Litere

Anul I, sem. II, 2021-2022

Comunicare orală (Fonetică şi fonologie)
Prof. dr. habil. Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

FONETICĂ ŞI FONOLOGIE (anul I)

Curs. Tematică
• Conceptele limbă literară, limbă standard
• Distincţia fundamentală normă/uz
• Criterii de variaţie – diatopic, diastratic, diafazic
• Dialectele și subdialectele limbii române
Principalele diferenţe dintre varietăţile regionale ale limbii române
• Comunicarea orală. Interfaţa sistemului articulator-perceptual cu sintaxa şi cu sistemul conceptual
(semantica). Locul fonologiei în Gramatica Universală (GB, MP).
• Domeniul foneticii (sunetele fizice) şi cel al fonologiei (sunetele în sistem, invariantele, categoriile de
sunete – categorizarea ca abilitate cognitivă)
• Fonetica articulatorie segmentală
Producerea sunetelor vorbite: fonaţiunea (producerea sonorităţii), articularea
Structura aparatului fonator
Fonaţiunea – vibraţia coardelor vocale (interpretări actuale)
Fiziologia articulaţiei
Proprietăţile articulatorii ale sunetelor. Clase de sunete
• Fonetica articulatorie intersegmentală: coarticulaţia
• Fonetica articulatorie suprasegmentală.
Prozodia limbii. Descrierea fonetică a accentului şi a intonaţiei.
• Fonetica acustică – segmentală (proprietăţile acustice ale sunetelor), intersegmentală, suprasegmentală
• Fonetica auditivă şi perceptivă (receptarea şi interpretarea sunetelor)
• Teorii ale fonemului. Inventarul de foneme. Distincţii fonologice relevante în limba română.
• Teoria trăsăturilor distinctive. Caracterul minimal al trăsăturilor distinctive. Reprezentări ale fonemelor
(în termenii trăsăturilor lor distinctive).
Opoziţiile fonologice – tipuri de opoziţii; neutralizarea opoziţiilor
• Unităţile segmentale.
Regulile fonologice: descrierea alofonelor vocalice şi consonantice; interpretări fonologice ale vocalelor,
ale semivocalelor şi ale consoanelor
• Unităţi suprasegmentale
Rolul distinctiv (= fonologic) al accentului
Funcţiile intonaţiei
• Silaba
Definiţii
Structura silabei – principii de organizare internă (din perspectiva Teoriei Optimalităţii)
Segmentele vocalice complexe: diftongii, triftongii
Segmente consonantice complexe
Silabaţia: asigurarea atacului silabic şi secvenţializarea sonorităţii
Concluzii

Curs. Bibliografie obligatorie

Coteanu, I. (coord.), 1985, Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, Bucureşti, EDP, p.
14−16, 18−25, 57−64, 70−76.
CURSUL 1

1. Variaţia regională (diatopică) a limbii române

Bibliografie: Sala, M. (coord.), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic
(selectiv).

Dialectele = cele mai mari varietăţi lingvistice teritoriale ale unei limbi.
Limba română ‒ 4 dialecte:
- un dialect nord-dunărean (dacoromân),
- trei dialecte sud-dunărene (aromân, meglenoromân, istroromân).
Dialectul dacoromân
- Are cel mai mare număr de vorbitori (aprox. 25 de milioane).
- Este cel mai evoluat ‒ dacoromâna este singurul dialect românesc care a dezvoltat
o variantă standard, cu norme supraregionale.
- Dacoromâna, mai ales în varianta sa standard, este numită curent limba română (într-
un sens restrâns al acestui termen).
- Aria de răspândire
- (Daco)româna ‒ actualmente are statut de limbă oficială în cele două state
românești, România și Republica Moldova. În aceste state, este limba maternă a
majorităţii populaţiei.
- În Republica Moldova (republică ex-sovietică), populaţia românească (autohtonă)
utilizează, în condiţii de bilingvism româno-rus, o varietate subdialectală a
dacoromânei, care are caracteristici comune cu subdialectul moldovean vorbit în
România. În 1989 (înainte de obţinerea independenţei acestei republici faţă de
U.R.S.S.), româna a înlocuit limba oficială rusă şi a fost adoptată ca limbă de stat,
cu denumirea improprie limbă moldovenească. Această denumire este susţinută de
către unii lingviști locali, care, adoptând, teze mai vechi, de inspiraţie stalinistă, ale
lingvisticii sovietice oficiale, consideră în mod eronat că limba moldovenească este
distinctă de română (ELR, 348−351). Denumirea limba română, adoptată oficial,
cel mai recent, în 2013, a fost din nou înlocuită prin termenul limbă moldovenească,
în 2016. Denumirea limba moldovenească și tezele pe care se bazează sunt oficiale
în republica separatistă Transnistria. Standardizarea românei în Republica Moldova
s-a realizat în condiţii specifice, locale.
- Limbă minoritară, în mediu aloglot, în comunităţi tradiţionale, vechi, în regiuni
limitrofe României: Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Ungaria.
- Limbă minoritară, în mediu aloglot, în comunităţi izolate, constituite prin emigraţie
în epoca modernă, mai ales în: SUA, Canada, Australia, Israel, Europa occidentală.
Dialectul aromân (macedonean, macedoromân, macedovalah)
- Este al doilea dialect al limbii române ca număr de vorbitori (aprox. 500.000).
- Este cel mai important din grupul sud-dunărean ‒ singurul care a dezvoltat o
literatură cultă.
- Aria de răspândire: Grecia, Albania, Macedonia, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România;
comunităţi izolate, constituite prin emigraţie în epoca modernă, mai ales în: Canada,
SUA, America Latină, Australia.
- Statut controversat:

2
 - dialect istoric al limbii române ‒ interpretare susţinută de majoritatea lingviştilor
români şi străini;
- statut actual de limbă funcţională, la origine dialect istoric al protoromânei (sau
românei comune) ‒ interpretare susţinută de Matilda Caragiu Marioţeanu şi
adoptată de alţi lingvişti (în special de origine aromână);
• aromâna s-a desprins prima din protoromână, aprox. în sec. al X-lea;
- limbă romanică formată independent de limba română, având substrat grec (limba
unor greci romanizaţi) ‒ interpretare susţinută în special de unii lingvişti străini.
Dialectul meglenoromân (meglenit)
- Are aprox. 5000 de vorbitori, toţi bilingvi.
- Aria de răspândire: Grecia, Macedonia, Serbia, Turcia, România; comunităţi din
Bulgaria, Cehia, Polonia, Rusia, Ungaria.
- Probabil s-a desprins prima din protoromână, aprox. în sec. al XII ‒ al XIII-lea.
Strămoşii meglenoromânilor s-au stabilit în regiunea Meglen, pe malul drept al râului
Axios.
Dialectul istroromân
- În jurul anului 2000 au fost înregistraţi aprox. 1500 de vorbitori, toţi bilingvi, în câteva
puncte din reg. Istria (nord-vestul Croaţiei).
- Dialect în curs de dispariţie: utilizat limitat în Istria, în comunicarea orală din mediul
familial, de către vorbitorii în vârstă, dar aproape absent în comunicarea vorbitorilor
tineri; conservat (şi în formă scrisă) în comunităţi restrânse din emigraţie (SUA, Europa
occidentală etc.) prin fundaţii culturale, în publicaţii care includ producţii folclorice
istroromâne.
- Statut controversat:
- dialect istoric al limbii române ‒ interpretare susţinută de majoritatea lingviştilor
români; desprins ultimul din protoromână, între sec. al X-lea ‒ al XIII-lea;
- limbă autonomă în raport cu româna (interpretare susţinută de unii lingvişti pe baza
evoluţiei din ultimele 7 secole), limbă mixtă (ca urmare a influenţei croate).

Configuraţia regională a dialectului dacoromân

Problemă controversată.
O interpretare larg acceptată: dacoromâna include 5 subdialecte: moldovean, muntean,
bănăţean, crişean, maramureşean.
Grai = varietate mai restrânsă (mai limitată regional) decât subdialectul.
Diferenţele dintre subdialecte:
- în special fonetice;
- gramaticale ‒ mai puţine; cele morfologice au caracter sistematic (ex. marca genitivului
al, a, ai, ale, cu variaţie de gen, număr, caz, în aria sudică, loc al lui; a invariabil
flexionar, în restul teritoriului, loc a lui);
- lexicale ‒ numeroase, dar periferice în vocabular.

(Daco)româna standard = varietate de uz curent, general, a limbii literare sau culte, nivel
neutru de comunicare (din care se exclud limbajele de specialitate şi limbajul beletristic),
limbaj normat, codificat prin dicţionare şi gramatici.
Norme fonetice/fonologice, morfologice, sintactice.
Se utilizează ca limbă scrisă şi orală.

3
Este supradialectală; influenţează subdialectele/graiurile prin şcoală, mai ales, dar şi prin
presă.
Cultivarea limbii standard: problema dinamicii variantei standard (dinamica se manifestă prin
tendinţele fonetice, morfologice, sintactice, lexicale); problema abaterilor de la normă.

2. Obiectul principal al cursului din semestrul I: Fonetica şi fonologia limbii române (=

dacoromânei) contemporane standard.

Domeniul foneticii şi cel al fonologiei.

Accepţia tradiţională
- Fonetica studiază sunetele vorbirii din punct de vedere fizic. seară, soare
- Fonologia studiază fonemele (= categoriile de sunete).
Accepţia actuală
- Fonetica studiază sunetele vorbirii din punct de vedere fizic, în situaţiile concrete,
individuale, de comunicare (circumscris la un anumit moment, loc, individ vorbitor).
- Fonologia actuală preia (astfel) mult din domeniul foneticii tradiţionale. Studiază
fonemele, dar şi sunetele vorbirii din punct de vedere fizic, dacă problematica are
caracter general, la nivelul sistemului limbii (nu doar la nivelul situaţiilor individuale
de comunicare).

Raportul fonologiei cu celelalte componente ale limbii (în teoria Gramaticii universale
propusă de Noam Chomsky: versiunea numită Programul Minimalist, 1993, 1995; studii
ulterioare asupra facultăţii de limbaj, 2005).
- Facultatea de limbaj este un modul al minţii. Teorie a competenţei lingvistice, nu a
performanţei lingvistice.
- Funcţionarea adecvată a facultăţii de limbaj presupune ca sistemul lingvistic (limba) să
interacţioneze cu 2 sisteme performative extralingvistice:
(i) sistemul articulator-perceptual (= sisteme extralingvistice anatomice
care asigură producerea sunetelor vorbirii şi receptarea auditivă a
acestor sunete; anatomia care asigură vorbirea şi receptarea auditivă a
vorbirii: organele vorbirii şi cele ale receptării auditive, centrii nervoşi
implicaţi de la nivelul cortextului, nervul recurent, nervul acustic);
(ii) sistemul conceptual-intenţional (= sistemul gândirii).
- Sistemul lingvistic universal (aflat la baza oricărei limbi individuale) include 3
componente:
(i) Sintaxa ‒ componenta centrală, fiindcă ea generează toate enunţurile
concrete dintr-o limbă; morfologia tradiţională este integrată,
subordonată Sintaxei. cas- -ă
(ii) Fonologia ‒ componentă de interfaţă cu sistemul articulator-
perceptual.
(iii) Semantica ‒ la interfaţă cu sistemul conceptual-intenţional.

FONETICĂ

Disciplinele fonetice
Fonetica articulatorie studiază producerea sunetelor vorbirii.
4
Subdiscipline în funcţie de perspectivă:
- fonetica articulatorie segmentală studiază sunetele (segment sonor = sunet);
- fonetica articulatorie intersegmentală studiază modificările articulatorii care se produc
la contactul dintre sunete în succesiune imediată;
- fonetica articulatorie suprasegmentală studiază prozodia vorbirii (accentul, intonaţia
etc.).
Fonetica acustică studiază structura acustică, fizică, a sunetelor.
Fonetica auditivă şi perceptivă studiază receptarea undei sonore de către ascultător.
Unda sonoră = rezultatul mişcării progresive a particulelor de aer fonator, după modelul
vibraţiei coardelor vocale.

Fonetica articulatorie segmentală

1. Etapele producerii sunetelor: fonaţiunea, articularea.

Fonaţiunea = producerea sonorităţii sunetului (sau producerea vocii). Ansamblu de fenomene.
Se produce în laringe (în glotă). Vibraţia coardelor vocale imprimată curentului de aer fonator
determină producerea unor sunete cu voce (= sonore); sunetele fără voce (= surde).
Articularea = crearea unui spaţiu de rezonanţă special, pentru fiecare sunet, în laringe şi în
cavităţile superioare, supralaringiene.
2. Structura (componentele) aparatului fonator (vezi foto aparatul fonator)
- muşchiul diafragmă
- plămânii
- laringele (vezi foto cavităţile supralaringiene)
- glota (deschizătură a laringelui barată de coardele vocale)
- coardele vocale inferioare
- faringele
- cavitatea bucală
- maxilarul inferior
- vălul palatului (palatul moale; zona postpalatală)
- palatul dur (zona prepalatală, zona mediopalatală)
- incisivii superiori
- muşciul lingual
- cele două buze
- cavităţile nazale
3. Rolul componentelor aparatului fonator. Fiziologia articulaţiei
Fonaţiunea
Teorie nouă (elaborată pe baza cercetărilor de laborator ‒ s-au realizat filmări ale
experimentelor în care a fost utilizat laringoscopul cu fibră optică).
Activitatea coardelor vocale este dată de felul în care muşchii laringelui schimbă
tensiunea şi elasticitatea coardelor vocale, ca răspuns la curentul de aer fonator venit din
plămâni. Presiunea aerului face ca aceste coarde vocale să deschidă glota pentru fiecare
vibraţie. Apoi ele închid glota, parţial din cauza elasticităţii lor naturale şi parţial din
cauza reducerii bruşte a presiunii aerului fonator în glotă (fiindcă aerul iese puternic prin
laringe).
Frecvenţa vibraţiilor este mare la copii, mai scăzută la femei şi cel mai scăzută la bărbaţi.

5
Articularea
Rolul diafragmei. Prin mişcări de contracţie şi de relaxare împinge aerul din plămâni spre
cavităţile superioare.
Rolul plămânilor. Sunt sursa aerului fonator.
Româna are sunete pulmonice expiratorii (produse cu ajutorul aerului expirat). Există sunete
inspiratorii în limbi negro-africane. În română, sunetele se produc accidental cu ajutorul aerului
inspirat, când vorbim râzând în hohote sau plângând în hohote.