Dreptul transporturilor - Contractul de transport de bunuri - Teoria generală

Teoria generală a contractului de transport de bunuri

1. Sediul materiei

1.1 Principalele acte normative care configurează teoria generală a contractului de

transport de bunuri

Principalele acte normative care configurează teoria generală a contractului de transport de

bunuri sunt: Codul civil (Legea nr. 287/2009), Legea de punere în aplicare a Codului civil
(Legea nr. 71/2011) şi O.G. nr. 19/1997 privind transporturile.

În ceea ce priveşte Codul civil (Legea nr. 287/2009), în materia contractului de transport de
bunuri interesează, îndeosebi, art. 1955-2001. Acestea cuprind dispoziţii generale aplicabile
contractului de transport (deci şi contractului de transport de bunuri), respectiv dispoziţii
speciale, aplicabile contractului de transport de bunuri. La rândul lor, toate normele juridice
din Codul civil (generale prin faptul că vizează contractul de transport fără nicio distincţie
sau speciale prin faptul că vizează contractul de transport de bunuri) au natura unor norme
generale prin raportare la reglementările vizând contractele speciale de transport
(contractele de transport pe căile feroviare, rutiere, navale etc.), care sunt norme speciale.

În ceea ce priveşte Legea de punere în aplicare a Codului civil (Legea nr. 71/2011), în
materia contractului de transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 141. Acesta
reglementează probleme de drept tranzitoriu, referitoare la legea care guvernează
răspunderea transportatorului şi a expeditorului.

În ceea ce priveşte O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, în materia contractului de

transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 1, 5, 19-23. În primul rând, acestea consacră
faptul că actul normativ are caracter de normă generală, aplicându-se tuturor modurilor de
transport (rutier, feroviar, naval şi aerian). În al doilea rând, reglementarea menţionată
contribuie la configurarea sferei persoanelor care pot încheia contracte de transport.

1.2 Corelaţia dintre Codul civil şi actele normative adoptate anterior intrării sale în
vigoare

Ca regulă, relaţia dintre Codul civil şi actele normative anterioare este reglementată de art.
230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011. Potrivit acestuia din urmă ”orice alte dispoziţii contrare,
chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale, se abroga”.

Prin excepţie, în materia contractului de transport, art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011
nu îşi găseşte aplicare sub aspectul abrogării legilor speciale prin Codul civil. Aceasta
întrucât, prin art. 1958 alin. (1), se reglementează faptul că dispoziţiile Codului civil
referitoare la contractul de transport se aplică numai în măsura în care nu se dispune altfel
prin legile speciale. Rezultă deci că, în măsura în care se dispune altfel prin legile speciale,
se vor aplica acele dispoziţii, neoperând efectul abrogator al art. 230 lit. bb) din Legea nr.
71/2011.

Stănescu
 2

1.3 Aspecte de drept tranzitoriu în materia contractului de transport de bunuri

Înainte de data de 1 octombrie 2011, regimul juridic al contractului de transport a fost

reglementat, în principal, prin Codul comercial (art. 413 – 441). În prezent, aceste dispoziţii
legale nu şi-au pierdut relevanţa juridică. Astfel, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011,
contractele încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de legea în vigoare
la data încheierii lor în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea lor. Transpunând această normă generală în materia contractului de transport şi
coroborând-o cu dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 71/2011 rezultă o regulă şi o excepţie:

Regula: contractele de transport încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt guvernate
de Codul comercial în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea lor.

Excepţia: răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de legea în

vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul1.
1. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul s-a produs înainte de 1 octombrie 2011,
răspunderea va fi guvernată de Codul comercial (la fel ca şi toate celelalte aspecte ţinând
de contractul de transport)
2. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul s-a produs începând cu data de 1 octombrie
2011, răspunderea va fi guvernată de Codul civil (spre deosebire de toate celelalte aspecte
ţinând de contractul de transport, care vor fi guvernate de Codul comercial).

2. Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri

2.1 Regula pe baza căreia se realizează calificarea

Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri se realizează pe baza analizei
obiectului contractului. Astfel, dacă obiectul contractului este reprezentat de o operaţiune
de transport de bunuri, aşa cum aceasta este configurată de Codul civil, contactul este un
contract de transport de bunuri. Apare astfel necesară cunoaşterea trăsăturilor esenţiale ale
operaţiunii de transport de bunuri, în configurarea Codului civil. Identificarea acestor
trăsături cu privire la obiectul unui contract are drept consecinţă calificarea sa drept contract
de transport de bunuri.

2.2 Identificarea trăsăturilor esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri

– obiect al contractului de transport de bunuri

Trăsăturile esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri, ca obiect al contractului de

transport, rezultă din coroborarea art. 1955 din Codul civil (cuprinzând definiţia legală a
contractului de transport) cu art. 1958 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 1955 din Codul civil contractul de transport de bunuri este contractul prin care
o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte un bun dintr-un loc
1
Prezintă importanţă data la care a avut loc producerea evenimentului care a cauzat prejudiciul şi nu data la care
cel prejudiciat ar fi aflat de el.
în altul, în schimbul unui preţ pe care expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la
timpul şi locul convenite.

Din analiza definiţiei rezultă deci că se realizează o operaţiune de transport în măsura în care
una dintre părţile contractante îşi asumă obligaţia de a transporta un bun2, iar alta pe aceea
de a plăti un preţ. Doar asumarea simultană a ambelor obligaţii conduce la existenţa unei
operaţiuni de transport de bunuri. Fiecare dintre cele două obligaţii este deci o obligaţie
caracteristică a operaţiunii de transport de bunuri, având natura juridică a unei trăsături
esenţiale a operaţiunii de transport de bunuri.

Potrivit art. 1958 alin. (2) din Codul civil, cu titlu de excepţie, obligaţia de a plăti o sumă
de bani poate lipsi din configurarea operaţiunii de transport de bunuri. Excepţia este
incidentă în cazul în care persoana care şi-a asumat obligaţia de a transporta un bun
realizează activitate de transport în interes public.

În concluzie, ca regulă, pentru a fi în prezenţa operaţiunii de transport de bunuri

trebuie aumate simultan obligaţia de a transporta un bun şi obligaţia de a plăti un preţ.
Prin excepţie, pentru a fi în prezenţa unei operaţiuni de transport de bunuri este
suficientă exclusiv asumarea obligaţiei de a transporta un bun.

2.3 Obligaţia de a transporta un bun – trăsătură esenţială a operaţiunii de

transport de bunuri

Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi-a asumat obligaţia de a transporta un
bun trebuie verificată prestaţia la care s-a obligat această parte contractantă, adică obiectul
obligaţiei asumate. Dacă prestaţia la care s-a obligat partea contractantă (obiectul
obligaţiei) este o prestaţie de transport al unui bun, atunci obligaţia asumată este
obligaţia de a transporta un bun.

Pentru a fi în prezenţa unei prestaţii care să poată fi calificată drept transport al unui
bun, aceasta trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele trăsături esenţiale:3
1) prin intermediul prestaţiei să se realizeze o deplasare în spaţiu
2) deplasarea în spaţiu să vizeze un bun
3) deplasarea în spaţiu să se realizeze cu un mijloc de transport (vehicul). Potrivit art.
9 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997, mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau
fără propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special
destinate să se deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau aeriană.

2
În definiţia legală se menţionează expres că obligaţia de a transporta un bun trebuie asumată cu titlu principal.
Referirea la asumarea cu titlu principal a obligaţiei are ca scop tocmai să sublinieze faptul că această obligaţie
este o trăsătură esenţială a obiectului contractului de transport. Altfel spus, operaţiunea juridică reprezentând
obiectul contractului de transport presupune cu necesitate asumarea obligaţiei de a transporta un bun. În aceste
condiţii, în măsura în care una dintre părţile contractului îşi asumă şi obligaţia de a transporta un bun, însă nu ca
obligaţie principală, ci ca obligaţie accesorie, alături de o altă obligaţie principală, contractul încheiat nu poate
fi calificat drept contract de transport. Raţiunea este aceea că obligaţia de a transporta un bun nu caracterizează
obiectul acestui contract, fiind doar un element de conţinut al contractului.
3
Cele patru trăsături esenţiale ale obiectului obligaţiei de a transporta un bun au fost conturate la nivel
doctrinar, pornind O.G. nr. 19/1997:
4) deplasarea în spaţiu să se realizeze folosindu-se infrastructura de transport (căile
de comunicaţie sau căile de transport). Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997,
infrastructurile destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de
comunicaţie rutiere, feroviare, navale şi aeriene.4

2.4 Obligaţia de a plăti un preţ – trăsătură esenţială a operaţiunii de transport

de bunuri

Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi-a asumat obligaţia de a plăti un preţ
trebuie verificată prestaţia la care s-a obligat această parte contractantă, adică obiectul
obligaţiei asumate. Dacă prestaţia la care s-a obligat partea contractantă (obiectul
obligaţiei) este o prestaţie constând în remiterea unei sume de bani atunci obligaţia
asumată este obligaţia de a plăti un preţ.

3. Părţile contractului de transport de bunuri

Din coroborarea art. 1166 cu art. 1955 şi 1977 din Codul civil, rezultă faptul că părţile
contractului de transport sunt transportatorul şi expeditorul.

Contractul de transport implică, în toate cazurile, şi existenţa unui destinatar. Acesta

poate fi o persoană identică sau diferită de persoana expeditorului 5. Deşi potrivit art. 1977 şi
1974 din Codul civil destinatarul dobândeşte drepturi şi obligaţii decurgând din
contractul de transport de bunuri, întrucât nu a participat la formarea acordului de
voinţe dintre transportator şi expeditor, la nivel doctrinar, acesta nu a fost calificat drept
parte la contract. Destinatarul a fost desemnat prin termenul de participant la contractul
de transport pentru a se evidenţia situaţia sa specială, de titular de drepturi şi obligaţii
decurgând din contract. Atât drepturile, cât şi obligaţiile sunt dobândite de către
destinatar la acelaşi moment, respectiv cel al acceptării contractului de transport sau cel al
acceptării bunurilor transportate.

3.1 Transportatorul – parte la contractul de transport

Pentru a configura cine poate încheia un contract de transport în calitate de transportator

trebuie avute în vedere prevederile Codului civil şi cele ale O. G. nr. 19/19976.
4
Schema reţelei de transport, incluzând şi infrastructura de transport, este elaborată de către:
a) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, pentru reţelele de transport de interes naţional şi european (a se
vedea art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997 şi art. 2 pct. 32 din HG nr. 76/2009 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii
b) Consiliile judeţene împreună cu consiliile locale, pentru reţelele de transport de interes local (a se vedea art.
19 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997).
5
Art. 415 din Codul comercial prevedea expres această posibilitate. Codul civil nu reia această prevedere.
6
În acest context, trebuie amintită una dintre clasificările transporturilor, respectiv clasificarea realizată în
funcţie de interesul servit. Astfel, potrivit criteriului menţionat, aşa cum rezultă din art. 20 al O.G. nr. 19/1997,
transporturile se împart în două categorii:
a) transporturi în interes public (publice)
b) transporturi în interes propriu
b 1) transporturi în folos propriu
Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu gratuit, Codul civil reglementează
indirect o limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, art. 1958 precizează faptul
că operaţiunea de transport, obiect al contractului de transport nu poate fi realizată cu titlu
gratuit decât de persoane care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii profesionale.
Privind din perspectiva O.G. nr. 19/1997, acestea sunt persoane care desfăşoară transporturi
în interes public. În concluzie, doar o persoană care desfăşoară activitate de transport în
interes public poate să încheie un contract de transport cu titlu gratuit.

Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu oneros, Codul civil nu

reglementează nicio limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, din perspectiva
actului normativ menţionat, dacă are caracter oneros, orice persoană fizică sau juridică ar
putea încheia un contract de transport asumându-şi obligaţia de a transporta un bun. Codul
civil trebuie însă coroborat cu O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 20
alin. (1) din O. G. nr. 19/1997, doar transporturile în interes public se pot executa cu
perceperea unui tarif, cele în interes propriu executându-se fără plată7. În concluzie, din
coroborarea Codului civil cu O.G. nr. 19/1997 rezultă faptul că şi în ceea ce priveşte
contractul de transport cu titlu oneros, acesta poate fi încheiat în calitate de
transportator tot doar de o persoană care desfăşoară activitate de transport în interes
public.

Sfera persoanelor care desfăşoară activitate de transport în interes public se stabileşte

pornind de la prevederile O. G. nr. 19/1997. Potrivit art. 20 din acest act normativ desfăşoară
activitate de transport în interes public orice persoană care îşi oferă serviciile de transport
către orice persoană interesată. Pentru a desfăşura în mod legal activitate de transport în

b 2) transporturi în interes personal

Transporturile în interes public sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice, caracterizate prin
aceea că transportul este oferit, în mod nediscriminatoriu, terţilor. Persoanele fizice sau juridice au ca scop să
desfăşoare activitate de transport pentru orice persoană interesată.
Transporturile în folos propriu sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice care desfăşoară o
activitate economică, caracterizate prin următoarele trăsături definitorii:
1. transportul se desfăşoară pentru satisfacerea unor nevoi apărute ca efect al desfăşurării activităţii
economice de către persoanele fizice şi juridice
2. bunurile transportate sunt destinate desfăşurării activităţii economice de către persoanele fizice şi
juridice sau sunt rezultatul acesteia
3. transportul este realizat cu mijloace de transport aflate în proprietatea sau folosinţa (în temeiul unui
contract de închiriere sau leasing) persoanei care organizează transportul.
Transporturile în interes personal sunt transporturile executate de persoane fizice, caracterizate prin aceea că
sunt destinate satisfacerii unor nevoi private ale acestora.
7
Persoanele care execută transporturi în folos propriu nu realizează această prestaţie pe bază de contract
întrucât persoana care efectuează transportul şi persoana care îl solicită sunt identice.
Persoanele care execută transporturi în interes personal se pot găsi în două situaţii:
a) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt identice, situaţie în care nu se încheie un
contract
b) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt diferite, situaţie în care se încheie un
contract, dar acesta este cu titlu gratuit şi nu are natura juridică a unui contract de transport. (art. 1958 din
Codul civil permite calificarea drept contract de transport şi a unor contracte cu titlu gratuit, dar numai dacă
acestea sunt încheiate de persoane care desfăşoară activitate de transport în interes public)
interes public, o persoană trebuie să îşi aleagă o formă de organizare (ca persoană fizică sau
juridică) şi trebuie să obţină o autorizaţie specială din partea ministerului transporturilor.

3.2 Expeditorul – parte la contractul de transport

În ceea ce priveşte expeditorul, reglementările actuale nu cuprind limitări. Astfel, orice

persoană fizică sau juridică poate să încheie un contract de transport în calitate de expeditor.

4. Încheierea contractului de transport de bunuri

Încheierea contractului de transport de bunuri presupune realizarea unui acord de voinţă

cu scopul de a da naştere unor efecte juridice, acord având ca obiect efectuarea unei
operaţiuni de transport.

La momentul încheierii contractului de transport trebuie avute în vedere, alături de

condiţiile generale (aplicabile tuturor contractelor), şi condiţiile speciale, vizând încheierea
valabilă a contractului şi probarea contractului de transport de bunuri. Nu există reglementări
particulare privind opozabilitatea contractului.

4.1 Condiţiile referitoare la validitatea contractului de transport de bunuri

Prin raportare la prevederile art. 1178 şi 1179 din Codul civil, condiţiile de validitate ale unui
contract se împart în două categorii, respectiv
a) condiţii de fond, care vizează capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor,
obiectul şi cauza
b) condiţii de formă, care vizează formalităţile cerute de lege pentru încheierea valabilă a
contractului .

Cu privire la condiţiile de fond, în materia contractului de transport de bunuri, sunt

reglementate condiţii speciale referitoare la capacitatea de a contracta şi la consimţământul
părţilor.

Referitor la capacitatea de a contracta, din coroborarea Codului civil cu O. G. nr. 19/1997,

rezultă o condiţie specială vizând capacitatea de folosinţă. Astfel, au vocaţia de a realiza
obiectul contractului de transport, în configurarea Codului civil, exclusiv persoanele care
desfăşoară activitate de transport în interes public. Aşa cum rezultă din cele de mai sus, pe
de o parte, potrivit art. 1958 alin. (2) din Codul civil, numai aceste persoane pot să se oblige
la a efectua transportul unui bun cu titlu gratuit. Pe de altă parte, potrivit art. 21 din O.G. nr.
19/1997, numai persoanele care desfăşoară activitate de transport în inters public pot să se
oblige la a efectua transportul unui bun contra unui preţ.
Referitor la consimţământul părţilor, potrivit art. 1958 din Codul civil se instituie o
limitare a posibilităţii de a refuza încheirea unui contractului de transport. Astfel, o
persoană care desfăşoară activitate de transport în interes public, ca regulă, are obligaţia de
a
transporta orice bun al cărui transport este solicitat. Prin exepţie, refuzul de a încheia un
contract de transport este permis doar dacă există motive întemeiate8.

Cu privire la formă, coroborarea articolelor 1178, 1179, 1956 şi 1962 din Codul civil
conduce către concluzia că, în materia contractului de transport nu este necesară îndeplinirea
vreunei formalităţi pentru încheierea contractului. Astfel, potrivit art. 1962 din Codul civil
se admite posibilitatea existenţei unui contract de transport fără a se emite un document de
transport. În plus, conform art. 1956 din acelaşi act normativ, documentul de transport are rol
probator în ceea ce priveşte contractul de transport.

4.2 Condiţiile referitoare la proba contractului de transport de bunuri

Regula în materie de probă a contractului de transport de bunuri rezultă din analiza art. 1956
din Codul civil şi a art. 20 din O. G. nr. 19/1997. Textele de lege menţionate se referă la
probarea contractului de transport prin intermediul documentului de transport. Acesta este un
înscris diferit de contractului de transport. În consecinţă, art. 1956 din Codul civil şi art. 20
din O.G. nr. 19/1997 nu pot fi interpretate în sensul că proba contractului de transport că se
poate face exclusiv cu documentul de transport ci doar ca afirmând posibilitatea de a se face
dovada contractului de transport şi printr-un alt înscris, diferit de contractului propriu-zis.
Rezultă deci că art. 1956 din Codul civil şi a art. 20 din O. G. nr. 19/1997 pot fi interpretate
extensiv, în sensul că acestea afirmă regula conform căreia contractul de transport se
probează prin înscris.

Prin excepţie, contractul de transport poate fi dovedit şi prin alte mijloace de probă.
Exemplificativ, poate fi folosită în acest scop, proba cu martori în condiţiile Codului de
procedură civilă. Potrivit art. 309 din acest act normativ este admisibilă proba cu martori în
următoarele situaţii:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru
dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de
care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate
absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

5. Emiterea documentului de transport

În materia contractului de transport, în afara contractului de transport propriu-zis, poate fi

întocmit şi un document de transport. Acesta nu se confundă cu contractul de transport, fiind
un act juridic distinct şi ulterior.

8
Codul civil nu oferă exemple de motive care ar putea fi considerate întemeiate din perspectiva refuzului
transportatorului de a încheia un contract de transport.
În măsura în care nu este întocmit un document de transport, ca regulă, în sarcina
transportatorului se naşte obligaţia de a elibera expeditorului un înscris denumit recipisă de
primire. Aceasta nu are regimul juridic al unui document de transport, având doar o funcţie
probatorie în ceea ce priveşte predarea bunurilor către transportator şi caracteristicile lor la
predare. Prin excepţie, o astfel de obligaţie nu caracerizează transportul rutier de bunuri.

5.1 Definiţia documentului de transport

Potrivit art. 1961 din Codul civil, documentul de transport este un înscris care cuprinde
semnătura expeditorului şi menţiuni referitoare la:
1. participanţii la contractul de transport
2. marfa transportată
3. preţul contractului
4. termenul de transport
5. itinerariul transportului
6. documentele suplimentare care însoţesc transportul.

În ceea ce priveşte semnătura transportatorului, aceasta nu este menţionată de art. 1961 din
Codul civil. Anumite articole se referă însă în mod expres la necesitatea semnăturii
transportatorului. Astfel, potrivit art. 1970 din Codul civil, pentru exercitarea dreptului de
modificare unilaterală a contractului de transport este necesară folosirea unui document de
transport semnat de către transportator.

5.2 Întocmirea documentului de transport

Documentul de transport se întocmeşte de către expeditor, în cel puţin 3 exemplare originale:

unul pentru transportator, unul pentru expeditor şi unul care însoţeşte bunul transportat
până la destinaţie. Sancţiunea nerespectării multiplului exemplar este reglementată prin art.
276 şi 274 din C.pr.civ. Astfel înscrisul nu mai are puterea probatorie conferită de lege, fiind
însă posibilă calificarea lui ca început de dovadă scrisă.

5.3 Clasificarea documentelor de transport

În funcţie de posibilitatea de a transmite drepturi cu privire la marfa transportată prin

transmiterea documentului de transport, potrivit Codului civil, documentele de transport
pot fi clasificate în două mari categorii:
a) documente de transport negociabile, respectiv
b) documente de transport nenegociabile.

Ca regulă, documentele de transport sunt nenegociabile. Prin excepţie (dacă există o

prevedere legală sau acordul părţilor), documentele de transport pot fi negociabile.

Aşa cum rezultă din art. 1965 din Codul civil, documentele de transport negociabile sunt
acele documente de transport care încorporează dreptul de proprietate asupra bunurilor
transportate. Acestea pot să fie transmise de la un titular la altul, prin transmiterea lor
operând totodată şi transmiterea proprietăţii asupra bunurilor la care se referă.
Documentele de transport nenegociabile nu încorporează dreptul de proprietate asupra
bunurilor transportate, având exclusiv o funcţie probatorie cu privire la existenţa bunurilor
transportate în detenţia transportatorului.

În funcţie de modul în care documentele de transport negociabile pote să fie transmise

de la un titular la altul, acestea se clasifică în două categorii:
a) documente de transport la purtător, respectiv
b) documente de transport la ordin.

Documentele de transport la purtător atestă dreptul de proprietate asupra bunurilor

transportate aparţinând persoanei care deţine documentul de transport. Persoana care
deţine documentul de transport negociabil la purtător poate transmite dreptul de proprietate
asupra bunurilor transportate prin simpla remitere a documentului de transport. Noul
deţinător al documentului de transport are două opţiuni. Astfel, poate să transmită mai
departe documentul de transport (şi odată cu acesta şi dreptul de proprietate asupra bunurilor
transportate) sau poate să solicite transportatorului predarea bunurilor transportate.

Fiind emis de către expeditor, iniţial, documentul de transport atestă dreptul de proprietate
al expeditorului asupra bunurilor transportate.

Documentele de transport la ordin atestă dreptul de proprietate asupra bunurilor

transportate aparţinând persoanei la ordinul căreia se poate transmite documentul de
transport. Această persoană poate transmite documentul de transport către o altă persoană,
care va deveni titulară a dreptului de proprietate asupra bunurilor transportate. Transmiterea
documentului de transport la ordin se face prin mecanismul girului, reglementat de Legea nr.
58/1934. Persoana care transmite documentul de transport poartă numele de girant, iar
persoana care va dobândi documentul de transport poartă numele de giratar. Giratarul are
două opţiuni. Astfel, poate să transmită mai departe documentul de transport şi odată cu
acesta dreptul de proprietate asupra bunurilor transportate sau poate solicita
transportatorului predarea bunurilor transportate.

Având în vedere prevederile Legii nr. 58/1934 şi art. 1964 şi 1965 din Codului civil,
documentul de transport la ordin poate fi de două feluri, după cum persoana la ordinul căreia
se poate transmite documentul de transport este sau nu precizată în cadrul acestuia.

În măsura în care documentul de transport este emis la ordinul unei persoane anume
precizate în cuprinsul său, atunci aceasta este persoana care are dreptul de proprietate asupra
bunurilor transportate.

Exemplificativ, documentul de transport poate fi emis la ordinul expeditorului. O astfel de

situaţie ar putea interveni atunci când bunurile transportate au făcut obiectul unui contract de
vânzare-cumpărare în cadrul căruia expeditorul avea calitatea de vânzător, iar destinatarul pe
aceea de cumpărător, respectiv transferul proprietăţii şi predarea bunurilor au fost amânate
până la plata preţului de către cumpărător. La momentul încheierii contractului de transport,
vânzătorul era în continuare proprietar asupra bunurilor vândute. Totodată cumpărătorul ar fi
putut face plata, caz în care proprietatea ar fi fost transmisă către cumpărător, iar
cumpărătorul ar fi avut dreptul să solicite predarea bunurilor. În considerarea acestui posibil
eveniment, expeditorul-vânzător emite cu acordul transportatorului un document de transport
negociabil la ordinul expeditorului. La momentul la care destinatarul-cumpărător urma să
efectueze plata expeditorul urma să gireze documentul de transport către destinatar.
Transferul proprietăţii care a operat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare la
momentul efectuării plăţii îşi găsea reflectare şi pe planul documentului de transport, ca efect
al girului acestuia.

În măsura în care documentul de transport este emis la ordin fără precizarea unei
persoane, atunci dreptul de proprietate aparţine persoanei care deţine documentul de
transport. Aceasta îl poate transmite mai departe unei alte persoane fără a o individualiza în
documentul de transport, într-un mod similar documentului de transport negociabil la
purtător sau poate transmite mai departe unei persoane individualizate. Aceasta din urmă va
putea, la rândul ei să transmită mai departe documentul de transport sau să solicite predarea
bunurilor de la transportator.

Fiind emis de către expeditor, iniţial, documentul de transport atestă dreptul de proprietate al
expeditorului asupra bunurilor transportate. Acesta poate transmite documentul de transport
unei alte persoane fără a o individualiza sau poate să transmită documentul de transport unei
persoane individualizate. La momentul transmiterii, expeditorul poartă denumirea de girant,
iar persoana care primeşte documentul de transport, denumirea de giratar. Exemplificativ,
giratar poate fi destinatarul.

5.4 Funcţiile documentului de transport

Documentul de transport are două funcţii principale, respectiv funcţia probatorie şi

funcţia de reprezentare a bunurilor transportate.

În ceea ce priveşte funcţia probatorie, aceasta caracterizează toate documentele de

transport şi se referă la faptul că documentul de transport constituie un mijloc de probă
pentru :
a) existenţa şi conţinutul contractului de transport, respectiv
b) predarea mărfurilor către transportator şi caracteristicile acestora de la momentul predării
pentru transport (natură, cantitate şi starea aparentă)

În ceea ce priveşte funcţia de reprezentare a bunurilor transportate, aceasta

caracterizează doar o parte a documentelor de transport, respectiv documentele de transport
negociabile. Funcţia se referă la faptul că posesorul legitim al documentului de transport
negociabil este titularul dreptului de proprietate asupra mărfii, putând să solicite predarea
acesteia de la transportator sau să dispună transmiterea sa mai departe către o altă persoană.
6. Caracterele juridice ale contractului de transport de bunuri

Contractul de transport se încheie, de cele mai multe ori, în legătură cu un alt contract, ca
urmare a necesitării executării acestuia din urmă9. Între cele două contracte nu există însă
decât un raport de accesorialitate economică. Din punct de vedere juridic, contractul de
transport este un act juridic principal. Raţiunea acestei calificări este aceea că, în abstract,
un contract de transport fi încheiat şi independent de încheierea altui contract, trăsătură ce nu
caracterizează actele juridice accesorii din punct de vedere juridic.

Calificarea drept act juridic principal prezintă importanţă, în special, sub aspectul
aplicabilităţii principiului accesoriun sequitur principale. Astfel, atunci când contractul de
transport este legat economic de un alt contract, între acestea nu îşi găseşte aplicabilitate
principiul menţionat. Exemplificativ, neaplicarea principiului accesorium sequitur principale
are consecinţe în materia validităţii actului juridic. Astfel, validitatea contractului de
transport nu va fi influenţată de validitatea actului juridic care a determinat încheierea sa.10

Privind contractul de transport din perspectiva art. 1971 şi urm. din Codul civil, acesta un
contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual. De asemenea, poate fi
un contract de adeziune şi un contract încheiat cu consumatorii.

Referitor la caracterul numit, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa

rezultând din art. 1168 din Codul civil, respectiv este contract reglementat legal. Contractul
de transport de bunuri beneficiază de o reglementare generală, prin Codul civil (art. 1955 –
2001), dar şi de reglementări speciale, aplicabile anumitor moduri de transport.
Exemplificativ, Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin
O.G. nr. 7/2005 (art. 34 şi urm.) configurează contractul de transport de bunuri pe căile
ferate; O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere (art. 77) coroborată cu Convenţia
referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) semnată la
Geneva, Elveţia, la 19 mai 1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972,
configurează contractul de transport de bunuri pe căile rutiere.

Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa

rezultând din art. 1172 din Codul civil, respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce
şi interdependente. Exemplificativ, obligaţia de a realiza un transport (care incumbă
transportatorului) îşi găseşte corespondent în obligaţia de a plăti preţul contractului de
transport (care incumbă expeditorului/destinatarului)

9
Exemplu: pentru executarea obligaţiei de predare derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul
încheie un contract de transport.
10
Trebuie observat totuşi că, urmare a caracterului accesoriu din punct de vedere economic, există o legătură
între cele două acte juridic. Astfel, sunt posibile două situaţii:
a) dacă invalidarea actului principal din punct de vedere economic a avut loc după executarea contractului de
transport, atunci nu are nici un impact asupra contractului de transport
b) dacă invalidarea actului principal din punct de vedere economic a avut loc înainte de executarea
contractului de transport, poate fi angajată răspunderea expeditorului pentru neexecutarea obligaţiei de
predare a bunurilor spre transport.
Referitor la caracterul oneros, în materia contractului de transport acesta reprezintă regula.
Astfel, ca principiu, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa din art. 1172 din
Codul civil, respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate. Exemplificativ, transportatorul îşi asumă obligaţia de a efectua
un transport urmărind obţinerea preţului iar expeditorul îşi asumă obligaţia de a plăti un preţ
urmărind obţinerea unei prestaţii de transport. Prin excepţie, contractul de transport are
caracter gratuit, transportatorul neurmărind să procure pentru sine un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate.

Referitor la caracterul comutativ, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa

rezultând din art. 1173 din Codul civil, respectiv încă de la momentul încheierii contractului,
pentru fiecare dintre părţile acestuia este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar
întinderea lor este determinată sau determinabilă.

Referitor la caracterul consensual, contractul de transport de bunuri îndeplineşte cerinţa

rezultând din art. 1174 alin. (2) din Codul civil, respectiv contractul se formează prin simplul
acord de voinţă. Astfel, pe de o parte, nu există nicio prevedere legală potrivit căreia
întocmirea contractului de transport în formă scrisă ar fi o condiţie pentru validitatea
contractului. În plus, din art. 1956 din Codul civil, rezultă că încheierea contractului de
transport se asociază cu emiterea documentului de transport, dar că acesta are exclusiv rol
probator. Mai mult decât atât, art. 1962 admite inclusiv posibilitatea existenţei unui contract
de transport în absenţa emiterii unui document de transport. Pe de altă parte, nu există nicio
prevedere legală potrivit căreia predarea bunurilor ce urmează a fi transportate ar constitui o
condiţie pentru validitatea contractului. Potrivit art. 1967 din Codul civil, predarea bunurilor
constituie o obligaţie a expeditorului, derivând din contractul de transport şi nu o condiţie de
validitate, de îndeplinirea căreia să depindă chiar încheierea contractului de transport.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, aceasta rezultă din faptul că un

contract de transport poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 din Codul civil. Astfel,
clauzele sale esenţiale pot fi redactate de una dintre părţi, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare.

Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, aceasta rezultă din

faptul că un contract de transport poate îndeplini cerinţele rezultând din art. 1177 din Codul
civil şi din legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor. Astfel, contractul de transport
poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii lor
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

7. Efectele contractului de transport de bunuri

Efectele contractului de transport sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Având

în vedere situaţia particulară a contractului de transport, din contractul de transport rezultă
drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţile sale, dar şi pentru destinatar (participant la
contractul de transport). Drepturile şi obligaţiile destinatarului decurgând din contractul de
transport incumbă acestuia doar dacă a acceptat contractul de transport sau bunurile
transportate (art. 1977 din Codul civil)
 7.1 Obligaţiile părţilor şi ale destinatarului. Enumerare

1. Obligaţiile expeditorului
a) Obligaţia de a preda bunurile ce urmează a fi transportate
b) Obligaţia de a ambala bunurile ce urmează a fi transportate
c) Obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport
d) Obligaţia de a preda documentele suplimentare necesare efectuării transportului
e) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport

2. Obligaţiile transportatorului
a) Obligaţia de a prelua bunurile ce urmează a fi transportate
b) Obligaţia de a elibera recipisa de primire a bunurilor transportate
c) Obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de transport
d) Obligaţia de a conserva bunurile transportate
e) Obligaţia de a respecta termenul de transport
f) Obligaţia de informare cu privire la ajungerea bunurilor transportate şi la
termenul de preluare a acestora
g) Obligaţia de predare a bunurilor transportate

3. Obligaţiile destinatarului
a) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport
b) Obligaţia de a restitui documentele de transport emise ca titluri negociabile

7.2 Obligaţiile expeditorului

a) Obligaţia de a preda bunurile ce urmează a fi transportate

- este consacrată prin art. 1967 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 punerea la dispoziţia transportatorului a bunurilor ce fac obiectul transportului la
un anumit loc şi cu respectarea anumitor condiţii.

Observaţii:
1) bunurile ce urmează a fi transportate trebuie să întrunească cerinţele calitative şi
cantitative prevăzute în documentul de transport
2) potrivit art. 1967 din Codul civil, locul şi condiţiile predării sunt cele stabilite prin
convenţia părţilor. În lipsa convenţiei părţilor, locul şi condiţiile predării sunt cele
rezultând din practicile statornicite între părţi sau din uzanţe.
3) deşi locul şi condiţiile predării bunurilor ce urmează a fi transportate reprezintă un
aspect principal ce caracterizează contractul de transport, în cuprinsul legal al
documentului de transport nu se reţine, ca menţiune distinctă obligatorie, referirea
la locul şi condiţiile predării. Documentul de transport include o menţiune
obligatorie aflată în strânsă legătură cu obligaţia de predare a bunurilor,
referitoare la „locul şi data luării în primire a bunurilor ce urmează a fi
transportate”. Situaţia poate fi interpretată în sensul că, în lumina Codului civil,
având în vedere legătura intrinsecă între cele două obligaţii, respectiv cea de
predare şi cea de preluare a
 bunului, trebuie executate simultan, iar menţiunea din documentul de transport
referitoare la locul şi data luării în primire a bunurilor ce urmează a fi transportate
vizează deopotrivă şi locul, respectiv data predării lor.
4) potrivit art. 1967 din Codul civil, este consacrată posibilitatea angajării
răspunderii expeditorului, de către transportator, pentru întârzierea în
executarea acestei obligaţii.
5) Potrivit art. 1961 din Codul civil, este consacrată posibilitatea atragerii
răspunderii expeditorului pentru prejudicii cauzate de viciile proprii ale
bunului transportat. În materie Codul civil introduce o distincţie între două
situaţii:
a) prejudiciul este suferit de către transportator
b) prejudiciul este suferit de către un terţ
În prima situaţie, transportatorul are o acţiune împotriva expeditorului, ambii
acţionând în calitate de părţi la contractul de transport
În cea de-a doua situaţie, terţul nu are o acţiune împotriva expeditorului. Acesta
se poate îndrepta împotriva transportatorului care, la rândul său, va avea drept de
regres împotriva expeditorului.

Analizând cea de-a doua situaţie din perspectiva opiniilor doctrinare referitoare la
situaţia juridică a destinatarului, rezultă următoarele:
a) dacă destinatarul este calificat drept parte la contractul de
transport, atunci acesta va avea o acţiune împotriva expeditorului
pentru prejudiciile cauzate de viciile proprii ale bunului transportat
b) dacă destinatarul este calificat drept terţ la contractul de transport,
atunci acesta nu va avea o acţiune împotriva expeditorului, urmând
a se adresa împotriva transportatorului pentru repararea
prejudiciilor cauzate de viciile proprii ale bunului transportat.

b) Obligaţia de a ambala bunurile ce urmează a fi transportate

- este consacrată prin art. 1966 din Codul civil
- obligaţia presupune două prestaţii principale:
 alegerea unui ambalaj corespunzător naturii bunului şi a modului de transportare
 alegerea unui mod de ambalare corespunzător naturii bunului şi a modului de
transportare

Observaţii:
1) potrivit art. 1966 alin. (2), este consacrată în mod expres, posibilitatea de a fi
angajată răspunderea expeditorului, de către transportator, pentru ambalarea
neadecvată a bunurilor supuse transportului. Mecanismul răspunderii este similar
cu acela aplicabil în caz de răspundere pentru viciile lucrului transportat.

c) Obligaţia de a întocmi şi preda documentul de transport

- este consacrată, indirect, prin art. 1961 din Codul civil şi direct de art. 1967 din Codul
civil
- obligaţia presupune două prestaţii principale:
  întocmirea documentului de transport cu respectarea cuprinsului legal al acestuia
(precizat în art. 1961 alin. (2) din Codul civil) şi a numărului de exemplare în care
trebuie să fie întocmit documentul (precizat în art. 1962 alin. (1) din Codul civil)
şi
 predarea documentului de transport.

Observaţii:
1) potrivit art. 1961 alin. (3) din Codul civil este consacrată expres, posibilitatea de
a fi angajată răspunderea expeditorului, de către transportator, pentru
omisiunile, insuficienţa ori inexactitatea menţiunilor din documentul de transport.
Mecanismul răspunderii este similar cu acela aplicabil în caz de răspundere pentru
viciile lucrului transportat.

d) Obligaţia de a preda documentele suplimentare necesare efectuării transportului

- este consacrată, indirect, prin art. 1961 din Codul civil
- obligaţia presupune trei prestaţii principale:
 obţinerea documentelor suplimentare vamale, sanitare, fiscale sau de altă
natură, necesare efectuării transportului
 depunerea tuturor diligenţelor necesare pentru ca acestea să fie completate cu
respectarea dispoziţiilor legale aplicabile lor
 predarea documentelor suplimentare

Observaţii:
1) Referitor la completarea documentelor este consacrată expres posibilitatea
angajării răspunderii expeditorului, de către transportator, pentru omisiunile,
insuficienţa ori inexactitatea menţiunilor din documentele suplimentare (art. 1961
alin. (3) din Codul civil). Mecanismul răspunderii este similar cu acela aplicabil în
caz de răspundere pentru viciile lucrului transportat.

e) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport

- este consacrată prin art. 1978 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 suportarea preţului contractului de transport. Preţul contractului de transport
este alcătuit din mai multe elemente componente:
 preţul transportului – acesta vizează remunerarea transportului propriu-zis
(deplasării în spaţiu)
 preţul serviciilor accesorii prestate – acesta vizează remunerarea
transportatorului pentru efectuarea de către acesta a unor operaţiuni conexe
transportului sau acoperirea costurilor generate de efectuarea, de către ale
persoane decât transportatorul, a unor astfel de operaţiuni (ex. încărcarea,
descărcarea, stivuirea, depozitarea, asigurarea mărfurilor, grevarea mărfurilor
de un ramburs11 etc.)
 alte cheltuieli – acesta vizează acoperirea unor cheltuieli apărute pe
parcursul derulării contractului de transport (ex. cheltuieli generate de
11
Ramburs - procedeul prin care expeditorul foloseşte serviciile operatorului de transport pentru încasarea de la
destinatar a contravalorii mărfii transportate.
 returnarea bunurilor către expeditor, în caz de refuz al preluării lor de către
destinatar12, cheltuielile generate de executarea dispoziţiilor ulterioare ale
expeditorului13 etc.)

Observaţii:

1) Pornind de la structura preţului contractului de transport, Codul civil a instituit 2

reguli cu privire la suportarea preţului contractului de transport. Astfel:
a) preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile generate de
operaţiuni efectuate anterior începerii deplasării sunt în sarcina expeditorului
b) cheltuielile generate de operaţiuni efectuate ulterior începerii deplasării sunt în
sarcina destinatarului
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la prima regulă. Astfel, în ceea ce
priveşte obligaţia expeditorului de a plăti preţul contractului de transport, Codul
civil stabileşte următoarele:
a) scadenţa şi locul plăţii sunt reprezentate, ca regulă, de momentul şi locul
predării bunurilor pentru transport
b) părţile pot deroga cu privire la caracteristicile obligaţiei de plată a preţului
(ex. părţile pot să prevadă obligaţia destinatarului de a plăti preţul contractului
de transport)
c) Codul civil reglementează cu privire la o anumită derogare, referitoare la
scadenţa şi locul plăţii, respectiv cu privire la cazul în care scadenţa şi locul
plăţii sunt reprezentate de ajungerea la destinaţie. Pentru această situaţie
particulară, executarea obligaţiei de plată a preţului este pusă în sarcina unei
alte persoane decât titularul său, respectiv în sarcina destinatarului. Mai
mult, se prevede şi faptul că, în caz de neexecutare din partea destinatarului,
acestuia i se poate opune excepţia de neexecutare. Astfel, dacă destinatarul nu
plăteşte transportatorul îi poate refuza predarea bunurilor. În plus, în măsura
în care transportatorul nu ar invoca excepţia de neeexecutare, ar suporta
consecinţele reglementate expres de Codul civil:
- posibilitatea de a i se angaja răspunderea faţă de expeditor şi transportatorii
anteriori14
- pierderea dreptului de regres15.
12
Art. 1981 alin. (1) din Codul civil.
13
Art. 1973 din Codul civil.
14
Ex.:
- transportatorul avea de încasat un ramburs pentru expeditor. Predarea bunurilor fără încasarea
rambursului de la destinatar constituie fapta ilicită pe baza căreia expeditorul îl poate trage la
răspundere pe transportator, urmând să obţină de la acesta contravaloarea rambursului.
- ultimul transportator avea de încasat preţul pentru transportatorii anterior implicaţi în realizarea
deplasării bunurilor. Predarea bunurilor fără încasarea preţului cuvenit acestor transportatori constituie
fapta ilicită pe baza căreia aceşti transportori îl poate trage la răspundere pe ultimul transportator,
urmând să obţină de la acesta preţul contractului de transport care li se cuvine.
15
Probabil că este avută în vedere ipoteza caracterizată prin următoarele trăsături:
- obligaţia de plată a preţului aparţine expeditorului şi trebuie executată de către destinatar
- ultimul transportator a predat bunurile transportate fără încasarea preţului contractului cuvenit
transportatorilor anteriori şi i s-a angajat răspunderea de către aceştia din urmă
Pierderea dreptului de regres se referă, probabil, la dreptul ultimului transportator de a se îndrepta împotriva
titularului obligaţiei de plată a preţului contractului de transport, respectiv expeditorul.
 Codul civil prevede însă posibilitatea transportatorului de a se îndrepta cu o
acţiune împotriva destinatarului16.

2) în măsura în care preţul transportului a fost stabilit în funcţie de caracteristici ale

bunului transportat precum natura şi valoarea acestora, iar documentul de
transport nu reflectă realitatea cu privire la aceste caracteristici, transportatorul
are dreptul la plata preţului care ar fi fost cuvenit potrivit naturii şi valorii
reale a bunurilor transportate (art. 1978 alin. (2) din Codul civil)

7.3 Obligaţiile transportatorului

a) Obligaţia de a prelua bunurile ce urmează a fi transportate

- nu este consacrată expres din Codul civil. Existenţa ei rezultă, pe cale de interpretare,
din mai multe articole ale Codului civil:
 art. 1967 din Codul civil reglementează obligaţia expeditorului de a preda
bunurile ce urmează a fi transportate, către transportator. Prin raportare la
această obligaţie, apare ca intrinsec necesară existenţa obligaţiei
transportatorului de a prelua de la expeditor, bunurile ce urmează a fi
transportate
 art. 1961 alin. (2) din Codul civil prevede ca menţiune pe care trebuie să o
cuprindă documentul de transport, pe aceea referitoare la „locul şi data luării
în primire a bunurilor ce urmează a fi transportate”
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 luarea în stăpânire a bunurilor ce urmează a fi transportate, puse la dispoziţie
de către expeditor.

Observaţii:
1) transportatorul este un detentor precar al mărfii transportate având în vedere
faptul că preluarea bunurilor de la expeditor are ca scop predarea lor către
destinatar (art. 918 din Codul civil)
2) în calitate de detentor precar, transportatorul este titular al acţiunilor posesorii
reglementate de Codul civil prin art. 949 şi urm. din Codul civil. În concret însă,
exercitarea acestora presupune stăpânirea bunului pentru o perioadă de cel puţin 1
an, situaţie care este foarte puţin probabil să fie incidentă în privinţa
transportatorului.

b) Obligaţia de a elibera recipisa de primire a bunurilor transportate

- este consacrată prin art. 1962 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie două prestaţii principale:
 întocmirea recipisei de primire, cu respectarea cuprinsului legal al acestuia.
Pentru stabilirea acestuia, art. 1962 din Codul civil trimite la art. 1961 alin. (2) din
16
Un alt argument pentru care executarea obligaţiei de plată a preţului se apropie de o obligaţie de sine
stătătoare. Neefectuarea plăţii permite atragerea răspunderii celui care nu a realizat această operaţiune, deşi
obligaţia de plată a preţului are un alt titular.
 Codul civil. Având în vedere scopul întocmirii recipisei de primire (rezultând din
art. 1961 alin. (3) din Codul civil), trimiterea la art. 1961 alin. (2) trebuie
considerată ca vizând menţiunile privind marfa ce urmează a fi transportată.
 predarea recipisei de primire. Aceasta devine scadentă la momentul preluării, de
către transportator, a bunurilor ce fac obiectul transportului (art. 1962 alin. (1) din
Codul civil)

Observaţie:
1) obligaţia nu caracterizează transportatorul rutier

c) Obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de transport de la locul

de plecare la cel de destinaţie
- este consacrată prin art. 1968 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 realizarea prestaţiei de transport17 de la punctul de plecare până la cel de
destinaţie. Atât punctul de plecare, cât şi cel de destinaţie sunt menţiuni pe care
trebuie să le cuprindă documentul de transport.

Observaţii:
1) ca regulă, obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de
transport este o obligaţie de rezultat (art. 1958 alin. (2) din Codul civil)18, dacă
transportul este realizat cu titlu oneros
2) prin excepţie, obligaţia de a transporta bunurile la care se referă contractul de
transport este o obligaţie de mijloace (art. 1958 alin. (2) din Codul civil) 19, dacă
transportul este realizat cu titlu gratuit

d) Obligaţia de a conserva bunurile transportate

- este consacrată indirect, prin art. 1984 din Codul civil. Acesta reglementează
răspunderea transportatorului pentru prejudiciul cauzat prin pierderea, alterarea sau
deteriorarea bunurilor supuse transportului. În plus, obligaţia de conservare a
bunurilor supuse transportului rezultă şi din coroborarea art. 1976 cu art. 1485 din
Codul civil. Astfel, art. 1976 din Codul civil reglementează expres obligaţia
transportatorului de a preda bunul transportat, iar art. 1485 din acelaşi act normativ
prevede faptul că obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe
aceea de a-l conserva până la predare.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul
de transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:

17
Realizarea prestaţiei de transport presupune executarea deplasării în spaţiu, a bunului ce face obiectul
transportului, pe infrastructura de transport, cu un mijloc de transport adecvat.
18
Potrivit art. 1481 alin. (1) din Codul civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis.
19
Potrivit art. 1481 alin. (2) din Codul civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
  menţinerea cantităţii şi calităţii bunurilor supuse transportului, aşa cum acestea
sunt precizate în documentul de transport de la momentul predării bunurilor
pentru transport şi până la momentul predării lor către destinatar.

e) Obligaţia de a respecta termenul de transport

- este consacrată direct prin art. 1969 şi art. 1976 din Codul civil. Obligaţia este
consacrată şi indirect, în art. 1992 din Codul civil, prin reglementarea răspunderii
transportatorului depăşirea termenului de transport (întârziere).
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 punerea la dispoziţia destinatarului (predarea) a bunurilor transportate, la
momentul stabilit de părţile contractului de transport 20. Termenul de transport
este una dintre menţiunile care trebuie să figureze în documentul de transport.
Observaţie:
1) în situaţia în care termenul de transport nu a fost determinat de către părţi, pentru
stabilirea sa se va ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele
aplicate la locul de plecare, iar în lipsa acestora se va determina potrivit
împrejurărilor.

f) Obligaţia de informare cu privire la ajungerea bunurilor transportate şi la termenul de

preluare a acestora
- este consacrată direct prin art. 1976 din Codul civil.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul
de transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 înştiinţarea destinatarului cu privire la sosirea bunurilor transportate şi la
termenul de preluare a acestora.

Observaţie:
1) obligaţia nu există în sarcina transportatorului dacă predarea bunurilor se face la
domiciliul sau sediul destinatarului

g) Obligaţia de predare a bunurilor transportate

- este consacrată direct prin art. 1976 din Codul civil.
- dreptul corelativ aparţine expeditorului. Dreptul corelativ poate aparţine şi
destinatarului, după cum acesta va dobândi sau nu drepturi decurgând din contractul
de transport, conform art. 1977 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 punerea la dispoziţia destinatarului a bunurilor transportate.

Observaţii:
1) obligaţia trebuie executată la locul stabilit prin contract. Printre menţiunile care
trebuie să fie incluse în documentul de transport se numără şi locul de destinaţie.
În absenţa unor prevederi contractuale, locul predării bunurilor transportate este
20
În lipsa termenului stabilit de părţi, acesta se determină ţinând seama de practicile statornicite între acestea,
uzanţele aplicate la locul de plecare sau, în lipsa acestora, potrivit împrejurărilor.
 cel care rezultă din practicile statornicite între părţi ori din uzanţe. În lipsă, locul
predării bunurilor transportate este domiciliul sau sediul destinatarului.
2) obligaţia trebuie executată la termenul stabilit prin contract (termenul de
transport)
3) în măsura în care destinatarul acceptă contractul de transport sau bunurile
transportate, la preluarea acestora are dreptul să ceară să se constate identitatea,
calitatea şi starea bunurilor transportate. Constatarea se poate face de către
destinatar şi transportator sau de către instanţa de judecată, prin intermediul unor
experţi (art. 1979 din Codul civil).
4) în situaţia în care, din orice motiv, dar fără a exista culpa transportatorului, acesta
nu poate preda bunurile transportate destinatarului, devin aplicabile
dispoziţiile art. 1981 din Codul civil. Potrivit acestora, trebuie făcută distincţia
între două situaţii:
5) nu există o urgenţă legată de bunurile transportate, caz în care transportatorul
trebuie să solicite instrucţiuni expeditorului. În absenţa acestora, transportatorul
va proceda fie la returnarea bunurilor transportate către expeditor, fie la vânzarea
acestora.
6) există o urgenţă legată de bunurile transportate, caz în care transportatorul nu
trebuie să solicite instrucţiuni expeditorului, procedând direct la returnarea
bunurilor transportate către expeditor sau la vinderea acestora.
În ceea ce priveşte returnarea bunurilor transportate, acesta are loc pe cheltuiala
expeditorului.
În ceea ce priveşte vinderea bunurilor transportate, aceasta are loc potrivit
regulilor din materia vânzării directe (art. 1726 din Codul civil).

7.4 Obligaţiile destinatarului21

a) Obligaţia de plată a preţului contractului de transport

- este consacrată prin art. 1955 şi 1978 din Codul civil.
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 suportarea preţului contractului de transport

Observaţii:
1) în absenţa unor prevederi speciale în contract, obligaţia de a plăti preţul
serviciilor accesorii prestate şi a altor cheltuieli aferente unor operaţiuni
efectuate pe parcursul deplasării incumbă destinatarului (art. 1978 alin. (3) din
Codul civil)
2) părţile contractului pot conveni ca întregul preţ al contractului de transport
să incumbe destinatarului (art. 1978 alin. (1) şi art. 1955 din Codul civil).
Clauza prin care părţile convin ca preţul contractului să fie plătit de către
destinatar a fost denumită, în doctrină, „clauză de plată transmisă”
3) deşi nu se prevede expres, în măsura în care destinatarul nu acceptă
contractul de transport sau bunurile transportate, obligaţia de plată a

21
Destinatarul dobândeşte acele drepturi şi obligaţii special prevăzute în favoarea/în sarcina acestuia prin
contractul de transport sau prin lege.
 preţului trebuie considerată ca fiind o obligaţie ce incumbă expeditorului, în
calitate de cocontractant într-un contract cu titlu oneros.
4) chiar dacă destinatarului nu îi incumbă obligaţia de plată a preţului, acesta poate
fi ţinut să execute obligaţia ce îl are ca titular pe expeditor (art. 1980 din
Codul civil)
5) pentru garantarea creanţelor izvorâte din contractul de transport, transportatorul
are drepturile unui creditor gajist. Acestea se pot exercita cât timp transportatorul
deţine bunul, precum şi în 24 de ore de la predarea bunului către destinatar, dacă
acesta din urmă se mai află în detenţia bunului.

b) Obligaţia de a restitui documentele de transport emise ca titluri negociabile

- este consacrată prin art. 1976 din Codul civil
- obligaţia presupune o prestaţie principală:
 punerea la dispoziţia transportatorului a documentului de transport emis la ordin
sau la purtător.

Observaţii:
1) obligaţia este scadentă la momentul preluării, de către destinatar, a bunurilor
transportate

8. Modificarea contractului de transport

Potrivit art. 1270 din Codul civil, un contract poate fi modificat prin voinţa părţilor sau „din
cauze autorizate de lege”. În materia contractului de transport sunt reglementate cauze
autorizate de lege, care conduc la modificarea unilaterală a contractului de transport. Se
încadrează în această categorie:

1) modificarea contractului de transport prin mecanismul „dreptului la contraordin” sau

„al dreptului de dispoziţie ulterioară”
2) modificarea contractului de transport în situaţia intervenirii unor împiedicări la
executarea transportului

8.1 Dreptul la contraordin/Dreptul de dispoziţie ulterioară

Codul civil reglementează posibilitatea unuia dintre participanţii la contractul de transport,

expeditorul sau destinatarului, de a modifica unilateral cauzele contractuale referitoare la
executarea transportului. Dreptul este configurat prin două articole, respectiv art. 1970 şi art.
1973 din Codul civil. În materie sunt incidente şi art. 1974-1975 din Codul civil.

A) Conţinutul dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Dreptul la contraordin conferă titularului său următoarele prerogative:

1) posibilitatea de a retrage bunul ce face obiectul transportului (înainte de a fi început
deplasarea propriu-zisă)
2) posibilitatea de a amâna predarea bunului ce face obiectul transportului către destinatar
3) posibilitatea de a suspenda transportului şi de a cere restituirea bunurilor
4) posibilitatea de a suspenda transportul şi de a cere predarea bunurilor transportate altei
persoane decât celei menţionate în documentul de transport
5) posibilitatea de a schimba locul de destinaţie
6) posibilitatea de a suspenda transportul şi de a dispune de bunurile transportate cum va
crede de cuviinţă

Observaţie:

1) Abstractizând prerogativele menţionate rezultă faptul că dreptul la contraordin conferă

titularului dreptul de a modifica în mod unilateral contractul de transport

B) Titularul dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Titularul dreptului la contraordin pot fi expeditorul sau destinatarul. Prin raportare la

dispoziţiile art. 1973 şi 1974 din Codul civil, ca regulă, expeditorul este titularul dreptului
la contraordin.

Prin excepţie, destinatarul este titularul dreptului la contraordin în următoarele situaţii

reglementate de art. 1974 din Codul civil:

a) expeditorul i-a predat destinatarului duplicatul documentului de transport (deşi nu este

specificat în Codul civil, din interpretarea dispoziţiilor acestuia în lumina terminologiei
consacrate prin actele normative speciale reglementând contracte de transport speciale,
duplicatul este exemplarul original al documentului de transport destinat expeditorului)
a) destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din
contractul de transport, potrivit art. 1977. Acest din urmă articol face referire la două
momente de la care destinatarul devine titular al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din
contractul de transport, respectiv:
 momentul acceptării contractului de transport
 momentul acceptării bunurilor transportate
Rezultă deci că primul act prin care destinatarul îşi manifestă voinţa de a-şi
valorifica drepturile ce rezultă din art. 1977 este acela prin care face să se nască
drepturile în favoarea sa. Deci destinatarul poate deveni titular al dreptului la
contraordin de la momentul la care acceptă contractul de transport sau acceptă
bunurile transportate.
Momentul acceptării bunurilor transportate trebuie privit ca un moment diferit de cel al
solicitării predării bunurilor. Aceasta întrucât, potrivit art. 1970 alin. (3) din Codul civil,
dreptul la contraordin încetează la momentul la care destinatarul a cerut predarea
bunurilor.
În concluzie, destinatarul devine titular al dreptului la contraordin la acela dintre
următoarele momente care intervine mai întâi:
 expeditorul i-a predat destinatarului duplicatul documentului de transport
 destinatarul a acceptat contractul de transport
  destinatarul a acceptat bunurile transportate

Corelativ, în sarcina transportatorului se naşte obligaţia de a executa contraordinul.

Observaţii:
1) exercitarea dreptului la contraordin dă naştere, în sarcina titularului său, a obligaţiei de a
plăti transportatorului:
- preţul părţii efectuate din transport
- taxele datorate ca urmare a executării contraordinului
- cheltuielile pricinuite de executarea contraordinului
- contravaloarea daunelor care sunt consecinţa imediată a contraordinului.

2) transportatorul poate refuza executarea obligaţiei în următoarele situaţii:

- executarea contraordinului ar fi de natură să tulbure grav bunul mers al exploatării
- sporul de taxe şi cheltuieli implicate de schimbarea
destinaţiei nu ar fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel
- executarea contraordinului nu mai este posibilă

3) refuzul executării contraordinului dă naştere, în sarcina transportatorului, la obligaţia de

informare a persoanei de la care contraordinul a fost primit.

4) Art. 1970 din Codul civil prevede expres posibilitatea angajării răspunderii
transportatorului pentru executarea unui contraordin dat cu nerespectarea acestui
articol.

C) Exercitarea dreptului la contraordin/Dreptului de dispoziţie ulterioară

Exercitarea dreptului la contraordin implică respectarea unor condiţii de formă. Coroborând

art. 1970 şi 1973, contraordinul trebuie să îmbrace forma scrisă, ca o condiţie ad
probationem. Astfel, modificările ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul
de transport semnat de transportator sau pe recipisa de primire, sub o nouă semnătură a
transportatorului.

În plus, se instituie regula conform căreia prin exercitarea dreptului la contraordin nu poate fi
divizat transportul.

8.2 Împiedicarea la executarea transportului

Codul civil reglementează împiedicarea executării transportului prin art. 1971-1972. Pe baza
acestora, împiedicarea la executarea transportului poate fi clasificată în două categorii;
a) împiedicare relativă la executarea transportului – situaţia în care continuarea
transportului şi ajungerea la destinaţie sunt posibile, dar cu schimbarea itinerariului şi a
termenului de executare a transportului, stabilite prin contractul de transport
b) împiedicare absolută la executarea transportului – situaţia în care continuarea
transportului şi ajungerea la destinaţie nu mai sunt posibile.

În cazul intervenirii unei împiedicări la executarea transportului, desfăşurarea raporturilor

contractuale dintre părţile contractului de transport nu mai poate avea loc conform celor
convenite de părţi. Pentru aceste situaţii, Codul civil reglementează posibilitatea uneia dintre
părţile contractante de a modifica anumite aspecte ce configurează drepturile şi obligaţiile
reciproce. Modificarea nu este rezultatul unui nou acord de voinţă între expeditor şi
transportator, motiv pentru care posibilitatea conferită de Codul civil are natura juridică a
unui drept de a modifica unilateral contractul de transport. De asemenea, este reglementată
posibilitatea expeditorului de a denunţa unilateral contractul de transport.

Împiedicarea la executarea transportului era denumită, sub imperiul C. Com., transport

deficitar. În categoria menţionată erau însă integral numai acele situaţii în care, fără a exista
culpa transportatorului demararea sau derularea transportului nu mai era posibilă sau ar fi
fost peste măsură întârziată. În prezent, împiedicarea la transport acoperă si situaţiile generate
de culpa transportatorului.

A) Drepturile transportatorului în caz de împiedicare la executarea transportului

Drepturile transportatorului diferă, după cum împiedicarea are caracter relativ sau absolut.

1) În caz de împiedicare relativă la executarea transportului, transportatorul are:

- dreptul de a modifica itinerariul astfel încât bunurile să ajungă la destinaţie.

Acest drept se naşte însă numai în măsura transportatorul nu a beneficiat, din partea
expeditorului, de instrucţiuni aplicabile în cazul intervenirii unei situaţii de împiedicare
relativă la executarea transportului. Codul civil face referire la instrucţiuni solicitate de
transportatorul aflat într-o situaţie de împiedicare relativă la executarea transportului.

Observaţii:
1) exercitarea dreptului menţionat conferă transportatorului dreptul la plata preţului
contractului de transport pentru ruta efectiv parcursă, dar numai în situaţia în care
intervenirea situaţiei de împiedicare la transport nu îi este imputabilă.

2) În caz de împiedicare absolută la executarea transportului, transportatorul are următoarele

drepturi:
 dreptul de a păstra bunul în depozitele sale ori în depozitele unui terţ
 dreptul de a valorifica bunul.

Aceste drepturi se nasc în măsura în care transportatorul nu a beneficiat, din partea

expeditorului, de instrucţiuni aplicabile în cazul intervenirii unei situaţii de împiedicare
absolută la executarea transportului. Codul civil face referire la instrucţiuni ce ar fi putut fi
prevăzute în documentul de transport sau la cele solicitate de către transportator, ca urmare a
inexistenţei sau imposibilităţii de aplicare a celor prevăzute în documentul de transport.
Observaţii:
1) transportatorul nu are posibilitatea de alegere între cele două drepturi. Astfel, potrivit
art. 1972 alin. (1) din Codul civil., valorificarea bunurilor nu poate interveni decât în situaţia
în care:
- depozitarea bunurilor nu este posibilă sau
- chiar dacă depozitarea este posibilă, fie bunul se poate altera ori deteriora, fie
valoarea acestuia nu poate acoperi drepturile băneşti datorate transportatorului
potrivit contractului.
2) în cazul valorificării bunurilor, Codul civil instituie două reguli ce configurează regimul
juridic al preţului obţinut din vânzare:
- din preţul obţinut, trebuie scăzute, cu prioritate, drepturile băneşti ale
transportatorului. În măsura în care preţul obţinut nu a fost suficient pentru acoperirea
drepturilor băneşti ale transportatorului, expeditorul are obligaţia să suporte diferenţa.
- restul de preţ (după scăderea drepturilor băneşti ale
transportatorului), trebuie pus la dispoziţia expeditorului.

B) Dreptul expeditorului în caz de împiedicare la executarea transportului

În caz de împiedicare la executarea transportului, potrivit art. 1971 alin. (3), expeditorul are:
 dreptul de a denunţa unilateral contractul de transport.

Observaţii:
 exercitarea dreptului menţionat conferă transportatorului dreptul la plata
preţului contractului de transport în proporţie cu parcursul efectuat.

9. Angajarea răspunderii întemeiată pe contractul de transport

Codul civil consacră expres posibilitatea angajării răspunderii pentru ambele părţi
contractante:

a) posibilitatea atragerii răspunderii expeditorului este prevăzută prin mai multe

articole. Exemplificativ, pot fi menţionate:
 art. 1961 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de omisiunile,
insuficienţele sau inexactităţile menţiunilor din documentele de transport sau din
documentele suplimentare
 art. 1966 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ambalajul
necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport
 art. 1997: răspunderea pentru pagube cauzate de natura sau viciul lucrurilor predate
pentru transport

b) posibilitatea atragerii răspunderii transportatorului este prevăzută prin mai multe

articole.
 art. 1959 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de întârzierea
ajungerii la destinaţie
  art. 1984 din Codul civil: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de pierderea (totală
sau parţială), de alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate sau de întârzierea
livrării bunurilor
 art. 1992 din Codul civil: răspunderea pentru neefectuarea transportului sau prin
depăşirea termenului de transport.

Observaţii:
1) aspecte particulare cu privire la atragerea răspunderii părţilor contractante sunt
reglementate în materia răspunderii transportatorului pentru prejudiciile cauzate de
pierderea, respectiv pentru avarierea sau deteriorarea bunurilor transportate
2) consacrarea posibilităţii atragerii răspunderii pentru anumite fapte nu exclude
posibilitatea atragerii răspunderii pentru încălcarea oricărei obligaţii care incumbă
părţilor potrivit contractului de transport
3) în măsura în care se urmăreşte angajarea răspunderii, dispoziţiile Codului civil trebuie
coroborate cu acelea ale Codului de procedură civilă pentru a se determina:
 dacă trebuie urmată vreo procedură prealabilă (ex. medierea),
 care este instanţa competentă să judece litigiul
 care sunt cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de chemare în
judecată
 care este procedura de judecată
 care este regimul juridic al hotărârii judecătoreşti pronunţate (căi de atac, punere
în executare etc.)

9.1 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru pierderea

bunurilor transportate

Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a transportatorului pentru pierderea bunurilor,

trebuie să fie îndeplinite condiţiile răspunderii, consacrate prin noul Cod civil (art. 1349 şi
urm.):
 fapta ilicită
 prejudiciu
 legătură de cauzalitate
 vinovăţie

De asemenea, trebuie să nu fie incidente niciuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere

sau de decădere din dreptul de a fi despăgubit.
Referitor la fapta ilicită, aceasta este reprezentată de orice acţiune sau omisiune prin care se
aduce atingere obligaţiei de conservare a bunului, cu consecinţa pierderii acestuia.

Cu privire la prejudiciu, acesta este reprezentat de bunurile pierdute şi de preţul

contractului de transport plătit aferent bunurilor pierdute.

Evaluarea prejudiciului se realizează potrivit art. 1985 şi art. 1986 din Codul civil, astfel:
 bunurile pierdute sunt evaluate la valoarea reală, de la locul predării bunurilor
pentru transport
  preţul contractului de transport include preţul transportului, al serviciilor accesorii
şi cheltuielile plătite, proporţional cu valoarea bunurilor pierdute.

Observaţii:
1) acoperirea prejudiciului poate fi limitată prin declararea valorii bunului la predare.
Opţiunea pentru declararea valorii bunului la predare este un mecanism de limitare a
răspunderii întrucât, în conformitate cu art. 1987 din Codul civil, dacă valoarea reală a
bunului este mai mică decât valoarea declarată, despăgubirea se calculează în raport cu
valoarea reală.

În plus, în cazul transportului de documente, sume de bani în numerar, titluri de valoare,

bijuterii sau alte bunuri de mare valoare, dacă se declară o valoare a bunului la predare
mai mare decât valoarea reală, transportatorul este exonerat de răspundere.

2) acoperirea prejudiciului poate fi limitată de legile speciale. În măsura în care o lege

specială prevede acoperirea prejudiciului într-un cuantum mai mic, nu se pot acorda
despăgubirii mai mari în baza Codului civil. (art. 1989 din Codul civil)

3) acoperirea prejudiciului poate fi agravată în cazul în care transportatorul a acţionat cu

intenţie sau culpă gravă (art. 1990 din Codul civil). În acest caz, despăgubirea nu mai
cunoaşte limitările de răspundere incidente în situaţia declarării valorii bunurilor
transportate sau a existenţei unui prag de acoperire a prejudiciului în legile speciale. De
asemenea, nu va mai opera exonerarea de răspundere incidentă în situaţia declarării
valorii bunurilor supuse transportului, în mod necorespunzător.

Cu privire la vinovăţie, aceasta este posibilă sub orice formă. Intenţia şi culpa gravă atrag
agravarea răspunderii transportatorului.

Cu privire la cauzele exoneratoare de răspundere, acestea sunt reglementate prin art. 1991
din Codul civil.

Cu privire la cauzele de decădere, acestea sunt reglementate prin art. 1994 din Codul civil:
 ca regulă, primirea fără rezerve a bunurilor transportate are ca efect decăderea din
dreptul de a formula pretenţii împotriva transportatorului. Tocmai de aceea, art. 1979
prevede dreptul destinatarului de a cere să se constate, la primirea bunurilor, identitatea,
cantitatea şi starea bunurilor transportate.
 prin excepţie, în cazul în care pierderea nu putea fi descoperită la primirea bunului,
decăderea nu operează chiar dacă transportul a fost primit fără rezerve. Daunele
interese pot fi cerute şi în această situaţie, cu condiţia ca cel îndreptăţit să fi adus la
cunoştinţa transportatorului pierderea de îndată ce a descoperit-o, dar nu mai târziu de 5
zile de la primirea bunului sau de 6 ore, dacă transportul a vizat bunuri perisabile sau
animale vii.
 prin excepţie, decăderea nu operează nici în situaţia în care transportatorul a acţionat cu
intenţie sau culpă gravă.

9.2 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru deteriorarea

sau avarierea bunurilor transportate
Regimul juridic al răspunderii pentru deteriorarea sau avarierea bunurilor transportate este
similar celui al răspunderii pentru pierderea mărfurilor.

Cu privire la prejudiciu, transportatorul va acoperi scăderea de valoare a bunurilor, precum

şi preţul contractului de transport, proporţional cu diminuarea valorii cauzată de alterarea sau
deteriorarea acestora.

9.3 Angajarea răspunderii contractuale a transportatorului pentru neefectuarea

sau pentru depăşirea termenului de transport

Ca principiu, în Codul civil nu sunt prevăzute reguli speciale în ceea ce priveşte angajarea
răspunderi transportatorului pentru neefectuarea sau depăşirea termenului de transport.

Prin excepţie, referitor la cauzele exoneratoare de răspundere, acestea sunt reglementate

prin art. nr. 1959 alin. (2) din Codul civil (caz fortuit sau forţa majoră).

Prin excepţie, referitor la decădere, se reglementează expres decăderea din dreptul de a

formula pretenţii împotriva transportatorului pentru cei care primesc bunurile transportate
fără rezerve.