Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Poezie moderna

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919,

promovează o „poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul
General al Literaturii Române) și conține și poezia manifest „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează concepția metafizică a poetului
așa cum va fi ea prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

1.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie
ce prezintă idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și
rolul artei sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor
sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice
puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce
derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul
ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers liber, ingambament
(„Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de
întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este
sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează
cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu (Scurtă istorie a
literaturii române”): „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă
revelatorie»”.

2.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a
eului liric blagian. Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind
viziunea despre lume specifică autorului.

Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte

prezent în volumul Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric
(în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii
raționale); în al doilea rând, luna, care prin lumina difuză mărește taina nopții,
este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele
lumii.

Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept

fundamental la Blaga, enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru
Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor universului:
cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea
paradiziacă sau plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului
nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de
creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

3.Elemente de structură

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă

prezența eului liric în text sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe
ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”,
expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.

Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber
precum și măsura variabilă (între două și treisprezece silabe). O notă prozodică
modernă este și ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers în următorul care
va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”

Compoziția
Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele
personal de persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de
7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului creator în raport cu
lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu
strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a
distruge cu mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de
minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația
ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca
experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile
denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la
profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al
iubirii iar mormintele trimit înspre moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând

conceptul cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În
contextul luminii altora, care prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea luciferică ce
sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la
Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care
lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și
creând un joc al umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv,

enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu
iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor existenței
precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul
rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează
misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și
contemplate, mărindu-și frumusețea.