Mi-a fost dat sa vad acum in urma, cu prilejul unei apropiate tipariri in volum, poeziile stranse laolalta ale

d-lui
Bacovia. Izolat, Ic cunosteam, fie din publicatii, fie din manuscrise, aproape pe toate. Caracterul lor straniu, original
si patrunzator, ma izbise inca de la inceput. Nu avusesem insa niciodata prilejul sa le privesc intocmite intr-un
manunchi ceva mai strans.
Imprejurarea, determinata de aparitia volumului, a fost dar o surpriza. O pagina bine scrisa si emotionanta inseamna
o rara bucurie. Bacovia e, inainte de toate, sincer. Poezia lui nu tinteste niciodata un anumit efect literar; totdeauna
insa ea aduce cu sine fara sa-si dea socoteala, unul. Aceste flori cresc tocmai din lipsa de preocupatii marunte cu
care Bacovia se multumeste sa-si analizeze si sa-si noteze, scurt, precis, cu nervii stransi intr-o innascuta incordare,
impresiile.
Poeziile lui depasesc astfel cadrul conventional al acestui fel de exprimare. Daca nu ne-ar fi teama de paradox, am
spune chiar ca nici nu prea sunt poezii; caracterul lor tine mai degraba de miscarile elementare ale vietii impulsiv
manifestata prin deosebitele strigate, de durere, de surpriza, de tristete, scoase de poet, si impresioneaza ca si
strigatul enigmatic al pisicilor in noapte pe acoperisuri. Se exprima precis, taios, sobru, si e, mai ales, original.
Secretul acestei originalitati sta pe de-a-ntregul in sinceritate, care e, poate, cel mai sigur mijloc de diferentiere. []
Si Bacovia se multumeste sa fie sincer. Tidul volumului e Plumb.
N. DAVIDESCU, G. Bacovia, Noua revista romana, an XVII, nr. 23, 24-31 ianuarie 1916; reprodus, cu tidul G.
Bacovia: Plumb (poezii), in N. DiwiAescxt.Aspecte si directii literare [ 1921 ], editie si prefata de Margareta Feraru,
Editura Minerva, Bucuresti, 1975, pp. 25-26
Poetul e monocrom. Dar cu aceasta unica paleta scoate efecte de la violetul care falfaie pe lume pana la Salonul alb
visa cu roze albe -Un vals de valuri albe
De o filozofie nu poate fi vorba deocamdata, dupa cum pe o singura coarda nu se poate executa o simfonie Poetul e
totusi aproape de fundamentele vietii, cladite pe moarte. Traieste, de preferinta, in subsol si unele adieri (Ma duce
un gand spre locuintele lacustre) se urca pana in crestetul capului. Bacovia are elementul dureros al mortii fiintand,
ca o coloana, in craniu. E alaturi, la numai doi pasi, de cea mai mare poezie.
F. ADERCA, J'lumb de G. Bacovia, Noua revista romana, an XVIII, nr. 2, 6-l3 martie 1916; reprodus in E Aderca,
Contributii critice, voi. I, editie, prefata si note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, p. 332.
Pentru Bacovia nu exista anotimp specific. Sunt oameni care sufera de acromatopsie; vad numai cenusiu. Bacovia
sufera de acromatopsie si vede numai violet: Bacovia vede in toti anotimpii aceeasi toamna, aceeasi culoare, acelasi
suflet. Caci primavara asta e aproape o toamna, cum toamna asta din Bacovia e aproape o primavara. Caci e viziune
fara schelet - numai de culoare - si simti hoiturile putrezite prin santuri si presimti vag, ca infiorare, fermentatia
mortii. Caci este o poezie de fermentare opera lui Bacovia.
Creierul e cenusiu ca un cliseu, si ideile ajung la el ca niste notatii de lumina absurde si contrare: placa e negativa.
De cand omul a inventat limbajul articulat, il osebeste cu logica de dobitoace, asociatiile de idei omogene si lumea
din afara se petrec dupa im plan fals si de umplutura. Bacovia, sarind peste limbaj, a gasit spontaneu calea de
adevar: el noteaza perceptiile, mecanic, asa cum se succed, fara clei de legatura si disparat, [-l
De pe banci de scoala inca necunoscutul ne ametea ca un starv. Iubeam toamna si mucegaiul. Fermentatia ne
momea ca un neant. Visam pe vorbele din chimie: putrescibil, substante, fermenti, cenusi marine. Iubeam ploaia
fiindca surpa si fiindca e cenusie. Iubeam ploaia ca pe o sora buna. Pentru ca presimteam intr-insa un crainic al
mortii. Si daca nu iubeam moartea, eram ingroziti si obsedionati de dansa - ceea ce e tot o forma a iubirii.
Am trait cu totii epoca aceasta. Epoca de oboseala si ploaie. Am fost cu totii maniaci si bautori de opiu. Am visat cu
totii si unii din noi am practicat visul si betia, hasisul si neurastenia. Am iubit cu totii imaginile urate si de moarte, am
trecut cu totii prin frigurile pline de galbena paloare ca malaria de balta. []
Bacovia e poetul unei epoci din viata si al unui sezon din an. Desigur, scrie numai toamna in versuri, fiindca toamna e
monotona si ploaia e monotona, si monotonia e o agonie, si Bacovia e un poet al agoniei. Cateodata insa vorbele nau niciun sir, si n-au nicio intelegere. Cuvintele curg fara contur si fara constiinta - si scapa intelesuri multe, fiindca nau niciunul, si scapa un inteles dureros ca semintele cazute putred din moartea fructului. []
Dar sunt oameni care nu pot surpa tavanul celulei. Sunt oameni care nu vad si nu cunosc eternitatea - dar care o
poarta in sine ca o oglindire de salcii - oameni care plang ca niste geamuri, cand afara ploua, si vantul e sarac, si
bureaza cu toamna, si mortalitatea face statistici prin foburg.
Si oamenii acestia se numesc dupa vremuri si dupa tari - Verlaine
si Rodenbach si Bacovia.
B. FUNDOIANU, G. Bacovia, in Rampa, 13 mai 1921; reprodus in B. Fundoianu, Imagini si carti, editie de Vasile
Teodorescu, studiu introductiv de Mircca Martin, traducere de Sorin Marculescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, pp.
226-228
In poezia noastra, care de douazeci de ani isi inmulteste sfortarile de a gravita pe elipsa vietii orasenesti, Bacovia

ocupa un avanpost. Poezia sa, desi dezlantuita prin contactul cu cea franceza, se declara, in samburele ei si peste
orice raportare, cu o substanta noua. []
Bacovia pare a purta blestemul unei sensibilitati ulcerate de civilizat, cazut, spre deosebire de Baudclaire, intr-un
mediu provincial. O tensiune anterioara se arata a-i fi incordat echilibrul interior pana la rupere, din care
nemairamanandu-i decat jocuri psihice necontrolate, viziunea, in scene variate, a dementei, il stapaneste []. Scenele
de nebunie, fixate cand in subiect, cand in obiect, abunda (Amurg de toamna). Impresiunilc prin detracarea
mecanismului launtric se invertesc ca tonus afectiv (Amantii profund ma-ntristeaza). Aceasta sensibilitate zdruncinata
si-a pierdut capacitatea normala de reactiune; va raspunde numai zguduirilor brutale si senzationalului: ochiului i se
deschid numai perspective de sange, iar urechea nu mai inregistreaza decat racnetele fetelor nebune la ploaie sau
urletele lupilor sub stele inghetate. Nuanta si subtilitatea nu trezesc reactiuni in simturile tocite, carora numai
violentele din Plumb de Toamna le mai amintesc de ceea ce traieste si dincolo de ele. Stratul impermeabil al uzurii va
interzice unei retine ingrosate sa se mai impresioneze de alte colori decat de acelea fundamentale cromaticii (y.Alb ti
Negru), care, infatisandu-se simultan, cand se impletesc distinct (Copaciialbi, copacii negri - Decor), cand fuzionand
ascuns, se disimuleaza fiecare sub acelasi aspect acromatopsie: cenusiul bacovian (v. Gris). []
Umanitatea ganditoare se anuleaza la acest poet in simple acte de adaptare, ca in ordinea vegetala, sau, cel mai
adesea, in fenomene de geotropism ale universului inert. Drumul sau launtric pleaca din constiinta si, trecand prin
organic, patrunde adanc in anorganic, a carui viata dreapta o traieste. Directia coboratoare catre primordialitate il
obliga sa incalce limita extrema a prabusirii sufletesti []
Dincolo de ruina sufletului si mai jos de fruntaria a ceea ce este silnic articulabil, incepe jelania fiziologiei: foamea,
frigul, umezeala - iar apoi inertia materiei primordiale. Iubire, instinct, afinitate: trepte care coboara pe Bacovia din
sufletesc-uman in fiziologia animala, iar de aici, in traiul orb al materiei, al primordialitatii concrete. [] Miscarea
poeziei bacoviene nu se ridica din amorfism spre organizare, ci, dimpotriva, se inscrie ca o cadere din uman in
mineral. Acestei simplificari sufletesti, impinsa pana la anularea constiintei, ii corespunde in poetica lui Bacovia o
ocolire din instinct a oricarui artificiu de ajungere estetica. S-ar putea abstrage Ia o rigoare estetica naiva a simetriei
simple si obsesiei lexicale. []
Anarhismul interior in realitatea Iui neputand fi disciplinabil, ramane numai sugetabil. O poezie ce speculeaza un
material sufletesc in dezordine va naste cu necesitate o arta pronuntat de sugestie, care Ia lectura sa patrunda
cititorului prin toti porii, ca in procesele de osmoza. [] reluarea termenului plumb numai in doua strofe (v. Plumb) de
sase ori, in afara titlului, sugereaza o incenusarc universala si persistente apasari. Natura poeziei Iui Bacovia, prin
vibrarea ce staruie dupa inchiderea volumului, o impune intreaga, nedivizata. Volumul Plumb este, de fapt, o singura
poezie (chiar si dimpreuna cu Scantei Galbene), care trebuie sttabatuta dintr-odata.
Dar Bacovia nu premerge atat pe confratii de astazi prin poezia de atmosfera, cat ptin anumite procedee secundare.
Gasim in Plumb si Scantei Galbene o poezie lipita pamantului, poezie de obsetvatie, prozastica si informativa.
Influenta lui Bacovia s-a manifestat cu deosebire pe aceasta laturi a procedeelor secundare. []
Socotit in timp, Bacovia tezuma anticipat epoca noastra, prin influenta unor mijloace artistice secundate; iar universul
sau poetic ramane, tipologic, ca un obsedant si nelinistitor document moral.
Vladimir STREINU, G. Bacovia - Plumb, in Cugetul romanesc, I, 1922; reprodus in Vladimir Streinu, Pagini de oitica
literara [ 1968], editia a Il-a, Editura Academici Romane, Bucuresti, 2006, pp. 38-43
Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati,
limitata intr-un peisaj de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele cinchite in noroaie eterne, cu
gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si bucuria panoramelor, in care princesc ofteaza mecanic in racle
de sticla; si in aceasta atmosfera de plumb, O stare sufleteasca identica; o abrutizare de alcool, o deplina
dezorganizare sufleteasca prin gandul mortii si al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si
macabru, in tonul papusilor de ceara ce se topesc, o descompunere a fiintei organice reduse la miscari silnice si
halucinate, intr-un cuvant, o nimicire a vietii nu numai in formele ei spirituale, ci si animale. Poezia lui Bacovia este
deci expresia unei nevroze. Prin concordanta peisajului interior cu cel exterior, impresioneaza in ansamblu; nu retine
totusi prin amanunt.
Nicaieri nu se pune mai tulburatoare problema poeziei de atmosfera decat la Bacovia. Cele doua note stridente ale
cocosului de pe casa, in mijlocul unei nopti sinistre de toamna, creeaza cu siguranta o atmosfera; nu formeaza
totusi o muzica. Arta poetica a lui Bacovia este tot atat de elementara ca si cantecul cocosului metalic; ca se teduce
la cateva note de o sumbra simplicitate. Atmosfera iese din limitarea senzatiilor, a imaginilor, a expresiei poetice si
din repetirea lor monotona. Obsesia da chiar impresia unei intensitati si profunzimi, la care spiritele vaste si mobile
nu ajung. Poezia se reduce astfel nu numai la un nihilism intelectual, ci si la unul estetic: emotiunea ei rudimentata
nu arc nicio legatura cu arta privita ca un artificiu. Cultul bacovian e o reactiune impotriva unei literaturi saturate de
estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce impinge pe rafinati spre primitivism.
*

Legatura acestei poezii cu simbolismul e prea fatisa pentru a fi nevoie s-o subliniem prea mult.
Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti; e poezia cinesteziei imobile, incropite, care nu se
intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se rationalizeaza; cinestezie profund animalica; secretiune a unui organism
bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de
ploi si de zapada, cu care se contopeste. O astfel de dispozitie sufleteasca e prin esenta muzicala; i s-ar putea
tagadui interesul, nu i se poate tagadui realitatea primara; in ea salutam poate cea dintai licarire de constiinta a
materiei ce se insufleteste.
[] Bacovia inabusa verbalismul; el aplica principiul esteticii vetlainiene:
Nici nu se putea altfel: cleiul de pe copac, mucegaiul de pe zid nu pot fi retorice; poezia bacoviana e imens statica;
ea nu e susceptibila de niciun fel de devenire Adaptarea formei la fond a acestei poezii este atat de desavarsita, incat
indeparteaza gandul oricarei intentii artistice; mijloacele de expresie sunt atat de simple si de naturale, incat par
crescute din obiect. In fond, exista totusi un instinct artistic, care stie alege nota justa. []
Materia care plange, golul istoric, organizarea intregii impresii prin amanunte ne arata in Bacovia si o intentie si o
putinta de realizare constienta.
E. LOVINESCU, Poezia noua, in Critice, Editura Ancora, Bucuresti, 1923; reprodus in E. Lovinescu, Opere, voi. IX,
editie ingrijita de Maria Simionescu si Alexandru Georgc, note de Alexandru George, Editura Minerva, Bucuresti, 1992,
pp. 320-323
Ramai uimit, contrariat si devastat de o sterila disperare privind la acest om si la aceasta opera - un om care a gatuit
o poezie, de ii poti abia auzi plansetele si intelege balbairile, o opera care, evident, a distrus un om.
G. Bacovia a trait intr-o singuratate dezolanta, din care si-a alimentat obsesiile si visele-i monotone, si niciun om,
nicio activitate n-au izbutit sa-l inroleze in batalioanele zgomotoase, entuziaste si creatoare ale vietii sociale.
Bacovia a trait ca intr-o legenda, si acest basm de melancolie provinciala a contribuit cat intreaga lui opera poetica la
infiriparea acelei atmosfere bacoviene, atat de caracteristica incat a influentat o seama de poeti mult mai bine
inzestrati decat poetul de la care purced.
Bacovia a ramas un anarhic, un temperament din confuziile triste ale caruia n-a izbutit sa-l scoata nimeni, incapabil
sa faca altceva decat sa-si rumege viziunile deprimante ale mintii lui imbatate de toate otravurile melancoliei.
Incompetent in altceva decat in poezie, poetul a trait numai pentru poezia lui, careia, penrru a nu o pierde, i-a daruit
si trupul cu propria-i poezie, si mintea cu marea-i luciditate. Singur, ametit de o mahnire fara leac, pe o ulita pustie
de provincie, in ploaia marunta de toamna sau in vartejul neauzit al fulgilor de omat care-nmormanteaza in giulgiuri
de tacere eterna.
Legenda bacoviana a si creat contrastul necesar caracterizarii psihologice a Iui Bacovia, marele, esentialul, neegalatul
provincial al poeziei romanesti: a amintit de intaia seara cand poetul, scoborat in capitala, s-a oprit in fata vitrinelor
luxoase si a privit cu nostalgia singuraticului Ia pantofii de matase si de aur, spre a murmura: Lunecau baletistele
albe pe care, desigur, nu Ie-a vazut niciodata.