Gh. Piperea Drept Comercial - Vol. II Revizuit Pentru ID - Selectie - Pentru Drept Comercial. Obligatiile - ID - 2013

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
PROFESOR UNIVERSITAR DR. GHEORGHE PIPEREA
DREPT COMERCIAL II
- Selectie -
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
BUCUREŞTI
2010
Cuprins
Abrevieri.....................................................................................................................XI
Unitatea de învăţareVII. Protecţia consumatorilor în contractele comerciale.......

Secţiunea 1. Domeniul şi scopul legislaţiei protecţiei consumatorilor .......
§1. Coordonatele generale ale legislaţiei protecţiei consumatorilor ..............................
§2. Consumatorii ...........................................................................................................
§3. Operatorii economici ...............................................................................................
§4. Produsele şi serviciile ..............................................................................................
Note şi repere bibliografice ..................................................................................
Secţiunea a 2-a. Drepturile consumatorilor şi obligaţiile operatorilor
economici ........................................................................................................
§1. Drepturile consumatorilor .......................................................................................
§2. Obligaţiile operatorilor economici...........................................................................
§3. Răspunderea pentru produse a operatorilor economici............................................
Secţiunea a 3-a. Contractele încheiate de către operatorii economici cu
consumatorii ...................................................................................................
Secţiunea a 4-a. Sancţiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor .
Secţiunea a 5-a. Organismele cu rol în protecţia consumatorilor........ …..
Teste de autoevaluare……………………………………………….......
Unitatea de învăţare X. Contractul de leasing, contractul de franciză şi

operaţiunile de factoring...........................................................................................
Secţiunea 1. Contractul de leasing ................................................................
Secţiunea a 2-a. Contractul de franciză .......................................................
Secţiunea a 3-a. Operaţiunile de factoring...................................................
Teste de autoevaluare……….…………………………………….………...
Unitatea de îmvățare XI Efecte de comerţ ………………………………………….

Secţiunea 1. Noţiune. Caractere juridice .....................................................
Secţiunea a 2-a. Cambia şi biletul la ordin...................................................
Secţiunea a 3-a. Cecul ....................................................................................
Teste de autoevaluare……………………………………………………
X Drept comercial
Note şi repere bibliografice……………………………………………………

Cuprins XI
Abrevieri
AGA – Adunarea Generală a Acţionarilor

alin. – alineatul
ANAF – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
art. – articolul
AVAS – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
A.U.B. – Analele Universităţii Bucureşti
BNR – Banca Naţională a României
C.A. – Curtea de Apel
CA – Consiliul de administraţie
Cas. – Curtea de Casaţie
C.civ. – Codul civil
C.civ.fr. – Codul civil francez
C.com. – Codul comercial
C.com. adnotat – Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, 1946,
reeditat, Ed. Tribuna Craiova, 1995
CNVM – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
col. civ. – colegiul civil
C.fisc. – Codul fiscal
C.muncii – Codul muncii
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă
C.proc.fisc. – Codul de procedură fiscală
C.proc.pen. – Codul de procedură penală
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
DAE – dobânda anuală efectivă
dec. – decizia
dec. civ. – decizia civilă
Dreptul – Revista Dreptul
ed. – ediţia
Ed. – Editura
GEIE – Grupul european de interes economic
GIE – Grupul de interes economic
GDR – Global Depository Receipt
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
IMM – întreprinderi mici şi mijlocii
JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
XII Drept comercial
lit. – litera
n.n. – nota noastră
O.G. – Ordonanţa Guvernului
ONG – organizaţie nonguvernamentală
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. – pagina
pct. – punctul
P.R. – Pandectele Române
R.D.C. – Revista de Drept Comercial
R.P.F. – Revista Piaţa Financiară
R.R.D.A. – Revista Română de Dreptul Afacerilor
s. com. – secţia comercială
s. com. cont. adm. – secţia comercială şi de contencios adminsitrativ
sent. – sentinţa
SGB – scrisoarea de garanţie bancară
s.n. – sublinierea noastră
SSIF – societăţi de servicii de investiţii financiare mobiliare
Trib. – Tribunalul
TVA – taxa pe valoarea adăugată
UE – Uniunea Europeană
UNPIR – Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă
vol. – volumul
Unitatea de învăţare VII
Protecţia consumatorilor în contractele comerciale
Cuprins
1. Domeniul şi scopul legislaţiei protecţiei consumatorilor;

2. Drepturile consumatorilor şi obligaţiile operatorilor economici;
3. Contractele încheiate de către operatorii economici cu consumatorii;
4. Sancţiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor;
5. Organismele cu rol în protecţia consumatorilor
Obiective
După parcurgerea prezentei unităţi de învăţare, studenţii vor reuş să cunoască:

1.Coordonatele generale ale legislaţiei protecţiei consumatorilor;
2.Consumatorii;
3.Operatorii economici;
4.Produsele şi serviciile;
5.Drepturile consumatorilor;
6.Obligaţiile operatorilor economici;
7.Răspunderea pentru produse a operatorilor economici.
14 Protecţia consumatorilor în contractele comerciale
Secţiunea 1
Domeniul şi scopul legislaţiei protecţiei consumatorilor
§1. Coordonatele generale ale legislaţiei protecţiei consumatorilor

24. Legislaţia protecţiei consumatorilor are în vedere raporturile juridice dintre
operatorul economic şi consumator (business to consumer), spre deosebire de legis-
laţia concurenţei comerciale, care are în vedere relaţia dintre comercianţi (business to
business). Beneficiarul acestei legislaţii este consumatorul, considerat partea mai
slabă în contract, parte care poate fi prejudiciată în drepturile şi interesele sale
legitime prin impunerea sau practicarea de către operatorii economici a unor practici
comerciale neoneste. Legea îi conferă consumatorului, de multe ori prin derogare de
la dreptul comun, protecţie în raporturile juridice pe care acesta le întreţine cu opera-
torii economici, precum şi o serie de drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul
la anularea/rezilierea unei clauze contractuale abuzive.
Operatorul economic, considerat partea mai puternică în cadrul raporturilor
juridice cu consumatorul, este cel căruia îi incumbă, în principiu, obligaţiile şi
interdicţiile impuse de legislaţia protecţiei consumatorului.
Aşadar, consumatorii şi operatorii economici reprezintă cele două categorii de
persoane supuse reglementărilor reunite sub denumirea de legislaţie a protecţiei
consumatorilor.
25. Cadrul legal al protecţiei consumatorilor este extrem de stufos şi disparat,
fiind împărţit într-un număr foarte mare de acte normative, cu un conţinut foarte
divers.
Actele normative care reglementează cu caracter general protecţia consumatorilor
sunt Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului1 şi O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor2. Deşi Codul consumului este edictat în intenţia de a oferi o
reglementare unitară a acestui domeniu, iar O.G. nr. 21/1992 conţine reglementari
care în mare parte se suprapun pe reglementările din Codul consumului, totuşi O.G.
nr. 21/1992 este încă în vigoare, dată fiind dispoziţia curioasă din art. 88 din acest
Cod al consumului (Legea nr. 296/2004), potrivit căruia reglementările legale în
vigoare privind protecţia consumatorului care nu sunt cuprinse în acest act normativ
se vor prelua ca anexe ale acestuia. Aşadar, practic O.G. nr. 21/1992 este în prezent o
anexă a Codului consumului, dar este încă în vigoare. Aceeaşi soluţie este aplicabilă
şi celorlalte acte normative din domeniul protecţiei consumatorului care erau în
vigoare în anul 2004, când a fost edictat Codul consumului, chiar dacă, între timp,
aceste acte normative au suferit numeroase modificări, mai ales după 2004. Sunt în
această situaţie:
- O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale3;
- O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă4;
- Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori5;
- Legea nr. 148/2000 privind publicitatea6;
- Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic7;
- O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă8;
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele gene-
rate de produsele cu defecte9;
- Lege nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice10.
Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind
protecţia consumatorilor11 a fost adoptată după edictarea Codului consumului şi, în
consecinţă, ea nu face parte din acest Cod.
26. Protecţia consumatorilor şi dreptul concurenţei. Antagonismul între con-
curenţii economici în sectoarele deschise liberei concurenţe se poate manifesta şi în
forme ilicite, exprimate prin folosirea unor instrumente contrare uzanţelor comerciale
cinstite.
Comercianţii concurenţi care se folosesc de mijloace neloiale şi nu luptă în mod
onest pentru acapararea clientelei pot fi sancţionaţi pentru concurenţă neloială 12.
Legislaţia antitrust, care are ca ţintă afacerile mari, potenţial dăunătoare concurenţei,
sancţionează înţelegerile monopoliste şi participanţii la aceste înţelegeri pentru că
jocul concurenţei în acest caz este denaturat. Diferenţa dintre faptele monopoliste şi
faptele de concurenţă neloială este dată, în principiu, de mărimea agenţilor econo-
mici, de cota lor de piaţă. Dacă se depăşeşte o cotă de piaţă, suntem în prezenţa unui
fapt restrictiv de concurenţă, şi nu a unui fapt de concurenţă neloială. Există totuşi
elemente comune:
(i) în principiu, ambele categorii de fapte presupun existenţa unui raport de con-
curenţă între agentul economic agresor şi agentul economic agresat, aflaţi pe aceeaşi
piaţă relevantă; tendinţa modernă a dreptului afacerilor este de a se extinde legislaţia
concurenţei şi la fapte de concurenţă între agenţii economici care nu sunt pe aceeaşi
piaţă relevantă, deci nu sunt competitori direcţi. Relaţiile de piaţă (relaţiile comer-
ciale) presupun un anumit cod de conduită a participanţilor, indiferent că sunt sau nu
pe aceeaşi piaţă relevantă, cod ce se fundamentează pe o anumită moralitate în viaţa
comercială, care este aceeaşi pentru toţi agenţii economici. Aşadar, este în interesul
tuturor participanţilor la viaţa economică de a se asigura că regulile de conduită sunt
respectate de toţi. Legea concurenţei a evoluat de la individualism la un spirit al
dreptăţii sociale.
(ii) ideea de protecţie a consumatorului. În legislaţia antitrust, când se apreciază
faptele monopoliste, se are în vedere efectul asupra consumatorului. În materia
concurenţei neloiale, bunăstarea consumatorului este un standard de apreciere a
caracterului dăunător al faptului anticoncurenţial.
§2. Consumatorii
27. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, în forma sa republicată, defineşte la art. 2
noţiunea de „consumator”. Prin consumator se înţelege legalmente orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri
din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau
liberale13.
Din definiţia legală rezultă două trăsături esenţiale ale noţiunii de „consumator”:
numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator şi consumul are loc în afara
activităţii profesionale a acestora.
27.1. Numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator, nu şi persoa-
nele juridice. Trebuie menţionat însă că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în forma sa iniţială,
înţelegea prin consumator orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,
reprezentate de asociaţii, precum şi orice persoană juridică (s.n.) care achiziţionează
şi utilizează sau consumă de la comercianţi produse obţinute în baza unui contract
sau care beneficiază de serviciile acestora [art. 2 alin. (1)].
În alte legislaţii, în sfera consumatorului se includ şi agenţii economici de putere
mică (de exemplu: artizani, liber-profesionişti), aceştia putând invoca în favoarea lor
atât legea privind protecţia consumatorului, cât şi pe cea a concurenţei neloiale. O astfel
de opţiune nu este permisă în legislaţia noastră, în lipsa unei reglementări exprese14.
Din această cauză, persoanele fizice care exercită profesii liberale, care consumă bunuri
sau servicii în activitatea lor profesională nu beneficiază de legislaţia protecţiei
consumatorului, ceea ce reprezintă o opţiune nejustificată a legiuitorului român.
Prin modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori a fost introdusă o nouă definiţie a noţiunii de
„consumator”, reţinându-se că în sfera de incidenţă a acestei categorii se includ numai
persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice care încheie un contract în afara
activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale. Prin această modificare s-a
încercat o corelare a dispoziţiilor legale care reglementează noţiunea de „consumator”.
Consider că rămâne în continuare discutabilă problema cuprinderii persoanelor
juridice, mai ales a asociaţiilor şi fundaţiilor, în categoria consumatorilor, în ipoteza
în care aceştia încheie contracte ce exced activităţii lor comerciale.
Atunci când legea include în sfera consumatorilor grupurile de persoane fizice
constituite în asociaţii, este evident că se referă la asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor (care îşi găsesc sediul materiei în Capitolul VI din O.G. nr. 21/1992).
Aceste asociaţii au personalitate juridică şi au ca unic scop apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor lor, precum şi ale consumatorilor, în general.
27.2. Consumatorii cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă produse sau
servicii în afara activităţii lor profesionale. Persoanele fizice care cumpără,
dobândesc utilizează ori consumă produse sau servicii au dreptul de a fi protejaţi de
această legislaţie doar în măsura în care produsele sau serviciile nu sunt folosite în
activitatea profesională sau, altfel spus, dacă produsele şi serviciile sunt folosite
pentru consum. Legiuitorul a considerat că persoanele care utilizează produsele şi
serviciile achiziţionate în activitatea lor profesională au suficiente cunoştinţe pentru a
putea aprecia în mod corect caracteristicile bunurilor şi serviciilor respective.
§3. Operatorii economici
28. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 defineşte în art. 2 şi operatorii economici.
Astfel, prin operator economic se înţelege persoană fizică sau juridică, autorizată 15,
care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau
comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii.
Noţiunea de „operator economic” a înlocuit-o pe aceea de „agent economic”.
Aceasta din urmă nu a fost total abandonată, fiind folosită de legiuitor şi în prezent,
spre exemplu, în legislaţia antimonopol (Legea concurenţei nr. 21/1996). De aici, o
serie nelimitată de confuzii şi consecinţe practice negative. Conceptul de agent
economic a apărut în 1990-1991 pe tărâm fiscal, având rolul de a defini plătitorii de
impozite, alţii decât persoanele fizice simpli particulari. Legislaţia fiscală în prezent
utilizează noţiunea de contribuabil, abandonând sintagma de „agent economic”.
Corelând dispoziţiile legale din materia dreptului consumatorilor cu reglemen-
tările din materia dreptului concurenţei şi ale dreptului fiscal, având în vedere că
finalitatea activităţii întreprinzătorilor este obţinerea de profit, operatorul economic
poate fi privit ca fiind acea persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate cu
titlu de profesiune în scop lucrativ (în scopul obţinerii de profit).
În categoria de operator economic sunt incluşi, în primul rând, comercianţii.
Însă, pe lângă comercianţi, sintagma „operator economic” include persoanele care
exercită profesii liberale, persoanele juridice nonprofit care exercită activităţi econo-
mice directe şi instituţiile publice ce prestează servicii populaţiei.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, defineşte la art. 2 alin. (2) comerciantul, arătându-se că
prin această noţiune se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în
temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în cadrul
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum
şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
După cum se observă, definiţia de mai sus excede noţiunii de „comerciant” persoană
fizică definită de Codul comercial. Potrivit art. 7 C.com., sunt comercianţi aceia care
fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită. În sfera comercianţilor
Codul comercial nu include persoanele fizice care exercită profesii liberale, avocaţii,
notarii publici, arhitecţii etc. Însă, potrivit Legii nr. 193/2000, comercianţi sunt şi
persoanele fizice autorizate, adică şi persoanele fizice care exercită profesiuni
liberale. Este o gravă şi nepermisă confuzie terminologică, motivată probabil prin
intenţia de a corela noţiunea de „comerciant”, aşa cum este aceasta definită în art. 2
alin. (2) al Legii nr. 193/2000, cu cea de „operator economic” din O.G. nr. 21/1992,
deşi cele două noţiuni nu se suprapun, ci sunt, de fapt, într-un raport de tipul gen
(operatorul economic) – specie (comerciant).
Legislaţia protecţiei consumatorilor se aplică deci şi profesiunilor liberale. Pot fi
avute în vedere onorariile minimale practicate de către avocaţi, precum şi eventualele
clauze abuzive inserate în contractele standard de asistenţă juridică care nu au fost
negociate cu clientul16.
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 defineşte, în art. 2, şi noţiunile de „distri-
buitor”, „vânzător”, „prestator” şi „producător”. Toate aceste categorii se includ în
conţinutul noţiunii de „operator economic”.
Distribuitorul este operatorul economic din lanţul de distribuţie, care interme-
diază între producător şi vânzătorul direct. În mod normal, distribuitorul nu desfă-
şoară raporturi contractuale directe cu consumatorul, acest rol revenind vânzătorului,
precum şi prestatorului de servicii. Vânzătorul este ultimul distribuitor, operatorul
economic care oferă produsul consumatorului. Prestatorul este agentul economic
care furnizează servicii direct consumatorului.
Prin producător, O.G. nr. 21/1992 înţelege o categorie foarte largă de operatori
economici, incluzând uneori şi persoane care în mod normal au calitatea de
distribuitor sau vânzător ori prestator de servicii. Astfel, sunt producători: (i)
operatorul economic care fabrică un produs finit sau o componentă a unui produs; (ii)
operatorul economic care fabrică materie primă; (iii) operatorul economic care îşi
aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs; (iv) operatorul econo-
mic care recondiţionează produsul; (v) operatorul economic sau distribuitorul care
prin activitatea sa modifică caracteristicile produsului; (vi) reprezentantul înregistrat
în România al unui operator economic care nu are sediul în România sau, în cazul
inexistenţei acestuia, importatorul produsului; (vii) operatorul economic care importă
produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere,
leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerii; (viii) distribui-
torul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă
producătorul este menţionat; (ix) distribuitorul produsului, în cazul în care importa-
torul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de
30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului.
Conform O.G. nr. 21/1992, vânzătorul (ultimul distribuitor) este acela care
suportă cheltuielile legate de deficienţele produselor comercializate, însă el are un
drept de regres asupra producătorului. Astfel, spre exemplu, în cazul distribuitorului
produsului importat, când nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este
menţionat, vânzătorul va avea dreptul de a se regresa contra distribuitorului, care se
poate exonera de răspundere arătând identitatea importatorului sau, după caz, a
distribuitorului anterior.
§4. Produsele şi serviciile

29. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 include în domeniul său de aplicare produ-
sele şi serviciile, pe care le defineşte ca atare.
29.1. Produsul este, potrivit art. 2 din O.G. nr. 21/1992, un bun material a cărui
destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă. Legea include
în categoria produselor energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru
consumul individual.
Dezideratul oricărei legislaţii de protecţie a consumatorului este acela de a
permite apariţia pe piaţă doar a produselor cu un grad de siguranţă ridicat. În acest
context, O.G. nr. 21/1992 defineşte produsul sigur ca fiind produsul care, folosit în
condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime,
ţinând seama de întrebuinţarea acestuia.
Riscul se consideră acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru
siguranţa şi sănătatea consumatorilor, în funcţie de: (i) caracteristicile produsului, ale
ambalării şi ale instrucţiunilor de montaj şi întreţinere; (ii) efectul asupra altor pro-
duse, împreună cu care acesta poate fi folosit; (iii) modul de prezentare a produsului,
etichetarea, instrucţiunile de folosire şi orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de
producător; (iv) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului.
Anumite produse, folosite în condiţii normale, nu sunt periculoase sau prezintă
riscuri minime, însă întrebuinţate în alt mod decât cel specificat de producător în
instrucţiunile de folosire pot fi chiar nocive. Astfel, detergenţii întrebuinţaţi conform
indicaţiilor producătorului (spre exemplu, în spălarea rufelor) nu prezintă riscuri sau
prezintă riscuri minime pentru sănătate, însă utilizaţi în alte scopuri (în spălarea
vaselor, spre exemplu) pot avea consecinţe nocive asupra sănătăţii consumatorilor. În
acest caz, răspunderea producătorului este exclusă, dacă va dovedi folosirea produ-
sului în alte scopuri decât întrebuinţarea lui normală, conform prospectului.
De asemenea, pe ambalajul produselor sau în cuprinsul instrucţiunilor primite în
momentul cumpărării acestora trebuie specificate categoriile de consumatori care
sunt expuse riscului prin folosirea produsului, precum şi reacţiile utilizării combinate
cu alte produse. Aşadar, riscul produsului respectiv este diferit, în funcţie de consu-
matorul concret sau de clasa de consumatori. Un exemplu concludent îl întâlnim în
cadrul industriei farmaceutice. Produsele farmaceutice comercializate au (sau ar
trebui să aibă), în cuprinsul instrucţiunilor de folosire, indicaţii privind modul de
folosire, categoriile de persoane cărora le este interzis tratamentul cu respectivele pro-
duse, reacţiile produsului în condiţiile în care este administrat în alte cantităţi şi la alte
perioade decât cele recomandate, reacţiile la alte substanţe şi medicamente, reacţiile
adverse etc. Consumate de persoanele vizate, medicamentele respective pot deveni
periculoase, dar faţă de restul consumatorilor, riscul este considerat acceptabil. Dar
riscurile sunt considerate ca fiind acceptabile şi compatibile cu un înalt grad de
protecţie doar în cazul în care consumatorii sunt informaţi în legătură cu acestea.
Produsele care nu prezintă caracteristicile menţionate mai sus sunt considerate
produse periculoase. De altfel, conform art. 2 din O.G. nr. 21/1992, produsul peri-
culos este definit ca fiind acel produs care nu poate fi definit ca produs sigur. Ca
regulă generală, produsele care, folosite în condiţii normale sau previzibile, prezintă
riscuri majore pentru sănătate, sunt interzise de la comercializare.
Cazuri aparte, cum sunt comercializarea tutunului şi a alcoolului, vin să
contrazică total definiţia de mai sus. Este de notorietate faptul că tutunul reprezintă
unul dintre principalele cauze ale cancerului, precum şi al altor boli grave, iar
alcoolul reprezintă cauza altor maladii grave ori a unor accidente, dacă este consumat
în cantităţi excesive. Aceste produse pot fi introduse, în baza definiţiei propuse de
art. 2 din O.G. nr. 21/1992, în categoria produselor periculoase pentru viata şi sănă-
tatea oamenilor. Cu toate acestea, comercializarea tutunului şi a alcoolului este
tolerată de către legiuitor datorită, printre altele, şi a sumelor importante aduse la
bugetul de stat. Chiar dacă este îngăduită de către legiuitor, comercializarea tutunului
şi a alcoolului poate atrage, în baza acestui act normativ, răspunderea producătorilor
de tutun sau alcool pentru prejudiciile aduse consumatorilor.
Specificarea pe ambalaj a directivei CEE 89/622: „Tutunul/alcoolul dăunează
grav sănătăţii” nu duce la concluzia că riscul este acceptabil, iar producătorii ar fi
exoneraţi de răspundere pe motivul că au prevenit consumatorii în privinţa riscurilor
la care se expun, deoarece, din ansamblul acestei reglementari, rezultă că sunt
acceptabile numai riscurile minime, nu şi riscurile majore pentru sănătate.
Consider că dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 21/1992 pot constitui temeiul legal al
acţiunii consumatorilor împotriva producătorilor de ţigări sau alcool, în virtutea
faptului că aceştia au obligaţia să pună pe piaţă numai produse sigure.
În sfârşit, precizez faptul că domeniul de aplicare al O.G. nr. 21/1992 este restrâns
prin dispoziţiile art. 65. Potrivit acestui articol, O.G. nr. 21/1992 nu se aplică
pagubelor generate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării în vigoare a
acesteia, precum şi pagubelor rezultate din accidentele nucleare17.
29.2. Serviciul este, conform art. 2 din O.G. nr. 21/1992, activitatea, alta decât
cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consu-
matorilor.
Note şi repere bibliografice

1
Republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008.
2
Republicată în M. Of nr. 208 din 28 martie 2007.
3
4
5
Republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.
6
Publicată în M. Of. nr. 359 din 2 august 2000.
7
Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
8
Republicată în M. Of. nr. 603 din 31 august 2007.
9
10
11
Publicată în M. Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007.
12
Legislaţia română privind concurenţa neloială este dată, în principal, de Legea
nr. 11/1991. Actul normativ urmează practica din perioada interbelică, având în vedere
raporturile dintre agenţii economici direct competitori (M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie
1991).
13
Definiţii asemănătoare ale noţiunii de „consumator” întâlnim şi în cuprinsul altor
reglementări cu incidenţă în materie. Astfel, potrivit art. 2 din O.G. nr. 106/1999 privind
contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, consumatorul este „orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, în cadrul tranzacţiilor care
intră sub incidenţa prezentei ordonanţe, acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. De asemenea, art. 2 din
O.G. nr. 130/2000, privind regimul juridic al contractelor la distanţă înţelege prin consu-
mator „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii (…)”.
14
În doctrina franceză s-au purtat ample discuţii referitor la calitatea persoanelor juri-
dice de subiect al legislaţiei protecţiei consumatorului, în special în legătură cu asociaţiile
şi fundaţiile. A se vedea, pentru detalii, I.F. Popa, Obligaţia de securitate, în Dreptul
nr. 3/2003, p. 69, precum şi autorii citaţi la nota 35.
15
Precizarea legii este eronată întrucât şi consumatorii produselor sau serviciilor
comercializate de persoane autorizate au nevoie de protecţie. Aş spune chiar că tocmai
aceştia au mai multă nevoie de protecţie.
16
Pentru o analiză a tendinţelor europene relative la profesia legală din perspectiva
dreptului concurenţei şi a protecţiei consumatorului, a se vedea Gh. Piperea, Despre
profesia legală şi concurenţă, pe www.baroul-bucuresti.ro.
17
Pentru analiza reglementărilor din materia accidentelor nucleare, a se vedea L. Pop,
Răspunderea pentru accidente nucleare în Dreptul nr. 7/2002, p. 53 şi urm.
Secţiunea a 2-a
Drepturile consumatorilor şi obligaţiile operatorilor economici
30. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 reglementează cu titlu general drepturile

consumatorilor, precum şi drepturile şi obligaţiile operatorilor economici. Regle-
mentările referitoare la contractele încheiate la distanţă sau în afara spaţiilor comer-
ciale, la clauzele abuzive în contractele comerciale, la comercializarea produselor şi
serviciilor de piaţă, la comerţul electronic şi la publicitate circumstanţiază aceste
drepturi şi obligaţii.
§1. Drepturile consumatorilor

31. Articolul 3 din O.G. nr. 21/1992 enumeră principalele drepturi ale consuma-
torilor, respectiv:
- dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li
se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea
ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
- dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esen-
ţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu
acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea
lor de consumatori;
- dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi
servicii de calitate;
- dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespun-
zătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
- dreptul de a se organiza în asociaţii de consumatori, în scopul apărării intere-
selor lor.
32. Unul dintre pilonii legislaţiei privind protecţia consumatorilor îl reprezintă
obligaţia operatorului economic de a informa consumatorul cu privire la caracte-
risticile esenţiale ale produsului sau serviciului solicitat de acesta.
În virtutea reglementărilor din dreptul comun, a unor reglementari comunitare,
precum şi a O.G. nr. 21/1992, în literatura de specialitate s-a încercat fundamentarea
unei obligaţii generale de informare în contractele comerciale în care sunt părţi
consumatorii.
Astfel, s-a considerat că unele dispoziţii din Codul civil se referă indirect la
obligaţia generală de informare. Potrivit art. 970 alin. (2) C.civ., „ele (convenţiile)
obligă nu numai la ceea ce este cuprins expres într-însele, dar la toate urmările, ce
echitatea, obiceiul sau legea dau obligaţiei, după natura sa”. Valorificându-se princi-
piul echităţii, care stă la baza convenţiilor, s-a considerat că „cerinţele echităţii
condamnă alterarea consimţământului unei părţi contractante, ca efect al ignorării
condiţiilor reale, concrete ale convenţiei”1.
Un alt argument în acest sens l-ar constitui şi dispoziţia art. 1312 C.civ., text
aşezat în materia contractului de vânzare-cumpărare, care precizează că „vânzătorul
Cuprins 23
este dator să explice curat datoriile ce înţelege a lua asupra-şi”. Neîndeplinindu-şi obli-
gaţia de informare, conţinutul obligaţiilor asumate de către vânzător ar fi incomplet.
Potrivit unei alte opinii2, obligaţia generală de informare şi-ar avea fundamentul
juridic pe tărâmul răspunderii civile delictuale, reţinându-se că neinformarea ori
informarea neadecvată a cumpărătorului ar altera consimţământul acestuia şi ar
constitui dol prin reticenţă.
În ceea ce priveşte obligaţia de informare în materia protecţiei consumato-
rilor, există dispoziţii exprese în acest sens în cuprinsul O.G. nr. 21/1992.
Consider că obligaţia de informare a consumatorilor s-ar încadra în coordonatele
art. 970 alin. (2) C.civ., operatorii economici fiind răspunzători nu numai de
obligaţiile asumate prin contractele încheiate cu consumatorii, dar şi pentru cele
prevăzute ca atare de lege după natura obligaţiei. Aşadar, dacă de regulă obligaţia
generală de informare se fundează pe conceptul de echitate, menţionat de art. 970
alin. (2) C.civ., obligaţia specială de informare a consumatorilor îşi are fundamentul
în cuprinsul dispoziţiilor legale speciale.
Importanţa acordată de către legiuitor obligaţiei de informare reiese şi din faptul
că aceasta este reglementată de O.G. nr. 21/1992 în cuprinsul unui întreg capitol,
Capitolul 4, iar numeroase alte articole situate în cuprinsul altor capitole fac referire
la această obligaţie.
Potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a fi informaţi în
mod corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi
serviciilor oferite de către agenţii economici.
Scopul acestei informări este acela de a da consumatorilor posibilitatea să opteze
în mod raţional între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze,
conform destinaţiei acestora, în deplină securitate.
Informarea consumatorilor cu privire la produsele şi serviciile oferite se reali-
zează în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare a acestora,
care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, pe etichetă, ambalaj de vânzare sau în
cartea tehnică, în instrucţiunile de folosire ori alte asemenea moduri de informare a
consumatorului, care însoţesc produsul sau serviciul (art. 19 din O.G. nr. 21/1992).
Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000, înainte de încheierea contractului la
distanţă comerciantul trebuie să informeze consumatorul în timp util, corect şi
complet asupra: (i) identităţii comerciantului şi, în cazul contractelor care prevăd
plata anticipată, adresei şi modalităţilor de contactare a acestuia (telefon/fax, e-mail şi
codul unic de înregistrare); (ii) caracteristicilor esenţiale ale produsului sau
serviciului; (iii) preţului de vânzare cu amănuntul al produsului sau tariful serviciului
şi taxele aplicabile; (iv) cheltuielilor de livrare, dacă este cazul; (v) modalităţilor de
plată, de livrare sau de prestare; (vi) dreptului de denunţare unilaterală a contractului,
cu excepţia cazurilor prevăzute în ordonanţă; (vii) costului utilizării tehnicii de
comunicaţie la distanţă, în cazul în care acesta este calculat altfel decât conform
tarifului de bază; (viii) perioadei de valabilitate a ofertei sau a preţului; (ix) duratei
minime a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau
periodică a unui produs sau serviciu; (x) termenului limită de executare a obligaţiilor
rezultând din contract.
Informaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000, al căror scop
comercial trebuie să rezulte fără echivoc, vor fi comunicate în mod clar, uşor de
înţeles de către consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la dis-
tanţă utilizate, ţinându-se seama de principiile de bună practică comercială în tran-
zacţii şi de principiile care guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite
de capacitate de exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri.
Dacă oferta se realizează prin intermediul telefonului, la începutul oricărei con-
versaţii cu consumatorul comerciantul are obligaţia de a-şi declina identitatea,
precum şi de a indica în mod explicit scopul comercial al apelului [art. 3 alin. (3)].
33. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercian-
ţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor stabileşte regimul juridic al practicilor comerciale
incorecte.
În conformitate cu art. 2 lit. d) din actul normativ menţionat, practicile comer-
ciale sunt reprezentate de orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezen-
tare comercială, inclusiv publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în
strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.
Practicile comerciale incorecte sunt acelea care îndeplinesc următoarele condiţii:
(i) sunt contrare cerinţelor diligenţei profesionale; (ii) deformează sau sunt suscep-
tibile să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului
mediu la care ajung sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup,
atunci când o practică este adresată unui anumit grup de consumatori.
Se încadrează în această categorie, aşa cum rezultă din art. 4 din Legea
nr. 363/2007, în special practicile înşelătoare (sunt practici înşelătoare atât acţiunile,
cât şi omisiunile înşelătoare) şi practicile agresive.
O acţiune este înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice
situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să
inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină,
fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe
care altfel nu ar fi luat-o (art. 6 din Legea nr. 363/2007). De asemenea, o acţiune este
considerată ca fiind înşelătoare dacă, în contextul prezentării situaţiei de fapt, ţinând
cont de toate caracteristicile şi circumstanţele, aceasta determină sau este susceptibilă
să determine consumatorul mediu să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar
fi luat-o (art. 6 din Legea nr. 363/2007).
Suntem în prezenţa unei omisiuni înşelătoare dacă, în contextul prezentării situa-
ţiei de fapt, ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele acesteia, precum şi
de limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informaţiei, un
comerciant omite o informaţie esenţială necesară consumatorului mediu, ţinând cont
de context, pentru luarea unei decizii de tranzacţionare în cunoştinţă de cauză şi, prin
urmare, determină sau este susceptibilă să determine luarea de către consumator a
unei decizii de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 7 din Legea
nr. 363/2007). De asemenea, o omisiune este considerată ca fiind înşelătoare atunci
când, ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele acesteia, precum şi de
limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informaţiei, un
comerciant ascunde sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori în contra-
timp o informaţie esenţială sau nu indică intenţia comercială a practicii, în cazul în
care aceasta nu rezultă deja din context, şi când, în oricare dintre cazuri, consuma-
torul mediu este determinat sau este susceptibil a fi determinat să ia o decizie de
tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 7 din Legea nr. 363/2007)
Exista practică agresivă dacă, în contextul prezentării situaţiei de fapt şi ţinând
cont de toate caracteristicile şi circumstanţele, limitează sau este susceptibilă să limi-
teze în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului
mediu cu privire la produs, prin hărţuire, constrângere, inclusiv prin utilizarea forţei
fizice sau prin influenţa nejustificată şi, prin urmare, determină sau este susceptibilă
să determine consumatorul să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi
luat-o (art. 8 din Legea nr. 363/2007).
Actul normativ cuprinde o listă a practicilor comerciale înşelătoare sau agresive,
care sunt considerate a fi incorecte în orice situaţie.
Folosirea, de către comercianţi, a unor practici comerciale incorecte constituie
contravenţie (art. 15 din Legea nr. 363/2007).
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori reglementează regimul juridic al clauzelor abuzive inse-
rate în contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii.
O clauză este abuzivă3 dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul şi prin ea
însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consu-
matorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 1 din Legea nr. 193/2000, în acord cu definiţia
reglementată de art. 78 din Legea nr. 296/2004). O clauză contractuală va fi consi-
derată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a
da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard
preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa
produsului sau serviciului respectiv (art. 1 din Legea nr. 193/2000, în acord cu preve-
derile art. 79 din Legea nr. 296/2004).
Clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor produce efecte asupra consumato-
rului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai
dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu îşi
mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consuma-
torul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi
daune-interese (art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000). În legătură cu sancţiunea ce
intervine în situaţia includerii în contract a unor clauze abuzive s-a apreciat doctrinar
faptul că sancţiunea ce intervine este, de fapt, nulitatea clauzei contractuale abuzive.
Argument în acest sens a fost, în primul rând, faptul că rezilierea intervine pentru
neexecutarea culpabilă a contractului, nulitatea fiind sancţiunea pentru nerespectarea
unor condiţii de valabilitate, la momentul încheierii contractului. În plus, s-a arătat
faptul că situaţia ce face obiect de reglementare al Legii nr. 193/2000 poate fi consi-
derată ca având similitudini cu leziunea, situaţie care conduce la sancţiunea nulităţii.
De asemenea, includerea de clauze abuzive în contract este considerată contra-
venţie (art. 16 din Legea nr. 193/2000).
34. Legea nr. 289/2004 reglementează regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice. Totuşi, în definiţia consumatorului, în
sensul acestui actul normativ, se face referire şi la grupurile de persoane fizice
constituite în asociaţii [art. 2 lit. a) din Legea nr. 289/2004].
Contractul de credit este actul juridic în temeiul căruia creditorul acordă sau se
angajează să acorde iar consumatorul acceptă un credit în forma unui împrumut, a
unei amânări a plăţii sau a altei facilităţi financiare similare. Nu toate contractele de
credit sunt însă supuse acestei reglementări. Conform art. 3 din Legea nr. 289/2004,
sunt excluse de la aplicarea acestei legi 12 tipuri de contracte 4. De asemenea, legea
exclude de la aplicare contractele de credit încheiate în formă autentică de un notar
public, în măsura în care drepturile consumatorilor nu sunt afectate (art. 3 din Legea
nr. 289/2004).
Contractul de credit trebuie încheiat în formă scrisă, în cel puţin 2 exemplare, câte
unul pentru fiecare parte. Legea reglementează [în art. 2 lit. c) coroborat cu art. 7, 8 şi
anexa nr. 1 din Legea nr. 289/2004] o serie de clauze obligatorii pentru orice contract
de credit şi stabileşte o serie de obligaţii pentru creditori, ca, de exemplu, obligaţia de
a menţiona DAE, în mod clar şi inteligibil, în orice anunţ publicitar şi în orice ofertă
pentru un contract de credit destinat consumatorilor, afişat în locuri publice, în care
se face orice fel de referire la costul creditului. DAE (dobânda anuală efectivă) este
costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea credi-
tului total acordat. DAE face echivalenţa, la nivelul unui an, între valoarea curentă a
tuturor angajamentelor sub forma unor împrumuturi, rambursări şi cheltuieli exis-
tente sau viitoare, acceptate de către creditor şi de beneficiarul creditului. Modalitatea
de calcul a DAE rezultă din Anexa nr. 2 a Legii nr. 289/2004. Banca este, de
asemenea, obligată să prezinte exact şi complet consumatorului informaţiile necesare
privind contractul de credit, inclusiv documentaţia necesară acordării unui credit.
Contractele încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 289/2004 sunt lovite
de nulitate, care intervine de drept, constatarea ei putând fi solicitată de orice per-
soană interesată. Încălcarea anumitor prevederi ale Legii nr. 289/2004 atrage răspun-
derea contravenţională a băncii.
35. Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi
serviciilor de piaţă reglementează principiile generale care guvernează desfăşurarea
activităţii comerciale. Ordonanţa exclude totuşi de la aplicare anumite activităţi
comerciale5.
Comercianţii produselor şi serviciilor trebuie să respecte o serie de reguli sub-
sumate dreptului la informare a consumatorilor 6. Vânzările cu preţ redus7, pentru că
au un potenţial anticoncurenţial şi, în acelaşi timp, de manipulare a consumatorilor,
sunt permise în limite foarte restrictive.
Vânzarea de lichidare este orice vânzare precedată sau însoţită de publicitate şi
anunţată sub denumirea de „lichidare” şi care, printr-o reducere de preţuri, are ca efect
vânzarea accelerată a totalităţii sau numai a unei părţi din stocul de produse dintr-o
structură de vânzare cu amănuntul8. Vânzarea de soldare este orice vânzare însoţită
sau precedată de publicitate şi anunţată sub denumirea „soldare/soldări/solduri” şi care,
printr-o reducere de preţuri, are ca efect vânzarea accelerată a stocului de mărfuri
sezoniere dintr-o structură de vânzare cu amănuntul. Vânzările efectuate în maga-
zine de fabrică sau în depozite de fabrică sunt vânzările din producţia proprie,
efectuate direct consumatorilor de către producători, aceştia îndeplinind obligaţiile ce
revin oricărui comerciant care desfăşoară comerţ cu amănuntul.
36. Obligaţia de informare a consumatorilor incumbă, în principal, producătorilor,
deoarece ei cunosc cel mai bine caracteristicile esenţiale ale bunurilor puse în
circulaţie. Însă, având în vedere faptul că produsul este oferit consumatorilor de către
vânzători, legislaţia specifică a reţinut şi în sarcina acestora obligaţia de informare.
În ceea ce-i priveşte pe producători 9, O.G. nr. 21/1992 precizează, în cuprinsul
art. 20, ca aceştia au obligaţia de a informa consumatorii cu privire la denumirea
produsului, denumirea şi/sau marca producătorului, cantitatea şi, după caz, termenul
de garanţie, de valabilitate sau data durabilităţii minimale 10, durata medie de utili-
zare, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, aditivii folosiţi,
despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare,
conservare sau păstrare, despre contraindicaţii. În cazul produselor de folosinţă
îndelungată, se prevede obligaţia ca acestea să fie însoţite de certificatul de garanţie
şi, în eventualitatea în care reglementările legale prevăd, de declaraţia de confor-
mitate11, precum şi de cartea tehnică ori de instrucţiunile de folosire, instalare,
exploatare, întreţinere, eliberate de către producător12.
În ceea ce priveşte obligaţia de informare ce incumbă vânzătorului, este de
menţionat că acesta trebuie să aducă la cunoştinţă consumatorilor preţul final 13 al
produsului sau serviciului prestat şi să ofere acestora toate informaţiile şi documen-
tele tehnice care trebuie să însoţească produsul.
Toate informaţiile referitoare la produsele şi serviciile oferite consumatorilor
trebuie sa fie scrise în mod obligatoriu în limba română, indiferent de ţara de origine
a bunului. Alături de limba română, prezentarea poate fi făcută şi în alte limbi. De
asemenea, în vederea unei cât mai bune protecţii a consumatorului român, contractele
preformulate trebuie în mod obligatoriu scrise în limba română, fără a exclude şi
varianta în alte limbi străine [art. 20 alin. (5)]. Această dispoziţie este imperativă,
astfel încât obligaţia subzistă chiar şi în situaţia în care consumatorul cunoaşte limba
străină în care s-a redactat contractul. Deşi legea nu prevede, consider că, dacă un
contract preformulat încheiat între operatorul economic şi consumator este redactat în
mai multe limbi, în caz de neconcordanţă între variante va avea prioritate varianta
redactată în limba română, chiar dacă ar exista dispoziţii contractuale potrivnice,
deoarece, în caz contrar, s-ar eluda obligaţia de informare a consumatorului.
Operatorii economici au obligaţia de a demonstra consumatorilor, la cererea
acestora, cu ocazia cumpărării, modul de întrebuinţare, precum şi funcţionalitatea
produselor ce urmează a fi vândute. În cazul în care are loc o lansare de produse pe
piaţă, operatorii economici au obligaţia de a efectua demonstraţii de utilizare.
37. Obligaţia de informare a consumatorilor este esenţială în această materie, aşa
încât agenţii economici nu se pot exonera invocând secretul comercial sau profe-
sional (art. 23 din O.G. nr. 21/1992).
Este interzisă prezentarea prin orice mijloace a afirmaţiilor şi indicaţiilor care nu sunt
conforme cu parametrii ce caracterizează produsele şi serviciile şi care nu pot fi probate.
De asemenea, preţurile şi tarifele trebuie indicate vizibil şi într-o formă
neechivocă, uşor de citit (art. 25 din O.G. nr. 21/1992).
Prezentarea prin orice mijloace a afirmaţiilor şi indicaţiilor ce nu sunt conforme
cu parametrii ce caracterizează produsele şi serviciile deschide calea unei acţiuni în
anulare pentru dol, precum şi exercitarea, după caz, de către persoana îndreptăţită, a
unei acţiuni pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat (art. 998 C.civ.).
§2. Obligaţiile operatorilor economici

38. Obligaţiile producătorilor
38.1. Producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure. Punerea
pe piaţă a unor produse periculoase constituie contravenţie, dacă fapta nu a fost
săvârşită în astfel de condiţii încât să fie considerată, potrivit legii penale, infrac -
ţiune. De asemenea, constituie contravenţie şi încălcarea obligaţiei prevăzută prin
legi speciale de testare sau/şi certificare a bunurilor puse pe piaţă de către opera-
torii economici.
38.2. Producătorii au obligaţia de a pune pe piaţă numai produse care respectă
condiţiile prescrise sau declarate. Obligaţia menţionată trebuie coroborată cu
interdicţia din art. 24 din O.G. nr. 21/1992, conform căruia se interzice prezentarea
prin orice mijloace a afirmaţiilor şi indicaţiilor care nu sunt conforme cu parametrii
care caracterizează produsele şi serviciile şi care nu pot fi probate. Interdicţia are în
vedere nu numai producătorii, ci şi vânzătorii, care, în vederea efectuării unei oferte
cât mai tentante pentru cumpărător, prezintă prin orice mijloace, afirmaţii şi indicaţii
false despre produs.
38.3. Producătorii au obligaţia să oprească livrările şi să retragă de pe piaţă
produsele periculoase, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care se
pot elimina neconformităţile. În condiţiile în care se constată, de către organele
abilitate sau de către specialiştii proprii ai producătorilor, că produsele nu îndeplinesc
caracteristicile prescrise sau declarate, putând astfel afecta viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor, producătorii sunt obligaţi să oprească livrările şi să
retragă de pe piaţă sau de la consumatori produsele care sunt neconforme. Oprirea
livrărilor şi retragerea de pe piaţă a produselor reprezintă o măsură cu grave impli-
caţii asupra activităţii producătorului; tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut această
operaţiune numai pentru cazul în care ea reprezintă singurul mijloc prin care se pot
elimina neconformităţile respective.
38.4. Producătorii au şi obligaţia de a asigura în producţie condiţii igienico-sani-
tare conform normelor în vigoare.
39. Obligaţiile distribuitorilor. În categoria distribuitorilor sunt incluşi atât dis-
tribuitorii propriu-zişi (cei care nu au contact direct cu consumatorul), cât şi vânză-
torii, consideraţi de lege ca fiind ultimii distribuitori. Astfel, distribuitorii au, în
principal, următoarele obligaţii: (i) obligaţia de a verifica dacă produsele oferite spre
comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise sau declarate; (ii) obligaţia
de a-l anunţa imediat pe producător, precum şi autorităţile publice competente despre
existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;
(iii) obligaţia de a retrage de la comercializare produsele la care organele abilitate de
lege au constatat că nu îndeplinesc condiţiile prescrise sau declarate, dacă acesta
constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective.
Ca şi producătorii, distribuitorii trebuie să retragă de pe piaţă produsele necon-
forme, doar dacă aceasta este singura modalitate de a se elimina neconformităţile
bunului.
Consider că, în această situaţie, distribuitorii se pot întoarce împotriva producă-
torului pentru acoperirea pagubei, conform regulilor răspunderii civile delictuale sau
contractuale, după caz. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul în care distribuitorul
este obligat să reducă preţul produsului sau să facă cheltuieli suplimentare. Produ-
cătorul va fi exonerat de răspundere în situaţia în care dovedeşte că neconformitatea
se datorează modului defectuos de manipulare, depozitare, conservare şi păstrare a
produsului de către distribuitor. În această situaţie, producătorul trebuie să dove-
dească şi faptul că modalităţile de manipulare, depozitare, conservare şi păstrare au
fost aduse la cunoştinţa distribuitorului (altfel spus, aceste modalităţi au fost prescrise
sau declarate) sau că aceste modalităţi trebuiau cunoscute deoarece existau prevederi
legale în acest sens.
Distribuitorii au şi obligaţia de a asigura condiţiile tehnice stabilite de către pro-
ducător, precum şi condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare.
Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage răspunderea vânzătorilor pentru prejudi-
ciile suferite de către consumatori, fără posibilitatea acestor agenţi economici de a se
regresa împotriva producătorului.
40. Obligaţiile prestatorilor de servicii sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele
analizate cu privire la distribuitori. Astfel, prestatorii de servicii sunt obligaţi să
folosească în cadrul serviciilor prestate numai produse şi proceduri sigure, iar acestea
să fie certificate sau, după caz, testate. Dacă produsele din cadrul serviciilor prestate
sunt periculoase, prestatorii de servicii au obligaţia de a anunţa imediat existenţa pe
piaţă a unor astfel de produse. Prestatorii de servicii au obligaţia de a anunţa
autorităţile publice competente despre existenţa produsului periculos, precum şi pe
producătorul acestuia. Prestatorii de servicii sunt obligaţi să presteze servicii care nu
afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, precum şi interesele econo-
mice ale acestora.
Ca fapt divers, se poate observa că Ordonanţa nr. 21/1992 consacră obligaţia
prestatorilor de servicii să respecte clauzele din contractele încheiate cu consu-
matorii, ca şi când în lipsa acestei menţiuni nu s-ar aplica principiile răspunderii
civile contractuale.
În cazul în care prestatorii de servicii folosesc pentru satisfacerea consumatorilor
produse, ei sunt obligaţi să respecte condiţiile tehnice stabilite de către producător şi
să respecte condiţiile igienico-sanitare conform normelor în vigoare.
În sfârşit, prestatorii de servicii sunt obligaţi să răspundă pentru prejudiciul actual
şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
Dacă serviciul defectuos prestat are drept cauză produsul periculos folosit de
către prestator şi cumpărat de acesta, prestatorul poate fi exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că a întrebuinţat produsul în condiţiile stabilite de către producător şi
că a respectat normele igienico-sanitare. În această situaţie, deoarece nu există un
raport contractual direct între consumator şi vânzător, consumatorul îşi va recupera
prejudiciul acţionându-l în justiţie pe producător, în condiţiile răspunderii civile
delictuale, inclusiv prin mecanismul chemării în garanţie în procesul intentat de
consumator prestatorului. În situaţia în care serviciul defectuos prestat este rezultatul
cumulat al activităţii prestatorului de servicii şi al produsului defectuos, consuma-
torul îi va putea acţiona în judecată pentru recuperarea prejudiciului atât pe
producător, cât şi pe prestatorul de servicii.
Dacă însă consumatorul a cumpărat produsul defectuos, produs care a cauzat
serviciul defectuos, cumpărătorul se adresează pentru recuperarea prejudiciului direct
vânzătorului, fapt care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa cu
vânzătorul. Dacă serviciul defectuos prestat este rezultatul cumulat al produsului
defectuos, precum şi al acţiunii prestatorului de servicii, consumatorul va putea să-i
acţioneze în justiţie atât pe prestator, cât şi pe vânzătorul produsului cu defect.
41. Obligaţia de garanţie a operatorilor economici. Potrivit art. 12 din O.G.
nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a pretinde operatorilor economici remedierea
sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri
pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului
de garanţie sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot
pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului
pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie
de utilizare a acestora.
Vânzătorul este cel ce suportă toate cheltuielile legate de produsele cu defect,
situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa cu vânzătorul.
În cazul produselor la care termenul de nefuncţionare din cauza deficienţelor
apărute în cadrul termenului de garanţie depăşeşte 10% din acest termen, precum şi
în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice care prezintă abateri faţă
de caracteristicile calitative prescrise, vânzătorul este obligat, la cererea consumato-
rului, să înlocuiască aceste produse sau să restituie contravaloarea acestora.
Termenul de nefuncţionare prelungeşte în mod corespunzător termenul de
garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului şi până la aducerea produsului
în stare de utilizare normală. Astfel, să presupunem că un consumator cumpără un
produs pentru care are un termen de garanţie de 10 luni. În cea de-a treia lună de
utilizare produsul se defectează. Consumatorul sesizează vânzătorului apariţia
defecţiunii, iar acesta remediază defectul în termen de 2 luni de la sesizare. În a
unsprezecea lună de la cumpărarea produsului, consumatorul sesizează vânzătorului
o nouă defecţiune. Acesta, potrivit legii, va fi obligat să remedieze sau, după caz, să
înlocuiască produsul, deoarece perioada de garanţie s-a prelungit cu termenul de 2
luni, cât a durat timpul de nefuncţionare. Dacă însă remedierea produsului ar fi avut
loc într-un interval mai mic de o lună de zile, deci sub 10% din durata termenului de
garanţie, vânzătorul ar fi fost exonerat de obligaţie, deoarece termenul de garanţie nu
se prelungeşte cu perioada de nefuncţionare a produsului care este mai mică de 10%
din perioada de garanţie.
Vânzătorul are obligaţia de a remedia produsul cu defect, de a înlocui unele piese,
subansamble etc. sau de a înlocui produsul achiziţionat sau serviciul prestat, ori de a
restitui contravaloarea prestaţiei. Restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului
achiziţionat sau a produsului prestat se face imediat după constatarea imposibilităţii
folosirii acestuia, bineînţeles dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.
Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se face la valoarea actualizată a
acestuia, valoare calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de către
Institutul Naţional de Statistică. Dacă însă valoarea calculată în acest mod este mai
mică decât contravaloarea produsului pe care operatorul economic obligat la
restituire o percepe pentru produse sau servicii de acelaşi fel, restituirea se va face la
această valoare.
Practic sunt posibile două situaţii: (i) operatorul economic obligat la restituire
percepe la data restituirii pentru un produs de acelaşi fel o sumă mai mică decât cea
calculată în funcţie de indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică.
În acest caz, restituirea se va face obligatoriu în funcţie de indicele de inflaţie;
(ii) dacă valoarea calculată potrivit indicelui de inflaţie este mai mică decât valoarea
produsului de acelaşi fel comercializat de către vânzător, atunci restituirea se va face
la această din urmă valoare.
Potrivit art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 21/1992, operatorul economic are aceleaşi
obligaţii pentru produsul sau serviciul înlocuit ca şi pentru produsul şi serviciul
iniţial. În cazul în care produsul s-a defectat în cadrul termenului de garanţie, iar
vânzătorul l-a înlocuit, va începe să curgă, pentru noul produs, o nouă perioadă de
garanţie, din momentul înlocuirii.
Agenţii constatatori, respectiv reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale
pentru protecţia Consumatorilor, precum şi alţi reprezentanţi împuterniciţi ai altor
organe ale administraţiei publice locale, în afară de constatarea contravenţiilor şi
aplicarea sancţiunilor prevăzute de către O.G. nr. 21/1992, vor stabili, odată cu
sancţiunea, şi măsuri de remediere, de înlocuire a produsului sau serviciului, precum
şi restituirea contravalorii acestuia, după caz [art. 15 alin. (4) din O.G. nr. 21/1992].
Consumatorul are şi dreptul de a solicita, în cazul remedierii sau al înlocuirii produ-
selor ori serviciilor necorespunzătoare, potrivit dispoziţiilor contractuale sau legale,
plata unor despăgubiri pentru prejudiciile suferite.
§3. Răspunderea pentru produse a operatorilor economici

42. Răspunderea producătorilor pentru produsele cu defecte este reglementată în
prezent prin Legea nr. 240/2004, care se completează, totuşi, cu unele texte din O.G.
nr. 21/1992. În privinţa regimului juridic al răspunderii pentru produse, art. 64 din O.G.
nr. 21/1992 dispune că prevederile acesteia se completează cu prevederile Codului
civil, respectiv, art. 998-1003 C.civ., în materie de răspundere delictuală şi
art. 1080-1089 C.civ., în materie de răspundere contractuală. Legea nr. 240/2004 regle-
mentează raporturile juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate
de produsele cu defecte, puse în circulaţie, răspunderea civilă pentru pagubele generate
de aceste produse, precum şi dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor.
Producătorii sunt obligaţi să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produsul cu
defect. Este supus reparării prejudiciul actual, precum şi cel viitor, dar nu şi preju-
diciul eventual. Numai astfel de prejudicii sunt certe, pentru a putea fi reparate.
Este actual prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui şi care
prezintă siguranţă atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi în privinţa posibilităţilor de
evaluare.
Prejudiciul este viitor atunci când acesta nu s-a produs încă, însă este sigur că el
se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 dispune şi faptul că producătorii răspund şi
pentru prejudiciul cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect şi al unei acţiuni
sau omisiuni a unei terţe persoane.
Pentru a putea angaja răspunderea civilă a producătorului, consumatorul preju-
diciat trebuie să facă dovada pagubei, a defectului, precum şi a raportului de
cauzalitate dintre pagubă şi defect. Cu toate acestea, sarcina probei prejudiciului este
uşurată pentru consumatorul – victimă a unui prejudiciu cauzat de produse/servicii cu
defecte, întrucât, potrivit art. 7 din Legea nr. 240/2000, exonerarea de răspundere a
producătorului pentru pagubele generate de produsul cu defect intervine dacă se
dovedeşte existenţa uneia dintre următoarele situaţii: (i) nu producătorul este cel care
a pus produsul în circulaţie; (ii) în funcţie de împrejurări, defectul care a generat
paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut
ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui; (iii) produsul
nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în
scop economic al producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii
sale profesionale; (iv) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii,
impuse prin reglementările emise de autorităţile competente; (v) nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a
permis depistarea defectului în cauză; (vi) defectul se datorează nerespectării de către
consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care înso-
ţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate. Producătorul de
componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil
proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date
de producătorul produsului destinat consumatorului (art. 7 din Legea nr. 240/2000).
Art. 10 din Legea nr. 240/2000 prevede nulitatea absolută a clauzelor de limitare sau
exonerare de răspundere a producătorului.
Acţiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenţa instanţei de
judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba ori se află sediul sau, după caz,
domiciliul pârâtului. Aşadar, competenţa teritorială este alternativă şi este lăsată la
alegerea reclamantului, care va opta în funcţie de interesele sale.
Aceste acţiuni sunt scutite de plata taxei de timbru, ceea ce este un serios avantaj
pentru consumator.
Dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani, care
curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de
existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului, iar acţiunea pentru
repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care
producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie. După cum se observă, legiuitorul
a stabilit două momente alternative de la care prescripţia poate să curgă. Astfel,
legiuitorul a prevăzut un moment subiectiv al începutului curgerii prescripţiei, şi
anume cel al cunoaşterii pagubei, a defectului, precum şi a identităţii producătorului,
precum şi un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul ar fi trebuit să cunoască
aceste elemente.
Cu privire la termenul de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în
circulaţie, sunt posibile mai multe situaţii. Astfel, vânzătorul bunului poate fi însuşi
producătorul care pune produsul în circulaţie prin propriile unităţi de desfacere. În
acest caz, termenul de 10 ani se calculează de la momentul la care acesta a pus
produsul în circulaţie. Dacă însă producătorul bunului pune în circulaţie produsul
prin intermediul distribuitorilor, termenul de 10 ani va începe să curgă de la data la
care vânzătorul a pus produsul în circulaţie, iar nu de la data de la care producătorul a
livrat produsul către distribuitor. Argumentele unei astfel de soluţii rezultă din faptul
că acţiunea introdusă de către consumator se îndreaptă împotriva vânzătorului, nu şi
împotriva producătorului, iar perioada de garanţie curge din momentul în care
consumatorul a achiziţionat bunul, iar nu din momentul în care producătorul a pus
produsul în circulaţie. Dacă am considera că acest termen începe să curgă din
momentul în care producătorul a pus produsul în circulaţie, am putea întâlni situaţii,
în cazul produselor de folosinţă îndelungată, în care consumatorul ar fi lipsit de posi-
bilitatea de a intenta o acţiune în repararea prejudiciului, deoarece de la momentul
punerii în circulaţie a produsului de către producător şi până în momentul achiziţio-
nării de la vânzător s-ar fi scurs o perioadă mai mare de 10 ani. Or, o astfel de
interpretare ar contraveni însuşi scopului legislaţiei protecţiei consumatorului.
Precizez că Legea nr. 240/2004 se referă doar la prescripţia acţiunii în răspundere
contra operatorului economic pentru produse defectuoase, nu şi la acţiunea în
răspundere pentru servicii defectuoase. În acest caz, se aplică dreptul comun al
prescripţiei extinctive.

1
O. Căpăţînă, Obligaţia vânzătorului comercial de a informa consumatorul, în R.D.C.
nr. 10/1999, p. 8.
2
A se vedea V. Pătulea, Obligaţia de informare în formarea contractelor, în R.D.C.
nr. 6/1998, p. 75-80; D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza pre-
contractuală a vânzării-cumpărării, în R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 53.
3
Legea nr. 193/2000 cuprinde o listă exemplificativă de clauze considerate abuzive.
4
Este vorba de: (i) contractele de credit sau contractele prin care se acordă credite
destinate în principal să permită achiziţionarea sau menţinerea drepturilor de proprietate
asupra unui teren ori construcţie realizată sau care urmează să fie realizată în baza unui
proiect; (ii) contractele de credit acordate în scopul renovării, reconsolidării sau
îmbunătăţirii unei construcţii; (iii) contractele de închiriere, cu excepţia contractelor care
prevăd ca finalitate transferul titlului de proprietate către chiriaş; (iv) contractele de credit
acordate ori puse la dispoziţie fără plata de dobânzi sau de orice alte cheltuieli; (v) con-
tractele de credit care nu prevăd dobânzi, cu condiţia ca consumatorul să accepte rambur-
sarea creditului printr-o singură plată; (vi) contractele în care creditele sunt acordate sub
formă de avans în cont curent (linii de credit) de către o instituţie de credit sau o instituţie
financiară, altele decât cele acoperite printr-un instrument de plată tip carte de credit, sub
rezerva informaţiilor prevăzute la art. 9; (vii) contractele de credit pentru valori mai mici
decât suma de 200 euro sau mai mari de 20.000 euro; (viii) contractele de credit la care
consumatorul este obligat să ramburseze creditul într-un termen care nu depăşeşte 3 luni;
(ix) contractele de credit la care consumatorul este obligat să ramburseze creditul într-un
număr maxim de patru plăţi, într-o perioadă de cel mult 12 luni calculate de la data
semnării contractului; (x) contractele de credit care sunt acordate la costuri inferioare
celor practicate pe piaţă sau stabilite prin negociere şi care nu sunt oferite populaţiei în
general; (xi) contractele de credit sau prin care banca se angajează să acorde credit,
garantate prin ipotecă asupra unui bun imobil, în măsura în care acestea nu sunt deja
exceptate conform lit. a) şi b), dispoziţiile art. 5 aplicându-se în mod corespunzător;
(xii) contractelor încheiate în vederea prestării în mod continuu a unui serviciu privat sau
public, conform cărora consumatorul are dreptul de a achita costul acestor servicii, pe
perioada cât sunt furnizate, prin plăţi eşalonate.
5
Este vorba de comerţul cu produsele medicamentoase, dispozitivele medicale; pro-
dusele agricole şi agroalimentare vândute de producătorii agricoli individuali în baza cer-
tificatului de producător; combustibilii pentru uzul mijloacelor de transport, inclusiv cei
comercializaţi prin staţii de distribuţie; bunurile din producţia proprie a meşteşugarilor
individuali vândute la locurile de producţie; lucrările, brevetele şi invenţiile, precum şi
publicaţiile de natură ştiinţifică sau informativă realizate de titularii acestora; tipăriturile,
pliantele, broşurile şi albumele, realizate în scopul prezentării patrimoniului cultural
deţinut de muzee, centre de cultură, teatre sau alte instituţii similare acestora, ori bunurile
culturale sau cu caracter promoţional specifice activităţii instituţiilor culturale şi
comercializate prin fondul propriu al fiecărei instituţii culturale sau cu prilejul unor
manifestări cultural-artistice organizate de acestea; mărfurile vândute către vizitatori, în
cadrul festivalurilor, târgurilor, saloanelor sau al altor manifestări expoziţionale, cu
condiţia ca acestea să facă obiectul manifestărilor respective; produsele confiscate şi
valorificate conform dispoziţiilor legale în vigoare; produsele şi serviciile de piaţă
reglementate prin acte normative speciale.
6
De exemplu, comercianţii au obligaţia de a afişa la intrarea în unitate, în mod vizibil
din exterior, a orarului de funcţionare; orarul de funcţionare se stabileşte de fiecare
comerciant, cu respectarea reglementărilor din legislaţia muncii, precum şi cele privind
liniştea şi ordinea publică; obligaţia de a introduce pe piaţă numai produse şi servicii
sigure pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor; produsele şi serviciile trebuie
să fie însoţite de documentele de angajare ale producătorului/importatorului referitoare la
calitatea şi securitatea acestora; obligaţia de a indica preţul de vânzare/tariful practicat şi
preţul pe unitatea de măsură în mod vizibil, lizibil şi fără echivoc prim marcare,
etichetare şi/sau afişare; obligaţia de a indica vizibil, lizibil şi fără echivoc dimensiunile
sau numărul de articole (bucăţi) conţinute, cantitatea netă conţinută, pe ambalajul produ-
sului; obligaţia de a elibera bonuri fiscale, în măsura în care sunt obligaţi să utilizeze
aparate de marcat electronice fiscale; obligaţia de a nu include clauze abuzive în contrac-
tele încheiate cu consumatorii.
7
Sunt astfel de vânzări: vânzările de lichidare, vânzările de soldare, vânzările efec-
tuate în magazinele de fabrică sau în depozitele de fabrică, vânzările promoţionale, vân-
zările produselor destinate satisfacerii unor nevoi ocazionale ale consumatorului, după ce
evenimentul a trecut şi este evident că produsele respective nu mai pot fi vândute în
condiţii comerciale normale (exemplu: vânzările de cadouri de Crăciun sau de Paşti, după
ce au trecut aceste sărbători), vânzările ale produselor care într-o perioadă de 3 luni de la
aprovizionare nu au fost vândute, vânzările accelerate ale produselor susceptibile de o
deteriorare rapidă sau a căror conservare nu mai poate fi asigurată până la limita
termenului de valabilitate, vânzarea unui produs la un preţ aliniat la cel legal practicat de
ceilalţi comercianţi din aceeaşi zonă comercială, pentru acelaşi produs, determinat de
mediul concurenţial, vânzarea produselor cu caracteristici identice, ale căror preţuri de
reaprovizionare s-au diminuat.
8
Acest tip de vânzări sunt necesare sau utile în una dintre următoarele situaţii:
(i) încetarea definitivă a activităţii comerciantului, inclusiv în cazul schimbării proprieta-
rului, chiriaşului, locatarului sau mandatarului, după caz, care exploatează structura de
vânzare, cu excepţia cazurilor în care aceasta este vândută, cedată sau închiriată unei
persoane juridice administrate de vechiul proprietar (utilizator) sau în care acesta este
acţionar; (ii) încetarea din proprie iniţiativă a activităţii comerciantului în structura de
vânzare respectivă sau ca urmare a anulării contractului de închiriere, locaţie sau mandat,
în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive sau în baza unei hotărâri judecă-
toreşti de evacuare silită; (iii) întreruperea activităţii comerciale sezoniere pentru o
perioadă de cel puţin 5 luni după terminarea operaţiunilor de lichidare; (iv) schimbarea
profilului structurii de vânzare, suspendarea sau înlocuirea unei activităţi comerciale
desfăşurate în acea structură; (v) modificarea condiţiilor de exploatare a suprafeţei de
vânzare, dacă lucrările de transformare şi amenajare depăşesc 30 de zile şi sunt efectuate
în interiorul acesteia, structura de vânzare fiind închisă în toată această perioadă, sau
modificarea condiţiilor de exercitare a activităţii în cazul încheierii ori anulării unui
contract de distribuţie având o clauză de aprovizionare exclusivă; (vi) vânzarea stocului
de produse de către moştenitorii legali ai comerciantului defunct; (vii) deteriorarea gravă,
din cauza unor calamităţi sau acte de vandalism, a unei părţi sau, după caz, a întregului
stoc de produse, exclusiv cele alimentare.
9
Aşa cum am arătat mai sus, prin producători ordonanţa nu înţelege numai operatorii
economici care fabrică produse finite şi componente pentru produse ori recondiţionează
sau modifică caracteristicile produselor, ci şi alte persoane, cum ar fi, spre exemplu, ope-
ratorii economici care importă produse în vederea realizării ulterioare a unor operaţiuni
de vânzare, închiriere etc. Aceşti operatori economici, pe care în mod normal i-am
include în categoria distribuitorilor sau a vânzătorilor, vor avea potrivit ordonanţei
obligaţiile unor adevăraţi producători.
10
Prin data durabilităţii minimale se înţelege acea dată stabilită de producător până la
care un anumit produs alimentar îşi păstrează caracteristicile specifice, în condiţiile unei
depozitări corespunzătoare. Produsele pentru care se stabileşte data durabilităţii minimale
nu trebuie să fie periculoase nici după expirarea acestei date.
11
Prin declaraţie de conformitate se înţelege declaraţia făcută de către un producător
sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, că un produs sau
serviciu este conform cu un document tehnic normativ.
12
Cartea tehnică, precum şi celelalte instrucţiuni care trebuie să însoţească produsul
sunt realizate de către producător. Producătorul, în acest caz, este doar acel operator
economic care a fabricat produsul, l-a recondiţionat sau i-a modificat caracteristicile.
Importatorul produsului, spre exemplu, nu va avea obligaţia de a realiza cartea tehnică a
produsului importat, însă va avea obligaţia de a ataşa instrucţiunile de folosire, precum şi
celelalte date esenţiale întocmite de producătorul străin traduse în mod obligatoriu în
limba română [a se vedea art. 20 alin. (5)].
13
Afişarea preţului produsului constituie una dintre condiţiile pe care trebuie să o
îndeplinească oferta. „Expunerea unei mărfi în vitrină fără să fie indicat preţul nu poate fi
considerată neapărat o ofertă de vânzare, deoarece expunerea ar fi putut fi făcută ca
model sau în alte scopuri.” (C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 47).
Secţiunea a 3-a
Contractele încheiate de către operatorii economici
cu consumatorii
43. În materie au incidenţă, pe lângă dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, O.G.

nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, precum şi O.G.
nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, O.G. nr. 99/2000
privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă şi Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. În
cazul contractelor încheiate în format electronic, sunt aplicabile dispoziţiile din
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
În cele ce urmează sunt analizate momentul încheierii şi locul încheierii contrac-
tului, precum şi drepturile consumatorilor la încheierea şi în executarea contractelor
cu operatorii economici.
44. Momentul încheierii contractului semnifică momentul formării acordului de
voinţă (consimţământul), respectiv momentul când oferta întâlneşte acceptarea.
Stabilirea acestui moment diferă după cum ofertantul şi acceptantul se află unul în
prezenţa celuilalt ori ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul
se încheie prin corespondenţă.
Încheierea oricărui contract, în situaţia în care ofertantul şi acceptantul se află
unul în prezenţa celuilalt, nu implică probleme deosebite. Nu are relevanţă locul
încheierii contractului, în interiorul spaţiilor comerciale sau în afara acestora, ci doar
realizarea acordului de voinţă. În cazul în care oferta şi acceptarea acesteia sunt
distanţate în timp, devin aplicabile regulile generale ale încheierii contractelor între
persoane depărtate (art. 35-39 C.com.), în măsura în care nu suntem în prezenţa unor
norme speciale derogatorii.
În materia protecţiei consumatorilor, normele speciale edictate în acest scop
stabilesc reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun (prevăzute, cum am spus, în
art. 35-39 C.com.). Spre exemplu, încheierea contractelor la distanţă este regle-
mentată cu titlu special de O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor
la distanţă.
Prin contract la distanţă se înţelege contractul de furnizare de produse sau servicii
încheiat între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare
organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea
acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă. Prin tehnica de
comunicaţie la distanţă se înţelege orice mijloc ce poate fi utilizat pentru încheierea
unui contract între comerciant şi consumator şi care nu necesită prezenţa fizică
simultană a celor două părţi1.
În lipsa unei convenţii contrare, momentul încheierii contractului la distanţă îl
constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor
la comanda sa (art. 5 din O.G. nr. 130/2000). Observăm că legiuitorul derogă de la
sistemul informării reglementat în art. 35 C.com. („contractul sinalagmatic între
Cuprins 37
persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa propui-
torului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi
acceptării după natura contractului”), în favoarea sistemului primirii acceptării.
Aşadar, încheierea contractului are loc în momentul în care răspunsul acceptan-
tului a ajuns la ofertant, indiferent dacă ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare (şi-a
verificat corespondenţa). Consider preferabilă această soluţie, deoarece se înlătură
posibilitatea manifestării unui comportament arbitrar din partea ofertantului, care,
pentru a evita încheierea contractului, omite să-şi deschidă corespondenţa.
45. Locul încheierii contractului. Sistemul ales de către legiuitor pentru determi-
narea momentului încheierii contractului stabileşte şi locul în care se încheie con-
venţia. Nu există nicio dificultate în cazul în care contractul se încheie în interiorul
spaţiilor comerciale ori în afara acestora, părţile fiind prezente: locul încheierii
contractului este acela în care se găsesc părţile. În ceea ce priveşte contractele
încheiate prin telefon sau videotelefon, locul încheierii convenţiei este acela în care
se află ofertantul2. În cazul în care contractul se încheie prin corespondenţă, se
consideră că locul încheierii contractului este în localitatea în care se află ofertantul
şi în care i s-a adresat corespondenţa.
46. Drepturile consumatorilor la încheierea şi în executarea contractelor.
Articolul 10 din O.G. nr. 21/1992 reglementează drepturile pe care le au consuma-
torii la încheierea contractelor. Consumatorii încheie contractele cu vânzătorii, chiar
dacă uneori vânzătorii pot fi şi producătorii produsului care face obiectul contractării.
La încheierea contractelor consumatorii au următoarele drepturi sau „libertăţi”3:
(i) libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se
impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici
comerciale abuzive în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora; (ii) dreptul de
a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor
privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului
sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor.
În executarea contractelor, consumatorii au dreptul: (i) de a fi exoneraţi de plata
produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate şi acceptate; (ii) de a fi despăgubiţi
pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor
contractuale; (iii) de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată
durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau
declarată de către producător ori convenită de părţi; (iv) de a plăti, pentru produsele
sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea
preţului stabilit iniţial este posibilă numai cu acordul consumatorului; (v) de a sesiza
asociaţiile de consumatori şi organele administraţiei publice asupra încălcării dreptu-
rilor şi intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri refe-
ritoare la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor; (vi) de a fi notificaţi în scris
cu 30 de zile înainte de data pentru care a fost încheiat contractul al cărui termen de
valabilitate se prelungeşte în mod automat pentru o perioadă de timp determinată sau
nedeterminată, în vederea formulării unei opţiuni de prelungire a validităţii acestuia.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între consu-
matori şi comercianţi pentru vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii va cuprinde
clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru cunoaşterea cărora nu sunt necesare
cunoştinţe de specialitate, iar potrivit art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, se interzice
comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză
contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detri-
mentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semni-
ficativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se remarcă faptul că legiuitorul defineşte clauza abuzivă apelând la noţiunile de
„bună-credinţă”, „dezechilibru semnificativ”, „condiţiile generale practicate de către
comercianţi”, noţiuni pe care nu le analizează în niciun fel, ceea ce este de natură a
atrage o serie de dificultăţi de interpretare şi aplicare.
Clauza nenegociată direct cu consumatorul este o clauză inclusă în contract fără a
da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei. Se exemplifică în acest sens
cu contractele standard sau condiţiile generale de vânzare sau de afaceri practicate de
comercianţi pe piaţa produsului respectiv [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000].
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a
fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor Legii
nr. 193/2000 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a
contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Clauzele negociate direct cu consumatorul nu intră în categoria clauzelor abuzive.
Totuşi, în anumite situaţii, şi aceste clauze pot căpăta un caracter abuziv, dacă, din
coroborarea cu alte prevederi abuzive inserate în contract, ele dobândesc efecte nega-
tive semnificative pentru consumator în raport cu drepturile comerciantului. Soluţia
se explică prin faptul că interpretarea contractului se face în favoarea consumatorului
[art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000], cu excluderea interpretării subiective a
contractelor, adică după „intenţia comună a părţilor contractante” (art. 977 C.civ.).
Clauzele abuzive inserate în contractul încheiat între comerciant şi consumator
sunt sancţionate cu nulitatea absolută, fără ca nulitatea clauzei abuzive să ducă
neapărat la nulitatea întregului contract. Clauzele abuzive sunt constatate fie personal
de către consumator, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege. Conform art. 6
din Legea nr. 193/2000, ele nu vor produce efecte împotriva consumatorului, iar
contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după
eliminarea clauzelor abuzive, contractul mai poate continua.
În literatura de specialitate4, s-a arătat că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 referi-
toare la nulitatea clauzelor abuzive sunt similare cu reglementarea nulităţii conven-
ţiilor pentru leziune, dar că regimul juridic al clauzelor abuzive derogă de la dreptul
comun în ceea ce priveşte regimul sancţionator al leziunii.
Inserarea în contractele între comercianţi şi consumatori a unor clauze abuzive
poate atrage, pe lângă sancţiunea nulităţii absolute, şi sancţiuni contravenţionale faţă
de comercianţi.
Instanţa de judecată, în ipoteza în care constată existenţa unor clauze abuzive în
contract, aplică sancţiunea amenzii contravenţionale şi dispune după caz: (i) modifi-
carea clauzelor contractuale, sub sancţiunea plăţii de daune, în măsura în care
contractul rămâne în fiinţă; (ii) anularea clauzei abuzive şi chiar desfiinţarea (anulare
sau rezoluţiune, după caz) a contractului, cu daune-interese.
Clauzele abuzive constatate personal de consumator nu vor produce efecte asupra
acestuia, iar contractul, cu eliminarea clauzelor abuzive, se va derula în continuare
numai cu acordul consumatorului. În măsura în care contractul nu îşi mai poate
produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este
îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese
(art. 7 din Legea nr. 193/2000). Nu ne aflăm deci în ipoteza unei nulităţi a întregului
contract, ci numai a unei clauze abuzive; contractul în sine este valabil, el producând
efecte, inclusiv efectul – specific convenţiilor sinalagmatice – al rezoluţiunii.
Nulitatea contractului intervine numai în cazul în care clauza abuzivă afectează
validitatea întregului contract. Soluţia legală nu este însă justificată şi decurge dintr-o
confuzie între nulitate şi rezoluţiune. Distincţia între nulitate şi rezoluţiune rezultă
clar din faptul că, în cazul nulităţii, cauzele de desfiinţare retroactivă a contractului
provin din încălcarea unor dispoziţii legale referitoare la valabilitatea contractului şi
sunt contemporane încheierii acestuia, în timp ce, în cazul rezoluţiunii, cauzele de
desfiinţare retroactivă a contractului survin din neexecutarea unor clauze contractuale
(contractul fiind valabil încheiat) şi sunt ulterioare încheierii contractului. Întrucât
consimţământul consumatorului la încheierea contractului a fost viciat, în ambele
situaţii avute în vedere de art. 7 din Legea nr. 193/2000, sancţiunea ar trebui să fie
nulitatea clauzei abuzive sau a contractului.
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că, întrucât textul legal nu se referă şi
la rezoluţiune, ci doar la reziliere (posibilă numai în contractele cu execuţie succe-
sivă, nu şi în cele cu executare dintr-o dată), în practică apar şi alte confuzii5.
Consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor
Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa, pentru repararea prejudiciului,
instanţelor judecătoreşti în condiţiile dreptului comun. Legea nr. 193/2000 cuprinde
şi o anexă în care sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, clauze considerate ca fiind
abuzive. Aceasta nu împiedică instanţa de judecată de a aprecia la cazul concret dacă
o clauză are sau nu caracter abuziv, având în vedere definiţia clauzelor abuzive. Însă
prezenţa în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori a clauzelor
considerate abuzive în anexa la Legea nr. 193/2000 prezumă per se caracterul abuziv
al acestora. Consumatorul nu are decât a dovedi faptul că acea clauză nu a fost
negociată cu vânzătorul. În cazul în care clauzele nu se regăsesc în anexa Legii
nr. 193/2000, consumatorul trebuie să dovedească pe lângă lipsa negocierii şi carac-
terul abuziv al clauzei.

1
Anexa I la O.G. nr. 130/2000 menţionează tehnicile de comunicaţie la distanţă prin
următoarea enumerare: imprimat neadresat, imprimat adresat, scrisoare tipizată, publici-
tate tipărită cu bon de comandă, catalog, telefon cu intervenţie umană, telefon fără inter-
venţie umană (automat de apel, audiotext), radio, videofon (telefon cu imagine), video-
text (microordinator, ecran Tv cu tastatură sau ecran tactil), poştă electronică (e-mail),
telecopiator (fax), televiziune (teleshopping). Legiuitorul a prevăzut anumite limitări în
privinţa utilizării anumitor tehnici de comunicare la distanţă. Astfel, potrivit art. 15 din
O.G. nr. 130/2000, următoarele tehnici de comunicaţie la distanţă necesită acordul
prealabil al consumatorului: (i) sistem automatizat de apel fără intervenţie umană (auto-
mat de apel); (ii) telecopiator (fax); (iii) adresa de poştă electronică (e-mail). Utilizarea
tehnicilor de comunicaţie individuală la distanţă nu este permisă dacă există un refuz
manifestat de consumator. Comunicaţia electronică nesolicitată (spam), ca şi pliantele
publicitare primite prin poştă, dar nesolicitate sunt deci ilegale, putând da naştere la
despăgubiri.
2
În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 58.
3
Noţiunea de „libertăţi” utilizată de lege este, de fapt, identică cu cea de „drepturi”.
4
A se vedea I.I. Bălan, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, în Dreptul nr. 6/2001, p. 34-42.
5
A se vedea D. Dumba, Unele consideraţii critice asupra Legii nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, în Dreptul nr. 6/2002, p. 72.
Secţiunea a 4-a
Sancţiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor
47. Potrivit art. 49 din O.G. nr. 21/1992, încălcarea prevederilor acestui act
normativ atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.
47.1. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale
sunt de atribuţia agenţilor constatatori, respectiv, a reprezentanţilor împuterniciţi ai
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi a reprezentanţilor
împuterniciţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor stabi-
lite prin actele normative în vigoare. Procedura constatării şi aplicării sancţiunilor
este, în principiu, cea reglementată în dreptul comun, respectiv, O.G. nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor.
Controlul respectării dispoziţiilor relative la protecţia consumatorilor, inclusiv
cele din Legea nr. 193/2000, se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autori-
tăţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de către alţi specialişti
autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor lor.
Organele menţionate efectuează verificări la sesizarea consumatorilor prejudiciaţi,
precum şi din oficiu, iar comercianţii au obligaţia de a prezenta în original contrac-
tele încheiate de către consumatori cu comercianţii. Constatările organelor de control
sunt cuprinse în procesele-verbale încheiate de către aceştia, prin care se consem-
nează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, indicându-se şi articolele din
lege care au fost încălcate de către comerciant. Conform Legii nr. 193/2000,
procesul-verbal încheiat de către organele de control se transmite la judecătoria în a
cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul îşi
are domiciliul ori, după caz, sediul. Această modalitate de învestire a instanţei
judecătoreşti este inedită. De altfel, ar fi fost de dorit ca legiuitorul să prevadă un
termen limită pentru înaintarea procesului-verbal către judecătorie. Paradoxală este
şi soluţia la care a ajuns legiuitorul în ceea ce priveşte procesul-verbal întocmit de
către organele de control: prin acest proces-verbal se pare că organul constatator nu
aplică nicio sancţiune, ci doar constată încălcarea unor dispoziţii legale de către
agentul controlat, mai precis, caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Aplicarea
sancţiunii, atât cea civilă (nulitatea clauzei abuzive sau modificarea contractului, cu
daune-interese), cât şi cea contravenţională, este lăsată la latitudinea instanţei de
judecată. Mă întreb, retoric, desigur, dacă operatorul economic (comerciantul)
controlat ar putea să atace procesul-verbal de control în sine sau dacă trebuie să-şi
facă apărările în instanţă şi să aştepte soluţia acesteia pe care, eventual, să o atace.
47.2. Amenda şi alte sancţiuni contravenţionale. Agentul constatator, în urma
controlului efectuat, poate dispune aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, în
conformitate cu dispoziţiile art. 50 şi 51 din O.G. nr. 21/1992, sau poate să ia
anumite măsuri pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, în conformitate cu
dispoziţiile art. 55 din aceeaşi O.G. nr. 21/1992. De asemenea, agentul constatator
odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, poate să propună una dintre
sancţiunile complementare prevăzute în cuprinsul art. 56 din O.G. nr. 21/1992.
Sancţiunea contravenţională tipică este amenda, care se face venit la bugetul
statului. Dacă amenda, ca titlu de creanţă bugetară, se prescrie în condiţiile O.G. nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sancţiunea contravenţională în sine se
prescrie în condiţiile O.G. nr. 2/2001, care reglementează atât o prescripţie a aplicării
sancţiunii, cât şi o prescripţie a executării. Dacă a intervenit prescripţia aplicării sau
executării sancţiunii, titlul de creanţă bugetară constând în actul de stabilire a amenzii
este anulat, cu consecinţa ştergerii creanţei bugetare.
În vederea limitării prejudicierii consumatorilor, agentul constatator are posibi-
litatea să dispună următoarele măsuri, care reprezintă, în acelaşi timp, sancţiuni
contravenţionale, altele decât amenda: (i) oprirea definitivă a comercializării şi
retragerea din circuitul consumului uman a produselor care sunt periculoase, falsifi-
cate sau contrafăcute, au termenul de valabilitate expirat sau data durabilităţii mini-
male depăşită, sunt interzise consumului uman prin reglementări legale; (ii) oprirea
temporară a prestării serviciilor, importului, fabricaţiei, comercializării produselor
sau a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la remedierea deficienţelor, în
cazul în care: produsele nu sunt testate şi/sau certificate conform normelor legale,
produsele nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, fără ca acestea să fie
periculoase, produsele nu prezintă elementele de identificare şi de caracterizare,
precum şi documentele de însoţire, conform prevederilor art. 18-22 din O.G.
nr. 21/1992, se prestează servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea
sau interesele economice ale consumatorilor; (iii) distrugerea produselor periculoase
oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta constituie singurul mijloc care face
să înceteze pericolul.
De asemenea, agentul constatator, pe lângă aplicarea sancţiunii amenzii contra-
venţionale, poate să propună anumite sancţiuni complementare, respectiv: închiderea
temporară a unităţii pe o durată de cel mult 6 luni; închiderea temporară a unităţii pe
o durată de la 6 luni la 12 luni; închiderea definitivă a unităţii; suspendarea sau
retragerea definitivă, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a
unei activităţi. Propunerea sancţiunii complementare se va face conducătorilor
autorităţilor publice prevăzute la art. 54 din O.G. nr. 21/1992 (Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi alte organe ale administraţiei publice), care
dispun, prin ordin sau decizie, direct sau prin delegare, aplicarea sancţiunilor propuse.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, instituţia
din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază
teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea
obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-
se seama de partea din amendă care a fost achitată.
Secţiunea a 5-a
Organismele cu rol în protecţia consumatorilor
48. Autoritatea Naţională pentru protecţia Consumatorilor este un organ de spe-

cialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care are rolul de
a realiza şi coordona politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru protecţia Consumatorilor, în baza consultării cu alte
organisme interesate ale administraţiei publice locale şi centrale, precum şi cu orga-
nismele neguvernamentale, elaborează reglementări referitoare la modalităţile
concrete de colaborare şi de sprijinire reciprocă şi le propune spre aprobare Guver-
nului (art. 29 din O.G. nr. 21/1992).
49. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt organizaţii neguvernamen-
tale, cu personalitate juridică, care nu urmăresc realizarea de profit pentru membrii
lor şi care au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor
sau ale consumatorilor, în general. După constituire, asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor vor solicita luarea lor în evidenţă de către organul administraţiei
publice pentru protecţia consumatorilor, după caz. Asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor se constituie la nivel central, precum şi la nivel judeţean şi local.
Asociaţiile de consumatori care apără drepturile şi interesele legitime ale consu-
matorilor, în general, sunt, de drept, parteneri sociali în consiliile consultative
prevăzute în prezenta ordonanţă, dacă: la nivel naţional, au cel puţin 3.000 de
membri şi filiale în cel puţin 10 judeţe; la nivel judeţean şi local, au desfăşurat o
activitate în domeniul protecţiei consumatorilor pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
Asociaţiile de consumatori care sunt constituite în scopul apărării intereselor
numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în orga-
nismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele
administraţiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800 de membri.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt consultate de către serviciile şi
organismele administraţiei publice cu atribuţii în domeniu la elaborarea dispoziţiilor
şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia
consumatorilor. De asemenea, aceste asociaţii au dreptul: de a fi sprijinite logistic de
către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea atingerii
obiectivelor lor; de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; de a
informa autorităţile competente cu privire la prezenţa pe piaţă a unor produse
neconforme sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu
privire la clauze abuzive în contracte şi practicile incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii; de a solicita operatorilor economici realizarea de produse şi
servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu
handicap sau de vârsta a treia; de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor norma-
tive, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative
ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor; de a informa opinia publică,
prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum
şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori; de a introduce
acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consuma-
torilor; de a solicita serviciilor sau organelor administraţiei publice, prevăzute la
art. 35 din O.G. nr. 21/1992, efectuarea de analize şi încercări ale produselor
destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot avea în structura lor organizatorică
centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, organizate la nivel de birouri,
care desfăşoară activităţi gratuite constând în informaţii, recomandări şi consultanţă
în privinţa problemelor legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu (art. 38 din
O.G. nr. 21/1992).
Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor beneficiază de asistenţă de
specialitate din partea personalului Autorităţii Naţionale pentru protecţia Consuma-
torilor, împuternicit în acest scop (art. 43 din O.G. nr. 21/1992).
Controlul asupra activităţii desfăşurate de centrele de consultanţă şi informare a
consumatorilor din cadrul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care au primit
finanţare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercită de către Asociaţia
Naţională pentru protecţia Consumatorilor (art. 41 din O.G. nr. 21/1992).
50. Consiliul Consultativ pentru protecţia consumatorilor se constituie, potrivit
art. 44 din O.G. nr. 21/1992, atât la nivel central, cât şi la nivel local (judeţ, oraş,
comună).
Consiliul, constituit în scop informativ, are rolul de a asigura la nivelurile respec-
tive cadrul informaţional şi organizatoric necesar pentru stabilirea şi aplicarea
politicii de protecţie a consumatorilor, precum şi a corelării acţiunilor diverselor
organe ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au
rol în realizarea protecţiei consumatorilor (art. 44 din O.G. nr. 21/1992). Potrivit
art. 45 din O.G. nr. 21/1992, consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor
este format din: reprezentanţi ai tuturor serviciilor publice deconcentrate ale minis-
terelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, care
au competenţe cu caracter general sau special în domeniul protecţiei consumatorilor
şi au structuri organizatorice la nivelul respectiv; prefect sau primar, după caz, sau
reprezentanţi ai acestora; reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori; reprezentanţi ai
altor organisme, după caz.
Guvernul stabileşte, în mod concret, componenţa, atribuţiile şi modul de orga-
nizare şi funcţionare ale Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor, pe
fiecare nivel în parte.
Cuprins 45
Teste de autoevaluare
1. Definiţi noţiunea de consumator;

2. Ce se înţlege prin noţiune de consumator?
3. Enumeraţi principalele drepturi ale consumatorilor la momentul încheierii
contractului.
4. În ce constau obligaţiile producăorilor raportat la domeniul protecţiei
consumatorilor?
5. Explicaţi noţiunile de acţiuni înşlătoare, respectiv omisiuni înşelătoare.
6. Ce este clauza abuzivă?
7. Care sunt principalele sancţiuni pentru încălcarea drepturilor consumatorilor?
Unitatea de învăţare X
Contractul de leasing, contractul de franciză
şi operaţiunile de factoring
Cuprins
1. Contractul de leasing;
2.Contractul de franciză;
3. Operaţiunile de factoring
Obiective
După parcurgerea prezentei unităţi deînvăţare, studenţii vor reuşi să cunoască:

1.Noţiunea operaţiunii de leasing,
2. Natura juridică a operaţiunii de leasing,
3. Obligaţiile părţilor derivând din operaţiunea de leasing,
4. Răspunderea părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor derivând din operaţiunile de
leasing,
5. Operaţiuni de leasing speciale,
6.Noţiunea francizei,
7.Raporturile juridice dintre participanţii la o franciză,
7.Faza precontractuală,
9.Raporturile juridice dintre participanţii la o franciză.
10.Faza contractuală,
11.Raporturile juridice dintre participanţii la o franciză.
12. Faza precontractuală.
Secţiunea 1
Contractul de leasing
92. În limbaj comun, leasingul înseamnă o închiriere urmată de o vânzare, la

expirarea termenului închirierii. Într-adevăr, to lease înseamnă în engleză a închiria,
a concesiona, termenul fiind echivalent cu verbul to rent (a da sau lua cu chirie).
Operaţiunea de leasing este o operaţiune juridică complexă, semnificând mai multe
contracte încheiate între părţi sau potenţiale şi având mai multe varietăţi.
Operaţiunea de leasing este reglementată, cu titlu general, de O.G. nr. 51/1997,
republicată. Ordonanţa dă o definiţie legală leasingului, considerând că acesta este
operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este
celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul
poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă
părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Conform O.G. nr. 51/1997, operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile,
precum şi bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor
şi a drepturilor de autor.
Leasingul tipic este operaţiunea juridică prin care o parte, denumită finanţator, se
obligă să cumpere la cererea unei alte părţi, numită utilizator, un bun, pe care
urmează să îl dea în folosinţă utilizatorului pe un anumit termen şi în schimbul unei
rate de leasing, la expirarea termenului închirierii utilizatorul având dreptul fie să
prelungească închirierea, fie să renunţe la contract, fie să cumpere bunul, la o valoare
reziduală (calculată ca o diferenţă între preţul iniţial al bunului şi ratele de leasing
plătite deja). În lipsa unei clauze contrare în contract, utilizatorul are dreptul să
cumpere bunul şi în avans.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 şi legislaţia privatizării fac referire la mai
multe forme speciale de leasing.
Operaţiunea de lease back presupune ca proprietarul să îşi vândă bunul unei
societăţi de leasing, pentru a obţine finanţare (preţul bunului), dar bunul nu este
predat finanţatorului, ci este reţinut în continuare de către utilizator (fostul pro-
prietar), care va plăti chirie finanţatorului. Vânzătorul, din proprietar al bunului, se
transformă în posesor precar (detentor). Operaţiunea este echivalentă cu constitutul
posesor, din dreptul civil vechi. Conform art. 22 din O.G. nr. 51/1997, dispoziţiile
ordonanţei se aplică şi în situaţia în care o persoană juridică îşi vinde echipamentul
industrial unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu obligaţia
de răscumpărare. În consecinţă, conform legii române, operaţiunea de lease back este
permisă numai unei persoane juridice, cu condiţia ca aceasta să-şi asume şi obligaţia
de răscumpărare a bunului. Pe de altă parte, se observă că legea reglementează expres
o excepţie de la interdicţia pactului de răscumpărare din dreptul comun. Într-adevăr,
deşi art. 1371-1387 C.civ. reglementează vânzarea cu pact de răscumpărare (este
vorba de o vânzare sub condiţia rezolutorie expresă ca vânzătorul să-şi reia în pro-
prietate bunul, restituind preţul), Legea contra cametei din 1931 interzice vânzarea cu
pact de răscumpărare.
Leasingul imobiliar, permis de O.G. nr. 51/1997, este special reglementat în
domeniul privatizării. Acest leasing are în vedere atât imobilele, în sensul propriu al
termenului, cât şi activele privatizabile, definite de O.U.G. nr. 88/1997 privind priva-
tizarea societăţilor comerciale drept bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul
unei societăţi comerciale sau regii autonome, care pot fi separate şi organizate să
funcţioneze independent, distinct de restul activităţii societăţii sau regiei, cum ar fi
unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ sau de prestări de servicii, secţii, ateliere,
ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru
birouri sau alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul aferent acestora. Astfel,
conform art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997, societăţile comerciale la care statul sau o
autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde sau încheia
contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea
adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, după caz, în
condiţiile stabilite prin normele metodologice emise în aplicarea acestei ordonanţe de
urgenţă. Regiilor autonome pot, de asemenea, să vândă sau să dea în leasing imobile
aflate în proprietatea lor, cu aprobarea prealabilă a ministerului de resort sau, după
caz, a autorităţii administraţiei publice locale. Contractul de leasing imobiliar
încheiat în vederea privatizării se încheie cu clauză irevocabilă de vânzare şi are ca
obiect utilizarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o
autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar. Nu vor putea fi
beneficiari ai unui astfel de contract reprezentanţii instituţiilor publice implicate în
adunările generale ale acţionarilor, membrii consiliului de administraţie şi directorii
executivi ai societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome vânzătoare. Se observă
că leasingul imobiliar reglementat de legislaţia privatizării nu este un mijloc de
finanţare a investiţiilor locatorului, esenţială pentru un leasing obişnuit, ci o varietate
de privatizare, apropiată ca natură juridică de vânzarea în rate. O varietate de leasing
imobiliar încheiat în vederea privatizării este reglementată de art. 27 din O.U.G.
nr. 88/1997. Societăţile comerciale şi regiile autonome, care au în derulare contracte
de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, pot vinde sau
încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin
negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat
investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea
acestor active. În acest caz, din preţul de vânzare se scade valoarea investiţiilor pe
bază de raport de evaluare acceptat de părţi. În consecinţă, în acest caz, locatarii sau
asociaţii au un drept de preferinţă la încheierea leasingului, prin negociere directă şi
cu scăderea din preţul leasingului a cheltuielilor efectuate anterior, în executarea
contractelor iniţiale.
93. În baza contractului de vânzare-cumpărare a bunului, finanţatorul devine
proprietarul bunului, el având obligaţia plăţii preţului către furnizor. Cu toate acestea,
în cazul leasingului financiar, riscul bunului, ca şi beneficiile aferente dreptului de
proprietate asupra bunului, trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contrac-
tului de leasing. Conform art. 18 din O.G. nr. 51/1997, din momentul încheierii con-
tractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului,
finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile
provocate prin folosinţa bunului de către utilizator. Utilizatorul bunului nu este totuşi
decât un detentor al bunului, chiar dacă el are dreptul, conform art. 12 lit. b) din O.G.
nr. 51/1997, de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi. Cu toate acestea, legislaţia
fiscală asimilează în mod eronat utilizatorul în cazul unui leasing financiar cu un
proprietar. Codul fiscal dispune că, în cazul leasingului financiar, utilizatorul este
tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar. Chiar dacă finanţatorul nu intră
niciodată în posesia efectivă a bunului, el exercitând această posesie corpore alieno,
prin intermediul utilizatorului, proprietatea bunului aparţine finanţatorului, fapt
pentru care legea obligă utilizatorul să arate în mod vizibil (prin inscripţionarea pe
bun sau în alt mod) că bunul este proprietatea finanţatorului. Art. 13 din O.G.
nr. 51/1997 dispune, de altfel, că drepturile reale ale finanţatorului asupra bunului
utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic sau
lichidatorului, după caz, în situaţia în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară
şi/sau faliment, ori în dizolvare şi/sau lichidare. Conform art. 14 din O.G.
nr. 51/1997, în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul
stipulat în contractul de leasing sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară
şi/sau faliment, societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul de
leasing cu daune-interese. Finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul
contractului de leasing nu este livrat utilizatorului. În cazul în care utilizatorul nu
execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive,
finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat
să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese, dacă în contract nu
se prevede altfel (art. 15 din O.G. nr. 51/1997). De remarcat că, în conformitate cu
art. 8, contractele de leasing constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul nu predă
bunul, atât la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opţiunea
cumpărării bunului sau a prelungirii contractului, cât şi în cazul rezilierii contractului
din vina exclusivă a utilizatorului.
94. Leasingul este o modalitate de finanţare a investiţiilor care permite locato-
rului să-şi procure bunurile necesare activităţii proprii fără să fie nevoit să achite
integral preţul acestora sau să se împrumute la bănci pentru aceasta. Bunul ce face
obiectul leasingului este achiziţionat de către finanţator la valoarea de intrare, care
reprezintă costul de achiziţie. Valoarea leasingului reprezintă valoarea totală a ratelor
de leasing la care se adaugă valoarea reziduală. Aceasta din urmă reprezintă valoarea
la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate
asupra bunului către utilizator.
Pe de altă parte, leasingul asigură utilizatorului şi anumite avantaje de ordin
fiscal. Spre exemplu, dobânzile (în cazul leasingului financiar) şi ratele de locaţie (în
cazul leasingului operaţional) sunt considerate cheltuieli deductibile fiscal pentru
utilizator. În cazul leasingului financiar, diferenţa dintre rata de leasing şi dobânzile
aferente este considerată rată de amortizare a bunului, deductibilă şi ea fiscal pentru
utilizator pe măsura utilizării (uzurii) bunului. TVA-ul aferent valorii bunului se
achită eşalonat în timp, odată cu ratele de leasing, ceea ce înseamnă o importantă
facilitate, mai ales în cazul bunurilor de mare valoare1.
Toate aceste avantaje sunt însă puse în umbră de legislaţia în materie fiscală. În
funcţie de existenţa sau inexistenţa opţiunii de vânzare, legea distinge, din raţiuni
fiscale, între leasingul financiar şi leasingul operaţional. Leasingul financiar este
operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe dintre următoarele
condiţii: (i) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utiliza-
torului din momentul încheierii contractului de leasing; (ii) părţile au prevăzut expres
că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate
asupra bunului; (iii) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o
are la data la care opţiunea poate fi exprimată; (iv) perioada de folosire a bunului în
sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de utilizare a bunului,
chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat. Leasingul operaţional este
definit prin comparaţie cu leasingul financiar şi prin eliminare, considerându-se că
acest tip de leasing este operaţiunea care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute pentru existenţa leasingului financiar. În funcţie de distincţia pe care o face
legea între leasingul financiar şi cel operaţional, ratele de leasing sunt părţi din
valoarea bunului, la care se adaugă dobânzi (leasing financiar) sau chirii propriu-zise
(leasing operaţional). Rata de leasing reprezintă deci, în cazul leasingului financiar,
cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing (dobânda de
leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească), iar în cazul
leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în conformitate cu actele
normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de părţile contractante.
Distincţia legală între cele două tipuri de leasing este eronată, întrucât este
contrară esenţei leasingului, care este o închiriere în vederea vânzării la valoarea
reziduală. Distincţia are doar raţiuni fiscale; într-adevăr, această distincţie are impor-
tante efecte pe plan fiscal, întrucât ratele de leasing, în cazul leasingului operaţional
(care este practic o închiriere) sunt deductibile fiscal integral, în timp ce, în cazul
leasingului financiar, sunt deductibile fiscal numai dobânzile, ratele de leasing
propriu-zis (părţi din valoarea bunului) fiind considerate amortismente (care sunt
deductibile fiscal pe măsura utilizării bunului şi uzurii acestuia).
Prin faptul că bunul nu devine proprietatea locatorului decât la momentul expri-
mării opţiunii sale de cumpărare la valoarea reziduală, finanţatorul este garantat, cel
puţin în parte, în plata creanţei sale rezultând din ratele de leasing, întrucât poate
revendica bunul oricând de la locator, chiar şi în cazul în care acesta ar fi intrat în
faliment. În toate cazurile analizate mai sus, proprietatea nu se transmite la
cumpărător, respectiv, la utilizator, decât la momentul la care se achită toate ratele de
preţ, respectiv, toate ratele de leasing. Dacă în cursul executării contractelor respec-
tive, cumpărătorul sau utilizatorul devine debitor într-o procedură de insolvenţă,
vânzătorul sau finanţatorul are latitudinea de a se înscrie la masa credală cu creanţa
rezultată din preţul sau ratele de leasing neachitate (pentru această creanţă creditorul
beneficiind de privilegiul vânzătorului, respectiv, al împrumutătorului) sau de a
revendica bunul de la debitor. Cu toate acestea, revendicarea nu este admisibilă în
orice condiţii. Dacă bunul sau bunurile cumpărate cu clauza de rezervă a dreptului de
proprietate sau, după caz, luate în sistem leasing sunt esenţiale pentru reuşita unui
plan de reorganizare, revendicarea nu este admisibilă. Dacă bunurile vândute cu păs-
trarea la vânzător a dreptului de proprietate sau dacă bunurile care fac obiectul con-
tractului de leasing sunt bunuri necesare continuării activităţii debitorului, revendi-
carea este, de asemenea, inadmisibilă. Revendicarea nu este admisibilă nici în cazul
în care administratorul judiciar a decis, în baza art. 86 din Legea insolvenţei,
continuarea contractului în cauză. Pentru a se feri de o astfel de eventualitate, vânză-
torul sau finanţatorul sunt datori să uzeze de dreptul de a-l notifica pe administratorul
judiciar în legătură cu intenţia lor de a înceta contractul şi numai în cazul în care
administratorul fie este de acord cu încetarea, fie nu răspunde notificării în termen de
30 de zile, să revendice bunul, care le va fi predat fie de bunăvoie de către debitor, fie
prin executare silită (în cazul leasingului, contractul este titlu executoriu pentru
obligaţia de predare).
95. Operaţiunea leasingului presupune mai multe contracte încheiate între părţi
sau cu furnizorul, contracte existente sau potenţiale, respectiv:
a) un contract de vânzare-cumpărare încheiat de către finanţator cu terţul furnizor
al bunului ce face obiectul leasingului; conform definiţiei legale citate, leasingul
poate avea în vedere şi bunuri care se află deja în proprietatea locatorului (cum ar fi
cazul leasingului imobiliar, folosit ca metodă de privatizare), în acest caz locatorul
nemaifiind şi finanţator, iar leasingul nemaifiind o metodă de finanţare a investiţiilor;
calificarea drept leasing a unei astfel de operaţiuni este discutabilă;
b) un contract de leasing propriu-zis, prin care finanţatorul îl creditează pe
utilizator cu preţul bunului pe care i-l dă în folosinţă; preţul bunului se «recuperează»
din ratele de leasing şi, în cazul opţiunii locatorului pentru cumpărare, din valoarea
reziduală; leasingul operaţional nu are caracteristica de creditare a locatorului, fapt
pentru care este discutabilă calificarea sa drept leasing; contractul de leasing presu-
pune una sau mai multe perioade de închiriere a bunului ce face obiectul leasingului;
dacă utilizatorul alege la sfârşitul perioadei de leasing opţiunea de a prelungi
închirierea şi nu să cumpere bunul la valoarea reziduală, la închirierea iniţială se
adaugă una sau mai multe alte închirieri ulterioare ale aceluiaşi bun;
c) o promisiune de vânzare a bunului în beneficiul utilizatorului şi în sarcina
finanţatorului (locatorului), pe toată perioada leasingului; O.G. nr. 51/1997 regle-
mentează, de altfel, şi un drept de preempţiune asupra bunului în favoarea utilizato-
rului, drept pe care părţile îl pot preciza sau exclude prin clauze contractuale exprese;
leasingul operaţional exclude dreptul locatorului de a cumpăra bunul, ceea ce
reprezintă încă un motiv pentru care calificarea acestei operaţiuni drept leasing este
discutabilă;
d) un contract de vânzare-cumpărare a bunului încheiat între finanţator şi utili-
zator, la sfârşitul perioadei de leasing sau în avans, după caz, vânzare care se încheie
la valoarea reziduală; dacă opţiunea de vânzare lipseşte, leasingul nu mai este consi-
derat drept leasing financiar, ci operaţional.
Leasingul, care este o închiriere în vederea vânzării la valoarea reziduală, nu
poate fi confundat cu vânzarea în rate, în cazul căreia cumpărătorul devine proprietar
al bunului cumpărat la momentul încheierii contractului sau la momentul stabilit de
părţi în contract, vânzătorul fiind doar creditor al preţului. Locatorul, în cazul
leasingului, poate să devina proprietar numai dacă şi-a manifestat în mod legitim
intenţia de cumpărare, plătind tot ceea ce are de plătit finanţatorului.
96. Între furnizor şi utilizator nu există, în mod obişnuit, relaţii contractuale
directe, cu excepţia cazului în care este vorba de bunuri ce presupun cunoştinţe de
specialitate pentru a fi puse în folosinţă şi întreţinute. Garanţiile şi eventualele defecte
de calitate se regularizează, de obicei, între furnizor şi finanţator. Totuşi, conform art.
12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are, în temeiul contractului de leasing,
dreptul de a-l acţiona direct în răspundere pe furnizor, în cazul reclamaţiilor privind
livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi
postgaranţie.
97. Activitatea de leasing şi calitatea de finanţator sunt rezervate, conform art. 3
din O.G. nr. 51/1997, societăţilor de leasing, persoane juridice române sau străine 2.
Deşi finanţarea în sistem leasing este asemănătoare activităţii bancare, activităţile de
leasing sunt expres interzise băncilor, ca activitate directă. Nu este însă interzisă
participarea unei bănci în acţionariatul unei societăţi de leasing. De altfel, majoritatea
băncilor româneşti organizează şi societăţi de leasing, alături de societăţi de servicii
de investiţii financiare, societăţi de administrare a investiţiilor şi fonduri de investiţii,
conform noului concept de investment boutique.
Societăţile de leasing, persoane juridice române, se înfiinţează şi funcţionează
potrivit Legii nr. 31/1990, având în obiectul de activitate desfăşurarea operaţiunilor
de leasing şi un capital social minim, subscris şi vărsat integral la înfiinţare, de
750.000 euro.
98. Pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing orice persoană fizică sau juridică
va formula unei societăţi de leasing o ofertă fermă, însoţită de lista cuprinzând
bunurile care vor constitui obiectul contractului de leasing, precum şi de acte din care
să rezulte situaţia sa financiară. În cadrul operaţiunilor de leasing utilizatorul are
dreptul de a-şi alege, cu acordul societăţii de leasing, furnizorul, precum şi societatea
care va asigura bunul (art. 5-6 din O.G. nr. 51/1997).
Conform art. 6 din O.G. nr. 51/1997, contractul de leasing trebuie să cuprindă un
minimum de informaţii referitoare la părţile contractului de leasing (locatorul/finan-
ţatorul; utilizatorul), descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de
leasing, valoarea totală a contractului de leasing, valoarea ratelor de leasing şi ter-
menul de plată a acestora, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza
privind obligaţia asigurării bunului. Contractul de leasing financiar trebuie să
cuprindă, pe lângă elementele arătate, valoarea iniţială a bunului şi clauza privind
dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în
care acesta poate fi exercitat.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
Întrucât contractul de leasing trebuie să conţină astfel de clauze exprese şi
informaţii care nu pot exista decât în formă scrisă, precum şi datorită faptului că acest
contract este considerat titlu executoriu (art. 8 din O.G. nr. 51/1997), se poate spune
ca forma scrisă a acestuia este o condiţie de validitate implicită a contractului.
Articolele 9-10 din O.G. nr. 51/1997 predetermină obligaţiile părţilor în cadrul
unei operaţiuni de leasing3. Aceste drepturi şi obligaţii ale părţilor vor fi stipulate
obligatoriu în contract. Obligaţiile părţilor nu sunt totuşi limitate la prevederile
art. 9-10, părţile având dreptul să includă în contract şi alte clauze.
Conform art. 14, în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la terme-
nul stipulat în contractul de leasing sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară
şi/sau faliment, societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul de
leasing cu daune-interese. Finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul
contractului de leasing nu este livrat utilizatorului.
În cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de
două luni consecutive, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar
utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-inte-
rese, dacă în contract nu se prevede altfel (art. 15). De remarcat că, în conformitate
cu art. 8, contractele de leasing constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul nu predă
bunul, atât la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opţiunea
cumpărării bunului sau a prelungirii contractului, cât şi în cazul rezilierii contractului
din vina exclusivă a utilizatorului.
Dacă finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al utilizatorului, acesta datorează
daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de
circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing (art. 16). Dacă în timpul
derulării contractului de leasing finanţatorul vinde bunul care face obiectul contrac-
tului unui alt finanţator, noul finanţator este legat de aceleaşi obligaţii contractuale ca
şi vânzătorul, care rămâne garant al îndeplinirii obligaţiilor faţă de utilizator (art. 17).
99. Publicitatea operaţiunilor de leasing. Conform art. 20 din O.G. nr. 51/1997,
societăţile comerciale care efectuează operaţiuni de leasing, precum şi societăţile
comerciale care utilizează bunuri mobile sau imobile în sistem de leasing sunt
obligate să înscrie în evidenţele lor contabile următoarele date:
a) valoarea de intrare a bunurilor la momentul încheierii contractului de leasing;
b) suma totală a ratelor de leasing aferente contractului într-un exerciţiu financiar,
inclusiv cuantumul lor indexat, dacă părţile au prevăzut în contract actualizarea
periodică a ratelor:
(i) pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculată ţinându-se seama de
valoarea de intrare şi de dobânda de leasing aferentă, eşalonată pe perioada derulării
contractului; achiziţiile de mijloace fixe sunt tratate ca investiţii, fiind supuse amor-
tizării în conformitate cu actele normative în vigoare;
(ii) pentru leasingul operaţional rata de leasing va fi calculată ţinându-se seama de
valoarea de intrare a bunului, de beneficiul stabilit de părţi şi de amortizarea unei
părţi din valoarea de intrare a acestuia; regimul de amortizare va fi stabilit de părţi,
de comun acord, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată;
c) calculul şi evidenţierea amortizării bunului ce face obiectul contractului se vor
efectua, în cazul leasingului operaţional, de către finanţator, iar în cazul leasingului
financiar, de către utilizator;
d) evaluarea la data închiderii bilanţului contabil a ratelor rămase de rambursat.
Operaţiunile vor fi evidenţiate în mod distinct, după natura bunului închiriat.
Contractele de leasing care au ca obiect utilizarea bunurilor imobile vor fi înscrise
în Cartea funciară – partea a III-a, din registrul cadastral de publicitate imobiliară de
la biroul judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate este situat bunul respectiv.
În cazul în care intervin schimbări în ceea ce priveşte sediul utilizatorului sau al
finanţatorului ori schimbări cu privire la situaţia juridică a bunului, finanţatorul şi
utilizatorul trebuie să procedeze la rectificare în Cartea funciară şi la oficiul
registrului comerţului.

1
Înainte de modificarea din 2006 a Codului fiscal, leasing-ul mai beneficia de o faci-
litate fiscală, actualmente eliminată: în cazul bunurilor din import, taxele vamale se
aplicau la valoarea reziduală, şi nu la valoarea iniţială a bunului, plătindu-se odată cu
valoarea reziduală, adică la finele contractului de leasing (art. 27 din O.G. nr. 51/1997, în
forma sa iniţială).
2
Activităţi de leasing imobiliar sunt permise, totuşi, şi Agenţiei Naţionale a
Locuinţei, precum şi fondurilor de credit ipotecar.
3
Astfel, conform art. 9, locatorul/finanţatorul se obligă: a) să respecte dreptul
utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor; b) să încheie contract de vânzare-
cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres formulate de către
acesta; c) să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu
excepţia dreptului de dispoziţie; d) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care
constă în posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea
ori restituirea bunului; e) să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în
condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; f) să asigure, printr-o
societate de asigurare, bunurile oferite în leasing. Conform art. 10, utilizatorul se obligă:
a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure
instruirea personalului desemnat să îl exploateze; c) să nu greveze de sarcini bunul care
face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului; d) să efectueze plăţile cu
titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele prevăzute în contractul
de leasing; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din
contractul de leasing; f) să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei
stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin
prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze
fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a
valorii contractului de leasing; g) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi
a modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing; h) să îl
informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate,
venită din partea unui terţ; i) să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;
j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Secţiunea a 2-a
Contractul de franciză
100. Franciza, cuvânt ce derivă din englezescul franchise, semnifică, din punct de
vedere etimologic, un drept, o concesie, o autorizaţie, o prioritate sau un privilegiu;
cuvântul are şi sensul de piaţă sau afacere concesionată. Operaţiunea de franchising
are în vedere concesiunea unui model de afaceri, incluzând operaţiuni de marketing,
vânzare, inventariere, contabilitate şi de personal, precum şi piaţa produsului sau
serviciului respectiv1.
Din punct de vedere juridic, franciza reprezintă operaţiunea în baza căreia un
comerciant conferă unui alt comerciant, în schimbul unei redevenţe, dreptul de
exploatare a unei sume de drepturi de proprietate industrială, incluzând marca, know-
how-ul şi modelul de organizare a afacerii în vederea exploatării eficiente a
drepturilor transferate, cu obligaţia beneficiarului de a păstra nealterată calitatea
produsului sau serviciului aferent şi omogenitatea reţelei de franciză. În anumite
cazuri particulare, franciza poate crea beneficiarului o exclusivitate în exploatarea
obiectului francizei pe un anumit teritoriu. De asemenea, beneficiarul poate primi de
la titularul francizei chiar şi materiile prime şi finanţarea necesare începerii afacerii.
Ceea ce se vinde deci în cazul francizei, este un stil de afaceri privitoare la un
produs sau un serviciu.
101. Contractul de franciză este unul dintre instrumentele predilecte ale globali-
zării, dar şi o metodă relativ sigură şi ieftină de a obţine profit. Dacă, din punct de
vedere economic, contractul de franciză nu este nimic altceva decât o formă de
expansiune a afacerilor renumite în afara teritoriului lor de origine, prin „clonarea”
mărcilor de succes şi replicarea acestora oriunde există oportunităţi, dacă din punct
de vedere social contractul de franciză este o bună metodă de a crea sau, dimpotrivă,
de a distruge locuri de muncă, dacă din punct de vedere cultural contractul de fran-
ciză poate fi văzut ca un instrument al „imperialismului cultural”, ei bine, din punct
de vedere juridic, contractul de franciză este o tehnică juridică complexă, care
implică raporturi juridice contractuale, dar şi raporturi juridice pre- şi postcontrac-
tuale, care îmbină sau, uneori, transgresează diferite ramuri de drept şi care pune în
discuţie instituţii ale teoriei generale a obligaţiilor, ale dreptului de proprietate
intelectuală, ale dreptului comercial general şi ale dreptului concurenţei etc.
Contractul de franciză, ca tehnică juridică, este un acord de voinţe între francizor
şi francizat prin care titularul unei mărci sau afaceri de succes pune la dispoziţia unui
comerciant marca, stilul de afaceri sau know-how-ul (savoir faire) său, în vederea
exploatării cu succes a acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine, în schimbul
plăţii unei redevenţe. Francizorul vinde francizatului un pachet de drepturi de pro-
prietate industrială, dar, în plus, îl asistă în executarea contractului atât prin furni-
zarea continuă de materii prime şi materiale necesare exploatării mărcii sau stilului
de afaceri, cât şi în promovarea continuă a mărcii. Francizatul este un comerciant
teoretic independent de francizor, pentru că insuccesul său în afaceri poate să îl ducă
Cuprins 57
la faliment (fără ca francizorul sau alţi francizaţi să fie afectaţi neapărat de acest
faliment), dar din punct de vedere economic francizatul este aproape total dependent
de francizor, pentru că el trebuie nu numai să plătească redevenţa, dar şi să menţină
pe cheltuiala proprie standardele de calitate ale afacerii francizorului, să achite
contribuţia la cheltuielile de promovare a mărcii, să execute întocmai strategiile de
afaceri ale francizorului şi, în final, să suporte toate consecinţele indirecte ale
eşecului global al afacerii. Pe de altă parte, tocmai datorită succesului lor regional sau
global, mărcile de renume creează adevărate reţele de franciză, în care strategiile de
afaceri sunt coordonate de francizor şi impuse francizaţilor care, de altfel, sunt
deseori „consemnaţi” pe o anumită arie teritorială a reţelei. Aceste aspecte pot pune
reale probleme de concurenţă comercială. De aceea, contractul de franciză şi, în
special, reţelele de franciză sunt „ţinte” predilecte ale investigaţiilor organismelor de
concurenţă, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Întrucât tehnica juridică a
francizei poate afecta libera circulaţie a serviciilor şi a capitalurilor, dreptul comu-
nitar european este preocupat în mod serios de această tehnică juridică, mai precis, de
potenţialul anticoncurenţial al acesteia.
Până în anul 1997, contractul de franciză a fost un contract nenumit în dreptul
nostru. Printr-un act normativ emis de guvern în acel an, contractul de franciză a
devenit un contract numit. Legiuitorul român a ales să predetermine prin lege o serie
de clauze contractuale obligatorii ale contractului de franciză, ceea ce lasă o marjă
redusă de negociere părţilor, limitând şi mai mult libertatea economică şi juridică a
francizatului. Dar în legislaţia noastră este prezentă şi o reglementare a perioadei
precontractuale (perioadă în care viitorii parteneri contractuali se cunosc şi se
analizează reciproc, îşi comunică informaţiile necesare contractului, inclusiv o parte
din informaţiile relative la marcă ce vor face parte ulterior din contract etc.; în caz de
eşec al negocierii, între aceşti parteneri de negocieri se leagă raporturi juridice
extracontractuale ce ţin de protecţia datelor confidenţiale referitoare la afacere), dar
şi în perioada postcontractuală, când important pentru francizor este ca francizatul să
păstreze confidenţialitatea asupra datelor furnizate cu ocazia contractului şi să nu i se
facă în vreun fel concurenţă comercială.
Contractul de franciză aparţine unui domeniu economic şi juridic foarte complex,
devenind un instrument favorit de afaceri în România de astăzi. Suntem, aşa cum am
spus şi mai sus, în prezenţa unei tehnici juridice care poate asigura relativ uşor
succesul în afaceri, pentru că permite multiplicarea unei idei sau a unei afaceri care a
avut în trecut succes şi are toate şansele să aibă succes şi în prezent dacă este perfect
clonată, dar care are un potenţial mare de afectare a concurenţei, a pieţei locurilor de
muncă şi chiar a tradiţiilor locale. O bună cunoaştere a regimului juridic al acestei
figuri juridice permite un control eficient al „părţii rele” a francizei, păstrând efectele
sale benefice.
102. Franciza nu trebuie confundată cu termeni sau operaţiuni asemănătoare, cum
ar fi fransiza, contractul de lohn sau cesiunea ori licenţa unor drepturi de proprietate
intelectuală.
Termenul de fransiză, utilizat în domeniul asigurărilor, vine de la fr. franchir,
care înseamnă a depăşi. Fransiza reprezintă un anumit procent din suma asigurată cu
care se poate depăşi sau cu care se poate diminua, în funcţie de convenţia părţilor,
suma asigurată.
Franciza nu se confundă cu cesiunea sau licenţa unor drepturi de proprietate
industrială (marcă, know-how, brevet de invenţie, model sau desen industrial), în
cazul cărora se „vinde” individual dreptul de exploatare a obiectului licenţei, modul
în care această exploatare se realizează fiind în sarcina exclusivă a beneficiarului
cesiunii sau licenţei. În cazul francizei se vinde un stil de afaceri, un produs
consacrat, împreună cu modalitatea practică de exploatare eficientă a acestuia.
Franciza nu se confundă nici cu contractul de lohn. În cazul acestuia, un comerciant
confecţionează, cu forţa de muncă şi logistica proprii, dar cu materiile prime,
materialele şi marca (eticheta) altui comerciant, anumite produse, pe care acesta din
urmă urmează să le comercializeze pe o piaţă externă. Din punct de vedere vamal, o
astfel de operaţiune este considerată drept „perfecţionare activă” faţă de care drepturile
vamale de import (taxe vamale, comisioane sau garanţii vamale) se suspendă la plată.
103. Regimul juridic al francizei este reglementat, în dreptul român, de O.G.
nr. 52/1997, republicată. Art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997 dă o definiţie legală
francizei, considerându-se că franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu.
În sensul O.G. nr. 52/1997, francizorul este un comerciant care: (i) este titularul
drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o
durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză; (ii) conferă dreptul de a
exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu; (iii)
asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate; (iv)
utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului. Francizorul, pentru a putea
avea această calitate în contractul de franciză, trebuie să deţină şi să exploateze o
activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză, să
fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială şi să asigure
beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică
permanentă, pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
În vederea atribuirii francizei, beneficiarul este selecţionat de francizor, pe baza
unor criterii de performanţă şi cu condiţia aderării la principiul omogenităţii reţelei
de franciză.
Beneficiarul unei francize se selecţionează în baza unei publicităţi transparente,
lipsite de ambiguitate şi de informaţii eronate. Documentele publicitare care prezintă
rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective şi
verificabile.
Pentru selecţionarea beneficiarului, francizorul verifică potenţialii beneficiari în
funcţie de calităţile manageriale ale acestora şi de capacitatea financiară necesară
exploatării afacerii.
Beneficiarul este independent din punct de vedere juridic de francizor. Acesta
se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o
persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu
alte persoane.
Prin conferirea francizei, francizorul pune la dispoziţia beneficiarului know-how-ul
necesar, respectiv, ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, dese-
nelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la
fabricarea şi comercializarea unui produs. Acest ansamblu de informaţii practice
experimentate de francizor şi inaccesibile publicului este menit să asigure benefi-
ciarului un avantaj comercial concret faţă de concurenţi. Datorită complexităţii sale,
know-how-ul trebuie să apară într-un document anexă care face parte integrantă din
contractul de franciză, acesta constituind în acelaşi timp „manualul de instruire al
beneficiarului”. Documentele conţinând know-how-ul trebuie transmise la momentul
semnării contractului dacă prin convenţia părţilor nu s-a prevăzut altfel 2.
104. Încheierea şi conţinutul contractului de franciză sunt reglementate de
O.G. nr. 52/1997 care, de altfel, reglementează nu numai contractul de franciză, ci şi
operaţiunile precontractuale şi faza postcontractuală.
Conform art. 2 din O.G. nr. 52/1997, faza precontractuală are ca scop să permită
fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a colabora. În această fază, francizorul
furnizează viitorului beneficiar informaţii care îi permit acestuia să participe, în
deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză. Este vorba, în prin-
cipal, de informaţii despre experienţa dobândită şi transferabilă, condiţiile financiare
ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea, redevenţele
periodice, redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de
servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi tehnologiile, în cazul clauzei obliga-
ţiilor contractuale de cumpărare, elementele care permit beneficiarului să calculeze
rezultatul previzionat şi să-şi întocmească planul financiar, obiectivele şi aria
exclusivităţii acordate, durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Franciza este conferită beneficiarului în baza unui contract de franciză. Din
cuprinsul acestui contract fac parte în mod necesar un nume comercial (o marcă) de
succes, însemne comerciale de renume, un know-how experimentat, o asistenţă
tehnică şi comercială permanentă. Între succesul comercial şi know-how există o
relaţie de strânsă interdependenţă, comunicarea know-how-lui fiind de esenţa con-
tractului de franciză şi constituind cheia succesului comercial. Inexistenţa obligaţiei
francizorului de a transmite beneficiarului know-how-ul aferent funcţionării francizei
atrage nulitatea absolută a contractului de franciză. Francizorul este ţinut să dove-
dească nu numai conţinutul know-how-lui, dar şi existenţa unei experienţe proprii.
Jurisprudenţa a reliefat cazuri în care contractul de franciză a fost considerat nul pe
motiv că experienţa francizorului nu era suficientă pentru a asigura succesul
comercial al unei afaceri francizate3.
Conform art. 3, contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor
reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale
francizorului, prin menţinerea identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de franciză. Prin
contractul de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor elementelor consti-
tutive ale imaginii mărcii. Marca francizorului, simbol al identităţii şi al renumelui
reţelei de franciză, constituie garanţia calităţii produsului/serviciului/tehnologiei
furnizate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin transmiterea şi prin
controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse
şi/sau servicii şi/sau tehnologii.
Articolul 11 din O.G. nr. 52/1997 recomandă francizorului ca, în temeiul relaţiilor
contractuale cu beneficiarii săi, să întemeieze o reţea de franciză, care trebuie
exploatată astfel încât să permită păstrarea identităţii şi renumelui reţelei pentru care
francizorul este garant. Conform art. 12, reţeaua de franciză este formată din
francizor şi beneficiari. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi
contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei
tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distri-
buţiei unui produs sau serviciu. Prin organizare şi dezvoltare, reţeaua de franciză
trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei şi/sau distribuţiei de produse şi/sau de
servicii. Francizorul, în calitate de iniţiator şi garant al reţelei de franciză, trebuie să
vegheze la păstrarea identităţii şi a reputaţiei reţelei de franciză.
Contractul de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi
responsabilităţile fiecărei părţi, precum şi orice alte clauze ale colaborării.
Conţinutul contractului de franciză este predeterminat de art. 5 din O.G.
nr. 52/1997, acesta trebuind să cuprindă clauze referitoare la: obiectul contractului,
drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului, condiţiile
de modificare, prelungire şi reziliere a acestuia. De asemenea, art. 6 impune părţilor
să redacteze contractul de franciză astfel încât acesta să respecte următoarele
principii: (i) termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea
investiţiilor specifice francizei; (ii) francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz
suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a
nu semna un nou contract; (iii) în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod
clar circumstanţele care pot să determine o reziliere fără preaviz; (iv) condiţiile în
care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi cu
claritate precizate, în special condiţiile de desemnare a unui succesor; (v) dreptul de
preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză
necesită recunoaşterea acestui drept; (vi) clauzele de nonconcurenţă vor fi cuprinse în
contract, pentru protejarea know-how-ului; (vii) obligaţiile financiare ale beneficia-
rului vor fi cu claritate precizate şi vor fi determinate astfel încât să favorizeze
atingerea obiectivelor comune.
Beneficiarul este obligat: (i) să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identi-
tatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; (ii) să furnizeze francizorului orice
informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale
financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; (iii) să nu
divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata
contractului de franciză, cât şi ulterior; (iv) în schimbul dreptului de exploatare a
obiectului francizei, beneficiarul se obligă la plata unei redevenţe.
Contractul de franciză îl autorizează pe beneficiar să utilizeze marca produselor
şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă deosebită de
franciză, precum şi orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după
caz, susţinut permanent de asistenţa comercială şi/sau tehnică a francizorului, pe
toată durata de valabilitate a contractului de franciză.
În executarea contractului, francizorul va notifica în scris beneficiarului orice
încălcare a obligaţiilor contractuale şi îi va acorda un termen rezonabil de remediere.
Conform art. 9 din O.G. nr. 52/1997, în cazul în care francizorul propune
semnarea unui contract de exclusivitate, părţile vor avea în vedere următoarele
reguli: (i) dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză, la semnarea
contractului de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în
contract, este proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă acesteia; (ii) în lipsa taxei
de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul
rezilierii contractului de franciză; (iii) taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a
acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării francizei şi/sau pentru a
delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis; (iv) contractul de exclusivitate
trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părţi; (v) durata este
determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei francize.
Incidenţa Legii nr. 21/1996 privind concurenţa [care, în art. 5 alin. (1) interzice,
printre altele, acordurile care îşi propun să limiteze sau să controleze producţia sau
distribuţia unor mărfuri sau servicii, astfel de acorduri fiind considerate practici
anticoncurenţiale] este incertă, deşi un contract de exclusivitate, aşa cum este el
schiţat în art. 9 din O.G. nr. 52/1997, este menit, cel puţin la prima vedere, să
limiteze sau să controleze producţia sau distribuţia. Totuşi, exclusivitatea în cadrul
unei francize nu poate fi considerată, în sine, o practică anticoncurenţială, întrucât, pe
de o parte, franciza are la bază drepturi de proprietate industrială, care conferă
titularului dreptul de exploatare exclusivă a acestora, iar scopul francizei îl reprezintă
păstrarea nealterată, în cadrul reţelei de franciză, a identităţii şi reputaţiei mărcii.
Perioada postcontractuală este reglementată de art. 8 şi art. 10. Astfel, O.G.
nr. 52/1997 dispune că, la încetarea relaţiilor contractuale, relaţiile postcontractuale
se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale. Francizorul poate să impună obligaţii
ferme fostului beneficiar, asigurând astfel protejarea caracterului confidenţial al afacerii
şi, în special, neutilizarea know-how-ului de către o reţea concurentă. Francizorul poate
să impună o clauză de nonconcurenţă şi de confidenţialitate, pentru a împiedica
înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate.

1
Pentru mai multe definiţii, a se vedea: M. Mocanu, Contractul de franciză, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008; M.C. Costin, Contractul de francising, în R.D.C. nr. 11/1998;
V. Pătulea, Studiu comparativ privind franciza, în Dreptul nr. 3/2001.
2
A se vedea, în acest sens, R.D.C. nr. 11/2000, p. 112.
3
A se vedea R.D.C. nr. 11/2000, p. 112.
Secţiunea a 3-a
Operaţiunile de factoring
105. Factoringul este operaţiunea prin care un comerciant specializat, o instituţie

financiară sau o bancă, denumit factor, plăteşte unui comerciant denumit aderent
creanţele pe care aderentul le are faţă de debitorii săi şi care rezultă din facturi emise
contra acestora1. Operaţiunea de factoring presupune deci un transfer de creanţă, cu
titlu oneros.
Mecanismul din dreptul comun care explică operaţiunea de factoring este subro-
gaţia convenţională în drepturile creditorului prin plata creanţei. Conform art. 1107
C.civ., subrogaţia există când creditorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă
acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debito-
rului; această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plată. Şi în
cazul factoringului, factorul plăteşte creditorului iniţial, în locul debitorului. În acest
fel, factorul se subrogă în drepturile creditorului plătit, dobândind creanţa cu toate
garanţiile şi accesoriile sale. Vom observa că, spre deosebire de cesiunea de creanţă,
subrogaţia nu presupune notificarea debitorului sau acceptarea de către debitor a
cesiunii. Numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terţului, fără a fi necesar
şi consimţământul debitorului. De asemenea, subrogaţia consimţită de creditor
trebuie să se producă odată cu plata, în caz contrar nemaifiind în prezenţa unei subro-
gaţii, ci a unei cesiuni. În plus, subrogaţia trebuie să fie expresă. De obicei, înlocuirea
se face prin chitanţa pe care debitorul o eliberează terţului solvens 2. Pentru a fi
opozabilă terţilor şi pentru dovada faptului că subrogaţia s-a produs odată cu plata,
chitanţa trebuie să aibă dată certă.
Factoringul este o operaţiune esenţialmente oneroasă. Factorul este îndreptăţit la
un comision de factoring, care reprezintă un procent din valoarea globală a creanţelor
transferate. De asemenea, factorul este îndreptăţit şi la un comision de finanţare,
calculat în raport de perioada de timp cuprinsă între data transferului şi scadenţa
creanţelor.
În vederea iniţierii operaţiunii de factoring, facturile şi celelalte documente proba-
torii ale creanţelor sunt grupate de către aderent într-un portofoliu de creanţe, pe
perioade de timp, în baza unui borderou.
Facturile pot avea în vedere inclusiv mărfuri vândute de aderent, dar încă
nelivrate. Aderentul ataşează la cererea de plată adresată factorului acest borderou,
precum şi o chitanţă prin care aderentul declară că şi-l subrogă pe factor în drepturile
sale de creanţă, inclusiv în drepturile la acţiune contra debitorilor. Pentru opozabili-
tate faţă de terţi, chitanţa subrogatorie trebuie să poarte dată certă.
În baza convenţiei de factoring, aderentul transmite factorului, pe măsura livrării
mărfurilor sau prestării serviciilor, câte un exemplar al facturilor pentru fiecare
livrare sau prestaţie, precum şi alte documente probatorii ale creanţelor. Dacă aceste
facturi sunt însoţite şi de cambii sau bilete la ordin (emise, în aceste situaţii, pentru a
se asigura existenţa unui titlu executoriu, care să garanteze o rapidă executare a
creanţei), aderentul va gira în favoarea factorului aceste titluri de credit.
Cuprins 63
În baza chitanţei de subrogare, factorul achită aderentului creanţa transmisă,
reţinând comisionul de factoring şi cel de finanţare. Factorul poate să îşi rezerve
facultatea de a refuza la plată anumite facturi, chiar şi în cazul în care, în baza unei
clauze de exclusivitate, aderentul este obligat să-i transmită factorului toate creanţele
sale. În practică, părţile convin asupra unui plafon valoric, în limita căruia factorul nu
poate refuza facturile transmise de aderent 3. În orice caz, aderentul răspunde pentru
existenţa creanţei. Totuşi, dacă operaţiunea de factoring are în vedere facturi emise
de aderent contra cumpărătorului unor mărfuri, mărfuri pe care aderentul vânzător nu
le-a livrat încă cumpărătorului, iar între timp aderentul a intrat în faliment, fără ca
marfa să fie livrată, factorul nu va putea pretinde plata preţului mărfii de la cumpă-
rător; singura acţiune a acestuia este să se înscrie la masa credală cu suma plătită în
baza convenţiei de factoring. Factoringul este deci o modalitate de mobilizare a
creanţelor comerciale, prin care comerciantul îşi asigură încasarea acestor creanţe,
punându-se la adăpost de riscul de neplată din partea debitorului. Este vorba de o
operaţiune de credit, prin care factorul îl creditează pe aderent cu suma reprezentând
valoarea creanţelor transferate (din care se scad comisioanele), preluând riscul
neîncasării creanţei (insolvabilităţii debitorului), inclusiv riscul monetar.
106. Factoringul se deosebeşte de scontul efectelor de comerţ, în cazul căruia
banca sau instituţia financiară este asigurată contra riscului de neplată din partea
debitorului (tras) prin faptul că atât trăgătorul, cât şi giranţii succesivi sunt solidar
obligaţi faţă de bancă sau instituţia financiară scontatoare (posesor al efectului de
comerţ) pentru întreaga sumă arătată pe titlu. Scontul este un gir (andosament) al
titlului de credit la ordin, prin care, în calitate de giratar, o bancă sau o instituţie
financiară plăteşte posesorului cambiei (girant), în schimbul unei taxe de scont, suma
cuprinsă în titlul de credit, preluând toate drepturile giratarului, precum şi dreptul de
regres contra girantului.Factoringul nu trebuie confundat 4 nici cu forfetarea. Obiectul
forfetării îl constituie drepturile de creanţă ce rezultă din titlurile de credit (cambia şi
bilete la ordin) sau acreditivele aferente unor livrări de mărfuri sau prestări de
servicii5. Cumpărătorul acestor creanţe, o bancă sau altă instituţie financiară, renunţă
expres la dreptul său de regres contra posesorilor anteriori ai titlului de credit
(giranţi). Scopul forfetării îl reprezintă facilitarea transformării unei vânzări pe credit,
garantat cu cambii acceptate, în vânzare cash, prin evitarea de către vânzător a
inconvenientelor procedurii de scontare. Vânzătorul se exonerează astfel, prin
forfetare, de orice răspundere privind plata creanţei forfetate (scontate), cu excepţia
răspunderii pentru viciile calitative ale mărfii şi pentru existenţa creanţei (garanţia de
evicţiune). Practic, forfetarea transformă un scont obişnuit într-o cesiune de creanţă
de drept comun, întrucât banca sau instituţia financiară cumpărătoare a creanţei preia
riscul neîncasării acesteia. De aceea, forfetarea reprezintă o formă particulară de
creditare6. Factoringul presupune, în schimb, că riscul neîncasării creanţei cedate este
limitat, în privinţa factorului, la finanţarea şi gestiunea creanţelor ce i-au fost
cedate.Factoringul şi forfetarea pot fi, de asemenea, utilizate ca garanţie de executare
a obligaţiilor, dar şi ca modalităţi de mobilizare a creanţelor comerciale.
64 Contractul de leasing, contractul de franciză şi operaţiunile de factoring
1
Art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea
disciplinei contractuale, dădea o definiţie legală (criticabilă) operaţiunii de factoring,
considerându-se că factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită aderent,
furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie
financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea,
urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează (s..n.)
factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii pentru terţi. În realitate, factoringul nu este o cesiune de creanţă, ci o subrogaţie.
În plus, această definiţie este foarte asemănătoare cu definiţia forfetării, ceea ce este de
natură să provoace confuzii.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
p. 383.
3
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p. 280.
4
Articolul 6 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 469/2002 făcea, în mod cu totul regretabil, o
astfel de confuzie, atunci când considera că forfetarea este contractul prin care un
vânzător sau prestator de servicii îşi vinde (s.n.) creanţele pe care le are asupra unui
cumpărător sau beneficiar unei societăţi bancare sau unei instituţii financiare specializate,
contra unei taxe de forfetare. Din definiţia legală rezultă că forfetarea este o cesiune de
creanţă (denumită, în mod eronat, „vânzare”), care poate avea ca obiect orice creanţă,
inclusiv cele litigioase. Singura diferenţă faţă de operaţiunea de factoring, aşa cum este
aceasta definită de Legea nr. 469/2002, este aceea că forfetarea indică evaluarea unei
sume în mod global sau în sistem pauşal. În sensul că legea confundă cele două noţiuni, a
se vedea: I. Schiau, I. Maga, Aspecte controversate în noua reglementare privind întărirea
disciplinei contractuale, în R.D.C. nr. 1/2003, p. 87.
5
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p. 281; I. Schiau, I. Maga, Aspecte controversate în noua reglementare privind întărirea
disciplinei contractuale, în R.D.C. nr. 1/2003, p. 87.
6
În acelaşi sens, a se vedea I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. II,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 281. A se vedea şi B. Vartolomei, Contractul inter-
naţional de forfetare, în R.D.C. nr. 1/2002.
Cuprins 65
1. Definiţi contractual de franciză;
2. Explicaţi în ce constă diferenţa între franciză şi cesiunea sau licenţa unor drepturi
de proprietate indistrială.
3. Care sunt obligaţiile beneficiarului din contractul de franciză?
4. Ce se înţelege prin opreraţea de factoring?
5. Explicaţi mecanismul operaţiunilor de factoring.
6. Care sunt principalele diferenţe dintre factoring şi forfetare?
Unitatea de învăţare XI
Efectele de comerţ
Cuprins
1. Noţiune. Caractere juridice;

2. Cambia şi biletul la ordin;
Obiective
După parcurgerea prezentei unităţi de învăţare, studenţii vor reuşi să cunoască:

1. Cambia – Noţiune,
2. Funcţiile cambiei,
3. Natura juridică a cambiei,
4. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei,
5. Transmiterea cambiei,
6. Acceptarea cambiei,
7. Avalul cambiei,
8. Plata cambiei,
9. Biletul la ordin – Noţiune,
10. Condiţiile cerute pentru valabilitatea biletului la ordin,
11. Transmiterea biletului la ordin,
12. Avalul biletului la ordin, Plata biletului la ordin,
13. Cecul – Noţiune,
14. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cecului,
15. Transmiterea cecului,
16. Avalul cecului,
17. Plata cecului,
18. Tipuri de cecuri.
Cuprins 67
Secţiunea 1
Noţiune. Caractere juridice
107. Noţiunea de „titluri de credit circulând în comerţ”, la care face referire art. 3
pct. 1-3 C.com., desemnează cambia şi biletul la ordin. Doctrina le denumeşte şi
efecte de comerţ, incluzând în această categorie şi cecul (care nu este un titlu de
credit, ci un simplu mijloc de plată). Conform art. 3 pct. 14 C.com., cambia şi
ordinele în producte sau mărfuri sunt considerate fapte de comerţ.
Efectele de comerţ fac parte din categoria largă a titlurilor comerciale de valoare,
pe lângă valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni) şi titlurile reprezentative ale
mărfurilor (conosament, warant). Bancnotele (biletele de bancă), plătibile la vedere
purtătorului, au fost multă vreme efecte de comerţ. Dar, începând cu 1870 (în
Franţa), aceste bilete de bancă au căpătat un curs forţat, devenind o veritabilă monedă
(fiduciară).
Titlurile comerciale de valoare sunt instrumente specifice dreptului comercial,
care încorporează drepturi şi obligaţii. Efectele de comerţ, spre exemplu, au fost
create pentru a servi la realizarea operaţiunilor comerciale. Cambia era utilizată în
operaţiunile de schimb, iar biletul la ordin în operaţiunile de împrumut între
comercianţi.
Titlurile comerciale de valoare sunt înscrisuri cu valoare comercială, documente
încorporând un drept de creanţă sau un drept real ce pot fi exercitate de către posesor
în contra debitorului la o anumită scadenţă sau asupra bunurilor la care se referă
titlul. În cazul documentelor care încorporează un drept de creanţă, în intervalul de
timp de până la scadenţă, creanţa nu este exigibilă, deoarece debitorului i se acordă
un credit. Din acest motiv, acest gen de titluri comerciale de valoare mai sunt
denumite şi titluri de credit.
Titlurile comerciale de valoare pot fi:
a) titluri ce reprezintă un drept real (denumite şi titluri reprezentative ale mărfu-
rilor), drept ce se valorifică asupra unui bun determinat. În cazul scrisorii de trăsură,
al poliţei de încărcare, conosamentului, recipisei de depozit, adeverinţei de gaj etc.,
cine este în posesia legitimă a documentului se consideră a fi în posesia mărfurilor,
pentru că depozitarul, cărăuşul, magazionerul, căpitanul vasului nu pot să le predea
decât aceluia care le prezintă titlul;
b) titluri ce dau dreptul la o prestaţie din partea debitorului, fie la o sumă de bani
(titluri de rentă, bilete de loterie, de bancă, bonuri de tezaur, bilete la ordin, cecuri),
fie la o anumită cantitate de mărfuri (ordinele în producte, la care se referă art. 3
pct. 14 teza finală C.com.), fie la un serviciu (documente de transport, mărci poştale,
timbre);
c) titluri de participare: acţiunile, obligaţiunile, certificatele de participare la
fondurile deschise de investiţii.
Efectele de comerţ fiind negociabile, purtătorul titlului nu poate cunoaşte, de
regulă, nici condiţiile în care raportul originar se formează, nici regimul juridic căruia
îi este supus. Cel puţin faţă de purtătorii succesivi ai cambiei, efectul de comerţ a
luat, cu timpul, o formă care devine suficientă pentru a-l caracteriza. Elementul
formal ajunge să primeze fondul şi să facă irelevantă cauza raportului juridic funda-
mental. Cambia, spre exemplu, odată pusă în circulaţie, devine un act juridic
abstract, acauzal; înscrisul cambial (în sens de instrumentum probationem) se identi-
fică cu actul juridic (în sens de negotium), acesta din urmă neputând exista ca atare
dacă nu există instrumentum (în forma cerută de lege). Efectul îşi este suficient sieşi
şi nu este nevoie pentru a explica obligaţiile specifice care rezultă din acest efect,
de a cunoaşte care este operaţiunea juridică ce îi serveşte drept cauză. Cauza juri-
dică a efectului de comerţ (raport fundamental) nu este lipsită de importanţă, dar
raporturile juridic care au putut exista între subscriitor şi dobânditor (primul pose -
sor al titlului), între girant şi giratar etc. sunt, pentru ceilalţi posesori ulteriori ai
titlului, străine şi impozabile.
În cazul titlurilor de valoare, între raportul juridic de credit şi înscris legătura este
indisolubilă: dreptul de creanţă este încorporat în titlu, dreptul de creanţă constatat
prin titlu confundându-se cu dreptul de proprietate asupra titlului; dreptul de creanţă
nu există fără titlu, negotium se confundă cu instrumentum probationem; creanţa nu
poate fi realizată decât de către posesorul legitim al titlului 1. Voinţa declarată în
formele prevăzute de lege prevalează asupra voinţei efective (reale), în interesul
protejării terţilor de bună-credinţă. Indiferent de orice culpă a declarantului, acesta
suportă consecinţele unei eventuale divergenţe între voinţa reală şi cea declarată 2.
Între raportul juridic şi înscrisul constatator există o legătură indisolubilă din chiar
momentul naşterii raportului juridic. Această legătură persistă şi ulterior pentru că
dreptul de creanţă se consideră a fi încorporat în titlu.
Necesitatea de a uşura circulaţia titlurilor şi de a proteja buna-credinţă a dobândi-
torilor succesivi ai acestora a impus principiul conform căruia dobânditorul primeşte
un drept propriu şi autonom, originar, bazat pe relaţia juridică dintre drept şi
document (posesie). Acest drept este invulnerabil faţă de excepţiile care ar fi putut să
fie opuse purtătorilor precedenţi. Dacă dreptul a devenit un element integrat al
documentului, devine inadmisibil ca prerogativele acestui drept să fie exercitate de
altcineva decât posesorul documentului. Dreptul din titlu provine din dreptul asupra
titlului3. Subiect al dreptului de creanţă cuprins în titlu nu este o persoană deter-
minată, ci orice persoană care se află la un moment dat în posesia titlului: dreptul
încorporat în titlu nu este transmis, ci dobândit de fiecare dată, în mod originar, în
virtutea achiziţionării titlului. Ceea ce se transmite este numai condiţia pentru a
achiziţiona dreptul. Nu se efectuează o transmisie a dreptului, adică o dobândire de
drepturi derivate, ci o dobândire de drepturi originară, în care caz nu se mai poate
invoca principiul nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet 4. Circu-
laţia titlurilor de valoare se deosebeşte de cesiunea de creanţă de drept comun, în care
cesionarul dobândeşte creanţa aşa cum se găsea aceasta în patrimoniul cedentului la
momentul cesiunii, acesta neputând să-i transmită un drept mai puternic sau mai
întins decât al său5. Din faptul că titlurile de valoare, care sunt bunuri mobile, gene-
rează drepturi originare, rezultă consecinţa că nu întotdeauna proprietatea coincide cu
posesia de bună-credinţă.
Autonomia titlului înseamnă: (i) emitentul titlului de valoare este obligat nu în
virtutea raportului juridic fundamental, originar (vânzare, împrumut etc.), ci exclusiv
în virtutea semnării titlului; datorită acestui fapt sunt recunoscute în doctrină ca
valabile şi titlurile de „complezenţă” semnate fără ca emitentul să aibă o datorie
preexistentă faţă de posesorul titlului; (ii) în circulaţia titlului fiecare nou posesor este
considerat ca având un drept originar, propriu, autonom, şi nu un drept cedat. De
aceea, noului dobânditor nu-i sunt opozabile excepţiile care puteau fi opuse unuia
dintre dobânditorii precedenţi6.
Titlurile de valoare pot fi cedate, fie în deplină proprietate, fie în gaj, pentru a se
obţine un credit, înainte de scadenţa plăţii, dar chiar dacă titlul circulă prin mai
multe mâini, fiecare posesor are un drept nou, propriu, şi nu un drept cedat: fiecare
nou posesor devine titular al dreptului aşa cum este el înscris în document, în lite -
ralitatea lui7. De asemenea, titlurile de valoare pot servi la stingerea unei obligaţii
băneşti la fel ca şi biletele de bancă, având faţă de acestea avantajul evitării unei
deplasări de numerar.
Între obligaţie şi înscris (titlu) legătura este nu numai constitutivă, ci şi perma -
nentă. Pe de o parte, dreptul şi obligaţia corelativă nu se nasc decât prin consem-
narea voinţei subiecţilor într-un document, iar, pe de altă parte, dreptul nu poate fi
exercitat de către titulari decât prin posesiunea materială a înscrisului. Debitorul nu se
poate elibera valabil decât cerând şi obţinând restituirea înscrisului, fără de care riscă
să mai plătească o dată în mâinile celui ce se va prezenta ca posesor legitim al
aceluiaşi înscris8.
108. Titlurile comerciale de valoare se disting deci prin următoarele note de
specificacitate:
a) încorporează drepturi de creanţă sau drepturi reale;
b) conferă certitudine drepturilor cuprinse în titlu (literalitate): atât existenţa, cât
şi întinderea drepturilor posesorului legitim al titlului sunt determinate strict de
menţiunile cuprinse în acel titlu;
c) conferă autonomie drepturilor cuprinse în titlu faţă de raportul juridic funda-
mental; titlul de valoare are caracterul de izvor originar de drepturi şi obligaţii.
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din titlu sunt determinate şi există
numai în măsura arătată prin menţiunile de pe înscris 9. Titularitatea dreptului nu se
bazează pe un raport intervenit cu debitorul sau pe o succesiune de astfel de raporturi
personale, ci pe proprietatea titlului. Titlul de valoare conferă certitudinea dreptului
în sensul că: (i) acest drept nu poate suferi nicio influenţă din partea raportului juridic
originar, care a dat naştere titlului; (ii) titlul nu poate fi combinat sau completat ori
interpretat cu alte înscrisuri sau cu împrejurări de fapt.
Dintre toate categoriile de titluri comerciale de valoare, doar cambia şi biletul la
ordin întrunesc toate caracteristicile enunţate. Cambia şi biletul la ordin, denumite şi
efecte de comerţ, sunt titlurile comerciale de valoare tipice. Acestea sunt, în acelaşi
timp, şi titluri de credit.
Cecul nu este un mijloc de creditare, ci un mijloc de plată. Din acest motiv,
emiterea de cambii sau bilete la ordin fără acoperire nu este infracţiune, în timp ce
emiterea de cecuri în asemenea condiţii este infracţiune (înşelăciune prin emiterea de
cecuri fără acoperire). Cecul se prezintă la plată la o bancă, care efectuează plata sau
refuză plata pentru lipsa provizionului, cu consecinţa practic automată a urmăririi
penale a emitentului cecului pentru emiterea de cecuri fără acoperire. În schimb,
cambia sau biletul la ordin se execută silit în caz de neplată.
Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capitaluri, denumite în doctrină
şi titluri „societare”10, sunt varietăţi ale titlurilor comerciale de valoare, dar acestea
prezintă anumite caracteristici care le fac speciale în această categorie.
În dreptul francez, acţiunile sunt calificate drept valori mobiliare, reprezentând o
creanţă împotriva emitentului. În cazul valorilor mobiliare emise în formă demate-
rializată (prin înscriere în cont), titularul unei asemenea valori are un drept de creanţă
împotriva emitentului şi intermediarului şi un drept real asupra valorii reprezentate de
înscrierea în contul respectiv11.
Pentru că în dreptul modern se foloseşte tot mai mult tehnica dematerializării
titlurilor, expresia „titlu” este pe cale de dispariţie, pentru că valorile mobiliare, în
general, nu mai au suport material. Expresia „titlu” desemnează în prezent „o valoare
scripturală fără individualitate”.
Acţiunea însă, ca valoare mobiliară, conferă deţinătorilor nu numai drepturi
patrimoniale, ci şi drepturi personal-nepatrimoniale (de exemplu: dreptul la vot).
Drepturile nepatrimoniale rezultând din acţiune nu se exercită asupra emitentului 12.
Pe de altă parte, acţiunii (ca, de altfel, şi obligaţiunii) îi lipsesc sau îi sunt incomplete
cele două caracteristici esenţiale ale titlurilor de credit: autonomia şi literalitatea.
Acţiunea redă incomplet conţinutul dreptului posesorului şi, ca urmare, pentru
exerciţiul acestuia este necesar să se recurgă în completare la prevederile actului
constitutiv al societăţii emitente. Jurisprudenţa mai veche a dat o accepţiune mai
largă conceptului de literalitate, statuând că cerinţa literalităţii este îndeplinită şi
atunci când titlul de valoare se referă explicit la înscrisul care asigură dreptului
încorporat conţinutul necesar, cu condiţia ca acel înscris să fi fost obiectul publicităţii
cerute de lege. Acţiunea emisă de societatea comercială se întregeşte în mod necesar
cu actul constitutiv al societăţii emitente şi în acest context s-ar putea considera că ea
învederează caracter literal. Acţiunea nu trebuie totuşi confundată cu un titlu de
valoare abstract necauzal, cum este, bunăoară, cambia. Într-adevăr, ea nu conferă
subdobânditorului autonomia juridică a dreptului pe care îl încorporează şi, ca
urmare, acesta nu beneficiază de opozabilitatea excepţiilor personale ce puteau fi
invocate faţă de antecesorul său de drept care i-a transmis titlul. Acţiunea este şi
rămâne un titlu de valoare cauzal 13. În cazul societăţilor cotate, acţiunile şi obliga-
ţiunile emise de acestea sunt, în principiu, şi titluri de valoare. Dar nu orice acţiune
poate fi calificată drept titlu de valoare. Acţiunile dematerializate, nefiind constatate
printr-un înscris cu valoare comercială care să constituie titlul lor, nu prezintă
caracteristicile esenţiale ale titlului de valoare, anume: nu încorporează drepturi de
creanţă, nu pot conferi creanţei autonomie faţă de raportul juridic fundamental şi nici
certitudinea pe care i-ar da-o acesteia literalitatea. Acţiunile dematerializate se înscriu
în cont, dar înscrierea lor în cont nu are aceeaşi semnificaţie cu încorporarea în titlu,
care este de esenţa oricărui titlu de valoare.
Conosamentul este, de asemenea, un titlu comercial de valoare atipic.
Chiar dacă, pentru precizarea condiţiilor de formă şi de transfer către terţi a
documentului de transport la ordin, art. 414 alin. (3) C.com. face trimitere la
dispoziţiile referitoare la cambie şi biletul la ordin, contractul de transport emis sub
formă de înscris la ordin nu se asimilează totuşi cu un veritabil titlu la ordin, definit,
în special, prin caracterul său abstract şi acauzal, adică independent de cauza sa
juridică. Acesta se particularizează, faţă de cambie, prin faptul că este un document
reprezentativ al mărfii. Conexiunea cu obiectul material al transportului exclude
natura abstractă a titlului. Pe de altă parte, documentul de transport la ordin nu este
un titlu de credit14, aşa cum este cambia. Titlurile de credit propriu-zise creează în
sarcina debitorului obligaţia de a plăti la scadenţă o sumă determinată (obligaţie de a
da), pe când prestaţia cărăuşului constă în deplasarea unor persoane sau bunuri
(obligaţie de a face). Art. 417 alin. (3) C.com. consacră totuşi principiul literalităţii
documentelor de transport la ordin şi la purtător, dispunând că nicio convenţie care
nu este cuprinsă în scrisoarea de cărat la ordin sau la purtător nu va avea efecte faţă
de destinatar sau posesorul documentului subscris de cărăuş. Clauzele neînscrise în
documentul de transport la ordin sau la purtător sunt inopozabile destinatarului şi
terţilor posesori ai titlului.

1
I. Turcu, Contracte şi operaţiuni bancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 12.
2
P. Pătrăşcanu, Titlurile de credit şi importanţa lor în comerţul internaţional. Studii
şi cercetări juridice, 1973, p. 5.
3
Ibidem, p. 6.
4
Ibidem, p. 7.
5
Ibidem, p. 2.
6
A se vedea şi ibidem, p. 230.
7
I. Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat,
Bucureşti, 1980, p. 333.
8
S. Ionescu, P. Demetrescu, I.L. Georgescu, Noua reglementare privind titlurile de
credit, citaţi de V. Luha, în Trăsături generale ale titlurilor de credit, în R.D.C. nr. 7-
8/1998, p. 161.
9
T. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 414.
10
M.N. Costin, Titlul societar ca varietate a titlului de valoare, cu specială privire la
acţiuni, în R.D.C. nr. 3/1998, p. 40-51.
11
G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, 13e édition, tome 2, Librairie
Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1992, p. 44.
12
S. David, H. Dumitru, Principiile fundamentale care guvernează reglementările
aplicabile pieţei valorilor mobiliare, I, în R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 31.
13
M.N. Costin, Titlul societar ca varietate a titlului de valoare, cu specială privire la
acţiuni, în R.D.C. nr. 3/1998, p. 49.
14
O. Căpăţînă, E. Stancu, Tratat de dreptul transporturilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, vol. I, p. 67; în sens contrar, a se vedea I.N. Finţescu, Curs de drept
comercial, vol. 1, Bucureşti, 1929, p. 496, nr. 424.
Secţiunea a 2-a
Cambia şi biletul la ordin
109. Cadrul legal. În dreptul comerţului internaţional au fost elaborate conven-

ţiile de la Geneva din 7 iunie 1930, aplicabile cambiei şi biletului la ordin, respectiv:
(i) convenţia asupra reglementării uniforme a dreptului cambial; această convenţie
este bazată pe modelul dreptului german, motiv pentru care francezii au formulat
unele rezerve; (ii) convenţia asupra reglementării conflictelor de legi; (iii) convenţia
asupra timbrului (conform căreia statele semnatare se angajează să reglementeze
nulitatea cambiilor pentru netimbrare). Aceste convenţii au urmărit nu numai să ofere
un cadru juridic unitar raporturilor juridice cu element de extraneitate rezultate din
emiterea sau punerea în circulaţie a cambiilor, ci şi să determine unificarea soluţiilor
legislative în dreptul intern.
România nu a ratificat niciuna din aceste convenţii. Dar Legea nr. 58/1934
privind cambia şi biletul la ordin se bazează, în mare parte, pe primele două con-
venţii. Principiul nulităţii cambiei pentru netimbrare a fost repudiat de legea română.
Legea nr. 58/1934 a înlocuit vechea reglementare a cambiei din Codul comercial
(Capitolul I din Titlul IX, art. 270-363).
110. Noţiune. Terminologic, în limba franceză se folosesc pentru noţiunea de
cambie termenii echivalenţi de lettre de change şi traite. În vechea reglementare a
Codului comercial privitoare la cambie şi biletul la ordin se foloseau termenii echiva-
lenţi de cambie (din italiană – cambio = schimb), trata şi poliţa, ceea ce provoca o
mare confuzie în practică. În legea română din 1934 se foloseşte numai termenul
solemn de cambie. Denumirea de cambie e o menţiune esenţială în lipsa căreia
înscrisul respectiv nu valorează cambie. În limba engleză, pentru cambie, termenul
echivalent este de bill of exchange. Pentru noţiunea de „bilet la ordin”, echivalentul
francez este billet a l’ordre (în engleză: promisory note).
Cambia este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei alte persoane
(tras) să plătească o sumă de bani, la o anumită scadenţă, unei alte persoane
(beneficiar) sau la ordinul acesteia. Biletul la ordin este o cambie în care sunt reunite
în aceeaşi persoană (denumită „emitent”) atât calitatea de trăgător, cât şi cea de tras.
Cambia este un titlu la ordin; în această calitate, cambia este un titlu comercial de
valoare care circulă prin gir (andosament). Cambia nu poate fi, conform dreptului român,
un titlu la purtător (aşa cum este, spre exemplu, în dreptul anglo-american), dar poate fi
transformat de trăgător în titlu nominativ prin clauza „nu la ordin” – în acest caz, cambia
nu se mai poate transmite prin gir, ci numai prin cesiune de creanţă de drept comun.
Cambia este deci un titlu negociabil care, remis de către trăgător beneficiarului,
dă acestuia din urmă sau celui desemnat de el dreptul de a fi plătit, la o anumită
scadenţă, de către tras, cu o anumită sumă indicată în titlu.
111. Mecanismul obligaţiilor cambiale. Având în vedere definiţia cambiei, se
poate pune întrebarea justificată: de ce trasul este obligat să plătească la ordinul
trăgătorului? Pentru acest efect al cambiei există cel puţin două explicaţii1:
Cuprins 73
a) emiterea cambiei se justifică, de obicei, prin faptul că între părţi preexistă
anumite raporturi juridice. Acestea sunt identificate în dreptul cambial cu
formula „raporturi fundamentale” (denumite provizion şi valoare furnizată) pentru a
evidenţia faptul că ele stau la baza emiterii cambiei. Raporturile fundamentale se
sting prin plata cambiei. Până la plata cambiei, exigibilitatea drepturilor rezultate din
raporturile fundamentale trece în umbra raporturilor juridice cambiale, mult mai
precise şi mai energice. Fără a se suspenda, exigibilitatea obligaţiilor rezultate din
raporturile juridice fundamentale se amână până la stingerea sau regularizarea în alt
fel a raporturilor juridice cambiale.
Când emite cambia, trăgătorul o remite beneficiarului, pentru că acesta i-a dat sau
îi va da altceva în contrapartidă: este vorba de valoarea furnizată, adică de creanţa
beneficiarului contra trăgătorului. Pe de altă parte, dacă trăgătorul ordonă trasului să
plătească, aceasta este pentru că trăgătorul are o proviziune depusă la tras, o creanţă
contra acestuia sau pentru că va avea o creanţă contra trasului în timp util. În sfârşit,
cu ocazia fiecărui gir (andosament), girantul va remite cambia unui nou beneficiar
numit giratar, pentru reglementarea unei datorii de care este ţinut faţă de acesta ori de
care va fi ţinut la scadenţă.
Mecanismul cambial se poate explica numai ţinând cont de schimbul (acordul) de
voinţe al părţilor şi de titlul însuşi. Pe de o parte, trăgătorul „delegă” beneficiarului
pe tras, beneficiarul fiind creditorul, iar trasul debitorul trăgătorului. Scopul acestei
„delegări” este să stingă datoria către beneficiar şi ca trăgătorul să-şi vadă „plătită”
astfel creanţa. La rândul său, trasul acceptă cambia pentru a-şi stinge obligaţia.
Acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare nou andosament (gir), acesta nefiind altceva
decât o retragere a cambiei, de către fiecare girant succesiv. Pe de altă parte, titlul
astfel creat este lansat în circulaţie. El constituie deja o aparenţă în care terţii trebuie
să se poată încrede, fapt pentru care dobândeşte o valoare proprie, independentă de
voinţa celui care i-a dat naştere. Pentru a evita cercetări complicate asupra cauzei
(sau a valorii sale) această aparenţă faţă de terţi este detaşată de voinţa celui care a
creat-o. Orice persoană care a semnat titlul este responsabilă pentru plata sumei
înscrise în titlu; orice persoană care deţine în mod regulat titlul are dreptul de a fi
plătită. De aceea, debitorul se găseşte, în principiu, împiedicat de a opune purtăto-
rului toate cauzele de nulitate sau de stingere a raportului fundamental în conside-
rarea căruia el este obligat, inclusiv nulitatea fondată pe viciile consimţământului său.
Totuşi, niciun motiv sau raţiune practică ori de echitate nu impune ca aparenţa
exterioară a titlului, dacă disimulează o realitate diferită, să primeze asupra acestei
realităţi dacă purtătorul este de rea-credinţă.
Emiterea cambiei şi remiterea ei beneficiarului nu înseamnă novaţiunea (înlo-
cuirea) raporturilor fundamentale; acestea subzistă, atâta doar că ele îşi atenuează
vigoarea sau îşi amână exigibilitatea câtă vreme există obligaţii cambiale. De aceea,
nu se poate spune că eventualele garanţii care însoţeau creanţele raporturilor funda-
mentale s-au stins; in extremis, titularii acestor creanţe, deşi fac parte din lanţul
cambial, pot să renunţe la avantajele cambiei şi să uzeze de drepturile conferite de
raporturile fundamentale.
În tradiţia dreptului cambial francez (nepreluată şi de dreptul român), obligaţia
cambială a unui subscriitor oarecare îşi are cauza în raportul fundamental în virtutea
căruia şi-a pus semnătura pe titlu. Această obligaţie este nulă dacă este asumată fără
cauză ori fondată pe o cauză ilicită. Ea poate deci să fie paralizată, faţă de un purtător
determinat al cambiei, prin excepţiile fondate pe raporturile, relaţiile lor personale,
cum sunt cele rezultate din nulitatea sau stingerea raportului fundamental care îi
uneşte pe respectivii. În schimb, în dreptul german, obligaţia cambială este fără cauză
(este „detaşată” de orice cauză). Dreptul german a creat şi utilizat conceptul de
aparenţă juridică pentru a crea titlurile de credit, considerate ca „titluri de credinţă
(încredere) publică”. Acest concept (unit cu teza care vede în declaraţia de voinţă a
trăgătorului un angajament unilateral) poate explica, în anumite condiţii, mecanismul
obligaţiilor cambiale.
Giratarul este purtător al cambiei, creditor al obligaţiei cambiale; beneficiarul nu

este oricând creditor al obligaţiei cambiale; dimpotrivă, dacă a girat cambia, el este
purtător de obligaţii cambiale de regres, cu condiţia ca purtătorul cambiei să fi
conservat acţiunea cambială de regres prin protest.
b) trasul se obligă prin acceptarea cambiei. Acceptarea cambiei (văzută ca act
juridic unilateral generator de obligaţii) este cea care, propriu-zis, explică mecanismul
juridic cambial prin care trasul intră în lanţul cambial şi devine obligatul cambial
direct. Numai după acceptare trasul devine obligatul cambial direct, principal, iar
cambia îşi produce toate efectele prevăzute de lege. Acceptarea cambiei de către tras
nu este obligatorie, ci facultativă, dar trasul este interesat să accepte, pentru a-şi
executa datoria pentru trăgător.
Ţinând cont de un principiu unanim admis în teoria generală a obligaţiilor civile,
conform căruia un act juridic unilateral poate genera, pentru autorul său, numai
obligaţii, nu şi drepturi, teoria actului juridic unilateral nu poate explica în condiţii
mulţumitoare emiterea cambiei de către trăgător (care, este drept, îşi creează şi
obligaţii proprii prin emiterea cambiei, mai precis, obligaţia de garanţie a acceptării
şi obligaţia de plată, în locul trasului). Atâta timp cât trasul nu acceptă cambia,
aceasta nu este un act juridic complet, caracterizat. Ca act complet, cambia poate fi
explicată numai prin mecanismul actului unilateral multiplicat de atâtea ori câţi
semnatari ai cambiei există. Acceptarea cambiei de către tras (precum şi asumarea de
către giranţi sau avalişti a propriilor obligaţii cambiale) este un act juridic unilateral
care obligă trasul, aşa cum obligă orice emitent al unui act juridic unilateral. În aceste
condiţii, obligaţiile cambiale îşi au izvorul chiar în emiterea cambiei, pe care fiecare
semnatar o acceptă expres prin semnătură. Legea îi atribuie cambiei efectele caracte-
ristice, dacă înscrisul cambial îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă cerute de lege.
Obligatul cambial direct este deci trasul acceptant (şi avalistul său). Obligaţii
cambiali de regres sunt giranţii, trăgătorul şi avaliştii acestora. Obligaţiile de regres
există numai dacă s-au îndeplinit formalităţile de protest.
112. Caracteristicile şi funcţiile cambiei. Obligaţia cambială, prin trăsăturile
sale caracteristice, conferă diferiţilor purtători ai cambiei importante garanţii. Cambia
prezintă o rigoare deosebită în executarea obligaţiilor cărora le dă naştere, de unde
rezultă următoarele consecinţe: (i) interzicerea oricărui termen de graţie (legal sau
judecătoresc); (ii) constatarea solemnă a întârzierii debitorului prin protest; (iii) proce-
dura simplificată de recuperare sau încasare a sumei înscrise în cambie; (iv) cambia
este titlu executoriu.
Cambia este supusă unui formalism accentuat: ea nu este valabilă dacă nu conţine
menţiunile prevăzute în lege.
Obligaţia cambială este: (i) autonomă: fiecare angajament cambial trebuie apre-
ciat separat, independent de celelalte angajamente (o obligaţie cambială nevalabilă nu
afectează valabilitatea celorlalte obligaţii cambiale); (ii) abstractă, adică indepen-
dentă de raportul fundamental care îi constituie, în general, cauza (este abstractă,
acauzală faţă de diverşii purtători succesivi, care nu sunt ţinuţi să observe caracte-
risticile raportului fundamental).
Cambia poate îndeplini mai multe funcţii. În evul mediu (nu şi în prezent),
cambia era folosită drept instrument de schimb valutar. Dacă actul juridic denumit
cambie este luat în considerare pentru valoarea lui proprie, indiferent de raporturile
juridice preexistente (proviziune, valoare furnizată), cambia poate fi folosită ca
instrument de plată: trăgătorul îşi stinge obligaţia faţă de beneficiar, acesta faţă de un
creditor al său etc., cu condiţia ca trasul să accepte şi să plătească. Această funcţie
poate fi îndeplinită datorită caracterului cambiei de titlu la ordin (cesibilă nu prin
cesiune de creanţă, cu formalităţile complicate ale acesteia, ci prin gir) şi, datorită
principiului inopozabilităţii excepţiilor în dreptul cambial (de exemplu: trasul nu
poate refuza plata pe motiv că raportul fundamental cu trăgătorul este nul, stins,
caduc etc., din moment ce a acceptat cambia; dar poate invoca excepţii tipic cam-
biale, cum ar fi nevalabilitatea cambiei pentru condiţii de formă). În plus, toţi partici-
panţii la lanţul cambial (trăgător, giranţi succesivi) sunt obligaţi solidar – este vorba
despre o solidaritate de drept, nu doar de o prezumţie de solidaritate, ca cea regle-
mentată de art. 42. Obligaţia de regres este o obligaţie directă din momentul protes-
tului de neacceptare sau de neplată. Cu cât cambia trece prin mai multe mâini (giranţi
succesivi), cu atât valoarea sa negociabilă, credibilitatea sa este mai mare. Cambia
poate, astfel, să devină un instrument de plată mai practic decât moneda: în loc de
plăţi efective către furnizori, un angrosist poate trage o cambie asupra detailiştilor lui
pe care o remite furnizorului său ori, dacă deţine în portofoliul său cambii nescadente,
poate să le remită ca plată furnizorului său, care devine noul giratar. Dacă trasul
plăteşte, toate creanţele implicate se sting, fiind considerate plătite. În plus, poate să le
sconteze, cu lichidităţile obţinute de la bancă, putând să-şi plătească datoriile.
Cea mai importantă funcţie a cambiei în prezent este însă aceea de instrument de
credit. Atunci când nu este plătibilă imediat (cu scadenţa la vedere; în prezent,
emiterea de cambii la vedere se întâlneşte foarte rar, deoarece mai eficient este cecul
la vedere), cambia îndeplineşte şi funcţia de instrument de credit.
Cumpărătorul de mărfuri, debitor al preţului acestora plătibil prin emiterea
cambiei de către vânzător, va avea timp să revândă mărfurile, până la scadenţa
cambiei, când îi va fi prezentată la plată de către beneficiar. Situaţia este similară în
cazul unui bilet la ordin emis de cumpărător în favoarea vânzătorului. Ne găsim în
prezenţa unui credit furnizor, mai practic decât creditul achizitor (cumpărătorul se
împrumută la bancă pentru a plăti), dar mai riscant.
Cât despre vânzător, el nu este obligat să aştepte scadenţa cambiei, căci mai poate
să o gireze ori, mai des, să o sconteze la bancă (tot un gir, dar giratarul este o bancă,
aceasta percepând o taxă de scont), banca putând, la rândul său, să aştepte până la
scadenţă ori să resconteze cambia (unei alte bănci ori băncii naţionale; taxa de scont
a băncii naţionale, pe lângă dobânda de refinanţare, este un criteriu frecvent de
stabilire a dobânzilor bancare de credit ori a dobânzilor legale).
În dreptul modern al afacerilor, cambia (ca şi biletul la ordin) poate fi folosită ca
instrument de creditare şi în următoarele modalităţi:
 credit prin semnătură: un agent economic, client al băncii, trage o cambie
asupra băncii, aceasta acceptând-o; cambia poate să fie girată/scontată, obţinându-se
lichidităţi, ori să fie folosită ca garanţie de bună execuţie (licitaţii);
 o cambie emisă deja şi aflată în circulaţie poate fi avalizată de bancă, în favoa-
rea celui creditat (care poate fi tras, trăgător, girant); cu această cambie, care dobân-
deşte o mai mare valoare şi credibilitate, cel creditat poate plăti alte obligaţii ori poate
obţine lichidităţi scontând-o;
 în garantarea unui contract (creditare, leasing, factoring), cel creditat emite în
favoarea băncii un bilet la ordin cu scadenţă identică cu cea din contractul de credit.
Din acest punct de vedere, se poate face o distincţie între efectele comerciale,
efectele financiare, efectele de garantare şi efectele de complezenţă.
i) efectele comerciale sunt cele care constată o creanţă născută dintr-o livrare de
mărfuri ori dintr-o prestare de servicii (credit furnizor). Aceste efecte sunt folosite, în
prezent, mai ales în relaţiile comerciale internaţionale. Cambia facilitează transferul
de fonduri şi mai ales permite garantarea plăţii mărfurilor sau serviciilor printr-o
afectare de gaj (cambia documentară, care circulă însoţită de documentele reprezen-
tative ale mărfurilor).
ii) efectele financiare sunt cele legate doar de operaţiuni strict financiare sau
bancare, necorespunzând unor livrări de mărfuri sau servicii.
iii) uneori, cambia permite furnizarea către un creditor împrumutător a unei
garanţii energice a unui terţ care intervine ca un fideiusor (garant – acesta este tras) –
este vorba de cambii (efecte) de garantare. Cambia poate servi la realizarea unui
credit de acceptare – cum s-a arătat, banca acceptă, în calitate de tras, un efect de
comerţ creat, emis asupra sa de către clientul său; banca împrumută, astfel, nu bani,
ci semnătura sa. În alte cazuri, banca ce consimte un credit clientului său constată
creanţa sa printr-un bilet la ordin (ori cambie în care se indică drept beneficiar), pe
care îl va putea pune în circulaţie, dacă este cazul; emiterea biletului la ordin, în orice
caz, dă creanţei sale caracterul particular specific, de vigoare, al dreptului cambial:
este vorba aici de efectele de mobilizare a creditului comercial (factoring, forfetare,
scont). Sub formă de efecte de garanţie cambiile pot lua forma şi a unei garanţii din
partea unui terţ: o astfel de garanţie este mai energică decât fideiusiunea, pentru că
este vorba de un titlu caracterizat prin solidaritatea de drept între semnatarii cambiali
[art. 42 alin. (1) şi (2) C.com. instituie o prezumţie de solidaritate, pe când cambia
instituie o solidaritate de plin drept între obligaţii cambiali], excepţiile personale ale
garantului sunt limitate sau excluse, iar în dreptul român cambia în sine este titlu
executoriu contra obligaţilor (semnatarilor cambiali).
iv) efectele de complezenţă sunt cele în care o persoană semnează cambia fără să
aibă faţă de cel pentru care îşi dă semnătura vreo obligaţie (acest efect nu are
proviziune, acoperire). Cel ce semnează se dă drept debitor al trăgătorului pentru a-i
face un serviciu, dar sperând că nu va ajunge să plătească în locul acestuia sau
oferindu-i astfel o garanţie faţă de un creditor. O astfel de cambie nu se confundă cu
acceptarea sau plata prin intervenţie ori cu instituţia indicatului la nevoie. Astfel de
situaţii se întâlnesc în relaţiile de afaceri în familie, în relaţiile de afiliere, în cazurile
în care administratorul garantează pentru sau asupra societăţii pe care o gestionează,
societatea-mamă garantează asupra filialei sau invers etc. Valabilitatea efectelor de
complezenţă este discutabilă. Pentru terţii de bună-credinţă, cambia este valabilă, în
rest intervine nulitatea acesteia pentru lipsa cauzei sau cauză imorală.
113. Condiţiile de fond ale cambiei. Emiterea cambiilor şi biletelor la ordin
reprezintă o faptă de comerţ accesorie şi poate fi efectuată numai de un comerciant în
vederea exercitării faptelor de comerţ prevăzute în statutul său2.
Într-adevăr, chiar dacă în Codul comercial român emiterea cambiilor (cărora le
sunt asimilate şi biletele la ordin) este reglementată prin art. 3 pct. 14 ca faptă de
comerţ obiectivă, ea este calificată unanim de doctrină şi jurisprudenţă ca faptă de
comerţ accesorie, ceea ce înseamnă că posibilitatea emiterii cambiilor, biletelor la
ordin şi ordinelor în producte sau mărfuri este dată doar comercianţilor pentru
efectuarea faptelor de comerţ.
Pe de altă parte, Legea nr. 58/1934 nu prevede condiţiile de fond pentru emiterea
cambiilor şi biletelor la ordin, concluzia logică fiind aceea că, pentru valabilitatea
acestora, trebuie întrunite condiţiile de fond prevăzute pentru orice act juridic de
Codul civil: consimţământul, obiectul, capacitatea şi cauza. Datorită statutului de
faptă de comerţ accesorie a cambiei, pentru valabilitatea sa trebuie îndeplinită
condiţia esenţială de comercialitate a raportului fundamental pe care se grefează
cambia sau biletul la ordin sau de existenţă a calităţii de comerciant a cel puţin unuia
dintre semnatarii acestor titluri.
Chiar dacă art. 10 din Legea nr. 58/1934 ar putea genera (la o citire superficială)
şi alte interpretări, interpretarea logică a acestui text este în sensul că „orice
persoană” care poate emite/semna cambii în nume propriu o poate face şi prin
mandatar, în niciun caz aceea că orice persoană se poate obliga cambialmente.
Interpretarea teleologică confirmă concluzia că emiterea cambiei şi/sau a biletului
la ordin este o posibilitate lăsată de lege doar la îndemâna comercianţilor pentru faci-
litarea şi susţinerea circulaţiei mărfurilor şi pentru celeritatea realizării raporturilor
comerciale. În evul mediu cambia era menită să realizeze un schimb, la origine fiind
vorba despre un schimb de monedă. De asemenea, ea a apărut şi s-a dezvoltat în
raporturile de comerţ la care participau comercianţii, ea nefiind cunoscută ca o moda-
litate de creditare în raporturile de natură exclusiv civilă. Cercetarea condiţiilor
istorice ale apariţiei cambiei este edificatoare asupra faptului că titlurile de valoare au
fost de la bun început folosite exclusiv de comercianţi în exercitarea activităţii lor.
Dacă, spre exemplu, părţile unui contract de împrumut sunt persoane fizice, fără
calitatea de comercianţi, astfel că raportul juridic creat avea natură juridică pur civilă,
iar nu comercială, emiterea unui bilet la ordin sau a unei cambii pentru „întărirea”
acestui împrumut nu poate fi calificată drept fapt de comerţ întrucât, practic, cambia
sau biletul la ordin nu au fost emise pentru naşterea sau executarea vreunui raport
juridic comercial, ci ele au fost semnate doar ca garanţie pentru returnarea sumelor
împrumutate. Aşa cum se va putea vedea mai jos, cambia are caracter de titlu execu-
toriu, ceea ce îi lipseşte unui contract de împrumut obişnuit. Or, emiterea unei cambii
pentru a obţine un titlu executoriu contra debitorului când, de fapt, împrumutul nu
are acest caracter, este o fraudă la lege. Neexistând calitatea de comerciant a vreuneia
dintre părţile contractante şi nici un fapt de comerţ pe care să se grefeze biletul la
ordin, înseamnă că pentru emiterea biletelor nu a fost îndeplinită condiţia esenţială
impusă de lege: existenţa unui raport obiectiv sau subiectiv de drept comercial
anterior emiterii cambiei3. Această soluţie nu este decât aparent contrazisă de o opinie
discutabilă din jurisprudenţa şi doctrina veche a dreptului comercial 4 prin care se
admitea că o cambie ar fi putut fi emisă valabil în lipsa unei fapte obiective de
comerţ, chiar dacă era emisă pentru o obligaţie pur civilă a unui comerciant în timpul
exercitării comerţului său. Aceasta deoarece pentru actele unui comerciant există
totuşi prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C.com., deci ne aflăm în
prezenţa unui raport subiectiv de drept comercial, iar cambia era emisă de către o
persoană avizată, care cunoştea implicaţiile unei asemenea operaţiuni. Dar, chiar şi în
aceste condiţii, comerciantul beneficia de posibilitatea de a face dovada caracterului
civil al raportului fundamental şi de a înlătura efectele caracteristice acestor titluri de
credit. Într-o a doua opinie, preluată din jurisprudenţa veche italiană, aflată în acelaşi
conflict aparent cu susţinerea de mai sus, se arată: „prin faptul că un comerciant (s.n.)
a subscris o cambie, chiar pentru o datorie necomercială, face un act de comerţ, care
obligaţiune, fie că e subrogată, fie că e adaosă (adăugată – n.n.) la cea civilă de mai
înainte, a intrat în patrimoniul său comercial şi nu e niciun motiv să o diferenţiem de
celelalte”5. Dar speţa citată din Codul comercial adnotat are în vedere tot situaţia în
care cambia este emisă de un comerciant pentru obligaţiile sale civile. Prin urmare, în
ambele speţe citate, condiţia de comercialitate este îndeplinită, până la proba contrară
prezumţiei de comercialitate, deoarece faptele săvârşite de comerciant sunt consi-
derate fapte de comerţ subiective, asigurându-se, astfel, o certitudine asupra naturii şi
regimului juridic al actelor şi operaţiunilor acestuia6. Se poate considera că soluţia de
mai sus este contrazisă implicit şi de o altă opinie exprimată în perioada interbelică 7
potrivit căreia „emiterea de cambii, chiar repetată, nu ar putea atribui calitatea de
comerciant, deoarece această operaţiune nu poate constitui, prin ea însăşi, exercitarea
unei profesiuni”. Deşi problema supusă analizei instanţei era alta, din lecturarea
textului precitat s-ar putea desprinde ideea că autorii acestei opinii admiteau existenţa
valabilă a unei cambii emise de un necomerciant. În ceea ce mă priveşte, consider că
această opinie poate fi interpretată tot ca un argument în favoarea soluţiei enunţate,
chiar dacă ea păcătuieşte prin faptul că nu observă consecinţele juridice datorate
inexistenţei calităţii de comerciant a emitentului în privinţa valabilităţii cambiilor. În
plus faţă de argumentele de mai sus, prin recunoaşterea valabilităţii unor cambii sau
bilete la ordin, emise fără îndeplinirea condiţiei de comercialitate, s-ar încălca
flagrant condiţia existenţei cauzei ca element esenţial general şi de fond pentru
validitatea actului juridic civil8, cunoscut fiind că acestea sunt titluri abstracte, iar
cauza obligaţiei este un element extern, fără nicio influenţă asupra titlului 9. Pentru
naşterea, executarea sau stingerea raporturilor de drept civil, părţile nu au la înde-
mână mijloacele specifice exercitării comerţului de către persoane avizate, ci trebuie
sa folosească instrumentele impuse de reglementările din materie civilă (pentru
naşterea valabilă a raportului juridic era necesară şi suficientă încheierea unui con-
tract de împrumut) care au ca scop tocmai protecţia debitorilor de eventualele abuzuri
din partea creditorilor. Prin utilizarea biletelor la ordin între necomercianţi,
beneficiarul biletului la ordin a evitat tocmai aceste dispoziţii de favoare pentru
debitori instituite de Codul civil, obţinând direct un titlu executoriu împotriva debito-
rului său, fără a fi nevoit să mai introducă o eventuală cerere de chemare în judecată
în care ar fi trebuit să facă dovada că sumele de bani pretinse au fost realmente
împrumutate. Demn de reţinut este şi faptul că împrumutătorul ar fi putut obţine
simplu un titlu executoriu şi fără emiterea unui bilet la ordin dacă ar fi încheiat
contractul de împrumut în faţa unui notar public 10. Prin constatarea nulităţii biletelor
la ordin emise de simplii particulari în favoarea altor simpli particulari, instanţa nu ar
face altceva decât să-l lipsească pe creditor de posibilitatea de a-l executa silit pe
debitor pentru sumele trecute în acele înscrisuri, nerecunoscându-le efectele juridice
specifice prevăzute de Legea nr. 58/1934: biletele la ordin emise în lipsa unui raport
juridic comercial obiectiv sau subiectiv nu pot fi învestite cu formulă executorie, iar
executarea declanşată pe baza lor trebuie desfiinţată. În baza principiului conversiunii
actelor juridice, după constatarea îndeplinirii condiţiilor cerute, raportul juridic
fundamental ar putea fi considerat valabil, biletele la ordin constituind un început de
dovadă scrisă care ar putea fi completată şi cu alte probe, în condiţiile art. 1197 C.civ.
Revenind la cele spuse mai sus, neprezentarea în faţa notarului pentru autentificarea
înscrisului constatator al împrumutului nu poate decât să evidenţieze abuzul săvârşit
de creditor asupra debitorului, care a trebuit să semneze biletele la ordin în alb,
completate ulterior de creditor cu sume neveridice.
Problema abuzurilor creditorilor (care, în definitiv, înseamnă profitarea de starea
de nevoie în care se află cocontractantul11) nu este nouă şi nici proprie actualei crize
economice globale. Aceste abuzuri, venite din lăcomie, cauza actualei crize econo-
mice, abuzuri comise prin impunerea condiţiilor de acordare şi de returnare a sumei
împrumutate, precum şi prin punerea de îndată în executare a titlului executoriu
obţinut de creditor au o istorie destul de interesantă. Consecinţele drastice şi
inechitabile ale abuzurilor creditorilor faţă de debitori, manifestate cu precădere în
perioadele de criză economică, sunt cunoscute încă din timpuri foarte îndepărtate 12.
În pofida presiunilor la care erau supuşi, legiuitorii erau nevoiţi să intervină adeseori
prin acte normative, în încercarea de a uşura situaţia grea a datornicilor, datorită
efectelor dezastruoase create asupra lor de imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile
contractate în condiţii foarte grele sau devenite prea oneroase pentru ei. Primul pas în
acest sens a fost făcut în sec. al VI-lea î.Chr. chiar de marele legiuitor atenian Solon,
care a procedat la eliberarea debitorilor de plata datoriilor lor 13; la puţin timp după
aceea, regele Spartei, Agis, i-a eliberat pe datornicii închişi şi a distrus actele
constatatoare ale împrumuturilor, fapte sancţionate prompt cu uciderea lui de către
creditorii înverşunaţi. Însă cea mai semnificativă istorie a acestor abuzuri provine din
Roma antică, unde cei mai străluciţi conducători procedau la ştergerea datoriilor, din
motive pe care Th. Mommsen le-a evocat deosebit de plastic: „cea mai mare libertate
în acordarea creditului duce la cea mai aspră procedură în execuţie”; această situaţie
a condus, printre altele, şi la apariţia închisorilor private ale patricienilor, unde
datornicii erau ţinuţi la cheremul acestora şi vânduţi ulterior ca sclavi. În favoarea
datornicilor oprimaţi au fost nevoiţi să intervină de-a lungul timpului, pe rând,
tribunii C. Licinius şi L. Sextius, precum şi L. Sulla, Q. Pompeius, Caesar, M.
Caelius Rufus, Tiberius, Commodus, Gallienus etc. Nu este lipsit de relevanţă faptul
că, în contextul creat de sancţiunile deosebit de severe ce interveneau în caz de
neplată a datoriei, încercând să atragă de partea sa plebea, revoluţionarul Catilina
propunea ştergerea datoriilor în contradictoriu cu… Cicero. Incapabil să se disocieze
de clasa socială din care provenea, Cicero a luat apărarea patricienilor, formulând
rechizitoriul lui Catilina în care afirma că: „Republica nu se poate sprijini pe nimic
altceva decât pe încredere, care nu poate dăinui dacă datornicii nu-şi plătesc
datoriile”14. Însă cel mai radical demers a fost întreprins de Iustinian, care a intervenit
în favoarea debitorilor din Italia şi Sicilia, prin novela intitulată Lex quae data este pro
debitoribus in Italia et Sicilia, oferindu-le acestora posibilităţi reale de a se elibera de
plata datoriilor costisitoare pe care le contractaseră în condiţii deosebit de grele, atât
pentru ei, cât şi pentru stat. Astfel, novela amintită supunea toate datoriile contractate
unui moratoriu de cinci ani fără dobândă, iar după expirarea acestui termen datornicii
puteau oferi creditorilor fie jumătate din capitalul datorat, fie jumătate din averea lor,
combinându-se astfel reducerea creanţelor cu abandonul. În afară de abuzurile credito-
rilor, un alt element comun al acestor episoade constă, pe de o parte, în conflictul
mereu renăscând dintre creditori şi datornicii urmăriţi până la nimicire în bunurile şi
persoanele lor şi, pe de altă parte, în efortul legiuitorului de a restabili echilibrul şi de
a împiedica alcătuirea unui proletariat prea numeros şi prea deznădăjduit15.
Iată de ce, în privinţa abuzurilor creditorilor, cunoaşterea istoriei ne oferă destule
avertismente, iar în prezent, la aprecierea protecţiei debitorilor, atât legiuitorul, cât şi
instanţele de judecată, ar trebui să urmeze cu mai mult discernământ învăţămintele
istoriei.
114. Condiţiile de formă ale cambiei. Cambia se emite în formă scrisă ad vali-
ditatem. În general, cambiile se emit pe formulare tipizate, puse la dispoziţie
clienţilor lor de către bănci. Prin norme tehnice ale BNR, băncile sunt obligate să nu
accepte în circuitul bancar decât cambiile emise pe aceste formulare tipizate.
În plus, cambia trebuie să conţină anumite menţiuni obligatorii, dintre care unele
sunt esenţiale, iar altele neesenţiale. Lipsa formei scrise sau a uneia dintre menţiunile
esenţiale ale cambiei duce la nevalabilitatea cambiei ca atare. Un înscris care nu
cuprinde menţiunile esenţiale ale cambiei nu are valoare de cambie.
Cambia este un act solemn şi formal într-un sens mai riguros chiar decât al celor-
lalte acte formale.
Menţiuni obligatorii ale cambiei sunt, conform art. 1 din Legea nr. 58/1934,
denumirea de cambie, ordinul irevocabil de plată a unei sume determinate, numele
trasului, scadenţa, locul plăţii, beneficiarul, data şi locul creării cambiei, semnătura
trăgătorului. Lipsa oricăreia dintre aceste menţiuni duce la nevalabilitatea cambiei.
Unele menţiuni, în caz de lipsă, pot fi suplinite, motiv pentru care sunt clasificate
drept menţiuni obligatorii neesenţiale. Spre exemplu, neindicarea scadenţei prezumă
emiterea cambiei cu scadenţa la vedere; locul plăţii este prezumat a fi cel arătat lângă
denumirea trasului; locul emiterii este cel indicat lângă denumirea trăgătorului.
Cambia poate să cuprindă şi menţiuni facultative, care determină sau precizează
drepturile purtătorului cambiei16. Aceste menţiuni sunt valabile dacă nu vin în contra-
dicţie cu natura cambiei (de exemplu: o clauză care pune cambia sub condiţie
„distruge” valoarea titlului).
Semnăturile pe titlu sunt independente: fiecare semnatar este obligat prin declaraţia
sa de voinţă, din moment ce titlul are aparenţa regularităţii; obligaţiile semnatarilor
cambiei sunt autonome, în sensul că, chiar dacă o obligaţie anterioară ar putea fi inva-
lidată, obligaţiile ulterioare sunt valabile, numai titlul şi lanţul de giruri să fie regulate.
Scadenţele cambiei pot fi stabilite, conform legii române, în 4 modalităţi exclu-
sive: (i) la o dată fixă; (ii) la un anumit termen de la emiterea cambiei (de obicei, 3
luni); (iii) la vedere (o astfel de cambie trebuie prezentată la plată în maxim 1 an de la
emitere sub sancţiunea decăderii din drepturile cambiale; acest termen de 1 an poate
fi scurtat sau prelungit de către trăgător şi doar scurtat de giranţi); (iv) la un anumit
termen de la vedere; termenul curge de la data acceptării de către tras sau de la data
protestului de neacceptare; o cambie cu astfel de scadenţă nu poate fi stipulată
inacceptabilă (prin clauza „interzisă prezentarea la acceptare”).
115. Părţile cambiei. Aşa cum s-a precizat în definiţia cambiei, părţile cambiei
sunt trăgătorul, trasul şi beneficiarul. În circulaţia juridică a cambiei se pot interpune
în lanţul cambial unul sau mai mulţi giranţi şi avalişti. În circumstanţe speciale pot
apărea în lanţul cambial şi intervenienţi (acceptanţi sau plătitori), care acţionează în
locul sau în numele trasului.
La momentul emiterii, cambia poartă doar semnătura trăgătorului; în cursul cir-
culaţiei sale dobândeşte însă noi semnături, deci noi obligaţi cambiali: trasul accep-
tant, avalistul, girantul. Fiecare subscriitor îşi asumă un angajament autonom, inde-
pendent de celelalte angajamente; toţi subscriitorii sunt obligaţi solidar pentru plata
cambiei. Cu excepţia trasului, care e obligatul cambial direct, debitorul principal, toţi
subsemnatarii cambiei sunt obligaţi de regres. Când cambia nu este acceptată, în
dreptul francez trăgătorul este considerat debitor principal cambial, şi nu de regres.
Trăgătorul este cel ce creează titlul şi îl remite beneficiarului. Emisiunea cambiei
angajează răspunderea trăgătorului pentru garantarea acceptării şi a plăţii. În caz de
refuz al acceptării sau al plăţii, trăgătorul se transformă într-un debitor cambial de
regres chiar dacă, din formula cambiei (care sună ca un ordin) nu ar rezulta clar
această răspundere de garanţie. Cambia constituie, în acelaşi timp, un bilet la ordin
implicit, pentru că trăgătorul se obligă (se angajează) implicit să plătească în cazul în
care trasul refuză. Obligaţia trăgătorului se aplică prin aceea că nimănui nu-i este
permis să pună în circulaţie un titlu de credit fără să-l garanteze.
Convenţia de la Geneva decidea că trăgătorul nu poate să se exonereze de
garanţia de plată a cambiei; el poate să se exonereze doar de garanţia acceptării (prin
clauza de nongaranţie). O clauză care ar exonera pe trăgător de obligaţia de plată a
cambiei ar duce la nulitatea cambiei.
Trăgătorul utilizează cambia, în mod obişnuit, pentru a stinge o datorie către
beneficiar ori pentru a-şi procura credit prin scontare. Dar el poate să facă şi o libera-
litate beneficiarului. Din punctul de vedere al dreptului civil, aceasta e o donaţie
deghizată şi e îndoielnic că ar fi valabilă dacă titlul comercial nu ar fi făcut în formă
autentică şi nu ar fi însoţită de acceptarea donatarului.
Trăgătorul poate să fie, în acelaşi timp, şi beneficiar (acest lucru se întâmplă
frecvent la cec, când trăgătorul cecului retrage banii depuşi în contul de cecuri, deci
nu plăteşte prin cec pe altcineva). Avantajul unei astfel de cambii e dat de interesul
de a obţine acceptarea trasului înainte de a pune cambia în circulaţie (după acceptare,
cambia poate fi girată sau scontată).
Trăgătorul se poate desemna chiar şi în poziţia de tras, caz în care situaţia se poate
confunda cu biletul la ordin. Utilizarea acestei cambii şi nu a biletului la ordin se poate
justifica atunci când trăgătorul are mai multe stabilimente (sucursale): centrala trage o
cambie asupra sucursalei sau invers, ori o sucursală trage o cambie asupra alteia.
Codul comercial francez din 1807 obligă trăgătorul la indicarea pe cambie a
valorii furnizate. După Legea din 8 februarie 1922, indicarea valorii furnizate este, în
principiu, facultativă.
Dacă valoarea furnizată este indicată pe cambie, apar următoarele 2 consecinţe:
(i) se consideră că trăgătorul atenţionează purtătorii succesivi ai cambiei asupra
cauzei creării titlului şi, dacă aceasta e viciată (ilicită, nulă) cambia are un viciu
aparent opozabil tuturor; (ii) trăgătorul îşi manifestă intenţia de a se obliga cam-
bialmente în termenii şi în condiţiile în care se obligă şi în cadrul raportului funda-
mental faţă de beneficiar, ceea ce înseamnă că, dacă creanţa iniţială (necambială) era
garantată, acestea sunt prezumate a subzista şi a profita oricărui purtător al cambiei.
Trasul trebuie menţionat obligatoriu în cambie. Lui i se dă ordin de către trăgător
să plătească beneficiarului suma pe care i-o datorează trăgătorului ori pe care i-o va
datora într-un termen oarecare (provizionul).
Articolul 110 alin. (2) din Codul comercial francez dispune că există proviziune
dacă, la scadenţa cambiei, trasul e dator trăgătorului cu o sumă cel puţin egală cu
suma arătată în cambie. Deci provizionul trebuie să existe în momentul scadenţei
(plata), şi nu neapărat la momentul emiterii cambiei. În aceasta constă diferenţa esen-
ţială faţă de cec, care nu e un titlu de credit, ci un mijloc de plată: lipsa provizionului
înseamnă emiterea cecului fără acoperire, adică o infracţiune. Lipsa provizionului în
cazul cambiei duce la inevitabilul refuz de acceptare din partea trasului, ceea ce
antamează răspunderea civilă (nu şi cea penală) a trăgătorului faţă de beneficiar.
Acceptarea cambiei reprezintă angajamentul luat de tras de a plăti cambia la
scadenţă. Acest angajament rezultă din semnătura trasului pusă pe titlu. Acceptarea
poate fi totală sau parţială ori pe un anumit termen (în acest timp, trăgătorul îşi
procură provizionul faţă de tras). Acceptarea nu e obligatorie, în principiu, dar trasul
trebuie să accepte când s-a obligat, prin act separat sau subsecvent faţă de trăgător; o
lege din 2.05.38 introducea acceptarea obligatorie a cambiilor create în executarea
unei furnizări de mărfuri între comercianţi [art. 124 alin. (2) din Codul comercial
francez e în acest sens), când trăgătorul şi-a executat deja obligaţia din raportul
fundamental către tras. Dacă trasul refuză să accepte cambia, el pierde beneficiul
termenului pentru plata preţului. Ca o garanţie a acceptării cambiei, trăgătorului îi
este permisă, conform art. 100 din lege, cesiunea proviziunii, adică transmiterea către
posesorul cambiei a drepturilor de creanţă pe care trăgătorul le avea faţă de tras şi
care au făcut posibilă emiterea cambiei. Este vorba exclusiv de creanţe rezultând din
vânzări de mărfuri, iar cambia trebuie emisă, în acest caz, exclusiv în favoarea unei
bănci (primul beneficiar este deci, exclusiv, o bancă). Pentru a fi valabilă, cesiunea
proviziunii trebuie să fie aferentă unei cambii stipulate ca fiind inacceptabilă (s-a
interzis prezentarea la acceptare) sau a unei cambii refuzate de către persoana
indicată ca tras. În fine, pentru a fi opozabilă persoanei indicate ca tras, cesiunea
trebuie să-i fie notificată acestuia.
Conform Codului comercial francez, acceptarea face să existe prezumţia de
existenţă a provizionului şi, mai mult decât atât, acceptarea transformă trasul în
obligat cambial direct (principal).
Acceptarea nu poate fi condiţionată, dar poate fi parţială (o parte din sumă).
Ca natură juridică, acceptarea seamănă cu delegaţia imperfectă (trăgătorul îşi
alătură pe tras, ca al doilea obligat faţă de beneficiar). În realitate, obligaţia trasului
rezultă din însăşi semnătura sa pe titlu, căci trasul acceptant participă la operaţiunea
de punere în circulaţie a cambiei. Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligatul
cambial direct, în această calitate având obligaţia de a plăti posesorului cambiei suma
arătată în cambie. Acceptarea cambiei determină certitudinea că titlul nu e fictiv.
Angajamentul trasului nu e, desigur, fără cauză, dar faţă de terţi această cauză e
irelevantă.
Refuzul acceptării (lipsa de acceptare) face ca titlul să devină suspect; posesorul
cambiei poate adresa protestul de neacceptare şi poate exercita regresul înainte de
scadenţă.
Pentru a evita consecinţele nedorite pentru circuitul cambial al refuzului
acceptării, legea reglementează două cazuri de acceptare extraordinară: indicatul la
nevoie şi intervenientul pentru onoare.
Indicatul la nevoie este un acceptant subsidiar, căruia trebuie să i se prezinte
cambia la acceptare, în cazul în care persoana indicată ca tras refuză acceptarea.
Indicatul la nevoie nu este obligat la plată decât în măsura în care acceptă cambia,
care trebuie să-i fie prezentată la acceptare. Posesorul cambiei nu poate însă să
exercite regresul decât după ce a dresat protestul de neacceptare contra indicatului
la nevoie.
Intervenientul pentru onoare este persoana care acceptă cambia în locul trasului,
în cazul în care acesta refuză acceptarea. Intervenientul nu este indicat în cambie, el
semnează cambia ca acceptant din proprie iniţiativă. Intervenţia are loc cu ocazia
protestului de neacceptare. Intervenient poate fi atât un terţ, cât şi unul dintre
semnatarii cambiei. Şi trasul poate fi intervenient, dacă a refuzat acceptarea. Purtă-
torul cambiei poate refuza acceptarea prin intervenţie.
Acceptarea prin intervenţie nu se confundă cu plata prin intervenţie.
Acceptarea presupune prezentarea titlului la acceptare. Pentru a verifica dacă
există provizion (trasul are datorie către trăgător), trasul poate pretinde o a doua
prezentare. Prezentarea cambiei la acceptare de către beneficiar este, în general,
facultativă, dar este obligatorie în cazul cambiilor cu scadenţă la un anumit termen de
la vedere. De asemenea, inserarea de către trăgător sau girant în cambie a clauzei
„contra acceptare” obligă pe purtătorul cambiei să o prezinte la acceptare. În ambele
cazuri, neprezentarea cambiei la acceptare duce la pierderea acţiunilor de regres.
Clauza „interzicerii prezentării la acceptare” are efect invers; această clauză e nulă
când e stipulată plătibilă la un terţ – bancă în altă localitate decât cea de domiciliu a
trasului, întrucât este considerată o cambie fictivă. Clauza interzicerii prezentării la
acceptare este interzisă în cambiile cu scadenţă la un anumit termen de la vedere.
Clauza interzicerii prezentării la acceptare este utilă atunci când trăgătorul nu are
încă provizionul sau se îndoieşte de buna-credinţă a trasului; clauza interzicerii
prezentării la acceptare este uzuală şi în relaţiile dintre comercianţi şi clienţii lor care
beneficiază de termene de plată şi sumele sunt mici.
116. Girul (andosamentul) este operaţiunea de transmitere a drepturilor rezultând
din cambie, prin care posesorul cambiei, în calitate de girant, transmite unei alte
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin
predarea cambiei, toate drepturile rezultând din cambie.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului, aşa cum a făcut-o la emiterea
cambiei şi trăgătorul, să plătească suma arătată în cambie giratarului, care a devenit,
prin operaţiunea de gir, beneficiarul drepturilor cambiale. Giratarul dobândeşte
inclusiv drepturile cambiale contra debitorilor de regres şi a eventualilor avalişti.
În cazul transmiterii cambiei prin gir, beneficiarul este primul girant; dar giratarul
poate, la rândul său, să gireze cambia, devenind, alături de ceilalţi semnatari ai
cambiei, obligat cambial. Giranţii sunt, oricare dintre ei, obligaţi cambiali de regres,
posesorul cambiei având dreptul de a cere de la fiecare dintre aceştia, în condiţiile în
care şi-a conservat acţiunea de regres, întreaga sumă prevăzută în cambie.
Giratarul (posesorul cambiei), pentru a putea pretinde plata, atât de la tras, cât şi
de la debitorii de regres, trebuie să se legitimeze printr-un şir neîntrerupt de giruri, în
care girant să fie giratarul beneficiar al girului anterior.
Aşa cum emiterea cambiei se justifică, de regulă, prin anumite raporturi juridice
preexistente între trăgător, tras şi beneficiar, tot astfel şi girul se justifică, de regulă,
prin raporturi juridice preexistente între girant şi giratar.
În mod obişnuit, girul intervine înainte de scadenţa cambiei. Girul intervenit după
scadenţă este un gir impropriu, având efectele unei cesiuni de drept comun.
O cambie nevalabilă nu poate fi transmisă prin gir. Cambia emisă cu clauza „nu la
ordin” elimină dreptul beneficiarului de a o transmite prin gir, dar acesta are totuşi
dreptul să transmită drepturile aferente cambiei prin cesiune de creanţă de drept comun.
Girul, ca modalitate de transmitere de creanţă, este mai puţin formalist decât
cesiunea de creanţă (care presupune, pentru opozabilitate faţă de terţi, notificarea
cesiunii către debitorul cedat sau acceptarea acesteia de către debitorul cedat) şi mai
avantajoasă pentru dobânditorul creanţei, întrucât girantul, fiind obligat de regres,
este ţinut să garanteze şi solvabilitatea trasului (în timp ce, în cazul cesiunii, cedentul
garantează doar existenţa creanţei, nu şi solvabilitatea debitorului cedat). Pe de altă
parte, prin gir, giratarul dobândeşte un drept propriu şi originar, şi nu un drept
derivat; excepţiile care puteau fi opuse girantului sunt inopozabile giratarului.
În practică, poziţia de giratar este deţinută, în special, de bănci, în urma opera-
ţiunii de scont, care este un gir. Scontul, în principiu, este o modalitate de creditare
sau de mobilizare a creanţelor comerciale.
117. Condiţii de valabilitate. Girul este necondiţionat; orice condiţie care afec-
tează girul este considerată nescrisă. De asemenea, girul trebuie să aibă în vedere
întreaga sumă prevăzută în titlu; un gir parţial este nul.
Din punct de vedere formal, girul trebuie să îmbrace forma unei declaraţii a
girantului, semnată de acesta, care conţine un ordin dat trasului de a plăti giratarului
suma indicată în cambie, la scadenţă. Girul trebuie scris pe dosul cambiei sau pe
allonge (un înscris lipit pe cambie), cu excluderea unui document separat.
Girul presupune şi predarea cambiei către giratar, întrucât numai având pose-
siunea cambiei giratarul o va putea prezenta la plată trasului sau obligaţilor cambiali
de regres.
Pe lângă girul complet (plin), legea reglementează şi girul în alb şi girul la
purtător.
Atunci când girul nu arată numele giratarului, ne aflăm în prezenţa unui gir în alb,
permis de lege şi considerat valabil, cu condiţia să existe semnătura girantului pe
dosul cambiei sau pe allonge [art. 15 alin. (2)]. Girul în alb este deci un gir ale cărui
condiţii de formă sunt simplificate.
Giratarul în alb are dreptul: să completeze cambia cu numele său, devenind
giratar plin, cu toate drepturile aferente, să completeze girul cu numele altei persoane
căreia intenţionează să-i transmită drepturile aferente cambiei; semnând cambia în
calitate de girant, giratarul în alb intră în lanţul obligaţilor de regres şi poate să gireze
în continuare cambia, printr-un gir plin, în alb sau la purtător şi să predea cambia
unui terţ, fără să completeze girul sau să gireze cambia; în acest caz, cambia se
transmite prin simpla tradiţiune.
Conform art. 14 alin. (3), girul la purtător are valoarea unui gir în alb. Spre
deosebire de girul în alb, care nu cuprinde nicio menţiune cu privire la giratar, în
cazul girului la purtător, giratarul este desemnat prin calitatea sa de posesor al
cambiei (cambia va fi plătită celui care o prezintă la plată).
Titularul girului la purtător are opţiunea de a transmite mai departe cambia, prin
simpla tradiţiune, sau să completeze cambia cu numele său sau al altuia, redând
cambiei calitatea deplină de titlu la ordin.
Girul produce un triplu efect: efectul translativ, efectul de garanţie şi efectul de
legitimare.
Prin gir se transmit toate drepturile rezultând din cambie, atât cele contra trasului
(obligatul cambial direct), cât şi cele contra trăgătorului şi a giranţilor succesivi
(obligaţi cambiali de regres). Giratarul are dreptul de a prezenta cambia trasului la
acceptare sau la plată şi de a adresa protestul de neacceptare sau de neplată. Prin gir
se transmit la girant şi drepturile accesorii ce însoţesc drepturile cambiale (de
exemplu: gajuri sau ipoteci).
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta
acceptarea şi plata de către tras. Girantul devine, prin efectul girului, un obligat
cambial de regres, răspunzând de acceptarea şi plata cambiei faţă de orice posesor al
cambiei. Spre deosebire de trăgător, care nu se poate exonera decât de obligaţia de
garanţie a acceptării, legea permite girantului să se exonereze de obligaţia de garanţie
(atât pentru acceptare, cât şi pentru plată), prin inserarea unei clauze de genul „fără
regres” sau „fără garanţie”.
Girul legitimează pe giratar ca titular al drepturilor rezultând din cambie.
Deţinătorul unei cambii este socotit a fi posesorul legitim al acesteia dacă face
dovada unui şir neîntrerupt de giruri în urma cărora a intrat în posesia cambiei, chiar
dacă ultimul gir este un gir în alb (art. 18).
Girurile care nu produc efectul translativ sunt considerate giruri improprii.
Girurile improprii nu produc efectele normale ale girului sau produc numai efecte
parţiale, incomplete. Spre exemplu, girul cu clauza „nu la ordin” transformă cambia
într-un titlu de creanţă care poate circula ulterior numai prin cesiune de creanţă, nu şi
printr-un alt gir. Cambia poate fi dată în garanţie pentru asigurarea unei creanţe pe
care o are giratarul faţă de girant; gajarea cambiei se realizează prin modalitatea
simplificată a girului cu clauza „în garanţie” sau „valoare în gaj”, în baza căreia
giratarul are dreptul să se despăgubească cu prioritate din suma încasată ca urmare a
plăţii cambiei.
118. Avalul reprezintă o garanţie asemănătoare fideiusiunii dată de o persoană
oarecare (inclusiv de către subscriitorii existenţi) că la scadenţă cambia va fi plătită.
Avalistul este persoana care garantează. Avalizatul este persoana garantată, acesta
putând fi orice obligat cambial. Dacă nu se indică precis acest obligat, se prezumă că
avalul este dat în favoarea trăgătorului.
Obiectul avalului îl constituie întreaga sumă datorată de avalizat, acceptarea
cambiei sau plata sumei.
Pentru a fi valabil, avalul trebuie dat pe cambie sau pe allonge, cu formula „bun
pentru aval”. În legea franceză, prin utilizarea unei rezerve la Convenţia de la Geneva,
se permite şi un aval prin act separat [art. 130 alin. (3) din Codul comercial francez].
Avalul este un angajament cambial al avalistului care prezintă toate caracterele
oricărei obligaţii cambiale: autonomie, caracter abstract etc. Doctrina franceză îi
explică însă natura juridică prin asimilare cu fideiusiunea.
Avalistul are aceeaşi poziţie juridică (în lanţul cambial) cu cea a avalizatului, dar
dacă plăteşte, are regres contra acestuia, precum şi contra celor care sunt garanţi ai
avalizatului (giranţi anteriori, trăgător ori avaliştii acestora).
Spre exemplu, se consideră ca fiind un simplu fideiusor avalistul descărcat de
obligaţii faţă de purtătorul cambiei, dacă demonstrează că nu s-a putut subroga în
drepturile creditorului plătit, datorită unei greşeli a purtătorului cambiei (creditor),
ceea ce reprezintă un efect propriu al fideiusiunii, ori că stingerea obligaţiei
avalizatului duce şi la stingerea obligaţiei avalistului.
119. Plata. Pentru plata (în sens de solutio) sumei prevăzute în cambie, aceasta
trebuie prezentată la plată. Prezentarea cambiei la plată este obligatorie şi pentru
dresarea în mod valabil a protestului de neplată, în cazul refuzului de plată, precum şi
pentru exerciţiul acţiunilor în justiţie. Cambia se prezintă la plată chiar şi când trasul
a refuzat acceptarea, pentru că trasul are dreptul să efectueze plata şi în acest caz,
numai că dresarea protestului de neacceptare dă dreptul posesorului cambiei să ceară
plata de la debitorii de regres.
Dreptul de a primi plata aparţine posesorului legitim al cambiei.
Obligaţia plăţii sumei arătate în cambie incumbă, în principal, trasului. Plata se
poate cere direct şi de la avalistul trasului; în caz de refuz de acceptare, plata se poate
cere de la indicatul la nevoie sau de intervenientul la nevoie.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost
îndeplinite formalităţile protestului.
Plata de către tras (acceptant sau neacceptant) a cambiei stinge obligaţiile cam-
biale, inclusiv cele de regres. Plata sumei înscrise în cambie, făcută de către obligaţii
cambiali de regres, nu stinge decât obligaţiile cambiale ale giranţilor succesivi şi
avaliştilor lor. Nu se sting obligaţiile giranţilor anteriori, ale trăgătorului sau ale
trasului şi nici ale avaliştilor acestora; în temeiul cambiei, cel care a plătit posesorului
cambiei are, la rândul său, drept de regres contra girantului său anterior sau al
trăgătorului şi dreptul de a-l acţiona pe trasul acceptant. Dacă în urma regreselor
succesive, cambia ajunge în mâna trăgătorului (care a plătit giranţilor ulteriori),
cambia poate fi pusă în executare contra trasului acceptant (în acest caz, practic,
cambia devine un bilet la ordin); dacă persoana indicată ca tras nu a acceptat cambia
şi nici altcineva, în locul său, nu a acceptat-o, atunci obligaţia cambială se stinge prin
confuziune, trăgătorul suportând, şi în acest fel, riscul de a fi pus în circulaţie o
cambie în suferinţă.
120. Consecinţele neplăţii cambiei. Pentru cazul în care se refuză plata sumei
prevăzute în cambie, posesorul are dreptul de obţine plata silită a acesteia, fie prin
mijloace cambiale, fie prin acţiuni extracambiale (acţiuni de drept comun, respectiv,
acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză).
Mijloacele cambiale de satisfacere a drepturilor posesorului cambiei sunt acţiunile
cambiale şi execuţia cambială.
Acţiunile cambiale pot fi directe (acţiunea contra trasului acceptant şi a avalistului
său) sau de regres (acţiunile contra debitorilor de regres, adică a trăgătorului, giran-
ţilor şi avaliştilor acestora).
121. Regresul. Potrivit art. 52 din lege, trăgătorul, giranţii şi avaliştii acestora
sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei, acesta având drept de urmărire contra
acestor obligaţi cambiali de regres, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte
ordinea cronologică a semnăturilor lor pe cambie.
În principiu, regresul poate fi exercitat la scadenţă. În mod excepţional, art. 48
lit. b) din lege reglementează şi regresul înainte de scadenţă, pentru următoarele
cazuri, grupate în jurul ideii de imposibilitate materială a executării obligaţiei
cambiale la scadenţă (nesiguranţa economică) sau al ideii de refuz al trasului de a-şi
executa obligaţiile: (i) refuzul acceptării cambiei; (ii) dificultăţile de plată ale tra-
sului, falimentul sau încetarea plăţilor de către tras ori urmărirea bunurilor trasului
fără rezultat; (iii) falimentul trăgătorului într-o cambie stipulată inacceptabilă (pre-
zentarea cambiei la acceptare este interzisă).
Pentru a se putea exercita, posesorul trebuie să îndeplinească formalitatea protes-
tului, care reprezintă un înscris prin care se constată refuzul de acceptare (protest de
neacceptare) sau de plată (protest de neplată) din partea trasului. Protestul poate fi
întocmit atât de executorul judecătoresc, cât şi de către un notar public.
Protestul are valoarea unui înscris autentic; el face dovada celor constatate până la
înscrierea în fals.
În cele patru zile ce urmează dresării protestului, posesorul cambiei trebuie să
avizeze debitorii de regres despre faptul neacceptării sau al refuzului plăţii. Lipsa
avizului nu decade posesorul din dreptul de regres, dar poate antama răspunderea sa
faţă de debitorul de regres care este prejudiciat prin lipsa avizului.
Potrivit art. 58 din lege, posesorul cambiei este decăzut din dreptul de regres dacă
nu s-au respectat termenele fixate pentru prezentarea unei cambii la vedere sau la un
anumit termen de la vedere, precum şi în cazul nedresării în termen a protestului şi
pentru neprezentarea în termen la plată a cambiei cu clauza „fără cheltuieli”.
Obiectul regresului îl reprezintă, conform art. 53 din lege, atât suma înscrisă în
cambie, cât şi dobânzile convenţionale sau legale pentru capital, de la emiterea
cambiei până la scadenţă sau, respectiv, până la plata cambiei, precum şi cheltuielile
ocazionate de regres.
În cazul în care un obligat de regres a plătit posesorului cambiei, el are dreptul să
se întoarcă împotriva semnatarilor anteriori ai cambiei; în acest regres succesiv,
plătitorul are dreptul la suma achitată, cu dobânzi şi cu adăugarea propriilor cheltuieli
făcute cu ocazia regresului. Dreptul de regres succesiv există numai dacă plata s-a
făcut în baza unei cambii valabile din punct de vedere cambial.
122. Execuţia cambială. Posesorul cambiei are dreptul, pentru a-şi asigura plata
sumei prevăzute în cambie, fie să exercite acţiunile cambiale directe sau de regres, fie
să execute cambia.
Execuţia cambială este o procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi
executarea silită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Conform legii române
(art. 61), cambia este titlu executoriu pentru capital şi accesorii, respectiv, pentru
toate sumele prevăzute la art. 53, 54 şi 57 din lege.
Executarea cambială contra trasului şi a debitorilor de regres poate fi pornită
numai în cazul în care sunt îndeplinite formalităţile necesare exercitării regresului,
respectiv, după dresarea protestului.
Pentru a fi pornită executarea silită, de asemenea, trebuie ca titlul executoriu
(cambia) să fie învestit cu formulă executorie de către judecătorie. Executorul jude-
cătoresc, ulterior, va întocmi o somaţie, adresată de posesorul cambiei către tras.
În cazul în care cel faţă de care se exercită execuţia cambială are obiecţii cu privire
la valabilitatea formală sau pe fond a cambiei, având de ridicat aşa-numitele «excepţii
cambiale», el poate formula opoziţia cambială, în 5 zile de la somaţie (art. 62).
Opoziţia cambială pune deci în discuţie valabilitatea cambiei. Cel interesat poate
însă să formuleze şi contestaţie la executare, în condiţiile dreptului comun, invocând
vicii ale executării silite însăşi, şi nu ale cambiei în sine.
Suspendarea execuţiei cambiale în cadrul procedurii opoziţiei cambiale este
admisibilă numai în cazul în care debitorul nu recunoaşte semnătura sau procura
[art. 62 alin. (3)]; este vorba de procedura înscrierii în fals, deşi cambia, în sine, nu
este act autentic.
În cazul în care se exercită o simplă contestaţie la executare, care are în vedere
vicii ale executării însăşi, suspendarea executării poate fi dispusă în condiţiile
Codului de procedură civilă.
123. Excepţiile cambiale. Pentru a paraliza acţiunea cambială sau execuţia cam-
biei începută de către posesorul cambiei, debitorul cambial poate pune în discuţie
valabilitatea formală a cambiei, în întregul său, sau numai anumite paliere ale obliga-
ţiilor cambiale. Debitorul cambial poate exercita, în acest sens, excepţiile cambiale.
Având în vedere caracterul autonom al obligaţiilor cambiale, anumite excepţii nu
pot afecta întregul lanţ cambial. Viciile formale ale cambiei afectează însă întregul
lanţ cambial. Din acest punct de vedere, excepţiile cambiale sunt clasificate în
excepţii obiective şi subiective, care se subdivid în excepţii absolute şi relative.
a) excepţiile obiective sunt cele care privesc titlul cambial, obligaţia cambială şi
exercitarea acţiunilor cambiale. Excepţiile obiective absolute se referă la condiţiile de
valabilitate a cambiei arătate în art. 1 şi 2 din lege, prescripţia dreptului la acţiune şi
stingerea obligaţiilor cambiale prin plată de către tras; aceste excepţii pot fi opuse
oricărui posesor al cambiei de către oricare debitor cambial. Excepţiile obiective rela-
tive sunt exercitabile numai de către anumiţi debitori cambiali faţă de oricare posesor al
cambiei şi cu condiţia ca titlul cambial să fie valabil din punct de vedere formal. De
exemplu: nulitatea obligaţiei cambiale pentru incapacitate, falsificarea semnăturilor
cambiale, neîndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea acţiunilor cambiale etc.
b) excepţiile subiective (personale) privesc fie persoana posesorului cambiei, fie
raportul fundamental. Excepţiile subiective absolute pot fi opuse de oricare dintre
debitorii cambiali anumitor posesori ai cambiei (de exemplu: lipsa de legitimare a
posesorului cambiei). Excepţiile subiective relative privesc un anumit raport cambial,
putând fi invocate numai de părţile în acest raport juridic (de exemplu: vicii de
consimţământ, nulitatea, stingerea sau prescripţia obligaţiilor rezultând din raportul
fundamental etc.)
124. Acţiunile extracambiale. În cazul în care posesorul cambiei nu mai poate
exercita acţiunile cambiale sau execuţia cambială, sau acestea, deşi au fost exercitate,
nu au dus la încasarea sumei cuprinsă în cambie, el are la îndemână şi anumite
acţiuni de drept comun, respectiv, acţiunea cauzală (acţiunea rezultată din raportul
juridic fundamental, care nu se stinge prin emiterea cambiei, ci coexistă, cu excepţia
cazului în care părţile au novat acest raport juridic prin emiterea cambiei) şi acţiunea
de îmbogăţire fără cauză.
Acţiunea cauzală poate fi exercitată numai dacă a fost dresat protestul de neaccep-
tare sau de neplată. Posesorul cambiei, pentru a exercita acţiunea cauzală, trebuie să
ofere debitorului cambial titlul, prin depunerea acestuia la grefa instanţei; cambia va
fi predată debitorului numai dacă acţiunea cauzală a fost admisă şi s-a efectuat plata.
În calitate de posesor al cambiei, cel ce a plătit are drept la acţiunea de regres contra
obligaţilor de regres.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză poate fi exercitată de către posesorul cambiei
doar în cazul în care a pierdut acţiunile cambiale şi nu are la îndemână acţiunea
cauzală; este vorba deci de o acţiune subsidiară, având la bază ideea măririi unui patri-
moniu fără cauză, în detrimentul altui patrimoniu. Această acţiune este admisibilă
numai dacă există un titlu cambial valabil şi numai dacă se îndreaptă contra trăgă-
torului, a acceptantului sau a giranţilor, nu şi în contra avaliştilor şi a intervenienţilor.
125. Biletul la ordin. Biletul la ordin este o cambie în care calitatea de trăgător şi
de tras se întrunesc în aceeaşi persoană, numită emitent. Din acest punct de vedere,
biletul la ordin are toate caracteristicile cambiei şi acelaşi regim juridic, cu excepţia
anumitor aspecte particulare ce rezultă tocmai din faptul că emitentul este, în acelaşi
timp, trăgător şi tras. În acest sens, art. 106 din Legea nr. 58/1934 stabileşte princi-
piul după care dispoziţiile referitoare la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin, în
măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.
Deşi este o cambie, biletului la ordin îi lipseşte inconvenientul probabilităţii refu-
zului acceptării din partea trasului, ceea ce rezultă din faptul că emitentul biletului la
ordin are calitate de debitor; beneficiarul este creditorul sumei prevăzute în biletul la
ordin, el putând prezenta titlul la plată sau putându-l gira. Din acest motiv, legea nu
mai reglementează formalitatea prezentării biletului la ordin la acceptare.

1
Natura juridică a cambiei este încă o chestiune controversată în doctrină. Pentru că
efectele clasificării cambiei într-o categorie tradiţională a dreptului civil sau comercial
sunt minime, mă voi limita la enumerarea câtorva categorii de calificări propuse: stipu-
laţie, cesiune de creanţă, delegaţie perfectă/imperfectă, novaţie prin schimbare de debitor.
2
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, Bucureşti, 2002, ed. a
IV-a revăzută şi adăugită, p. 50: „faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau
operaţiuni care dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau
cu operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ”.
3
În practică s-a ridicat destul de frecvent problema de a şti dacă un bilet la ordin
poate fi emis de un necomerciant contra unui alt necomerciant, neavând la bază un raport
juridic comercial. Într-adevăr, este un asemenea act juridic un efect de comerţ ? Este
acesta valabil ca atare ? Efectele de comerţ sunt accesorii ale unui raport fundamental
comercial sau ale activităţii unui comerciant ? Lipsa sau nevalabilitatatea acestuia duce la
nevalabilitatea biletului la ordin ca atare ? Autonomia drepturilor şi obligaţiilor rezultate
din titlu contrazice noţiunea de „efecte de comerţ”, adică permite emiterea de cambii şi
fără raport fundamental sau în cazul în care acesta este un raport juridic civil ? Pentru un
caz practic în care s-au pus aceste probleme, iar instanţa a anulat biletul la ordin emis de
un simplu particular în favoarea unui alt simplu particular, a se vedea: Gh. Piperea,
P. Piperea, Notă în P.R. nr. 5/2004. A se vedea şi I. Turcu, Teoria şi practica dreptului
comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 121, conform căruia „aceste
operaţiuni pot fi efectuate numai de către comercianţi”.
4
Decizia Curţii de Casaţie din 13.04.1938, citată de prof. I.L Georgescu, în Drept
comercial român, colecţia Restitutio, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 282: „că
este în afară de orice îndoială că un comerciant are putinţa de a emite cambii pentru
obligaţii strict civile şi străine comerţului său, dar nu numai pentru obligaţiile sale de
natură comercială, ca atare simplul fapt de a se fi obligat cu cambii într-o afacere civilă,
în timpul când îşi exercita comerţul său, nu poate transforma – cu toată forma exterioară a
titlului – natura acestei obligaţii din civilă în comercială şi nici a atrage după sine
declararea în faliment în caz de neplată fără posibilitatea ca debitorul să dovedească
natura sau cauza reală a raportului care a stat la baza obligaţiei cambiale”.
5
C.com. adnotat, p. 46.
6
Pentru detalii, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All,
Bucureşti, Bucureşti, 2002, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, p. 55.
7
Sent. nr. 1929/1930 pronunţată de Trib. Ilfov, s. I com., publicată în P.R. nr. II-1930,
p. 276, citată de St.D. Cărpenaru în Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti,
Bucureşti, 2002, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, p. 68.
8
Fr. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu şi colectivul, Instituţii de drept civil. Curs selectiv
pentru licenţă, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1999, p. 10 şi p. 41.
9
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, Bucureşti, 2002, ed. a
IV-a revăzută şi adăugită, p. 506.
10
Conform art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială, actul
autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu
executoriu la data exigibilităţii acesteia.
11
Fr. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu şi colectivul, Instituţii de drept civil. Curs selectiv
pentru licenţă 1999-2000, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1999, p. 33: „în situaţia în care o
parte profită de starea de nevoie ori de neştiinţa sau ignoranţa în care se găsea cealaltă
parte în momentul încheierii actului, (…), acesta este lovit de nulitate absolută pentru
cauză imorală”.
12
Pentru o prezentare impresionantă a reglementării datoriilor private în antichitate a
se vedea Gh.I. Brătianu, Studii bizantine de istorie economică şi socială, Ed. Polirom,
Iaşi, 2003, p. 63-72.
13
Ibidem, p. 65: „Solon însuşi a ridicat pietrele de hotar aşezate de creditori pe
pământurile ipotecate şi a desfiinţat sclavia datornicului (…), măsură de constrângere
care îi obligase pe mulţi cetăţeni să caute libertatea dincolo de graniţe”.
14
De menţionat că totuşi Cicero era de acord cu uşurarea situaţiei datornicilor, dar nu
prin soluţia radicală a ştergerii datoriilor, deoarece: „Radicalismul acestei idei nu aduce
decât o uşurare trecătoare, dar ucide creditul…”, citat în ibidem, p. 69.
15
Ibidem, p. 65.
16
Iată câteva exemple de clauze facultative: clauze relative la plată de către tras:
clauza „cambie de întoarcere”, „fără cheltuieli” sau „fără protest”, „acceptabilă” sau
„neacceptabilă”, „contra documente”, „după aviz” sau „fără aviz”; clauze care stabilesc o
legătură aparentă (relevată) între obligaţia cambială a subscriitorului şi cauza sa (men-
ţionarea valorii furnizate); clauze relative la transmiterea titlului: clauza „nu la ordin”,
clauza de interzicere a unui nou gir, clauza „fără garanţie” (o astfel de clauză poate fi
inserată numai de girant, nu şi de trăgătorul); clauze relative la pluralităţile de executare,
la tragerea în cont, stipulaţia de dobânzi; clauze relative la adăugarea de noi debitori:
avalist, indicat la nevoie; clauze relative la circulaţia cambiilor între bănci.
Secţiunea a 3-a
Cecul
126. Cecul este un instrument de plată, reglementat prin Legea nr. 59/1934 (lege
care, deşi România nu a aderat la Convenţia de la Geneva asupra cecului din 1931,
are totuşi în vedere principiile acestei convenţii).
Cecul, ca instrument de plată, este utilizat în prezent din ce în ce mai rar, mai întâi
pentru că există modalitatea mult mai simplă a ordinului de plată (în cazul căruia
operatorul bancar verifică dacă există în cont disponibil şi numai în caz afirmativ îl
acceptă la plată) şi cardul bancar, precum şi datorită inconvenientelor cecului, a cărui
emitere presupune existenţa disponibilului în cont, în lipsa acestuia emitentul fiind
pasibil atât de pedepse penale pentru emitere de cecuri fără acoperire, cât şi de
introducerea sa pe lista incidentelor de plăţi (care echivalează, pentru un comerciant,
cu „moartea civilă”, întrucât orice bancă va evita să mai lucreze ulterior cu acesta). În
practică, plata prin cecuri se practică între comercianţii între care există relaţii de
afaceri de durată. Cecul se emite fără completarea datei scadenţei, urmând a fi
introdus la plată doar în momentul în care trăgătorul îl va anunţa pe beneficiar că
există disponibil în cont, dacă între timp nu s-au reglementat prin diverse compensări
creanţele şi datoriile reciproce. În acest fel se evită, uneori în frauda legilor
referitoare la disciplina financiară, plăţile în numerar, transformându-se cecul într-un
adevărat instrument de credit.
Deşi este similar cambiei – părţile cecului spre exemplu, sunt, la fel ca la cambie,
trăgătorul, trasul şi beneficiarul – cecul nu este un titlu de credit, motiv pentru care
emiterea unui cec fără acoperire (provizion) este infracţiune, în timp ce emiterea unei
cambii sau a unui bilet la ordin fără acoperire nu are caracter penal, ci poate fi,
eventual, generatoare a răspunderii patrimoniale a trăgătorului sau emitentului. Din
acest punct de vedere, cecul prezintă mai multă garanţie că trăgătorul are disponibil
în cont faţă de trăgătorul cambiei, care poate emite cambia şi în speranţa că, până la
prezentarea cambiei la acceptare, va ajunge să aibă creanţă contra trasului, motiv
pentru care acesta va accepta să plătească.
Ceea ce este esenţial pentru cec este faptul că în calitate de tras este indicată o
bancă. Aceasta nu va accepta cecul decât dacă există provizion (acoperirea cecului).
Cecul tras şi plătibil în străinătate poate indica totuşi în mod valabil, în calitate de
tras, o altă persoană decât banca.
Cecul este un înscris prin care o persoană, numita trăgător, dă ordin unei bănci la
care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă
de bani altei persoane, numită beneficiar. În cazul retragerilor de bani din contul de
disponibil, operaţiune practicată încă de unele bănci, trăgătorul se indică pe sine în
calitate de beneficiar.
Cecul este un titlu la ordin (prin excepţie, cecul poate fi emis şi la purtător sau
nominativ), complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de plată necon-
diţionată, la vedere, de către bancă, a sumei prevăzute pe titlu.
Index 93
Ca şi cambia, cecul trebuie emis în formă scrisă ad validitatem; în practică sunt
obligatorii formularele tipizate puse în circulaţie de bănci după modelul aprobat de
banca centrală, formulare care prezintă elemente de siguranţă asemănătoare bancno-
telor. De asemenea, cecul trebuie să conţină anumite menţiuni esenţiale, aceleaşi ca
la cambie, cu excepţia numelui beneficiarului (indicarea acestuia este facultativă) şi a
scadenţei (aceasta deoarece cecul este plătibil la vedere). Orice altă menţiune pe cec
este considerată nescrisă. Lipsa unei menţiuni esenţiale face ca înscrisul respectiv să
nu aibă valoare de cec.
Cecul nu poate fi emis decât în condiţiile în care preexistă:
- disponibil în cont;
- o convenţie de emitere de cecuri între trăgător şi banca-tras.
Cecul la ordin poate fi transmis prin gir. Totuşi, întrucât cecul este plătibil la
vedere, nu este uzual girul cecului.
Plata cecului poate fi garantată prin aval; este exclus avalul din partea trasului.
Efectele girului sau cele ale avalului sunt similare cu efectele girului sau avalului
cambiei.
Întrucât cecul este plătibil la vedere şi presupune existenţa disponibilului, cecul
nu este supus formalităţii acceptării. Ca o consecinţă, trasul în cazul cecului nu are
calitatea de debitor cambial, ci numai funcţia de plătitor. Trasul nu răspunde pentru
plata cecului; această răspundere revine trăgătorului.
Prezentarea cecului la plată se poate face în maxim 8 sau 15 zile de la emiterea sa,
în funcţie de localitatea unde a fost emis. Dacă este emis în străinătate şi plătibil în
România, cecul trebuie prezentat la plată în termen de 30 sau 70 de zile, în funcţie de
zona geografică a ţării unde cecul a fost emis.
Pentru plată, trasul este obligat să verifice condiţiile formale ale emiterii cecului,
refuzând plata în caz de lipsuri formale.
Dacă trasul (banca) refuză plata, beneficiarul nu are acţiune directă contra băncii,
ci numai acţiune de regres contra trăgătorului şi eventualilor giranţi. Pentru
conservarea acţiunilor de regres, cecul trebuie prezentat la plată în termen util şi
refuzul de plată al trasului să fie consemnat prin protest sau printr-o declaraţie a
trasului, scrisă şi datată pe cec, din care să rezulte refuzul de plată. Cecul are valoare
de titlu executoriu, ca şi cambia.
94 Drept comercial
1. Ce sunt titlurile de valoare?

2. Prin ce se disting titluirile de valoare?
3. Explicaţi mecanismul obligaţiilor cambiale?
4. Ce se înţelege prin noţiunea de gir?
5. Care sunt consecinţele neplăţii cambiei?
6. Prezentanţ principalele diferenţe între cambie şi biletul la ordin?
7. Care sunt condiţiile de formă ale cecului?

Gh. Piperea Drept Comercial - Vol. II Revizuit Pentru ID - Selectie - Pentru Drept Comercial. Obligatiile - ID - 2013

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gh. Piperea Drept Comercial - Vol. II Revizuit Pentru ID - Selectie - Pentru Drept Comercial. Obligatiile - ID - 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

PROFESOR UNIVERSITAR DR. GHEORGHE PIPEREA

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Unitatea de învăţareVII. Protecţia consumatorilor în contractele comerciale.......

Unitatea de învăţare X. Contractul de leasing, contractul de franciză şi

Unitatea de îmvățare XI Efecte de comerţ ………………………………………….

Note şi repere bibliografice……………………………………………………

AGA – Adunarea Generală a Acţionarilor

1. Domeniul şi scopul legislaţiei protecţiei consumatorilor;

După parcurgerea prezentei unităţi de învăţare, studenţii vor reuş să cunoască:

§1. Coordonatele generale ale legislaţiei protecţiei consumatorilor

§4. Produsele şi serviciile

Note şi repere bibliografice

30. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 reglementează cu titlu general drepturile

§1. Drepturile consumatorilor

§2. Obligaţiile operatorilor economici

§3. Răspunderea pentru produse a operatorilor economici

Note şi repere bibliografice

43. În materie au incidenţă, pe lângă dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, O.G.

Note şi repere bibliografice

48. Autoritatea Naţională pentru protecţia Consumatorilor este un organ de spe-

1. Definiţi noţiunea de consumator;

După parcurgerea prezentei unităţi deînvăţare, studenţii vor reuşi să cunoască:

92. În limbaj comun, leasingul înseamnă o închiriere urmată de o vânzare, la

Note şi repere bibliografice

Note şi repere bibliografice

105. Factoringul este operaţiunea prin care un comerciant specializat, o instituţie

1. Noţiune. Caractere juridice;

După parcurgerea prezentei unităţi de învăţare, studenţii vor reuşi să cunoască:

Note şi repere bibliografice

109. Cadrul legal. În dreptul comerţului internaţional au fost elaborate conven-

Giratarul este purtător al cambiei, creditor al obligaţiei cambiale; beneficiarul nu

Note şi repere bibliografice

1. Ce sunt titlurile de valoare?

S-ar putea să vă placă și