Sunteți pe pagina 1din 8

Universul liric bacovian

Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul


sau volum de poezii, “Plumb”, prin care se impune ca un
poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua in
poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre
simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si
altii, Bacovia ocupa un loc aparte, tratand teme legate de
peisajul varstelor geologice, de decorul asezarilor lacustre, ca
si de viziunile provinciale mohorate si funebre din volumul
“Plumb”. Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput –
cum avea sa scrie E.Lovinescu – “o atmosfera de coplesitoare
dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori
cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras
provincial, intre cimitir si abator,[…] o atmosfera de plumb,
in care pluteste obsesia mortii si a neantului, o
descompunere a fiintei organice”.

Cerul poeziei bacoviene e greu, “de plumb”, inabusitor;


orizontul intre marginile caruia aceasta poezie isi vibreaza
acordurile sumbre este inchis, cenusiu, strabatut de corbi
negri, care taie vazduhul “diametral”.

In volumul “Plumb”, se creeaza indeosebi o viziune de


infern, prin evocarea ploilor lungi, reci, a zapezilor
nesfarsite, care iarna ingroapa totul sub caderile lor
continue, viziunea ospiciilor, abatoarelor. Cu volumul
“Scantei galbene” (1926) orizontul poeziei bacoviene pare să
se lumineze un moment, umbra continuă de plumb e dată
puţin la o parte, şi în locul priveliştilor dezolante, se
profilează burguri medievale şi voievozi în haine violete,
dintr-un îndepărtat secol al XV-lea. Atmosferei macabre şi
apăsătoare i se substituie acum un aer de idilă
primăvăratică, madrigalul în locul litaniei şi ironia îşi
schiţează zâmbetul complice.

În volumele Cu voi (1936) şi Stanţe burgheze (1946) fibra


ironică este adâncită cu mijloace rafinate şi îmbogăţită cu
umor fin şi discret. Deznădejdea surdă a poetului şi
crisparea sufletească este închisă în versuri reflexive, de o
notaţie mai mult enigmatică, ambiguă.

În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial.


Poetul acordă atenţie deosebită descompunerii orăşelului
provincial, mizeriei izolate; manifestă o preferinţă maladivă
pentru anotimpul galben al toamnei, când natura se
pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte,
se usucă, piere descompus.

Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al


sonetelor pluviale din literatura noastră. Peste târg,
pretutindeni plouă fără încetare, obsedant, apărător, rece şi
dezolant ca în poeziile: “Note de toamnă”;” Rar”; “Plouă”:

“Plouă, plouă, plouă

Vreme de beţie

Şi s-asculţi pustiul
Ce melancolie!

Plouă, plouă, plouă”.

(Rar)

Toamna Bacoviană e sumbră, mohorată, înfiorată de


frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului călcat în
picioare pe trotuare, de melancolia sumbră a tuberculoşilor.
Întregul peisaj e cuprins de fiorul îngheţat al toamnei, al
decorului macabru pe care “anotimpul galben” îl evocă
poetului:

“E toamnă, e foşnet, e somn

Copacii, pe stradă, oftează

E tuse, e plânset, e gol

Şi-i frig, şi burează”

(Nervi de toamnă).

Atmosfera pluvioasa serveste ca fundal preferat gravei


tristeti a poetului, ea fiind inlocuita uneori cu tacerea
apasatoare a iernii, strabatuta din cand in cand de
croncanitul cardurilor negre de corbi.

Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci


poetul îi surprinde tocmai momentul critic, topirea,
amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de singurătate,
caracteristic mai ales începutului anotimpului alb:

“Şi toamna şi iarna


Coboară-amândouă

Şi plouă şi ninge

Şi ninge şi plouă”

(Moină).

Uneori există impresia unei înzăpeziri totale, a unei


izolări complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi
transformat într-un cimitir, uşile nu se mai pot deschide,
zăpada a invadat totul:

“E ziuă şi ce întuneric

Mai spune s-aducă şi lampa

Te uită, zăpada-i cât gardul

Şi-a prins promoroacă şi clampa”.

(Decembre)

Primăvara bacoviană este lipsită de tumultul, de


veselia, de speranţele pe care le aduce acest anotimp.
Reînvierea naturii, care este pentru poet doar “o nouă
primăvară pe vechile dureri”, îi trezeşte melancolia şi-i
intensifică până la înfiorare gândul unei existenţe inutile:

“Melancolia m-a prins pe stradă

Sunt ameţit

Oh, primăvara iar a venit

Palid şi mut
Mii de femei au trecut

Melancolia m-a prins pe stradă”.

(Nervi de primăvară)

Vara, poetul este copleşit de arşiţa dogoritoare şi


invadat de miasmele pe care le exaltă descompunerea
materiei organice sub soarele torid:

“Sunt câţiva morţi în oraş, iubito

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun

Pe catafalc, de căldură-n oraş

Încet, cadavrele se descompun”.

(Cuptor)

In poezia bacoviana , se infiripa din diferite elemente,


sumbre, intunecate de cele mai multe ori, o viziune de
infern, viziunea unui infern in care existenta normala nu este
posibila, a unei lumi care rupe echilibrul moral al fiintelor ce
o populeaza. In acest univers bacovian, ros de mizerie, in
care oamenii isi pierd luciditatea, controlul, iubirea pare a se
supune acelorasi legi implacabile.

Iubirea bacoviană poartă deci şi ea amprenta descompunerii,


a perisabilităţii.Cu toate acestea, poetul peregrinarilor
interminabile, sfasiat de chinurile sale interioare, poarta cu
sine, desi timid si insuficient conturat, un vis de iubire pa
care I-l sugereaza chipul pur al unei fete, rascolita si ea de
sentimentul singuratatii interminabile si de dorinta
implinirii, prin totala devotiune, a unui ideal de dragoste din
ce in ce mai estompat. Viziunea aceasta, pe care o simte ca pe
o himera, este cultivata cu o nemarginita sfiala, cu o
delicatete si pudoare care ii sunt specifice.Dar, speriat parca
de umbra propriului vis, poetul isi reia vagabondajul,
devenit o modalitate dominanta de existenta.

Intr-adevar, e aproape de necrezut cat de nefericit se simte


poetul intre cei patru pereti ai camerei lui si cum cauta in
permanenta linistea in ratacirile sale fara de sfarsit:

“Pe drumuri delirand,

Pe vreme de toamna”

(“Spre toamna”)

“Plangeam, si rataceam pe strada

In noaptea vasta si senina”

(“Fanfara”)

Influentat, intr-o oarecare masura, de E. Poe, Rollinat,


Laforgue, Baudelaire, Verlaine (modele pe care le si
recunoaste, dealtfel, in poezia sa), Bacovia, poet simbolist, isi
exteriorizeaza impresiile, prin corespondente muzicale, dar
si prin variante de tonuri de culoare si folosind aceleasi
culori in relizarea tablourilor poetice:negrul rosul, violetul,
galbenul.
In coloristica bacoviana, abunda negrul, culoarea mortii,
sugerand carbonizarea, trecerea in lumea anorganica. In
poezia intitulata chiar “Negru”, alaturarea florilor
carbonizate de sicriele metalice, arse si negre, de vesmintele
funebre, creaza o atmosfera de infern.Albul,culoarea
puritatii, capata la Bacovia o nuanta de tenebros. Amestecul
caleidoscopic al negrului cu albul genereaza la Bacovia
cenusiul, plimburiul deprimant, ca in poezia “Plumb”, in care
imensitatea cenusiului starneste o tristete iremediabila,
vecina cu moartea. Ca sa transcrie sentimentul tristetii
sfasietoare, poetul ii altura violetului, galbenul: “In toamna
violeta,/Pe galbene alei”. Galbenul este la Bacovia culoarea
maladivului si a mizeriei: “Si noaptea se lasa
Murdara si goala
Si galbeni trec bolnavi
Copii de la scoala”
Bacovia este un inadaptat în societate ca şi Eminescu şi
la fel ca acesta, manifestă a aversiune puternică faţă de
această orânduire, îşi deplânge soarta care-l obligă să
trăiască într-o societate clădită pe inechitate. De aceea
universul său îl vor forma: copiii şi fecioarele tuberculoase,
palidele muncitoare, poetul însuşi rătăcind fără sens prin
parcuri solitare, ascultând somnul, plânsul, golul, frigul,
tristeţea, umezeala, răceala, nevroza. Culorile sale sunt
concentrate - dar abundă negrul, culoarea morţii, albul
capătă o nuanţă de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei,
cenuşiul care sugerează singurătatea vecină cu moartea. Mai
întâlnim violetul, galbenul, roşul incidental, verdele, griul,
fumuriul etc.
Volume antume

 Plumb, București, 1916
 Scîntei galbene, Bacău, 1926
 Bucăți de noapte, București, 1926
 Poezii, București, 1929
 Cu voi..., București, 1930
 Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
 Comedii în fond, București, 1936
 Opere, București, 1944
 Stanțe burgheze, București, 1946
 Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)