4. Cum pot fi motivaţi elevii?

- strategii de motivare a elevilor pentru învăţare

Una dintre cele mai frecvente probleme menţionate de profesori este nemotivarea elevilor pentru
învăţare, ceea ce face ca activitatea didactică desfăşurată în clasă să fie foarte dificilă. Elevii, la
rândul lor, ajung să-şi pună întrebări cu privire la necesitatea învăţării la anumite obiecte sau să
evalueze orele ca fiind plictisitoare. Explicaţia acestei stări de fapt se regăseşte în contextul
teoretic anterior discutat – constelaţia motivelor. Faptul că în ierarhia motivaţională a unor elevi
„urcă” motive care ţin de alte activităţi (jocul, relaţiile interpersonale, uneori chiar munca)
determină o devansare de către acestea a învăţării. Structura motivaţională nu are un caracter fix,
ea putând fi modificată în contexte educaţionale specifice. Literatura de specialitate menţionează
o serie de strategii de motivare a învăţării şcolare. D. Creţu (2003, p. 21) vorbeşte despre
principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei care se poate operaţionaliza în patru strategii
educaţionale:
1. stimularea intereselor cognitive, a curiozităţii epistemice a elevilor:
Un studiu realizat de S. Jones (1985) a identificat 40 de profesori consideraţi a fi eficienţi
în stimularea curiozităţii elevilor. Pe baza unui chestionar, a fost evidenţiat faptul că
tehnicile utilizate de aceştia includeau:
- crearea ocaziilor pentru experienţe senzoriale (elevii veneau în contact direct cu
lucrurile, acţionând asupra lor, modelând, construind)
- formularea întrebărilor (cu privire la paradoxuri, contradicţii, elemente surpriză,
neobişnuite); - afişarea temelor sau materialelor gen poster în clasă; - utilizarea unor
exemple concrete şi relevante pentru viaţa elevilor;
- folosirea unor metode participative (jocul de rol, dezbaterea);
- crearea unui registru cât mai larg de activităţi pentru elevi; - entuziasm în predare.
2. relaţionarea conţinuturilor învăţării cu nevoile (prezente şi viitoare) ale elevilor -
conştientizarea situaţiilor concrete de viaţă în care pot fi utilizate cunoştinţele;
3. implicarea elevilor în activităţi variate – evitarea situaţiilor în care predarea se reduce doar la
expunerea unor conţinuturi în faţa unor elevi pasivi prin oferirea de oportunităţi pentru a explora,
aşi exprima opinia, a reflecta etc.;
4. comunicarea unor aşteptări clare din partea profesorului: pentru a evita situaţia în care elevul,
neştiind ce expectanţe are profesorul, trăieşte o stare de nesiguranţă, anxietate care îl inhibă, este
recomandată precizarea detaliilor privind sarcinile şcolare (elevul are astfel „reţeta” pentru a
obţine succes la materia respectivă, astfel încât sarcina devine mai atractivă);
La aceste strategii de ordin general se mai adaugă:
- dezvoltarea încrederii în sine a elevilor prin: a-i învăţa pe elevi să gândească pozitiv, a-i învăţa
să stabilească standarde de reuşită, a-i învăţa să-şi definească obiective ale învăţării, a-i învăţa să
nu se judece şi să nu se culpabilizeze, atenţia cadrului didactic oferită tuturor elevilor;
- dezvoltarea atitudinii apreciative faţă de activitatea desfăşurată (oferirea de oportunităţi de
succes tuturor elevilor, crearea unui climat de apreciere şi valorizare a muncii bine făcute);
- realizarea concordanţei între nivelul aşteptărilor şi realizarea scopului; - crearea unei relaţii
netensionate, apropiate între profesor şi elev; - utilizarea metodelor care implică elevul în
activitatea de predare-învăţare (metodele activparticipative, metodele de stimulare a creativităţii
sau gândirii critice); - utilizarea strategiilor competiţionale combinate cu cele bazate pe
cooperare.
Cum poate fi condiţionată învăţarea? - motivarea din perspectiva teoriei condiţionării
instrumentale a învăţăriia (B.F. Skinner)
Conform acestei perspective teoretice, învăţarea este definită drept condiţionare de tip
instrumental între comportamente. În această formă de învăţare consecinţele comportamentului
influenţează posibilitatea apariţiei acestuia (un comportament apare mai frecvent dacă este urmat
de consecinţe pozitive şi tinde să dispară dacă este urmat de consecinţe negative). Învăţarea are
la bază legea efectului: înlocuirea erorilor prin încercări reuşite.
Experiment
Un animal pus în cuşcă (porumbel, cobai) poate obţine hrană doar dacă dă un răspuns determinat
(loveşte cu ciocul un buton, apasă o pârghie). Atâta timp cât nu se produce comportamentul
cerut, animalul nu primeşte de mâncare. S-a observat că animalele învăţau destul de repede care
erau comportamentele cerute întrucât acestea erau întărite de o consecinţă pozitivă – obţinerea
hranei
Un rol esenţial în învăţarea de tip condiţionare instrumentală îl are întărirea. Aceasta poate fi de
două tipuri:
1. întărirea pozitivă (care permite animalului să obţină ceea ce doreşte)
2. întărirea negativă (care permite animalului să evite consecinţele neplăcute ale
comportamentului).
Recompensa nu este o întărire pozitivă, ci un efect plăcut care apare în urma unei întăriri
pozitive. În experimentul descris mai sus comportamentul cerut (lovirea butonului sau apăsarea
unei pârghii) este întărirea pozitivă care duce spre recompensă – hrana. Întărirea negativă apărea
în cazul în care un anumit buton sau o anumită pârghie erau asociate cu o pedeapsă (un curent
electric). În acest caz porumbelul dezvolta comportamente de ocolire a obiectelor respective în
vederea evitării pedepsei (întărirea negativă).
Exemplu recompensă
Eşti cel mai cuminte din clasă! - laudă
Exemplu întărire pozitivă
Mi-a plăcut faptul că astăzi ai avut un comportament adecvat. – încurajarea comportamentului
dorit
Pedeapsa nu este o întărire negativă, ci un efect neplăcut care face să dispară un comportament
greşit
Exemplu pedeapsă
Eşti cel mai obraznic din clasă! - etichetare
Exemplu întărire negativă
Nu-mi place modul în care te-ai comportat astăzi.
– descurajarea comportamentului nedorit
Spre deosebire de recompensă sau pedeapsă, întărirea are meritul de a pune accentul pe
comportamentul elevului, informându-l cu privire la ceea ce trebuie să facă sau să evite în
continuare.