TEMA 1 – NEAMŢU ALINA MARIA

ÎNVĂȚAREA. DEFINIŢII. CRITICĂ

Conform DEX, „ a învăța” provine din cuvântul latinesc „invitiare – vitium = viciu” și
înseamnă: „ a-și însuși cunoștințele dintr-un domeniu teoretic sau practic, a studia; a transmite în
mod sistematic cunoștințe dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a iniția; a (se) obișnui, a (se)
deprinde cu (ceva); a arăta cuiva cum să procedeze, a sfătui; a trage învățaminte, a căpăta
experiență”.
Învăţatul rus A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind "procesul dobîndirii experienţei
intelectuale de comportare", înţelegînd prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decît
atît, formarea gîndirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.
După F. Dors și P. Mercier, „ învățarea constă în a dobândi sau modifica o reprezentare a
mediului.” Conform lui A. Woolfolk, 1990, „ învățarea este procesul care determină o
modificare în cunoaștere sau comportament”.
După cum menționează și definițiile de mai sus ÎNVĂȚAREA nu este altceva decât
acumularea de noi cunoștințe, înmagazinarea unor foldere în calculatorul propriu care vor fi
activate în momentul în care se va avea nevoie de ele.
Învățarea este un proces care generează performanța, este o precondiție a performanței: „
nu orice performanță este un rezultat al învățării și nu orice învățare va avea ca rezultat o
performanță observabilă.”(F. J. Landy, 1987).
Deși învățarea nu se confruntă cu maturizarea, oboseala, manifestările instinctuale, actele
înnăscute, ea nu poate fi totuși separată de acesti factori. Schimbările pe care le produce
învățarea pot fi în cunoaștere și în comportament.
Pe această baza se face distincția între teorii ale învățării comportamentale
(behavioriste - *behaviour* - comportament, lb. engleză) și teorii ale învățării cognitive.
Cele behavioriste se concentrează asupra comportamentului observabil; schimbările în
comportament fiind considerate scopuri principale ale învățării. Aceste schimbări nu sunt decât
efecte ale stimulilor externi asupra răspunsurilor subiectului. Teoria condiționării clasice și teoria
condiționării operante sunt reprezentative pentru acest punct de vedere ( I.P. Pavlov, J. B.
Watson, B. F. Skinner). De cealaltă parte, specialiștii cognitiviști consideră că învățarea trebuie
abordată ca fiind un proces intern care nu poate fii observat nemijlocit.
Deosebirea dintre cele două concepții se centrează asupra obiectului învățării. A.
Woolfolk afirma: „ În viziunea cognitivă cunoașterea însăși este învățată iar schimbările în
cunoaștere duc la schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală noile
comportamente sunt ele însele învățate.”
Se disting două forme ale învățării: învățarea spontană ( neorganizată, are loc în familie,
pe spațiile de joacă) și cea sistematică ( care se realizează în școli). Aceasta din urmă mai poate
fi o învățare senzorie - motorie ( învățarea scrisului, a cititului) - acte în care esențial este
răspunsul prin mișcările adecvate la anumiți stimuli - și învățarea verbală - cuprinzând însușirea
de cunoștințe și formarea de capacități (memorarea unor formule, soluționarea unor probleme).
Invatarea este un fenomen complex, dinamic, cu un continut bogat si o larga sfera de
cuprindere. Literatura de specialitate evidentiaza multitudinea incercarilor de definire a invatarii,
de conturare a unor teorii si modele ale invatarii.
In sens larg, invatarea este definita drept “achizitie noua de comportament, ca rezultat al
exersarii, menite sa satisfaca adaptare la mediu”; “insusirea de catre organism a unor raspunsuri
la situatii pentru care nu detine posibilitati genetice”; “invatarea inseamna explorarea vie si

1
TEMA 1 – NEAMŢU ALINA MARIA

activa a situatiilor, cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente si a elabora

forme noi de comportare, solutii creatoare”.
Dupa behavioristi, invatarea consta in dobandirea de noi comportamente in urma actiunii
repetate a unor stimuli asupra organismului si a formarii unor reactii, comportamente de raspuns.
Ea este, in esenta, o asimilare activa de informatii date, cunostinte, insotita de formarea de noi
deprinderi, comportamente si operatii instrumentale. Dupa E. Hilgard, invatarea este
caracterizata prin schimbarea activitatii ca rezultat al exercitiului sau reactii la o situatie.
Modificarile psihocomportamentale ca rezultat in urma actului de invatare nu pot fi insa atribuite
tendintelor reactionale innascute, starilor temporare ale organismului (oboseala) sau maturizarii
biologice. Dupa ce il citeaza pe A. N. Leontiev care defineste invatarea ca “procesul dobandirii
de catre fiinta vie a experientei individuale de comportare“, A. Cosmovici (1996) conchide:
“Deci tot ce nu este innascut este invatat”.
In sens extensiv, invatarea reprezinta un proces de achizitie in functie de experienta,
datorita caruia anumite activitatii psihice sau conduite se formeaza ori se modifica sub influenta
conditiilor repetitive si variabile ale mediului (R. E. Hilgard si H .G .Bower,1974).
In psihologia actuala, notiunea de invatare umana desemneaza, in general, “achizitii de
comportament nou”, “modificari in comportamentul existent al subiectului” sau „imbunatatiri in
efectuarea actiunii, obtinute indeosebi, prin exercitii pentru adaptarea sa nuantata la mediu”
(T.A. Bogdan, 1980).
Tot in sens larg, P. Golu defineste invatarea drept acel “proces evolutiv, de esenta
informativ formativa, constand in dobandirea (receptionarea, stocarea si valorificarea interna) de
catre fiinta vie – intr-o maniera activa, explorativa proprii de viata si, pe aceasta baza, in
modificarea selectiva si sistematica a conduitei, in ameliorarea si perfectionarea ei controlata si
continua sub influenta actiunilor valabile ale mediului ambiant” (1985).
Unii autori (Hilgard, Sawery, Cosmovici) considera ca definitia invatarii trebuie nuantata
cu precizari privind delimitarea invatarii de: aspecte innascute ale sferei comportamentale;
maturizare, oboseala; modificarea conduitei datorata consumului de alcool, droguri; cele care au
loc in functiile receptoare si receptorii; modificarile conduitei provocate de accidente etc.
Ampla si complexa activitate de invatare se circumscrie procesului specific de formare si
dezvoltare a personalitatii, pe baza interactiunilor multiple si diverse ale subiectului uman cu
mediul, indeosebi cu cel socio–cultural. In linii mari, invatarea este responsabila pentru
asimilarea de catre subiecti a experientei sociale si pentru constituirea personalitatii (Allport G.
W., 1981). Invatarea contribuie la “formarea gandirii abstracte, nasterea sentimentelor complexe,
constituirea vointei si a trasaturilor de personalitate” (A. Cosmovici, 1996, 1975).
In opinia mea, fiecare este liber să aleagă modul în care învață atâta vreme cât este
conștient care sunt abordările care i se potrivesc cel mai bine și care sunt resursele de care are
nevoie nu doar pentru a acumula cunoștințe, ci pentru a deprinde acele obiceiuri personale care
să îi faciliteze învățarea pe tot parcursul vieții. În acest demers, este firesc să ne punem problema
modului în care învățăm. Deasemeni, pot spune ca există anumite aspecte cheie care merită
reținute atunci când vine vorba de efortul de învățare:
- faptul că învățăm mai ușor atunci când informația este prezentată cu ajutorul unui suport vizual;
- avem tendința să ținem minte mai bine imaginea de ansamblu mai degrabă decât multitudinea
detaliilor;
- somnul (sau lipsa acestuia) afectează semnificativ capacitatea de a reține noțiuni noi;
- ȋnvățăm cel mai bine atunci când trebuie să îi învățăm pe alții.