Plumb

Delimitări contextuale și terminologice

Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.

Este vorba, în primul rând, de motivul singurătății, preluat din romantism.

Diferența constă în faptul că, in opera bacoviană, solitudinea devine un sentiment
sumbru, apăsător, asociat cu spațiul interior- izolarea, sau cu spații exterioare:
parcul, străzile sau orașul de provincie. În mulțime, eul poetic bacovian se simte
înstrăinat, inadaptat, fără putință de comunicare cu ceilalți, rătăcește fără sens, cu
gesturi absurde. Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea și dorința de
evadare. Motivul soltitudinii apăsătoare este elementul de recurență în volumul de
debut, din 1916: PLUMB.

Volumul Scântei galbene (1926) aduce în discuție importanța cromaticii în lirica

bacoviană. Într-un interviu din 1929, în revista Viața literară, poetul declară:
„Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat
galbenul, culoarea deznădejdei... În plumb văd culoarea galbenă. Compușii
lui dau un precipitat galben... Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben.
Plumbul apasă cel mai greu pe om... Cât privește despre mine am fost și
rămân un poet al decadenței.”

Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic
simboliste: urâtul, plictisul, tristețea, monotonia. Esențial sugestivă, culoarea, în
loc să reliefeze obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid
unic, în stare să impună o anumită stare de spirit. Culorile, ca și instrumentele
muzicale au rolul de a sugera o anumită stare de spirit. Astfel, melancolia gravă
este sugerată de vioară și clavir, în timp ce sentimentul de monotonie este dat de
culoarea violet, de armonică și famfară. Violetul indică, totodată, un doliu
cosmic. Nevroza este sugerată de verde crud, roz și albastru, muzical fiind
susținută de violină și flaut. Galbenul sugerează depresia. Culorile intense,
strălucitoare, cu scăpăriri prețioase, ca aurul, relevă o stare crepusculară.
Negrul, limita cromatică, suscită limita depresivă, ca în poezia cu acest titlu.

Lumea orașului, a târgului de provincie, se constituie într-un motiv de largă

recurență în lirica bacoviană. Abatorul, piețele pustii, parcurile sărăcăcioase
reprezintă elemente ale universului citadin care provoacă spaimă existențială și,
simultan, constituie fundalul pe care sunt proiectate ipostazele umane specifice
poeziei bacoviene: copii și fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul
rătăcind fără sens și făcând gesturi absurde. O imagine concludentă a spațiului
urban este prezentă în Amurg violet. Decorul este aici de o artificialitate intens
studiată. Punctul central este cromatica atipică(violet), disipată în
atmosferă(amurg) și în tot spațiul.

Cadrul natural în lirica bacoviană este trist și dezolant. Ploaia și ninsoarea au

rezonanță în sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin și frig
lăuntric.

Toamna, anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustiește sufletul și

amorțește simțurile ca în poezia Nervi de toamnă.

Iarna este infernală, domină întreaga lume și aduce cu sine pierderea oricărei
speranțe, a oricărei iluzii din sufletul poetului, precum în poezia Din vremuri.

Primăvara nu reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv de bucurie, ci

dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor ca în Nervi de primăvară sau Note de
primăvară.

Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se descompun, ca în

poezia Cuptor. În mijlocul acestui peisaj dezolant, poetul rătăcește singur,
înstrăinat de ceilalți, fără putința de a comunica cu lumea din jur, motivul
singurătății asociindu-se cu izolarea, înstrăinarea, imposibilitatea comunicării.

Iubirea apare în poeziile lui Bacovia altfel decât în lirica romantică. Femeia
constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune și ocrotire,
un loc unde asprimile bolii și ale mizeriei umane sunt alinate cu forme de atenție
elementară, precum un ceai sau un foc bine nutrit, ca în poezia Decembrie.
Moartea apare la Bacovia ca o senzație de anihilare a întregii existențe, de
dezagreare a materiei și a ființei „sfârșitul continuu bacovian”. Moartea provoacă
rareori panică. Ea este, de obicei, dorită și așteptată ca un remediu al bolii
existențiale de care suferă poetul.

Volumele Cu voi(1930) și Comedii în fond(1936) continuă să zugrăvească

viziunea de infern, lumea absurdă și halucinantă, prezente și în volumele
anterioare, Plumb și Scântei galbene. G. Călinescu vorbește de un anume
manierism existent în volumul Comedii în fond.

Ultimul volum, Ștanțe burgheze(1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia

actelor umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele și
motivele liricii bacoviene, denotă un autor exigent cu sine, a cărui operă lirică nu
impresionează prin cantitate, ci prin virtuozitatea ei.

Simbolismul bacovian se realizează printr-o retorică specifică, marcată de

stilizare, cu un lexic restrâns, în care cuvintele cheie transformate în motive
literare devin elemente definitorii ale universului său poetic. Treptat, lirismul
bacovian aluneca spre expresionism.

În primele doua volume poetul reia obsesiv, cu insistență și luciditate, limbajul,

motivele și imaginarul simbolist, recurența având ca efect monotonia,
artificialitatea și uzura formelor. În urmatoarele volume „tinde către o
individualizare a impresiilor, în contrast cu stilizările observate mai înainte”-
Tudor Vianu, art. „Bacovia în ediție definitivă”.

Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei
transcendențe salvatoare, sensul existenței fiind vidul, nimicul. Traseul discursului
liric bacovian, de la simbolismul manierist la tranzitivitate, este chiar drumul
poeziei moderne.