George Bacovia -Universul liric

George Bacovia s-a impus în lirica românească începând cu anul 1916, volumul de
debut fiind “Plumb”, urmat apoi de “Scântei galbene “(1926), “Cu voi” (1930), “Comedii în
fond” (1936) şi “Stanţe Burgheze” (1946). Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferă:
” Există într-adevăr, o atmosferă bacoviană; o atmosferă de copleșitoare dezolare,
de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala de oraș
provincial între cimitir şi abator, cu căsuțele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică
răvăşită, cu melancolie şi bucurie” (Eugen Lovinescu).
Situarea în cadrul curentelor literare - a iscat o controversă: cei mai mulți critici îl
consideră cel mai de seamă reprezentant al simbolismului (pentru prezența unor motive si
procedee specifice: arta notației vagi, spleenul, sugestii, sinestezii, un anume cult al culorilor,
muzica interioara, arta repetiției cu efecte muzicale, sugestia muzicii prin evocarea
instrumentelor muzicale, simboluri, corespunderi, fiori, nevroze). După 1960, unii critici au
subliniat forța culorilor ce amintesc de pictura expresionistă, având o prezență de "obiecte" ce
viețuiesc in sine.
Timpul bacovian este cel al toamnei reci şi umede, al tristeţii provinciale, al
iernilor cu amurguri “de metal”. Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci poetul îi
surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de
singurătate. Primavara bacoviană e lipsită de tumultul, de veselia, de speranțele pe care le
aduce acest anotimp. Reînvierea naturii, care este pentru poet doar "o noua primăvara pe
vechile dureri", îi trezește melancolia si-i intensifica până la înfiorare gândul unei existente
inutile.
Spaţiul poetic bacovian este dominat de parcuri solitare, grădini desfrunzite,
mahalale pe ale căror uliţe trec figuri palide, iar sensul ultim al poeziei este moartea.
Universul poetic bacovian are la bază câteva motive şi teme specifice liricii simboliste.
Principalul motiv este cel al singurătăţii, preluat din romantism, pe care Bacovia îl
transformă într-un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul camerei sau cu spaţii
exterioare (parcul, oraşul de provincie). Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea şi
dorinţa de evadare. Astfel, motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurență în
volumul “Plumb”.
Temele principale din poeziile bacoviene sunt moartea şi natura. Moartea apare
frecvent, totul e atins de aripa morţii, oraşul respiră aerul morţilor, natura e în descompunere,
iubita cântă un cântec funebru, amorul e carbonizat şi fumegă. Natura se află sub imperiul
forţelor distructive, redusă la câteva elemente: copaci, flori, vânt, ploaie, frunze, asociate cu
tăcerea, pustiul şi descompunerea. Natura bacoviană este o stare de spirit, tristă şi dezolantă.
În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial. Oraşul bacovian este târgul de
provincie aflat sub semnul plumbului.
Coloristica este un alt aspect important în lirica bacoviana. Gama de culori este
restrânsă, centrată pe câteva motive simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia.
Culorile, ca şi instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. De altfel,
cromatica bacoviană ilustrează starea eului liric: verdele crud, rozul şi albastrul simbolizează
nevroza, galbenul depresia, violetul şi negrul starea de doliu cosmic, iar culorile intense o
stare crepusculară.