  în  cele  din  urmă,  unele 
dintre punctele de vedere aici exprimate nu vor fi fost împărtăşite. 

2. Accepţiunile şi laturile opţiunii succesorale

Potrivit art. 1106 C. civ., „nimeni nu poate fi obligat să accepte 
o moştenire ce i se cuvine”. Deşi textul de lege citat îşi are sediul în 
secțiunea  consacrată  acceptării  moştenirii,  el  consfințeşte  un 
principiu, al libertăţii alegerii între însuşirea titlului de moştenitor 
şi renunțarea la moştenire; acesta vizează, aşadar, opțiunea succe‐
sorală în ansamblul său. 
Accepţiunile  opțiunii  succesorale  sunt,  în  principiu,  două: 
drept  subiectiv  şi  act  juridic.  Într‐adevăr,  succesibilul  are  posibi‐
litatea  unei  anumite  conduite,  permisă,  prescrisă  şi  ocrotită  de 
lege,  de  a  accepta  sau,  dimpotrivă,  de  a  renunța  la  moştenire. 
Acesta  are,  aşadar,  un  drept  subiectiv  de  opțiune.  Valorificarea 
acestuia presupune, din partea titularului, manifestarea de voință 
cu  intenția  de  a  produce  efectele  acceptării,  respectiv  ale 
renunțării, prin urmare, săvârşirea actului juridic de opțiune. Iată 
un alt sens al opțiunii succesorale. Accepțiunile au fost menționate 
în  ordinea  lor  logică;  într‐adevăr,  trebuie  să  fii  titularul  dreptului 
de opțiune şi apoi, exercitându‐l, să săvârşeşti actul de opțiune. Cât 
priveşte  sensul  concret  în  care  este  folosit  termenul  „opțiune 
succesorală”,  acesta  trebuie  dedus  din  context.  În  plus,  noțiunea 
discutată  mai  are  o  accepțiune,  aceea  de  instituție  juridică,  prin 
urmare,  ansamblul  normelor  de  drept  care  reglementează  seg‐
mentul de relații sociale din domeniul acceptării şi al renunțării la 
moştenire.  Este  vorba  despre  instituția  juridică  ale  cărei  repere 
esențiale încercăm să le sintetizăm aici. 
Cât priveşte laturile opțiunii, acestea sunt două: acceptarea şi 
renunțarea. Trebuie observat că aceste laturi se regăsesc în ambele 
912 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

accepțiuni  ale  opțiunii  succesorale.  Într‐adevăr,  succesibilul  este 

titularul  dreptului  de  a  accepta,  dar  şi  al  celui  de  a  renunța  la 
moştenire  şi  va  putea  încheia  actul  de  acceptare,  respectiv  pe  cel 
de  renunțare.  Preferăm  să  vorbim  despre  laturile  opțiunii,  şi  nu 
despre  posibilitățile  succesibilului  în  această  privință,  căci  – 
socotim – cei doi termeni nu sunt sinonimi; în afară de acceptare şi 
renunțare, succesibilul poate să nu‐şi exercite opțiunea, situație în 
care devine străin de moştenire, ca regulă, nu urmare a renunțării 
prezumate, ci a neexercitării în termen a dreptului de opțiune, prin 
încheierea unuia dintre cele două feluri de acte amintite. Acesta nu 
devine  nici  acceptant  tacit  şi,  cu  toate  că  acest  aspect  este 
controversat, credem în continuare în soluția enunțată, urmând ca, 
la locul potrivit, să o argumentăm. 
În  fiecare  dintre  cele  două  laturi  ale  opțiunii  succesorale,  se 
pot  distinge  subdiviziuni,  clasificări,  care  însă,  operând  înăuntrul 
acceptării,  respectiv  al  renunțării,  reprezintă  repere  subsecvente. 
De  pildă,  putem  distinge  între  acceptarea  expresă  şi  cea  tacită  şi 
între  renunțarea  „clasică”  –  act  juridic  solemn  –  şi  prezumția  de 
renunțare,  excepție  de  la  renunțarea  formală.  Nu  mai  este  regle‐
mentată,  în  noul  Cod  civil,  acceptarea  sub  beneficiu  de  inventar, 
căci,  prin  art.  1114  alin.  (2),  este  instituit  principiul  răspunderii 
moştenitorilor  pentru  pasiv  intra  vires  hereditatis.  Textul  de  lege 
amintit dispune că „moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu 
titlu  universal  răspund  pentru  datoriile  şi  sarcinile  moştenirii 
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota 
fiecăruia”.  Interpretarea  acestei  dispoziții  ca  o  generalizare  a 
acceptării  beneficiare  ar  fi,  desigur,  eronată,  fiind  lipsită  de  orice 
suport. Este vorba, am arătat, despre o normă cu valoare de prin‐
cipiu  şi  socotim  că  reprezintă  un  aspect  pozitiv  al  recentei 
reglementări.  Răspunderea  moştenitorului  ultra  vires  hereditatis, 
cu propriile‐i bunuri, în măsura în care accepta pur şi simplu, ni se 
părea  excesivă;  lipsei  precauției  ce‐i  putea  fi  imputată  acestuia, 
constând în faptul că nu alesese varianta proteguitoare a acceptării 
sub  beneficiu  de  inventar,  îi  putea  fi  opusă  o  lipsă  de  prevedere, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 913
poate  mai  mare,  a  creditorului  succesiunii,  care  a  preferat  să 
rămână  unul  chirografar,  fără  să‐şi  asigure  realizarea  creanței 
printr‐o garanție reală, gaj ori ipotecă. În plus, prin soluția actuală, 
se dă expresie întocmai uneia dintre funcțiile patrimoniului, aceea 
de a reprezenta gajul general al creditorilor chirografari. Acest gaj 
general  trebuie  limitat  la  patrimoniul  debitorului,  în  materie 
succesorală, la cel lăsat de debitor, şi nu extins asupra elementelor 
de activ aparținând moştenitorului. 

3. Noţiunea de succesibil şi relaţia opţiunii cu transmi-

siunea succesorală
Codul  civil  în  vigoare  dă,  pentru  prima  dată,  o  definiție  a 
succesibilului. Potrivit art. 1100 alin. (2) C. civ., „prin succesibil se 
înțelege  persoana  care  îndeplineşte  condițiile  prevăzute  de  lege 
pentru a putea moşteni, dar care nu şi‐a exercitat încă dreptul de 
opțiune  succesorală”.  Titularul  acestui  drept  este,  prin  urmare, 
succesibilul. S‐ar putea spune că acesta este succesorul, apreciat la 
un  moment  anterior  acceptării  moştenirii.  Surprinderea  în  aceşti 
termeni a noțiunii de succesibil este, poate, utilă pentru a sublinia 
relația  sa  cu  aceea  de  succesor,  de  moştenitor.  Ea  are  însă 
dezavantajul că‐l prezintă pe succesibil doar din perspectiva unei 
viitoare  însuşiri  de  către  acesta  a  titlului  de  moştenitor.  Or,  de 
principiu,  există  şi  o  a  doua  conduită  posibilă  pentru  succesibil: 
renunțarea  la  moştenire.  În  acest  din  urmă  caz,  calitatea  sa 
ulterioară  exercitării  opțiunii  în  acest  sens  este  diametral  opusă 
aceleia de  moştenitor,  este de  persoană străină de  succesiune,  de 
terț desăvârşit. Dreptul de opțiune, în această ipoteză, se exercită 
din  calitatea  de  succesibil,  fără  a  se  ajunge  însă,  cum  s‐ar  fi 
întâmplat  în  caz  de  acceptare,  la  prefacerea  în  succesor  şi 
confirmarea  transmisiunii  succesorale.  Drept  urmare,  nu  poate  fi 
succesor,  fără  a  fi  fost  mai  întâi  succesibil,  dar  această  ultimă 
calitate nu o presupune neapărat pe aceea de moştenitor.  
De remarcat este faptul că doctrina, când definea succesibilul, 
făcea  de  obicei  vorbire  despre  cerința  ca  persoana,  care  nu  şi‐a 
exercitat  încă  dreptul  de  opțiune,  să  aibă  vocație  succesorală. 
914 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

Definiția  legală  citată  reține  însă  exigența  îndeplinirii  tuturor 

condițiilor  cerute  pentru  a  moşteni.  Este,  socotim,  un  progres  în 
procesul  definirii  succesibilului.  Într‐adevăr,  condițiile  dreptului 
de  moştenire  trebuie  observate  cumulativ,  pentru  a  permite 
accesul la patrimoniul celui decedat, şi numai din această ipostază 
se poate opta. Spunem cerințe de observat, şi nu de îndeplinit, căci 
unele  dintre  acestea  sunt  negative  (spre  exemplu,  nedemnitatea 
succesorală)  şi,  în  consecință,  succesibilul  nu  trebuie  să  se 
găsească  în  una  dintre  situațiile  care  o  atrag.  Apoi,  când  spunem 
cumulativ,  termenul  trebuie  circumstanțiat,  pentru  unele  dintre 
cerințe,  la  felul  moştenirii.  Avem  în  vedere  categoria  condițiilor 
speciale, particulare, cu incidență nu în ambele feluri de moştenire, 
ci  într‐unul  singur.  Este  vorba  despre  exheredare  (condiție 
particulară  negativă  pentru  moştenirea  legală)  şi  de  revocarea 
legatelor  pentru  ingratitudine,  incidentă,  desigur,  în  materia 
moştenirii testamentare.  
Cât  priveşte  o  posibilă  relație  a  opțiunii  cu  transmisiunea 
succesorală,  aceasta  există,  fără  îndoială.  Se  insistă  în  doctrină,  şi 
cu  drept  cuvânt,  mai  ales  pe  faptul  că  transmisiunea  moştenirii 
este consecința exclusivă a unui fapt juridic – faptul morții. Singur 
decesul  celui  devenit  astfel  de  cuius  determină  transmisiunea 
patrimoniului  ce  i‐a  aparținut  către  moştenitorii  săi.  Nu  stăruim 
aici  asupra  unor  amănunte  şi  a  explicației  acestei  consecințe  în 
planul dreptului, căci am făcut‐o în studiul consacrat transmisiunii 
succesorale.  Subliniem  însă  că  la  data  morții  nu  se  cunoaşte  cu 
certitudine  către  cine  a  operat  transmisiunea  moştenirii.  Aceasta 
depinde  de  felul  în  care  fiecare  succesibil  optează.  Numai 
acceptanții vor dobândi, în mod definitiv şi irevocabil, patrimoniul 
transmis.  Prin  urmare,  şi  observarea  renunțătorilor  este  de 
interes,  fiind  sigur  că  aceştia  nu  dobândesc  în  cele  din  urmă 
moştenirea,  chiar  dacă  au  fost  şi  ei  succesibili.  Iată  cum  actul  de 
opțiune  succesorală  exercitat  lămureşte  cine  sunt,  finalmente, 
beneficiarii  transmisiunii  moştenirii.  Credem  că  nu  greşim  dacă 
spunem  că  nesiguranța  care  însoțeşte  calitatea  de  succesibil,  în 
ceea ce priveşte însuşirea sau nu a titlului de moştenitor, grevează 
şi transmisiunea succesorală, de‐a lungul procesului de stabilire a 
configurației sale definitive. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 915
4. Vocaţia multiplă la moştenire şi dreptul de opţiune
Art.  1102  C.  civ.,  a  cărui  denumire  am  reținut‐o  în  titlul 
paragrafului,  are  două  alineate,  cu  privire  la  care  se  pot  face,  în 
opinia  noastră,  câteva  reflecții  de  interes.  Iată  ce  dispune  textul 
amintit:  „(1)  moştenitorul  care,  în  baza  legii  sau  a  testamentului, 
cumulează  mai  multe  vocații  la  moştenire  are,  pentru  fiecare 
dintre  ele,  un  drept  de  opțiune  distinct.  (2)  Legatarul  chemat  la 
moştenire  şi  ca  moştenitor  legal  îşi  va  putea  exercita  opțiunea  în 
oricare dintre aceste calități. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, 
din  testament  rezultă  că  defunctul  a  dorit  să  diminueze  cota  ce  i  
s‐ar  fi  cuvenit  legatarului  ca  moştenitor  legal,  acesta  din  urmă 
poate opta doar ca legatar”. 
Dispoziția  din  primul  alineat  recunoaşte  în  mod  expres 
moştenitorului legal, desemnat şi legatar, câte un drept de opțiune 
deosebit  pentru  fiecare  vocație  succesorală.  Soluția  o  apreciem 
îndreptățită, căci, într‐adevăr, dreptul de opțiune trebuie să urmă‐
rească  fiecare  temei  succesoral,  iar,  dacă  o  persoană  cumulează 
două  asemenea  temeiuri,  aceasta  urmează  să  aibă  două  drepturi 
de opțiune, cum ar fi existat dacă ar fi fost vorba despre persoane 
distincte, una – moştenitor legal, alta – testamentar. Precizarea din 
alin. (1) al art. 1102 C. civ. are, poate în primul rând, meritul de a fi 
adus  un  argument  hotărâtor  în  susținerea  tezei  că,  în  ipoteza 
cumulului unor calități succesorale, în caz de alegere doar a uneia 
dintre ele, nu suntem în prezența unei excepții nici de la caracterul 
indivizibil  al  actului  de  opțiune  succesorală  şi  nici  de  la  aceeaşi 
trăsătură  a  transmisiunii  succesorale.  Aceasta  deoarece  despre  o 
asemenea  excepție  se  poate  vorbi  doar  când  este  exercitat  în 
sensuri diferite – acceptare, renunțare – acelaşi drept de opțiune. 
O  problemă  interesantă  este  aceea  de  a  şti  cărei  calități 
succesorale dintre cele aflate în cumul profită, dă curs, un singur act 
de opțiune, de pildă, unul de acceptare tacită. Poate acesta duce la 
însuşirea titlului de moştenitor în amândouă felurile de moştenire? 
S‐ar  putea  răspunde  negativ,  arătându‐se  că,  de  vreme  ce  legea 
recunoaşte  două  drepturi  de  opțiune  şi  s‐a  exercitat  doar  unul, 
acesta nu poate profita ambelor vocații, iar singurul lucru ce trebuie 
stabilit este pentru care dintre temeiuri a optat succesibilul. 
916 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

În opinia noastră, ipoteza imaginată nu exclude ca acceptarea 
tacită  să  poată  duce  atât  la  însuşirea  calității  de  moştenitor  legal, 
cât  şi  a  celei  de  legatar.  Trebuie  –  credem  –  interpretat  actul  de 
acceptare  şi,  în  măsura  în  care  nu  există  temei  pentru  a 
particulariza acceptarea la un singur fel de moştenire, acesta poate 
duce la însuşirea  titlului  de succesor  cu  amândouă  valențele  sale. 
În  acest  din  urmă  caz,  din  punct  de  vedere  intelectual,  deşi  este 
vorba  de  o  exteriorizare  unică  a  voinței,  putem  socoti  că  există 
două  manifestări  îngemănate,  dar  fiecare  având  semnificația 
acceptării a câte unuia dintre temeiurile succesorale concurente. 
Dispoziția  cuprinsă  în  alineatul  (2)  al  art.  1102  C.  civ.  începe 
prin a afirma consecința logică rezultată, pe de o parte, din cumulul 
calității de legatar cu aceea de moştenitor legal, iar pe de alta, din 
recunoaşterea a câte unui drept distinct de opțiune fiecăreia dintre 
aceste  calități.  Iar  această  urmare  logică  este  posibilitatea  exerci‐
tării  actului  de  opțiune,  se  înțelege,  credem,  în  oricare  dintre 
sensurile sale, în fiecare dintre cele două calități. 
Dacă  însă  –  prevede  în  esență,  în  continuare,  textul  de  lege  – 
din  testament  reiese  că  cel  decedat  a  urmărit  să  diminueze 
porțiunea ce i s‐ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta 
poate opta doar ca legatar1. 
În  primul  rând,  apreciem  că  textul  este,  în  unele  privințe, 
contradictoriu, cel puțin sub aspect terminologic (căci, dacă avem 
în  vedere  o  cotă  cuvenită  ca  moştenitor  legal,  este  improprie 
referirea la calitatea de legatar; pe de altă parte, pare a reieşi din 
finalul  textului  că  moştenitorul  legal  poate  opta  doar  ca  legatar, 
ceea  ce  constituie  o  contradicție  în  termeni;  chiar  dacă  nu 
afectează  înțelegerea  dispoziției,  un  plus  de  atenție  în  redactare 
era binevenit). 
Apoi şi mai ales, trebuie observat că, prin alin. (2) al art. 1102 
C. civ., în situația – rezultată din testament – a intenției testatorului 
de  a  diminua  porțiunea  succesorală  legală  la  dimensiunea 
legatului,  nu  mai  există  două  drepturi  de  opțiune  concurente,  ci 
doar unul, întemeiat pe calitatea de legatar. 

1  Pentru  exemplificarea  ipotezei  art.  1102  alin.  (2)  C.  civ.,  a  se  vedea  
I. Genoiu, Dreptul la  moştenire în  noul  Cod  civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012,  
p. 344.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 917
O  primă  întrebare  este  dacă  dispoziția  comentată  era 
necesară.  În  relația  dintre  o  calitate  succesorală  (în  cazul  dat,  de 
moştenitor legal) şi dreptul de opțiune care o însoțeşte, prevalează 
calitatea  sau  dreptul  de  opțiune?  Mai  există,  în  ipoteza  art.  1102 
alin. (2) C. civ., calitatea de moştenitor legal? Pare că nu, de vreme 
ce întinderea legatului corespunde cu porțiunea pe care de cuius ar 
fi  dorit  ca  moştenitorul  s‐o  culeagă.  Altfel  spus,  dacă  porțiunea 
succesorală  ab  intestat  ar  fi  fost  egală  cu  întinderea  de  acum  a 
legatului,  n‐ar  mai  fi  fost  necesar  a  se  testa.  Dacă  nu  mai  există 
calitatea de moştenitor legal, este de la sine înțeles că nici drept de 
opțiune  corespunzător  acesteia  nu  mai  există.  Preocuparea 
legiuitorului credem că ar fi trebuit să vizeze caracterizarea felului 
în  care  poate  rezulta  din  testament  intenția  testatorului  de 
diminuare  a  cotei  legale  a  moştenitorului  şi  mai  ales  precizarea 
naturii juridice a acestui demers. 
În opinia noastră, pare a fi o dezmoştenire totală, de vreme ce 
la  moştenire  se  vine  doar  ca  legatar.  Poate  fi  aceasta  făcută  prin 
legat,  câtă  vreme  dispoziția  testamentară  în  discuție  este  o  libe‐
ralitate, iar scopul acestei categorii de acte juridice este intenția de 
a gratifica? 
Apoi,  chiar  dacă  partea  lăsată  prin  testament  este  mai  mare 
decât rezerva succesorală, trebuie observat că aceasta este culeasă 
ca  legatar.  Iată  că  legiuitorul  face  o  excepție  de  la  prevederea 
cuprinsă în art. 1086 C. civ., potrivit căreia rezerva succesorală nu 
poate fi afectată nici de liberalități, nici de acte de dezmoştenire. 
În sfârşit, să înțelegem că asistăm la o prefacere, prin voințele 
reunite  ale  legiuitorului  şi  testatorului,  a  felurilor  moştenirii  şi  a 
calităților succesorale? 
Apoi,  simplul  fapt  că  legatul  este  mai  restrâns  decât  cota 
succesorală  legală  este  suficient  pentru  a  fi  în  ipoteza  textului  de 
lege sau este nevoie şi de alte elemente din care să rezulte intenția 
testatorului ca moştenitorul legal să ia mai puțin? 
Este  de  reflectat  dacă  reglementarea  cumulului  de  calități 
succesorale, fiecare dintre ele însoțită de drept de opțiune propriu, 
n‐ar fi fost suficientă. La îndemâna testatorului stăteau dispozițiile 
privitoare  la  dezmoştenire,  care  permit  diminuarea  cotei  succe‐
sorului ab intestat, fără a fi încălcat, desigur, dreptul la rezervă. Iar 
918 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

dreptul  de  opțiune  aferent  calității  de  moştenitor  legal  exista  ori 
nu după cum însăşi această calitate ar fi existat ori dimpotrivă. 

5. Succinte consideraţii cu privire la retransmiterea

dreptului de opţiune succesorală
Cum  poate  fi  exercitat  dreptul  subiectiv  de  opțiune  succe‐
sorală  de  către  succesibilii  moştenitorului  mort,  fără  a  fi  optat? 
Răspunsul la această întrebare îl dă art. 1105 C. civ., potrivit căruia 
„(1) moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de 
opțiune succesorală, îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în 
termenul  aplicabil  dreptului  de  opțiune  privind  moştenirea 
autorului lor. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului 
care renunță profită celorlalți moştenitori ai autorului său”.  
Rezultă, în esență, din textul de lege citat că: 
- dreptul de opțiune neexercitat de către autor se exercită de 
către succesibilii acestuia, în mod separat, fiecare pentru partea sa; 
- dacă  unul  dintre  succesibilii  în  discuție  renunță,  partea 
acestuia profită celorlalți moştenitori ai autorului2. 
Trebuie observat că: 
a)  Alin.  (1)  al  art.  1105  C.  civ.  consfințeşte  în  mod  explicit 
caracterul  divizibil  al  opțiunii.  Dreptul  de  opțiune  şi  actul  juridic 
prin  care  acest  drept  este  valorificat  intervin  amândouă,  în  mod 
separat, şi vizează doar cota‐parte din moştenire a succesibilului în 
cauză.  Iată,  aşadar,  consacrată  excepția  de  la  principiul  nemo  pro 
parte  heres,  de  vreme  ce  actul  de  opțiune  produce  efecte  doar 
pentru partea fiecăruia. 
b) Apoi, ni se pare că există între cele două alineate ale art. 1105 
C.  civ.  o  contradicție.  Cum  poate  profita  renunțarea  unuia  dintre 
succesibili  celorlalți  moştenitori  –  se  înțelege,  acceptanți  –  câtă 
vreme  oricare  dintre  actele  de  acceptare  ale  acestora  a  privit, 
potrivit  alin.  (1),  exclusiv  partea  din  moştenire  a  celui  care  l‐a 
săvârşit?  Nu  trebuie  oare  acoperită,  prin  confirmarea  titlului  de 

2 Pentru problematica retransmiterii dreptului de opțiune succesorală, a se ve‐
dea şi C. Macovei, M.C. Dobrilă, Cartea a IV­a. Despre moştenire şi liberalităţi, în Noul 
Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  de  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  
I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1147‐1148.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 919
erede,  întreaga  porțiune  dobândită,  care,  în  această  ipoteză,  este 
mai mare decât cota sa inițială3? Cu privire la problema discutată, 
potrivit unui alt punct de vedere4, contradicția este doar aparentă, 
fiind vorba, în realitate, de o opțiune legislativă.  
Pe de altă parte, se subliniază, ca aspect pozitiv al reglementării 
în discuție, faptul de a fi garantată libertatea opțiunii5. 

6. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală

Vom face câteva reflecții asupra trăsăturilor actului juridic de 
opțiune  succesorală,  îndreptându‐ne  atenția  asupra  art.  1101  
C. civ., conform căruia „sub sancțiunea nulității absolute, opțiunea 
succesorală  este  indivizibilă  şi  nu  poate  fi  afectată  de  nicio 
modalitate”. 
O  primă  observație  este  aceea  că  sunt  reținute  doar  două 
dintre  trăsăturile  opțiunii,  cele  de  act  indivizibil  şi  de  act  pur  şi 
simplu6.  Este  oare  suficient?  S‐ar  putea  răspunde  afirmativ, 
arătându‐se  că  textul  de  lege  nu  trebuie  să  enumere  exhaustiv 
asemenea  trăsături,  ci  să  le  rețină  pe  cele  mai  semnificative. 
Remarca ar fi, credem, corectă, dacă ar fi vorba despre trăsăturile 
reținute  într‐o  definiţie  legală  a  unei  instituții.  În  cazul  discutat 
însă,  textul  legal  are  în  vedere  numai  caracterele  juridice  ale 
opțiunii,  formularea  din  urmă  constituind  chiar  titlul  indicativ  al 
art.  1101  C.  civ.  Aşa  fiind,  apreciem  că  textul  ar  fi  trebuit  să 
enumere mai multe, dacă nu toate caracterele opțiunii, şi nu doar 
două dintre acestea. 

3 Pentru detalii privind acest aspect, a se vedea: B. Pătraşcu, Continuitate şi 
discontinuitate în reglementarea opţiunii succesorale, în Noul Cod civil. Comenta­
rii,  coord.  M.  Uliescu,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2010,  p.  256;  I.  Genoiu,  
op. cit., p. 338.
4 M.D. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Univer‐
sul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 208.
5 I. Genoiu, op. cit., p. 338; M.D. Bob, op. cit., loc. cit.
6  O  inventariere  a  acestora  este  realizată  şi  de  C.S.  Ricu,  Transmisiunea  şi 
partajul moştenirii, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, colec‐
tiv de autori, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. II, pp. 266‐267.
920 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

Apoi,  potrivit  art.  1101  C.  civ.,  nulitatea  absolută7  este  sanc‐
țiunea  care  intervine  în  cazul  actului  de  opțiune  care  nu  prezintă 
caracterele juridice menționate. 
Ne  întrebăm  dacă  sancțiunea  nu  este  prea  drastică,  ținând 
seamă că, de la multe dintre caracterele juridice ale unor acte – ca 
să nu ne referim decât la această categorie – există excepții. Chiar 
de la cele două trăsături discutate ale opțiunii succesorale se poate 
susține  existența,  în  unele  ipoteze,  cel  puțin  a  câte  unei  excepții. 
Dacă este aşa, ne întrebăm care este soarta acelor acte de opțiune?  
Cu privire la caracterul indivizibil, am menționat deja că însuşi 
Codul  civil,  în  art.  1105  alin.  (1),  consacră  o  excepție,  în  situația 
retransmiterii dreptului de opțiune. Este vorba de un singur drept, 
al cărui titular inițial a decedat fără să‐l exercite. Moştenitorii săi îl 
pot  valorifica  ei,  în  mod  separat,  fiecare  pentru  partea  sa  şi  în 
sensul  în  care  doreşte.  Excepția  ni  se  pare  evidentă.  S‐ar  putea 
spune că legiuitorul este suveran şi poate reglementa nestingherit 
excepții.  Şi  aşa,  rămâne  o  problemă  ce  pune  în  discuție  consec‐
vența  unor  soluții  legislative,  câtă  vreme  se  reține  sancțiunea 
nulității absolute, consacrându‐se, în acelaşi timp, o excepție de la 
trăsătura a cărei nesocotire atrage această sancțiune. 
Cât  priveşte  caracterul  juridic  de  act  pur  şi  simplu  al  opţiunii, 
supunem  atenției  un  aspect  ce  poate  fi  socotit  excepție  de  la 
caracterul amintit. El priveşte momentul de la care începe să curgă 
termenul de opțiune succesorală. Tratându‐l însă în acest context, 
nu‐l  vom  mai  avea  în  vedere  în  secțiunea  consacrată  termenului 
menționat. Regula este că termenul de acceptare sau renunțare la 
moştenire  curge  de  la  data  morții  lui  de  cuius,  prin  urmare,  de  la 
data  deschiderii  moştenirii.  În  cazul  moştenirii  legale,  succesorii 
acced  la  patrimoniul  defunctului  nu  toți  deodată,  ci  potrivit  prin‐
cipiilor devoluțiunii succesorale legale şi excepțiilor de la acestea, 
într‐o  anumită  ordine,  unii  prioritar,  cu  excluderea  celorlalți. 
Pentru toți însă, indiferent de clasa căreia aparțin şi de gradul lor 

7  Pentru  problematica  acestei  sancțiuni  civile,  a  se  vedea:  G.  Boroi,  C.Al. 
Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a II‐a, revizuită şi adăugită, 
Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  pp.  253‐257  şi  265‐269;  C.  Zamşa,  Nulitatea 
contractului, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, de Fl.A. Baias, E. Chelaru, 
R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1307.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 921
de  rudenie  cu  cel  decedat  (desigur,  pentru  rudele  colaterale,  în 
limitele  de  grad  ce  le  conferă  vocație  succesorală),  termenul  de 
opțiune  curge  de  la  moartea  lui  de  cuius.  Cum  apare,  în  aceste 
condiții,  actul  de  opțiune  al  unui  succesibil  mai  îndepărtat,  câtă 
vreme cel sau cei preferați nu au exercitat încă propriul lor drept 
de opțiune? Nu depinde soarta opțiunii lor de felul în care vor opta 
ceilalți?  Nu  este  acesta  un  act  de  opțiune  sub  condiția  renunțării 
erezilor  care  au  întâietate  de  venire  la  moştenire?  Apreciată  la 
momentul în care actul este făcut, care ar rezulta că este soarta sa, 
în  raport  cu  sancțiunea  nesocotirii  trăsăturilor  prescrise  de  art. 
1101 C. civ.? Din punct de vedere teoretic, mai apare, în consecință, 
opțiunea  în  scară  o  soluție  de  respins8?  Este  adevărat  că 
exercitarea  opțiunii  succesorale  presupune  „un  concurs    (...)  de 
vocații existente şi exercitabile concomitent – adică din momentul 
deschiderii succesiunii (...)”, dar nu „fără a ține cont de temeiul şi 
forța  vocației  (...)”9.  Distincția,  în  cazul  moştenirii  legale,  între 
vocația generală şi cea concretă, efectivă, numai aceasta din urmă 
asemănătoare  celei  a  legatarilor,  este  greu  de  ignorat.  În  cele  din 
urmă,  din  mai  multe  puncte  de  vedere,  adevărata  chemare  la 
moştenire în temeiul legii este cea concretă, efectivă. Dacă este aşa, 
înseamnă că astfel de vocaţii ar trebui considerate concomitent, nu 
şi cele care nu permit decât subsecvent venirea la moştenire. Ni se 
pare,  de  aceea,  că  argumentul  hotărâtor  al  curgerii  de  la  aceeaşi 
dată  a  termenului  de  opțiune,  pentru  toți  succesibilii  ab  intestat, 
constă în avantajele practice ale acestei soluții. 
Nu  stăruim  asupra  celorlalte  caractere  ale  actului  de  opțiune 
succesorală, prin urmare, de act unilateral, voluntar, declarativ şi, 
în principiu, irevocabil. Vom arăta numai următoarele: 
- Caracterul  voluntar  dă  expresie  libertății  de  alegere  între 
laturile  opțiunii  succesorale.  Vorbim  aici  chiar  mai  mult  decât 
despre un simplu caracter juridic, anume de un principiu în mate‐
rie de opțiune. Este adevărat că, de la acesta, există unele excepții, 

8 Pentru critica acesteia, a se vedea M.D. Bob, op. cit., p. 202. Suntem însă 
de acord cu autorul în ceea ce priveşte complicațiile pe care le‐ar aduce aplica‐
rea în practică a acestei soluții, nefuncționalitatea ei.
9 Ibidem.
922 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

ca,  de  pildă,  cea  reglementată  de  art.  1119  C.  civ.,  ce‐l  vizează  pe 
succesibilul care a sustras ori a ascuns bunuri ale succesiunii. 
Denumirea  instituției  şi  a  textului  de  lege  care  o  regle‐
mentează  este  acceptarea  forțată,  denumire  consacrată,  dar  între 
termenii  căreia  există,  fără  îndoială,  o  contradicție.  Într‐adevăr, 
acceptarea presupune alegerea în acest sens din partea subiectului 
de  drept.  Câtă  vreme  nu  există  libertatea  sau  măcar  posibilitatea 
alegerii,  intervine  elementul  obligatoriu,  forțat,  deci  se  pierde 
semnificația  alegerii.  Observând  termenii  contradictorii  care  stau 
alăturați  în  denumirea  de  acceptare  forțată,  se  evidențiază,  per  a 
contrario, valoarea şi importanța libertății în alegerea variantei de 
opțiune. 
‐  Actul  declarativ  consolidează  sau  definitivează  un  drept 
subiectiv  preexistent10,  de  aceea  efectele  sale  retroactivează. 
Dobândirea  moştenirii  se  petrece  în  chiar  momentul  morții  celui 
care  o  lasă,  prin  urmare,  la  data  transmisiunii  succesorale.  Când 
există  un  singur  succesibil,  dreptul  de  proprietate  dobândit  este 
unul pur şi simplu, iar dacă există mai mulți succesibili în concurs, 
dreptul de proprietate asupra patrimoniului transmis este unul de 
proprietate  comună  pe  cote‐părți,  care,  pentru  că  poartă  asupra 
unei  universalități,  se  numeşte  indiviziune.  Dacă  particularizăm 
elementele definitorii citate ale actului declarativ la cel de opțiune 
succesorală,  vom  observa  că  este  consolidată  dobândirea 
proprietății  prin  moştenire  numai  în  situația  acceptării  acesteia. 
Într‐adevăr,  acceptarea,  indiferent  de  felul  ei,  produce  acest  efect 
şi‐l preface pe succesibil în succesor. 
‐  De  altfel,  la  consolidarea  dreptului  dobândit  contribuie  şi 
caracterul  irevocabil  al  actului  de  acceptare,  care,  cât  priveşte 
această  variantă  de  opțiune,  nu  prezintă  excepții  (semel  heres, 
semper heres). În cazul actului de renunțare însă, deşi acesta este, 
de  asemenea,  declarativ,  iar  efectele  sale  urcă  până  la  data 
deschiderii succesiunii, nu are loc consolidarea unui drept preexis‐
tent,  ci,  dimpotrivă,  renunțătorul  devine  străin  de  moştenire,  iar 
acesta se socoteşte că nu a fost niciodată beneficiarul transmisiunii 
succesorale.  Putem  vorbi,  în  situația  renunțării,  de  definitivarea 

10 G. Boroi, C.Al. Anghelescu, op. cit., p. 116.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 923
configurației  dobândirii  prin  moştenire  a  proprietății  doar  în 
sensul precizării indirecte a titularului ori titularilor acesteia, doar 
în sensul că printre aceştia nu se va regăsi şi renunțătorul. Acesta 
nu  devine  succesor,  iar  actul  de  renunțare  este  ultimul  făcut  în 
calitate  de  succesibil,  din  momentul  în  care  revocarea  acestui  act 
nu mai este posibilă. Situația poate fi alta doar în cazul în care, în 
condițiile art. 1123 C. civ., renunțarea este revocată. Iată excepția 
de  la  caracterul  irevocabil  al  opțiunii  succesorale.  Renunțarea 
revocată  îl  preface  pe  cel  ce  inițial  se  lepădase  de  moştenire  în 
acceptant  [Art.  1123  alin.  (2)  C.  civ.:  „Revocarea  renunțării  valo‐
rează acceptare (...)”]. Aşa fiind, odată însuşit titlul de moştenitor, 
caracterul  declarativ  al  actului  de  opțiune  va  avea  trăsăturile  şi 
fizionomia pe care le‐am precizat pentru acceptare. 
‐ În sfârşit, despre caracterul în principiu irevocabil al opțiunii 
succesorale  am  vorbit  deja.  Observăm  numai  că  în  alin.  (2)  al  
art.  1123  C.  civ.  este  expres  reținută  soluția  dată  de  practica 
judecătorească,  încă  atunci  când  în  vigoare  era  Codul  civil  de  la 
1864, soluție agreată de cei mai mulți autori, anume că, urmare a 
revocării  renunțării,  numită  atunci  retractare,  nu  renaşte  dreptul 
de opțiune în întregul său, cu ambele sale laturi, ci cel ce a revenit 
asupra  renunțării  este  socotit  acceptant.  Această  revocare  a 
renunțării constituie elementul care face necesară precizarea, din 
enunțul caracterului juridic de care ne ocupăm, că actul de opțiune 
succesorală este în principiu irevocabil. 

7. Termenul de opţiune succesorală

Potrivit  art.  1103  alin.  (1)  C.  civ.,  „dreptul  de  opțiune 
succesorală  se  exercită  în  termen  de  un  an  de  la  data  deschiderii 
moştenirii”.  
În legătură cu termenul de un an reglementat în alineatul citat, 
aspectele principale care pot fi puse în discuție – iar cu privire la 
unele dintre ele există deja puncte de vedere deosebite – privesc: 
momentul  de  la  care  termenul  curge,  natura  sa  juridică,  conse‐
cințele împlinirii lui fără ca succesibilul să‐şi fi exercitat opțiunea. 
Pentru  a  face  câteva  aprecieri  asupra  acestor  probleme 
juridice este, credem, necesar să precizăm şi textul corespunzător 
924 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

din Codul civil de la 1864, cel  al art. 700 alin. (1), potrivit căruia: 
„Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr‐un termen de 
6  luni,  socotit  de  la  deschiderea  succesiunii”.  Privind  comparativ 
cele două dispoziții citate, vom observa că: 
- Termenul  de  opțiune,  în  prezent,  este  dublu  față  de  cel 
prevăzut  în  vechiul  Cod  civil  (un  an,  față  de  6  luni).  S‐ar  putea 
gândi  că  astfel  se  prelungeşte  perioada  de  definitivare  a  situației 
succesorale, de stabilire cu exactitate a adevăraților moştenitori, a 
părților  lor  din  moştenire,  a  compunerii  acestora  etc.  Opinia 
noastră  este  că,  dimpotrivă,  se  limpezesc  mai  uşor  toate  aceste 
aspecte  dacă  succesibilii  beneficiază  de  un  interval  mai  mare  în 
care,  în  cunoştință  de  cauză  asupra  lor,  să‐şi  precizeze  voința  cu 
privire la însuşirea ori nu a titlului de erede. Răgazul suplimentar 
oferit este, poate, de natură să stimuleze recurgerea la instrumente 
juridice sigure, care să înlăture neclaritățile, nevoia interpretării de 
către  instanța  de  judecată  a  voinței  succesibililor  exprimate  în 
unele  acte  juridice  şi,  în  acest  fel,  diminuarea  neînțelegerilor  şi  a 
proceselor  cu  privire  la  moştenitori11.  De  pildă,  durata  acestui 
termen poate să stimuleze acceptarea expresă, în dauna celei tacite 
(căci  aceasta  din  urmă,  dedusă  din  acte  şi  fapte  ale  succesibililor 
din  care  să  rezulte  indubitabil  voința  de  a‐şi  apropria  titlul  de 
moştenitor,  nu  de  puține  ori  este  sursa  unor  neînțelegeri  şi  cere 
lămuriri  suplimentare).  Este,  iarăşi,  de  aşteptat  ca  tot  mai  mulți 
succesibili  să  urmeze  procedura  succesorală  notarială,  procedură 
necontencioasă,  grațioasă,  de  competența  notarului  public,  prin 
care să obțină certificatul de moştenitor, printre altele, mijloc pro‐
batoriu puternic al calității lor şi al compunerii masei succesorale. 
Chiar dacă dublu, termenul de opțiune este totuşi de un an, şi nu de 
30 de ani, cum era inițial, potrivit Codului civil de la 1864. 
- Un alt aspect pozitiv este că art. 1103 alin. (1) C. civ. are în 
vedere, explicit, dreptul de opțiune succesorală în întregul său, cu 

11 Această preocupare a legiuitorului este mai cuprinzătoare, vizează şi alte 
instituții din materia moştenirii, nu numai termenul de opțiune succesorală. De 
pildă, pe lângă rațiuni specifice şi cele menționate aici, credem că au fost avute 
în vedere când, în privința amintirilor de familie, prin art. 1142 alin. (1) C. civ., 
s‐a  dispus  că:  „Moştenitorii  pot  ieşi  din  indiviziune  cu  privire  la  bunurile  care 
constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar”.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 925
ambele sale laturi – acceptare şi renunțare. Se dă astfel preferință, 
în  mod  justificat,  unei  formulări  asemănătoare  celei  inițiale  a 
Codului  civil  de  la  1864,  şi  nu  celei  pe  care  art.  700  alin.  (1)  al 
acestui  act  normativ  o  avea  ulterior  şi  pe  care  am  citat‐o.  
Într‐adevăr,  precizarea  exista  doar  cu  privire  la  acceptarea 
moştenirii,  de  unde  putea  rezulta  că  renunțării  nu  i  se  aplică 
termenul  de  6  luni,  ci  un  altul,  ori  chiar  că  nu  există  limită 
temporală  pentru  renunțare  [este  adevărat  că,  şi  în  această 
redactare  imperfectă  a  alin.  (1)  al  art.  700,  termenul  de  6  luni  se 
aplica în mod constant de practică, iar doctrina era în acelaşi sens, 
şi dreptului de a renunța la succesiune]. 
- Cât  priveşte  natura  sa  juridică,  termenul  prevăzut  în  
art.  1103  C.  civ.  este,  fără  îndoială,  unul  de  decădere.  Într‐adevăr, 
înăuntrul său trebuie exercitat dreptul de opțiune succesorală, care, 
după  cum  am  arătat,  este  un  drept  subiectiv  (acesta  se  încadrează 
perfect  în  definiția  dreptului  subiectiv,  căci  vizează  o  conduită  a 
subiectului de drept, permisă şi ocrotită de lege; subiectul de drept 
este succesibilul, iar conduita sa priveşte însuşirea sau nu a titlului 
de moştenitor). Şi în reglementarea anterioară, dreptul de opțiune 
avea,  în  esență,  aceleaşi  coordonate,  era  tot  drept  subiectiv.  Prin 
urmare, şi termenul de 6 luni, la fel ca acela din prezent de un an, 
era  tot  de  decădere.  Numai  că  atât  practica,  cât  şi  doctrina  îl 
socoteau termen de prescripție. Aceasta pentru a i se putea aplica 
instituțiile  repunerii  în  termen  şi  suspendării,  instituții  specifice 
prescripției  extinctive.  Cum  însă  prin  prescripția  extinctivă  se 
stinge  nu  dreptul  subiectiv,  ci  dreptul  la  acțiune  în  sens  material, 
dreptul  de  opțiune  succesorală  a  fost  socotit,  uneori,  un  adevărat 
drept la acțiune, fiindu‐i denaturată astfel natura juridică. Aceasta 
a  constituit  o  compatibilizare  discutabilă,  chiar  de  criticat,  şi,  în 
mod  sigur,  lipsită  de  trăinicie,  câtă  vreme  era  făcută  în  pofida 
rigorilor  ştiințifice  [este  adevărat  că  art.  700  alin.  (1)  vorbea  de 
dreptul care se prescrie, oferind construcției teoretice amintite un 
argument de text]. 
Codul  civil  în  vigoare  are,  în  esență,  aceleaşi  date  pentru 
problema discutată: un drept subiectiv, cel de opțiune succesorală; 
un termen – acum însă de un an – în care acesta trebuie exercitat; 
instituția  prescripției  extinctive  ce  stinge,  ca  şi  în  reglementarea 
926 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

anterioară,  dreptul  material  la  acțiune  (art.  2500  C.  civ.)12.  În 
sfârşit,  este  în  continuare  nevoie  de  a  oferi  totuşi  succesibililor, 
care  nu  au  exercitat  în  termen  dreptul  de  opțiune,  dar  au  avut 
motive  temeinice  în  a‐şi  justifica  inacțiunea  ori  s‐au  găsit  într‐o 
situație  ce  constituie  caz  de  suspendare,  posibilitatea  de  a  o  face, 
cu  atât  mai  mult  cu  cât  decăderea  atrage  stingerea  a  însuşi 
dreptului  subiectiv.  Aceasta  în  condițiile  în  care  repunerea  în 
termen  şi  suspendarea  sunt  şi  acum  instituții  ale  prescripției 
extinctive.  Codul  civil  în  vigoare  a  reuşit  însă,  spre  deosebire  de 
legislația  anterioară,  să  găsească  o  rezolvare  corespunzătoare  a 
acestei  probleme  juridice,  care  să  nu  deformeze  natura  dreptului 
de  opțiune  şi  nici  pe  cea  a  termenului  în  care  acesta  trebuie 
exercitat. Potrivit art. 1103 alin. (3) C. civ., „termenului prevăzut la 
alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI‐a referitoare 
la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripție extinctivă”.  
Vom observa, în concluzie, că termenul în discuție, deşi nu se 
prevede  expres,  poate  fi  calificat  nestingherit  ca  fiind  de  decă‐
dere13  şi  i  se  pot  aplica,  cu  toate  acestea,  instituțiile  juridice  ale 
suspendării şi repunerii în termen, specifice prescripției extinctive. 
A  fost  necesară,  doar  ca  excepție,  includerea  sub  incidența  unor 
norme  ale  prescripției  extinctive  a  unui  termen  de  decădere, 
alături  de  cele  de  prescripție,  care‐şi  găsesc,  ca  regulă,  locul  aici. 
Altfel  spus,  a  fost  suficient  să  se  admită,  tot  ca  excepție,  că 

12 Din Cartea a VI‐a a Codului civil, intitulată „Despre prescripția extinctivă, 
decădere  şi  calculul  termenelor”,  sunt  relevante  pentru  discuția  noastră  cel 
puțin următoarele texte de lege:  
‐  art.  2500  alin.  (1):  „Dreptul  material  la  acțiune,  denumit  în  continuare 
drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul 
stabilit de lege”. 
‐  art.  2522  alin.  (1):  „Cel  care,  din  motive  temeinice,  nu  şi‐a  exercitat  în 
termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere organului de jurisdicție 
competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”. 
‐  art.  2547:  „Dacă  din  lege  sau  din  convenția  părților  nu  rezultă  în  mod  
neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la 
prescripție”. 
‐ art. 2548 alin. (1): „Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi 
întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
13  Pentru  această  calificare,  a  se  vedea:  C.  Macovei,  M.C.  Dobrilă,  op.  cit.,  
p. 1144; M.D. Bob, op. cit., pp. 199‐200.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 927
prescripția  extinctivă  poate  stinge  şi  un  drept  subiectiv,  nu  doar 
unul  la  acțiune  în  sens  material.  Acest  efect  poate  interveni  dacă 
lipsesc  situațiile  de  suspendare  a  prescripției  sau  dacă  nu  există 
motive temeinice pentru repunerea în termen. 
‐  Regula,  am  arătat,  este  că  termenul  de  opțiune  succesorală 
curge  de  la  data  deschiderii  moştenirii.  Codul  civil,  în  alin.  (2)  al 
art.  1103,  reglementează,  prin  excepție,  câteva  situații  în  care 
termenul de opțiune curge de la o altă dată, ulterioară deschiderii 
succesiunii.  Legiuitorul  a  procedat  astfel  din  motive  lesne  de 
înțeles, căci, dacă ar fi socotit tot de la data decesului celui ce lasă 
moştenirea,  ar  putea  fi  mult  diminuat  intervalul  util  pentru 
succesibil spre a opta ori este posibil ca perioada de un an deja să 
se  fi  scurs.  Trebuie  observat  că  legiuitorul  a  receptat,  şi  cu  acest 
prilej  (căci  a  făcut‐o  şi  în  alte  rânduri),  soluțiile  mai  vechi  ale 
practicii  judecătoreşti,  care,  prin  interpretarea  sistematică  şi 
extensivă  a  unor  texte  ale  Codului  civil  de  la  1864  şi  a  altor  acte 
normative, se pronunțaseră deja în astfel de situații de excepție cu 
privire  la  momentul,  ulterior  deschiderii  moştenirii,  de  la  care  să 
curgă  termenul  de  opțiune  succesorală.  Desigur,  în  redactarea 
situațiilor enumerate în art. 1103 alin. (2) C. civ., unde a fost cazul, 
s‐a  ținut  seama  de  noua  configurație  a  instituțiilor  ce  fac  necesar 
un  alt  debut  pentru  socotirea  termenului  de  opțiune,  spre 
exemplu, de noua reglementare a declarării judecătoreşti a morții. 
Iată cuprinsul art. 1103 alin. (2) C. civ.:  
„Termenul de opțiune curge: 
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea 
s‐a produs după deschiderea moştenirii; 
b)  de  la  data  înregistrării  morții  în  registrul  de  stare  civilă, 
dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de 
declarare  a  morții  celui  care  lasă  moştenirea,  afară  numai  dacă 
succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a 
morții la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această 
din urmă dată; 
c)  de  la  data  la  care  legatarul  a  cunoscut  sau  trebuia  să 
cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este 
descoperit după deschiderea moştenirii; 
928 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

d)  de  la  data  la  care  succesibilul  a  cunoscut  sau  trebuia  să 
cunoască  legătura  de  rudenie  pe  care  se  întemeiază  vocația  sa  la 
moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii”. 
‐  Arătăm  că  termenul  de  opțiune  este  prorogat  în  situația  în 
care succesibilul, anterior exercitării dreptului de opțiune, a cerut 
întocmirea  unui  inventar  al  bunurilor  succesiunii.  În  acest  caz, 
termenul  de  opțiune  nu  se  va  împlini  înainte  de  două  luni  de  la 
data la care i se comunică succesibilului procesul‐verbal de inven‐
tariere  [art.  1104  alin.  (1)  C.  civ.].  S‐a  arătat  în  doctrină14  că  nu 
trebuie  făcută  vreo  legătură,  dată  fiind  întocmirea  unui  inventar, 
cu acceptarea beneficiară, care presupunea şi aceasta un asemenea 
demers,  şi  că  finalitatea  art.  1104  C.  civ.  este  de  a‐l  pune  pe 
succesibil  în  situația  de  a  opta  în  deplină  cunoştință  de  cauză  cu 
privire la conținutul moştenirii. 
‐  De  asemenea,  termenul  de  opțiune  succesorală  poate  fi 
redus, în condițiile art. 1113 C. civ. Drept urmare, „pentru motive 
temeinice,  la  cererea  oricărei  persoane  interesate,  un  succesibil 
poate  fi  obligat,  cu  aplicarea  procedurii  prevăzute  de  lege  pentru 
ordonanța  preşedințială,  să  îşi  exercite  dreptul  de  opțiune  succe‐
sorală  înăuntrul  unui  termen  stabilit  de  instanța  judecătorească, 
mai  scurt  decât  cel  prevăzut  la  art.  1103”.  În  consecință,  într‐o 
astfel de ipoteză, termenul de opțiune de un  an  poate fi redus  de 
către  instanța  de  judecată,  iar  succesibilul  care  nu  optează 
înăuntrul lui va fi considerat renunțător la moştenire. Despre acest 
ultim aspect vom mai vorbi şi în finalul lucrării noastre, cu ocazia 
succintei analize a renunțării la moştenire. 
‐  Codul  civil  nu  are  un  text  care  să  reglementeze  urmările 
neexercitării în termen a dreptului de opțiune ori ale lipsei exerci‐
tării  acestui  drept. Nici  nu credem că  era  nevoie de  un asemenea 
text, căci este rostul celor ce aplică Codul ori îl comentează să dea 
răspuns acestei întrebări, prin coroborarea textelor sale. 
Într‐o  construcție,  de  altfel,  ingenioasă,  pe  care  însă  nu  o 
împărtăşim,  se  arată  că  „(...)  lipsa  de  reacție  a  unui  succesibil  îl 
aşază în postura de acceptant implicit. La expirarea termenului de 
un  an,  prevăzut  de  art.  1103  C.  civ.,  succesibilul  inactiv  sau 

14 M.D. Bob, op. cit., p. 203.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 929
nehotărât  este  decăzut  din  posibilitatea  de  a  renunța  la  moşte‐
nire”15. În aceeaşi ordine de idei, se susține şi că „ (...) noțiunea de 
străin  de  moştenire  nu  îşi  mai  are  locul  aici:  după  scurgerea 
termenului  de  un  an,  succesibilul  areactiv  va  fi,  în  principiu,  un 
acceptant  tacit  [art.  13  şi  art.  1120  alin.  (1)  C.  civ.]  sau,  prin 
excepție,  va  fi  prezumat  renunțător  tacit  [art.  1112  şi  art.  1113 
alin. (2) C. civ.]. Cert este însă că, în ambele situații, dreptul său de 
opțiune este stins”16. 
În  opinia  noastră,  în  cazul  succesibilului  inactiv  intervine, 
desigur, prin împlinirea termenului de un an, decăderea; se stinge, 
într‐adevăr, un drept, dar nu cel de a renunța la moştenire, ci acela 
de  opţiune  succesorală  în  întregul  său,  cu  amândouă  laturile  sale: 
acceptare  şi  renunțare.  Dacă  este  aşa,  nu  există  temei  pentru  a‐l 
socoti  acceptant  implicit  sau  tacit.  Libertatea  opțiunii,  caracterul 
voluntar al actului de opțiune implică ambele sale laturi. Nu vedem 
cum  din  simplul  fapt  al  scurgerii  termenului  de  un  an,  fără  vreo 
reacție  din  partea  succesibilului,  acesta  să  poată  fi  socotit 
acceptant tacit. Acceptarea, fie ea şi tacită, este un act juridic, prin 
urmare, o manifestare de voință a succesibilului în sensul însuşirii 
titlului de moştenitor. Apoi, neexercitarea dreptului de opțiune sau 
neexercitarea  lui  în  termenul  legal  nu  pare  să  se  încadreze  în 
niciuna dintre ipotezele enumerate de Codul civil în art. 1110, sub 
titlul indicativ „Actele cu valoare de acceptare tacită”.  
Astfel  precizat,  poate  fi  actul  de  acceptare  prezumat,  dedus 
implicit  din  lipsa  renunțării?  Altfel  spus,  poate  constitui  lipsa 
renunțării  act  de  acceptare?  Credem  că  nu.  Neexercitarea  ori 
neexercitarea în termen a dreptului de opțiune nu poate constitui 
nici  renunțare  prezumată,  decât  în  condițiile  de  excepție  ale  
art.  1112  şi  art.  1113  alin.  (2)  C.  civ.  O  spune  expres  art.  1120  
alin. (1) C. civ. Acelaşi articol, în alineatul următor, consacră regula 
în materie de renunțare: „Declarația de renunțare se face în formă 
autentică,  la  orice  notar  public  sau,  după  caz,  la  misiunile  diplo‐
matice  şi  oficiile  consulare  ale  României,  în  condițiile  şi  limitele 
prevăzute  de  lege”.  Renunțarea  la  moştenire  este,  aşadar  –  ca 
regulă – nu doar un act expres, ci, mai mult, unul solemn. 

15 Ibidem, p. 225.
16 Ibidem, p. 201.
930 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

Dacă pasivitatea, lipsa de reacție a succesibilului în exercitarea 
dreptului de opțiune ar însemna acceptare implicită, care ar mai fi 
rostul reglementării acceptării moştenirii, cel puțin a celei exprese, 
pentru  cazul  în  care  acceptarea  implicită  ar  fi  sinonimă  cu  cea 
tacită?  Nu  cumva  o  asemenea  soluție  ar  fi  în  vădită  disonanță  cu 
prevederea  art.  1106  C.  civ.,  conform  căreia  „nimeni  nu  poate  fi 
obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine”?  
Ar  putea  fi  socotit  acceptant,  fără  o  manifestare  de  voință  în 
acest sens, şi succesibilul care a făcut, înăuntrul termenului de un 
an, una sau poate mai multe declarații de neacceptare, în condițiile 
art. 1111 C. civ.? Acesta a dat, aşadar, una sau mai multe declarații 
autentice, cum că nu vrea să fie socotit acceptant, deşi urmează să 
îndeplinească  unul  sau  mai  multe  acte  ce  pot  avea  semnificația 
acceptării, iar apoi nu s‐a manifestat în vreun fel în planul opțiunii 
succesorale. 
Este adevărat că, potrivit art. 13 C. civ., „renunțarea la un drept 
nu  se  prezumă”.  Este  însă  totuna  renunțarea  la  un  drept  cu  lipsa 
exercitării  unui  drept,  în  cazul  nostru,  a  celui  de  opțiune 
succesorală? 
În sfârşit, ce este greşit sau inadecvat în a spune că succesibilul 
care  nu  şi‐a  exercitat  ori  nu  şi‐a  exercitat  în  termen  dreptul 
subiectiv  de  opțiune,  acesta  stingându‐se  în  urma  decăderii,  este 
străin de moştenire17? 
În  final,  facem  precizarea  că  am  prezentat  sintetic,  în  cele  ce 
preced, unele probleme generale ale opțiunii succesorale, în sensul 
că ele au în vedere atât acceptarea, cât şi renunțarea la moştenire. 
Este  necesar  încă  a  ne  opri  succint  asupra  aspectelor  particulare, 
ce caracterizează fiecare dintre cele două laturi ale opțiunii18. 
 
 
 

17 Acest termen este acceptat chiar şi în literatura recentă de specialitate. A 
se  vedea,  în  acest  sens:  D.C.  Florescu,  Dreptul  succesoral,  Ed.  Universul  Juridic, 
Bucureşti, 2011, p. 176; C. Macovei, M.C. Dobrilă, op. cit., p. 1155.
18  Pentru  o  analiză  mai  completă  a  problematicii  acestora,  a  se  vedea, 
printre altele, I. Genoiu, op. cit., pp. 359 şi urm.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 931
8. Câteva reflecţii cu privire la aspecte particulare ale
acceptării moştenirii
Aşa  cum  am  arătat  deja,  acceptarea  moştenirii  este  actul  sau 
faptul  juridic  unilateral  prin  care  succesibilul  îşi  consolidează 
definitiv  calitatea  de  moştenitor  al  defunctului19.  Ca  urmare  a 
acceptării moştenirii, moştenitorii legali şi legatarii universali sau 
cu  titlu  universal  răspund  pentru  datoriile  şi  sarcinile  moştenirii 
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota 
fiecăruia  [art.  1114  alin.  (2)  C.  civ.]  (adică  intra  vires  hereditatis). 
Prin acceptarea moştenirii, succesibilul îşi însuşeşte necondiționat 
calitatea de moştenitor, consolidându‐se transmisiunea moştenirii, 
realizată de plin drept la data decesului [art. 1114 alin. (1) C. civ.]. 
Deşi Codul civil, în art. 1108, care poartă denumirea indicativă 
„Felurile acceptării”, vorbeşte numai despre acceptarea expresă şi 
acceptarea  tacită,  noi  considerăm  că  am  putea  să  distingem,  cu 
această ocazie, şi între acceptarea voluntară şi acceptarea forțată. 
Ne  exprimăm  însă  temerea  că  şi  aici,  ca  şi  în  cazul  acceptării 
forțate,  am  putea  identifica  o  contradicție  terminologică.  De  fapt, 
posibila  contradicție  din  denumirea  acceptării  forțate  s‐ar 
răsfrânge şi asupra acceptării voluntare, întrucât ceea ce caracteri‐
zează această ultimă formă de acceptare este libertatea de voință. 
Poate  că  ar  fi  mai  potrivit  să  fie  denumită  această  formă  a 
acceptării acceptare propriu‐zisă.  
În  final,  apreciem  că  numai  acceptarea  voluntară  poate  fi 
expresă şi tacită şi amintim că nu mai întâlnim de lege lata accep‐
tarea  pură  şi  simplă,  întrucât  nu  a  mai  fost  reglementată  forma 
opusă acesteia, şi anume acceptarea sub beneficiu de inventar. 
 
 

19 Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II‐a, actualizată şi completată, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 411; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, 
Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti,  1996,  p.  218;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  Drept  civil. 
Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 192; L. Stănciulescu, Curs de drept 
civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 184; I. Adam, A. Rusu, Drept 
civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 394. 
932 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

8.1. Aspecte particulare ale acceptării voluntare

Potrivit  dispozițiilor  art.  1108  alin.  (2)  C.  civ.,  acceptarea 
moştenirii este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul 
sau  calitatea  de  moştenitor,  printr‐un  înscris  autentic  sau  sub 
semnătură privată. Drept urmare, acceptarea expresă a moştenirii 
este  un  act  formal,  nu  însă  şi  solemn.  În  consecință,  declarația 
verbală  a  succesibilului,  în  sensul  acceptării  moştenirii,  nu  are 
valoarea  unei  acceptări.  În  situația  în  care  acceptarea  este  făcută 
printr‐un  înscris  autentic,  declarația  de  acceptare  se  va  înscrie  în 
registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii 
(art.  1109  C.  civ.).  În  ceea  ce  priveşte  înscrisul  sub  semnătură 
privată, în care se materializează voința succesibilului de a accepta 
moştenirea,  acesta  nu  trebuie  să  conțină  formule  sacramentale  şi 
nu trebuie redactat special în acest sens.  
Moştenirea  poate  fi  acceptată  de  către  succesibil  nu  numai 
personal,  ci  şi  prin  reprezentantul  său  legal  (cu  încuviințarea 
instanței  de  tutelă)  sau  printr‐un  mandatar,  împuternicit  în  scris 
(întrucât  mandatul  formează  corp  comun  cu  actul  în  vederea 
căruia  a  fost  dat)  şi  în  mod  special  (întrucât  actul  de  opțiune 
succesorală  este  un  act  de  dispoziție)  în  acest  sens.  Potrivit 
dispozițiilor  art.  1107  C.  civ.,  moştenirea  poate  fi  acceptată  şi  de 
către  creditorii  succesibilului,  pe  cale  oblică,  în  limita  necesară 
îndestulării creanței lor. 
Raportându‐ne  la  dispozițiile  art.  1108  alin.  (3)  C.  civ., 
acceptarea este tacită, când succesibilul face un act sau fapt pe care 
nu  ar  putea  să  îl  facă  decât  în  calitate  de  moştenitor.  Aşadar, 
succesibilul  nu‐şi  exprimă  direct  voința  de  a  accepta  moştenirea, 
precum în cazul acceptării exprese, ci aceasta rezultă din actele şi 
faptele pe care succesibilul le săvârşeşte. 
În acest context, Codul civil enumeră actele care au, respectiv 
care pot avea, valoarea unei acceptări tacite a moştenirii. În acest 
scop, legiuitorul distinge între acte de dispoziție juridică ce privesc 
o  parte  sau  totalitatea  drepturilor  asupra  moştenirii:  acte  de 
dispoziție,  administrare  definitivă  ori  folosință  a  unor  bunuri  din 
moştenire şi acte de conservare, supraveghere şi de administrare 
provizorie a bunurilor moştenirii. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 933
Potrivit  dispozițiilor  art.  1110  C.  civ.,  au/pot  avea  valoare  de 
acceptare tacită următoarele categorii de acte, enunciativ reținute: 
a)  actele  de  dispoziție  juridică  privind  o  parte  sau  totalitatea 
drepturilor asupra moştenirii. 
Fac parte din această categorie acte precum: 
‐ înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a 
drepturilor asupra moştenirii.  
Este vorba, bineînțeles, despre actele realizate de succesibil cu 
privire  la  drepturile  asupra  unei  moşteniri  deschise,  aşadar, 
despre  actele  care  au  fost  realizate  de  către  succesibil  după  data 
deschiderii moştenirii; 
‐  renunțarea,  chiar  gratuită,  în  folosul  unuia  sau  mai  multor 
moştenitori determinați (renunțare in favorem). 
Constatăm  astfel  că  renunțarea  cu  titlu  gratuit  în  favoarea 
tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenți (renunțare 
pur  abdicativă  sau  impersonală)  nu  are  valoarea  unei  acceptări 
tacite a moştenirii; 
‐  renunțarea  la  moştenire,  cu  titlu  oneros,  chiar  în  favoarea 
tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenți. 
Potrivit  legiuitorului,  actele  de  dispoziție  juridică  privind  o 
parte  sau  totalitatea  drepturilor  asupra  moştenirii  atrag  accep‐
tarea  tacită  a  moştenirii.  Aşadar,  în  aceste  cazuri,  acceptarea 
moştenirii operează de drept, fiind exclusă aprecierea instanței de 
judecată; 
b)  actele  de  dispoziție,  administrare  definitivă  ori  folosință  a 
unor bunuri din moştenire. 
Codul civil prevede în  alin. (2)  al art.  1110 că  aceste  acte  pot 
avea  valoare  de  acceptare  tacită  a  moştenirii.  Drept  urmare,  în 
acest caz, instanța de judecată este cea care va aprecia, diferit de la 
caz  la  caz,  dacă  actele  de  dispoziție,  administrare  definitivă  ori 
folosință a unor bunuri din moştenire constituie acte de acceptare 
a  moştenirii.  Aşadar,  în  acest  caz  acceptarea  moştenirii  nu 
operează de drept. 
Pot  constitui  exemple  de  acte  de  dispoziție,  care  privesc 
bunurile  succesorale  singulare:  contractul  de  vânzare,  contractul 
de  schimb,  contractul  de  donație,  contractul  de  rentă  viageră, 
contractul  de  întreținere  etc.  având  ca  obiect  bunuri  succesorale, 
934 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

indiferent  că  sunt  încheiate  cu  un  terț  sau  cu  un  comoştenitor; 
actele de constituire a unor dezmembrăminte ale dreptului de pro‐
prietate  asupra  bunurilor  succesorale;  actele  prin  care  sunt 
grevate  bunuri  succesorale;  renunțarea  la  un  drept;  încheierea 
unui  contract  de  valorificare  a  dreptului  de  autor  privitor  la  o 
operă  literară,  artistică  ori  ştiințifică  rămasă  de  pe  urma  defunc‐
tului;  încheierea  unui  antecontract  de  vânzare  cu  privire  la  un 
imobil succesoral etc. 
Pot  constitui  exemple  de  acte  de  administrare  definitivă  a 
bunurilor succesorale privite ut singuli: efectuarea unor cheltuieli 
utile sau voluptuarii care măresc valoarea bunului succesoral sau 
care  sunt  realizate  în  scop  de  lux  sau  de  plăcere;  încasarea  unor 
creanțe ale moştenirii, dar care nu au natura unor venituri curente 
ale  acesteia;  locațiunea  pe  lungă  durată  a  bunurilor  succesorale; 
plata unor datorii mai însemnate ale defunctului, în măsura în care 
succesibilul plătitor nu are, în acelaşi timp, calitatea de codebitor; 
plata  impozitelor  pe  terenuri,  clădiri  sau  autovehicule  care  fac 
parte din masa succesorală; plata taxelor asupra succesiunilor etc. 
Constituie, de asemenea, un act de acceptare tacită a moştenirii 
de către succesibilul reclamant, potrivit dispozițiilor art. 959 alin. (2) 
C. civ., introducerea acțiunii în declararea nedemnității judiciare. 
Dimpotrivă, nu constituie acte de acceptare tacită a moştenirii, în 
lumina  dispozițiilor  art.  1110  alin.  (3)  C.  civ.,  actele  de  conservare, 
supraveghere şi de administrare provizorie, dacă, din împrejurările în 
care acestea s‐au efectuat, nu rezultă că succesibilul şi‐a însuşit prin 
ele  calitatea  de  moştenitor.  Sunt  considerate  a  fi  de  administrare 
provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară 
pentru  normala  punere  în  valoare,  pe  termen  scurt,  a  bunurilor 
moştenirii [art. 1110 alin. (4) C. civ.]. 
Pot constitui acte de conservare a bunurilor succesorale, spre 
exemplu,  întocmirea  inventarului,  efectuarea  unor  reparații 
urgente,  încasarea  unor  sume  datorate  succesiunii,  exercitarea 
unor acțiuni posesorii cu privire la un bun succesoral etc. 
Pot fi calificate acte de administrare provizorie, spre exemplu: 
plata cheltuielilor de înmormântare;  plata datoriilor rezultate  din 
ultima  boală  a  defunctului;  plata  micilor  datorii  ale  defunctului, 
efectuate din considerente de respect față de memoria acestuia etc. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 935
În  contextul  acceptării  tacite  a  moştenirii,  Codul  civil 
reglementează,  în  art.  1111,  declaraţia  de  neacceptare,  asupra 
căreia ne vom îndrepta, în cele ce urmează, atenția. Figura acesteia 
este,  în  bună  măsură,  deosebită  de  cea  a  restului  actelor  juridice. 
Potrivit textului de lege mai sus indicat, „succesibilul care intențio‐
nează să îndeplinească un act ce poate avea semnificația acceptării 
moştenirii,  dar  care  doreşte  ca  prin  aceasta  să  nu  fie  considerat 
acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, 
o declarație autentică notarială”. 
Prin urmare, rostul acestei declarații – manifestare de voință a 
succesibilului  –  este  evitarea  însuşirii  printr‐un  act  de  acceptare 
tacită a titlului de moştenitor. Succesibilul încheie actul (ce are în 
sine  valoare  de  acceptare  tacită),  însă  dă  o  declarație  de 
neacceptare, care are ca efect neînsuşirea de către acesta a titlului 
de moştenitor. 
Specificul  declarației  de  neacceptare  constă  în  imposibilitatea 
încadrării sale în ipotezele consacrate ale definiției actului juridic civil. 
În  mod  curent,  prin  act  juridic  se  înțelege  manifestarea  de  voință  a 
subiectului  de  drept,  făcută  cu  scopul  de  a  naşte,  a  modifica  ori  a 
stinge un raport juridic civil concret20. Declarația de neacceptare însă 
nu  naşte  un  raport  juridic,  căci  acesta  este  deja  născut  odată  cu 
deschiderea moştenirii, nici nu‐l modifică, ci, dimpotrivă, este făcută 
ca să‐l prezerve, să‐l lase neschimbat şi, cu atât mai mult, nu‐l stinge, 
căci succesibilul îşi conservă dreptul de opțiune, putând în continuare 
să accepte ori să renunțe la moştenire, în restul termenului de un an 
prevăzut de art. 1103 alin. (1) C. civ. 
Efecte produce totuşi declarația de neacceptare, dar nu dintre 
cele  care  sunt  enumerate  îndeobşte  în  definiția  actului  juridic. 
Pentru  a  cuprinde  şi  efectele  actului  în  discuție  în  definiție,  ar 
trebui  ca  aceasta  să  precizeze  că,  printr‐un  act  juridic,  se  naşte, 
modifică ori, dimpotrivă, se împiedică modificarea sau se stinge un 
raport  juridic  civil  concret.  Căci,  într‐adevăr,  este  împiedicată 
modificarea pe care acceptarea tacită ar fi adus‐o raportului juridic 
de  drept  succesoral,  modificare  constând,  de  pildă,  în  prefacerea 
acceptantului  din  succesibil  în  succesor,  ca  urmare  a  exercitării 

20  A  se  vedea,  spre  exemplu,  G.  Boroi,  C.Al.  Anghelescu,  op.  cit.,  p.  109;  
A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 156.
936 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

dreptului subiectiv de opțiune succesorală. Considerațiile făcute în 
cele  ce  preced  le  socotim,  desigur,  corecte.  Cu  toate  acestea,  nu 
credem  necesară  receptarea  situației  specifice  a  declarației  de 
neacceptare  în  definiția  actului  juridic  civil.  Aceasta  deoarece  o 
definiție  trebuie  să  rețină  elementele  caracteristice  ale  instituției 
pe  care  o  are  în  vedere.  Or,  în  cazul  declarației  de  neacceptare, 
vorbim  despre  o  excepție,  despre  un  element  nespecific  pentru 
celelalte acte juridice. 
În fine, vom spune că declarația de neacceptare are consecințe 
asupra  devoluțiunii  succesorale,  în  sensul  că  îi  amână  finalizarea, 
căci, împiedicând acceptarea moştenirii, întârzie cunoaşterea celor 
care  dobândesc  irevocabil  moştenirea,  confirmând,  în  ceea  ce‐i 
priveşte,  prin  acceptare,  transmisiunea  succesorală  care  a  operat 
încă de la data morții lui de cuius. 
Să ne imaginăm, în continuare, de pildă, că este făcută de către 
succesibil o declarație de neacceptare, pentru a nu se considera că 
şi‐a însuşit titlul de moştenitor, căci urmează să încheie un act de 
dispoziție, să spunem, un contract de vânzare cu privire la un bun 
succesoral,  care,  potrivit  art.  1110  alin.  (2)  C.  civ.,  poate  valora 
acceptare  tacită,  iar  ulterior,  în  restul  termenului  de  opțiune, 
succesibilul  vânzător  renunță  la  moştenire.  Drept  urmare,  ne 
întrebăm care  va  fi soarta contractului de  vânzare, câtă vreme se 
consideră că vânzătorul, străin de moştenire prin renunțare, nu a 
fost  niciodată  proprietar.  Suntem  oare  în  prezența  vânzării 
bunului  altuia,  devenind  actuale  dispozițiile  art.  1683  C.  civ.? 
Incertitudinea,  caracterul  efemer  al  calității  de  succesibil  nu  are 
efecte  asupra  siguranței  vânzării,  iar,  în  sens  mai  larg,  asupra 
securității circuitului civil? Toate aceste semne de întrebare nu se 
puneau  dacă  lipsea  declarația  de  neacceptare.  Într‐adevăr,  dacă 
succesibilul  vindea  un  bun,  el  devenea  ipso  facto  succesor,  căci 
încheierea actului de dispoziție valora acceptare tacită. 

8.2. Particularităţi ale acceptării forţate

Aşa cum am arătat, Codul civil, în art. 1119, dispune în sensul 
că  „(1)  succesibilul  care,  cu  rea‐credință,  a  sustras  ori  a  ascuns 
bunuri  din  patrimoniul  succesoral  sau  a  ascuns  o  donație  supusă 
raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moştenirea, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 937
chiar dacă anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept 
cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat 
să  raporteze  ori  să  reducă  donația  ascunsă  fără  a  participa  la 
distribuirea  bunului  donat.  (2)  Moştenitorul  aflat  în  situația 
prevăzută  la  alin.  (1)  este  ținut  să  plătească  datoriile  şi  sarcinile 
moştenirii  proporțional  cu  cota  sa  din  moştenire,  inclusiv  cu 
propriile sale bunuri”.  
În  afară  de  contradicția  terminologică  pe  care  o  conține,  în 
opinia  noastră,  denumirea  acestui  fel  de  opțiune,  despre  care  am 
vorbit  la  un  punct  anterior,  precizăm  că  sunt  fapte  care  atrag 
acceptarea  forțată  a  moştenirii  următoarele:  sustragerea  sau 
ascunderea  unor  bunuri  din  patrimoniul  succesoral,  ascunderea 
unei  donații  supuse  raportului  şi  ascunderea  unei  donații  supuse 
reducțiunii. 
În acest context, amintim că, potrivit Codului civil de la 1864, 
numai  sustragerea  sau  ascunderea  unor  bunuri  din  patrimoniul 
succesoral  atrăgea  acceptarea  forțată  a  moştenirii.  Codul  civil  în 
vigoare  adaugă,  aşadar,  acestei  cauze  ascunderea  unei  donații 
supuse raportului ori reducțiunii.  
Drept urmare, putem spune că acceptarea forțată (excepție pe 
care  o  comportă  caracterul  voluntar  al  actului  de  opțiune 
succesorală)  reprezintă  sancțiunea  aplicată  succesibilului  care, 
animat de o intenție frauduloasă, a ascuns bunuri ce făceau parte 
din  masa  succesorală  sau  o  donație  supusă  raportului  ori 
reducțiunii, în scopul de a şi le însuşi în exclusivitate, respectiv de a 
sustrage donația de care a beneficiat raportului sau reducțiunii şi 
de a‐i păgubi pe comoştenitori sau pe creditorii succesorali. 
Acceptarea forțată a moştenirii are ca efecte specifice: 
a) decăderea succesibilului din dreptul de opțiune succesorală, 
acesta neputând să renunțe la moştenire. 
Dacă  moştenitorul  renunțase  la  moştenire,  înainte  de  săvâr‐
şirea  faptei  de  natură  a  atrage  acceptarea  forțată  a  moştenirii, 
acesta  decade  din  calitatea  de  renunțător,  devenind  acceptant  al 
moştenirii; 
b) decăderea succesibilului din drepturile succesorale asupra 
bunurilor sustrase sau ascunse. 
938 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

Succesibilul  care  a  sustras  sau  ascuns  bunuri  succesorale  nu 

are  niciun  drept  asupra  acestora.  Aceste  bunuri  vor  reveni,  în 
cotele  legale,  comoştenitorilor  celui  vinovat.  Rezultă,  aşadar,  că 
decăderea  din  drepturile  succesorale  asupra  bunurilor  sustrase 
sau  ascunse  se  produce  numai  în  raport  cu  comoştenitorii 
fraudați21; 
c)  obligarea  succesibilului  să  raporteze  ori  să  reducă  donația 
ascunsă, fără să participe la distribuirea bunului donat;  
d) deşi moştenitorul vinovat nu culege partea sa din bunurile 
sustrase  sau  ascunse,  respectiv  din  donația  raportată  sau  redusă, 
acesta  va  fi  ținut  să  plătească  datoriile  şi  sarcinile  succesiunii, 
proporțional  cotei‐părți  ce  i  se  cuvine  din  moştenire,  inclusiv  cu 
propriile sale bunuri.  
Drept  urmare,  în  cazul  acceptării  forțate  a  moştenirii, 
succesibilul vinovat va suporta datoriile şi sarcinile moştenirii care 
corespund  cotei  sale  din  moştenire,  în  caz  de  insuficiență  a 
bunurilor  succesorale,  chiar  cu  propriile  sale  bunuri  (ultra  vires 
hereditatis), nemaioperând astfel separația de patrimonii. În acest 
context, ne întrebăm dacă este potrivit ca legiuitorul să consacre o 
excepție  de  la  principiul  răspunderii  moştenitorului  intra  vires 
hereditatis, enunțat în art. 1114 alin. (2) C. civ. Chiar dacă în cazul 
acceptării  forțate  a  moştenirii  este  vorba  despre  o  sancțiune,  se 
justifică încălcarea principiului mai sus enunțat? Nu ar fi fost oare 
suficient  ca  succesibilul  vinovat  pentru  faptele  menționate  să 
suporte  consecințele  prescrise  de  legiuitor  în  art.  1119  alin.  (2), 
mai puțin suportarea datoriilor şi sarcinilor moştenirii inclusiv cu 
propriile  sale  bunuri?  Se  pare  că  legiuitorul  a  urmărit,  stăruitor, 
inhibarea oricăror intenții de fraudare din partea succesibililor.  

9. Câteva consideraţii în legătură cu particularităţile

pe care le comportă renunţarea la moştenire
Renunțarea  la  moştenire  este  actul  de  opțiune  succesorală, 
expres  şi  solemn,  prin  care  succesibilul  repudiază  moştenirea,  în 

21  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 130.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 939
termenul  de  opțiune  succesorală,  desființând  astfel,  cu  efect 
retroactiv, vocația sa succesorală. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1120  alin.  (2)  C.  civ.,  renunțarea  la 
moştenire  trebuie  să  îndeplinească  două  condiții  de  formă,  una 
fiind  cerută  pentru  validitate,  iar  cealaltă  pentru  opozabilitate. 
Acestea sunt următoarele: 
a)  declarația  de  renunțare  trebuie  dată  în  fața  oricărui  notar 
public  (şi  nu  numai  în  fața  celui  competent  din  punct  de  vedere 
teritorial  pentru  a  realiza  procedura  succesorală  necontencioasă) 
sau,  după  caz,  trebuie  dată  la  misiunile  diplomatice  şi  oficiile 
consulare ale României; 
b)  declarația  de  renunțare  trebuie  înscrisă,  pe  cheltuiala 
renunțătorului,  în  registrul  național  notarial,  ținut  în  format 
electronic, potrivit legii. 
Aşa  cum  am  anticipat,  ca  urmare  a  renunțării,  renunțătorul 
devine  străin  față  de  succesiune,  considerându‐se  că  nu  a  fost 
niciodată  moştenitor  [art.  1121  alin.  (1)  C.  civ.].  Renunțarea 
produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii, şi este 
opozabilă  erga  omnes,  dacă  a  fost  înscrisă  în  registrul  național 
menționat.  În  consecință,  renunțătorul  nu  va  beneficia  de  avan‐
tajele care ar rezulta din moştenire, dar nici nu va fi ținut de dato‐
riile şi sarcinile acesteia. 
Reiterăm  cu  această  ocazie  faptul  că  numai  în  principiu 
renunțarea  la  moştenire  este  un  act  expres  şi,  din  perspectiva 
caracterului expres, există consonanță cu dispoziția art. 13 C. civ., 
potrivit căreia „renunțarea la un drept nu se prezumă”. Art. 1120 
alin. (1) C. civ. prevede, la rândul său, că „renunțarea la moştenire 
nu  se  presupune,  cu  excepția  cazurilor  prevăzute  la  art.  1112  şi  
art. 1113 alin. (2)”. 
Drept  urmare,  numai  în  mod  excepțional,  în  cele  două  cazuri 
anume  prevăzute  de  Codul  civil,  renunțarea  la  moştenire  se 
prezumă. Primul caz de renunțare prezumată este reprezentat de 
cel  reglementat  de  art.  1112  C.  civ.,  după  cum  urmează:  „(1)  este 
prezumat,  până  la  proba  contrară,  că  a  renunțat  la  moştenire 
succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea 
lui  de  succesibil,  ca  urmare  a  citării  sale  în  condițiile  legii,  nu 
acceptă  moştenirea  în  termenul  prevăzut  de  art.  1103.  Citația 
940 Aspectele esenţiale ale opţiunii succesorale

trebuie  să  cuprindă,  sub  sancțiunea  nulității  acesteia,  pe  lângă 

elementele  prevăzute  de  Codul  de  procedură  civilă,  şi  precizarea 
că,  dacă  succesibilul  nu  îşi  exercită  dreptul  de  a  accepta  moşte‐
nirea în termenul prevăzut la art. 1103, va fi prezumat că renunță 
la  moştenire.  (2)  Prezumția  de  renunțare  operează  numai  dacă 
citația  i‐a  fost  comunicată  succesibilului  cu  cel  puțin  30  de  zile 
înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală”. 
Întâlnim,  de  asemenea,  renunțare  prezumată  în  ipoteza 
reglementată de art. 1113 alin. (2) C. civ., şi anume în cazul în care 
termenul de opțiune a fost redus (devenind mai scurt de un an) de 
către  instanța  de  judecată,  pentru  motive  temeinice,  la  cererea 
oricărei  persoane  interesate.  Succesibilul  care  nu  optează  în 
termenul astfel redus este considerat renunțător. 
În cele ce urmează, vom vorbi pe scurt despre posibilitatea pe 
care,  mai  ales  din  rațiuni  de  evitare  a  vacanței  succesorale,  
art. 1123 C. civ. o oferă renunțătorului, anume de a revoca renun‐
țarea  la  moştenire.  Mai  precis,  vom  enunța  condițiile  ce  trebuie 
îndeplinite în acest sens şi efectele pe care aceasta le generează.  
Astfel,  revocarea  renunțării  la  moştenire  este  posibilă  numai 
dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele două condiții: 
a) nu s‐a împlinit termenul de opțiune succesorală. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1123  C.  civ.,  renunțătorul  poate 
revoca  renunțarea  în  tot  cursul  termenului  de  opțiune.  În  litera‐
tura  de  specialitate22,  se  atrage  atenția  asupra  faptului  că  împli‐
nirea  termenului  de  opțiune  succesorală  nu  operează  automat,  la 
un an de la deschiderea succesiunii, ci aceasta trebuie analizată în 
concret, prin raportare la succesibilul care a revocat renunțarea la 
moştenire,  ținându‐se  cont  de  toate  regulile  ce  guvernează  exer‐
citarea  dreptului  de  opțiune  succesorală  (precum  suspendarea 
termenului de un an); 
b) moştenirea nu a fost acceptată, între timp, de alți succesibili 
ai  defunctului  care  au  vocație  la  partea  care  i‐ar  reveni  renun‐
țătorului. 
Precizăm  că  revocarea  renunțării  la  moştenire  este  posibilă 
chiar  dacă  legatarul  cu  titlu  particular  sau  cel  cu  titlu  universal 

22 Fr. Deak, op. cit., p. 436.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 941
acceptă  moştenirea.  Cât  priveşte  legatarul  cu  titlu  universal,  este 
necesar ca, prin acceptarea acestuia, să se mențină totuşi vacanța 
succesorală  pentru  cealaltă  cotă‐parte  din  moştenire,  iar  retrac‐
tantul  să  aibă  vocație  la  aceasta23.  Aşadar,  revocarea  renunțării 
devine  imposibilă  din  momentul  în  care  moştenirea  nu  mai  este 
vacantă, întrucât a fost acceptată de către succesibilii cu vocație la 
universalitatea acesteia24. 
Într‐o  altă  ordine  de  idei,  în  art.  1123  C.  civ.,  legiuitorul 
prevede  că  dispozițiile  art.  1120  (referitoare  la  forma  renunțării) 
se  aplică  în  mod  corespunzător  în  materia  revocării  renunțării  la 
moştenire. Drept urmare, revocarea renunțării la moştenire poate 
fi  numai  expresă  (deşi  renunțarea  poate  fi,  în  mod  excepțional, 
presupusă), trebuie materializată într‐o declarație, dată fie în fața 
oricărui  notar  public,  fie  în  fața  misiunilor  diplomatice  şi  oficiilor 
consulare  ale  României,  şi,  pentru  informarea  terților,  trebuie 
înscrisă, pe cheltuiala retractantului, în registrul național notarial, 
ținut în format electronic, potrivit legii. 
Ca  urmare  a  revocării  renunțării  la  moştenire,  în  condițiile 
menționate,  succesibilul  devine  moştenitor  acceptant  (se  pune 
astfel capăt controversei doctrinare existente pe această temă sub 
imperiul  vechiului  Cod  civil).  Potrivit  dispozițiilor  art.  1123  
alin. (2) C. civ., „revocarea renunțării valorează acceptare, bunurile 
moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva 
drepturilor dobândite de terți asupra acelor bunuri”. 
Rezultă,  aşadar,  din  dispozițiile  legale  mai  sus  menționate  că 
succesibilul  retractant  devine  acceptant  al  moştenirii,  fără  ca,  în 
persoana acestuia, să reînvie dreptul de opțiune succesorală cu cele 
două variante ale sale. Apreciem, aşadar, că revocarea renunțării la 
moştenire constituie, prin ea însăşi, o acceptare a moştenirii. 

23 Fr. Deak, Nota II la decizia Tribunalului Judeţean Vaslui nr. 599/1985, în 
RRD nr. 10/1986, p. 57; D. Chirică, op. cit., pp. 238‐239.
24 Fr. Deak, op. cit., p. 436.
942 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

PETIŢIA DE EREDITATE ŞI CERTIFICATUL

DE MOŞTENITOR

(art. 1130­1131, 
art. 1132­1134) 

 
Petiția de ereditate reprezintă acțiunea prin care moştenitorul 
cu  vocație  universală  sau  cu  titlu  universal  solicită  recunoaşterea 
calității  sale  de  moştenitor  şi  obligarea  la  restituirea  bunurilor 
succesorale  a  persoanei  care,  pretinzându‐se  de  asemenea  moşte‐
nitor, deține aceste bunuri sau unele dintre ele în această calitate. 
Ca  urmare,  petiția  de  ereditate  (petitio  hereditatis)  este 
mijlocul  juridic  –  acțiunea  –  cu  ajutorul  căruia  adevăratul  erede 
(heres  legitimus)  își  poate  valorifica  drepturi  pe  care  le  pretinde 
împotriva moștenitorului aparent (scriptus heres) şi poate intra în 
posesia  bunurilor  succesorale.  De  cele  mai  multe  ori,  petiția  de 
ereditate are cel puțin două capete de cerere, primul prin care se 
cere  instanței  judecătoreşti  competente  recunoaşterea  titlului  de 
moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi al 
doilea  –  obligarea  la  restituirea  bunurilor  succesorale  (univer‐
salitate  sau  cotă‐parte)  a  persoanei  sau  persoanelor  care  se 
pretind și ele moştenitori universali ori cu titlu universal ai lui de 
cuius și care dețin bunuri din activul succesoral în această calitate. 
De aici derivă, credem, și caracterul de acțiune mixtă a petiției de 


Autor:
Avocat Dumitru Dobrev – Cercetător ştiinţific, Institutul de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Dumitru Dobrev 943
ereditate, atât personală (întrucât se reclamă posesia de stat1), cât 
și  reală,  întrucât  se  încearcă  deposedarea  moștenitorului  aparent 
de bunurile succesorale pe care le deține. 

I. Apariţia şi evoluţia acţiunii în petiţie de ereditate

Deși  Codul  civil  de  la  1864  nu  reglementa  acțiunea  în  petiție 
de  ereditate,  semnalăm  texte  mai  vechi,  cum  ar  fi  formularea  din 
art.  1951  al  Codului  Callimach,  tînguirea  asupra  neofiţiosului 
testament, neologismul neofițios [care apare şi la art. 997 alin. (5) 
din  același  cod]  trimițând  la  querela  inofficiosi  testamenti  din 
dreptul  roman,  după  unii  autori,  strămoașa  acțiunii  în  petiție  de 
ereditate.  Cât  priveşte  corespondentul  actual  al  „tânguirii  asupra 
neofițiosului  testament”  din  Codul  Callimach,  se  pot  emite  unele 
supoziții:  ar  putea  fi  ceea  ce  astăzi  numim  acțiune  în  reducțiune 
testamentară  (actio  ad  supplendam  legitimam)  sau  o  acțiune  în 
constatarea  nulității  ori  pentru  anularea  testamentului.  Fără  a 
intra în disputa dintre diferitele şcoli de drept roman cu privire la 
natura  juridică  a  querelei  inofficiosi  testamenti,  arătăm  că  unii 
autori2,  citându‐i  pe  jurisconsulții  bizantini  Stephanos  şi 
Thaleleus3,  opinează  că  această  querela  n‐ar  fi  o  acțiune  de  sine 
stătătoare,  ci  cauza  acțiunii  în  petiție  de  ereditate  (hereditatis 
petitio ab intestat); alți autori4, considerând‐o o variantă a acțiunii 
în  petiție  de  ereditate  în  care  reclamantul  invoca  nebunia 
testatorului  (color  insaniae),  şi  dacă  reuşea  să  probeze  aceasta, 
testamentul era declarat nul (testamentum rescissum) de instanță, 
dezbaterea  masei  succesorale  urmând  să  se  facă  după  regulile 
devoluțiunii  legale.  Amândoi  autorii  sus‐menționați  emit  ipoteza 

1 A se vedea art. 410 C. civ. – Posesia de stat este starea de fapt care indică 
legăturile de filiație şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face 
parte. 
2  E.  Jobbé‐Duval,  La  nature  de  la  Querela  Inofficiosi  testamenti  selon  les 
jurisconsultes byzantins, Mélanges Gérardin, Paris, 1907, p. 18.
3  A  se  vedea  Basilicorum,  Ed.  Heimbach,  Leipzig,  1833,  tom.  IV,  Liber  39, 
titulo I, Lex 1, p. 2.
4  A  se  vedea  C.  Chabrun,  Essai  sur  la  Querela  Inofficiosi  Testamenti,  
Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1906, p. 171.
944 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

că  această  querela  a  apărut  spre  sfârşitul  dinastiei  Antoninilor, 

avându‐şi  originea,  probabil,  într‐o  jurisprudență  a  tribunalului 
centumvirilor. Soluționarea  querelei comporta trei etape:  printr‐o 
anchetă  prealabilă  (questio)  se  hotăra  dacă  se  admite  recla‐
mantului să demonstreze că nu a meritat să fie exheredat, printr‐o 
sentință  interlocutorie  se  hotăra  administrarea  probelor  (cel  mai 
adesea,  supunerea  la  tortură  a  sclavilor  lui  de  cuius),  apoi  o 
instanță  special  învestită,  iudicium  inofficiosi,  începea  dezbaterile. 
Abia  Justinian a  perfecționat  querela,  debarasând‐o de  o  evidentă 
stângăcie, prin fundamentarea pe un principiu juridic veritabil, nu 
officium  pietatis5,  ci  dreptul  legal  al  rezervatarilor  la  o  minimă 
parte din  moştenirea  ab intestat,  prin  Novellele  18 şi 1156. Într‐o 
primă ipoteză, rezervatarul omis pur şi simplu trebuia doar să facă 
dovada legăturii de paternitate cu testatorul pentru ca acțiunea să‐
i fie admisă, iar în a doua situație, când cauza de exheredare este 
înscrisă în testament, Justinian modifică sarcina probei, obligându‐
l pe scriptus heres să demonstreze validitatea clauzei de exheredare, 
iar nu heres legitimus să dovedească „insanitatea” testatorului. 
 
 

5  Ibidem,  p.  20.  Officium  pietatis  reprezenta  datoria  părintească  în  textele 
romano‐bizantine. Anularea testamentului pe fundamentul juridic al inoficiozității 
apare  în  izvoare  vechi  din  perioada  clasică  (în  Digestae,  opiniile  jurisconsulților 
din  timpul  dinastiei  Severilor:  Cervidius  Scaevola,  Papinian,  Paulus,  Ulpianus, 
Modestinus).  Ulpian  invocă  în  opera  sa,  Ad  Edictum,  un  senatusconsult  de  dată 
rămasă  necunoscută,  care  a  reglementat  anularea  testamentelor  pe  motiv  de 
inoficiozitate (Digestae 5, 3, 7, pr. Ulp. 14, Ad Edictum).
6 C.M. Galliset, Corpus Juris Civilis Academicum Parisiense, Lutetiae Parisio‐
rum,  1867,  Novellae  Constitutiones,  18,  115.  Şi  §  968  din  Codul  Callimach, 
referitor  la  rezerva  succesorală,  reproduce  cu  fidelitate  Novella  18,  rezerva 
nemaireprezentând  doar  o  pătrime  din  masa  succesorală,  ca  în  perioada 
anteiustiniană „legitima cuvenită fiilor de vor fi până la patru este a treia, iar de 
vor  fi  mai  mulți  este  giumătate  din  curata  avere  a  părinților”.  Novella  115 
instituie  următoarele  principii:  rezervatarii  în  linie  directă  ascendenți  şi 
descendenți, cu excepția nedemnilor, trebuiesc instituiți ca moştenitori. Cauzele 
de exheredare sunt reglementate limitativ şi trebuiesc menționate în testament. 
Novella 115 enumeră 14 cauze de exheredare pentru descendenți şi opt pentru 
ascendenți.
Dumitru Dobrev 945
II. Părţile. Deosebire faţă de alte acţiuni
După  cum  rezultă  din  definiția  de  mai  sus,  reclamantul  în 
petiția de ereditate este persoana care se pretinde a fi succesorul 
universal  sau  cu  titlu  universal,  respectiv  succesorul  în  drepturi 
(cesionar de drepturi succesorale sau erede prin retransmitere în 
caz de deces). Legatarul cu titlu particular poate pretinde drepturi 
reale  prin  intermediul  unei  acțiuni  reale  (în  revendicare  sau 
confesorie)  ori  personale  (dacă  legatul  are  ca  obiect  un  drept  de 
creanță).  Neavând  pretenții  asupra  universalității  succesorale, 
legatarul  particular  nu  poate  introduce  acțiune  în  petiție  de 
ereditate, el fiind un simplu creditor al succesiunii. 
Pârâtul  este,  de  asemenea,  o  persoană  care  se  pretinde  a  fi 
succesor  universal  sau  cu  titlu  universal  şi  care  posedă  bunurile 
succesorale  în  această  calitate  (posesor  pro  herede)  invocând  un 
titlu  (ce  urmează  a  se  stabili  în  cursul  probațiunii  dacă  e  doar 
aparent  sau,  dimpotrivă,  face  deplina  dovadă  a  unui  rang  succe‐
soral util). Din această cauză, natura adevărată a acțiunii se poate 
stabili  doar  după  ce  pârâtul  a  făcut  întâmpinare,  precizându‐și 
temeiurile în fapt şi drept față de cererea introductivă, în sensul că 
se apără în calitate de succesor universal sau cu titlu universal ori 
se pretinde posesor al bunurilor cu alt titlu7.  
Astfel,  dacă  pârâtul  posedă  bunurile  succesorale  şi  se  apără 
opunând un titlu ce nu derivă din calitatea sa de erede – susținând 
că  a  dobândit  de  la  un  terț,  nu  de  la  de  cuius,  acțiunea  va  fi  în 
revendicare,  eventual  posesorie,  chiar  dacă  reclamantul  va  trebui 
să‐şi probeze calitatea sa de moştenitor pentru a‐și justifica astfel 
calitatea procesuală activă. 
Petiția de ereditate nu se confundă nici cu acțiunea personală 
prin  care  reclamantul  cere  plata  datoriei  pârâtului  față  de 
succesiune,  dacă  acesta  din  urmă  refuză  plata  nu  pentru  că  ar  fi 
moştenitor (stingerea ei prin confuziune), ci din cauza inexistenței 
datoriei  sau  a  stingerii  ei  pe  altă  cale  (de  exemplu,  plata, 
prescripția extinctivă etc.). 

7  A  se  vedea  Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a,  Ed.  Universul  
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 478.
946 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

Petiția  de  ereditate  poate  fi  un  capăt  de  cerere  separat  sau  o 
chestiune prejudicială în cadrul unei acțiuni de partaj, cu care însă 
nu  se  confundă,  aceasta  din  urmă  având  ca  obiect  împărțeala 
moştenirii  după  ce  calitatea  moştenitorilor  şi  întinderea  dreptu‐
rilor lor au fost stabilite în cadrul petiției de ereditate. 
Întrucât  s‐a  generalizat  practica  emiterii  certificatului  de 
moștenitor  (indispensabil  operațiunilor  de  Carte  funciară),  vom 
vedea mai rar8 acțiuni în petiție de ereditate „clasice” și din ce în ce 
mai des acțiuni în anularea certificatului de moştenitor, chiar dacă 
pârâtul e un moștenitor legal sezinar (care teoretic nu are nevoie 
de  certificatul  de  moștenitor  pentru  a  intra  în  posesia  imobilelor 
succesorale,  dar  îi  este  indispensabil  pentru  acte  de  dispoziție  în 
privința  acestor  bunuri).  Evident  că  acolo  unde  este  vorba  de  o 
devoluțiune  testamentară,  acțiunea  în  anularea  certificatului  de 
moștenitor va fi dublată și de un capăt de cerere în anularea totală 
sau parțială a testamentului. 
Petiţia  de ereditate şi acţiunea în constatarea calităţii de 
moştenitor. Nu  suntem  de  acord  că  petiția  de  ereditate  nu  ar 
trebui  confundată  cu  acțiunea  în  constatarea  calității  de 
moştenitor9,  deoarece  credem  că  aceasta  din  urmă  este  o  formă 
particulară  și  contemporană  a  venerabilei  petiții  de  ereditate.  De 
exemplu, este posibil să ne aflăm în ipoteza în care heres legitimus 
introduce  acțiune  împotriva  moștenitorilor  care,  cu  rea‐credință 
sau  din  neștiință,  au  omis  să‐l  declare  la  notarul  public,  această 
acțiune fiind în anumite cazuri dublată de un petit în anulare (cel 
mai adesea parțială) a certificatului de moștenitor. Faptul că nu se 
cere,  în  practică,  odată  cu  constatarea  calității  de  moștenitor  și 
predarea  bunurilor,  ține  de  considerente  de  oportunitate  pe  care 
reclamantul  le  are  în  vedere  (ex.  –  dorința  de  a  avea  o  hotărâre 
irevocabilă  care  să  constate  calitatea  de  moștenitor  și  să  se 
stabilească  eventualele  cote  în  contradictoriu  cu  ceilalți  moșteni‐
tori  care  au  contestat  inițial  această  calitate)  şi  derivă  din  împre‐
jurarea că după stabilirea calității de moștenitor în contradictoriu 

8  Astfel  de  acțiuni  se  vor  formula  în  ipoteza  în  care,  din  cauza  neînțele‐
gerilor, nu s‐a putut emite de către notarul public un certificat de moștenitor.
9  A  se  vedea  I.  Genoiu,  Petiţia  de  ereditate  în  Noul  Cod  Civil,  în  RRDP 
nr. 3/2011, pp. 79‐93.
Dumitru Dobrev 947
cu pârâții se deschide o plajă de opțiuni: acțiunea în anularea unui 
legat  cu  titlu  universal,  acțiunea  în  reducțiunea  liberalităților 
excesive,  acțiunea  în  simulație,  atunci  când  printr‐un  contract  de 
vânzare‐cumpărare s‐a încercat deghizarea unei donații nescutită 
de raport între de cuius și scriptus heres. Sunt mai rare în practică 
situațiile de 1:1, când există un singur moștenitor aparent căruia i 
se  contestă  calitatea  de  către  un  singur  heres  legitimus,  iar  acest 
moștenitor  aparent  este  înlăturat  cu  totul  de  la  masa  succesorală 
pentru a nu mai fi nevoie de un partaj între cei doi și pentru a se 
justifica astfel cel de‐al doilea petit de predare a bunurilor. Cel mai 
adesea, urmează un partaj între erezi, care îl va include și pe cel ce a 
reușit să‐și dovedească calitatea prin acțiunea inițială, partaj pe care 
instanțele  îl  disjung  și  îl  suspendă  în  cazul  în  care  a  fost  formulat 
odată  cu  acțiunea  în  constatarea  calității  de  moștenitor,  din 
considerente de celeritate a administrării probelor. 

III. Caractere juridice

Acțiunea în petiție de ereditate a fost considerată acțiune reală 
în doctrina contemporană românească consacrată Codului civil de 
la  186410,  doctrina  interbelică11,  precum  şi  cea  franceză12,  catalo‐
gând‐o drept personală. Cei mai mulți doctrinari califică petiția de 
ereditate  ca  fiind  acțiune  reală13,  căci  are  drept  consecință 

10 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 479.
11  E.  Herovanu,  Principiile  procedurei  judiciare,  Institutul  de  Arte  Grafice 

„Lupta”, Bucureşti, 1932, p. 243.
12 A se vedea J. Vincent şi S. Guinchard, Procedure civile, Dalloz, Paris, 1987, 
p. 79.
13 Fără a fi o communis opinio doctorum, cei mai mulți autori de prestigiu 
susțin calificarea petiției de ereditate drept acțiune reală: C. Hamangiu, I. Rosetti‐
Bălănescu,  Al.  Băicoianu, Tratat  de  drept  civil  român, vol.  III,  Ed.  All, Bucureşti, 
1998,  p.  493;  M.B.  Cantacuzino, Elementele  dreptului  civil, Ed.  All  Educational, 
Bucureşti,  1998,  p.  270;  St.D.  Cărpenaru, Dreptul  de  moştenire,  în Fr.  Deak,  
St.D.  Cărpenaru,  Drept  civil.  Contracte  speciale.  Dreptul  de  autor.  Dreptul  de 
moştenire,  Universitatea  Bucureşti,  1983,  p.  513;  D.  Chirică, Drept  civil.  Succe­
siuni, Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti,  1996, p.  268;  D.  Macovei,  Drept  civil.  Succe­
siuni, Ed.  Chemarea,  Iaşi,  1993, p.  160;  V.  Stoica, Dreptul  la  moştenire, Ed.  Uni‐
versul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 323.
948 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

deposedarea  lui  scriptus  heres  de  bunurile  ce  au  aparținut  lui  de 
cujus,  creanțele  din  masa  succesorală  fiind  avute  în  vedere  ca  o 
valoare patrimonială, în niciun caz ca un raport juridic valorificat 
împotriva debitorului. 
Ne  raliem  opiniei  că  acțiunea  în  petiție  de  ereditate  are  o 
natură mixtă, pentru următoarele argumente:  
a)  Prin  acțiune  se  reclamă  atât  posesia  de  stat  (faptul  că 
Secundus  are  calitatea  de  erede  în  rang  util  al  lui  Primus),  cât  şi 
bunurile din masa succesorală pe care le posedă Primus. Acest din 
urmă capăt de cerere, având caracterul unei revendicări implicite 
(se  compară  două  titluri),  relevă  un  indubitabil  caracter  real. 
Bineînțeles că acest caracter real se estompează atunci când heres 
legitimus  formulează  acțiunea  împotriva  mai  multor  co‐erezi,  pe 
care nu‐i poate înlătura cu totul întrucât au şi aceştia rang util, şi 
atunci capătul al doilea de cerere se rezumă doar la stabilirea unei 
cote în contradictoriu cu aceştia. Numai dacă instanța nu disjunge şi 
nu suspendă un eventual al treilea capăt de cerere privind partajul 
bunurilor din masa succesorală se poate ajunge pe cale de executare 
silită, în această ipoteză, la deposedarea celorlalți co‐erezi. 
b)  De  altfel,  indiferent  de  calificare,  potrivit  art.  118  noul  
C.  pr.  civ,  competența  de  a  soluționa  petiția  de  ereditate  aparține 
instanței de la locul deschiderii moştenirii.  
c)  Petiția  de  ereditate  este  o  acțiune  divizibilă,  în  sensul  că 
fiecare  pretins  moştenitor  (în  caz  de  pluralitate)  trebuie  să 
acționeze, respectiv să se apere în nume propriu, neputând repre‐
zenta – în puterea legii – pe comoştenitori, iar hotărârea obținută 
este  opozabilă  numai  față  de  părțile  din  proces.  De  exemplu, 
respingerea acțiunii intentată de un pretins moştenitor nu poate fi 
opusă cu autoritate de lucru judecat față de acțiunea intentată de 
un alt moştenitor. 
d)  Intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil  nu  a  tranșat  contro‐
versa14  relativă  la  caracterul  prescriptibil  sau  imprescriptibil  al 
acțiunii în petiție de ereditate. Cei mai mulți autori califică petiția 
de ereditate drept o acțiune prescriptibilă în termenul general de 
prescripție (iar nu în termenul de un an de prescripție a dreptului 

14 A se vedea, pentru detalii, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. 
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, nr. 317 lit. b), pp. 719‐720.
Dumitru Dobrev 949
de  opțiune  succesorală,  acceptarea  moştenirii  fiind  o  condiție 
prealabilă  formulării  acțiunii).  Având  ca  obiect  stabilirea  calității 
de  moştenitor  şi  restituirea  întregii  mase  succesorale  sau  a  cotei 
din  aceasta,  nu  se  confundă  cu  acțiunea  în  revendicare,  care  este 
imprescriptibilă.  Termenul  de  prescripție  ar  curge,  după  acești 
autori, nu de la deschiderea moştenirii, ci de la data când pârâtul a 
făcut  acte  de  succesor,  care,  prin  natura  lor,  contestă  drepturile 
succesorale ale reclamantului. 
Sub  imperiul  Codului  civil de  la  1864,  în  literatura  de  spe‐
cialitate15  nu  a  existat  o  communis  opinio  doctorum  asupra  acestei 
spinoase  probleme,  iar  controversa  se  pare  că  persistă  şi  ulterior 
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009. Noi achiesăm la punctul de 
vedere16 potrivit  căruia  acțiunea  în  petiție  de  ereditate  este 
imprescriptibilă, întrucât obiectul ei este reprezentat de constatarea 
calității  de  moştenitor  şi  de  predarea  bunurilor  succesorale.  Cum 
ambele  acțiuni  (în  constatare  şi  în  revendicare)  sunt  imprescrip‐
tibile din punct de vedere extinctiv, ne raliem opiniei că asemănările 
evidente dintre cele trei acțiuni (constatare, revendicare şi petiție de 
ereditate) justifică reținerea imprescriptibilității ca fiind unul dintre 
caracterele juridice ale acestei acțiuni17. 
 
 
 

15  Pentru o trecere în revistă a opiniilor exprimate în literatura de speciali‐
tate, cu privire la prescriptibilitatea acțiunii în petiție de  ereditate, a se vedea:  
I. Adam, A. Rusu, op. cit., pp. 460‐462; M. Nicolae, ibidem.
16  A  se  vedea:  D.  Chirică, op.  cit., p.  269;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță, op.  cit.,  
pp. 239‐240; I. Adam, A. Rusu, op. cit., pp. 461‐462; M. Nicolae, ibidem, împreună 
cu trimiterile de drept comparat (elvețian, italian, portughez, québecois).
17 Cei mai mulți doctrinari opinează că petiția de ereditate s‐ar prescrie în 
termenul  general  de  prescripție  de  3  ani,  termen  ce  curge  de  la  data  la  care 
pârâtul  a  făcut  acte  de  acceptare  a  succesiunii,  care,  prin  natura  lor,  contestă 
drepturile  succesorale  ale  reclamantului.  A  se  vedea:  C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐
Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  op.  cit., pp.  495‐496;  M.  Eliescu, op.  cit., pp.  191‐192; 
St.D.  Cărpenaru, op.  cit., p.  513;  D.  Macovei, op.  cit., p.  160;  V.  Stoica, op.  cit.,  
p. 324; L. Stănciulescu, op. cit., p. 458.
950 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

IV. Dovada calităţii de moştenitor în cadrul petiţiei de

ereditate
Avem  în  vedere  următoarele  aspecte:  proba  calității  de 
moştenitor  cu  ajutorul  certificatului  de  moştenitor  şi  cea  cu  alte 
mijloace de probă. 

1. Consideraţii generale privind dovada calităţii de

moştenitor
În cadrul petiției de ereditate, calitatea de moştenitor poate fi 
dovedită,  în  principal,  prin  certificatul  de  moştenitor  sau  prin 
certificatul de calitate de moştenitor. În egală măsura însă calitatea 
de  moştenitor  poate  fi  dovedită  şi  cu  alte  mijloace  de  probă, 
precum  testamentul,  actele  de  stare  civilă  sau  recunoaşterea  din 
partea pârâților. 

2. Dovada calităţii de moştenitor prin certificatul de

moştenitor
a.  Consideraţii  generale  privind  certificatul  de  moştenitor. În 
cadrul  petiției de ereditate, chestiunea disputată este reprezentată 
de  calitatea  de  moştenitor  (moştenitor  legal,  legatar  universal  sau 
legatar cu titlu universal) a părților. Dovada acestei calități se face, în 
principal, prin certificatul de moştenitor (reglementat atât de Legea 
nr. 287/2009, în art. 1132‐1134, cât şi de Legea nr. 36/199518) sau 
prin  certificatul  de  calitate  de  moştenitor  (reglementat  numai  de 
Legea nr. 36/1995). 

18  Legea  nr. 36/1995  a  fost  modificată  recent  prin  Legea  nr.  71/2011  
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în  
M.  Of.  nr.  409  din  10  iunie  2011.  Din  dispozițiile  noului Cod  civil şi  ale  Legii  
nr. 71/2011 rezultă că Legea nr. 36/1995 se va aplica în paralel cu aceste acte 
normative.  Drept  urmare  şi  în  lumina  dispozițiilor  noului Cod  civil,  vom  face 
referire la prevederile Legii notarilor publici şi a activității notariale, între cele 
două acte normative existând unele suprapuneri.
Dumitru Dobrev 951
Certificatul  de  moştenitor,  potrivit  dispozițiilor  art.  1132  
C. civ., „(...) se eliberează de către notarul public şi cuprinde consta‐
tări  referitoare  la  patrimoniul  succesoral,  numărul  şi  calitatea 
moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi 
alte mențiuni prevăzute de lege”. Potrivit art. 1133 alin. (1) C. civ., 
„certificatul de moştenitor face dovada calității de moştenitor (...), 
precum  şi  dovada  dreptului  de  proprietate  al  moştenitorilor 
acceptanți asupra bunurilor din  masa  succesorală,  în cota care  se 
cuvine fiecăruia”. 
Este  foarte  simplu,  având  în  vedere  textele  sus‐citate,  să 
extrapolăm definiția certificatului de moştenitor – actul eliberat de 
către  notarul  public  de  la  locul  deschiderii  moştenirii,  în  cadrul 
procedurii  succesorale  notariale  (necontencioase),  care  permite 
dovedirea  calității  de  moştenitor  şi  a  dreptului  de  proprietate 
asupra  bunurilor  succesorale  şi  care  este  şi  o  modalitate  de 
trimitere în posesie a moştenitorilor nesezinari. 
Trebuie menționat că certificatul de moştenitor este eliberat de 
către  notarul  public  numai  dacă  între  moştenitori  există  consens 
(art.  1144 C.  civ.)  în  privința  împărțirii  masei  succesorale.  În  caz 
contrar, notarul redactează o încheiere potrivit art. 108 alin. (3) din 
Legea nr. 36/1995, republicată, în care consemnează lista bunurilor 
ce conțin masa succesorală, întinderea drepturilor moştenitorilor şi 
motivele  neînțelegerii,  îndrumând  părțile  să  soluționeze  neînțele‐
gerile dintre ele pe cale judecătorească. 
Certificatul  de  moştenitor  se  eliberează,  potrivit  dispozițiilor 
Legii  nr. 36/1995,  după  expirarea  termenului  de  un  an  de  pres‐
cripție a dreptului de opțiune succesorală sau, în baza art. 114 din 
Legea  nr.  36/1995,  chiar  mai  înainte  de  împlinirea  termenului, 
dacă e neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptățite la 
succesiune. 
Certificatul  de  moştenitor  eliberat  de  notarul  public  în  baza 
încheierii  finale,  în  termen  de  20  de  zile  de  la  data  emiterii 
acesteia, potrivit art. 1132 C. civ., trebuie să cuprindă principalele 
mențiuni: 
• numele lui de cuius; 
• patrimoniul succesoral (activul şi pasivul moştenirii); 
• numărul şi calitatea moştenitorilor; 
952 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

• cota ce revine fiecărui moştenitor universal sau cu titlu uni‐
versal, respectiv bunurile ce se cuvin legatarilor cu titlu particular; 
• plata taxelor de timbru şi a onorariului notarial; 
•  data  eliberării  sale  şi  forma  de  organizare  a  profesiei  de 
notar etc. 
Fiecărui erede i se eliberează un exemplar al certificatului de 
moştenitor. În cazul omiterii sau al dobândirii unor bunuri ulterior 
eliberării  certificatului  de  moştenitor  (ex.  se  eliberează  de  către 
prefect un titlu de  proprietate  în urma reconstituirii dreptului  de 
proprietate  pe  numele  lui  de  cuius),  notarul  public  are  posibili‐
tatea, cu acordul tuturor moştenitorilor, de a elibera un supliment 
de certificat de moştenitor, potrivit art. 118 din Legea nr. 36/1995. 
Mai  există  posibilitatea,  în  cazul  omisiunii  unor  bunuri  din  masa 
succesorală, ca erezii să sesizeze instanța de judecată cu petitul de 
a constata omisiunea şi să procedeze la partajarea conform cotelor 
deja stabilite. Se afirmă că printr‐o astfel de acțiune nu se solicită 
anularea  certificatului  de  moştenitor,  ci  numai  completarea  aces‐
tuia cu bunurile omise19, ceea ce nu este corect din punctul nostru 
de vedere, deoarece instanța nu „completează” certificatul emis de 
notar,  ci  printr‐o  sentință  de  partaj  dispune  asupra  apartenenței 
bunurilor  sus‐menționate  la  masa  succesorală  şi  asupra  modali‐
tății  de  ieşire  din  indiviziune  (dacă  nu  sunt  disputate  cotele).  În 
cazul în care se dispută cotele sau calitatea de moştenitor în rang 
util a uneia din persoanele înscrise în certificat, se va cere instanței 
competente anularea în tot a certificatului de moştenitor. 
Notarul  public  poate  să  elibereze,  atunci  când  există  neîn‐
țelegeri (doar în ceea ce priveşte modalitatea de partaj sau modul 
de  formare  a  loturilor  –  s.n.  D.D.),  un  certificat  de  calitate  de 
moştenitor, prin care este stabilită doar calitatea de erede, fără a se 
face  referire  la  cote  şi  bunuri  succesorale  (art.  116  din  Legea 
nr. 36/1995). 
Certificatul de calitate de moştenitor se poate elibera în urmă‐
toarele situații:  
• nu există bunuri succesorale; 

19 Al. Bacaci, Gh. Comăniță, op. cit., p. 241.
Dumitru Dobrev 953
•  în  masa  succesorală  există  bunuri,  însă  inventarierea  aces‐
tora  e  laborioasă  (pot  fi  bunuri  în  județe  diferite  sau  chiar  în 
străinătate)  sau  moştenitorii  nu  se  înțeleg  asupra  modalității  de 
partaj, ceea ce se poate întâmpla des când sunt bunuri de valoare 
mare ce nu sunt comod partajabile. Un alt „nod gordian”, din cauza 
căruia  multe  proceduri  succesorale  notariale  nu  trec  de  stadiul 
eliberării certificatului de calitate  de  moştenitor,  este şi  formarea 
loturilor.  În  concluzie,  certificatul  de  calitate  de  moştenitor 
precede eliberarea certificatului de moştenitor sau poate fi singurul 
act  eliberat  erezilor  dacă  procedura  succesorală  se  suspendă 
potrivit art. 108 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 36/1995. 
Notarul  public  mai  poate  elibera  certificatul  de  vacanță 
succesorală când ne aflăm în situația moştenirii vacante – hereditas 
jacens20. 
În concluzie, constatăm faptul că noul Cod civil, spre deosebire 
de Codul  civil de  la  1864,  dă  o  reglementare  de  principiu  a 
certificatului  de  moştenitor,  detaliile  fiind  lăsate  pe  seama  legii 
speciale (Legea nr. 36/1995 modificată), definindu‐l şi stabilind şi 
efectele acestuia. 
În lumina dispozițiilor  noului Cod  civil, opinăm că certificatul 
de moştenitor ar avea următoarele funcții21: 
1)  instrument  de  punere  în  posesie  (însezinare)  a  moşte‐
nitorilor nesezinari. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  1127  alin.  (1) C.  civ.,  „moştenitorii 
legali nesezinari intră în stăpânirea de fapt a moştenirii numai prin 
eliberarea  certificatului  de  moştenitor,  dar  cu  efect  retroactiv  din 
ziua deschiderii moştenirii”. 
Dimpotrivă,  moştenitorii  legali  sezinari,  enumerați  de  Codul 
civil  în  art.  1126,  anume  soțul  supraviețuitor,  descendenții  şi 
ascendenții privilegiați, nu au nevoie de eliberarea certificatului de 
moştenitor  pentru  a  dobândi  sezina  moştenirii.  Sezinari  fiind, 
aceştia dobândesc, în temeiul art. 1125 C. civ., stăpânirea de fapt a 

20 I. Genoiu, O. Mastacan, Moştenirea vacantă în lumina Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, în Dreptul nr. 1/2010, p. 52.
21  I.  Dogaru, V.  Stănescu,  M.M.  Soreață, Bazele  dreptului  civil, vol.  V,  Succe­
siuni, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 689‐695.
954 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

patrimoniului succesoral, dreptul de a‐l administra şi dreptul de a 
exercita îndrituirile şi acțiunile defunctului. 
2) mijloc de probă. 
Cu  ajutorul  certificatului  de  moştenitor  se  probează  calitatea 
de erede. Asta nu înseamnă că dovada contrară nu se poate face de 
către  terții  neparticipanți  la  procedura  succesorală  notarială  cu 
alte  mijloace  de  probă.  Noul Cod  civil atribuie  certificatului  de 
moştenitor şi funcția de a dovedi dreptul de proprietate al erezilor 
acceptanți asupra bunurilor care le‐au fost atribuite. 
În  concluzie,  apreciem  că  noul Cod  civil consacră,  în  planul 
legii organice, evoluțiile legislației secundare şi ale jurisprudenței 
postbelice,  ducând  astfel  la  o  structurare  şi  o  cristalizare  a 
funcțiilor certificatului de moştenitor. 
 
b.  Forţa  probantă  a  certificatului  de  moştenitor. Potrivit 
art. 1133 C. civ., „certificatul de moştenitor face dovada calității 
de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului 
de  proprietate  al  moştenitorilor  acceptanți  asupra  bunurilor  din 
masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia”. Aşadar, potrivit 
noului Cod  civil,  certificatul  de  moştenitor  dovedeşte  dreptul  de 
proprietate  al  moştenitorilor22,  şi  nu  numai  calitatea  acestora  şi 
cota sau bunurile ce revin fiecăruia în parte. 
Constatăm, aşadar, că noul Cod civil a preluat dispozițiile23 art. 
119  alin.  (1)  teza  a  II‐a  din  Legea  nr. 36/1995,  potrivit  cărora: 
„Până  la  anularea  sa  prin  hotărâre  judecătorească,  certificatul  de 
moştenitor  face  dovada  calității  de  moştenitor,  legal  sau 

22 Cu privire la forța probantă a certificatului de moştenitor în reglementa‐
rea anterioară, a se vedea: T. Popescu, Caracterul procedurii notariale şi proble­
mele legate de natura juridică a certificatului de moştenitor, în RRD nr. 12/1970, 
pp. 16‐26; V. Cristodulo, P.C. Vlachide, Probleme de drept privitoare la caracterul 
procedurii succesorale notariale şi la natura juridică a certificatului de moşteni­
tor, în LP nr. 2/1959, pp. 50‐51; I. Popa, În legătură cu natura juridică şi puterea 
doveditoare  a  certificatului  de  moştenitor,  precum  şi  cu  acţiunea  în  anulare  a 
acestuia, în  Dreptul  nr.  11/1997,  pp.  39  şi  urm.;  I.  Leş, În  legătură  cu  natura 
juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, precum şi cu acţiu­
nea în anulare a acestuia (II), în Dreptul nr. 11/1998, pp. 41‐42.
23  Este  vorba  despre  fostul  art.  88  alin.  (1)  teza  a  II‐a  din  Legea 
nr. 36/1995,  actualmente  dispozițiile  art.  119  alin.  (1)  teza  a  II‐a  din  aceeaşi 
lege.
Dumitru Dobrev 955
testamentar,  precum  şi  dovada  dreptului  de  proprietate  al 
moştenitorilor  acceptanți  asupra  bunurilor  din  masa  succesorală, 
în cota care se cuvine fiecăruia”.  
În conformitate cu prevederile art. 2502 alin. (2) pct. 4 C. civ., 
acțiunea  în  constatarea  nulității  absolute  a  certificatului  de 
moştenitor,  dacă  obiectul  său  îl  constituie  fie  stabilirea  masei 
succesorale,  fie  partajul  succesoral,  sub  condiția  acceptării 
moştenirii în termenul prevăzut de lege, este imprescriptibilă din 
punct  de  vedere  extinctiv.  Înseamnă  că  ori  de  câte  ori  un  erede 
invocă motive de nulitate absolută a certificatului de moștenitor şi 
are  petit  accesoriu  privind  stabilirea  masei  succesorale/partaj 
succesoral  şi  îndeplinește  condiția  acceptării  succesiunii  în 
termenul de opțiune, acțiunea e imprescriptibilă. 
Dimpotrivă,  acțiunea  în  anularea  certificatului  de  moştenitor 
este prescriptibilă în termenul general de prescripție extinctivă de 
3  ani  (art.  2517 C.  civ.).  Acesta  începe  să  curgă,  potrivit 
dispozițiilor art. 2529 C. civ., astfel24: 
• în caz de violență, din ziua în care aceasta a încetat; 
• în cazul dolului, din ziua în care a fost descoperit; 
•  în  caz  de  eroare  ori  în  celelalte  cazuri  de  anulare,  din  ziua 
când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege 
să‐i  încuviințeze  sau  să  îi  autorizeze  actele  a  cunoscut  cauza 
anulării,  însă  nu  mai  târziu  de  împlinirea  a  18  luni  din  ziua 
încheierii actului juridic; 
•  în  cazurile  în  care  nulitatea  relativă  poate  fi  invocată  de  o 
terță  persoană,  prescripția  începe  să  curgă,  dacă  prin  lege  nu  se 
dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut existența cauzei de 
nulitate. 
Cât  priveşte  forța  probantă  a  certificatului  de  moştenitor,  act 
autentic  eliberat  de  notarul  public,  invocăm  dispozițiile  art.  270 
alin.  (1) noul  C.  pr.  civ.,  potrivit  cărora  „înscrisul  autentic  face 
deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, 
cu  privire  la  constatările  făcute  personal  de  către  cel  care  a 
autentificat înscrisul, în condițiile legii”. Potrivit dispozițiilor alin. (2) 
ale aceluiaşi text de lege, „declarațiile părților cuprinse în  înscrisul 

24 A se vedea, pentru amănunte, M. Nicolae, op. cit., nr. 622, pp. 1173‐1174.
956 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât şi 
față de oricare alte persoane”. 
Deşi certificatul de moştenitor, aşa cum am arătat, face dovadă 
şi împotriva terților propriu‐ziși (penitus extranei). Totuşi, față de 
aceşti  terți,  certificatul  fiind  fapt,  și  nu  act,  ei  îl  pot  combate  cu 
orice mijloc de probă în ceea ce privește: 
• calitatea de moştenitori a celor înscrişi în certificat; 
• faptul că cei înscrişi în certificat nu sunt singurii moştenitori 
ai  defunctului.  Acțiunea  în  anularea  certificatului  de  moştenitor 
are  și  caracterul  unei  petiții  de  ereditate,  dacă  se  cer  bunurile  ce 
compun masa succesorală de la scriptus heres, respectiv de acțiune 
negatorie  în  constatarea  calității  de  moştenitor,  dacă  bunurile  în 
cauză se află în posesia reclamantului (heres legitimus); 
• faptul că unul (unele) dintre bunurile menționate în certificat 
fac parte din masa succesorală. 
Nu  suntem  de  acord  cu  opinia25  potrivit  căreia  acțiunea  în 
anularea  certificatului  de  moştenitor  ar  trebui  să  însoțească  un 
petit specific acțiunii în revendicare în cazul în care se pretinde că 
bunuri străine au ajuns să fie menționate într‐un certificat de moș‐
tenitor,  deoarece  soluția  ni  se  pare  artificială,  nulitatea  certifi‐
catului  în privința  acelui  bun  putând  fi discutată de reclamant  pe 
cale de excepție în cadrul comparării de titluri.  
În  concluzie,  acțiunile  în  constatarea  nulității  și  în  anularea 
certificatului  de  moştenitor  sunt  polimorfe  și  au  trăsături  diferite 
în funcție de natura nulității ce se invocă, de unde și deosebirile în 
privința prescriptibilității.  

3. Dovada calităţii de moştenitor prin alte mijloace de

probă
Întrucât certificatul de moştenitor nu este un mijloc de dovadă 
obligatoriu  decât  între  erezii  care  au  participat  la  procedura 

25 A se vedea I. Genoiu, op. cit., pp. 79‐93.
Dumitru Dobrev 957
notarială  de  emitere  a  acestuia26,  calitatea  de  moştenitor  poate  fi 
probată de terții propriu‐ziși prin orice mijloc de probă. 
În  cazul  în  care  există  legatari,  calitatea  acestora  poate  fi 
dovedită, în cadrul petiției de ereditate, cu testamentul, indiferent 
de  tipul  acestuia.  În  funcție  de  calitatea  pârâților  (moştenitori 
rezervatari,  moştenitori  nerezervatari),  acțiunea  în  petiție  de 
ereditate cu capăt de cerere privind constatarea nulității absolute 
a  certificatului  de  moştenitor  se  poate  admite,  în  tot  sau  doar  în 
parte,  dacă  testamentul  invocat  de  heres  legitimus  este  valid. 
Bineînțeles  că  pârâții  pot  încerca,  pe  calea  unei  cereri  recon‐
venționale,  să  se  prevaleze  de  eventualele  vicii  ale  testamentului 
pentru  a  obține  anularea  acestuia  sau  să‐i  limiteze  întinderea 
efectelor invocând beneficiul rezervei succesorale. 
Pentru  a  fi  dovedită  calitatea  de  moştenitor  legal,  cel  mai 
adesea se folosesc ca probă actele de stare civilă, din care rezultă 
legătura de rudenie cu defunctul sau calitatea de soț. 
De  asemenea,  practica  judecătorească  şi  literatura  de  specia‐
litate27 admit  posibilitatea  dovedirii  calității  de  moştenitor  atât  în 
fața  notarului  public,  cât  şi  în  fața  instanței  civile,  prin  orice  alte 
mijloace  de  probă  admise  de  lege,  precum  martori,  înscrisuri, 
interogatoriu sau recunoaşterea pârâților etc. 

V. Efectele petiţiei de ereditate

Noul Cod  civil se  preocupă  de  efectele  petiției  de  ereditate  în 
art. 1131, reglementând două tipuri de raporturi: 
•  cele  stabilite  între  adevăratul  moştenitor  şi  moştenitorul 
aparent;  
• raporturile stabilite între adevăratul moştenitor şi terți.  

26  M.  Eliescu, op.  cit., pp.  185‐186;  E.  Safta‐Romano, Dreptul  de  moşte­

nire, Ed.  Graphix,  Iaşi,  1995,  p.  169;  Fr.  Deak, op.  cit., p.  483;  Al.  Bacaci,  
Gh. Comăniță, op. cit., p. 244.
27  A  se  vedea:  art.  77  alin.  (1)  din  Legea  nr. 36/1995;  TS,  s.  civ.,  dec.  
nr.  2013/1956,  în  CD  1956,  vol.  I,  p.  32;  TS,  s.  civ.,  dec.  nr.  1911/1979,  în  
CD  1979,  pp.  161‐163;  Fr.  Deak, op.  cit., p.  483;  Al.  Bacaci,  Gh.  Comăniță,  
op. cit., p. 245.
958 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

Indiferent  de  situație,  admiterea  petiției  de  ereditate  atrage 

recunoaşterea,  cu  caracter  retroactiv,  a  calității  de  erede  a  recla‐
mantului. 
A.  Cât  priveşte  efectele  admiterii  petiției  de  ereditate, între 
adevăratul  moştenitor  şi  moştenitorul  aparent,  conform  art.  1131 
alin.  (1) C.  civ.,  cel  din  urmă  este  obligat  să‐i  restituie  celui  dintâi 
bunurile din patrimoniul succesoral, bunuri care, după admiterea 
acțiunii,  sunt  deținute  fără  drept.  În  plus,  devin  întru  totul 
aplicabile  dispozițiile  art.  1635‐1649 C.  civ. privind  restituirea 
prestațiilor,  care  disting,  ca  şi  în  reglementarea  de  la  1864,  între 
debitorul de bună‐credință şi cel de rea‐credință. Astfel, Noul Cod 
civil reține  următoarele  obligații  ale  moştenitorului  aparent: 
obligația de a restitui bunurile succesorale în natură, iar în ipoteza 
pieirii bunului în întregime sau a înstrăinării, obligația de a restitui 
valoarea  cea  mai  mică  dintre  cele  pe  care  bunul  le‐a  avut  la  data 
primirii,  pieirii  sau,  după  caz,  a  înstrăinării  [art.  1641  alin.  (1).  
C.  civ.].  Moştenitorul  aparent  de  rea‐credință  are  obligația  de  a 
restitui  la  valoarea  cea  mai  mare.  Din  analiza  acestor  dispoziții 
legale, transpare intenția legiuitorului de a sancționa mai aspru pe 
moştenitorul aparent de rea‐credință; 
B.  Cât  priveşte  efectele  admiterii  petiției  de  ereditate 
între adevăratul moştenitor şi terţi, noul Cod civil, prin dispozițiile 
art.  1131  alin.  (2),  dispune  următoarele:  „În  privința  actelor  juri‐
dice încheiate între deținătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi 
terți, dispozițiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”. 
Drept  urmare,  actele  juridice  al  căror  obiect  este  reprezentat 
de bunuri succesorale, încheiate de către moştenitorul aparent cu 
terții, au, ca urmare a admiterii petiției de ereditate, o soartă dife‐
rită, în funcție de natura lor juridică. Astfel, în lumina dispozițiilor 
art. 960 alin. (3) şi art. 1648‐1649 C. civ. se mențin, fiind opozabile 
şi adevăratului moştenitor, următoarele categorii de acte: 
• actele de conservare şi actele de administrare, în măsura în 
care profită adevăratului moştenitor28; 

28  Contractele  cu  executare  succesivă,  încheiate  de  către  moştenitorul 

aparent cu un terț de bună‐credință, cu respectarea formalităților de publicitate 
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, 
dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului constituitorului.
Dumitru Dobrev 959
•  actele  de  dispoziție  cu  titlu  oneros,  încheiate  între  moşte‐
nitorul aparent şi terții de bună‐credință, acestora fiindu‐le aplica‐
bile  regulile  din  materia  Cărții  funciare  sau,  după  caz,  efectul 
dobândirii  cu  bună‐credință  a  bunurilor  mobile  ori  regulile  privi‐
toare la uzucapiune. 
Aşadar,  actele  de  conservare  şi  actele  de  administrare,  care 
profită  adevăratului  moştenitor,  se  mențin,  chiar  dacă  sunt 
încheiate de către moştenitorul aparent cu terți de rea‐credință, în 
timp ce actele de dispoziție cu titlu oneros se mențin numai dacă 
terțul cu care acestea sunt încheiate este de bună‐credință. 
Dimpotrivă, nu sunt opozabile adevăratului moştenitor actele 
de  dispoziție  cu  titlu  gratuit  dispuse  de  moştenitorul  aparent  în 
favoarea  unui  terț,  indiferent  că  acesta  este  sau  nu  de  bună‐
credință,  precum  şi  actele  cu  titlu  oneros  încheiate  de  către 
moştenitorul aparent cu terții de rea‐credință. 
De altfel, prin dispozițiile art. 960 alin. (3) se valorifică implicit 
regula error communis facit ius, de care s‐au prevalat, în lipsa unei 
dispoziții  legale  exprese,  atât  literatura  de  specialitate,  cât  şi 
practica judecătorească. 
Analizând reglementarea oferită de noul Cod civil efectelor peti‐
ției de ereditate, considerăm, alături de alți autori29, că asistăm prac‐
tic la o codificare a evoluțiilor doctrinare şi jurisprudențiale interbe‐
lice şi postbelice, fără o îndepărtare de tradiția Codului Napoleon. 

VI. Concluzii
Dat fiind faptul că în cuprinsul Codului civil de la 1864 petiția 
de ereditate nu avea o reglementare expresă, considerăm benefică 
opțiunea  autorilor  noului Cod  civil de  a  afecta  acestei  venerabile 
acțiuni două articole. Cu toate acestea, credem că textele în cauză 
vor  avea  o  jurisprudență  destul  de  săracă  datorită  generalizării 
folosirii  certificatului  de  moştenitor  şi  a  acțiunilor  în  constatarea 
nulității/anulării  acestuia,  care  au  devenit  astfel  noul  avatar  al 
petiției de ereditate. 

29 I. Genoiu, op. cit., pp. 79‐93.
960 Petiţia de ereditate şi certificatul de moştenitor

 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 961

CAPITOLUL II
MOŞTENIREA VACANTĂ

(art. 1135­1140) 
 

1. Noţiune şi reglementare legală

Codul civil reglementează problematica moştenirii vacante 
în  Cartea  a  IV‐a  „Despre  moştenire  şi  liberalități”,  Titlul  IV 
„Transmisiunea  şi  partajul  moştenirii”,  Capitolul  II  „Moşte‐
nirea  vacantă”,  art.  1135‐1140.  Astfel,  potrivit  dispozițiilor  
art.  1135  alin.  (1)  C.  civ.,  „dacă  nu  sunt  moştenitori  legali  sau 
testamentari, moştenirea este vacantă”.  
Comparând acest text de lege cu cel omolog din Codul civil de 
la 1864, anume cu art. 6801, potrivit căruia „în lipsă de moştenitori 
legali  sau  testamentari,  bunurile  lăsate  de  defunct  trec  în 
proprietatea statului”, ajungem la concluzia că noțiunea de moşte‐
nire  vacantă  este  definită,  în  principiu,  în  aceiaşi  termeni2,  fiind 


Autori:
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – Cercetător ştiinţific gr. II, Institutul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – Cercetător ştiinţific asociat la proiect.
1 Avem în vedere conținutul modificat al acestui text al Codului civil de la 
1864, întrucât dispozițiile art. 680 şi ale art. 700 au fost modificate prin cele ale 
Decretului nr. 73/1954, publicat în B. Of. nr. 14 din 19 martie 1954.  
2 Există totuşi o diferență semnificativă: art. 1135 alin. (1) C. civ. foloseşte 
în  mod  expres  termenul  de  „moştenire”,  în  timp  ce  art.  680  C.  civ.  de  la  1864 
vorbea  despre  „bunurile  lăsate  de  defunct”.  Această  din  urmă  formulare  avea, 
962 Moştenirea vacantă

circumscrisă  aceleiaşi  situații  –  absența  moştenitorilor  legali  şi  a 

celor testamentari.  În  fapt, această ipoteză descrie vacanța succe‐
sorală totală.  
Elementul  major  de  diferență  dintre  cele  două  texte  de  lege 
menționate rezidă în aceea că actualul Cod civil nu mai identifică, 
la  momentul  definirii  moştenirii  vacante,  beneficiarul  acesteia, 
realizând  acest  lucru  în  textele  de  lege  subsecvente,  anume  în 
art.  1136  (de  o  manieră  tangențială)  şi  apoi,  în  art.  1138  (de  o 
manieră expresă).  
De  asemenea,  spre  deosebire  de  Codul  civil  de  la  1864, 
actualul Cod civil defineşte în alin. (2) al art. 1135 vacanța succeso‐
rală  parțială.  Potrivit  dispozițiilor  legale  menționate,  „dacă  prin 
legat  s‐a  atribuit  numai  o  parte  a  moştenirii  şi  nu  există  moşte‐
nitori  legali  ori  vocația  acestora  a  fost  restrânsă  ca  efect  al 
testamentului  lăsat  de  defunct,  partea  din  moştenire  rămasă 
neatribuită este vacantă”.  
Deşi în cuprinsul Codului civil în vigoare nu sunt consacrate in 
terminis  noțiunile  de  „vacanță  succesorală  totală”  şi  „vacanță 
succesorală parțială”, nu există, în ceea ce ne priveşte, niciun dubiu 
că legiuitorul le‐a definit, nu însă şi de o manieră completă.  
Este  evident  că,  relativ  la  instituția  supusă  analizei  noastre, 
meritul  reglementării  civile  în  vigoare  rezidă  în  faptul  că  cir‐
cumscrie  aria  de  cuprindere  a  succesiunii  vacante  şi  asupra 
restului  de  moştenire,  pentru  care  nu  există  nici  vocație  succe‐
sorală  legală  şi  nici  testamentară.  Putem  identifica  însă  şi 
deficiențe  ale  textelor  acestui  act  normativ.  În  această  ordine  de 

credem,  dezavantajul  unei  posibile  viziuni  neunitare,  izolate,  asupra  bunurilor 

lăsate de cel decedat fără  posteritate, şi nu considerarea lor împreună, ca uni‐
versalitate,  şi  nu  ca  pe  una  de  fapt,  ci  de  drept,  prin  urmare,  ca  ansamblu  de 
drepturi şi obligații patrimoniale. Dimpotrivă, referirea la moştenire înseamnă 
că  legiuitorul  ia  în  considerare  universalitatea  juridică,  patrimoniul  persoanei 
decedate în urma căreia nu există moştenitori şi o denumeşte „moştenire vacan‐
tă”. Două consecințe pozitive rezultă de aici: prima este că şi în cazul moştenirii 
vacante  se  dobândesc  nu  numai  drepturile,  ci  şi  obligațiile  lui  de  cuius,  iar  a 
doua, că se susține astfel teoria calității de moştenitor în care este culeasă moş‐
tenirea vacantă, în dauna celeilalte teorii, a desherenței, mai lesne de argumen‐
tat  dacă  s‐ar  lua  în  considerare  noțiunea  de  bunuri  ale  celui  decedat,  şi  nu  de 
patrimoniu care a aparținut acestuia.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 963
idei, apreciem că textul art. 1135 nu acoperă toate ipotezele în care 
poate fi întâlnită vacanța succesorală (parțială), motiv pentru care 
considerăm  utilă  determinarea  tuturor  situațiilor  în  care  pot 
interveni cele două tipuri de vacanță succesorală. Astfel: 
A. Vacanţa succesorală totală poate fi întâlnită în următoarele 
ipoteze: 
a)  defunctul  nu  are  soț  supraviețuitor,  rude  din  cele  patru 
clase de moştenitori şi nu a instituit legatari prin testament; 
b)  defunctul  are  moştenitori  legali  nerezervatari,  pe  care  îi 
dezmoşteneşte total prin testament şi nu a instituit legatari.  
B.  Vacanţa  succesorală  parţială  poate  fi  întâlnită  în  urmă‐
toarele situații: 
a) nu există moştenitori legali, iar testatorul a instituit legatari, 
cu  titlu  universal  sau  cu  titlu  particular,  numai  pentru  o  parte  a 
moştenirii  sale, cu privire la restul  bunurilor succesorale interve‐
nind vacanța succesorală. 
Precizăm  că  existența  vacanței  succesorale  parțiale  este 
compatibilă numai cu instituirea de către testator a legatarilor cu 
titlu universal sau cu titlu particular. Dimpotrivă, dacă testatorul ar 
institui  legatari  universali,  ar  fi  imposibil  de  imaginat  chiar  şi 
vacanța  succesorală  parțială,  întrucât  vocația  succesorală  a 
acestora vizează întreaga masă succesorală. 
b) testatorul instituie legatari cu privire la o parte a masei sale 
succesorale,  însă  moştenitorilor  legali  existenți  le  limitează,  prin 
testament, vocația succesorală.  
Cât  priveşte  acest  caz  de  vacanță  succesorală  parțială,  se 
impune să distingem între ipoteza în care există moştenitori legali 
rezervatari  şi  cea  care  se  caracterizează  prin  existența  moşte‐
nitorilor legali nerezervatari.  
Drept urmare, putem întâlni vacanța succesorală (parțială) în 
cazul în care testatorul, prin actul său de ultimă voință, a instituit 
legatari numai pentru o parte a bunurilor succesorale şi a dezmoş‐
tenit  moştenitorii  legali,  care,  culegând  rezerva  succesorală,  nu 
epuizează întreaga masă succesorală. Restul bunurilor succesorale, 
rezultat  după  culegerea  legatelor  şi  a  rezervei  succesorale,  va  fi 
considerat moştenire vacantă.  
964 Moştenirea vacantă

De  asemenea,  suntem  în  prezența  vacanței  succesorale  (par‐

țiale) în ipoteza în care testatorul a instituit legatari pentru o parte 
a  moştenirii  şi  a  dezmoştenit  total  moştenitorii  legali  nerezer‐
vatari. Restul masei succesorale, rezultat după culegerea bunurilor 
succesorale de către legatari, constituie moştenire vacantă. 
c)  testatorul  nu  instituie  legatari,  însă  moştenitorilor  rezer‐
vatari existenți le limitează, prin testament, vocația succesorală. În 
acest caz, testatorul nu mai dispune de bunurile sale prin legate, ci 
se  limitează  la  a  restrânge,  prin  testament,  vocația  succesorală  a 
moştenitorilor  săi  legali  rezervatari,  pe  care‐i  dezmoşteneşte  fie 
total  (dar  fiind  vorba  de  moştenitori  rezervatari,  dezmoştenirea 
totală va produce efecte numai în parte), fie parțial, într‐o măsură 
egală cu cotitatea disponibilă. Aceştia din urmă, dezmoşteniți fiind, 
vor culege numai rezerva succesorală, în limitele cotității disponi‐
bile  intervenind  vacanța  succesorală.  Considerăm  că  aceasta  este 
ipoteza pe care legiuitorul nu a acoperit‐o prin formularea textului 
art.  1135  şi  care,  fără  niciun  dubiu,  constituie  un  caz  de  vacanță 
succesorală parțială. 
Dimpotrivă,  dacă  moştenitorii  legali  ai  defunctului,  dezmoş‐
teniți  total  prin  testament,  nu  sunt  rezervatari,  iar  testatorul  nici 
nu  instituie  legatari,  suntem,  aşa  cum  am  arătat,  în  prezența 
vacanței succesorale totale.  
Deşi  Codul  civil  de  la  1864,  prin  dispozițiile  art.  680,  definea 
numai  vacanța  succesorală  totală  şi  nu  conținea  nicio  referire  la 
vacanța  succesorală  parțială,  doctrina  şi  jurisprudența  au  statuat, 
în  lumina  acestuia,  în  mod  just  de  altfel,  că  moştenirea  va  fi 
considerată  vacantă  şi  în  ipoteza  în  care  au  fost  instituiți  legatari 
numai  pentru  o  parte  a  moştenirii  şi  nu  există  moştenitori  legali. 
Aşadar,  dispozițiile  legale  menționate  erau  înțelese  în  sensul  că 
bunurile defunctului treceau în proprietatea statului, nu numai în 
ipoteza în care nu existau moştenitori (legali sau testamentari), ci 
şi  în  ipoteza  în  care  existau  moştenitori  (legali  sau  testamentari), 
însă  vocația  concretă  a  acestora  nu  se  întindea  asupra  întregii 
mase succesorale3. În consecință, lipsa moştenitorilor la care făcea 
referire Codul civil de la 1864 putea fi totală sau parțială, fizică sau 

3  A  se  vedea  Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a,  actualizată  şi 
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 142. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 965
juridică. O altă interpretare a dispozițiilor art. 680 C. civ. de la 1864 
ar  fi  condus  la  concluzia  inadmisibilă  că,  în  ipoteza  în  care 
moştenirea  era  culeasă  numai  în  parte  de  către  moştenitori,  nu 
putea fi admisă intervenția vacanței succesorale.  
Aşadar, Codul civil în vigoare valorifică, în mod firesc, vechea 
orientare doctrinară şi jurisprudențială, oferind vacanței succeso‐
rale  o  definiție  satisfăcătoare.  Drept  urmare,  poate  fi  susținută,  şi 
de  lege  lata,  cu  şi  mai  multă  putere,  teza  coexistenței  moştenirii 
vacante cu moştenirea legală şi testamentară.  

2. Beneficiarii drepturilor succesorale asupra moşte-

nirii vacante
Potrivit  dispozițiilor  art.  1138  C.  civ.,  „moştenirile  vacante 
revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază 
teritorială  se  aflau  bunurile  la  data  deschiderii  moştenirii  şi  intră 
în  domeniul  lor  privat.  Este  considerată  nescrisă  orice  dispoziție 
testamentară  care,  fără  a  stipula  transmiterea  bunurilor  moşte‐
nirii, urmăreşte să înlăture această regulă”. 
Aceste  dispoziții  legale  trebuie  coroborate  cu  alte  prevederi 
ale  Codului  civil,  care  au  incidență  directă  în  materia  moştenirii 
vacante. Acestea sunt următoarele: 
‐  art.  553  alin.  (2)  C.  civ.,  potrivit  căruia  „moştenirile  vacante 
(…) intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, 
după caz, fără înscriere în cartea funciară”; 
‐  art.  963  alin.  (3)  C.  civ.,  care  dispune  în  sensul  că  „în  lipsa 
moştenitorilor  legali  sau  testamentari,  patrimoniul  defunctului  se 
transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui 
rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii”; 
‐ art. 223 C. civ., potrivit căruia „în raporturile civile în care se 
prezintă  nemijlocit,  în  nume  propriu,  ca  titular  de  drepturi  şi 
obligații,  statul  participă  prin  Ministerul  Finanțelor  Publice,  afară 
de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens”4. 

4 Aceste ultime dispoziții legale se aplică, în temeiul art. 223 alin. (2) C. civ., 
în  mod  corespunzător,  şi  unităților  administrativ‐teritoriale,  care  participă  la 
raporturile civile în nume propriu.
966 Moştenirea vacantă

Aşadar,  cu  titlu  de  noutate,  Codul  civil  în  vigoare  instituie  în 
locul  statului,  drept  beneficiar  al  moştenirii  vacante,  comuna, 
oraşul sau, după caz, municipiul, atribuindu‐le astfel acestor unități 
administrativ‐teritoriale  vocație  succesorală  legală5.  Constatăm 
însă că legiuitorul nu a reținut în categoria beneficiarilor şi județul, 
cealaltă unitate administrativ‐teritorială, de asemenea deținătoare 
a unui domeniu public şi a unuia privat.  
Consacrându‐se  această  soluție,  de  altfel  justă,  de  bunurile 
moştenirii  vacante  va  beneficia  colectivitatea  locală  cea  mai 
apropiată de defunct. Or, aceasta nu poate fi reprezentată decât de 
locuitorii  comunei,  oraşului  sau,  după  caz,  ai  municipiului  în  a 
cărui  rază  teritorială  se  aflau  bunurile  defunctului,  la  data  morții 
acestuia.  
De asemenea, cu privire la beneficiarii drepturilor succesorale 
asupra  moştenirii  vacante,  constatăm  că  nici  sectoarele 
Municipiului  Bucureşti  nu  se  numără  printre  aceştia.  De  altfel, 
Codul  civil  nu  putea  să  confere  vocație  succesorală  sectoarelor 
Municipiului Bucureşti, atâta vreme cât Legea nr. 215/20016 nu le‐
a  atribuit  acestora  statutul  de  unitate  administrativ‐teritorială. 
Drept  urmare,  considerăm  că  este  nefericită  viziunea  Legii  admi‐
nistrației publice locale, care nu recunoaşte personalitate juridică 
sectoarelor  municipiului  Bucureşti,  nereținându‐le  în  categoria 
unităților  administrativ‐teritoriale,  fapt  care  împietează  şi  asupra 
reglementării  de  către  Codul  civil  a  problematicii  moştenirii 
vacante.  Aşadar,  observația  noastră  vizează,  în  principal,  actul 
normativ  de  drept  administrativ  menționat  şi  numai  ca  extensie, 
Codul  civil.  Considerăm  că  nu  există  niciun  impediment  ca 
sectoarele Municipiului Bucureşti, mari aglomerări demografice, să 
fie  incluse  în  categoria  unităților  administrativ‐teritoriale,  atâta 
vreme cât se recunoaşte personalitate juridică comunelor, acestea 
din  urmă  nefiind  animate  de  aceeaşi  viață  economică,  socială  şi 
culturală precum sectoarele capitalei. 

5 Este evident că acestea pot fi instituite de către testator şi în calitate de 

legatari, astfel încât pot dobândi, în egală măsură, vocație succesorală testamen‐
tară.
6  Legea  nr.  215/2001  a  administrației  publice  locale  a  fost  republicată  în 
M. Of. nr. 123 din 23 februarie 2007.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 967
Drept  urmare,  în  lumina  dispozițiilor  Codului  civil,  bunurile 
moştenirii vacante aflate în raza teritorială a județelor vor fi culese, 
după caz, de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui arie acestea 
se  aflau  la  data  deschiderii  moştenirii,  iar  cele  aflate  pe  teritoriul 
sectoarelor capitalei, vor reveni Municipiului Bucureşti. 
Potrivit  dispozițiilor  Codului  civil  în  vigoare,  moştenirile 
vacante,  asemănător  bunurilor  imobile  cu  privire  la  care  s‐a 
renunțat  la  dreptul  de  proprietate,  sunt  considerate  de  interes 
public local. Dimpotrivă, Codul civil de la 1864 atribuia moştenirile 
vacante statului, considerându‐le bunuri de interes public național. 
Realizând  această  înlocuire,  actualul  Cod  civil  acordă  preferință 
unităților  administrativ‐teritoriale,  îmbogățind  astfel  domeniul 
privat  al  acestora  cu  bunurile  (mobile  şi  imobile)  care  formează 
obiectul moştenirilor vacante.  
Consacrând  dreptul  comunei,  oraşului  sau,  după  caz,  al 
municipiului  de  a  culege  moştenirea  vacantă,  legiuitorului  a  fost 
animat,  considerăm  noi,  de  intenția  ca  de  moştenirea  vacantă  să 
beneficieze colectivitatea  locală în care  a trăit, cel  puțin  o  parte  a 
vieții  sale,  defunctul.  Este  evident  că  prezintă  o  deosebită  impor‐
tanță pentru unitatea  administrativ‐teritorială situațiile în care în 
masa  succesorală  a  defunctului,  lipsit  în  totalitate  sau  parțial  de 
moştenitori, intră bunuri de o deosebită valoare economică, precum 
clădiri, terenuri şi chiar bunuri mobile valoroase, precum opere de 
artă,  bijuterii,  bani  sau  alte  asemenea  bunuri.  Aceste  bunuri  vor 
intra  în  domeniul  privat  al  unității  administrativ‐teritoriale,  fiind 
supuse  regimului  juridic  al  acestuia.  Drept  urmare,  bunurile 
aparținând  moştenirilor  vacante  rămân  în  circuitul  civil,  pot  fi 
înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite 
prin orice mod prevăzut de lege [art. 553 alin. (4) C. civ.]. 
Norma  juridică  prin  care  este  consacrat  dreptul  comunei, 
oraşului  sau,  după  caz,  al  municipiului  asupra  moştenirii  vacante 
prezintă  caracter  imperativ,  aplicarea  acesteia  neputând  fi 
înlăturată  printr‐o  dispoziție  testamentară  contrară.  Singura 
posibilitate  de  a  înlătura  vocația  succesorală  legală  a  unităților 
administrativ‐teritoriale  amintite,  este  aceea  ca  testatorul  să 
instituie, cu  privire la  bunurile sale, legatari, care  să  le culeagă în 
968 Moştenirea vacantă

întregime,  astfel  încât  să  fie  evitată  chiar  şi  vacanța  succesorală 
parțială. 

3. Natura juridică a drepturilor succesorale asupra

moştenirilor vacante şi interesul determinării acesteia
Determinarea naturii juridice a drepturilor succesorale asupra 
moştenirilor vacante constituie, în continuare, o problemă contro‐
versată, prezentând, nu numai interes teoretic, ci şi practic. 
De lege lata, distingem între moştenirile vacante care se află în 
România şi care, indiferent de faptul că au în conținutul lor bunuri 
mobile  sau  imobile,  se  cuvin  comunei,  oraşului  sau,  după  caz, 
municipiului  în  a  cărui  rază  teritorială  acestea  se  aflau  la  data 
deschiderii  moştenirii  (art.  1138  C.  civ.)  şi  moştenirile  vacante 
aflate în străinătate, care se cuvin statului [art. 553 alin. (3) C. civ.]. 
Este  cunoscut  faptul  că,  în  lumina  Codului  civil  de  la  1864, 
doctrina a formulat două opinii cu privire la drepturile succesorale 
ale  statului  asupra  moştenirilor  vacante,  ambele  putând  fi 
susținute şi în prezent. 
În  ceea  ce  ne  priveşte,  considerăm  că  prezintă  o  mai  mare 
justețe  susținerea  teoriei  dreptului  la  moştenire7,  potrivit  căreia 
statul dobândeşte moştenirea vacantă, privită ca universalitate, în 
baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis)8. 

7 Deşi teza statului moştenitor a fost formulată relativ recent în literatura 
de  specialitate  europeană,  aceasta  beneficiază  de  o  susținere  majoritară.  A  se 
vedea, în acest sens, şi: J. Flour, H. Souleau, Les successions, Armand Colin, Paris, 
1991,  p.  72;  Ph.  Malaurie,  L.  Aynès,  Les  successions.  Les  libéralités,  3é  éd., 
Defrénois, Paris, 2008, pp. 75‐76. 
8 Potrivit celeilalte teorii, denumită teoria desherenţei, statul culege bunuri‐

le moştenirii vacante, privite în individualitatea lor (ut singuli), în temeiul drep‐
tului de suveranitate (iure imperii), precum orice bun fără stăpân de pe terito‐
riul  său.  Cât  priveşte  argumentele  formulate,  în  susținerea  acestei  teorii,  a  se 
vedea:  M.  Eliescu,  Moştenirea  şi  devoluţiunea  ei  în  dreptul  Republicii  Socialiste 
România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 146‐148; E. Safta‐Romano, Dreptul 
la  moştenire,  Ed.  Grafix,  Iaşi,  1995,  pp.  148‐149;  C.  Macovei,  M.C.  Dobrilă,  
Cartea  a  IV­a.  Despre  moştenire  şi  liberalităţi,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coordonatori),  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe 
articole,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti,  2012,  p.  1136;  L.  Stănciulescu,  Curs  de  drept 
civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 80.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 969
În  susținerea  acestei  teorii9  putem  invoca  următoarele 
argumente: 
a)  eliberarea  certificatului  de  vacanță  succesorală,  în  temeiul 
dispozițiilor  art.  553  alin.  (2)  C.  civ.,  probează  tocmai  incom‐
patibilitatea  dobândirii  bunurilor  succesorale,  prin  exercitarea 
atributului suveranității; 
b)  lipsa  dreptului  de  opțiune  succesorală,  consacrată  de 
dispozițiile art. 1139 alin. (2) C. civ., denotă caracterul universal al 
dobândirii  de  către  stat  a  moştenirii,  trăsătură  definitorie  a 
transmisiunii succesorale; 
c) statul dobândeşte moştenirea vacantă cu caracter universal, 
şi  nu  cu  caracter  particular,  precum  bunurile  imobile  aflate  în 
străinătate cu privire la care s‐a renunțat la dreptul de proprietate. 
Drept urmare, statul dobândeşte nu numai activul moştenirii, ci şi 
pasivul acesteia, pe care îl suportă, asemănător comunei, oraşului 
sau municipiului, numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul 
succesoral [art. 1139 alin. (2) C. civ.]. 
Prezintă importanță practică ipoteza în care cetățeanul străin, 
decedat  fără  moştenitori,  aşadar  a  cărui  moştenire  este  vacantă 
potrivit  legii  aplicabile  moştenirii10,  are  bunuri  situate  sau  aflate 
(aşadar bunuri imobile sau mobile) pe teritoriul României. Potrivit 
dispozițiilor  art.  2636  alin.  (2)  C.  civ.,  acestea  sunt  preluate  de 

9 A se vedea, cu titlu de exemplu, din literatura de specialitate anterioară 
intrării  în  vigoare  a  noului  Cod  civil:  St.  Cărpenaru,  Dreptul  de  moştenire,  în  
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul 
de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 422; D. Macovei, Drept civil. 
Succesiuni,  Ed.  Chemarea,  Iaşi,  1993,  p.  64;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  pp.  144‐145;  Idem, 
Dreptul  statului  asupra  moştenirii  vacante,  în  RRD  nr.  3/1983,  p.  5.  Din  doctrina 
ulterioară datei de 1 octombrie 2011, a se vedea: D.C. Florescu, Dreptul succesoral, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 160; V. Stoica, L. Dragu, Moştenirea legală, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 188; C.S. Ricu, Moştenirea vacantă, în colec‐
tiv  de  autori,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină  şi  jurisprudenţă,  Ed.  Hamangiu, 
Bucureşti,  2012,  pp.  345‐346.  Cât  priveşte  orientarea  practicii  judecătoreşti,  care 
concordă cu cea doctrinară majoritară, a se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 1255/1982, în 
RRD nr. 8/1983, pp. 59‐60; Notariatul de stat al Sectorului 4 Bucureşti, Certificatul 
de moştenitor nr. 217/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 126. 
10 Cu privire la legea aplicabilă moştenirii, Codul civil dispune în art. 2633 
că „moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la 
data morții, reşedința obişnuită”.
970 Moştenirea vacantă

Statul  român,  în  temeiul  dispozițiilor  legii  române  privitoare  la 

atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.  
Aşadar,  moştenirea  vacantă  a  cetățeanului  străin  care  a  avut, 
la  data  deschiderii  moştenirii,  reşedința  obişnuită  în  România  se 
cuvine Statului român, indiferent că aceasta are în componența ei 
bunuri  mobile  sau  imobile.  De  asemenea,  dacă  cetățeanul  român 
cu  reşedința  în  străinătate  a  ales  ca  aplicabilă  legea  română, 
moştenirea vacantă a acestuia se va cuveni tot Statului român11. 
Rezultă,  aşadar,  că  nu  se  cuvin  Statului  român  moştenirile 
vacante  ale  cetățenilor  străini,  situate  sau  aflate  în  România,  în 
măsura în care aceştia nu îndeplinesc condiția de a fi avut, la data 
deschiderii  moştenirii,  reşedința  obişnuită  pe  teritoriul  țării 
noastre,  precum  şi  moştenirile  vacante  ale  cetățenilor  români  cu 
reşedința în străinătate, care nu au ales ca aplicabilă legea română. 
În  finalul  acestei  secțiuni,  ținem  să  aducem  un  argument  de 
principiu în susținerea calității de moştenitor în care este culeasă 
moştenirea  vacantă:  acela  că  una  şi  aceeaşi  realitate  juridică  (am 
denumit  astfel  patrimoniul  celui  decedat  fără  moştenitori  legali 
sau testamentari, ce constituie, în consecință, o moştenire vacantă) 
este firesc a fi dobândită de cei îndreptățiți, în aceeaşi calitate. Este 
impropriu, în opinia noastră, a socoti că unii titulari ai moştenirii 
vacante  sunt  moştenitori,  iar  statul  o  va  culege  în  virtutea  unui 
drept  de  desherență,  fundamentat  pe  atributul  suveranității. 
Unitățile  administrativ‐teritoriale  (comuna,  oraşul,  municipiul), 
când  acestea  culeg  moştenirea  vacantă,  nu  o  pot  face  decât  în 
calitate  de  moştenitori,  măcar  pentru  motivul  că  ele  nu  sunt 
purtătoare  ale  suveranității.  Care  ar  fi  rațiunea  pentru  care  o 
moştenire,  de  asemenea  vacantă,  ce  s‐ar  cuveni  de  această  dată 
statului, să fie culeasă în baza unui alt temei? 
 
 
 

11  A  se  vedea,  în  acest  sens,  şi  Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din 
România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, 
Bucureşti, 2011, p. 308.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 971
4. Particularităţile drepturilor succesorale ale comunei,
oraşului sau municipiului asupra moştenirilor vacante
Drepturile succesorale ale comunei, oraşului sau municipiului 
asupra moştenirilor vacante prezintă următoarele particularități:  
a) Notarul  public  are  posibilitatea,  în  temeiul  dispozițiilor 
art.  1136  alin.  (1)  C.  civ.,  de  a  numi  un  curator  special  al 
moştenirii,  în  ipoteza  în  care  moştenirea  nu  a  fost  acceptată  sau 
dacă  succesibilul  nu  este  cunoscut.  Curatorul  special  are  înda‐
torirea  de  a  apăra  drepturile  moştenitorului  eventual.  Acestuia  îi 
sunt aplicabile, în egală măsură, dispozițiile art. 1117 alin. (3) şi (5) 
C. civ.12. 
De asemenea, în cazul în care  moştenirea  nu  a  fost acceptată 
sau  dacă  succesibilul  nu  este  cunoscut,  acțiunile  împotriva  unei 
asemenea  moşteniri  se  vor  îndrepta  împotriva  unui  curator 
special,  numit  de  notarul  public  competent,  la  cererea  recla‐
mantului [art. 1136 alin. (2) C. civ.]. 
Constatăm  astfel  că  numirea  unui  curator  special  se  poate 
realiza  numai  de  către  notarul  public  competent  din  punct  de 
vedere  teritorial  şi  numai  în  ipoteza  în  care  moştenirea  nu  a  fost 
acceptată (existând succesibili cunoscuți) sau dacă succesibilul nu 
este cunoscut. Distingem, aşadar, între următoarele două situații: 
- notarul  public  trebuie  să  realizeze  această  numire,  dacă 
există  un  litigiu  cu  privire  la  o  astfel  de  moştenire  şi  reclamantul 
solicită acest lucru; 
‐ notarul public poate să facă o astfel de numire, ori de câte ori 
cu  privire  la  o  moştenire  care  nu  a  fost  acceptată  sau  al  cărei 
succesibil nu este cunoscut nu există litigiu. 
b)  Potrivit  dispozițiilor  art.  1136  alin.  (3)  C.  civ.,  „dacă  există 
indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public 

12 Potrivit art. 1117 alin. (3), „în cazul în care conservarea bunurilor moş‐
tenirii  necesită  cheltuieli,  acestea  vor  fi  făcute,  cu  încuviințarea  notarului,  de 
către custodele, prevăzut la alin. (1) sau, în lipsa custodelui, de un curator spe‐
cial, numit de notar pentru administrarea bunurilor”. Potrivit alin. (5) al acelu‐
iaşi text de lege, „custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să 
dea  socoteală  notarului  asupra  cheltuielilor  de  conservare  sau  administrare  a 
acestor  bunuri  la  finalizarea  procedurii  succesorale  sau  atunci  când  notarul 
consideră necesar”.
972 Moştenirea vacantă

competent  încunoştințează  şi  organul  care  reprezintă  comuna, 

oraşul sau, după caz, municipiul”. 
Ar  constitui,  în  opinia  noastră,  un  astfel  de  indiciu,  absența 
moştenitorilor  legali  ai  defunctului,  dublată  de  absența  unui 
testament al acestuia, care să conțină legate.  
c) Codul civil în vigoare consacră, prin dispozițiile art. 1137, o 
instituție  nouă,  aceea  a  somării  succesibililor.  Astfel,  „dacă  în 
termen  de  un  an  şi  6  luni  de  la  deschiderea  moştenirii  nu  s‐a 
înfățişat  niciun  succesibil,  notarul,  la  cererea  oricărei  persoane 
interesate, îi va soma pe toți succesibilii, printr‐o publicație făcută 
la locul deschiderii succesiunii, la locul unde se  află imobilele  din 
patrimoniul  succesoral,  precum  şi  într‐un  ziar  de  largă  circulație, 
pe  cheltuiala  succesiunii,  să  se  înfățişeze  în  termen  de  cel  mult 
două luni de la publicare. Dacă niciun succesibil nu se va prezenta 
în  termenul  fixat  în  publicație,  notarul  va  constata  că  moştenirea 
este vacantă”. 
Se  impune  precizat  faptul  că  somarea  succesibililor  devine 
operantă numai în ipoteza în care există succesibili, iar aceştia nu 
au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal de un 
an.  Nu  se  pune  problema  somării  însă  în  ipoteza  în  care  toți 
succesibilii au renunțat la moştenire (întrucât, potrivit dispozițiilor 
art.  1120  C.  civ.,  aceasta  trebuie  realizată  în  formă  autentică  şi 
trebuie înscrisă în Registrul național notarial). O astfel de situație 
echivalează  cu  absența  moştenitorilor  şi  justifică  constatarea 
vacanței succesorale, independent de somarea succesibililor. Într‐o 
asemenea  ipoteză,  vacanța  succesorală  va  interveni  de  îndată  ce 
succesibilii  au  renunțat  la  moştenire,  chiar  mai  înainte  de 
împlinirea  termenului  de  un  an  de  opțiune  succesorală,  termenul 
de un un an şi 6 luni dispus pentru somarea succesibililor nepre‐
zentând în acest caz nicio relevanță. 
Această  concluzie  rezultă  şi  din  interpretarea  dispozițiilor  
art. 1139 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „comuna, oraşul sau, după 
caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce 
toți succesibilii cunoscuți au renunțat la moştenire (…)”. 
Aşadar,  problema  somării  se  pune  numai  în  ipoteza  în  care 
există succesibili, însă aceştia nu se adresează notarului în termen 
de  un  an  şi  6  luni  de  la  data  deschiderii  moştenirii.  Rezultă, 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 973
implicit,  că  aceştia  nu  şi‐au  exercitat  dreptul  de  opțiune  succeso‐
rală în termenul statuat de lege.  
Dimpotrivă,  aşa  cum  am  arătat,  dacă  există  indicii  că  moş‐
tenirea  urmează  a  fi  declarată  vacantă  (nu  există  moştenitori  sau 
aceştia  sunt  renunțători),  se  impune  luarea  măsurilor  pentru 
administrarea provizorie a bunurilor moştenirii. 
Somarea succesibililor se realizează de către notarul public, la 
cererea  oricărei  persoane  interesate,  prin  următoarele  modalități 
ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, şi nu alternativ: 
‐ o publicație făcută la locul deschiderii moştenirii; 
‐ o publicație făcută la locul unde se află imobilele din patrimo‐
niul succesoral; 
‐ o publicație într‐un ziar de largă circulație. 
Cheltuielile  generate  de  realizarea  acestei  publicități  sunt 
suportate din activul moştenirii. În publicațiile menționate trebuie 
să se prevadă termenul în care succesibilii‐destinatari trebuie să se 
înfățişeze la notarul public care a realizat procedura somării. Acest 
termen nu poate depăşi, în niciun caz, două luni şi începe să curgă 
de la publicare. 
Aşa  cum  am  văzut,  actualul  Cod  civil  consacră,  alături  de 
termenul de opțiune succesorală de un an, noi termene, precum cel 
de somație de un an şi 6 luni şi cel de prezentare a succesibililor de 
două  luni.  Cu  siguranță  că  doctrina  va  pune  în  discuție  natura 
juridică  a  acestor  noi  termene  speciale.  În  condițiile  în  care,  prin 
dispozițiile art. 1103 alin. (3) C. civ., este clarificată natura juridică 
a  termenului  de  opțiune  succesorală,  acesta  fiind  un  termen  de 
decădere căruia i se aplică regulile prescripției extinctive, rămâne 
a fi determinată numai natura juridică a celorlalte două termene.  
Să  fie  vorba,  şi  în  cazul  acestora,  tot  despre  termene  de 
decădere?  Răspunsul  pare  a  fi  negativ.  Într‐adevăr,  termenul  de 
decădere  este  cel  înlăuntrul  căruia  trebuie  exercitat  un  drept 
subiectiv,  în  caz  contrar,  acesta  stingându‐se.  Dar  ce  drepturi 
subiective  trebuie  exercitate  în  termenele  de  un  an  şi  6  luni, 
respectiv de cel mult două luni? Credem că niciun asemenea drept. 
Apreciem  că  primul  termen  (cel  de  un  un  an  şi  6  luni)  este  unul 
limită,  înaintea  împlinirii  lui  neputându‐se  porni  procedura 
somării succesibililor, iar cel de‐al doilea termen (de cel mult două 
974 Moştenirea vacantă

luni  de  la  publicare)  este  dat  pentru  executarea  unei  obligații 
(aceea  de  prezentare  a  succesibilului),  şi  nu  pentru  exercitarea 
unui  drept.  Deşi  consecința  neprezentării  succesibilului  în  ter‐
menul  fixat  este  constatarea  de  către  notarul  public  a  vacanței 
succesorale,  iar  termenii  par  imperativi,  socotim  totuşi  că,  în 
măsura  în  care  notarul  public  nu  a  făcut  această  constatare,  iar 
succesibilul  se  prezintă  în  fața  sa,  chiar  cu  întârziere,  vacanța 
succesorală  este  evitată.  Aceasta  pentru  că  s‐a  realizat,  deşi  cu 
oarecare  dificultate,  mobilizarea  succesibilului  în  definitivarea 
situației  sale  succesorale,  evitându‐se  totodată  un  proces  deter‐
minat de petiția de ereditate, introdusă în temeiul art. 1140 C. civ. 
Cât  priveşte  determinarea  momentului  de  la  care  aceste 
termene  încep  să  curgă,  nu  poate  fi  invocată  de  către  doctrină  şi 
jurisprudență nicio dificultate, întrucât termenul de opțiune de un 
an şi cel de somare a succesibililor de un an şi 6 luni încep să curgă 
de  la  data  deschiderii  moştenirii,  iar  cel  de  două  luni  în  care 
succesibilii  somați  trebuie  să  se  prezinte  la  notarul  public  începe 
să curgă de la publicare. 
Această reglementare a noului Cod civil prezintă, în principal, 
meritul de a‐i determina pe succesibilii delăsători, care urmează a 
se  prevala  mult  mai  târziu,  când  administrarea  probelor  în  cauză 
devine  greu  sau  imposibil  de  realizat,  de  acceptarea  tacită  a 
moştenirii,  să  solicite  notarului  public  competent  eliberarea 
certificatului de moştenitor.  
Întrucât,  în  cazul  oricărei  moşteniri  deschise  sub  imperiul 
Codului civil în vigoare se realizează somarea succesibililor care nu 
s‐au  înfățişat  la  notarul  public  în  termenul  legal,  fără  să  facă  cel 
puțin  o  acceptare  expresă,  putem  concluziona  că  vacanța 
succesorală se constată numai de către notarul public, neputând fi 
realizată, precum în lumina vechiul Cod civil, şi de către instanța de 
judecată13. 

13 Sub incidența Codului civil de la 1864, se considera că instanța de jude‐
cată poate constata existența moştenirii vacante dacă notarul public nu a elibe‐
rat  certificat  de  vacanță  succesorală.  A  se  vedea:  E.  Lipcanu,  Notă  la  sentinţa 
civilă  nr.  269/1982  a  Judecătoriei  Bistriţa,  în  RRD  nr.  11/1983,  pp.  51‐54;  
D. Chirică, op. cit., p. 69; T. Bucureşti, s. a III‐a civ., dec. nr. 1658/1991, în Cule‐
gere de practică judiciară civilă pe anul 1991, p. 131. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 975
d)  Potrivit  dispozițiilor  art.  1139  alin.  (1)  C.  civ.,  „comuna, 
oraşul  sau,  după  caz,  municipiul  intră  în  stăpânirea  de  fapt  a 
moştenirii  de  îndată  ce  toți  succesibilii  cunoscuți  au  renunțat  la 
moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art. 1137, dacă 
niciun  moştenitor  nu  este  cunoscut.  Moştenirea  se  dobândeşte 
retroactiv de la data deschiderii sale”.  
Aşadar,  cu  privire  la  momentul  în  care  comuna,  oraşul  sau, 
după  caz,  municipiul  intră  în  stăpânirea  de  fapt  a  moştenirii, 
distingem  în  puterea  acestui  text  de  lege  între  următoarele  două 
situații: 
‐  toți  succesibilii  cunoscuți  au  renunțat  la  moştenire,  caz  în 
care  cei  îndreptățiți  a  beneficia  de  vacanța  succesorală  intră  de 
îndată în stăpânirea de fapt a acesteia; 
‐ niciun moştenitor nu este cunoscut la împlinirea termenului 
prevăzut  la  art.  1137,  caz  în  care  comuna,  oraşul  sau  municipiul 
intră  în  stăpânirea  de  fapt  a  moştenirii  după  expirarea  acestui 
termen. 
Dacă  însă  deşi  s‐a  constatat  vacanța  moştenirii,  există 
moştenitori,  aceştia  pot  exercita  petiția  de  ereditate  împotriva 
comunei,  oraşului  sau,  după  caz,  municipiului  (art.  1140  C.  civ.). 
Aşadar,  legiuitorul  are  în  vedere  şi  posibilitatea  de  a  exista  alți 
moştenitori decât cei care au renunțat în termenul legal de opțiune 
succesorală  sau  care  s‐au  prezentat  în  termenul  legal  la  notarul 
public care i‐a somat şi au renunțat la moştenire. 
Precizăm,  de  asemenea  că  moştenirea  se  dobândeşte  retro‐
activ de la data deschiderii sale. Este învederat astfel un aspect al 
importanței  pe  care  o  comportă  stabilirea  datei  deschiderii 
moştenirii. 
e)  Comuna,  oraşul  sau,  după  caz,  municipiul  nu  are  drept  de 
opțiune succesorală. 
Potrivit dispozițiilor art. 1139 alin. (2) C. civ., „comuna, oraşul 
sau, după caz municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai 
în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”.  
Cum  răspunderea  pentru  pasiv  presupune  existența  deja  a 
calității  de  moştenitor,  înseamnă  implicit  că,  în  cazul  titularilor 
moştenirii vacante, lipseşte dreptul de opțiune succesorală. Aceştia 
îşi consolidează calitatea de moştenitori, nu prin acceptare, ci prin 
976 Moştenirea vacantă

voința legiuitorului. Astfel se explică, socotim, faptul că în art. 1139 
alin. (2) C. civ. se reiterează un principiu, cel al răspunderii pentru 
pasiv intra vires hereditatis, care, pentru moştenitorii cu drept  de 
opțiune, este reglementat de art. 1114 alin. (2) C. civ., al cărui titlu 
indicativ  este  „Efectele  acceptării”.  Apreciem  totuşi  că  n‐ar  fi  fost 
lipsit  de  interes  pentru  claritatea  reglementării  ca,  în  capitolul 
consacrat  moştenirii  vacante,  să  se  fi  precizat  expres  lipsa 
dreptului  de  opțiune  în  cazul  titularilor  moştenirii  vacante,  şi  nu 
doar  să  se  reafirme  principiul  limitării  la  activul  succesoral  a 
răspunderii pentru pasiv. Aceasta chiar dacă principiul în discuție 
nu‐i vizează pe renunțători, ci doar pe cei care au, fie prin actul lor 
de  voință  (ne  referim  la  succesibilii  care  au  optat  în  sensul 
acceptării), fie în temeiul legii, calitatea de moştenitor. 
Nefiind  recunoscut  comunei,  oraşului  sau,  după  caz,  munici‐
piului  dreptul  de  opțiune  succesorală,  termenul  de  un  an  nu  pre‐
zintă  nicio  relevanță,  notarul  public  putând  cere  constatarea 
vacanței succesorale cel mai târziu în termen de un an şi 8 luni de 
la  data  deschiderii  moştenirii.  Aceeaşi  rațiune  elimină,  în  egală 
măsură,  necesitatea  întocmirii  unui  inventar  al  bunurilor 
succesorale.  
f)  Comuna,  oraşul  sau,  după  caz,  municipiul  este  moştenitor 
sezinar.  
Problema  sezinei  cu  privire  la  moştenirea  vacantă  rămâne  în 
continuare  controversată.  În  literatura  de  specialitate  ulterioară 
intrării  în  vigoare  a  noului  Cod  civil  s‐au  conturat  două  opinii, 
asemănător  perioadei  care  a  precedat  acest  moment.  Deşi  Codul 
civil  în  vigoare  nu  enumeră  beneficiarii  moştenirilor  vacante 
printre  moştenitorii  sezinari  (şi  rezervatari  în  acelaşi  timp),  noi 
tindem  să  apreciem  că,  după  caz,  comuna,  oraşul,  municipiul  sau 
statul  pot  fi  considerați  moştenitori  sezinari14.  În  opinia  noastră, 
legiuitorul  nici  nu  ar  fi  putut  include  beneficiarii  moştenirilor 
vacante în categoria moştenitorilor sezinari, întrucât  ar fi pierdut 
logica determinării acestei specii. De lege lata, sunt sezinari numai 

14  În  acelaşi  sens,  a  se  vedea:  V.  Stoica,  L.  Dragu,  op.  cit.,  pp.  193‐194;  
C.S.  Ricu,  op.  cit.,  p.  346;  Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din  România,  
op.  cit.,  p.  437.  Pentru  opinia  contrară,  a  se  vedea:  C.  Macovei,  D.C.  Dobrilă,  
op. cit., p. 1183; D.C. Florescu, op. cit., p. 163. 
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 977
moştenitorii  rezervatari.  Or,  beneficiarii  moştenirilor  vacante  nu 
sunt  moştenitori  rezervatari.  Cu  toate  acestea,  deşi  persoanele 
juridice  în  discuție  nu  pot  invoca  rezerva  succesorală,  acestea  nu 
pot fi dezmoştenite de către de cuius prin testament, în condițiile în 
care  actul  de  ultimă  voință  al  acestuia  nu  nominalizează  legatari. 
La această concluzie ajungem prin interpretarea dispozițiilor finale 
ale  art. 1138 C. civ.,  potrivit cărora „(...) este considerată  nescrisă 
orice  dispoziție  testamentară  care,  fără  a  stipula  transmiterea 
bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă”. Drept 
urmare,  testatorul  care  nu  are  moştenitori  (nici  legali  şi  nici 
testamentari) sau vocația acestora nu acoperă întreaga moştenire, 
nu  poate  exhereda  prin  testament  statul,  comuna,  oraşul  sau 
municipiul.  În  fapt,  putem  vorbi  de  un  anumit  tip  particular  de 
„rezervă”  a  beneficiarilor  moştenirilor  vacante.  Este  adevărat  că 
aceştia  nu  o  pot  invoca  în  orice  situație,  precum  moştenitorii 
calificați  de  către  Codul  civil  ca  fiind  rezervatari,  ci  numai  atunci 
când  de  cuius  îi  dezmoşteneşte  deşi  nu  are  moştenitori.  Aşadar, 
legiuitorul  protejează  beneficiarii  moştenirilor  vacante  numai  în 
ipoteza în care testatorul doreşte ca bunurile sale să rămână fără 
titular,  contravenind  astfel  prin  voința  sa  principiilor  sistemului 
nostru  de  drept.  În  final,  putem  aprecia  că  acest  tip  de  protecție 
este unul rezidual. 
În continuarea analizei noastre, mai invocăm în sprijinul tezei 
pe care o susținem şi dispozițiile art. 1139 alin. (1) C. civ., potrivit 
cărora  „comuna,  oraşul  sau,  după  caz,  municipiul  intră  în  stăpâ‐
nirea de fapt a moştenirii de îndată ce toți succesibilii cunoscuți au 
renunțat  la  moştenire  ori,  la  împlinirea  termenului  prevăzut  la  
art.  1137,  dacă  niciun  moştenitor  nu  este  cunoscut  (...)”.  Aşadar, 
Codul  civil  nu  leagă  intrarea  în  stăpânirea  de  fapt  a  moştenirii 
vacante  de  eliberarea  certificatului  de  vacanță  succesorală.  Apoi, 
numai  certificatul  de  moştenitor/legatar  are  rolul  de  a  însezina 
moştenitorii  nesezinari,  nu  şi  certificatul  de  vacanță  succesorală, 
care, în temeiul art. 553 C. civ., doar constată vacanța succesorală. 
În  final,  aducem  încă  un  argument  în  sprijinul  opiniei  formu‐
late mai sus, anume acela că beneficiarii moştenirilor vacante pot 
acționa sau pot fi acționați direct în justiție, în legătură cu dreptu‐
978 Moştenirea vacantă

rile  şi  obligațiile  succesorale,  numai  în  virtutea  calității  lor  de 
moştenitori sezinari15. 
Nu  omitem  să  subliniem  însă  faptul  că,  dacă  există  sezină  în 
cazul celor îndreptățiți să culeagă moştenirea vacantă, aceasta are 
particularități  semnificative  față  de  sezina  din  accepțiunea 
consacrată. Aşa încât, mai aproape de adevăr poate fi observația că 
regimul  juridic  al  moştenirii  vacante  are,  în  ceea  ce‐i  priveşte  pe 
cei  îndreptățiți  să  o  culeagă,  şi  unele  trăsături  ce  se  apropie  de 
unele  efecte  ale  sezinei  şi  într‐o  mai  mică  măsură  de  protecția 
oferită  rezervatarilor,  de  rezerva  succesorală.  De  aici  rezultă  încă 
un  posibil  argument  pentru  susținerea  calității  de  moştenitori 
legali, în care subiectele  colective de  drept chemate de lege culeg 
moştenirea vacantă. 
g) Comunei, oraşului sau municipiului i se eliberează certificat 
de vacanță succesorală [art. 553 alin. (2) C. civ.]. 
Constatarea  vacanței  succesorale,  precum  şi  eliberarea 
certificatului de vacanță succesorală se realizează, considerăm noi, 
cel mai târziu la expirarea unui termen de un an şi 8 luni de la data 
deschiderii  moştenirii.  Aşa  cum  am  arătat,  constatarea  vacanței 
succesorale nu se poate face şi de către instanța de judecată. 
Vacanța  succesorală  poate  fi  desființată  prin  exercitarea  de 
către  moştenitori  a  petiției  de  ereditate  împotriva  comunei, 
oraşului sau, după caz, a municipiului (art. 1140 C. civ.).  
Întrucât  este  admisă  coexistența  vacanței  succesorale  cu 
moştenirea legală şi/sau testamentară, în practică poate fi întâlnită 
situația  în  care  notarul  public  eliberează,  cu  privire  la  aceeaşi 
moştenire, atât certificat de moştenitor, cât şi certificat de vacanță 
succesorală. De asemenea, nu poate fi exclusă ipoteza ca unităților 
administrativ‐teritoriale,  beneficiare  ale  drepturilor  succesorale 
asupra  moştenirilor  vacante,  să  le  fie  eliberat  certificat  de 
moştenitor, în măsura în care au fost gratificate prin testament de 
către  defunct.  Mai  mult  chiar,  este  posibil  ca  persoanelor  juridice 
menționate să le fie eliberate două certificate, cu privire la aceeaşi 
moştenire: unul de moştenitor, întrucât au fost instituite de către 
defunct  în  calitate  de  legatari,  şi  unul  de  vacanță  succesorală, 

15 Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, op. cit., p. 437.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 979
pentru  restul  moştenirii,  rămasă  vacantă  prin  absența  moşte‐
nitorilor defunctului. 
Apreciem, de asemenea, că, în lipsa bunurilor, nu poate fi emis 
certificat  de  vacanță  succesorală16.  Într‐o  asemenea  ipoteză,  în 
încheierea  în  care  se  constată  că  nu  sunt  bunuri  se  face  şi  preci‐
zarea  cu  privire  la  absența  moştenitorilor  defunctului,  dosarul 
închizându‐se cu mențiunea „fără avere”. 
Considerăm  că  ultimele  trei  trăsături  caracterizează,  în  egală 
măsură,  şi  drepturile  succesorale  ale  Statului  român17  asupra 
moştenirilor vacante aflate în străinătate. Drept urmare, apreciem 
că  statul  nu  are  drept  de  opțiune  succesorală,  este  moştenitor 
sezinar şi i se eliberează certificat de vacanță succesorală.  
h) În ipoteza în care în masa succesorală, cu privire la care a 
fost  declarată  vacanța  succesorală,  există  bunuri  imobile,  nu 
trebuie  realizată  publicitatea  imobiliară,  întrucât,  potrivit 
dispozițiilor art. 553 alin. (2) C. civ., „moştenirile vacante (…) intră 
în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, 
fără înscriere în cartea funciară”. 

5. Situaţii atipice privind moştenirea vacantă

Relativ  la  moştenirea  vacantă,  aşa  cum  aceasta  este  regle‐
mentată  de  lege  lata,  pot  fi  întâlnite  în  practică  cel  puțin  două 
situații atipice. Astfel: 
A. Bunurile cetățeanului român cu domiciliul în România, care 
formează  obiectul  moştenirii  vacante,  se  află  în  raza  teritorială  a 
cel puțin două unități administrativ‐teritoriale (comune, oraşe sau, 
după caz, municipii); 
B.  Bunurile  care  formează  obiectul  moştenirii  vacante  a 
cetățeanului  român  cu  domiciliul  în  România  se  află  atât  pe 
teritoriul României, cât şi pe teritoriul altui stat. 

16  A  se  vedea,  în  acest  sens,  Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din  
România, op. cit., p. 437.
17  Considerăm  că  statul  poate  fi  instituit  de  către  testator  ca  legatar, 
creându‐i‐se astfel vocație succesorală testamentară chiar în lumina dispoziții‐
lor noului Cod civil, care atribuie moştenirile vacante aflate pe teritoriul Româ‐
niei comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.
980 Moştenirea vacantă

În  aceste  cazuri,  este  necesară,  pe  de  o  parte,  identificarea 

beneficiarilor  moştenirii  vacante,  iar,  pe  de  altă  parte,  deter‐
minarea  competenței  teritoriale  a  notarului  public  cât  priveşte 
administrarea provizorie a bunurilor şi somarea succesibililor.  
A.  În  ipoteza  în  care  bunurile  succesorale  care  formează 
obiectul moştenirii vacante se află în raza teritorială a mai multor 
unități  administrativ‐teritoriale,  se  aplică  dispozițiile  art.  1138  
C.  civ.,  potrivit  cărora  moştenirile  vacante  se  cuvin  comunei,  ora‐
şului sau, după caz, municipiului în a căror rază teritorială se aflau 
bunurile  la  data  deschiderii  moştenirii.  Rezultă,  aşadar,  că  mai 
multe  unități  administrativ‐teritoriale  dobândesc  vocație  succe‐
sorală față de moştenirea vacantă a aceleiaşi persoane decedate.  
Spre  exemplu, de cuius, lipsit  atât de  moştenitori legali, cât şi 
testamentari, lasă după moartea sa următoarele bunuri:  
‐ un apartament împreună cu mobilierul aferent, în Municipiul 
Târgovişte, unde a avut şi ultimul domiciliu; 
‐  o  casă,  de  asemenea  mobilată,  un  autoturism  de  teren  şi  o 
importantă sumă de bani la o bancă din Municipiul Braşov; 
‐ un teren având suprafața de 5.000 m.p. şi mai multe bunuri 
mobile în comuna Valea Călugărească, județul Prahova.  
Într‐o  astfel  de  situație,  fiecare  dintre  cele  trei  unități 
administrativ‐teritoriale  beneficiază  de  bunurile  aflate  în  raza  sa 
teritorială.  Orice  altă  soluție,  considerăm  noi,  este  inadmisibilă  în 
lumina dispozițiilor imperative ale art. 1138 C. civ.  
Neprezentarea uneia dintre autoritățile administrației publice 
competente  nu  împiedică  eliberarea  certificatului  de  vacanță 
succesorală pentru autoritățile prezente. Într‐o asemenea ipoteză, 
notarul public va disjunge din oficiu cauza, va înregistra dosarul şi 
va continua procedura succesorală pentru celelalte bunuri18. 
Aparent,  această  soluție  ar  genera  unele  complicații  cât  pri‐
veşte  administrarea  provizorie  a  bunurilor  moştenirii  şi  somarea 
succesibililor.  Devine  necesar,  aşadar,  să  oferim  un  răspuns  şi 
următoarelor trei întrebări:  
a)  Care  este  notarul  public  competent  ce  poate,  respectiv 
trebuie, să numească un curator special al moştenirii? 

18  A  se  vedea,  în  acest  sens,  Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din  
România, op. cit., p. 437.
Bogdan Pătraşcu, Ilioara Genoiu 981
b) Care este notarul public competent a încunoştința organul 
care reprezintă comuna,  oraşul  sau  municipiul despre indiciile  că 
moştenirea va deveni vacantă? 
c)  Care  este  notarul  public  căruia  persoanele  interesate  i  se 
pot adresa în vederea somării succesibililor? 
Întrucât Codul civil nu a oferit un răspuns acestor întrebări în 
art.  1135‐1140,  afectate  expres  moştenirii  vacante,  apelăm  la 
dispozițiile aceluiaşi act normativ, incidente în materia deschiderii 
moştenirii [art. 954 alin. (2) şi (3)]. Potrivit acestora, moştenirea se 
deschide  la  ultimul  domiciliu  al  defunctului.  Dacă  acesta  nu  este 
cunoscut,  moştenirea  se  deschide  la  locul  din  țară,  aflat  în 
circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca, în 
această  circumscripție,  să  existe  cel  puțin  un  bun  imobil  al  celui 
care lasă moştenirea. În cazul în care, în patrimoniul succesoral nu 
există  bunuri  imobile,  locul  deschiderii  moştenirii  este  în 
circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca, în 
această circumscripție, să se afle bunuri mobile ale celui care lasă 
moştenirea. 
Aşadar,  în  exemplul  ales,  competent  a  solicita  administrarea 
provizorie  a  bunurilor  şi  a  realiza  somarea  succesibililor  este 
notarul  public  din  Târgovişte,  întrucât  în  această  localitate 
defunctul  a  avut  ultimul  domiciliu,  deşi  vor  culege,  cu  titlu  de 
moştenire vacantă, bunurile aflate în raza lor teritorială şi celelalte 
două unități administrativ‐teritoriale menționate mai sus.  
B.  În  ipoteza  în  care  bunurile  care  formează  obiectul 
moştenirii  vacante  se  află  atât  pe  teritoriul  României,  cât  şi  pe 
teritoriul  altui  stat,  operează  în  mod  cumulativ  dispozițiile  
art.  1138  C.  civ.,  potrivit  cărora  moştenirile  vacante  se  cuvin 
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază terito‐
rială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii, şi ale art. 553 
alin.  (3)  C.  civ.,  potrivit  cărora  moştenirile  vacante  aflate  în 
străinătate se cuvin Statului român.  
Aşadar, în această ipoteză, există două categorii de beneficiari 
ai  drepturilor  succesorale  asupra  moştenirii  vacante  aparținând 
aceluiaşi defunct, bunurile succesorale aflate în România revenind, 
după  caz,  comunei,  oraşului  sau  municipiului  în  a  cărui  rază 
teritorială se aflau la data deschiderii moştenirii, iar cele aflate în 
străinătate cuvenindu‐se Statului român.  
982 Moştenirea vacantă

Putem folosi, şi în acest caz, exemplul de la ipoteza A, pe care 
însă  îl  completăm  cu  încă  un  element:  defunctul  a  deținut  în 
proprietate bunuri care, la data deschiderii moştenirii, se aflau pe 
teritoriul statului francez. Bunurile aparținând moştenirii vacante, 
situate  pe  teritoriul  României,  vor  reveni  celor  trei  unități 
administrativ‐teritoriale în a căror rază teritorială acestea se aflau 
la data deschiderii moştenirii, iar cele situate pe teritoriul statului 
francez vor fi culese de către Statul român. 
Cât  priveşte  administrarea  provizorie  a  bunurilor  şi  somarea 
succesibililor  în  această  ipoteză,  apelăm,  de  asemenea,  la 
dispozițiile  Codului  civil  referitoare  la  deschiderea  moştenirii, 
pentru  a  determina  competența  teritorială  a  notarului  public. 
Astfel,  potrivit  dispozițiilor  art.  954  alin.  (3)  partea  finală  C.  civ., 
„(...) atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate 
în  România,  locul  deschiderii  moştenirii  este  în  circumscripția 
notarului public cel dintâi sesizat”.  
Interpretând per a contrario aceste dispoziții legale, rezultă că 
cele  trei  proceduri  vor  fi  realizate,  şi  în  acest  caz,  după  aceleaşi 
reguli prezentate la prima ipoteză, întrucât situația pe care noi am 
supus‐o analizei presupune existența de bunuri succesorale atât în 
țară,  cât  şi  în  străinătate.  Drept  urmare,  este  competent  a  realiza 
cele trei proceduri notarul public din Târgovişte, unde defunctul a 
avut  cel  din  urmă  domiciliu.  Aceeaşi  soluție  se  impune,  în  egală 
măsură, în ipoteza în care de cuius a deținut în proprietate bunuri 
atât în România, cât şi în alte câteva state. 
Lucia Uţă 983

CAPITOLUL IV
PARTAJUL SUCCESORAL ŞI RAPORTUL

PARTAJUL SUCCESORAL

(art. 1143­1145, 
art. 1155­1163) 
 

1. Încetarea stării de indiviziune prin partaj

În  reglementarea  noului  Cod  civil,  indiviziunea,  privită  ca 
modalitate  a  patrimoniului,  îşi  găseşte  aplicarea  în  materie 
succesorală.  
Faptul  morții  determină  deschiderea  moştenirii1,  moment  în 
care  se  produce  şi  transmiterea  patrimoniului  persoanei  fizice 
decedate  către  una  sau  mai  multe  persoane  în  ființă  [art.  954 
alin.  (1)  C.  civ.].  Acceptarea  consolidează  doar  transmiterea  moşte‐
nirii realizată de plin drept la data decesului [art. 1114 alin. (1) C. civ.]. 
Indiviziunea  este  starea  în  care  se  găsesc  moştenitorii  după 
deschiderea  succesiunii2,  când  dreptul  real  asupra  patrimoniului 


Autor:
Lector univ. dr. Lucia Uţă – Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
1 B. Pătraşcu, Continuitate şi discontinuitate în reglementarea opţiunii suc­
cesorale,  în  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2010,  
pp.  249‐250;  G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglementarea 
noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 640‐641.
2 I. Popa, Moşteniri şi liberalităţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 
572‐573.
984 Partajul succesoral

succesoral, privit ca universalitate juridică3, este fracționat în cote‐
părți  cunoscute,  fără  ca  vreunul  dintre  moştenitori  să  aibă  un 
drept  de  proprietate  exclusivă  asupra  unuia  sau  unora  dintre 
bunurile succesorale.  
Dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar, precum şi 
dovada  dreptului  de  proprietate  al  moştenitorilor  acceptanți  asu‐
pra  bunurilor  din  masa  succesorală,  în  cota  care  se  cuvine  fiecă‐
ruia, se fac cu certificatul de moştenitor4 [art. 1133 alin. (1) C. civ.]. 
În doctrină, s‐a observat că proprietatea comună pe cote‐părți 
obişnuită apare, de cele mai multe ori, ca o consecință a moştenirii, 
atunci  când  defunctul  lasă  mai  mulți  moştenitori,  fiecare  dobân‐
dind  numai  o  cotă‐parte  din  dreptul  asupra  bunurilor  ce  intră  în 
masa  succesorală5.  Această  formă  a  coproprietății  se  caracteri‐
zează prin aceea că bunul nefracționat în materialitatea sa aparține 
concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei având o cotă‐
parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate6.  
Față  de  dispozițiile  art.  631  şi  art.  633  C.  civ.7,  considerăm, 
alături de alți autori, că starea de indiviziune este supusă aceluiaşi 
regim juridic aplicabil coproprietății obişnuite8. 
  „Indiviziunea ia sfârşit prin împărțeală sau partaj. Acțiunea în 
împărțeală nu are ca scop recunoaşterea unui drept preexistent, ci 

3  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale  în  reglementarea  noului 
Cod  civil,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2013,  p.  3;  conform  art.  31  C.  civ.,  „orice 
persoană  fizică  sau  persoană  juridică  este  titulară  a  unui  patrimoniu  care  in‐
clude  toate  drepturile  şi  datoriile  ce  pot  fi  evaluate  în  bani  şi  aparțin  acesteia. 
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazu‐
rile şi condițiile prevăzute de lege. (3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele 
patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III‐a, 
cele  afectate  exercitării  unei  profesii  autorizate,  precum  şi  alte  patrimonii  de‐
terminate potrivit legii”.
4 Potrivit dispozițiilor art. 1132  C. civ., „certificatul de moştenitor se elibe‐
rează de către notarul public şi cuprinde constatările referitoare la patrimoniul 
succesoral,  numărul  şi  calitatea  moştenitorilor  şi  cotele  ce  le  revin  din 
acest patrimoniu, precum şi alte mențiuni prevăzute de lege”.
5 C. Bîrsan, op. cit., p. 203.
6 Ibidem, p. 199.
7 Pentru dezvoltări, a se vedea infra, Proprietatea comună.
8 E. Chelaru, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coor‐
donatori), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, 
p. 1187.
Lucia Uţă 985
o  prefacere  a  regimului  proprietății.  Prin  efectul  acestei  acțiuni, 
dreptul  indiviz  al  fiecărui  comoştenitor  asupra  masei  de  împărțit 
va  fi  înlocuit  cu  un  drept  diviz  şi  exclusiv  asupra  bunurilor 
cuprinse în lotul său”9. 
Partajul, ca mod de încetare a coproprietăți, este reglementat 
la  art.  669‐686  C.  civ.,  texte  care  alcătuiesc  Secțiunea  a  5‐a 
„Partajul” a Capitolului IV „Proprietatea comună” din Titlul al II‐lea 
„Proprietatea  privată”,  în  privința  partajului  succesoral  existând 
câteva  dispoziții  speciale,  ce  se  regăsesc  în  cuprinsul  Secțiunii  1 
„Dispoziții  generale  referitoare  la  partajul  succesoral”  al 
Capitolului  IV  „Partajul  succesoral  şi  raportul”  din  Titlul  IV 
„Transmisiunea şi partajul moştenirii”. 
Prevederile art. 669‐686 C. civ., care constituie dreptul comun 
în  materia  partajului,  sunt  aplicabile  şi  în  cazul  partajului 
succesoral,  în  măsura  în  care  nu  sunt  incompatibile  cu  acesta, 
conform dispozițiilor art. 1143 alin. (2) C. civ.10. 
Prin partajul succesoral, starea de indiviziune în care s‐au aflat 
moştenitorii  încetează,  fiecare  dintre  aceştia  dobândind  un  drept 
de  proprietate  exclusivă  asupra  unuia  sau  mai  multor  bunuri 
determinate din masa succesorală. 
Partajul  succesoral  (împărțirea  moştenirii)  poate  fi  încheiat 
numai  între  moştenitorii  aflați  în  indiviziune  şi  are  ca  obiect 
bunurile  din  masa  succesorală,  fructele  produse  de  acestea, 
precum  şi  bunurile  readuse  la  masa  de  împărțit,  ca  urmare  a 
raportului donațiilor sau reducțiunii liberalităților excesive11. 
În  principiu,  nu  sunt  supuse  partajului  succesoral12  bunurile 
care au făcut obiectul unui partaj de ascendent ori al unei clauze de 
preciput13. Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate 

9 M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 457.
10 C.S. Ricu, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, 
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1143.
11 I. Popa, op.  cit., p. 559.
12 Ibidem, p. 573.
13 Potrivit dispozițiilor art. 333 alin. (1) C. civ., „prin convenția matrimoni‐
ală se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul 
moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute  în devălmăşie 
sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia 
dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei”.
986 Partajul succesoral

bunurile  moştenirii,  bunurile  necuprinse  se  vor  partaja  conform 

legii (art. 1162 C. civ.). 
Dacă  prin  partajul  de  ascendent  se  încalcă  rezerva  succe‐
sorală  a  vreunui  descendent  sau  a  soțului  supraviețuitor,  sunt 
aplicabile  dispozițiile  privitoare  la  reducțiunea  liberalităților 
excesive [art. 1163 alin. (3) C. civ.]. 
Tot  astfel,  clauza  de  preciput  nu  este  supusă  raportului 
donațiilor,  ci  numai  reducțiunii,  în  condițiile  art.  1096  alin.  (1)  şi 
(2) C. civ. 
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat 
dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii 
[art.  1059  alin.  (1)  C.  civ.].  Altfel  spus,  bunul  ce  a  format  obiectul 
legatului cu titlu particular va avea un proprietar exclusiv, care nu 
se află nici un moment în indiviziune cu ceilalți moştenitori. 
„Mormintele de familie, construite în  temeiul unei concesiuni 
administrative asupra unui loc din cimitir nu pot fi nici împărțite în 
natură,  nici  vândute  la  licitație.  Ele  de  altfel  nu  fac  obiectul  unui 
drept de proprietate, ci al unui drept real imobiliar de folosință, în 
cadrul regulamentelor administrative. 
Mormintele  nu  se  transmit  prin  succesiune,  ci  rămân  în 
folosința  comună  a  membrilor  familiei  şi  a  soțului  supraviețuitor 
(…)”14. 
Pot  cere  împărțirea  moştenirii  nu  doar  comoştenitorii,  ci  şi 
creditorii personali ai comoştenitorilor [art. 678 alin. (1) C. civ.] ori 
creditorii succesiunii.15 

14 M. Eliescu, op. cit., p. 469. 

Locul de veci nu se afla în patrimoniul defunctului la data decesului pentru 
a putea intra în patrimoniul părților pe cale succesorală, defunctul având asupra 
acestui  loc  de  veci  doar  un  drept  de  folosință,  în  baza  actului  de  concesiune. 
Nefiind  un  bun  în  patrimoniul  succesoral,  acesta  nu  poate  fi  evaluat  şi  supus 
partajului  prin  atribuirea  unuia  dintre  coproprietari,  cu  obligarea  acestuia  la 
plata sultei (C. Ap. Bucureşti, secția a III‐a civilă, minori şi familie, dec. nr. 809 
din 12 mai 2009, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea. Vol. II. Transmisiunea moşte­
nirii. Dezbaterea succesiunii. Doctrină şi practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, 
Bucureşti, 2011, p. 366).
15 I. Popa, op. cit., p. 573; conform art. 1156 C. civ., „(1) înainte de partajul 
succesoral,  creditorii  personali  ai  unui  moştenitor  nu  pot  urmări  partea 
acestuia din bunurile moştenirii. (2) Creditorii personali ai moştenitorilor şi 
orice persoană ce justifică un interes legitim pot să ceară partajul în numele 
Lucia Uţă 987
2. Caracterul imprescriptibil al partajului
Ca  şi  în  cazul  încetării  coproprietății  prin  partaj  (art.  669  
C. civ.), şi în situația particulară a sistării stării de indiviziune, legea 
consacră,  prin  dispoziții  exprese  şi  imperative16,  caracterul 
imprescriptibil  al  partajului  succesoral.  Potrivit  dispozițiilor  
art. 1143 alin. (1) C. civ., „nimeni nu poate fi obligat să rămână în 
indiviziune.  Moştenitorul  poate  cere  oricând  ieşirea  din  indivi‐
ziune, chiar şi atunci când există convenții sau clauze testamentare 
care prevăd altfel”. 
Orice clauză testamentară sau convenție a moştenitorilor prin 
care  s‐ar  stabili  obligativitatea  menținerii  stării  de  indiviziune  se 
sancționează  cu  nulitatea.  În  doctrină,  au  fost  socotite  însă  pe 
deplin  compatibile  cu  partajul  succesoral  prevederile  art.  672  
C.  civ.,  ce  reglementează  convențiile  privitoare  la  suspendarea 
partajului,  precum  şi  acelea  ale  art.  669  şi  art.  673  C.  civ.  privind 
suspendarea  partajului  prin  lege  sau  hotărâre  judecătorească. 
Astfel,  s‐a  apreciat  că,  prin  convenție,  a  cărei  reînnoire  ar  fi  posi‐
bilă,  moştenitorii  s‐ar  putea  învoi  în  privința  amânării  partajului 
pentru o perioadă de cel mult 5 ani, dacă au interes să rămână în 
indiviziune. O atare soluție a fost explicată prin aceea că din inter‐
pretarea art. 1143 alin. (1) C. civ. rezultă neîndoielnic posibilitatea 
denunțării  unilaterale  de  către  moştenitorul  care  cere  ieşirea  din 
indiviziune a convenției de suspendare a partajului17. 

debitorului lor, pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială 
sau pot să intervină în procesul de partaj.  (3) Ceilalți moştenitori pot obține 
respingerea  acțiunii  de  partaj  introduse  de  către  creditor,  plătind  datoria  în 
numele şi pe seama moştenitorului debitor. (4) Creditorii pot solicita revoca­
rea partajului fără a fi obligați să dovedească frauda copărtaşilor numai dacă, 
deşi  au  cerut  să  fie  prezenți,  partajul  s‐a  realizat  în  lipsa  lor  şi  fără  să  fi  fost 
convocați.  În  toate  celelalte  cazuri,  acțiunea  în  revocarea  partajului  rămâne 
supusă  dispozițiilor  art.  1.562.  (5)  Din  bunurile  moştenirii  atribuite  la  par­
taj,  precum  şi  din  cele  care  le  iau  locul  în  patrimoniul  moştenitorului, 
creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali 
ai moştenitorului.  (6) Dispozițiile alin. (5) sunt aplicabile şi legatarilor cu titlu 
particular  ori  de  câte  ori  obiectul  legatului  nu  constă  într‐un  bun  individual 
determinat”.
16 E. Chelaru, op. cit., p. 1186.
17 Ibidem, p. 1187.
988 Partajul succesoral

Convențiile  de  suspendare  a  partajului  pot  fi  opuse  credi‐

torilor personali ai moştenitorilor numai dacă, înainte de naşterea 
creanțelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor mobile sau au 
fost  autentificate  în  cazul  bunurilor  imobile  şi  s‐au  îndeplinit 
formalitățile  de  publicitate  prevăzute  de  lege,  atunci  când  este 
cazul [art. 678 alin. (4) C. civ.]. 
Potrivit dispozițiilor art. 638 alin. (2) şi (3) C. civ., „(2) fructele 
naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un 
coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost 
consumate  ori  înstrăinate  sau  nu  au  pierit    şi  pot  fi  identificate 
distinct.  În  caz  contrar,  coproprietarul  interesat  are  dreptul  la 
despăgubiri,  cu  excepția  cazului  în  care  fructele  au  pierit  în  mod 
fortuit.  Dreptul la  acțiunea în despăgubiri  este supus prescripției, 
potrivit  dreptului  comun.  (3)  Dreptul  de  a  reclama  fructele  civile 
ale  bunului  comun  însuşite  de  un  coproprietar  este  supus 
prescripției, potrivit dreptului comun”. 
Cererea privind restituirea cotei‐părți din datoriile şi sarcinile 
succesorale  este  o  acțiune  personală,  patrimonială,  prescriptibilă 
în termenul general de prescripție, indiferent dacă este promovată 
pe cale separată sau în cadrul cererii de partaj18. 
Instanța  supremă  a  stabilit,  printr‐o  decizie  în  interesul  legii, 
în  sensul  că  acțiunile  privind  lichidarea  pretențiilor  referitoare  la 
cheltuielile  de  înmormântare  şi  respectarea  tradițiilor  religioase, 
ce  compun  pasivul  succesoral,  sunt  prescriptibile  în  termenul 
general  de  prescripție,  atât  în  situația  în  care  sunt  formulate  în 
cadrul  acțiunii  de  ieşire  din  indiviziune,  cât  şi  atunci  când  sunt 
formulate pe cale separată19. 
În fine, se impune a fi menționate şi dispozițiile art. 675 C. civ., 
potrivit  cărora  partajul  este  inadmisibil  în  situația  în  care  dreptul 
de proprietate asupra bunului a fost dobândit prin uzucapiune de 
coproprietarul care l‐a folosit exclusiv20. 
 
 

18 I. Popa, op. cit., p. 558.
19  ÎCCJ,  Secțiile  inite,  dec.  nr.  6  din  19  ianuarie  2009,  M.  Of.  nr.  321  din  
14 mai 2009.
20 C. Bîrsan, op. cit., p. 236.
Lucia Uţă 989
3. Formele partajului
Regulile  privind  partajul  cuprinse  în  Secțiunea  a  5‐a  a 
Capitolului  IV  „Proprietatea  comună”  din  Titlul  II  „Proprietatea 
privată”  a  Cărții  a  III‐a  „Despre  bunuri”  a  noului  Cod  civil  sunt 
aplicabile  bunurilor  aflate  în  coproprietate,  indiferent  de  izvorul 
său (art. 686 C. civ.). 
Partajul  poate  fi  voluntar  sau  judiciar  (art.  670  C.  civ.), 
parțial  sau  total.  Dacă  partajul  nu  cuprinde  toate  bunurile 
comune, pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj 
suplimentar [art. 684 alin. (3) C. civ.]. 
Partajul  convențional  (voluntar)  dă  expresie  acordului  de 
voințe al coproprietarilor, în sensul încetării coproprietății. Aceştia 
„vor putea combina partajul prin bună‐învoială cu cel judecătoresc. 
Comoştenitorii  însă  nu  pot  folosi,  în  tot  sau  în  parte,  împărțeala 
prin  bună‐învoială,  decât  dacă  cea  judecătorească  nu  este 
obligatorie”21. 
Partajul  judiciar,  reglementat  ca  procedură  specială,  ce 
urmează  normele  înscrise  în  Codul  de  procedură  civilă,  are  loc 
numai dacă părțile nu se înțeleg sau dacă legea îl impune. 
Potrivit  prevederilor  art.  233 din Ordinul ministrului justiției 
nr. 2333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a 
Legii  notarilor  publici  şi  a  activității  notariale22,  în  funcție  de 
natura  sa  litigioasă  sau  nelitigioasă,  procedura  succesorală  este 
numai de competența instanței de judecată sau a notarului public. 
Când,  pe  calea  partajului  voluntar,  s‐a  împărțit  întregul  bun 
sau întreaga masă de împărțit, partajul judiciar este inadmisibil23. 

21 M. Eliescu, op. cit., p. 510.
22 Publicat în M. Of. nr. 479 din 1 august 2013.
23 Nu poate fi formulată în mod valabil o nouă cerere de partaj, dacă, ante‐
rior,  bunurile  au  făcut  obiectul  unui  partaj  voluntar  autentic,  nemaiexistând 
starea  de  coproprietate,  chiar  dacă  s‐ar  pretinde  că  s‐a  intenționat  fraudarea 
drepturilor creditorilor, cât timp actul de partaj nu a fost atacat şi desființat prin 
procedurile  specifice  în  acest  sens  (C.  Ap.  Bucureşti,  s.  a  III‐a  civilă  şi  pentru 
cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 1343 din 4 septembrie 2007, în M. Paras‐
chiv, Partajul judiciar. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 55 
şi 56).
990 Partajul succesoral

Încetarea  stării  de  indiviziune  cu  privire  la  bunurile  care 

constituie  amintiri  de  familie,  în  sensul  art.  1141  C.  civ.,  este 
posibilă doar prin partaj voluntar.  În cazul în care nu se realizează 
partajul  voluntar,  bunurile  care  constituie  amintiri  de  familie 
rămân în indiviziune (art. 1142 C. civ.). 
Potrivit  prevederilor  art.  66  alin.  (1)  din  Legea  nr.  71/2011, 
normele  noului  Cod  civil  privind  partajul  se  aplică  numai  con‐
vențiilor de partaj încheiate după intrarea sa în vigoare şi cererilor 
de chemare în judecată formulate după acelaşi moment. 

3.1. Partajul voluntar

Convenția de partaj este necesar să îndeplinească toate condi‐
țiile de validitate ale actului juridic civil24. Potrivit dispozițiilor art. 
684  C.  civ.,  partajul  prin  bună‐învoială  poate  fi  desființat  pentru 
aceleaşi cauze ca şi contractele. 
Partajul  făcut  fără  participarea  tuturor  coproprietarilor  este 
lovit  de  nulitate  absolută.  Împărțeala  prin  bună‐învoială  este  însă 
valabilă,  chiar  dacă  nu  cuprinde  toate  bunurile  comune,  fiind 
îngăduită  atât  pentru  întreg,  cât  şi  pentru  parte.  Moştenitorii  ar 
putea  împărți  prin  bună‐învoială,  de  exemplu,  bunurile  succe‐
sorale mobile, urmând ca partajul bunurilor imobile să se facă pe 
cale judiciară25. 
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exercițiu ori 
are capacitate de exercițiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin 
bună‐învoială,  dar  numai  cu  autorizarea  instanței  de  tutelă, 
precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal (art. 674 C. civ.). 
Conform  art.  1144  C.  civ.,  „(1)  dacă  toţi  moştenitorii  sunt 
prezenți şi au capacitate de exerciţiu deplină, partajul se poate 
realiza prin bună învoială, în forma şi prin actul pe care părțile le 
convin.  Dacă  printre  bunurile  succesorale  se  află  imobile, 
convenţia de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub 
sancţiunea  nulităţii  absolute.  (2)  Dacă  nu  sunt  prezenți  toți 
moştenitorii  ori  dacă  printre  ei  se  află  minori  sau  persoane  puse 
sub  interdicție  judecătorească  ori  persoane  dispărute,  atunci  se 

24 C. Bîrsan, op. cit., p. 238.
25 M. Eliescu, op. cit., p. 511.
Lucia Uţă 991
vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, 
iar  partajul  voluntar  se  va  realiza  cu  respectarea  regulilor 
referitoare  la  protecția  persoanelor  lipsite  de  capacitate  de 
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori privitoare la 
persoanele dispărute”. 
În  cadrul  procedurii  succesorale  notariale,  în  cazul  moşteni‐
torului incapabil, se citează reprezentantul său legal şi autoritatea 
tutelară [art. 105 alin. (5) din Legea nr. 36/199526]. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  244  alin.  (8)  din  Ordinul  
nr.  2333/C/2013,  punerea  sigiliilor,  ca  măsură  de  conservare  a 
bunurilor,  fie  înainte  de  inventarierea  acestora,  fie  la  finalizarea 
operațiunii de inventariere, se face numai de către notarul public, 
după  care  acesta  le  va  preda  unui  custode  sau  curator  special 
stabilit potrivit Codului civil. 
Din  interpretarea  dispozițiilor  legale  mai  sus  menționate, 
rezultă  că  pentru  încheierea  valabilă  a  convenției  de  partaj  este 
necesară  îndeplinirea  cumulativă  a  următoarelor  condiții:  toți 
moştenitorii  aflați  în  indiviziune  sunt  prezenți  ori  sunt  repre‐
zentați27;  aceştia  au  capacitate  deplină  de  exercițiu  ori  au  fost 
respectate  regulile  privind  protecția  persoanelor  lipsite  de  capa‐
citate  de  exercițiu  sau  cu  capacitate  de  exercițiu  restrânsă;  s‐a 
realizat acordul lor privind împărțirea moştenirii pe această cale şi 
modalitățile  concrete  de  împărțire28.  Dacă  printre  bunurile 
succesorale  se  află  imobile,  convenția  de  partaj  trebuie  încheiată, 
ad validitatem,  în formă autentică. 
Modul de împărțire cu privire la care moştenitorii pot conveni 
este  unul  dintre  cele  prevăzute  de  art.  676  C.  civ.  Astfel,  fiecare 
moştenitor  poate  primi  în  proprietate  exclusivă  unul  sau  mai 
multe bunuri individual determinate, egalizarea loturilor în raport 
de  cotele‐părți  din  dreptul  asupra  moştenirii  realizându‐se  prin 
plata  unei  sume  de  bani  cu  titlu  de  sultă;  toate  bunurile  pot  fi 
atribuite  unui  singur  moştenitor,  care  va  plăti  celorlalți  sultele 
corespunzătoare  fracțiunii  lor  din  dreptul  asupra  moştenirii; 
bunurile  succesorale  pot  fi  vândute  în  modul  stabilit  de 

26 Republicată în M. Of. nr. 72 din 4 februarie 2013.
27 E. Chelaru, op. cit., p. 1188.
28 I. Popa, op. cit., p. 574.
992 Partajul succesoral

moştenitori ori la licitație publică, dacă aceştia nu se înțeleg asupra 
modului de vânzare, prețul fiind distribuit între ei proporțional cu 
cota‐parte a fiecăruia din drept. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  112  alin.  (3)  din  Legea  notarilor 
publici  şi  activității  notariale  nr.  36/1995,  republicată,  cu 
modificările şi completările ulterioare, „(3) dacă moştenitorii şi‐au 
împărțit  bunurile  prin  bună‐învoială,  în  încheiere  se  va  arăta 
modul  de  împărțeală  şi  bunurile  succesorale  atribuite  fiecăruia. 
Actul  de  împărţeală  va  putea  fi  cuprins  în  încheierea  finală 
sau  se  va  putea  întocmi  separat,  în  una  dintre  formele 
prescrise de lege”. 
Împărțeala  poate  fi  nulă  pentru  motive  de  formă,  pentru 
incapacitate ori pentru vicii de consimțământ sau poate fi revocată 
la cererea creditorilor moştenitorilor29. 
 Creditorii  personali  ai  moştenitorilor  şi  orice  persoană  ce 
justifică  un  interes  legitim  pot  pretinde  să  fie  prezenți  la  partajul 
prin  bună‐învoială.  Ei  pot  cere  revocarea  partajului,  fără  a  fi 
obligați  să  dovedească  frauda  copărtaşilor  numai  dacă,  deşi  au 
cerut să fie prezenți, partajul s‐a realizat în lipsa lor şi fără să fi fost 
convocați. În toate celelalte cazuri, acțiunea în revocarea partajului 
rămâne supusă dispozițiilor art. 1562 [art. 1156  C. civ.]. 

3.2. Partajul judiciar

Procedura partajului judiciar este reglementată în noul Cod de 
procedură civilă la art. 979‐995, fără a se face vreo distincție după 
cum prin aceasta se urmăreşte a se pune capăt coproprietății sau 
stării de indiviziune. 
Potrivit  dispozițiilor  art.  979  C.  pr.  civ.,  judecarea  oricărei 
cereri  de  partaj  privind  bunuri  asupra  cărora  părțile  au  un  drept 
de  proprietate  comună  se  face  după  procedura  specială 
reglementată în Cod, cu excepția cazurilor în care legea prevede o 
altă procedură. 
Conform art. 94 pct. 1 lit. i) C. pr. civ., competența materială de 
soluționare  a  cererilor  de  partaj  formulate  pe  cale  principală 

29 M. Eliescu, op. cit., p. 542. 
Lucia Uţă 993
revine  judecătoriei.  Competența  teritorială  în  cazul  partajului 
succesoral  se  determină  după  regulile  prevăzute  de  art.  118  
C.  pr.  civ.,  potrivit  cu  care:  „(1)  În  materie  de  moştenire,  până  la 
ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei 
celui din urmă domiciliu al defunctului: 1. cererile privitoare la 
validitatea  sau  executarea  dispozițiilor  testamentare;  2.  cererile 
privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privi‐
toare la pretențiile pe care moştenitorii le‐ar avea unul împotriva 
altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împo‐
triva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testa‐
mentar.  (2)  Cererile  formulate  potrivit  alin.  (1)  care  privesc  mai 
multe moşteniri deschise succesiv sunt de competența exclusivă a 
instanței ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncți”.  
Dacă  părțile  ajung  la  o  înțelegere  cu  privire  la  împărțirea 
bunurilor, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor. Împărțeala se 
poate  face  prin  bună‐învoială  şi  dacă  printre  cei  interesați  se  află 
minori, persoane puse sub interdicție judecătorească sau persoane 
dispărute,  însă  numai  cu  încuviințarea  prealabilă  a  instanței  de 
tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a ocroti‐
torului legal. 
Aşa  cum  rezultă  din  expunerea  de  motive  a  noului  act 
normativ,  reglementarea  propusă  instituie  reguli  mai  accesibile 
părților  pentru  soluționarea  cererilor  de  împărțeală,  promovând 
principiul  soluționării  litigiului  pe  baza  înțelegerii  părților.  Astfel, 
se conferă acestora posibilitatea să ajungă la o înțelegere cu privire 
la împărțirea bunurilor în orice fază a procesului de partaj. 
În  procedura  partajului  judiciar  se  admite  şi  tranzacția 
parțială30,  asupra  unei  părți  din  bunurile  supuse  împărțelii, 
urmând  ca  procedura  să  continue  numai  cu  privire  la  aspectele 
necuprinse în tranzacție [art. 982 alin. (3) C. pr. civ.]. 

30  Întrucât  tranzacția  încheiată  între  foştii  soți  se  referă  explicit  numai  la 
bunurile mobile pe care părțile au înțeles să le împartă, efectele acesteia nu se 
pot  extinde  şi  asupra  altor  bunuri.  Deci,  prin  acțiunea  ulterioară,  se  poate  
solicita împărțeala bunurilor imobile dobândite în timpul căsătoriei (ÎCCJ, s. civ. 
propr.  int.,  dec.  nr.  6432  din  18  noiembrie  2004,  în  E.  Roşu,  Dreptul  familiei,  
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 176‐180).
994 Partajul succesoral

Ori de câte ori împărțeala nu se poate face prin bună‐învoială, 
partajul  va  fi  realizat  de  instanță,  care  va  stabili  bunurile  supuse 
împărțelii,  calitatea  de  coproprietar,  cota‐parte  ce  se  cuvine 
fiecăruia şi creanțele născute din starea de proprietate comună pe 
care  coproprietarii  le  au  unii  față  de  alții.  Dacă  se  împarte  o 
moştenire,  instanța  va  trebui  să  stabilească,  în  plus,  datoriile 
transmise  prin  moştenire,  datoriile  şi  creanțele  comoştenitorilor 
față de defunct, precum şi sarcinile moştenirii (art. 983 C. pr. civ.). 
Recunoaşterea  şi  acordul  realizat  conform  art.  981  C.  pr.  civ. 
privind existența bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora 
nu presupune în mod necesar şi un acord pentru împărțeala prin 
bună‐învoială31. 
Numai după  stabilirea elementelor arătate la art. 983 alin. (1) 
C.  pr.  civ.  se  va  putea  trece  la  împărțeala  propriu‐zisă32,  prin 
formarea  loturilor,  cu  respectarea  criteriilor  prevăzute,  într‐o 
enumerare  exemplificativă,  de  art.  987  din  acelaşi  Cod,  respectiv: 
acordul  părților,  mărimea  cotei‐părți  ce  se  cuvine  fiecăreia  din 
masa  bunurilor  de  împărțit,  natura  bunurilor,  domiciliul  şi 
ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se 
cere  împărțeala,  au  făcut  construcții  sau  îmbunătățiri  cu  acordul 
celorlalți coproprietari, altele asemenea33. La alcătuirea loturilor se 

31 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II – Procedura contencioasă în faţa 
primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale conform 
noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 725.
32 Ibidem, p. 725.
33 La formarea şi atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, şi de 
acordul părților, mărimea cotei‐părți ce se cuvine fiecăruia ori masa bunurilor de 
împărțit,  natura  bunurilor,  domiciliul  şi  ocupația  părților,  faptul  că  unii  dintre 
coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu 
acordul coproprietarilor sau altele asemenea. Aceste criterii au caracter exempli‐
ficativ,  instanța  de  judecată  având  posibilitatea  de  a  le  completa,  în  raport  de 
împrejurările  concrete  ale  cauzei  deduse  judecății,  şi  cu  altele,  cum  sunt:  asigu‐
rarea sau păstrarea pe viitor a unei stabilități domiciliare pentru părintele copăr‐
taş căruia i‐au fost încredințați spre creştere şi educare copiii minori rezultați din 
căsătoria părților, alternativele de care părțile dispun în ceea ce priveşte spațiul 
de locuit, posibilitățile financiare sau disponibilitatea de a achita sulta etc. (C. Ap. 
Suceava, dec. nr. 466 din 28 septembrie 2011, Portal). 
Lucia Uţă 995
ține seama de interesele tuturor coproprietarilor, iar nu numai ale 
unuia singur34. 
Aplicarea  criteriilor,  în  ansamblul  lor,  sau  numai  a  unora 
dintre ele35, se va face în funcție de circumstanțele cauzei36, astfel 
încât să fie respectate drepturile coproprietarilor, să fie satisfăcute 
interesele lor actuale şi să se evite împărțirea excesivă a bunului37. 
Aplicarea  criteriilor  prevăzute  de  art.  987  nu  poate  fi  cenzu‐
rată pe calea recursului38 [art. 994 alin. (3), teza finală]. 

Indiferent  de  împrejurarea  că  reclamanta  ar  mai  fi  avut  în  proprietate  o 
altă locuință, criteriul principal avut în vedere la stabilirea concretă a modalității 
de  împărțeală  este  reprezentat  de  cotele  cuvenite  fiecăreia  dintre  părțile  în 
litigiu asupra acestui bun, criteriu ce a făcut‐o preferabilă pe reclamantă (C. Ap. 
Bacău,  secția  civilă,  minori,  familie,  conflicte  de  muncă,  asigurări  sociale,  dec.  
nr. 278/R din 23 martie 2009, Jurindex).
34 C. Ap. Ploieşti, secția civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. 
nr. 351 din 25 martie 2008, Jurindex.
35  Criteriul  posesiei,  la  care  fac  referire  recurenții,  nu  poate  fi  un  criteriu 
absolut care să justifice solicitarea acestora de a li se atribui terenul de 6600 mp 
în  totalitate,  ci  trebuie  avute  în  vedere  şi  celelalte  criterii  prevăzute  de  lege  
(C. Ap. Ploieşti, secția civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 478 
din 6 mai 2008, Jurindex).
36 M. Eliescu, op. cit., p. 513.
37 M. Tăbârcă, op. cit., p. 734. 
Ținând  cont  că  reclamanta  deține  cota  majoritară  de  5/8  din  dreptul  de 
proprietate, a fost cea care a cumpărat terenul împreună cu soțul său şi a con‐
tribuit  la  edificarea  construcției,  aceasta  întruneşte  mai  multe  criterii  de 
atribuire a lotului care cuprinde şi casa de locuit decât pârâții, cu atât mai mult 
cu cât, în prezent, în imobil locuieşte fosta soție a autorului pârâtelor, imobilul 
nefiind folosit chiar de către acestea. În materia împărțelii judiciare, regula este 
aceea  a  partajării  în  natură  a  bunului,  din  raportul  de  expertiză  rezultând  că 
este posibilă această soluție (C. Ap. Bucureşti, secția a III‐a civilă şi pentru cauze 
cu  minori  şi  de  familie,  dec.  nr.  1773  din  29  octombrie  2007,  în  M.  Paraschiv,  
op. cit., pp. 68‐75).
38  Critica  referitoare  la  pronunțarea  unei  hotărâri  în  contradicție  cu  pro‐
bele administrate în cauză, nu poate face obiectul examinării în recurs, având în 
vedere  că  recursul  este  cale  extraordinară  de  atac,  iar  controlul  judiciar  este 
unul de legalitate, nu de temeinicie, (C. Ap. Craiova, secția I civilă şi pentru cauze 
cu minori şi de familie, dec. nr. 1073 din 11 decembrie 2008, Jurindex). 
Criticile formulate de recurentă, referitoare la greşita interpretare a probe‐
lor de către instanța de fond şi cea de apel, precum şi cele vizând modalitatea de 
sistare  a  stării  de  indiviziune, respectiv  neluarea  în  considerare  a  opiniei  unui 
expert, sunt chestiuni care privesc netemeinicia hotărârilor atacate, or, motivele 
996 Partajul succesoral

Regula este în sensul împărţirii în natură a bunurilor proprie‐
tate  comună,  prin  formarea  loturilor  corespunzătoare  fracțiunii 
din drept a fiecărui coproprietar39. În cazul în care loturile nu sunt 
egale în valoare, ele se întregesc printr‐o sumă de bani40. Numai în 
subsidiar  se  va  proceda  la  atribuirea  bunului    sau  la  vânzarea 
acestuia41. 
Când  pentru  formarea  loturilor  sunt  necesare  operații  de 
măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanța nu are 
date  suficiente,  aceasta  va  pronunța  o  încheiere  de  admitere  în 
principiu  prin  care  va  stabili  elementele  prevăzute  la  art.  983, 
întocmind în mod corespunzător minuta [art. 984 alin. (1) C. pr. civ.]. 
Prin  încheierea  de  admitere  în  principiu,  instanța  va  dispune 
efectuarea  unei  expertize  pentru  formarea  loturilor.  Raportul  de 
expertiză va arăta valoarea bunurilor şi criteriile avute în vedere la 
stabilirea  acestei  valori,  va  indica  dacă  bunurile  sunt  comod 
partajabile  în  natură  şi  în  ce  mod,  propunând,  la  solicitarea 
instanței, loturile ce urmează a fi atribuite. 
Instanța poate să îşi însuşească propunerea expertului sau va 
putea  proceda  la  o  nouă  formare  a  loturilor,  dacă  expertul  nu  a 
respectat criteriile prevăzute de art. 987 C. pr. civ.42. 
Pronunțarea  încheierii  de  admitere  în  principiu  nu  este 
obligatorie.  Încheierea  pronunțată  are  caracter  interlocutoriu, 

de  recurs  pot  viza  strict  aspecte  de  nelegalitate  (C.  Ap.  Alba  Iulia,  s.  civ.,  dec.  
nr. 269 din 18 septembrie 2008, Jurindex).
39 Chiar dacă recurenta invocă prioritatea principiului împărțelii în natură, 

în  cauză  acest  lucru  nu  este  posibil  potrivit  concluziilor  experților,  astfel  că 
instanța de fond a motivat atribuirea imobilului pe considerentul că reclamanții 
au edificat construcții pe terenul indiviz, iar pârâta nu şi‐a exprimat acordul ca 
imobilul să‐i fie atribuit în totalitate.  S‐a dat astfel eficiență criteriilor prevăzute 
de lege, în lipsa acordului părților la ieşirea din indiviziune (C. Ap. Galați, s. civ., 
dec. nr. 142/R din 21 februarie 2008, Jurindex).
40 Partajarea proprietăților părților trebuia înfăptuită cu respectarea pe cât 
posibil a echivalentului cotei pe care o aveau, iar imposibilitatea respectării cu 
fidelitate  a  acestui  echivalent  se  putea  compensa  prin  sultă  şi  nicidecum  prin 
crearea de loturi fără acces la drumul public (C. Ap. Galați, s. civ., dec. nr. 606/R 
din 28 noiembrie 2011, Portal).
41 M. Tăbârcă, op. cit., p. 731.
42 Ibidem., p. 727.
Lucia Uţă 997
astfel încât instanța nu poate reveni asupra ei43. Cu toate acestea, 
încheierea  de  admitere  în  principiu  poate  fi  completată  sau 
modificată  în  condițiile  prevăzute  de  art.  985  C.  pr.  civ.,  potrivit 
cărora „în cazul în care, după pronunțarea încheierii prevăzute la 
art.  984,  dar  mai  înainte  de  pronunţarea  hotărârii  de 
împărţeală, se constată că există şi alți coproprietari sau că au fost 
omise  unele  bunuri  care  trebuiau  supuse  împărțelii,  fără  ca 
privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri să fi avut loc o 
dezbatere contradictorie, instanța va putea da, cu citarea părților, 
o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau 
bunurile  omise.  În  aceleaşi  condiții,  instanța  poate,  cu  consim‐
țământul  tuturor  coproprietarilor,  să  elimine  un  bun  care  a  fost 
cuprins din eroare în masa de împărțit”.  
La realizarea partajului, instanța va ține seama de valoarea de 
circulație a bunurilor supuse partajului în momentul împărțelii44. 
Dacă  împărțeala  în  natură  a  bunului  nu  este  posibilă  sau  ar 
cauza  o  scădere  importantă  a  valorii  acestuia  ori  i­ar  modifica  în 
mod  păgubitor  destinaţia  economică,  instanța,  la  cererea  unuia 
dintre  coproprietari,  îi  poate  atribui  provizoriu  întregul  bun,  pro‐
nunțând în acest sens o încheiere, prin care va stabili şi termenul 
în  care  coproprietarul  căruia  i  s‐a  atribuit  provizoriu  bunul  este 
obligat să consemneze sumele corespunzătoare cotelor‐părți cuve‐
nite celorlalți coproprietari. După consemnarea sumelor, bunul va 
fi atribuit definitiv, prin hotărârea asupra fondului procesului. 
Instanța  va  atribui  provizoriu  bunul  unui  coproprietar  şi  în 
situația în care ceilalți coproprietari, deşi se opun, nu cer ca bunul 
să le fie atribuit lor45. 
În  cazul  în  care  coproprietarul  căruia  i‐a  fost  atribuit  provi‐
zoriu bunul nu consemnează în termenul stabilit de instanță prin 
încheiere sumele cuvenite celorlalți coproprietari, procedura va fi 
reluată, bunul urmând a fi atribuit altui coproprietar, în condițiile 
prevăzute de art. 988 alin. (3) C. pr. civ. 

43 G.C. Frențiu, D.‐L. Băldeanu, Noul Cod de procedură civilă comentat şi ad­
notat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 1385.
44 M. Eliescu, op. cit., p. 511
45 M. Tăbârcă, op. cit., p. 737.
998 Partajul succesoral

Când niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului, 
se  poate  dispune,  prin  încheiere,  vânzarea  bunului,  fie  de  către 
părți prin bună‐învoială, fie de către executorul judecătoresc, dacă 
nu s‐a realizat acordul părților asupra vânzării prin bună‐învoială 
ori dacă vânzarea nu s‐a realizat în termenul stabilit de instanță, în 
conformitate cu prevederile art. 990 alin. (2) C. pr. civ. 
Sumele obținute din vânzare ori sumele depuse de unul dintre 
coproprietari pentru ceilalți vor fi împărțite de către instanță, prin 
hotărârea  dată  asupra  fondului,  potrivit  dreptului  fiecărui  copro‐
prietar. 
În  măsura  în  care  rămân  bunuri  cu  privire  la  care  nu  s‐a 
dispus  vânzarea,  la  cererea  uneia  dintre  părți,  instanța  poate 
proceda  la  împărțirea  lor  fie  conform  înțelegerii  părților,  fie  cu 
respectarea criteriilor prevăzute de art. 987 C. pr. civ.46. 
Instanța va putea să atribuie bunul unuia dintre coproprietari 
direct  prin  hotărârea  asupra  fondului  procesului,  stabilind 
totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari şi termenul în 
care  trebuie  plătite,  în  funcție  de  împrejurările  cauzei  şi  numai 
dacă există motive temeinice (art. 989 C. pr. civ.). 
În cazul în care coproprietarul căruia i‐a fost atribuit bunul nu 
respectă  termenul  de  plată,  se  deschide  dreptul  creditorului  de  a 
cere executarea silită47. 
Atunci  când  mai  mulți  coproprietari  cer  să  le  fie  atribuit 
bunul, criteriile avute în vedere pentru determinarea coproprie‐
tarului căruia bunul îi va fi atribuit provizoriu sunt cele prevăzute 
de art. 987 C. pr. civ. 
Dacă împărțeala nu se poate face în modalitățile prevăzute de 
art. 676 C. civ., respectiv în natură, prin atribuire către unul dintre 
coproprietari sau prin vânzare, fie ea realizată de părți prin bună‐
învoială  ori  de  către  executorul  judecătoresc,  instanța  va  hotărî 
închiderea dosarului. 
În acord cu prevederile art. 680 C. civ., art. 964 C. pr. civ. dis‐
pune în sensul că hotărârea de partaj are efect constitutiv48. Odată 
rămasă  definitivă,  această  hotărâre  constituie  titlu  executoriu  şi 

46 G.C. Frențiu, D.‐L. Băldeanu, op. cit., p. 1395.
47 Ibidem, p. 1392.
48 C. Bîrsan, op. cit., pp. 239‐240.
Lucia Uţă 999
poate fi pusă în executare chiar dacă nu s‐a cerut predarea efectivă 
a bunului ori instanța nu a dispus în mod expres această predare. 
Executarea  cu  privire  la  bunurile  împărțite  poate  fi  cerută  în 
termenul de 10 ani prevăzut de art. 705 C. pr. civ. [art. 994 alin. (4) 
C. pr. civ.]. 
În  cazul  în  care  părțile  declară  în  mod  expres  că  nu  solicită 
predarea  bunurilor,  hotărârea  de  partaj  nu  este  susceptibilă  de 
executare silită. Pentru a intra în posesia bunurilor atribuite, când 
predarea a fost refuzată de ceilalți coproprietari, partea interesată 
trebuie să promoveze acțiunea în revendicare. 
Prin  succesiune  se  transmite  şi  pasivul  succesoral,  respectiv 
obligațiile  cu  caracter  patrimonial  ale  defunctului,  precum  şi 
sarcinile succesiunii49. 
Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata 
datoriilor  şi  sarcinilor  moştenirii,  cu  bunurile  din  patrimoniul 
succesoral50, proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia. 
Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este 
insolvabil,  partea  lui  din  pasivul  moştenirii  se  împarte  între  toți 
ceilalți în proporție cu cotele succesorale ale fiecăruia. 
Deşi legatarul cu  titlu particular nu suportă datoriile şi sarci‐
nile succesiunii, prin excepție, acesta va fi obligat să contribuie la 
plata  pasivului  succesoral  în  condițiile  prevăzute  de  art.  1114  
alin. (3) C. civ., numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul 
legatului,  dacă:  testatorul  a  dispus  în  mod  expres  în  acest  sens; 
dreptul  lăsat  prin  legat  are  ca  obiect  o  universalitate,  cum  ar  fi  o 
moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă (caz în care 
legatarul  răspunde  pentru  pasivul  acelei  universalități);  celelalte 
bunuri  ale  moştenirii  sunt  insuficiente  pentru  plata  datoriilor  şi 
sarcinilor moştenirii. 
Înainte  de  partajul  succesoral,  creditorii  ale  căror  creanțe 
provin din conservarea sau administrarea bunurilor moştenirii ori 
s‐au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiți 
din  bunurile  aflate  în  indiviziune.  De  asemenea,  ei  pot  solicita 
executarea silită asupra acestor bunuri [art. 1155 alin. (2) C. civ.]. 

49 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 643.
50 E. Chelaru, op. cit., p. 1202.
1000 Partajul succesoral

Legatarul  cu  titlu  particular  poate  invoca  privilegiul  credito‐

rilor moştenirii de a fi plătiți cu preferință față de creditorii perso‐
nali ai moştenitorilor, dar numai atunci când obiectul legatului nu 
constă  într‐un  bun  individual  determinat  [art.  1156  alin.  (6)  
C. civ.]. 
Înainte  de  partajul  succesoral,  creditorii  personali  ai  unui 
moştenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moştenirii. 
Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanțelor pe care le 
are față de moştenire de la ceilalți moştenitori, ca orice alt creditor 
al moştenirii, în condițiile prevăzute de art. 1157 alin. (3) C. civ. 
Dacă, la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie 
certă şi lichidă față de moştenire, aceasta se lichidează prin  luare 
mai puțin [art. 1158 alin. (1) C. civ.]. 
 
Mircea Dan Bob 1001

RAPORTUL DONAŢIILOR

(art. 1146­1154) 

I. Introducere

1.  Noțiunea  de  „masă”  este  întrebuințată  în  materie  de 

moşteniri în trei ipostaze: 
‐ „masă succesorală”, prin care înțelegem totalitatea bunurilor 
lăsate  de  defunct  la  data  decesului  său  şi  care  se  deferă  prin 
succesiune; 
‐  „masă  de  calcul  a  rezervei  şi  cotității  disponibile”,  desem‐
nând  bunurile  pe  care  le‐ar  fi  lăsat  de  cuius  dacă  nu  ar  fi  făcut 
donații. Cu alte cuvinte, este masa succesorală la care reunim fictiv 
(valoric) donațiile consimțite de cel decedat, în timpul vieții; 
‐ „masă partajabilă”, ce semnifică bunurile din moştenire care 
se vor împărți universal sau cu titlu universal cu ocazia partajului. 
Aici  intră  masa  succesorală,  donațiile  supuse  reducțiunii  şi 
donațiile  şi  datoriile  raportabile  contractate  de  către  de  cuius  în 
timpul  vieții1.  Este  de  reținut  că  donațiile  readuse  consecință  a 
raportului  sunt  în  realitate  readuse  numai  la  moştenirea  legală, 
adică la partea din moştenire care se deferă conform regulilor de 
devoluțiune legală. 
La  această  ultimă  sintagmă  juridică  participă  noțiunea  ce 
constituie obiectul analizei de față. 
 


Conf. univ. dr. Mircea Dan Bob – Facultatea de Drept a Universi-
tăţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.
1 TS civ., dec. nr. 172 din 27 ianuarie 1956, CD 1956.I.355 sqq.
1002 Raportul donaţiilor

2. Raportul donațiilor este o operațiune preliminară împărțe‐
lii, prin care descendentul sau/şi soțul supraviețuitor gratificat(‐ți) 
de  către  defunct  prin  donații  readuce/readuc  [rapporter  (fr.)  =  a 
readuce]  la  masa  partajabilă  bunurile  primite,  pentru  a  asigura 
egalitatea,  în  conformitate  cu  regulile  moştenirii  legale,  între  cei 
obligați şi îndreptățiți la raport. 
Aceasta  era  definiția  raportului  donațiilor  sub  vechiul  Cod 
civil2, prezentă şi în cuprinsul noului Cod: 
 
Art. 1146 – Noţiune 
(1) Raportul donațiilor este obligația pe care o au între ei soțul 
supraviețuitor  şi  descendenții  defunctului  care  vin  efectiv  şi 
împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile 
care  le‐au  fost  donate  fără  scutire  de  raport  de  către  cel  ce  lasă 
moştenirea. 
(2)  În  lipsă  de  stipulație  contrară  din  partea  donatorului,  cei 
menționați la alin. (1) sunt obligați la raport numai dacă ar fi avut 
vocație concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta 
s‐ar fi deschis la data donației. 
 
Instituția a fost preluată în vechiul nostru Cod civil din Codul 
Napoléon.  Francezii  o  reglementaseră  în  1804,  făcând  o  sinteză 
între  raportul  succesoral  din  regiunile  de  drept  scris  (bazate  pe 
dreptul  roman)  şi  cele  de  drept  cutumiar  (bazate  pe  cutumele 
germanice). Dar balanța în această simbioză a înclinat către ultima 
influență.  Codul  civil  francez  a  preluat  astfel  ideea  de  colatio 
bonorum  de  origine  romană,  punând  însă  obligația  de  raport  pe 
baze egalitare de tip germanic în sarcina tuturor rudelor de sânge 

2 Definiția art. 1146 este preluată din Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 
Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2002, pp. 355‐356. A se vedea, pentru formulări 
alternative: D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil 
român,  vol.  III/2,  Ed.  Socec,  Bucureşti,  1912,  p.  546 ;  I.  Rosetti‐Bălănescu,  
Al.  Băicoianu,  Drept  civil  român,  vol.  III:  Regimuri  matrimoniale.  Succesiuni. 
Donaţiuni.  Testamente,  Ed.  Socec,  Bucureşti,  1948,  nr.  937,  p.  373;  M.  Eliescu, 
Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 
1966,  p.  236;  D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni  şi  liberalităţi,  Ed.  Rosetti,  
Bucureşti, 2003, p. 487.
Mircea Dan Bob 1003
gratificate prin donație sau/şi legat (art. 843 C. civ. fr.)3. Legiuitorul 
român nu a copiat automat modelul francez, ci a decis revenirea la 
tipologia  romană  a  problemei:  raportul  se  datorează  doar  pentru 
donații  (nu  şi  pentru  legate)  şi  numai  de  către  rudele  foarte 
apropiate (descendenții). Din 10 iunie 1944, la aceştia s‐a adăugat 
şi soțul supraviețuitor (art. 3 din Decretul‐Lege nr. 319/1944)4. 
 
3.  Înainte  de  a  intra  în  detalii,  se  impun  unele  precizări  de 
ordin terminologic şi unele distincții. 
Donațiile scutite de raport le vom desemna şi prin denumirea 
alternativă  de  donații  preciputare.  Spre  deosebire  de  cele  nescu‐
tite, care sunt doar  un  avans  asupra  moştenirii  făcut donatarului, 
donațiile scutite sunt avantajări ce se doresc a fi definitive. Numai 
eventuala  lor  reducțiune  ca  excesive  le  mai  poate  atinge. 
Legiuitorul nostru civil uitase că la art. 751 C. civ. 1864 exclusese 
raportul legatelor şi a tradus neglijent unele texte franceze subsec‐
vente,  fără  a  opera  eliminările  de  rigoare.  Am  făcut  această 
precizare  pentru  că  în  continuare  ne  vom  referi  la  textele  conți‐
nând eroarea cu pricina, fără a‐i mai acorda atenție. 
Raportul  donațiilor  nu  se  confundă  cu  reunirea  lor  fictivă, 
pentru  calcul,  la  masa  succesorală:  orice  donație  va  fi  reunită  pe 
hârtie la activul net al moştenirii, indiferent că este preciputară sau 
nu [art. 849 C. civ. 1864, devenit art. 1091 alin. (1) C. civ.]. Raportul 
se  aseamănă  cu  reducțiunea  donațiilor  excesive  prin  faptul  că 
ambele readuc bunul donat la masa succesorală. Riscul de confuzie 
sporeşte când donatarul este un rezervatar5. Reducțiunea este însă 
legată  de  ordinea  publică  succesorală,  pe  când  raportul  decurge 
din libertatea contractuală6. Orice donație care depăşeşte cotitatea 
disponibilă va putea fi redusă la cererea rezervatarilor, indiferent 
că este sau nu raportabilă, pentru că reducțiunea este o operațiune 

3  Ph.  Malaurie,  L.  Aynès,  Les  successions.  Les  libéralités,  Defrénois,  Paris, 
2010, nr. 881, pp. 431‐432.
4 A se vedea şi practica citată în I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 
nr. 939, p. 375.
5 Fr. Deak, op. cit., nr. 231, p. 358.
6  C.  Farge,  în  M.  Grimaldi  (coord.),  Droit  patrimonial  de  la  famille,  
Ed. Dalloz, Paris, 2011, nr. 263.05, p. 703.
1004 Raportul donaţiilor

menită să apere rezerva succesorală. În schimb, raportul operează 
de  drept,  afectând  numai  anumite  donații  consimțite  în  anumite 
condiții  anumitor  moştenitori  şi  apare  la  un  moment  ulterior 
reducțiunii: cel al determinării masei partajabile7. Valorile raporta‐
bile  se  adaugă  activului  net  al  moştenirii,  nicidecum  bunurilor 
existente înainte de plata pasivului; ca urmare, nu vor fi înglobate 
în  masa  succesorală  asupra  căreia  urmează  a  fi  plătite  legatele8. 
Creditorii  succesorali  nu  sunt  creditori  ai  raportului,  putând 
ajunge la bunurile donate de către de cuius numai folosind acțiunea 
pauliană9. 
Din cele de mai sus rezultă că există două categorii de donații: 
definitive,  care  nu  sunt  supuse  raportului,  se  impută  întotdeauna 
pe cotitatea disponibilă [art. 1099 alin. (2) C. civ.] şi sunt făcute de 
către de cuius cu intenția de a‐i favoriza pe cei pe care i‐a gratificat. 
De  exemplu,  dacă  lasă  doi  fii  şi  în  timpul  vieții  face  o  donație 
scutită  de  raport  în  favoarea  unuia  dintre  ei,  înseamnă  că  fiul 
respectiv  primeşte  ceva  în  plus  pe  lângă  drepturile  de  moştenire 
legală  (desigur,  sub  rezerva  reducțiunii).  În  cazul  în  care  donația 
este supusă raportului, nu mai este una definitivă în sensul pe care 
l‐am precizat, ci este considerată printr‐o normă supletivă ca fiind 
un  avans  în  contul  drepturilor  de  moştenire  legală.  Dreptul 
consemnează aici experiența socială, care a relevat faptul că, atunci 
când  îşi  gratifică  rude  apropiate,  dispunătorul,  de  cele  mai  multe 
ori, nu doreşte sa le creeze acelora o situație mai favorabilă: el le 
face doar un avans în contul moştenirii ab intestato. Dacă aceasta 
este  intenția  prezumată  a  dispunătorului,  de  obiectul  donației 
respective  se  va  ține  cont  la  stabilirea  drepturilor  de  moştenire 
legală10.  Din  dispozițiile  art.  751  C.  civ.  de  la  1864,  preluat  în  
art. 1146 alin. (1) C. civ., rezultă că scutirea de raport a donațiilor 
trebuie să fie expresă. Altfel, tăcerea donatorului face ca donația să 
fie un simplu avans, adică nescutită de raportare. 

7 Alte diferențe sunt foarte clar expuse în D. Chirică, op. cit., pp. 328, 342, 
345 şi 488.
8 I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 961, p. 383.
9  B.  Beignier,  J‐M.  do  Carmo  Silva,  A.  Fouquet,  Liquidations  de  régimes 
matrimoniaux et de successions,  Defrénois, Paris, 2010, p. 117.
10 I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 937, p. 374.
Mircea Dan Bob 1005
II. Caracteristici
Care  sunt  elementele  definitorii  ale  raportului  în  dreptul 
nostru civil, aşa cum reies acestea din definiția sa legală? 
a) raportul este datorat numai când există o moştenire legală. 
Dacă  moştenirea  este  exclusiv  testamentară,  problema  sa  nu  se 
mai  pune.  Legiuitorul  nostru decisese  în  Codul de  la  1864, diferit 
de  cel  francez  din  1804,  dar  la  fel  ca  şi  cel  italian  din  1865  
(art. 1001) şi cel german ulterior din 1896 (art. 2050), să scutească 
legatele de raport11.  
Legatele,  fiind  dispoziții  de  ultimă  voință,  se  pune  întrebare 
cum ar putea la urma urmei să fie readus la masa succesorală un 
bun ce va reveni gratificatului abia după deschiderea succesiunii? 
Răspunsul  este  că  raportul  se  poate  referi  aici  numai  la  legatele 
atributive  (desemnările  de  părți  din  masa  succesorală):  ex., 
testatorul instituie un legatar universal şi prevede suplimentar ca 
unul  dintre  imobile  să‐i  revină  exclusiv  acestuia.  În  acest  caz,  se 
consideră  că  există  o  posibilitate  de  raport  al  legatului,  adică  de 
luare  în  considerare  a  acelui  legat  față  de  drepturile  celorlalți 
moştenitori.  Practica  franceză  ulterioară  momentului  1804  a 
arătat  că  testatorii  scutesc  expres  pe  legatari  de  raport  în  toate 
testamentele.  Ca  urmare,  legea  din  24  martie  1898  a  adăugat  un 
alineat la art. 843 C. civ. fr., prin care  a inversat prezumția: legatele 
sunt  de  atunci,  în  principiu,  scutite  de  raport  [art.  843  alin.  (2)  
C. civ. fr.]. În concluzie, la ora actuală, şi la noi şi în Franța, legatele 
nu  sunt  raportabile.  Norma  fiind  supletivă  însă,  testatorul  este 
liber să oblige legatarul la raport12. 
b) raportul este datorat în dreptul civil român numai de către 
succesorii  legali  cei  mai  apropiați  ai  defunctului:  clasa  I  şi  soțul 
supraviețuitor. Am arătat mai sus cum autorii codului lui Cuza au 
revenit  la  concepția  dreptului  roman,  conform  căreia  raportul  se 
face inter fratres13. Mutațiile sociologice ale noțiunii  de familie au 

11 A se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 244, pct. c). 
12  A  se  vedea  detaliile  şi  controversele  expuse  de  C.  Farge,  op.  cit.,  
nr. 263.12, p. 703.
13  A  se  vedea  trimiterile  la  textele  jurisconsulților  romani  făcute  de  
D. Alexandresco, op. cit., p. 546, nota 4, p. 547, text şi nota 2.
1006 Raportul donaţiilor

operat  trecerea  de  la  familia  patriarhală,  bazată  pe  rudenia  de 
sânge,  la  cea  nucleară,  în  care  locul  central  este  deținut  de 
descendenți şi de soțul supraviețuitor14. Astfel se explică faptul că 
reglementarea  din  1944  l‐a  introdus  şi  pe  ultimul  în  ecuația 
raportului succesoral. 
Observăm comparativ cum codul francez obligă la raport toți 
succesorii  legali,  indiferent  de  clasa  din  care  fac  parte  [art.  843 
alin.  (1)  C.  civ.  fr.].  Această  puternică  tradiție  egalitaristă  nu  a 
fost  urmată  la  noi.  D.  Alexandresco  aproba  decizia  legiuitorului 
nostru, pe motiv că raportul nu se bazează pe voința legii, ci pe cea 
presupusă a defunctului, de a dori o egalitate perfectă între rudele 
cele mai dragi lui în virtutea apropierii. Or, se presupune că nu are 
aceeaşi afecțiune față de colateralii şi ascendenții săi, prin urmare 
egalitatea  între  ei  poate  fi  ruptă.  Cu  alte  cuvinte:  donația 
consimțită  unui  descendent  este  nepreciputară  tocmai  pentru  că, 
în principiu, este numai un avans pe fondul menținerii egalității cu 
ceilalți  descendenți,  în  timp  ce  gratificarea  unui  colateral  este  o 
dorință certă de avantajare în detrimentul celorlalți colaterali sau 
ascendenți.  Aceasta  era  şi  soluția  tradițională  a  vechiului  drept 
românesc  scris15  şi  în  acelaşi  sens  se  pronunțau  şi  alți  autori 
clasici16.  S‐ar  putea  pune  întrebarea  dacă  cel  care  decedează  are 
numai frați şi surori şi gratifică pe unul dintre aceştia, nu aceeaşi 
prezumție poate să funcționeze ca şi atunci când are descendenți? 
Credem  că  soluția  românească  veche  conținută  în  art.  751  C.  civ. 
1864 şi cea actuală, din art. 1146 alin. (1) C. civ. este bună. Textul 
francez  este  reflexul  unei  tradiții  puternic  egalitariste  venite  din 
vechiul  lor  drept  şi  accentuată  de  crezul  filosofic  al  revoluției  din 
1789: liberté, égalité, fratenité. Aceste aspecte nu îşi au locul la noi, 
unde dorința unei împărțeli egale a averii părinților este suficient 
să  fie  prezumată  de  legiuitor  până  la  nivelul  descendenților  şi 
soțului supraviețuitor. Pe de altă parte, toate proiectele de reformă 
ale succesiunilor şi liberalităților în Franța au susținut revenirea la 
soluția dreptului roman – adică tocmai la soluția dreptului nostru. 

14 Pentru detalii, a se vedea M.D. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în 
noul cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 45‐48.
15 D. Alexandresco, op. cit., pp. 546‐548.
16 I. Rosetti‐Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 941, pp. 376‐377.
Mircea Dan Bob 1007
Celebrul  profesor  Jean  Carbonnier  a  fost  unul  dintre  promotorii 
acestei propuneri. Reforma din 2006 nu a reținut‐o în final (aspect 
aspru  criticat  de  autorii  francezi),  ci  s‐a  mulțumit  să  inverseze 
prezumția de la art. 846 C. civ. fr. [art. 753 C. civ. 1864, reformat în 
acelaşi sens în alin. (2) al art. 1147 C. civ.]17. 
c) raportul este datorat numai de către cei şi numai celor care 
vin efectiv la moştenire. Art. 751 C. civ. 1864 era clar aici, urmând 
modelul art. 843 C. civ. fr. Textele următoare se ocupau de situații 
particulare ce decurgeau din regulă sau îi completau regimul. Vom 
analiza în paralel cum a procedat noul cod civil. 
c.1) Art. 752 C. civ. 1864 arăta că, dacă donatarul gratificat fără 
scutire  de  raport  renunță  la  calitatea  sa  de  moştenitor  legal, 
donația primită va deveni preciputară. Pornind de la o decizie din 
1972 a fostului Tribunal Suprem, doctrina noastră i‐a dat valențe 
pe  care  nu  le  avea.  Textul  a  fost  eronat  interpretat  de  autorii  de 
după  1948,  care  au  crezut  a  găsi  în  acesta  temeiul  legal  pentru 
posibilitatea unui succesibil cu vocație multiplă de a renunța la una 
şi a accepta pe baza celeilalte. În realitate, aşa cum am arătat încă 
din  2002,  art.  752  C.  civ.  1864  este  o  simplă  aplicare  a  regulii 
conform  căreia  raportul  este  datorat  când  există  o  moştenire 
legală18. Or, cum eredele care renunță este considerat că nu a fost 
niciodată erede [art. 696 C. civ. 1864, în prezent, art. 1121 alin. (1) 
NCC], înseamnă că nu va mai fi ținut să raporteze donația primită; 
el o va imputa pe cotitatea disponibilă, ca un simplu terț ce este.  
Mergând  la  sursă,  trebuie  precizat  că  legiuitorul  francez  din 
1804  dorise  prin  textul  analizat  să  concilieze  obligația  de  raport 
aflată  în  sarcina  tuturor  moştenitorilor  legali  ai  defunctului  cu 
imperativul respectării voinței defunctului: succesibilii care consi‐
deră  raportul  dezavantajos  i  se  pot  sustrage  renunțând  la  moşte‐
nire19. Aşa cum arăta însă D. Alexandresco, soluția de la art. 752 nu 
era la adăpost de critici. Succesibilul ținut la raport care renunță la 
succesiune  vine  în  contra  voinței  defunctului  donator,  care  voise 
să‐i facă un simplu avans asupra rezervei sale succesorale. Renun‐
țând la moştenire, renunță automat şi la rezervă (…), dar păstrează 

17 Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 433.
18 Pentru detalii, a se vedea M.D. Bob, op. cit., pp. 190‐193.
19 D. Alexandresco, op. cit., p. 549, în nota de subsol.
1008 Raportul donaţiilor

bunurile care implicit pot să‐i asigure ceea ce ar fi primit cu titlu de 
rezervă20.  Critici  similare  au  fost  aduse  în  literatura  şi  în  practica 
notarială franceză. Textul art. 805 C. civ. fr. a fost evidențiat ca fiind 
deseori o stratagemă pentru a păstra, contrar voinței lui de cuius, o 
donație,  prin  evitarea  constrângerilor  succesorale21.  De  exemplu, 
moştenirea a fost acceptată de către cei cinci copii ai defunctului, 
dintre  care  unul  primise  o  donație  în  valoare  de  900.  Dacă  masa 
succesorală este de numai 100, raportul îl va pune pe fiul donatar 
în situația de a nu păstra decât 200 din donație, restul raportându‐l 
la  masa  partajabilă  pentru  a  păstra  egalitatea  cu  frații  săi.  Ca 
urmare,  donatarul  are  interesul  să  renunțe  la  succesiune  şi, 
suportând  numai  reducțiunea,  nu  şi  raportul,  să  păstreze  donația 
în  limitele  cotității  disponibile  de  250  (¼  din  masă,  conform  
art. 841 C. civ. 1864). Această situație explică intervenția legiuito‐
rului român în 2006‐2008, care a adăugat o dispoziție reparatorie 
în cuprinsul art. 1147 C. civ.: 
 
Art.  1147  –  Scutirea  de  raport  a  renunţătorului  la 
moştenirea  legală.  (1)  În  caz  de  renunțare  la  moştenirea  legală, 
descendentul  sau  soțul  supraviețuitor  nu  mai  are  obligația  de 
raport,  putând  păstra  liberalitatea  primită  în  limitele  cotității 
disponibile.  
(2) Prin stipulație expresă în contractul de donație, donatarul 
poate  fi  obligat  la  raportul  donației  şi  în  cazul  renunțării  la 
moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai 
valoarea  bunului  donat  care  depăşeşte  partea  din  bunurile 
defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal. 
 
Alineatul secund a fost preluat din art. 845 C. civ. fr., astfel cum 
a rezultat din reforma succesorală franceză a anului 200622. 
Observăm cum în contractul de donație trebuie consemnată în 
mod expres intenția donatorului de a‐şi obliga eredele donatar la 
raport.  Textul  a  fost  apreciat  de  doctrina  franceză  ca  instituind  o 

20 Ibidem, pp. 562‐564.
21  M.‐C.  Forgeard,  R.  Chrône,  B.  Gelot,  Le  nouveau  droit  des  successions  et 
des libéralités, Defrénois, Paris, 2007, pp. 111‐112.
22 A se vedea, pentru detalii, C. Farge, op. cit., nr. 263.13, pct. 3), pp. 703‐704.
Mircea Dan Bob 1009
ficțiune,  căci  obligă  pe  renunțător  la  un  pseudoraport.  Raportul 
este  prin  definiția  legală  a  art.  843  C.  civ.  fr.  (art.  1146  C.  civ.) 
datorat de cel care vine efectiv la moştenire; or, renunțătorul este 
retroactiv considerat de art. 805 alin. (1) C. civ. fr. [art. 1121 alin. (1) 
C.  civ.]  că  nu  a  fost  niciodată  moştenitor.  Alineatele  secunde  ale  
art.  845  C.  civ.  fr.  şi  art.  1147  C.  civ.  duc  mai  departe  ficțiunea: 
donatarul  renunțător  obligat  expres  prin  donație  la 
(pseudo)raport  va  raporta  la  moştenire  numai  diferența  dintre 
gratificare  şi  ce  ar  fi  primit  dacă  nu  ar  fi  renunțat  la  moştenirea 
legală23.  Va  trebui  calculat  atunci  cât  ar  fi  primit  cu  titlu  de 
moştenire legală donatarul renunțător dacă nu ar fi renunțat. Aici 
apare  o  nouă  ficțiune,  sesizată  şi  de  alin.  (5),  teza  a  doua,  al  
art. 1091 C. civ.: „La stabilirea rezervei nu se ține seama de cei care 
au  renunțat  la  moştenire,  cu  excepția  celor  obligați  la  raport, 
potrivit art. 1.147 alin. (2)”.  
Exemplificarea  este  necesară  unei  bune  înțelegeri  a  noutății 
legislative expuse. La moartea lui de cuius rămân bunuri în valoare 
de  40  şi  succesiunea  este  acceptată  de  cei  trei  fii  ai  săi  –  A,  B  şi  
C. Copilul C fusese gratificat cu o donație de 80. Conform art. 1091 
alin. (1) C. civ., masa de calcul a rezervei şi cotității disponibile va fi 
de 120 (40 activul net + 80 donația reunită fictiv).  
Dacă  în  contractul  de  donație  nu  se  precizează  nimic,  atunci 
renunțarea  lui  C  îl  aduce  în  postura  de  terț  față  de  succesiune, 
singurii rezervatari fiind A şi B. Cuantumul rezervei pentru fiecare 
rezervatar  este,  conform  art.  1088  C.  civ.,  de  jumătate  din 
drepturile  ce  le‐ar  fi  primit  dacă  devoluțiunea  era  legală:  ½  din 
120  rezultă  60  (dreptul  oricăruia  dintre  moştenitorii  A  şi  B,  dacă 
succesiunea  ar  fi  fost  legală)  şi  reducând  la  jumătate  ajungem  la 
rezerve  de  câte  30  pentru  fiecare.  Renunțarea  a  transformat 
donația  într‐una  preciputară  şi  va  fi  imputată  conform  art.  1099 
alin.  (2)  C.  civ.  mai  întâi  asupra  cotității  disponibile,  care  are 
valoarea  de  60  (½  din  masa  de  calcul  de  120):  80  minus  60  este 
20,  rest  care  încalcă  rezervele  şi  va  fi  supus  reducțiunii.  Aceasta 
înseamnă că donatarul renunțător C ar putea păstra numai 60 din 
donația primită. Restul va servi la asigurarea rezervelor lui A şi B: 

23 Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 441, cu autorii citați la nota 42.
1010 Raportul donaţiilor

fiecare primeşte 30 (20 din masa succesorală şi 10 din reducțiunea 
proporțională a donației lui C). 
Dacă  în  contractul  de  donație  figurează  expres  o  clauză  prin 
care  C  va  fi  ținut  de  raport  şi  dacă  renunță  la  moştenire,  acesta 
devine tot terț față de moştenire. Dar, în acest caz, dispoziția de la 
teza  a  doua  a  alin.  (5)  art.  1091  C.  civ.  va  duce  la  schimbarea 
modului  de  calcul,  trebuind  să  pornim  ca  şi  cum  C  ar  fi  şi  el  în 
continuare moştenitor. Cuantumul rezervei pentru fiecare rezerva‐
tar este, conform art. 1088 C. civ., de jumătate din drepturile ce le‐
ar  fi  primit  dacă  devoluțiunea  era  legală:  ⅓  din  120  rezultă  40 
(dreptul  oricăruia  dintre  moştenitorii  A,  B  şi  C  în  moştenirea 
legală)  şi  reducând  la  jumătate  ajungem  la  rezerve  de  câte  20 
pentru  fiecare  dintre  aceştia.  Renunțarea  a  transformat  donația 
într‐una  preciputară  şi  va  fi  imputată  conform  art.  1099  alin.  (2)  
C. civ. mai întâi asupra cotității disponibile, care are valoarea de 60 
(½  din  masa  de  calcul  de  120):  80  minus  60  este  20,  rest  care 
încalcă rezervele şi va fi supus reducțiunii. Aplicăm acum alin. (2) 
al art. 1147 C. civ.: 60 (valoarea donației după reducțiune) minus 
40  (valoarea  părții  pe  care  C  ar  fi  primit‐o  în  moştenire  dacă 
devoluțiunea între A, B şi C ar fi fost legală) este 20 – valoarea pe 
care textul îl obligă pe C să o raporteze. În final, copilul donatar C 
va păstra numai 40 din donația primită. Restul de 40 (20 pierduți 
prin  reducțiune  +  20  pierduți  prin  raport)  se  va  întoarce  la 
moştenirea  legală,  pentru  a  restabili  egalitatea  cu  descendenții 
îndreptățiți,  A  şi  B.  Fiecare  dintre  aceştia  va  avea  astfel  asigurate 
bunuri în valoare de 40 : 20 (rezerva sa  succesorală) + 10 (½ din 
cei  20  supuşi  reducțiunii  donației  excesive  făcute  lui  C)    +  10  [½ 
din  cei  20  raportați  în  virtutea  art.  1147  alin.  (2)  C.  civ.]. 
Rezultatele obținute par să ne îndreptățească a spune că alineatul 
secund  al  art.  1147  C.  civ.  (luat  din  reforma  succesorală  franceză 
din 2006) conține o prevedere legală bine gândită. Posibilitățile de 
manevrare  strategică  ale  gratificatului,  făcute  în  dauna  coerezilor 
săi şi în pofida voinței dispunătorului, sunt astfel aduse în limitele 
echitabilului – care este şi scopul raportului succesoral. 
În  fine,  legiuitorul  prescrie  la  art.  1147  C.  civ.  şi  modul  de 
efectuare  a  raportului:  acesta  se  face  în  bani,  celelalte  alternative 
prevăzute  de  art.  1151  alin.  (3)  C.  civ.  (raportul  prin  preluare  şi 
Mircea Dan Bob 1011
prin  imputație)  nefiind  funcționale  câtă  vreme  prin  ipoteză 
donatarul nu mai este moştenitor24. 
c.2) Art. 753 C. civ. 1864 era o altă prevedere legală ce a fost 
criticată. Donatarul fără vocație la moştenirea donatorului la data 
gratificării  era  totuşi  ținut  de  raport  dacă  la  moartea  binefăcăto‐
rului  său  se  găsea  în  poziția  de  a  avea  vocație.  Situația  practică, 
rară de altfel, în care textul se aplica era aceea în care nepotul de 
fiu  fusese  gratificat  inter  vivos  şi,  la  deschiderea  succesiunii 
donatorului, fiul ultimului renunțase, era decedat sau nedemn față 
de aceasta. Codul vechi agrava astfel arbitrar situația donatarului. 
Aceasta  nu  rămânea  definitiv  stabilită  la  data  contractării  libera‐
lității,  ci  depindea  de  aleatorul  jocurilor  succesorale25.  Am  arătat 
puțin  mai  sus  cum  reforma  succesorală  franceză  din  2006  a 
modificat în consecință art. 846 C. civ. fr. şi după modelul acesteia a 
acționat şi legiuitorul român la alineatul secund al art. 1146 C. civ. 
d)  raportul  este  datorat  numai  pentru  donațiile  primite 
personal  de  la  donator.  Cerința  era  principial  expusă  în  art.  757  
C. civ. 1864: „raportul nu se poate face decât numai la succesiunea 
donatorului”. Vechiul Cod inversa aparent ordinea textelor art. 754‐
757,  pentru  că  tradusese  numai  parțial  articolele  corespunzătoare 
din  Codul  lui  Napoléon,  ce  conțineau  prezumții  de  interpunere 
venite  din  vechiul  drept  francez  şi  nepreluate  în  România26.  Un 
text  din  noul  Cod  civil  român  sistematizează  aceste  aspecte  ale 
Codului lui Cuza: 
 
Art.  1149  –  Caracterul  personal  al  obligaţiei  de  raport.  
(1)  Moştenitorul  datorează  raportul  numai  pentru  donațiile  pe 
care le‐a primit personal de la donator.  
(2)  Dacă  descendentul  donatarului  vine  în  nume  propriu  la 
moştenirea  donatorului,  nu  este  obligat  să  raporteze  donația 
făcută  ascendentului  său,  chiar  dacă  a  acceptat  moştenirea 
acestuia din urmă.  

24 M.‐C. Forgeard, R. Chrône, B. Gelot, op. cit., p. 112.
25 D. Alexandresco, op. cit., pp. 568‐569; M.‐C. Forgeard, R. Chrône, B. Gelot, 
op. cit., nr. 223, p. 115; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., nr. 901, p. 441.
26 A se vedea şi D. Chirică, op. cit., nr. 679, p. 497.
1012 Raportul donaţiilor

(3)  Descendentul  care  vine  la  moştenire  prin  reprezentare 

succesorală este obligat să raporteze donația primită de la defunct 
de  către  ascendentul  său  pe  care  îl  reprezintă,  chiar  dacă  nu  l‐a 
moştenit pe acesta din urmă. 
 
d.1)  Art.  754  C.  civ.  1864  prevedea  că  donațiile  făcute  fiului 
unei  persoane  care  îl  moşteneşte  efectiv  pe  defunct  sunt  prezu‐
mate preciputare. Textul fusese nefericit formulat în Codul francez 
la 1804 şi tradus ca atare la noi27. Ca urmare, alineatul întâi al art. 
1149  C.  civ.  îl  reformulează  clarificat,  după  modelul  reformat  în 
2006 al art. 847 alin. (1) C. civ. fr. 
d.2) Art. 755 C. civ. 1864 dispensa pe nepotul de fiu ce vine în 
nume  propriu  la  moştenirea  bunicului  de  raportarea  donației 
primite de tatăl său de la de cuius. În acelaşi timp, îl obliga la raport 
dacă  venea  la  aceeaşi  moştenire  prin  reprezentarea  tatălui 
donatar,  chiar  dacă  nu  a  acceptat  succesiunea  ultimului.  Soluția 
este  menținută  în  noul  nostru  art.  1149  alin.  (2)  şi  (3),  ca  şi 
modelul  său,  art.  848  C.  civ.  fr.  după  reforma  din  2006.  Influența 
exercitată  de  Pothier,  unul  dintre  părinții  Codului  napoleonian28, 
stă la baza soluției expuse, care ne apare însă ca excepțională. Am 
arătat  cu  altă  ocazie  cum  Codul  civil  din  2011  a  încercat,  ca  şi 
modelele  francez  şi  din  Québec,  pe  care  le‐a  observat,  să 
îndepărteze consecințele improprii ale teoriei ficțiunii în materie29. 
Reprezentarea  succesorală  fiind  o  ficțiune  a  legii  (art.  664  C.  civ. 
1864),  reprezentantul  urca  în  locul  şi  gradul  ascendentului 
predecedat. Este adevărat că practica şi literatura au afirmat că el 
vine  în  nume  propriu,  dar  aceasta  a  fost  numai  o  încercare  de  a 
repara erorile caracterului fictiv. Consacrarea legislativă a acestui 
caracter  justifica  obligarea  reprezentantului  la  raport  conform 
art.  755  C.  civ.  1864,  chiar  şi  dacă  prin  renunțare  la  moştenirea 
donatarului  reprezentat  nici  măcar  nu  beneficiase  de  bunurile 
primite de acesta de la de cuius. Ca urmare, M. Eliescu observa în 

27 Pentru detalii, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 574.
28 Ibidem, p. 571.
29 A se vedea, pentru detalii, studiul nostru, Consideraţii asupra reglemen­
tării reprezentării succesorale în noul Cod civil, în RRDP nr. 1/2011, pp. 33‐48.
Mircea Dan Bob 1013
mod  just  că  ne  găsim  în  fața  unui  raport  datorat  pentru  altul30. 
Concluzia  marelui  civilist  rămâne  valabilă  şi  pe  Codul  din  2011. 
Dar  caracterul  excepțional  al  art.  1149  alin.  (3)  este  acum  şi  mai 
evident,  căci  art.  965  C.  civ.  nu  mai  consideră  reprezentarea  o 
ficțiune: reprezentantul urcă în nume propriu pentru a culege ceea 
ce  reprezentatul  ar  fi  cules  dacă  nu  ar  fi  predecedat  sau  nedemn 
[„urcă (…) în drepturile ascendentului său”].  
d.3)  Rezumăm  art.  1149  C.  civ.  constatând  că  descendentul 
donatarului nu va fi ținut de raport când vine în nume propriu la 
moştenirea donatorului şi când este el însuşi donatar, dar nu avea 
vocație eventuală la succesiunea donatorului în momentul donației 
[alin.  (1)  şi  (2)].  Dar  el  datorează  raportul  când  îşi  reprezintă 
ascendentul gratificat de defunct [alin. (3)]. 
d.4) Un caz special de raport al donației legat de reprezentarea 
succesorală a fost introdus în noul Cod civil: 
 
Art.  969  –  Efectul  particular  al  reprezentării  succesorale. 
(1) Copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moştenirii 
de  la  care  nedemnul  a  fost  exclus  vor  raporta  la  moştenirea 
acestuia  din  urmă  bunurile  pe  care  le‐au  moştenit  prin  repre‐
zentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alți 
copii ai săi, concepuți după deschiderea moştenirii de la care a fost 
înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în 
care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a 
depăşit  valoarea  pasivului  succesoral  pe  care  reprezentantul  a 
trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării. 
 
 Lucrând  în  2003  la  Comisia  de  redactare  a  noului  Cod  civil, 
după ce am introdus posibilitatea de reprezentare a nedemnului şi 
a  renunțătorului,  am  fost  atraşi  de  dispozițiile  art.  755  alin.  (2)  
C.  civ.  fr.  introduse  prin  reforma  din  2001  [şi  finalizate  apoi  prin 
cea din 2006, când a devenit art. 754 alin. (2) C. civ. fr.]31. Textul pe 

30 M. Eliescu, op. cit., p. 240.
31  „Les  enfants  du  renonçant  conçus  avant  l'ouverture  de  la  succession 

dont le renonçant a été exclu rapportent à la succession de ce dernier les biens 
dont ils ont hérité en son lieu et place, s'ils viennent en concours avec d'autres 
1014 Raportul donaţiilor

care  l‐am  propus  în  200332  a  fost  reformulat  în  forma  supusă 
Senatului  în  2004  [art.  724  alin.  (2)]33.  Ultima  a  fost  considerată 
neclară  de  Comisia  de  amendare  constituită  în  2006,  astfel  că  s‐a 
revenit la forma propusă de subsemnatul în 2003, plus o adăugire 
importantă: teza finală a textului. 
 Legiuitorul  francez  urmărise  restabilirea  egalității  între 
descendenții  nedemnului,  în  cazul  în  care  doar  unul  (unii)  dintre 
aceştia  a(u)  beneficiat  de  reprezentare,  restul  nefiind  concepuți 
încă la data deschiderii moştenirii reprezentatului. De exemplu, la 
moartea lui A, moştenirea sa este culeasă în nume propriu de fiul 
său, B, şi prin reprezentare de către nepotul său de fiu, D, copil al 
fiului  nedemn,  C,  al  defunctului.  După  deschiderea  succesiunii  lui 
A, este conceput şi se naşte E, un al doilea copil al lui C. La decesul 
ultimului, fiul său, D, va trebui să raporteze la moştenire bunurile 
culese prin reprezentare din succesiunea bunicului său, A, pentru a 
restabili egalitatea cu fratele său, E, îndreptățit la raport34.  
Un  studiu  publicat  de  un  autor  francez  de  prim  rang35  ne‐a 
readus în atenție o obiecție pe care profesorul Bogdan Pătraşcu o 
ridicase  în  timpul  lucrărilor  din  primăvara  anului  2003:  o  atare 
prevedere  contravine  regulii  esențiale  a  capacității  succesorale, 
conform  căreia  cel  neconceput  la  data  deschiderii  moştenirii  este 
indiferent  devoluțiunii  succesorale  [art.  725  alin.  (1)  C.  civ.  fr.,  
art. 654 C. civ. 1864 şi art. 957 alin. (1) C. civ.]. Reprezentarea este 
menită  să  asigure  egalitatea  între  tulpini,  oferind  componenților 
lor apți şi dornici să succeadă posibilitatea de o face. Dar tehnica ar 

enfants  conçus  après  l'ouverture  de  la  succession.  Le  rapport  se  fait  selon  les 
dispositions énoncées à la section 2 du chapitre VIII du présent titre”.
32  „Copiii  nedemnului,  respectiv  ai  renunțătorului  concepuți  înainte  de 
deschiderea succesiunii de la care acesta fusese exclus vor raporta la succesiu‐
nea lui bunurile pe care le moşteniseră în locul său, dacă vin în concurs cu alți 
copii concepuți după deschiderea primei succesiuni”.
33 „Bunurile moştenite de descendenții nedemnului sau ai renunțătorului, la 
deschiderea succesiunii de la care acesta fusese exclus, se vor raporta la succesiu‐
nea  nedemnului  sau  renunțătorului,  daca  vin  in  concurs  cu  alți  descendenți  ai 
acestuia, concepuți după deschiderea succesiunii în care a operat nedemnitatea”.
34  Conform  tezei  finale  a  textului  francez,  raportul  se  face  numai dacă  a  tras 
vreun folos dintr‐o succesiune solvabilă a antecesorului moştenit prin reprezentare.
35  M.  Grimaldi,  La  représentation  de  l’héritier  renonçant,  în  Defrénois  
nr. 1/2008 nr. 38698 § 8.
Mircea Dan Bob 1015
fi  una  excepțională  (şi  ar  trebui  menținută  ca  atare)  numai  în 
raport  cu  principiul  proximității  gradului  de  rudenie,  nu  şi  cu 
regula capacității succesorale. Altfel spus, caracterul excepțional al 
reprezentării față de principiul proximității gradului de rudenie nu 
ar  permite  depăşirea  regulilor  de  capacitate  succesorală:  numai 
membrii existenți (născuți sau concepuți) ai tulpinii vor beneficia 
de  reprezentare.  Aşa  cum  arăta  profesorul  Grimaldi,  „aplicarea 
făcută aici se înrudeşte cu soluții pe care nimeni nu se gândeşte să 
le repună în cauză: dacă un copil decedează lăsând pe părinții săi şi 
pe un frate, moştenirea sa va fi definitiv dobândită acestora, fără ca 
fratele postum care i‐ar surveni să poată reclama ceva”36.  
Ne întrebăm, prin urmare, dacă receptarea noului text francez 
a fost sau nu una pripită. Într‐o discuție ce am avut‐o însă în martie 
2012  cu  profesorul  Chirică,  acesta  a  opinat  că  soluția  ar  fi  totuşi 
corectă, fiind vorba de o prevedere care se justifică prin caracterul 
ei excepțional. Gândindu‐ne la fenomenul constant de îmbătrânire 
a  populației,  la  mobilitatea  indivizilor  şi  la  instabilitatea  celulei 
familiale,  constatăm  că  naşteri  tardive  (copii  făcuți  la  vârste  mai 
înaintate) pot să justifice aplicarea textului. Este posibil ca astfel de 
ipoteze  să  nu  intervină  în  România  prea  frecvent  în  viitorul 
apropiat;  contextul  nostru  nu  este  încă  „maturizat”  în  direcțiile 
indicate  mai  sus.  Dacă  toate  aceste  argumente  pot  fi  reținute, 
atunci  nu  putem  decât  să  ne  bucurăm  că  nu  am  greşit  când  am 
propus textul în 2002. 
e)  raportul  este  datorat  numai  comoştenitorilor  descendenți 
şi/sau soțului supraviețuitor. Codul lui Cuza exprima acest lucru în 
art. 763: „legatarii şi creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă ra‐
port”. Câteva distincții trebuie operate pentru explicarea textului37. 
Cotitatea disponibilă, la care au vocație legatarii, se poate mări 
prin  considerarea  unei  donații  ca  raportabilă.  Dar  deşi  ultima  va 
trece  să  fie imputată  prioritar pe rezervă, porțiunea  eliberată  din 
cotitatea  disponibilă  va  beneficia  numai  celor  față  de  care  se 
restabileşte egalitatea: descendenții şi soțul supraviețuitor. 

36 Ibidem, loc. cit.
37 D. Alexandresco, op. cit., pp. 580‐584; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, 
op.  cit.,  nr.  956‐957  pp.  381‐382;  Fr.  Deak,  op.  cit.,  p.  363;  D.  Chirică,  op.  cit.,  
nr. 681‐682, pp. 498‐499.
1016 Raportul donaţiilor

Deşi art. 763 C. civ. 1864 se referea în general la creditori, s‐a 
acceptat unanim că vizează numai creditorii succesiunii. Bunurile 
donate sunt pentru ei irevocabil ieşite din patrimoniul defunctului 
donator. Creditorii succesorilor au la dispoziție acțiunea oblică de 
la art. 974 C. civ. 1864, căci acțiunea în raport nu are un pronunțat 
caracter personal. Caracterul de drept comun al acceptării pure şi 
simple a moştenirii (art. 689 şi art. 704 C. civ. 1864) făcea totuşi ca 
un creditor succesoral să poată cere raportul, datorită confuziunii 
patrimoniului acceptantului cu moştenirea. 
Noul Cod civil rezolvă aceste probleme: 
 
Art.  1148  –  Persoanele  care  pot  cere  raportul  donaţiei. 
Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenții şi soțul supra‐
viețuitor, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora. 
 
Referirea prea generală la creditori a fost corectată. Noul Cod 
împiedică  confuziunea  patrimoniilor,  desființând  acceptarea  pură 
şi simplă [art. 1114 alin. (2) C. civ.]. O astfel de acceptare este posi‐
bilă, cu titlu excepțional, pentru succesibilul care a sustras/ascuns 
bunuri  succesorale  ori  donații  raportabile  sau  reductibile  
[art. 1119 alin. (2) C. civ.]. 
f) donația să nu fi fost scutită de raport prin voința lui de cuius, 
exprimată  chiar  şi  ulterior  actului  de  gratificare.  Condiția  este 
enunțată expres la lit. a) a alin. (1) din art. 1150 C. civ.  
Există  şi  o  prezumție  legală  relativă38  de  scutire  de  raport, 
reglementată  în  alin.  (4)  al  art.  1091  C.  civ.:  „Până  la  dovada 
contrară,  înstrăinarea  cu  titlu  oneros  către  un  descendent  ori  un 
ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată 
a  fi  donație  dacă  înstrăinarea  s‐a  făcut  cu  rezerva  uzufructului, 
uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei 
rente  viagere.  Prezumția  operează  numai  în  favoarea  descen‐
denților,  ascendenților  privilegiați  şi  a  soțului  supraviețuitor  ai 
defunctului, dacă aceştia nu au consimțit la înstrăinare”.  
Textul  reia,  corectează  şi  modernizează  fostul  art.  845  C.  civ. 
1864, care fusese tradus neglijent din Codul francez şi era depăşit 

38 A se vedea practica citată în Fr. Deak, op. cit., p. 334, nota 4.
Mircea Dan Bob 1017
de evoluțiile legislative şi jurisprudențiale ulterioare. Prezumția de 
simulație prin deghizare a fost concepută să opereze cu privire la 
rezervatari,  care  în  Franța  anului  1804  erau  succesibilii  în  linie 
dreaptă  ascendentă  şi  descendentă  –  toți  ținuți  şi  de  obligația  de 
raport.  Or,  legiuitorul  nostru  din  1864  a  scris  în  text  înstrăinarea 
făcută  unor  „succesibili  în  linie  dreaptă”,  uitând  că  tocmai  înlătu‐
rase rezerva ascendenților ordinari39 şi că nu a obligat/îndreptățit 
ascendenții privilegiați la raport. Art. 1091 alin. (4) C. civ. se referă 
în consecință exclusiv la rezervatari, incluzând aici şi soțul supra‐
viețuitor, adus în clubul acestora de către art. 2 din Decretul‐Lege 
nr. 319/1944. În plus, legiuitorul din 2006‐2008 adaugă la ipoteza 
legală  uzul  şi  abitația  ca  drepturi  asemănătoare  cu  uzufructul, 
precum şi inexistentul, pe vremea lui Cuza, contract de întreținere 
–  toate  producând  acelaşi  efect  de  înstrăinare  cu  capital  pierdut, 
dăunător moştenitorilor legali. 

III. Obiectul raportului

Pentru a determina ce anume se înscrie şi ce nu se înscrie în 
noțiunea  de  donație  raportabilă,  trebuie  să  avem  în  vedere 
următoarele texte: 
 
Art. 1146 – Noţiune. (1) Raportul donațiilor este obligația pe 
care  o  au  între  ei  soțul  supraviețuitor  şi  descendenții  defunctului 
care  vin  efectiv  şi  împreună  la  moştenirea  legală  de  a  readuce  la 
moştenire bunurile care le‐au fost donate fără scutire de raport de 
către cel ce lasă moştenirea. 
Art. 1150 – Excepţiile de la obligaţia de raport. (1) Nu sunt 
supuse raportului:  
a)  donațiile  pe  care  defunctul  le‐a  făcut  cu  scutire  de  raport. 
Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr‐un act 
ulterior,  întocmit  în  una  dintre  formele  prevăzute  pentru 
liberalități;  

39 D. Chirică, op. cit., nr. 430, pp. 330‐333.
1018 Raportul donaţiilor

b)  donațiile  deghizate  sub  forma  unor  înstrăinări  cu  titlu 

oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepția cazului 
în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt 
scop decât scutirea de raport;  
c) darurile  obişnuite, donațiile remuneratorii şi, în măsura în 
care  nu  sunt  excesive,  sumele  cheltuite  pentru  întreținerea  sau, 
dacă  este  cazul,  pentru  formarea  profesională  a  descendenților,  a 
părinților  sau  a  soțului  şi  nici  cheltuielile  de  nuntă,  în  măsura  în 
care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;  
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii 
moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar 
asupra bunului donat.  
(2) De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care 
bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă 
bunul  a  fost  reconstituit  prin  folosirea  unei  indemnizații  încasate 
ca  urmare  a  pieirii  sale,  donatarul  este  ținut  să  facă  raportul 
bunului  în  măsura  în  care  indemnizația  a  servit  la  reconstituirea 
acelui bun. În cazul în care indemnizația nu a fost utilizată în acest 
scop,  ea  însăşi  este  supusă  raportului.  Dacă  indemnizația  rezultă 
dintr‐un  contract  de  asigurare,  aceasta  se  raportează  numai  în 
măsura  în  care  depăşeşte  cuantumul  total  al  primelor  plătite  de 
donatar. 
 
Coroborând prevederile acestor două articole, rezultă că: 
‐  sunt  principial  supuse  raportului  toate  donațiile  consimțite 
unui moştenitor obligat la raport, care concurează cu cel puțin încă 
un comoştenitor îndreptățit la acesta [art. 1146 alin. (1) C. civ.].  
‐ orice donație devine preciputară şi face excepție de la regula 
de principiu, în măsura în care donatorul sau legea civilă [art. 1091 
alin. (4) C. civ.] l‐a scutit expres de raport40. Comisia de redactare a 
amendamentelor  la  proiectul  de  cod  din  2004  a  avut  în  vedere 
opinia  conform  căreia  scutirea  de  raport  reprezintă,  ea  însăşi,  o 
liberalitate,  pe  care  o  desăvârşeşte.  Trebuie  deci  respectate 
anumite  cerințe  de  formă,  după  cum  solicită  şi  art.  919  alin.  (2)  

40 Cas. I, dec. din 9 mai 1912, în Bul. 1912, p. 889; idem, dec. din 30 iunie 
1931, în PR 1932.I.77.
Mircea Dan Bob 1019
C. civ. fr.41. Textul de la lit. a) a primului alineat din art. 1150 C. civ. 
nu exclude ca scutirea de raport să fie şi tacită şi, în plus, permite 
ca intenția scutirii de raport să poată fi dovedită şi în absența unui 
act  autentic  în  cazul  donației  indirecte  sau  a  donației  sub  forma 
darului manual. 
‐  sunt  scutite  de  raport  donațiile  deghizate  sub  forma  unei 
înstrăinări  cu  titlu  oneros  sau  prin  persoane  interpuse  [lit.  b) 
alin.  (1)  art.  1150  C.  civ.].  Suntem  în  fața  unei  prezumții  cu 
caracter de noutate față de vechiul Cod civil, deşi jurisprudența 
noastră o practica42. Este o prezumție, deoarece textul spune că 
se  poate  dovedi,  de  exemplu,  că  deghizarea  a  fost  făcută  din 
motive  fiscale;  dar  cel  care  afirmă  aceasta  trebuie  să  o  şi 
dovedească, pentru că altfel se va prezuma că avem de‐a face cu o 
donație scutită de raport. 
‐ nu se raportează darurile obişnuite, deşi s‐a arătat în litera‐
tura noastră că acestea nu sunt liberalități propriu‐zise: elementul 
material (însărăcirea dispunătorului) este insignifiant şi cel volitiv 
este  îndoielnic  (sunt  obligații  sociale  izvorâte  mai  degrabă  din 
uzanțe)43. La donațiile remuneratorii, intenția liberală coexistă cu 
oferirea unei recompense, cu condiția ca remunerarea să privească 
un  serviciu  neevaluabil  în  bani  (salvarea  unei  persoane  de  la 
moartea iminentă în urma unui accident auto). Aceste donații vor 
fi  raportate  în  măsura  în  care  nu  sunt  excesive44.  Cheltuielile 
pentru  întreținere  sau,  dacă  este  cazul,  pentru  formarea  profe‐
sională sunt scutite de raport. Scutirea în aceste situații nu priveşte 
numai  cazul  descendenților  (cum  se  întâmpla  în  art.  759  C.  civ. 
1864),  ci  şi  al  soțului  sau  al  ascendenților.  Fructele  şi  veniturile 
bunurilor  care  au  format  obiectul  donațiilor  nescutite  de  raport, 
adică tot ceea ce a constituit beneficiu pentru cel gratificat până la 
deschiderea moştenirii, sunt firesc exceptate de la raport45. Litera 

41  „La  déclaration  que  la  donation  est  hors  part  successorale  pourra  être 

faite, soit par l'acte qui contiendra la disposition, soit postérieurement, dans la 
forme des dispositions entre vifs ou testamentaires”.
42 Cas. I, dec. din 14 octombrie 1929, în PR 1933.I.119.
43 D. Chirică, Liberalităţile ca specie a actelor juridice, în RRDP nr. 4/2008, 
pp. 29‐30.
44 Ibidem, p. 29.
45 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., pp. 625‐626.
1020 Raportul donaţiilor

c)  a  alin.  (1)  art.  1150  C.  civ.  este  preluată  din  art.  852  alin.  (1)  
C. civ. fr. 
‐  pieirea  fără  culpa  donatarului  nu  era  cauză  de  scutire  de 
raport  sub  Codul  lui  Cuza;  acum,  alin.  (2)  al  art.  1150  C.  civ.  o 
menționează  expres  la  teza  întâi  în  această  categorie.  La  teza  a 
doua, legiuitorul nostru s‐a inspirat din art. 855 C. civ. fr., în timp 
ce  teza  finală  s‐a  orientat  după  art.  916  alin.  (2)  Cod  civil  român 
din 1940. 

IV. Efectuarea raportului

1.  Codul  civil  din  1864,  produs  al  unei  societăți  cu  reminis‐
cențe feudale, instituia ca regulă pentru imobile raportul în natură 
[art.  765  alin.  (1)]  şi  ca  excepție,  cel  prin  luare  mai  puțin.  Pentru 
bunurile  mobile,  pe  temeiul  adagiului  res  mobilis  res  vilis,  regula 
stabilită de art. 772 alin. (1) era inversă. Lucrurile s‐au schimbat în 
cele  peste  două  secole  de  la  adoptarea  Codului  Napoléon  şi 
readucerea  imobilului  în  natură  la  masa  succesorală  devenise  o 
soluție  de  evitat.  Atare  readucere  nu  însemna  altceva  decât 
rezoluțiunea  donației  –  o  perspectivă  ce  s‐a  transformat  în  sursă 
de neîncredere pentru creditori şi cauză a micşorării creditului pe 
care  donatarul  îl  putea  obține,  cauză  a  neglijenței  donatarului  în 
întreținerea imobilului primit, fracționarea păguboasă economic la 
partaj  etc.  Autorii  noştri  profitaseră  de  caracterul  supletiv  al 
regulii  de  la  art.  765  alin.  (1)  C.  civ.  1864  şi  propuseseră,  până  la 
dorita reformă a  modului de efectuare  a raportului, includerea  în 
contractele de donație a unei prevederi exprese că raportul se va 
face prin luare mai puțin46. 
Ca  urmare,  primele  două  alineate  ale  art.  1151  C.  civ.  aduc 
schimbarea de mult timp dorită. Textele sunt inspirate din art. 870 
C. civ. Quebec şi urmăresc protejarea circuitului civil şi asigurarea 
liberei circulații a bunurilor. Numai donatarul poate decide să facă 
raportul în natură şi nici atunci nu trebuie afectați terții titulari ai 
unor drepturi reale.  

46 D. Chirică, op. cit., nr. 684, p. 500.
Mircea Dan Bob 1021
Art. 1151 – Modul de efectuare a raportului. (1) Raportul se 
face  prin  echivalent.  Este  considerată  ca  nescrisă  dispoziția  care 
impune donatarului raportul în natură.  
(2)  Cu  toate  acestea,  donatarul  poate  efectua  raportul  în 
natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului 
şi  nu  l‐a  grevat  cu  o  sarcină  reală  şi  nici  nu  l‐a  dat  în  locațiune 
pentru o perioadă mai mare de 3 ani. 
 
2.  Acest  raport  prin  echivalent  se  poate  realiza  prin  trei 
modalități: prin preluare, prin imputație şi în bani47. 
a) raportul prin preluare este un raport prin luare mai puțin. 
În limitele valorii donației primite de cel gratificat, comoştenitorii 
săi  vor  prelua  din  moştenire  bunuri  pe  cât  posibil  de  aceeaşi 
natură şi calitate, până la compensarea valorică a ceea ce a primit 
donatarul  de  la  dispunător.  Celelalte  bunuri  se  împart  între 
coerezi,  conform  cotelor  de  moştenire  legală.  de  exemplu,  succe‐
siunea  este  acceptată  de  către  copiii,  A,  B  şi  C,  ai  defunctului. 
Activul net este de 100, iar A fusese gratificat de către de cuius cu 
donație  în  valoare  de  20.  Masa  de  calcul  este,  conform  art.  1091 
alin.  (1)  C.  civ.,  în  valoare  de  120,  fiecărui  fiu  revenindu‐i  din 
moştenire  câte  40.  În  aplicarea  art.  1151  alin.  (4)  C.  civ.,  descen‐
denții  B  şi  C  vor  prelua  din  bunurile  lăsate  de  D  valori  până  la 
concurența sumei de 20. Rămân bunuri în valoare de 60, ce se vor 
împărți  pe  capete  între  A,  B,  şi  C  în  părți  egale  de  câte  20  pentru 
fiecare, conform cotelor de moştenire legală.  
b) raportul prin imputație [art. 1151 alin. (5) C. civ.] este tot o 
modalitate  de  raport  prin  luare  mai  puțin,  care  se  deosebeşte  de 
situația  anterioară  prin  faptul  că  valoarea  donației  primite  de 
donatarul ținut la raport se va scădea din cota sa parte de moşte‐
nire,  el  primind  astfel  mai  puține  bunuri  din  masa  succesorală. 
Restul  se  împarte  între  toți  moştenitorii,  conform  cotelor  de 
moştenire legală. De exemplu, succesiunea este acceptată de către 
copiii A, B şi C ai defunctului. Activul net este de 100, iar A fusese 
gratificat  de  către  de  cuius  cu  donație  în  valoare  de  20.  Masa  de 
calcul  este,  conform  art.  1091  alin.  (1)  C.  civ.,  în  valoare  de  120, 

47 Fr. Deak, op. cit., nr. 236.2, pp. 366‐367.
1022 Raportul donaţiilor

fiecărui  fiu  revenindu‐i  din  moştenire  câte  40.  În  aplicarea  

art.  1151  alin.  (4)  C.  civ.,  lui  A  i  se  va  scădea  din  partea  sa  de  40 
valoarea  de  20  a  donației  primite.  El  păstrează  integral  donația, 
dar pentru restul rămas de 20 primeşte bunuri din activul net. B şi 
C primesc bunuri din activul net de câte 40. 
c)  raportul  in  bani  este  specific  situației  în  care  valoarea 
donației  primite  de  către  donatarul  ținut  la  raport  depăşeşte 
valoarea  cotei  sale  părți  ce  i‐ar  reveni  din  moştenire.  Conform 
alineatului (6) al art. 1151 C. civ., cel obligat la raport va trebui să 
depună  la  dispoziția  celorlalți  moştenitori  o  sumă  de  bani  care 
reprezintă  diferența  dintre  valoarea  bunului  donat  şi  partea  care 
corespunde  cotei  sale  succesorale.  De  exemplu,  succesiunea  este 
acceptată de către copiii A, B şi C ai defunctului, precum şi de soția 
supraviețuitoare,  S.  Activul  net  este  de  30,  iar  S  fusese  gratificată 
de către de cuius cu donație în valoare de 90. Masa de calcul este 
conform art. 1091 alin. (1) C. civ. în valoare de 120, din care 30 (¼ 
din  120)  revine  lui  A,  iar  restul  de  90  (¾  din  120),  lui  A,  B  si  C, 
fiecăruia  cuvenindu‐i‐se  câte  30.  A,  B  şi  C  vor  primi  fiecare  din 
masa succesorală bunuri în valoare de 10. Pentru  restul de 20  ce 
rămâne  pana  la  30,  S  va  trebui  sa‐i  indemnizeze  în  bani,  dacă  nu 
cumva  aleg  pentru  a  face  raportul  în  natură;  dispozițiile  legale  în 
materie  sunt  supletive,  astfel  că,  dacă  donatara  S  efectuează 
raportul în natură, nu mai este obligată la raportul în bani. Când nu 
a optat pentru aceasta, S va trebui să plătească lui A, B şi C câte 20, 
rămânându‐i cota legală de 30 (90 minus 60). 
 Art.  1153  C.  civ.  reglementează  evaluarea  bunului  în  cazul 
raportului  prin  echivalent.  Textul  nu  ridică  dificultăți,  la  fel  cum 
nici art. 1154 C. civ. referitor la ameliorările şi degradările bunului 
donat în caz de raport în natură nu o face.  
Încheiem  comentariul  acestor  texte  precizând  că  raportul  în 
natură  opera  în  vechiul  cod  civil  ca  o  condiție  rezolutorie  a 
donației raportate: la deschiderea succesiunii, aceasta se desființa 
de drept48. Situația se schimbă în noul cod civil, unde donația se va 
desființa  tot  de  drept,  dar  cu  efecte  de  la  data  manifestării  de 
voință a donatarului. 

48 Fr. Deak, op. cit., nr. 239, p. 370.
Mircea Dan Bob 1023
3. Ultimul punct al analizei noastre priveşte calea efectivă de 
efectuare a raportului. 
 
Art.  1152  –  Căile  de  realizare  a  raportului.  (1)  Raportul  se 
realizează  în  cadrul  partajului,  prin  bună  învoială  sau  pe  cale 
judecătorească.  
(2)  Raportul  cerut  de  unul  dintre  moştenitori  profită  şi 
celorlalți  moştenitori  îndreptățiți  să  solicite  raportul,  cu  excepția 
celor care au renunțat în mod expres la raport. 
 
Raportul  se  poate  realiza  amiabil  între  cei  implicați.  Legea 
nr.  36/1995  nu  prevede  expres  raportul,  dar  se  referă  la 
determinarea compunerii masei succesorale în art. 106 alin. (1) şi 
art.  112  alin.  (1)  lit.  o).  Ca  urmare,  raportul  poate  fi  administrat 
procedural şi în procedura necontencioasă notarială. 
Eventualul  conflict  între  moştenitori  aduce  în  atenție  natura 
juridică  a  acțiunii  în  raport.  În  practica  şi  literatura  noastră  de 
specialitate se instalase convingerea că aceasta este una personală 
şi prescriptibilă în termenul general de prescripție, ce curge de la 
deschiderea  succesiunii.  Se  considera  că  acțiunea  poate  fi  intro‐
dusă  nu  numai  înainte,  ci  şi  după  partaj  şi  profită  tuturor  coin‐
divizarilor49.  Fostul  Tribunal  Suprem  statuase  că  acțiunea  este 
personală, pentru că nu poate fi îndreptată decât contra moşteni‐
torilor  donatari,  nu  şi  împotriva  terților  dobânditori  ai  bunurilor 
donate.  Constatând  lipsa  atributului  de  urmărire,  ce  este  esențial 
unui  drept  real,  a  tras  concluzia  că  acțiunea  valorifică  un  drept 
personal50. 
Acest  punct  de  vedere  a  fost  împărtăşit  şi  de  profesorul 
Deak51,  astfel  că  a  fost  transpus  în  forma  promulgată  în  2009  a 
Codului civil: „dreptul la  acțiunea prin care se solicită raportul se 
prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii sau de 
la  data  la  care  bunul  donat  i‐a  fost  predat  celui  obligat  la  raport, 
dacă  această  dată  este  ulterioară  deschiderii  moştenirii”,  edicta 
alineatul terț al art. 1152 C. civ. 

49 A se vedea practica şi autorii citați în D. Chirică, op. cit., p. 505, nota 2.
50 TS civ., dec. nr. 1663/1981, în CD 1981, pp. 129‐131.
51 Fr. Deak, loc. cit., supra.
1024 Raportul donaţiilor

Participarea  la  lucrările  de  redactare  a  Legii  de  punere  în 

aplicare şi modificare a Codului ne‐a permis în 2010 să aducem în 
atenție  faptul  că  opinia  majoritară  cu  privire  la  natura  juridică  a 
acțiunii  în  raport  era  eronată:  raportul  este  o  operațiune  de 
stabilire  a  drepturilor  succesorale,  componentă  a  partajului  şi 
imprescriptibil  precum  acesta52.  Dincolo  de  acceptarea  sau  nu  a 
acestei  poziții,  dispoziția  legală  care  califica  acțiunea  în  raport  ca 
fiind una personală nu se mai putea susține; contextul legislativ a 
fost  schimbat  de  noul  Cod  civil,  în  sensul  în  care  raportul  se  face 
acum  ca  regulă  prin  echivalent,  operațiune  care  nu  poate  fi 
separată de partaj. Pe baza acestor argumente, art. 99 pct. 28 din 
Legea nr. 71/2011 a abrogat alineatul terț al art. 1152 C. civ. Prin 
urmare, acțiunea în raport este o componentă a împărțelii şi este 
imprescriptibilă extinctiv. 
 
 

52 Pentru detalii asupra acestora, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., 
p. 586; D. Chirică, op. cit., nr. 695,  pp. 506‐508.
Mircea Dan Bob 1025

LISTA DE ABREVIERI

alin.  ‐  alineatul 
apud  ‐  citat după 
art.  ‐  articolul 
Bull.  ‐  Buletinul 
Bull. civ.   ‐  Bulletin civil de la Cour de cassation 
c.   ‐  contra 
C. Ap.  ‐  Curtea de Apel 
C. civ. Québec  ‐  Codul civil Québec 
C. civ.  ‐  noul Cod civil (român) 
C. pen.  ‐  Codul penal 
C. pr. civ.  ‐  noul Cod de procedură civilă 
Cas.  ‐  Curtea de Casație (România) 
CD  ‐  Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 
CEDO  ‐  Curtea Europeană a Drepturilor Omului 
(Strasbourg) 
CJ  ‐  Revista Curierul Judiciar 
CJCE  ‐  Curtea de Justiție a Comunităților Europene 
(Luxembourg) 
CJUE  ‐  Curtea de Justiție a Uniunii Europene  
(Luxembourg) 
coord.   ‐  coordonator 
CSJ  ‐  Curtea Supremă de Justiție 
dec.  ‐  decizia 
Dreptul  ‐  Revista Dreptul 
Ed.  ‐  Editura 
ed.  ‐  ediția 
H.G.  ‐  Hotărârea Guvernului 
ÎCCJ  ‐  Înalta Curte de Casație şi Justiție 
ibidem  ‐  acelaşi autor, în aceeaşi lucrare 
idem  ‐  acelaşi autor 
1026 Lista de abrevieri

infra  ‐  mai jos, mai departe 
lit.  ‐  litera 
loc. cit.  ‐  locul citat 
M. Of.  ‐  Monitorul Oficial al României, Partea I 
n.n.  ‐  nota noastră 
nr.   ‐  număr (ul) 
O.G.  ‐  Ordonanța Guvernului 
O.U.G.  ‐  Ordonanța de urgență a Guvernului 
op. cit.  ‐  opera citată 
p.  ‐  pagina 
par.  ‐  paragraful 
pct.  ‐  punctul 
pp.  ‐  paginile 
rev.  ‐  revista 
RDC   ‐  Revista de Drept Comercial 
RRD   ‐  Revista Română de Drept 
s.n.  ‐  sublinierea noastră 
s. civ.  ‐  secția civilă 
s. civ. propr. int.  ‐  secția civilă şi de proprietate intelectuală 
s. com.  ‐  secția comercială 
supra  ‐  deasupra, mai sus 
T.  ‐  Tribunalul 
Trib. jud.  ‐  Tribunalul județean 
TS  ‐  Tribunalul Suprem 
urm.  ‐  şi următoarele 
vol.  ‐  volumul 
Bibliografie 1027

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare 
 
A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drep­
turilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; 
A.  Cojocaru,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  Lumina  Lex,  
Bucureşti, 2000; 
A.  Ionaşcu,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  Academiei,  
Bucureşti, 1963; 
A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Peda‐
gogică, Bucureşti, 1963;  
A.  Nicolae,  Relativitatea  şi  opozabilitatea  efectelor  hotărârii 
judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008; 
A.  Rățoi,  Fiducia,  în  Noul  Cod  civil.  Note.  Corelaţii.  Explicaţii, 
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; 
A. Rusu, Acţiunile de carte funciară. Studiu de doctrină şi juris­
prudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;  
A.  Rusu,  Publicitatea  imobiliară.  Cărţile  funciare.  Practică  ju­
diciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;  
A.A. Chiș, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, 
Ed. Hamangiu, București, 2012; 
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiuni, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2006; 
Al.  S.  Ciobanu,  Aspecte  specifice  privind  regimul  domeniului 
public în România şi Franţa, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
Al.  Weill,  Fr.  Terré,  Ph.  Simler,  Droit  civil.  Les  biens,  3é  éd.,  
Ed. Dalloz, Paris, 1985; 
B.  Beignier,  J‐M.  do  Carmo  Silva,  A.  Fouquet,  Liquidations  de 
régimes matrimoniaux et de successions, Defrénois, Paris, 2010; 
B.  Florea,  Dicţionar  de  dreptul  proprietăţii  intelectuale,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
1028 Bibliografie

B.  Pătraşcu,  Continuitate  şi  discontinuitate  în  reglementarea 

opţiunii succesorale, în Noul Cod civil. Comentarii, coord. M. Uliescu, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; 
B. Pozzo, Property and Environment. Old and new remedies to 
protect  natural  ressources  in  the  European  Context,  Stamphi  
Publisher Ltd., USA, 2007; 
C. Atias, Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2005; 
C.  Bîrsan,  Convenţia  europeană  a  drepturilor  omului.  Comen­
tarii  pe  articole.  Drepturi  şi  libertăţi,  Ed.  C.H.  Beck,  Bucureşti, 
2005, vol. I; 
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglemen­
tarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; 
C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  ed.  a  II‐a,  
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; 
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 
Bucureşti, 2008;  
C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul 
European, Iaşi, 1997; 
C.  Chabrun,  Essai  sur  la  Querela  Inofficiosi  Testamenti,  
Ed. Arthur Rousseau, Paris, 1906; 
C.  Drăgușin,  Comentariile  Codului  civil.  Posesia.  Uzucapiunea, 
Ed. Hamangiu, București, 2012; 
C.  Gagnon,  La  copropriété  divise,  2e  éd.,  Les  Édition  Yvon 
Blais inc., 2007; 
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐  Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept civil român, Bucureşti, 1929; 
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept civil român, Bucureşti, 1929, vol. II; 
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept civil român, Ed. All, Bucureşti, 1997, vol. II;  
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept  civil  român,  ediție  îngrijită  de  D.  Rădescu,  Ed.  All  Beck, 
București, 2002, vol. II; 
C.  Hamangiu,  I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Tratat  de 
drept civil român, Ed. All Beck, București, 1998, vol. III; 
Bibliografie 1029
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, cu textul core­
spunzător francez, italian, belgian, cu doctrina franceză şi română 
şi jurisprudenţa complectă de la 1868­1927, Ed. SOCEC&CO, S.A.R., 
vol. IV (art. 1073‐1390); 
C. Jora, Drept civil. Drepturile reale în noul Cod civil, Ed. Uni‐
versul Juridic, Bucureşti, 2012; 
C.  Jora,  L.  Uță,  Drept  civil.  Curs  de  drepturi  reale, Ed.  Lumina 
Lex, București, 2009; 
C.  Macovei,  M.C.  Dobrilă,  Cartea  a  IV­a.  Despre  moştenire  şi 
liberalităţi, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei 
(coord.),  Noul  Cod  civil.  Comentariu  pe  articole,  Ed.  C.H.  Beck,  
Bucureşti, 2012; 
C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Edi‐
tură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994; 
C.  Murzea,  E.  Poenaru,  Donaţia  şi  testamentul.  Studii  de  doc­
trină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; 
C.  Negrea,  Legiuirile  civile  locale  rămase  în  vigoare  după  ex­
tinderea  legislaţiei  civile  a  Vechiului  Regat,  Cartea  I,  Introducere, 
Partea  I:  Cărţile  funciare,  Curs  ținut  la  Facultatea  de  Drept  
Cluj‐Sibiu, în anul școlar 1943‐1944, Librăria „Cartea românească 
din Cluj”, Sibiu, 1944; 
C. Nica, Donaţia şi moştenirea. Transmisiunea moştenirii. Dez­
baterea  succesiunii.  Doctrină  şi  practică  judiciară  adnotată,  
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, vol. II; 
C.  Stătescu,  C.  Bîrsan,  Drept  civil.  Drepturile  reale,  Universi‐
tatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988; 
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de 
creaţie  intelectuală.  Succesiunile,  Ed.  Didactică  şi  Pedagogică,  
Bucureşti, 1967; 
C.  Stătescu,  Drept  civil.  Persoana  fizică.  Persoana  juridică. 
Drepturile reale, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970; 
C.  Toader,  Drept  civil.  Contracte  speciale,  ed.  a  III‐a,  Ed.  C.H. 
Beck, Bucureşti, 2008; 
C. Zamşa, Nulitatea contractului, în Noul Cod civil. Comentariu 
pe  articole,  de  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  
I. Macovei (coord.), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; 
1030 Bibliografie

C.B.  Macpherson,  Democratic  Theory:  Essays  in  Retrieval, 

Clarendon, Oxford, 1973; 
C.C.  Dinu,  Proceduri  speciale  în  noul  Cod  de  procedură  civilă, 
Ed. Universul Juridic, București, 2013; 
C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunu­
rilor ce le aparţin, în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2010; 
C.M.  Galliset,  Corpus  Juris  Civilis  Academicum  Parisiense,  
Lutetiae Parisiorum, 1867, Novellae Constitutiones, 18, 115; 
C.S.  Ricu,  C.T.  Ungureanu  şi  alții,  Noul  Cod  civil.  Comentarii, 
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. II; 
C.S. Ricu, Moştenirea vacantă, în Colectiv de autori, Noul Cod 
civil.  Comentarii,  doctrină  şi  jurisprudenţă,  Ed.  Hamangiu,  
Bucureşti, 2012; 
C.S.  Ricu,  Transmisiunea  şi  partajul  moştenirii,  în  Noul  Cod 
civil.  Comentarii,  doctrină  şi  jurisprudenţă,  Colectiv  de  autori,  
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. II; 
C.T.  Ungureanu  ş.a,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină  şi  
jurisprudenţă. Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. I; 
C.T.  Ungureanu,  Drept  civil.  Partea  generală.  Persoanele  în  
reglementarea 
Clasificarea  bunurilor.  Drepturile  reale  principale,  Bucureşti, 
1947; 
Constantin  Stoicescu,  Curs  elementar  de  drept  roman,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, ediţie retipărită după ediţi­
unea a III­a revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1931; 
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului 
civil român, Ed. Socec&Co., Bucureşti, 1912, vol. IV, partea a II‐a; 
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptu­
lui civil român, Ed. Socec, Bucureşti, 1912, vol. III, partea a II‐a; 
D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni  şi  testamente,  Ed.  Rosetti, 
Bucureşti, 2003; 
D.  Chirică,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  Lumina  Lex,  Bucureşti, 
1996; 
D.  Chirică,  Fiducia  în  noul  Cod  civil,  în  volumul  Noile  Coduri 
ale  României.  Studii  şi  cercetări  juridice,  Ed.  Universul  Juridic, 
Bucureşti, 2011; 
Bibliografie 1031
D.  Chirică, Tratat  de  drept  civil.  Contracte  speciale.  Vânzarea 
şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, vol. I; 
D. Cigan, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi ju­
risprudenţă. Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. I; 
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiințifică, 
Bucureşti, 1969; 
D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, 
Ed. Academiei, Bucureşti, 1986; 
D.  Lupulescu,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 
D.  Lupulescu,  Numele  şi  domiciliul  persoanei  fizice,  Ed.  Ştiin‐
țifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; 
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993; 
D.  Oancea,  Introducere  în  dreptul  roman,  Curs  universitar,  
Ed. C.H. Beck, București, 2009; 
D.  Văduva,  Moştenirea  legală.  Liberalităţile,  Ed.  Universul  
Juridic, Bucureşti, 2012; 
D.C.  Florescu,  Dreptul  succesoral  în  noul  Cod  civil,  ed.  a  II‐a, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
D.C.  Florescu,  Dreptul  succesoral,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2011; 
D.M. Cosma, Cartea funciară. Procedura de lucru. Organizarea 
birourilor teritoriale, Ed. Hamangiu, București, 2007; 
D.M.  Cosma,  în  Colectiv,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină, 
jurisprudenţă, Art. 1­952, Ed. Hamangiu, București, 2012, vol. I; 
D.N. Teohari, în Colectiv, coord. G. Boroi, Noul Cod de proce­
dură civilă.  Comentariu  pe articole.  Art. 527­1133, Ed. Hamangiu, 
București, 2013, vol. II; 
E.  Chelaru,  Administrarea  domeniului  public  şi  a  domeniului 
privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 
E.  Chelaru,  Curs  de  drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  
Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 
E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale în reglemen­
tarea noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; 
E.  Chelaru,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  Ed.  C.H. 
Beck, Bucureşti, 2009; 
1032 Bibliografie

E.  Chelaru,  Drept  civil.  Drepturile  reale,  ed.  a  II‐a,  Ed.  C.H. 
Beck, Bucureşti, 2006; 
E.  Chelaru,  Drept  civil.  Persoanele,  ed.  a  III‐a,  Ed.  C.H.  Beck, 
Bucureşti, 2012; 
E.  Chelaru,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  
I. Macovei (coordonatori) ş.a., Noul Cod civil. Comentariu pe arti­
cole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; 
É.  Cuq,  Manuel  des  Institution  Juridiques  des  Romains,  
Ed. LGDJ, 1928; 
E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006; 
E.  Herovanu,  Principiile  procedurei  judiciare,  Institutul  de 
Arte Grafice „Lupta”, Bucureşti, 1932; 
E. Jobbé‐Duval, La nature de la Querela Inofficiosi testamenti 
selon les jurisconsultes byzantins, Mélanges Gérardin, Paris, 1907; 
E.  Kischinewski‐Broquisse,  La  copropriété  des  immeubles 
bâtis, 4e éd., Paris, 1989, no 553; 
E.  Molcuț,  Drept  privat  roman,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2011; 
E.  Molcuț,  Drept  privat  roman,  Ediţie  revăzută  şi  adăugită,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007; 
E.  Roșioru,  Uzucapiunea  în  dreptul  civil  român,  Ed.  Sfera  
juridică și Ed. Hamangiu, București, 2008; 
E. Roşu, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; 
E.  Safta‐Romano,  Dreptul  de  moştenire,  Ed.  Graphix,  Iaşi, 
1995; 
E.  Safta‐Romano,  Dreptul  de  proprietate  publică  şi  privată  în 
România, Ed. Graphix, Iași, 1993; 
F. Barrière, La reception du trust au travers de la fiducie, Litec, 
2004;  
F. Morozan, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi 
jurisprudenţă. Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. I; 
Fl.  A.  Baias,  E.  Chelaru,  R.  Constantinovici,  I.  Macovei  (coor‐
donatori),  Noul  Cod  civil.  Comentarii  pe  articole,  Ed.  C.H.  Beck, 
Bucureşti, 2012; 
Fr.  Deak,  Contracte  civile  şi  asigurări,  Ed.  Actami,  Bucureşti, 
1995, vol. II; 
Bibliografie 1033
Fr.  Deak,  Contracte  civile  şi  asigurări,  Ed.  Actami,  Bucureşti, 
1995; 
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul 
de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983; 
Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  civil.  Contracte  speciale,  ed.  a  IV‐a, 
actualizată  de  L.  Mihai  şi  R.  Popescu,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2006, vol. III; 
Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  civil.  Contracte  speciale,  ed.  a  IV‐a, 
actualizată  de  L.  Mihai  şi  R.  Popescu,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2006, vol. I; 
Fr.  Deak,  Tratat  de  drept  succesoral,  ed.  a  II‐a,  actualizată  şi 
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002; 
Fr.  Terré,  Ph.  Simler,  Droit  civil.  Les  biens,  6e  éd.,  Ed.  Dalloz, 
Paris, 2002; 
Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Dalloz, Paris, 1998; 
G.  Boroi,  C.A.  Anghelescu,  B.  Nazat, Curs  de  drept  civil.  Drep­
turile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; 
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, 
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011; 
G. Boroi, C.Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, 
ed. a II‐a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; 
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti; 
G.  Boroi,  Drept  civil.  Partea  generală,  Ed.  All  Educational,  
Bucureşti, 1989. 
G.  Boroi,  L.  Stănciulescu,  Instituţii  de  drept  civil  în  reglemen­
tarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; 
G.  Cornu,  Vocabulaire  juridique,  Association  Henri  Capitant, 
8ème éd., PUF, Paris, 2007; 
G.  Luțescu,  Teoria  generală  a  drepturilor  reale,  Bucureşti, 
1947; 
G. Mémeteau, Droit des biens, Éditions Paradigme – Centre de 
Publications Universitaires, Orléans, 2003; 
G.C.  Frențiu,  Titlul  II.  Moştenirea  legală,  Capitolul  III.  Testa­
mentul, în Colectiv de autori, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi 
jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. II; 
1034 Bibliografie

G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria 
Văcărești, București, 1947; 
Gh.  Beleiu,  Drept  civil  român,  ed.  a  VIII‐a,  Ed.  Universul  
Juridic, Bucureşti, 2003;  
Gh.  Beleiu,  Drept  civil  român.  Introducere  în  dreptul  civil. 
Subiectele  dreptului  civil,  ed.  a  V‐a,  revăzută  şi  adăugită  de  
M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998;  
Gh.  Beleiu,  Drept  civil  român.  Introducere  în  dreptul  civil. 
Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001; 
Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti, 1975; 
Gh.  Beleiu,  în  Colectiv,  coordonator  P.  Cosmovici,  Tratat  de 
drept civil. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, vol. I; 
Gh.  Buta,  Apărarea  drepturilor  nepatrimoniale,  în  Colectiv, 
coordonator  M.  Uliescu,  Noul  Cod  civil.  Studii  şi  comentarii,  
Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2012,  vol.  I,  Cartea  I  şi  Cartea  a 
II‐a (art. 1‐534); 
Gh. Fekete, I. Zinveliu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Didactică 
şi Pedagogică, Bucureşti, 1969; 
H.  Burian,  Fiducia  în  lumina  Noului  Cod  civil  (www.jog.  
sapientia.ro);  
I.  Adam,  A.  Rusu,  Drept  civil.  Succesiuni,  Ed.  All  Beck,  
Bucureşti, 2003; 
I.  Albu,  Curs  de  drept  funciar,  Litografia  și  tipografia  învăță‐
mântului, București, 1957; 
I. Albu, Noile cărţi funciare, Ed. Lumina Lex, București, 1997; 
I.  Corjescu,  Codul  civil  general  austriac  cuprinzând  textul  
oficial,  legile,  novellele  şi  ordonanţele  publicate  pentru  comple­
tarea şi modificarea acestuia sau privitoare la materiile cuprinse în 
el,  aplicabile  unele  în  Bucovina,  altele  în  Transilvania,  traducere, 
București, Imprimeria Statului, 1921; 
I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 
I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efec­
telor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;  
I.  Deleanu,  S.  Deleanu,  Mică  Enciclopedie  a  Dreptului,  
Ed. Dacia, Cluj; 
Bibliografie 1035
I.  Deleanu,  V.  Mărgineanu,  Prezumţiile  în  drept,  Ed.  Dacia, 
Cluj, 1981; 
I.  Dogaru,  T.  Sâmbrian,  Drept  civil  român.  Teoria  generală  a 
drepturilor reale, Ed. Europa, Craiova, 1996, vol. II; 
I.  Dogaru,  V.  Stănescu,  M.M.  Soreață,  Bazele  dreptului  civil. 
Succesiuni, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, vol. V; 
I.  Genoiu,  Ce  drepturi  are  soţul  supravieţuitor  la  moştenirea 
soţului decedat?, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; 
I. Genoiu, Drept succesoral, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; 
I. Genoiu, Dreptul la moştenire în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2012; 
I. Genoiu, Raportul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; 
I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, ed. a II‐a, Ed. C.H. 
Beck, Bucureşti, 2006; 
I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Peda‐
gogică, Bucureşti, 1971; 
I.  Papp,  P.  Balașiu,  Cartea  funduară,  colecţie  de  legi,  regula­
mente,  ordonanţe  şi  formulare,  referitoare  la  cărţile  funduare  din 
Ardeal, Cluj, Tipografia „Carmen”, 1922, vol. I; 
I.  Popa,  Curs  de  drept  succesoral,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2008; 
I.  Popa,  Moşteniri  şi  liberalităţi,  Ed.  Universul  Juridic,  
Bucureşti, 2013; 
I.  Popa,  Titlul  IV.  Fiducia,  în  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doc­
trină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. I;  
I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Drept  civil  român,  
Bucureşti, 1943, vol. II;  
I.  Rosetti‐Bălănescu,  Al.  Băicoianu,  Drept  civil  român:  Regi­
muri  matrimoniale.  Succesiuni.  Donaţiuni.  Testamente,  Ed.  Socec, 
Bucureşti, 1948, vol. III; 
I.  Rosetti‐Bălănescu,  O.  Sachelarie,  N.  Nedelcu,  Principiile 
dreptului civil român, Bucureşti, 1947;  
I.  Zinveliu,  Dreptul  la  moştenire  în  Republica  Socialistă 
România, Ed. Dacia, Cluj‐Napoca, 1975; 
1036 Bibliografie

I.O.  Călinescu,  în  Colectiv,  coord.  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  

R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe arti­
cole. Art. 1­2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012; 
I.P.  Filipescu,  A.I.  Filipescu,  Dreptul  de  proprietate  şi  alte 
drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000; 
I.P.  Filipescu,  Drept  civil.  Dreptul  de  proprietate  şi  alte  drep­
turi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998; 
I.P.  Filipescu,  Tratat  de  dreptul  familiei,  Ed.  All,  Bucureşti, 
1993; 
J.  Flour,  H.  Souleau,  Les  successions,  Armand  Colin,  Paris, 
1991; 
J. Ghestin, G. Goubeau, M. Fabre‐Magnan, Traité de droit civil. 
Introduction générale, 4e éd., LGDJ, 1994; 
J.  Rifkin,  L'âge  de  l'accès.  La  nouvelle  culture  du  capitalisme, 
Ed. La decouverte, Paris, 2000; 
J.  Vincent  şi  S.  Guinchard,  Procédure  civile,  Dalloz,  Paris, 
1987; 
J.  Waline,  L’indemnisation  des  atteintes  à  la  proprieté  privée, 
în  vol.  Mélanges  en  l’honneur  de  Michel  Prieur,  Ed.  Dalloz,  Paris, 
2007; 
J.‐B. Grisoni, Les conceptions française et suisse de la publicité 
foncière et leurs effets, Thèse de licence présentée à la Faculté de 
droit  de  l’Université  de  Lausanne,  Imprimerie  Chabloz  S.A., 
Tolochenaz, 1990; 
J.M.  Auby,  P.  Bon,  Droit  administratif  des  bien,  Dalloz,  Paris, 
1995; 
J.M.  Deviller,  Droit  administratif  des  biens,  Moutchretien, 
Paris, 2013; 
J.‐Ph.  Lévy,  A.  Castaldo,  Histoire  du  droit  civil,  Ed.  Dalloz, 
Paris, 2002; 
Jürgen  C.T.  Rassi,  Grundbuchsrecht,  Wien,  Manzsche  Verlag‐
sund Universitätsbuchhandlung, 2010; 
L. Duguit, Les transformations générales du droit privé depuis 
le Code Napoleon, 1ère éd., Ed. F. Alcan, Paris, 1920; 
L. Josserand, De l'ésprit des droit et de leur relativité. Théorie 
dite de l'abus des droits, 2e éd., Ed. Dalloz, Paris, 1939; 
Bibliografie 1037
L.  Mirea,  Administrarea  bunurilor  altuia,  în  Noul  Cod  civil. 
Comentarii, doctrină 
L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996; 
L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1986;  
L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 
L.  Pop,  Dreptul  de  proprietate  şi  dezmembrămintele  sale,  
Ed. Lumina Lex, București, 1997; 
L.  Pop,  I.‐F.  Popa,  S.I.  Vidu,  Tratat  elementar  de  drept  civil.  
Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
L.  Pop,  L.M.  Harosa,  Drept  civil.  Drepturi  reale  principale,  
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; 
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, 
Bucureşti, 2012;  
L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, ed. a IV‐a, 
revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; 
L. Tec, Aplicaţii ale fiduciei în dreptul afacerilor în lumina nou­
lui  Cod  civil,  în  volumul  Noile  Coduri  ale  României.  Studii  şi 
cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;  
L. Vlădilă, O. Mastacan, Drept penal. Partea generală, Ed. Uni‐
versul Juridic, Bucureşti, 2011; 
La  fiducie  dans  tous  ses  états,  Actes  du  colloque  „La  fiducie 
dans  tous  ses  états”  organisé  à  15  avril  2010  par  l’Association 
Henri Capitant, Dalloz, Paris, 2011;  
La  fiducie,  mode  d’emploi.  Régime  juridique,  fiscal  et  comp­
table. Aspects internationaux, Editions Francis Lefebvre, 2009; 
M. Cantin Cumyn, L'administration du bien d'autrui, Ed. Yvon 
Blais Inc., Cowansville, 2000; 
M. David, Experimentul european al fiduciei – realităţi şi per‐
spective, în volumul Drept şi drepturi – tradiţie şi modernitate, In 
honorem Ion Deleanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; 
M.  Djuvara,  Teoria  generală  a  dreptului  (enciclopedie  juri­
dică), Ed. Librăriei Socec & Co. SA, Bucureşti, 1930, vol. II; 
1038 Bibliografie

M.  Duțu,  A.  Duțu,  Dreptul  de  proprietate  şi  exigenţele  protec­
ţiei mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; 
M. Duțu, Tratat de dreptul mediului, ed. a III‐a, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2007; 
M.  Eliescu,  Curs  de  succesiuni,  Ed.  Humanitas,  Bucureşti, 
1997; 
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii 
Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966; 
M.  Gavriş,  în  Colectiv,  Noul  Cod  civil.  Comentarii,  doctrină  şi 
jurisprudenţă.  Art.  1650­2664,  Ed.  Hamangiu,  Bucureşti,  2012,  
vol. III; 
M.  Grimaldi  (coord.),  Droit  patrimonial  de  la  famille,  
Ed. Dalloz, Paris, 2011; 
M.  Mîneran,  Comentariile  Codului  civil.  Publicitatea  drep­
turilor, actelor şi faptelor juridice. Cartea funciară, Ed. Hamangiu, 
București, 2012; 
M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj‐
Napoca, 1996; 
M. Mureşan, J. Kocsis, Culegeri tematice de practică judiciară. 
Succesiuni, Ed. Cordial Lex, Cluj‐Napoca, 1966; 
M. Nicolae, Noul cod civil. Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, 
Bucureşti, 2012, Tomul 1; 
M.  Nicolae,  Tratat  de  prescripţie  extinctivă,  Ed.  Universul  Ju‐
ridic, Bucureşti, 2010; 
M.  Nicolae,  Tratat  de  publicitate  imobiliară.  Introducere  în 
publicitatea  imobiliară,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti,  2006,  
vol. I; 
M.  Nicolae,  Tratat  de  publicitate  imobiliară.  Noile  cărţi  fun­
ciare,  ed.  a  II‐a,  revăzută  și  adăugită,  Ed.  Universul  Juridic, 
București, 2011, vol. II; 
M. Paraschiv, Partajul judiciar. Practică judiciară, Ed. Haman‐
giu, Bucureşti, 2009; 
M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, 4é éd., LGDJ, Paris, 
1906, t. I; 
M.  Prieur,  Droit  de  l’environnement,  6e  éd.,  Ed.  Dalloz,  Paris, 
2011; 
Bibliografie 1039
M.  Prieur,  Droit  de  propriété  et  environnement  en  droit  com­
paré, CIDCE, Limoges, 1988; 
M. Prieur, G.‐C. Henriot, Servitudes de droit public et de droit 
privé, 4e éd., Ed. Le Moniteur, Paris, 1989; 
M.  Tăbârcă,  Drept  procesual  civil.  Procedura  contencioasă  în 
faţa  primei  instanţe.  Procedura  necontencioasă  judiciară.  Proce­
duri speciale conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2013, vol. II; 
M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; 
M.  Uliescu,  Buna­credinţă  în  noul  Cod  civil  (studiu),  în  Noul 
Cod  civil.  Studii  şi  comentarii,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti, 
2012, vol. I; 
M. Uliescu, Cuvânt înainte, în coord. M. Uliescu, Noul Cod civil. 
Comentarii, ed. a III‐a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; 
M. Uliescu, în Noul Cod civil. Studii şi comentarii, Ed. Universul 
Juridic, Bucureşti, 2012, vol. I; 
M.A.  Frison‐Roche,  Les  biens  d'humanité,  débouché  de  la 
querelle entre marché et patrimoine, în M. Vivant (dir.), Propriété 
intelectuelle et mondialisation, Ed. Dalloz, Paris, 2004; 
M.B.  Cantacuzino,  Elementele  dreptului  civil,  Ed.  All  Educa‐
țional, Bucureşti, 1998; 
M.B.  Cantacuzino,  Elementele  dreptului  civil,  Ed.  Cartea 
Românească, Bucureşti, 1921; 
M.‐C. Forgeard, R. Chrône, B. Gelot, Le nouveau droit des suc­
cessions et des libéralités, Defrénois, Paris, 2007; 
M.D. Bob, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
M.N.  Costin,  Marile  instituţii  ale  dreptului  civil  român,  
Ed. Dacia, Cluj‐Napoca, 1982, vol. I; 
M.S. Croitoru, în colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină 
şi jurisprudenţă. Art. 1­952, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, vol. I; 
Mic  dicţionar  academic,  Ed.  Univers  Enciclopedic  Gold,  
Bucureşti, 2010, vol. I; 
N.C. Aniței, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; 
1040 Bibliografie

N.E.  Grigoraş,  Buna­credinţă.  Practică  judiciară,  Ed.  Haman‐

giu, Bucureşti, 2007, vol. I  
O.  Ungureanu,  C.  Munteanu,  Tratat  de  drept  civil.  Bunurile. 
Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008; 
O. Ungureanu, Dezmembrămintele dreptului de proprietate, în 
O.  Ungureanu,  C.  Munteanu,  Drept  civil.  Drepturile  reale,  
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005; 
P.  Truşcă,  Introducere  în  dreptul  civil.  Persoana  fizică.  Per­
soana juridică, ed. a III‐a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005; 
P.  Vasilescu,  Relativitatea  actului  juridic  civil,  Ed.  Universul 
Juridic, Bucureşti, 2008; 
P.C.  Vlachide,  Repetiţia  principiilor  de  drept  civil,  Ed.  Europa 
Nova, București, 1994, vol. I; 
P.F.  Girard,  Manuel  Élémentaire  de  Droit  Romain,  Librairie  
Arthur Rousseau, 1924, Paris; 
P.M.  Cosmovici,  Drept  civil.  Drepturi  reale.  Obligaţii.  Legisla­
ţie, Ed. ALL, Bucureşti, 1996; 
P.M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 
1993;  
Ph.  Malaurie,  L.  Aynès,  Les  successions.  Les  libéralités,  3e  éd., 
Defrénois, Paris, 2008; 
Ph.  Malaurie,  L.  Aynès,  Les  successions.  Les  libéralités,  Defré‐
nois, Paris, 2010; 
Ph. Malinvaud, Ph. Jestaz, P. Jourdain, O. Tournafond, Droit de 
promotion immobilière, 7e éd., Dalloz, Paris, 2004; 
R.  Constantinovici,  Fiducia,  în  Fl.A.  Baias,  E.  Chelaru,  
R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu 
pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;  
R.  Postolache,  Contractul  de  depozit  şi  varietăţile  acestuia,  
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; 
R.  Schmutzer,  S.  Moroşan,  Servituţile.  Practică  judiciară,  
Ed. Moroşan, Bucureşti, 2008; 
R.A. Ionescu, Titlul V. Administrarea bunurilor altuia, în Noul 
Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti; 
Bibliografie 1041
S.  Brădeanu,  Extinderea  legislaţiei  civile  şi  comerciale  a  Ve­
chiului  Regat  în  România  de  peste  Carpaţi,  Ed.  Dacia  Traiană  SA, 
Sibiu, 1944; 
S.  Neculaescu,  L.  Mocanu,  Gh.  Gheorghiu,  I.  Genoiu,  
A.  Țuțuianu,  Instituţii  de  drept  civil.  Curs  selectiv  pentru  licenţă, 
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
S. Schiller, Droit des biens, Ed. Dalloz, Paris, 2003; 
S.  Zilberstein,  V.M.  Ciobanu,  Drept  procesual  civil.  Tratat  de 
executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 
S.‐I. Vidu, în L. Pop, I.‐F. Popa, S.‐I. Vidu, Tratat elementar de 
drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București; 
St.  Cărpenaru,  Dreptul  de  moştenire,  în  Fr.  Deak,  
St.  Cărpenaru,  Drept  civil.  Contracte  speciale.  Dreptul  de  autor. 
Dreptul de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983; 
St. D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală. 
Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971; 
Ş.  Laday,  Cărţile  funduare,  ed.  a  II‐a,  1927,  Radio  Reclame 
România SA, Institut de Arte Grafice „Cultura”, Cluj, 1927; 
Ş. Laday, Codul civil austriac în vigoare în Ardeal completat cu 
legile şi regulamentele modificatoare cuprinzând şi jurisprudenţa, 
Tipografia Fondului Cărților Funduare, Cluj, 1924, vol. I; 
T. Dârjan, Cartea funciară – cartea de identitate a imobilului, 
Ed. Hamangiu, București, 2013; 
T. Dârjan, Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă, Ed. Monito‐
rul Oficial, București, 2010; 
T.  Ionaşcu,  S.  Brădeanu,  Drepturile  reale  principale  în  Repu­
blica  Socialistă  România,  Ed.  Academiei  Republicii  Socialiste 
România, Bucureşti, 1978; 
T. Pop, în Colectiv, coordonator P. Cosmovici, Tratat de drept 
civil. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, vol. I; 
V. Economu, în Colectiv, Tratat de drept civil. Partea generală, 
Ed. Academiei, Bucureşti, 1967;  
V.  Hanga,  M.D.  Bob,  Iustiniani  Institutiones  –  Instituţiile  lui 
Iustinian, traducere, Ed. Universul Juridic, București, 2009;  
V.  Hanga,  M.D.  Bocşan,  Curs  de  drept  privat  roman,  Ed.  Uni‐
versul Juridic, Bucureşti, 2006; 
1042 Bibliografie

V. Marcusohn, Mijloace juridice de drept civil privind protecţia 
mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; 
V.  Stoica,  Drept  civil.  Drepturile  reale  principale,  ed.  a  II‐a,  
Ed. C.H. Beck, București, 2013; 
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 
Bucureşti, 2009; 
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 2004, vol. I; 
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 2006, vol. II; 
V. Stoica, Dreptul la moştenire, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 
2007; 
V.  Stoica,  L.  Dragu,  Moştenirea  legală,  Ed.  Universul  Juridic, 
Bucureşti, 2012; 
V.  Terzea,  Noul  Cod  civil,  Ed.  Universul  Juridic,  Bucureşti, 
2011, vol. I. 
 
Articole de specialitate 
 
A. Boar, Efectul creator al posesiunii în sistemul de publicitate 
prin cărţi funciare, în Dreptul nr. 1/1996;  
A.  Dobre,  Aspecte  generale  privind  clasificarea  bunurilor  în 
noul Cod civil, în Revista de drept comercial nr. 6/2010;  
A.  Ionaşcu,  Clasele  de  moştenitori  în  dreptul  Republicii  Popu­
lare România, în „Buletinul Universității Babeş‐Bolyai”, Seria  şti‐
ințe sociale, vol. I, nr. 1‐2/1956; 
A.A.  Chiș,  Publicitatea  clauzei  de  inalienabilitate  expresă  şi 
subînţeleasă  în  contractele  referitoare  la  imobile,  în  Studia  
Universitatis  Babeş‐Bolyai,  Seria  Iurisprudentia  nr.  2/2012,  pe 
www.studia.law.ubbcluj.ro;  
A.A.  Țuluș  (Chiș),  Acţiunile  de  carte  funciară  în  lumina  actu­
alei reglementări, în Dreptul nr. 11/1999; 
A.A.  Țuluș  (Chiș),  În  legătură  cu  uzucapiunea  extratabulară, 
în Dreptul nr. 7/1995; 
A.C.  Safta,  M.V.  Buliga,  Consideraţii  privind  regimul  juridic  şi 
fiscal al fiduciei, în RRDP nr. 4/2012;  
Bibliografie 1043
Al.  S.  Ciobanu,  Dreptul  de  folosinţă  gratuită  a  bunurilor  
proprietate  publică,  în  Analele  Universității  Bucureşti  –  Drept  
nr. IV/2007; 
B.  Pătraşcu,  Reflecţii  cu  privire  la  exheredare,  în  SDR  
nr. 1‐2/2005; 
B.  Pătraşcu,  Vocaţia  succesorală,  condiţie  generală  sau  par­
ticulară pentru a moşteni, în SCJ nr. 3/2012; 
C. Dicu, A. Moise, Regula unanimităţii coproprietarilor în for­
mularea unei acţiuni în revendicare, notă la decizia nr. 587 din 7 
octombrie 2010 a C. Ap. Bucureşti, s. a IV‐a civ., în CJ nr. 2/2011; 
C.  Gagnon,  Déclaration  de  copropriété  divise  d'un  immeuble, 
R.D./N.S. – Biens, Formulaire, Document 1.1, art. 147, 48; 
C.  Munteanu,  Despre  amintirile  de  familie  şi  morminte,  în 
RRDP nr. 2/2009; 
C. Munteanu, Incidenţa prescripţiei – achizitive şi extinctive – 
cu privire la dreptul de servitute, în Dreptul nr. 9/2008; 
C.  Oprişan,  Regimul  general  al  proprietăţii  în  România,  în 
Studii de Drept românesc nr. 1/1995; 
C.  Stătescu,  În  legătură  cu  practica  judiciară  privind  partajul 
unor  construcţii  clădite  fără  autorizaţie  legală,  în  RRD  
nr. 12/1982;  
C. Toader, Contractul de time­sharing, acum reglementat şi în 
România, în RDC nr. 9/2004; 
C.R.  Tripon,  Fiducia,  rezultat  al  interferenţei  celor  două  mari 
sisteme  de  drept:  dreptul  civil  continental  şi  dreptul  anglo­saxon. 
Conceptul,  clasificarea,  evoluţia  şi  condiţiile  de  validitate  ale  fidu­
ciei, în RRDP nr. 2/2010;  
D. Bârlădeanu, Dreptul de acrescământ în moştenirea legală şi 
stabilirea întinderii rezervei, în RRD nr. 6/1977; 
D.  Chirică,  Liberalităţile  ca  specie  a  actelor  juridice,  în  RRDP 
nr. 4/2008; 
D.  Chirică,  Posibilitatea  exercitării  acţiunii  în  revendicare  de 
către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998;  
D.  Chirică,  Uzucapiunea  în  practica  instanţelor  de  judecată, 
articol publicat în SCJ nr. 1/1986, republicat în D. Chirică, 2010; 
1044 Bibliografie

D.  Cimpoieru,  Moştenirea  prin  retransmitere,  în  Dreptul  

nr. 4/1995; 
D.  Rizeanu,  Observaţii  pe  marginea  noii  reglementări  date  
instituţiei înfierii prin Codul familiei, în Justiția Nouă nr. 5/1956; 
E.  Boroi,  G.  Boroi,  Corelaţia  dintre  prevederile  art.  939  din 
Codul civil şi Legea nr. 319/1944, în RRD nr. 9‐12/1989; 
E. Lipcanu, Notă la sentinţa civilă nr. 269/1982 a Judecătoriei 
Bistriţa, în RRD nr. 11/1983;  
F. Zenati, Pour une rénovation de la théorie de la propriété, în 
Revue trimestrielle de droit civil, 1993; 
Fr.  Deak,  Dreptul  statului  asupra  moştenirii  vacante,  în  RRD 
nr. 3/1983; 
Fr.  Deak,  Nota  II  la  decizia  Tribunalului  Judeţean  Vaslui  
nr. 599/1985, în RRD nr. 10/1986; 
Fr.  Zenati‐Castaing,  La  propriété,  mécanisme  fondamental  du 
droit, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 3/2006; 
G.  Vidican,  Discuţii  în  legătură  cu  interpretarea  dispoziţiilor 
art. 17 din Decretul­Lege nr. 115/1938, în Dreptul nr. 8/2007; 
I. Boți, V. Boți, Administrarea bunurilor altuia în noul Cod Civil 
român, în Dreptul nr. 11/2010; 
I. Dogaru, S. Cercel, Accesiunea imobiliară în Codul civil român 
şi  în  Proiectul  Codului  civil,  în  Revista  de  ştiințe  juridice  
nr. 1/2006; 
I.  Genoiu,  B.  Pătraşcu,  Câteva  propuneri  de  lege  ferenda  cu 
privire la devoluţiunea testamentară a moştenirii în reglementarea 
Legii nr. 287/2009 (republicată), în Dreptul nr. 3/2013; 
I.  Genoiu,  O.  Mastacan,  Moştenirea  vacantă  în  lumina  Legii  
nr. 287/2009 privind Codul civil, în Dreptul nr. 1/2010; 
I.  Genoiu,  Petiţia  de  ereditate  în  Noul  Cod  Civil,  în  RRDP  
nr. 3/2011; 
I. Leş, În legătură cu natura juridică şi puterea doveditoare a 
certificatului  de  moştenitor,  precum  şi  cu  acţiunea  în  anulare  a 
acestuia (II), în Dreptul nr. 11/1998,; 
I. Lulă, Observaţii asupra dobândirii dreptului de servitute prin 
uzucapiune, în Dreptul nr. 8/2008; 
Bibliografie 1045
I. Lulă, Opinii referitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în 
revendicare  de  către  un  singur  coproprietar,  în  Dreptul  
nr. 4/2002; 
I. Popa, Clauza de preciput, în RRDP nr. 4/2011; 
I. Popa, În legătură cu natura juridică şi puterea doveditoare a 
certificatului  de  moştenitor,  precum  şi  cu  acţiunea  în  anulare  a 
acestuia, în Dreptul nr. 11/1997;  
I.  Popa,  Rezerva  succesorală  şi  moştenitorii  rezervatari  în  
reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr. 6/2011;  
I.  Sferidan,  Discuţii  referitoare  la  dreptul  de  superficie,  în 
Dreptul nr. 6/2006; 
I.  Sferidan,  Observaţii  asupra  accesiunii  imobiliare  artificiale 
în reglementarea noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), în Dreptul 
nr. 2/2011; 
I.C.  Vurdea,  Stabilirea  drepturilor  succesorale  ale  ascendenţi­
lor şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în 
RRD nr. 4/1989; 
L. Stănciulescu, Particularităţile contractelor de „locaţiune se­
zonieră”  reglementate  de  Legea  nr.  282/2004  privind  protecţia 
dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând 
asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor 
bunuri imobiliare, în RDC nr. 9/2004; 
M.  Cantin  Cumyn,  Le  Pouvoir  Juridique,  McGill  Law  Journal/ 
Revue de Droit de McGill, vol. 52, 2007; 
M.  Dumitru,  Dobânda  moratorie  –  fruct  civil?,  în  CJ  
nr. 8/2010; 
M.  Grimaldi,  La  représentation  de  l’héritier  renonçant,  în  
Defrénois nr. 1/2008, nr. 38698, § 8; 
M.  Gros,  Un  droit  peut­il  en  chasser  un  autre?,  în  revista  
„Actualité juridique. Droit administratif” nr. 17/2004; 
M.  Prieur,  Servitudes  de  droit  privé  et  de  droit  public,  limita­
tions  administratives  du  droit  de  propriété  en  faveur  de  l’envi­
ronnement, Actualité juridique, éd. du Moniteur, 2e éd.1979;  
M. Uliescu, Noţiunea de bun. Accepţiuni posibile, studiu predat 
spre publicare revistei Studii şi Cercetări Juridice nr. 4/2013; 
1046 Bibliografie

M. Uliescu, Proprietatea publică şi proprietatea privată în ac­
tualul cadru legislativ, în Studii de drept românesc nr. 3/1992; 
M.I. Niculeasa, Regimul fiscal al fiduciei, în RRDP nr. 5/2012;  
O. Căpățână, În legătură cu aplicarea noii legiferări a dreptu­
lui  de  autor  în  Republica  Populară  România,  în  Revista  „Legali‐
tatea populară” nr. 6/1958; 
P.  Savu,  E.  Puşcariu,  Sc.  Şerbănescu,  Note  la  decizia  civilă  
nr. 3743/1957 a Tribunalului regional Craiova, în Revista „Legali‐
tatea populară” nr. 2/1958; 
R.  Dimitriu,  Privire  de  ansamblu  asupra  Legii  nr.  246/2005 
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la 
asociaţii şi fundaţii, în Dreptul nr. 12/2005;  
R.  Peptan,  Uzucapiunea  în  noul  Cod  civil,  în  Dreptul  
nr. 8/2010; 
R.M. Popescu, E. Oprina, Fiducia şi implicaţiile acesteia asupra 
executării silite, în RRES nr. 4/2011;  
Ş.  Mircioiu,  Reflecţii  asupra  transferului  dreptului  de  pro­
prietate şi obligaţiei de a da în contractul de vânzare­cumpărare, 
în RRDP nr. 4/2011; 
T. Bodoașcă, Opinii privind caracterul constitutiv sau transla­
tiv  de  drepturi  reale  imobiliare  al  înscrierii  drepturilor  în  cartea 
funciară, în Dreptul nr. 5/2006; 
T. Popescu, Caracterul procedurii notariale şi problemele leg­
ate  de  natura  juridică  a  certificatului  de  moştenitor,  în  RRD  
nr. 12/1970;  
V.  Cristodulo,  P.C.  Vlachide,  Probleme  de  drept  privitoare  la 
caracterul  procedurii  succesorale  notariale  şi  la  natura  juridică  a 
certificatului de moştenitor, în LP nr. 2/1959; 
V.  Dobozi,  Reproducerea  umană  asistată  medical  în  viziunea 
Noului Cod civil, în Curierul judiciar nr. 10/2011; 
V.  Stoica,  Accesiunea  imobiliară  artificială  (I),  în  Dreptul  
nr. 1/2006; 
V.  Stoica,  Clauza  voluntară  de  inalienabilitate,  în  RRDP  
nr. 1/2012; 
Bibliografie 1047
V.  Stoica,  Coproprietatea  obişnuită  în  lumina  dispoziţiilor  le­
gale actuale şi a celor din Proiectul Codului civil. Noţiune, principii 
şi exercitare, în Dreptul nr. 4/2005; 
V.  Stoica,  Sensurile  şi  tipologia  accesiunii,  în  Dreptul  
nr. 10/2005; 
Y.  Jégouzo,  L’évolution  des  instruments  du  droit  de  l’envi­
ronnement, în revista Pouvoirs nr. 127, Paris, 2008. 
 
Lucrări de practică judiciară, studii, îndrumare 
 
Basilicorum,  Ed.  Heimbach,  Leipzig,  1833,  tom.  IV,  Liber  39, 
titulo I, Lex 1; 
Curtea  de  Apel  Cluj,  Buletinul  jurisprudenţei,  2011,  
Ed. Universul Juridic, București; 
I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în  materie civilă a 
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969­
1975, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; 
M.‐M.  Pivniceru,  G.  Protea,  Dezmembrămintele  dreptului  de 
proprietate. Practică judiciară; 
Trust & fiducie: concurrents ou compléments?, Actes du collo‐
que  tenu  à  Paris  les  13  et  14  juin  2007,  Academy  &  Finance, 
Genève;  
Uniunea  Națională  a  Notarilor  Publici  din  România,  Codul 
civil  al  României.  Îndrumar  notarial,  Ed.  Monitorul  Oficial,  
Bucureşti, 2011, vol. I. 
1048 Bibliografie
Cuprins 1049

CUPRINS

DREPTURILE REALE ÎN GENERAL  ............................................................... 11 

Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
 
DESPRE BUNURI ÎN GENERAL ........................................................................ 14  
Conf. univ. dr. Cristian Jora – cercetător ştiințific asociat 
 
PROPRIETATEA PRIVATĂ. DISPOZIȚII GENERALE  .............................. 38 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
 
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ  
ÎN NOUL COD CIVIL  ............................................................................................. 56 
Asist. univ. Paul­George Buta – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
UNELE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA ACCESIUNE, CA MOD  
DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE CONFORM 
REGLEMENTĂRILOR NOULUI COD CIVIL................................................... 81 
Conf. univ. dr. Cristian Jora – cercetător ştiințific asociat 
 
LIMITELE LEGALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ 
PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI ŞI FOLOSIREA APEI ...................... 112 
Prof. univ. dr. Mircea Duţu – cercetător ştiințific gr. I 
 
LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE  
PROPRIETATE PRIVATĂ ................................................................................. 165 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
 
PROPRIETATEA COMUNĂ ŞI PROPRIETATEA PERIODICĂ ............. 174 
Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiințific asociat 
 
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE................... 240 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
 
1050 Cuprins

DREPTUL DE SUPERFICIE .............................................................................. 242 

Judecător dr. Stelian Ioan Vidu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
UZUFRUCTUL  ...................................................................................................... 262 
Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiințific asociat 
 
UZUL ŞI ABITAȚIA ............................................................................................. 291 
Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiințific asociat 
 
DREPTUL DE SERVITUTE  .............................................................................. 294 
Jud. dr. Diana Elena Ungureanu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
FIDUCIA .................................................................................................................. 320 
Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiințific emerit 
 
ADMINISTRAREA BUNURILOR ALTUIA ................................................... 350 
Dr. Gheorghe Buta – cercetător ştiințific emerit 
Av. dr. Iolanda Boţi – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
PROPRIETATEA PUBLICĂ. DISPOZIȚII GENERALE ............................ 386 
Prof. univ. dr. Marilena Uliescu – cercetător ştiințific emerit 
 
EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ 
ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL. DREPTUL  
DE ADMINISTRARE  .......................................................................................... 398 
Lector univ. dr. Andrei Duţu­Buzura – cercetător ştiințific  
asociat la proiect 
 
DREPTUL DE CONCESIUNE ........................................................................... 410 
Dr. Ionuţ Dojană – cercetător ştiințific asociat 
 
DREPTUL DE FOLOSINȚĂ CU TITLU GRATUIT ..................................... 416  
Prof. univ. dr. Raluca Dimitriu – cercetător ştiințific gr. I 
 
CARTEA FUNCIARĂ  .......................................................................................... 428 
Jud. dr. Andrea Annamaria Chiş – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
ASPECTE PRIVIND POSESIA ŞI VICIILE SALE  ....................................... 474 
Conf. univ. dr. Aurelian Gherghe – cercetător ştiințific asociat 
Cuprins 1051
UZUCAPIUNEA ÎN NOUL COD CIVIL........................................................... 500 
Judecător dr. Andrea Annamaria Chiş – cercetător ştiințific  
asociat la proiect 
Av. Dumitru Dobrev – cercetător ştiințific  
 
DOBÂNDIREA PROPRIETĂȚII MOBILIARE PRIN POSESIA 
DE BUNĂ‐CREDINȚĂ. OCUPAȚIUNEA ȘI DOBÂNDIREA  
FRUCTELOR PRIN POSESIA DE BUNĂ‐CREDINȚĂ.  
ACȚIUNILE POSESORII..................................................................................... 530 
Jud. Filip Pavel – cercetător ştiințific asociat 
 
MOŞTENIREA ŞI FELURILE EI....................................................................... 567 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE A MOŞTENI .............. 596  
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
REPREZENTAREA SUCCESORALĂ .............................................................. 629 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR.... 643 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
DESPRE MOŞTENITORII LEGALI – RUDE ALE DEFUNCTULUI....... 667 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
LIBERALITĂȚILE. DISPOZIȚII COMUNE .................................................. 701 
Jud. dr. Cristiana­Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiințific asociat 
 
CONTRACTUL DE DONAȚIE ÎN REGLEMENTAREA 
CODULUI CIVIL  ................................................................................................... 714 
Jud. dr. Cristiana­Mihaela Crăciunescu – cercetător ştiințific asociat 
 
1052 Cuprins

CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA TESTAMENT ÎN GENERAL............. 751 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
DESPRE DIFERITE FELURI ALE TESTAMENTULUI............................. 782  
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
DESPRE NOȚIUNEA ŞI FELURILE LEGATULUI ..................................... 807 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
DESPRE CAUZELE INEFICACITĂȚII LEGATULUI ................................. 833 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU REZERVA SUCCESORALĂ  
ŞI REDUCȚIUNEA LIBERALITĂȚILOR EXCESIVE  ................................ 864 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
ASPECTELE ESENȚIALE ALE OPȚIUNII SUCCESORALE 
POTRIVIT NOULUI COD CIVIL ...................................................................... 918 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
PETIȚIA DE EREDITATE ŞI CERTIFICATUL DE MOŞTENITOR ...... 942 
Av. Dumitru Dobrev – cercetător ştiințific  
 
MOŞTENIREA VACANTĂ  ................................................................................ 961 
Lector univ. dr. Bogdan Pătraşcu – cercetător ştiințific gr. II 
Conf. univ. dr. Ilioara Genoiu – cercetător ştiințific asociat la proiect 
 
PARTAJUL SUCCESORAL  ................................................................................ 983 
Lector univ. dr. Lucia Uţă – cercetător ştiințific asociat  
 
RAPORTUL DONAȚIILOR .............................................................................1001 
Conf. univ. dr. Mircea Dan Bob – cercetător ştiințific asociat la proiect