Comunicare orală

Cursul 1
 Structura cursului
• Dialectologie: caracterizarea disciplinei,
instrumente, dialectele româneşti; dialect –
subdialect (1 curs)
• Fonetică: aparatul fonator şi folul fiecărui
component în producerea sunetelor; clasificarea
articulatorie a sunetelor; proprietăţile acustice ale
sunetelor şi metode actuale de studiu
• Fonologie: fonemul, tipuri de opoziţii fonologice,
sistemul fonologic al limbii române; Teoria
Optimalităţii
 Bibliografia obligatorie
• Caragiu Marioțeanu, Matilda, Ștefan Giosu, Liliana
Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, 1977,
Dialectologie română, București, Editura Didactică și
Pedagogică (selectiv).
• Ciompec, Georgeta, Constantin Dominte, Narcisa Forăscu,
Valeria Guțu Romalo, Emanuel Vasiliu, 1985, Limba
română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia,
București, Editura Didactică și Pedagogică, p. 9−85.
• Neamțu, G.G., 2019, Limba română contemporană. Caiete
de seminar, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință (selectiv).
 Evaluare
• Examen scris:
a. Parte teoretică, din materia cursului
b.Parte practică, din materia seminarului:
transcriere fonetică și fonologică, descrierea
fonemelor în trăsături distinctive
c. Punctaj suplimentar pentru participarea
activă la seminar
• Condiție de prezență: cel puțin patru
seminare.
 Dialectologia
• Definiție și obiect de studiu
− dialectologia – disciplina care studiază
ramificațiile teritoriale ale unei limbi
− dialectologie – sincronică/descriptivă
− diacronică/istorică
− dialectul – cea mai extinsă variantă teritorială a
unei limbi
− româna are patru dialecte: dacoromân (N Dunării),
aromân, meglenoromân, istroromân (S Dunării)
 Dialectologia
− dialectele nu sunt unitare; în dialectologia
românească – subdiviziuni ale limbii:
dialect −> subdialect −> grai −> subgrai
Exemplu: − dialectul dacoromân are cinci
subdialecte: moldovean, muntean, bănățean, crișean,
maramureșean
− subdialectul muntean are două graiuri:
muntenesc și oltenesc
− graiul oltenesc poate fi împărțit în trei
subgraiuri: de sud, de nord-vest și de vest
 Dialectologia
− la contactul dintre două sau mai multe arii
dialectale există arii de tranziție
− în dialectologia generală, se preferă mai recent
termenii „varietate” sau „idiom”, pentru a evita
ierarhizarea varietăților lingvistice
− raportul limbă – dialect este controversat:
problema interinteligibilității + prestigiul cultural
 Dialectologia
− statutul dialectelor sud-dunărene (aromân,
meglenoromân, istroromân) – dialecte sau
limbi?
− statutul dialectelor din Italia (unde există o
foarte mare diversitate): sunt considerate
dialecte italiene (pentru că se vorbesc pe
teritoriul Italiei), dar nu dialecte ale italienei
Dialectele italienești
 Dialectologia
Importanța studierii dialectelor românei:
-dialectele din S Dunării conservă trăsături
dispărute din dacoromână
-ne pot da informații despre stadii neatestate
ale dialectului dacoromân (despre care avem
informații începând cu sec. al XVI-lea:
Psaltirea Humuzaki 1500-1510, Scrisoarea lui
Neacșu 1521)
 Constituirea disciplinei
− lingvistica a apărut ca disciplină ştiinţifică
la începutul secolului al XIX-lea – aplicarea
metodei comparativ-istorice în studiul limbii
− imediat – reacţie împotriva istorismului:
neogramaticii, în Germania: H. Osthoff, K.
Brugmann, H. Paul, care au promovat
investigaţiile dialectale
 Constituirea disciplinei
− dialectologia devine
ramură autonomă a
lingvisticii în romanistică;
Fr. Diez − o gramatică
comparată a limbilor
romanice, în trei volume
(1836-1843) şi un
dicţionar etimologic al
limbilor romanice (1854)
 Constituirea disciplinei
− întemeietorul discipinei (sf. sec.
XIX): lingvistul italian G. I.
Ascoli
− în aceeaşi perioadă, în Franţa: G.
Paris, J. Gilliéron, P. J. Rousselot
− în Germania: Georg Wenker
(1876 – anchetă prin
corespondenţă pentru studiul
fonetic al graiurilor renane)
 Constituirea disciplinei
− ideea cartografierii materialului
lingvistic: G. Wenker, J. Gilliéron
− cartografierea materialului lingvistic
−> geografia lingvistică, întemeiată de
J. Gilliéron, L’Atlas linguistique de la
France (1902-1910), coautor: E.
Edmond; atlase lingvistice făcuseră şi
Wenker şi Weigand, dar acesta este
primul făcut după o metodologie
perfecţionată
L’Atlas linguistique de la France
 Dialectologia românească
− mențiuni despre diferențele dialectale pe
teritoriul românesc – sec. XVII: Simion
Ștefan (prefața Noului Testament de la
Bălgrad), Ioan Zoba din Vinț (prefața cărții
Sicriul de aur, 1683), Dimitrie Cantemir,
Petru Maior, I. Heliade-Rădulescu, Timotei
Cipariu etc.
− preocupări sistematice: B. P. Hasdeu
 Dialectologia românească
− etapa științifică:
Gustav Weigand (1860-
1930), profesor la
Universitatea din
Leipzig; a început cu
românii din sudul
Dunării și a continuat cu
dacoromânii
 Dialectologia românească
− continuatorii lui
Weigand: Pericle
Papahagi, Iosif
Popovici, Sextil
Pușcariu, Theodor
Capidan
 Dialectologia românească
• − la București
(prima parte a sec.
XX): Ov.
Densusianu, I.-A.
Candrea, Th. D.
Speranția; ulterior,
Al. Rosetti
 Dialectologia românească
− la Cluj (prima parte a
sec. XX): E. Petrovici,
S. Pop, Șt. Pașca
 Dialectologia românească
− în a doua parte a sec.
XX: Matilda Caragiu
Marioțeanu, N.
Saramandu (aromână),
A. Kovaček
(istroromână)
 Dialectologia românească
− dialectologie diacronică:
E. Vasiliu (Fonologia
istorică a dialectelor
dacoromâne, 1968), I.
Gheție, Al. Mareș
(Graiurile dacoromâne în
secolul al XVI-lea, 1974),
I. Gheție (Baza dialectală
a românei literare, 1975)
 Studierea dialectelor
− două etape
− culegerea materialului dialectal
(informarea)
− interpretarea faptelor lingvistice
 Studierea dialectelor
Informarea
− observarea directă (dialectologul se integrează în
mediul lingvistic)
− ancheta − indirectă / prin corespondenți
(chestionar trimis intelectualilor din localitățile
anchetate) – B. P. Hasdeu, S. Pușcariu
− directă (chestionar aplicat direct de
dialectolog + discuții tematice)

− chestionarul dialectal (reţea de puncte; alegerea

informatorilor (vârstă, sex, deficienţe de vorbire, să
nu fi părăsit localitatea)
 Studierea dialectelor
Interpretarea
– glosarul dialectal (= lexicul dialectal)
− monografia dialectală (descrierea lexicului
dintr-o anumită zonă)
− atlasul lingvistic
 Formarea dialectelor românești
− formarea limbii române – părerea generală: înainte
de sec. IX (ca şi celelalte limbi romanice), înainte de
începutul influenţei slave (sec. IX − X)
− teritoriul de formare – opinia generală: nordul şi
sudul Dunării:
− limita nordică: Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj)
− limita sudică: creasta Munţilor Balcani = linia
Jireček (delimitată de istoricul ceh Constantin Jireček:
influența latină vs influența greacă)
 Formarea dialectelor românești
− deşi dialectele româneşti au o unitate remarcabilă
şi numeroase particularităţi lingvistice comune,
trăsături dialectale au existat încă de la început
− româna comună − fie din sec. VI-VII, fie din sec.
VIII – până în sec. IX; limba română dobândise
trăsăturile unei limbi romanice distincte de latină
− sec. X – destrămarea comunităţii străromâne, prin
dislocarea aromânilor şi migrarea în sudul Peninsulei
Balcanice (unde sunt atestaţi în anul 976)
 Dialectele românești
Aromâna
– vorbită în Grecia, Albania, Macedonia,
Bulgaria + Dobrogea
– 100.000-250.000 de vorbitori
 Dialectele românești
Meglenoromâna
– vorbită în Grecia și Macedonia, la nord de Golful
Salonic, în câmpia Meglen, în zece localități
– 12.000−20.000 de vorbitori
Istroromâna
– vorbită în vestul Croației, în Peninsula Istria; două
grupuri: de nord (localitatea Jeiăn) și un grup de sud
(câteva sate)
– 300-1500 de vorbitori
 Dialectele românești
Dacoromâna
− vorbită pe teritoriul României și al Republicii Moldova
+ Ucraina, Serbia, Bulgaria
− dialectul cu cel mai mulți vorbitori; limbă națională și
standard; „limba română” = dacoromâna standard
− unitatea frapantă a subdialectelor, toate interinteligibile
(spre deosebire de Italia sau de zona Olanda-Belgia)
− dialectul dacoromân are cinci subdialecte: moldovean,
muntean, bănățean, crișean, maramureșean; subdialectul
muntenesc (sudic) se opune subdialecelor nordice, care
au trăsături comune mai numeroase
 Diferențe dialectale
A. Subdialectul moldovenesc (exemplificare)
− cel mai răspândit subdialect al dacoromânei
(Moldova (istorică), Bucovina)

Trăsături fonetice
− închiderea lui e neaccentuat la i (dulce > dulși,
arde > ardi) și a lui ă la î (să > sî, mamă >
mamî)
 Diferențe dialectale
− în poziție medială protonică, ă se deschide la a
(barbat, parinti)
− în jumătatea de sud, se păstrează elementul
vocalic asilabic [u] (toboşariu)
− diftongarea frecventă a vocalei e (liemn, fieti)
− lipsa diftongului îi din cuvinte ca pane, mane,
cane
 Diferențe dialectale
− diftongul ia devine ie la inițială de cuvânt
sau în poziție postvocalică (ea > ie, băiat >
băiet, tăiat > tăiet)
− există încă fonemul /ḑ/, perechea sonoră a
lui /ț/ (ḑîk, mă spînḑur)
− palatalizarea labialelor – arie tipică: piele >
k'eli, piept > k'ept; bine > g' ini etc.
 Diferențe dialectale

Trăsături gramaticale
− marca de genitiv are formă invariabilă (a)
− auxiliarul de perfect compus o (o fost)
− mai-mult-ca-perfect perifrastic: am fost
cântat (= cântasem), am fost văzut (=
văzusem)
 Diferențe dialectale
Trăsături lexicale
− omăt (= zăpadă), a pișca (= a ciupi), hulub
(= porumbel), oghial (= plapumă), agud (=
dud)
− moș (= unchi)
 Diferențe dialectale
B. Dialectul aromân (exemplificare)
Trăsături fonetice
− din punctul de vedere al inventarului de vocale – 2
mari grupe:
− graiurile de tip F (fărşerotesc), în care nu
există fonemul /î/
− graiurile de tip A (aromâneşti: grămoşteni,
pindeni), în care există toate cele şapte vocale din
dacoromână
 Diferențe dialectale
− o particularitate care individualizează aromâna: proteza lui
a înaintea cuvintelor care încep cu o consoană sau o sonantă
(arâu, arău, aştergu)
− absenţa consonantismului final – silaba finală este
întotdeauna vocalică, prin păstrarea lui [u] final (asilabic sau
silabic)
− foneme consonantice dispărute din dacoromână: /l'/, /n'/:
l'epuru (= iepure), l'ertu (= iert), mul'ari (= muiere)
− păstrarea africatei /ḑ/, ca în unele graiuri dacoromâne:
[ḑîku] (= zic), [urḑîcî] (= urzică)
− palatalizarea este generală – se produce pentru toate
labialele, în toate varietăţile: k'eptu (= piept), aruki (= rupi)
 Diferențe dialectale
Trăsături gramaticale
− la substantivele feminine, două forme, una pentru singular
şi una pentru plural, ca la masculine şi neutre: N.A.G.D. sg.
gurî − guri N.A.G.D.pl.
− dativul se introduce prin prepoziţia a: nipótlu a viţinîl'ei (=
nepotul vecinei)
− acuzativul personal se exprimă fără pe, ca în toate
dialectele sud-dunărene
− acuzativul numelor de locuri este fără prepoziţie, ca în
latină: Mi ducu Larsa (= Mă duc la Larisa)
 Diferențe dialectale
− articolul nehotărât are formele unu, ună/unî
− comparativul se exprimă cu ajutorul
adverbelor ma sau cáma
− complementul comparativ se introduce prin
prepoziţia di (= de):
Nîsu eásti (ca)ma diştéptu di nîsî
(= El este mai deştept decât ea)
 Diferențe dialectale
− în flexiunea pronominală nu există opoziţie cazuală
între nominativ şi acuzativ; N-A eu, io sau N-Ac mini
− nu există pronume de politeţe
− nu există supin
− a dispărut infinitivul cu valore verbală; infinitivul lung
s-a păstrat, dar cu valoare exclusiv nominală
− pentru trecut (ca şi în meglenoromână) se foloseşte prin
excelenţă perfectul simplu
− participiul are formă feminină, în ă/î: avemu cunoscutî
(= am cunoscut)
− există o formă sintetică de condiţional: s-putearimu (=
dacă aş putea)
 Diferențe dialectale
Trăsături lexicale
− termeni de origine latină pierduţi din alte
dialecte româneşti: cîşari (= stână) < lat.
caseria, cusurinu (= văr) < lat. consobrinus
− cuvinte greceşti, albaneze, slave, turceşti
 Quiz
1. Care sunt dialectele limbii române?
a.
b.
c.
d.
 Quiz
Întemeietorul dialectologiei românești ca
disciplină științifică este:
a. B. P. Hasdeu
b. Gustav Weigand
c. Simion Ștefan
d. Dimitrie Cantemir
 Quiz
Limba română s-a format:
a.La sudul Dunării
b.La nordul Dunării
c.La sudul și la nordul Dunării
 Quiz
• Cine este lingvistul din imagine?
 Quiz
• Cărui subdialect credeți că aparțin formele
dince (= dinte), frace (= frate)?