BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, Țara

Românească – d. 29 aprilie 1918, Iași, România) a fost
un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al
Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al
arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera

Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe
numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani
vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“,
devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din
barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii
rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu

Debutul literar
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în
1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică
primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu
prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună
primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882,
Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din
București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o
publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre
partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele
cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“,
după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte
legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România
liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum
datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România
liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas
la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică
în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Activitatea publicistică
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație
și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei
apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și
plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica.
Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de
cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română,
culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu
Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare
a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul
Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi
consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de
aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al
pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind
în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la
ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D.
Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-
redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori
aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum
suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton
patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor
probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de
mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu,
gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca
redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca
prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886),
polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri
intelectuale (O familie de poeți).