UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Secţia Teologie-Pastorală

Ortodoxia în contextul
integrării europene
- Contribuţii pastoral-misionare la înţelegerea
rolului Bisericii Ortodoxe în Europa Unită -

Coordonator:
arhim. Lect. univ. dr.
TEOFIL TIA

1
 Susţinător:
RAREŞ-ADRIAN SĂLCUDEAN,
anul III

ALBA IULIA
2006
1. PRELIMINARII
De-a lungul istoriei sale, care a depăşit două milenii, civilizaţia creştină
europeană s-a confruntat cu multe provocări lansate în tumultul transformărilor
sociale, politice, economice şi culturale, care au născut reacţii, atitudini, acumulări sau
renunţări, direcţii culturale diverse1.
În acest uriaş tumult al transformărilor au existat şi momente care au ieşit în
evidenţă în mod deosebit, momente care s-au întipărit în mentalitatea oamenilor de
ştiinţă, dar şi a oamenilor obişnuiţi, ca puncte de referinţă în istoria civilizaţiei
europene. Prin consecinţele lor imediate sau pe termen mai lung, aceste momente de
răscruce ale civilizaţiei europene2 au determinat mutaţii importante în mentalitatea
oamenilor. Aceştia au fost puşi în faţa opţiunii între sistemul de valori al epocii care
dădea semne de oboseală şi cel al epocii care, născându-se, lăsa să se întrevadă un
orizont luminos al progresului3.
Despre viziunea ortodoxă asupra procesului integrării europene nu se poate
vorbi fără o raportare a fenomenului la toate categoriile elementare care ţin în
prealabil de înţelegerea modului de participare a Ortodoxiei la civilizaţia europeană4.
Nu e mai puţin adevărat faptul că tocmai sărăcia cercetărilor occidentale asupra
fenomenului uriaşei contribuţii a Bisericii Răsăritene la civilizaţia europeană este, în
mare măsură, cauza multor prejudecăţi.
Dacă fenomenul integrării europene, în cele mai serioase analize apusene,
pleacă şi de la studierea evoluţiei diverselor specificităţi sociale, politice, culturale,
economice în contextul evoluţiei a însăşi civilizaţiei europene apusene, de la stadiul de
amalgam al mai multor civilizaţii şi culturi spre ceea ce se doreşte astăzi a se afirma

1
FAUST BRĂDESCU, Europa unită, ediţie îngrijită şi note de Radu-Dan Vlad, traducere din limba franceză de dr. George
Anca, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000, p. 11.
2
Ibidem, p. 13.
3
Ibidem.
4
PR. PROF. DR. ION BRIA, Destinul Ortodoxiei, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1989, p. 79.

2
ca o civilizaţie europeană în sine, omogenă prin comunitatea occidentală a valorilor,
astăzi, dinamica integrării trebuie înţeleasă în contextul mai larg al bipolarităţii
Occident-Orient5.
De fapt, nu este vorba despre o întâmplare istorică la care Occidentul dezvoltat
trebuie să se adapteze. Mai devreme sau mai târziu, lucrurile ar fi mers tot în direcţia
apropierii între Occident şi Orient pentru că, altădată, în zorii civilizaţiei antice,
Europa însemna Orient în vreme ce apusul european „barbar” împrumuta modelele
civilizaţiei heleno-romanice, apoi bizantine6.
Nu există nici o incompatibilitate între Ortodoxie şi spiritul occidental, decât
dacă se caută în mod artificial să se descopere vreuna. Altfel, avem de-a face cu
prejudecăţi fără suport în realitate7.
Înainte de toate, integrarea europeană este o chestiune de mentalitate, civilizaţie,
cultură. Caracterizând procesul integrării din perspectiva „moştenirii trecutului” nu se
poate înţelege prin această moştenire numai practicile sau obiceiurile sociale
dobândite în momentele cele mai recente ale istoriei. Dintr-o „moştenire a trecutului”
care se manifestă ca un factor determinant pentru anumite atitudini sau stări de fapt,
pentru anumite mode culturale, trebuie selectate şi elementele care ţin de o
determinare mai înrădăcinată în ontosul identitar. Numai selectând aceste criterii
axiologice se poate sintetiza o sumă de elemente comune întregii civilizaţii europene,
definitorii pentru afirmarea unei „identităţi europene”. Oricum, trebuie să
recunoaşterem faptul că afirmarea acestei „identităţi europene” este un lucru nu prea
lesne de realizat fără o temeinică cercetare ştiinţifică. Până la urmă, integrarea are şi o
dimensiune culturală, dar şi una spirituală8.

5
FAUST BRĂDESCU, op. cit., p. 22.
6
ACAD. VIRGIL CÂNDEA, O introducere românească în filosofia islamică, în rev. „Studii teologice”, seria a II-a, anul
XLVI, nr. 1 – 3 ianuarie – aprilie, 1994, p. 314.
7
PR. PROF. DR. ION BRIA, op. cit., p. 45-46.
8
Ibidem, p. 46.

3
 SECŢIUNE CENTRALĂ
1. ASPECTE GENERALE. TERMINOLOGIE:
Expresia „integrare europeană”, în sine este un concept dificil de definit.
Fenomenul integrării presupune reunirea într-un tot unitar a mai multor categorii de
elemente separate, dar care suportă asemănări şi caracteristici de complementaritate.
Din perspectiva integrării europene pot fi considerate elemente separate, dar
asemănătoare şi complementare, o multitudine de elemente9.
Integrarea europeană devine, ca fenomen, un concept cu atât mai complex cu
cât pe măsura participării mai multor naţiuni la concertul axiologic european apar noi
dimensiuni importante care trebuie luate în seamă. Însă integrarea condiţionează
eficienţa participării la ansamblul global de armonizare reciprocă a elementelor
componente. Cum în privinţa integrării europene este vorba despre ţări, popoare,
culturi, economii etc., adică specificităţi importante, armonizarea înseamnă
exploatarea la maxim a caracteristicilor complementare10.

2. ÎNTRE INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI EUROPA INTEGRĂRII:

Singura complementaritate care nu nivelează şi anulează specificităţile este
dimensiunea spirituală11. De-a lungul istoriei Europei, din cele mai îndepărtate
timpuri, diversele culturi şi civilizaţii au interacţionat, au impus valorile lor altora sau
şi-au asumat valorile altora folosind de la mijloace din cele mai agresive până la cele
mai paşnice modele de aculturaţie12. Dacă la început Europa reprezenta un amalgam
de civilizaţii şi de populaţii diferite, de la cele mediteraneene la cele nordice, celtice,
de la populaţiile caucaziene la populaţiile tracice, toate acestea având o multitudine de
obiceiuri diferite, şi se putea vorbi, în consecinţă, de conceptul de Europă a
9
FAUST BRĂDESCU, op. cit., p. 51.
10
Ibidem.
11
ARHIMANDRIT LECTOR UNIV. DR. TEOFIL TIA, Elemente de pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 57.
12
MIRCEA ELIADE, Meşterul Manole, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. VI.

4
civilizaţiilor, după primul sinod ecumenic, Imperiul Roman care reunea autoritar toate
aceste popoare, a favorizat, în mod paradoxal, în ciuda persecuţiilor anterioare
împotriva creştinismului, tocmai naşterea unei civilizaţii creştine a Europei13.
În prezent, este de netăgăduit faptul că Biserica a dat naştere unui alt concept:
civilizaţia europeană, despre care se poate spune că poate fi caracterizată de un singur
termen: creştinătate14. Evident că această caracteristică nu trebuie afirmată autoritar şi
intolerant pentru că până şi interacţiunea culturii creştine a Europei cu civilizaţia
islamică, de pildă, dincolo de toate confruntările care au avut loc până la căderea
Imperiului Otoman, a fost extrem de productivă pentru cultura europeană în
ansamblu15.
Rezumând asupra caracteristicii generale a evoluţiei conceptului de integrare
europeană, am putea spune că istoria concertului axiologic european se desfăşoară
între două momente de importanţă majoră: de la Europa civilizaţiilor la civilizaţia
europeană. În ceea ce priveşte substratul credinţelor şi practicilor religioase pre-
creştine, nu este mai puţin adevărat că de la un capăt la altul al Europei, toate acestea
au marcat diverse accente şi profiluri în configurarea creştinismului universal. Evident
că atunci când vorbim despre creştinismul universal ne referim la acele trăsături
comune ale ecclesiologiei, născute din unitatea şi unicitatea Sfintei Scripturi şi
soliditatea Sfintei Tradiţii16.
Însă în interiorul creştinismului există o multitudine de tradiţii diverse care au
fost edificate fie prin îmbrăcarea vechilor practici religioase într-o haină creştină, fie
prin adaptarea creştinismului la obiceiurile diverselor populaţii, în acest din urmă caz,
de multe ori din interese politice17.
Profilarea teologiei creştine şi diferenţierea în cadrul acesteia s-au făcut tot prin
influenţele exterioare asupra doctrinei Bisericii. Numai că din această perspectivă nu
este vorba despre determinări care au produs schimbări în învăţătura Bisericii
Universale, ci de un aspect intelectual care s-a resimţit în câmpul discuţiilor dintre
învăţaţii Bisericii18, un aspect filosofic care a dus numai la nuanţări pe marginea
diverselor probleme teologice şi mai rar la contradicţii categorice.
Revenind la conceptul de integrare, aceasta înseamnă în primul rând participare,
iar participarea înseamnă la rândul ei cunoaştere19. Având în vedere că din perspectiva
creştină cunoaşterea a fost promovată în misionarismul apostolic, un admirabil model
de integrare-participare îl reprezintă călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel,
o integrare a tuturor creştinilor în cadrul comunităţilor lor şi a comunităţilor nou-
13
ILARION V. FELEA, Religia culturii, Arad, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1994, p. 96.
14
PR . PROF. DR. ION BRIA, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, Iaşi, Editura Trinitas, 1995, p. 67.
15
REMUS RUS, Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 19.
16
PREOT LECTOR UNIV. DR. MIHAI HIMCINSCHI, Misiune şi dialog - Ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului
interreligios, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 12.
17
COLIN BROWN, Filozofia şi credinţa creştină, Oradea, Editura Cartea Creştină, 2000, p. 93.
18
Ibidem, p. 122.
19
HENRI-IRÉNÉE MARROU, Patristică şi umanism, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, p. 56.

5
înfiinţate în templul nefragmentabil al lui Hristos, Cel ce este Totul în toate, prin
Jertfa Euharistică.
Integrarea creştinilor în trupul hristic al Bisericii înseamnă cunoaştere-
participare-împărtăşire. Temeinicia acestui model conceptual de integrare se
concentrează pe figura lui Pavel, care adesea trece în mod nedrept în umbra
întemeietorului Romei creştine, Sfântul Apostol Petru, pentru că în timp ce toţi ceilalţi
ucenici ai Domnului au fost chemaţi şi aleşi de El din timpul vieţii Sale în trup, Saul a
fost ales de Hristos Înviat.
Însăşi ideea de bază a Uniunii Europene de astăzi, care a pornit de la
Comunitatea Europeană, s-a născut din încercarea asimilării acestui concept de Pax
Dei şi a prelungirii sale în domeniul concretului, din dorinţa sinceră a guvernelor
Franţei şi Germaniei de după terminarea ultimului război mondial de a depăşi definitiv
tensiunea istorică dintre cele două ţări. Totuşi, de la prima idee de unitate europeană,
înţeleasă ca unitate în diversitate, şi până la ideea unei federalizări a Europei, aşa cum
s-a proiectat aceasta în ultimii ani, înţeleasă ca diversitate în unitate, s-a scurs un drum
lung, anevoios, presărat cu multe contradicţii şi obstacole20.
Asimilarea unor asemenea reprezentări geo-politice şi geo-culturale depinde de
formarea unei noi mentalităţi a generaţiilor viitoare şi trebuie să ţină seama de
specificităţile grupurilor etnice, naţionale, să nu promoveze o globalizare fără
discernerea foarte riguroasă a valorilor21, să nu anuleze particularităţile, ci să le
permită libera asumare în propria lor identitate la ansamblul integrator.
Simbolic vorbind, arhitectura oricărui templu începe prin a fi o simplă sumă de
decoruri cu caracteristici individualizate până la a sfârşi într-un ansamblu armonios.
Când acest ansamblu concentrează în el o imagine armonioasă, el nu trebuie
identificat cu însăşi ideea de armonie. Tot astfel, când anumite elemente participă la o
integrare, reunirea acestora nu poate fi identificată cu însăşi ideea de integrare decât
cu riscul evaporării într-o utopie.
Teologia răsăriteană este un factor de emulaţie incontestabil în cadrul culturii şi
civilizaţiei europene. Există analişti, există istorici sau alţi comentatori care lansează
judecăţi de valoare din perspectiva domeniului lor ştiinţific (sau mai puţin ştiinţific;
uneori mai mult politic), despre o pretinsă incapacitate a Răsăritului ortodox de a se
adapta spiritului vremurilor, care promovează ideea integraţionistă22. Deja
argumentele occidentalilor au depăşit sfera bunului simţ ştiinţific şi se constituie tot
mai mult într-o sumă de criterii politice care se impun a fi îndeplinite în mod
subiectiv.
Viziunile Ortodoxiei şi Romano-Catolicismului vizavi de locul dimensiunii
economice în viaţa omului nu sunt două chestiuni ireconciliabile ci mai degrabă

20
KINSKY, FERDINAND, L’Europe vaticane”? Un regard chrétien sur l’Europe, Nice, Presses d’Europe, 10, avenue des
Fleurs, 1999, p. 74.
21
GARY H. KAH, The Demonic Roots of Globalism, Lafayette, Huntigton House Publisher, Louisiana, 1995, p. 23.
22
PR. PROF. DR. ION BRIA, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, p. 88.

6
complementare. Una nu poate să existe fără interacţionarea cu cealaltă pentru că ele s-
au născut într-un context amplu de situaţii politice şi culturale cu care s-a confruntat
istoria întregii Europe23.
Nici amputarea spiritului economic prin punerea la zidul criticilor a elementului
economic din viaţa omului nu este benefică, dar nici acutizarea mercantilismului care
duce în Occident către o societate din ce în ce mai despiritualizată. Teoria pretinsei
incompatibilităţi dintre etica occidentală a capitalismului şi tradiţionalismul spiritual
răsăritean poate fi combătută cu o argumentaţie serioasă.
Însă dincolo de această diferenţiere între cele două mentalităţi economice şi
culturale se află un substrat al unităţii şi universalităţii Bisericii (Ορτοδοξη Καθολικην
Εκκησίαν)24.
E necesar să precizăm faptul că de fiecare dată când vom menţiona într-un
anume context termenul ecumenic vom face referire la zestrea comună a Bisericilor
europene şi nu la semnificaţia care i se dă astăzi acestui concept; ne vom referi, deci,
la caracteristica Bisericii timpurii, care precede Schisma cea Mare şi care dădea
măsura cu adevărat creştină a civilizaţiei europene.
În cele mai îndepărtate şi cele mai diverse colţuri ale Europei se găsesc dovezi
pentru recunoaşterea unui substrat teologic ecumenic regăsit în unele modele şi
atitudini interculturale europene. Astfel, în acest substrat teologic ecumenic termenii
ortodox, catolic, protestant redevin din substantive adjective, aşa cum erau înţelese în
expresia Ορτοδοξη Καθολικην Εκκησίαν de la Ierusalim la Atlantic şi de la Marea
Moartă la fiordurile nordice25. Acest ecumenism trăit, asumat de întreaga civilizaţie
creştină, a fost pentru prima dată pus în pericol de orgoliul primelor semne ale
scindării civilizaţiei europene care au apărut în cadrul culturii carolingiene. De aici şi
până la Schisma din 1054 istoria Europei s-a confruntat cu dese tensiuni urmate de tot
atâtea încercări de refacere a atmosferei de unitate proprie primelor patru secole de
creştinism.

3. TEOLOGIA RĂSĂRITEANĂ CA FACTOR DE EMULAŢIE ÎN CADRUL CULTURII ŞI

CIVILIZAŢIEI EUROPENE:
Vorbind despre teologia răsăriteană, de teologie în general, ne gândim la
dogmele răsăritene care au generat un anumit modus vivendi, tipic popoarelor est-
europene şi care este caracterizat de termenul Ortodoxie. În comparaţie cu dogmatica
romano-catolică şi cu cea protestantă, Ortodoxia a fost mai mult axată pe dimensiunea
formării spirituale şi pe mistică. Culturile care s-au născut din influenţele religioase

23
PR.DRD. OVIDIU TĂMAŞ, Problema raportului dintre Biserica locală şi Biserica universală - implicaţii ecumenice, în rev.
„Studii teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr. 5 – 6 septembrie – decembrie, 1991, p. 231.
24
Ibidem, p. 233.
25
Ibidem.

7
manifestate de aceste teologii caracterizează cei doi poli ai culturii europene:
pragmatismul şi realismul apusean versus existenţialismul răsăritean26.
Nu ne interesează aici opera ştiinţifică, apologetică şi doctrinară a Bisericilor
Europene şi cultura teologică în particular, ci ne interesează modul în care teologia
Ortodoxă a contribuit la tezaurul cultural european, modelând acea gândire tipică
acestui spaţiu cultural răsăritean.
Dacă există o operă de influenţă ortodoxă atunci aceasta este reprezentată în
primul rând de literatura de adâncă meditaţie a scriitorilor ruşi, literatură de o valoare
uriaşă şi pe care criticii apuseni ai fenomenologiei existenţialismului ortodox nu o pot
nega.
Această literatură a stârnit interesul apusenilor deopotrivă ca şi pe cel al
răsăritenilor. Dramele, tensiunile şi soluţiile de natură spirituală, filosofia zbuciumului
manifestată de personajele romanelor lui Dostoievski sau Tolstoi, sunt elemente care
întregesc complexul de frumuseţe cuprins în această literatură. Se spune cel mai
adesea că literatura meditativă de influenţă ortodoxă, întorcându-i pe oameni către
dimensiunea lor interioară, îi despart în acelaşi timp de problemele cotidiene şi le
amputează capacitatea de a dezvolta un spirit pragmatic, capabil să le furnizeze
instrumentele necesare pentru înţelegerea necesităţii evoluţiei27.
Uneori critica apuseană dovedeşte o superficialitate analitică înduioşătoare, care
nu are cum să surprindă adevărata esenţă a culturii răsăritene Reverberaţiile polemice
dintre scriitorii teologi şi filosofi, chiar în Răsărit, aceştia din urmă aflându-se sub
influenţa gândirii pragmatic-realiste occidentale, care are în rădăcinile sale criticismul
protestant, se manifestă plenar şi în cultura română unde este celebru conflictul dintre
ilustrul filosof Lucian Blaga şi cel ce avea să devină academician, Părintele Dumitru
Stăniloae, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ortodocşi europeni ai celei de-a
doua jumătăţi a secolului XX.
Cât despre operele pur teologice, volumul creaţiilor importante în acest
domeniu este uriaş, dar face obiectul investigaţiei de specialitate şi o critică a
dimensiunilor teologice de pe poziţii pur culturale poate fi socotită, şi chiar este,
subiectivă.

4. „ETERNA” DISPUTĂ MODERNĂ: ÎNTRE O EUROPĂ FĂRĂ RĂSĂRIT ŞI UN RĂSĂRIT

NE-EUROPEAN:
A existat o perioadă „romantică” în istoria Europei când de la Atlantic la Ural şi
de la Marea Mediterană la cele mai nordice fiorduri, s-a manifestat nu neapărat o pace
socială şi politică, cât mai ales o atmosferă de linişte propice dezvoltării culturii.
Războaiele nu se concentrau atunci decât pe cuceriri, pe întinderea graniţelor

26
OLIVIER CLEMENT, Ortodoxie, cultură, istorie, în rev. „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4 – 6 iulie –
decembrie, 1994, p. 93.
27
JOHN MEYENDORFF, Viziuni despre Biserică: gândirea teologică rusă în timpurile moderne, (trad. de Lavinia Stan),
„Studii teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr. 5 – 6 septembrie – decembrie, 1991, p. 49.

8
influenţei politice ale diverselor imperii, dar nu pe aneantizarea valorilor culturale şi
ontologice naţionale ale popoarelor stăpânite.
Astăzi se vorbeşte despre concepte evazive precum „război etnic” sau „război
religios”, când mai degrabă conflictele sunt regionale sau confesionale. Neclarificarea
termenilor riscă să confere globalizării aspectul unei doctrine de construcţie a unui
nou tip de imperialism financiar şi lipsit de orice valoare morală şi spirituală. Pentru
că pacea nu se poate impune cu forţa, nici în numele unei pretinse lupte împotriva
terorismului. Cel mai puternic terorism nu este acesta al ciocnirilor de cioburi sociale
şi politice, chiar religioase, care alcătuiesc mozaicul popoarelor lumii, ci terorismul
subversiv şi programat al politicii mondiale economice28.
În numele intereselor economice şi politice ale naţiunilor puternice, din care
megalitul american este cel mai important, se construiesc formule hibrid de
federalizare, de divizare artificială a unor structuri naţionale, etnice şi religioase,
pentru a împiedica dezvoltarea focarelor de tensiune. Se pierde din vedere capacitatea
de adaptare a acestor structuri, care contribuie în mod contrar, la întreţinerea acestor
focare şi nu la stingerea lor29.
Un astfel de exemplu este şi modelul separării Europei în două aşa-zise zone de
integrare pe principiul dezvoltării economice şi al vitezei de adaptare la transformările
proiectate în scopul unificării statelor europene într-o nouă Uniune Europeană cu mai
mulţi membri.
A existat, de asemenea, în istoria mai recentă a Europei, o perioadă în care
Răsăritul trebuia să aparţină unei sfere de putere totalitară şi se încerca motivarea
faptului că totalitatea resorturilor naţionale şi culturale ţin să demonstreze că
popoarele est-europene sunt de o altă factură decât popoarele occidentale ale
bătrânului continent. Că aceste popoare nu dovedesc capacitatea de a dezvolta
structuri economice puternice, menite a consolida necesarul de consum al indivizilor
europeni. Că aceste popoare sunt înrădăcinate în mentalităţi extremist naţionaliste care
exclud specificităţile sau că aceste popoare nu sunt capabile să dezvolte atmosfera
unor democraţii sau libertăţi social-politice autentice30.
Nimic mai fals. Tendinţa de izolare a popoarelor apusene în faţa valului de
imigranţi cu care se confruntă după căderea comunismului, pare să demonstreze că şi
printre naţiunile aşa-zis civilizate există naţiuni care în ciuda manifestării unei
conştiinţe a apartenenţei la o uniune de interese, nu ezită să-şi manifeste rezervele
atunci când propriile interese naţionale le cer să facă aceasta.
Să luăm, de pildă, numai exemplul Irlandei care foarte de curând a început să
discute despre un sistem legal care să oprească acordarea automată a cetăţeniei
irlandeze celor născuţi pe teritoriul irlandez pentru a împiedica fenomenul imigrării.
28
MARILYN FERGUSON, The Aquarian Conspiracy. Personal and Social Transformation in Our Time, New York, a Jeremy
P. Tarcher / Putnam Book, Published by G. P. Putnam’s Sons, 1987, p. 163.
29
Ibidem, p. 177.
30
OLIVIER GILLETE, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, traducere de
Mariana Petrişor, Bucureşti, Editura Compania „AltFel”, 2001, p. 11.

9
 Care este locul Răsăritului în această unitate de state care alcătuiesc astăzi
Uniunea Europeană şi care ar fi criteriile care ar trebui să definească spiritul european
ca o caracteristică identitară, ca o legitimare a membrilor care fac parte din aceste
structuri socio-politice moderne? Dacă acţiunile politice forţează nota, încercând să
facă din integrare un fenomen imposibil de stăvilit, nu este mai puţin adevărat că
fiecare naţiune trebuie să-şi cerceteze aptitudinile de a face faţă acestui proces de
integrare şi de a găsi cele mai bune metode de a se compatibiliza cu standardele
acestor instituţii suprastatale fără să-şi pună în pericol specificitatea culturală
naţională31.
De asemenea, trebuie ca şi analiştii şi cercetătorii fenomenului cultural şi socio-
politic contemporan să se îndrepte cu mai mare atenţie către dedesubturile, către
implicaţiile culturale ale acestui fenomen. Trebuie create, în contextul integrării
europene acele instituţii eficiente pentru prezervarea valorilor reale care riscă să fie
aneantizate de tăvălugul integrării, pentru că naţiunile cu instituţii democratice în
formare nu au experienţa şi performanţa celor apusene32.
Trebuie recunoscut faptul că fără renunţarea la o parte din suveranitatea
naţională în favoarea suveranităţii colective, aceste instituţii suprastatale nu pot deveni
eficiente, dar nici specificităţile nu trebuie anulate cu orice preţ pentru ca dezideratul
integrării definitive să fie atins. Europa nu poate exista fără un Răsărit, după cum nici
Răsăritul nu poate rămâne în afara structurilor socio-politice ale Europei
contemporane.

5. ORTODOXIA ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ. ACCENTE ŞI PROFILURI. VIZIUNEA

ORTODOXĂ ASUPRA NOILOR PROVOCĂRI ALE LUMII CONTEMPORANE.
În contextul transformărilor socio-politice şi economice contemporane,
Ortodoxia trebuie să se pronunţe alături de celelalte confesiuni, privitor la modalitatea
de reacţie a omului în faţa diverselor consecinţe de ordin moral şi spiritual ale acestor
mutaţii contemporane.
Există foarte multe activităţi de colaborare, de consultare şi de formulare de
reacţii comune la problemele lumii contemporane în cadrul pan-ortodox. Ortodoxia nu
pledează pentru dezinteresarea omului credincios faţă de problemele care-l înconjoară.
Anumite dimensiuni ale acestor probleme fac, ele însele, parte dintr-un registru al
chestiunilor care trebuie să stea în câmpul preocupărilor misionare ale Ortodoxiei
contemporane. Patriarhia Ecumenică desfăşoară asemenea demersuri, şi celelalte
foruri şi instituţii ecumenice lucrează activ pentru constituirea unei viziuni pan-
ortodoxe asupra tuturor acestor probleme33. La aceste eforturi comune subscriu şi
Patriarhiile autocefale, unele implicându-se mai activ.

31
OLIVIER CLEMENT, op. cit., p. 122.
32
Ibidem.
33
JOHN MEYENDORFF, op. cit., p. 74.

10
 Există, totuşi, şi anumite reticenţe faţă de activităţile desfăşurate de aceste
instituţii ecumenice. Există grupuri care nu-şi manifestă numai rezerva, ci se declară
pur şi simplu ostile acestui gen de abordare a părtăşiei creştine pentru crearea
climatului de înţelegere necesar vieţuirii paşnice într-o Europă şi o lume pline de
atâtea specificităţi culturale şi de o mare varietate de credinţe şi religii.
De aceea, trebuie întreţinut acest dialog ecumenic care a fost deschis în anii '60.
Rezervele unora dintre ortodocşi faţă de mişcarea ecumenică pleacă de la aversiunea
faţă de curentul misionar ecumenic protestant iniţiat de Paul Tillich, care considera că
există o predispoziţie pentru primirea mesajului creştin chiar în sânul păgânismului.
Catolicii, în schimb, se manifestă mai deschişi decât ortodocşii, chiar faţă de
aserţiunea lui Paul Tillich. Dar şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul
Părinte Teoctist, este un continuator al gândirii predecesorilor săi Justinian Marina şi
Iustin Moisescu.

6. PARTICULARITATEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN CONTEXTUL ECUMENIC ŞI PAN-

ORTODOX. RECUNOAŞTEREA VOCAŢIEI EUROPENE A ORTODOXIEI ROMÂNE
Este un truism faptul că în ceea ce-i priveşte pe români, creştinătatea lor este de
origine apostolică. Şi comunităţile eline de la Marea Neagră, şi coloniştii romani, şi
comunităţile goţilor care s-au aşezat în zonele sub-carpatice, toţi aceştia au întregit
creştinismul românesc cu aspecte culturale provenite din specificul lor, dar s-au
integrat în cadrul ortodoxiei stră-româneşti.
Spaţiul traco-geto-dacic a fost un spaţiu de interculturalitate creştină dinamică
din care a ieşit alfabetul gotic, din care au plecat întemeietorii monahismului apusean,
dar care a rămas fidel teologiei răsăritene şi spiritului de apartenenţă la civilizaţia
Bizanţului. Dar, o notă foarte importantă, această apartenenţă la Bizanţ este numai una
spirituală liber asumată de către prinţii valahi şi moldoveni, neconstituindu-se
niciodată într-o atitudine de vasalitate faţă de Bizanţ34.
Tocmai din acest motiv unitatea Ortodoxiei româneşti este reală, vie, nu falsă,
pentru că nu a fost construită pe temeliile unei viziuni politice, monarhice, impuse cu
forţa acolo unde substratul cultural şi religios indigen se opunea creştinismului şi nu a
fost edificată nici din interese politice.
Latinitatea limbii a permis spaţiului cultural şi spiritual românesc să cunoască
încă de timpuriu cele mai actuale creaţii cultice şi scrieri apologetice ale Sfinţilor
Părinţi apuseni sau orientali, iar teologia răsăriteană a permis dezvoltarea unei
atitudini în care esenţa învăţăturii fundamentale de credinţă s-a împletit magnific cu
ontosul naţional al românilor. Românii au continuat să fie bizantini într-o limbă de
origine latină35.
În epoca medievală raporturile principilor români cu curţile Europei sunt foarte
intense. Principii români participă la cruciade, se implică militar în apărarea
34
ILARION V. FELEA, op. cit., p. 174.
35
Ibidem, p. 181-183.

11
civilizaţiei creştine europene în faţa Islamului, dar ajută şi la întărirea mânăstirilor de
la Muntele Athos. Se poate spune că în conştiinţa apartenenţei la spaţiul de cultură
bizantină nu s-a ivit niciodată o contradicţie între identitatea confesională a românilor,
majoritari ortodocşi, şi calitatea lor de europeni. Chiar şi atunci când Vaticanul
definea statele din Răsăritul Europei ca fiind principatele ereticilor schismatici, şi
cereau compromisuri dificil de acceptat din partea esticilor în schimbul recunoaşterii
drepturilor lor, alături de celelalte naţiuni catolice apusene, românii nu şi-au renegat
apartenenţa lor la civilizaţia Europei.
A fi ortodox, deşi european, a însemnat pe parcursul a mai multor secole o
automată situare în spaţiul eminamente oriental, alături de civilizaţia orientală.
Apusenii nu vedeau în ortodocşi altceva decât nişte sectari îndrăzneţi din cadrul
Imperiului Otoman. Dar românii, prin latinitate prezervau caracteristicile apusene ale
creştinismului lor, în timp ce printr-o interculturalitate vie luau de la turci elemente
esenţiale de cultură islamică.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale Ortodoxiei româneşti este
aceea că a fost, incontestabil, creatoarea şcolii româneşti. Primele şcoli s-au închegat
pe lângă aşezămintele monahale iar ierarhii români au fost vizionari care au înţeles
rostul educaţiei pentru salvarea idealurilor naţionale româneşti.
Pe parcursul istoriei neamului românesc, această atitudine a determinat o
apropiere esenţială către Biserică din partea intelectualilor români, care la rândul lor
au înţeles rolul preotului în formarea mentalităţii spirituale a poporului şi s-au implicat
în sprijinirea Bisericii. S-a creat cu timpul chiar o clasă intelectuală ortodoxă care a
născut un curent filosofic existenţialist cu caracteristici profund naţionale ale cărei
reverberaţii se regăsesc poate numai în modelul intelectualităţii ruse care a constituit
sâmburele dezvoltării unui puternic curent cultural ortodox în Apus, după revoluţia
bolşevică din Rusia.
Profesorul Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, tot grupul filosofilor
de la „Gândirea” şi de la „Cuvântul” în perioada interbelică, au creat un orizont
cultural care s-ar putea defini ca un existenţialism românesc ortodox.
Prin implicarea sa de răsunet mondial în studiile bizantine, Nicolae Iorga a făcut
un serviciu uriaş imaginii Ortodoxiei române în lume. Nu se pot face cercetări
serioase în domeniul aceasta al bizantinologiei ignorându-se studiile lui Nicolae Iorga.
Teroarea istoriei, însă, a amputat de timpuriu tendinţa ascendentă de afirmare a
culturii româneşti. Criticii aşa-zisei incapacităţi culturale a spiritualităţii ortodoxe nu
înţeleg drama care s-a produs prin căderea statelor răsăritene în sfera de influenţă a
totalitarismului stalinist. Totuşi, câţiva ruşi au avut norocul să poată întemeia la Paris
Institutul „Saint Serge” şi să marcheze începutul unei renaşteri a existenţialismului
ortodox rus.
Românii nu au avut acest privilegiu. Ei au împânzit închisorile sovietice,
lagărele de deportare şi au făcut Ortodoxie prin jertfă, adică şi-au asumat şi au trăit
poruncile Mântuitorului. Însă ulterior, în anii '70, în timpul unei oarecare îndulciri a

12
regimului totalitar, care de acum înainte se credea statornicit pe veci în osatura naţiilor
răsăritene, s-a manifestat o palidă activitate de creaţie culturală ortodoxă, manifestată
în special prin scrierile teologice dogmatice şi prin traducerile din Filocalie a celui mai
mare teolog răsăritean a jumătăţii a doua a secolului XX care a fost Părintele Dumitru
Stăniloae. Alături de Dumitru Stăniloae au mai scris şi unii dintre iluştri profesori de
Teologie, reprezentanţi ai „vechii gărzi” de profesori de la Universitatea din Bucureşti
sau de la Chişinău, care au alcătuit cele mai reprezentative tratate de istorie
bisericească, atât română cât şi universală, tratate de teologie morală, de patrologie şi
autentice studii de istoria religiilor.
Şcoala românească de teologie rămâne una dintre cele de referinţă între şcolile
teologice europene, ortodoxe şi catolice, iar cultura românească de influenţă ortodoxă
nu mai poate fi contestată astăzi.
Neajunsurile faptului că Ortodoxia românească nu este încă foarte bine
cunoscută astăzi, aşa cum este de pildă Ortodoxia grecească, socotită de referinţă
pentru întreaga Ortodoxie, constă în penuria de teologi tineri, bine pregătiţi şi în alte
domenii decât cele strict teologice, care să vină în întâmpinarea ideii de construcţie a
unei imagini europene autentice a teologiei româneşti.

7. COMUNITĂŢI ORTODOXE IMPORTANTE ÎN CADRUL UNOR STATE MEMBRE ALE

UNIUNII EUROPENE
Cele mai importante comunităţi ortodoxe în Occident sunt constituite în cadrul
grupurilor de estici europeni care alcătuiesc diaspora ţărilor din care provin. Evident
că pe primul loc între aceştia se situează ruşii, care au eparhii şi comunităţi mai largi
sau mai restrânse, atât pe teritoriul Europei Occidentale (în special în Franţa şi
Germania), cât şi în cea Meridională.
Grecii sunt prin spiritul lor naţional uniţi în jurul Patriarhiei Greciei, însă dacă
vine vorba despre cea mai ecumenică Patriarhie, în sensul unei ecumenicităţi
interioare acesteia, aceasta este Patriarhia Antiohiei, cea mai veche comunitate
creştină, despre a cărei întemeiere vorbesc şi izvoarele scripturistice
novotestamentare. În cadrul Patriarhiei Antiohiei nu prevalează spiritul naţional,
pentru că această Patriarhie este prin excelenţă una în care diaspora este comunitatea
de bază.
Pe de altă parte, diversitatea naţiunilor şi etniilor care alcătuiesc comunitatea
creştină a Patriarhiei Antiohiei este atât de largă, încât nu se poate vorbi decât despre
universalitatea creştinismului ortodox în acest context, iar aceasta, departe de a fi o
scădere, este un mare avantaj. Aceasta pentru că în amalgamul de naţionalităţi care fac
parte din Patriarhia Antiohiei, cuvântul de ordine este fidelitatea faţă de învăţătura de
credinţă a Bisericii Ortodoxe Universale (acea Ορτοδοξη Καθολικην Εκκλησίαν
despre care vorbeam într-un context anterior). Antiohienii sunt şi sirieni, şi
palestinieni, şi libanezi, dar şi francezi, englezi sau americani. Distanţa geografică
dintre eparhiile acestei Patriarhii istorice este atât de mare încât în Anglia, de pildă,

13
diocezanul de Lancaster se află la Londra şi preotul care slujeşte pentru comunitatea
ortodoxă din Lancaster (din care fac parte studenţi de la Universitatea din Lancaster,
provenind din Grecia, Cipru, Rusia, Bulgaria şi România, dar şi ruşi, bulgari, români
sau sârbi stabiliţi în nord-vestul Angliei), este singurul preot ortodox pe o rază de circa
cinci sute de kilometri36.
Patriarhia Română are numeroase comunităţi de ortodocşi români aflaţi în afara
graniţelor ţări, începând cu românii care se constituie în minorităţi ale statelor vecine
României, până în cele mai îndepărtate zone ale globului unde există diverse
fragmente ale diasporei româneşti. Există şi un ierarh de origine română, dar născut în
Statele Unite.
Biserica Ortodoxă Bulgară are o diaspora răspândită mai ales în SUA şi mai
puţin pe teritoriile statelor europene occidentale.
Alături de comunităţile ortodoxe din diaspora diverselor state europene
răsăritene în teritoriile statelor apusene mai există grupuri de intelectuali ortodocşi la
Paris, la Institutul „Saint Serge” (vestit pentru contribuţiile ilustre în materie de
teologie ortodoxă în Apusul european ale lui Florensky, N. Berdiaev, S. Bulgakov, N.
Arseniev, N. Lossky sau P. Evdochimov) şi la Cambridge.

8. ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Mişcarea ecumenică a avut o contribuţie uriaşă la stingerea unor tensiuni
existente de foarte multă vreme în istoria civilizaţiei europene. În cadrul mişcării
ecumenice Ortodoxia este reprezentată, alături de protestanţi şi de romano-catolici. Şi
dacă este adevărat că există o deschidere manifestată cu mare bucurie din partea
Ortodoxiei române faţă de fenomenologia ecumenică, nu este mai puţin adevărat că
tot aceeaşi Ortodoxie manifestă rezerve faţă de sincretismul religios cunoscut din
manifestările new age-iste37.
Pentru că nimic nu este mai periculos pentru pierderea identităţii spirituale decât
amalgamul de idei religioase şi filosofice din practicile panteiste extrem orientale şi
tehnicile de meditaţie cu teologia mistică isihastă, de pildă, sau cu alte practici mistice
ale rugăciunii creştine. Unele dintre aceste manifestări moderne de pseudo-
religiozitate sunt naive şi chiar stârnesc uneori râsul, dar alteori devin periculoase prin
atracţia pe care o exercită în special în rândul oamenilor fără un nivel de cultură
suficient sau fără repere morale solide. Sunt cunoscute în Occident o mulţime de
practici inspirate din filosofia hinduistă şi din practicile budismului zen, practici care
au făcut numeroase victime printre cei naivi.
Nu toate urmările deschiderilor politice care au avut loc odată cu căderea
comunismului sunt benefice. Unul dintre cele mai periculoase fenomene cu care se
confruntă şi spaţiul spiritual răsăritean este noua modă a invaziei sectelor oculte de tot
36
EUGEN CIURTIN, Cartografii ale oportunităţii. Partea întâi: Regimul temporal, în „ACHÆVS - Studii de istorie a
religiilor”, An I, fascicul I, Iarna 1997, Bucureşti, p. 74.
37
ALFRED BERTHOLET, Dicţionarul religiilor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1995, p. 288.

14
soiul, care practică un sincretism religios dizolvant şi analfabet. Pericolul nu vine
dinspre cei naivi, care cad în plasa falselor credinţe, ci din ideile de sorginte esoterică
care proclamă o unificare religioasă artificială în numele unei Noi Religii Mondiale
care va depăşi toate tensiunile religioase provocate de conflictele confesionale şi din
impactul marilor religii monoteiste de azi, punând în locul valorilor religioase
consacrate un sistem care reuneşte câte puţin dintre cele mai faimoase idei religioase
din toate celelalte religii anterioare38.
Pericolul apare dinspre adevăraţii cunoscători ai instrumentelor psihologiei
trans-personaliste care stă îndărătul acestei proclamate religii unice mondiale.
Ecumenismul sănătos nu vine cu asemenea aserţiuni, conform cărora trebuie edificat
un tip de om nou, care prin revalorizarea teosofiei să devină un super-zeu. Umanul
este interpretat ecumenic în sensul descoperirii chipului lui Hristos din toţi semenii
noştri, indiferent de preferinţa lor confesională şi se manifestă numai între
confesiunile creştine. Iată de ce grupuri ortodoxe ca, de pildă, cel al ortodocşilor greci,
avertizează asupra revenirii unor modele de reconsiderare a păgânismului şi de
„descoperire” în acesta a unor valenţe „pre-creştine”39.
Misionarismul ortodox nu este de un prozelitism agresiv şi tocmai de aceea este
deschis către valorile altor confesiuni creştine, chiar şi către spiritualitatea altor religii,
atâta vreme cât, la rândul lor, nici acestea nu practică prozelitismul. Dialogul religios
ecumenic sincer nu poate fi confundat cu prozelitismul. În discursul prozelit unii
cuceresc şi alţii cedează. Această atitudine nu mai este de actualitate azi când
evanghelizarea popoarelor lumii s-a făcut40. Organizaţiile neo-protestante, însă, fac
această confuzie de planuri şi vorbesc în numele ecumenismului tocmai în acest spirit
sincretico-prozelitist. Ori aceasta aneantizează identitatea culturală şi specifică a
naţiilor şi tocmai în aceasta rezidă pericolul acestor practici nesănătoase de fals
ecumenism.
Spre deosebire de viziunea prudentă a Ortodoxiei faţă de pericolul
sincretismului religios manifestat de mişcările pseudo-ecumenice care construiesc, în
fapt, un new age-ism subversiv, unele grupuri neo-protestante şi catolice pierd din
vedere pericolul ştergerii identităţii creştine prin alterarea mărturisirilor de credinţă
recunoscute prin Sfânta Tradiţie41. De aceea, Ortodoxia avertizează asupra acestei
confuzii şi invită la păstrarea identităţii culturale şi spirituale a confesiunilor creştine
în perspectiva dialogului ecumenic. Ea însăşi merge pe linia patristică a păstrării
tezaurului de adevăr hristic exprimat atât pe calea revelaţiei supranaturale cât şi a celei
naturale, dar adaugă la acestea şi toate scrierile Sfinţilor Părinţi care îşi dovedesc

38
MIHAELA BÎRSAN; ADRIAN-PAUL ILIESCU; ADRIAN MIROIU; CRISTIAN PETRU; GHEORGHE VLĂDUŢESCU, Lecţii de filozofie,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 31.
39
PR. PROF. DR. ION BRIA, Destinul Ortodoxiei, p. 112.
40
Ibidem, p. 79.
41
ARHIMANDRIT LECTOR UNIV. DR. TEOFIL TIA, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia
occidentală contemporană, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 64.

15
actualitatea în cele mai nebănuite aspecte în contextul desublimării identitare a
civilizaţiei creştine42.

2. ASPECTE FINALE
ORTODOXIA ŞI SEMNIFICAŢIILE SALE ÎN EUROPA POST-IDEOLOGICĂ

Când se vorbeşte despre Ortodoxie, se face adesea aluzie la o zonă geografică

restrânsă a creştinismului, anume Biserica Răsăriteană, sau la grupul de Biserici locale
din Estul Europei, Biserici care, repliate pe autonomia şi autocefalia lor naţională,
protejează o tradiţie dogmatică şi liturgică complexă, o spiritualitate bogată, dar
enigmatică Ortodoxia este asimilată cu această imagine cu această imagine
tradiţionalistă, acceptată chiar de ortodocşi, potrivit căreia ea ar trebui să fie o Biserică
uniformă, o tradiţie stereotipă, căreia i se atribuie conservatorism în materie de ritual,
cult şi Liturghie, readicalism în domeniul doctrinei de credinţă, maximalism în ce
priveşte asceza şi spiritualitatea, patriarhalism în domeniul organizării bisericeşti şi
dreptul mirenilor.
Privind aceste aspecte în contextul dezvoltării actuale a Bisericii Ortodoxe, vom
observa falsitatea pe care se bazează, fapt pentru care este necesar să fie dezisă orice
tendinţă de a trata Ortodoxia ca o tradiţie inflexibilă. Însă acest procedeu nu trebuie să
urmeze o metodă defensivă, polemică sau triumfalistă, care până în prezent nu a oferit
nici un rezultat pozitiv, ci cu intenţia de a elucida, cu forţă, convingere şi modestie
conţinutul Ortodoxiei pentru Europa prezentului, în contextul larg al integrării unor
noi formaţiuni statale în marea comunitate europeană.
În acest sens, în planul larg al afirmării valorilor naţionale româneşti în
contextul integrării europene, a venit momentul să se arate, în termeni specifici, care
este semnificaţia Ortodoxiei pentru istoria creştinismului şi pentru istoria Europei,
pentru mişcarea de manifestare a unităţii creştinilor, punând în comun ceea ce au în
comun Bisericile separate.
Pornind de la aceste considerente, este necesar să afirmăm faptul că o
autoexaminare critică a teologiei şi practicii creştine a Bisericii Ortodoxe consituie o
necesitate permanentă, acţiune reclamată de o multitudine de factori. Astfel, accentele
sau nuanţele teologice, precum şi opţiunile pastorale, se deplasează în funcţie de
realităţile concrete ale vieţii bisericeşti. Procesul de aplicare a Tradiţiei este un proces
contextual, de discetnământ condiţionat de istorie şi de loc, deoarece Biserica este
chemată să transmită, cu fidelitate, credinţa cea una de la început, ţinând totuşi seama
de responsabilitatea ei faţă de credincioşii din timpul respectiv.

42
Ibidem, p. 79-80.

16
 În prezent, în preajma integrării europene, Ortodoxia este confruntată cu o
societate secularizată, pluralistă, în care cultura unică tradiţională cedează sau se
subţiază în faţa altor valori sociale cu mare coeficient ideologic.
Întreaga suită de probleme cu care se confruntă Ortodoxia în contextul integrării
europene, sunt pe cale de a modifica înţelegerea însăşi a Bisericii şi a identităţii
creştinului, fapt pentru care teologia ortodoxă trebuie să le recunoască şi să le
identifice în mod obiectiv şi să le abordeze în mod legitim. Intensitatea secularizării,
pluralismul religios şi cultural, mişcarea misionară şi ecumenică prezintă noi
provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt pentru care misiunea imediată a Bisericii
este să intre acolo unde suferinţa şi mizeria s-au instalat, acolo unde se află copii
bolnavi şi bătrâni părăsiţi, acolo unde existenţa muncitorului este în joc şi viaţa
comunităţii se degradează. Astfel, Biserica Ortodoxă trebuie să aibă o idee clară
despre o societate stabilă şi despre modul în care aceasta poate fi creată prin credinţa
în Iisus Hristos.
În criza de credinţă din zilele noastre, în epoca „sfârşitului ideologiilor”, lumea
este în căutare de noi puncte de ancorare spirituală, de sens al istoriei. În momentele
premergătoare integrarii europene, Ortodoxia este cheamată să îşi afirme valorile şi să
îşi mărturisească credinţa, cu speranţa vie a înglobării întregului neam omenesc în
Împărăţia lui Dumnezeu.

17
 BIBLIOGRAFIE:
1 1. TEXTE SACRE:
1 1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli,
Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001;
2
3 2. DICŢIONARE, ENCICLOPEDII:
1 1. ***, Catholic Enciclopedya, (http://www.newadvent.org/cathen);
2 2. BERTHOLET, ALFRED, Dicţionarul religiilor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 1995.
3
4 3. ARTICOLE ŞI STUDII:
1 1. BRĂDESCU, FAUST, Europa unită, ediţie îngrijită şi note de Radu-Dan Vlad, traducere din
limba franceză de dr. George Anca, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000;
2 2. CÂNDEA, ACAD. VIRGIL, O introducere românească în filosofia islamică, în rev. „Studii
teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1 – 3 ianuarie – aprilie, 1994;
3 3. CIURTIN, EUGEN, Cartografii ale oportunităţii. Partea întâi: Regimul temporal, în
„ACHÆVS - Studii de istorie a religiilor”, An I, fascicul I, Iarna 1997, Bucureşti;
4 4. CLEMENT, OLIVIER, Ortodoxie, cultură, istorie, în rev. „Studii teologice”, seria a II-a, anul
XLVI, nr. 4 – 6 iulie – decembrie, 1994;
5 6. MEYENDORFF, JOHN, Viziuni despre Biserică: gândirea teologică rusă în timpurile
moderne, (trad. de Lavinia Stan), „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr. 5 – 6
septembrie – decembrie, 1991;
6 8. TĂMAŞ, PR.DRD. OVIDIU, Problema raportului dintre Biserica locală şi Biserica
universală - implicaţii ecumenice, în rev. „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLIII, nr.
5 – 6 septembrie – decembrie, 1991;
7
5 4. LUCRĂRI DE SPECIALITATE:
1. BÎRSAN, MIHAELA; ILIESCU, ADRIAN-PAUL; MIROIU, ADRIAN; PETRU, CRISTIAN;
VLĂDUŢESCU, GHEORGHE, Lecţii de filozofie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990;
2. BRĂDESCU, FAUST, Europa Unită, Bucureşti, Editura Majadahonda, 2000;
3. BRIA, PR. PROF. DR. ION, Destinul Ortodoxiei, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989.
4. BROWN, COLIN, Filozofia şi credinţa creştină, Oradea, Editura Cartea Creştină,
2000;
5. CUMBEY, CONSTANCE, The Hidden Dangers of the Rainbow, Louisiana, Huntigton
House Publisher, Lafayette, 1983;
6. ELIADE, MIRCEA, Meşterul Manole, Iaşi, Editura Junimea, 1992;
7. FELEA, ILARION V., Religia culturii, Arad, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Aradului, 1994;

18
8. FERGUSON, MARILYN, The Aquarian Conspiracy. Personal and Social
Transformation in Our Time, New York, a Jeremy P. Tarcher / Putnam Book,
Published by G. P. Putnam’s Sons, 1987;
9. GILLETE, OLIVIER, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub
regimul comunist, traducere de Mariana Petrişor, Bucureşti, Editura Compania
„AltFel”, 2001;
10. HIMCINSCHI, PREOT LECTOR UNIV. DR. MIHAI, Misiune şi dialog - Ontologia misionară a
Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Alba Iulia, Editura Reîntregirea,
2003.
11. KAH, GARY H., En Route to Global Occupation, Lafayette, Huntigton House
Publisher, Louisiana, 1991;
12. KAH, GARY H., The Demonic Roots of Globalism, Lafayette, Huntigton House
Publisher, Louisiana, 1995;
13. KINSKY, FERDINAND, L’Europe vaticane”? Un regard chrétien sur l’Europe, Nice,
Presses d’Europe, 10, avenue des Fleurs, 1999;
14. LE GOFF, JACQUES, Omul medieval, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
15. MARROU, HENRI-IRÉNÉE, Patristică şi umanism, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996;
16. RUS, REMUS, Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994;
17. TIA, ARHIMANDRIT LECTOR UNIV. DR. TEOFIL, Elemente de pastorală misionară pentru o
societate post-ideologică, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.
18. TIA, ARHIMANDRIT LECTOR UNIV. DR. TEOFIL, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei
în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2003.

19
20
21