Prof. univ dr.

ION NEGREȚ-DOBRIDOR

GÂNDIREA PERFECTA,
GÂNDIREA IMPERFECTA
ȘI

ERORILE LOGICE
(breviar pentru studenți, masteranzi și doctoranzi)

1
 0. PUTEREA ȘI SCHILODIREA GÂNDIRII
Dumnezeu, în bunătatea lui, văzând cât de nenorociți am ajuns, noi cei din specia Homo
Cromagnensis, după alungarea din Grădina Edenului, ne-a mai acordat o șansă, pentru a ne
obloji rana fundamentală. De fapt, este un dar divin. Este Logos-ul universal. Se mai numește
și numește GÂNDIRE: capacitatea noastră de a examina lucrurile singulare1 din această lume
și de a din ele construi concepte (sau noțiuni) abstracte. Acestea sunt „cărămizile gândirii”. Le
putem apoi corela, după anumite reguli, și construi în acest fel anumite propoziții pe care
logicienii le numesc judecăți. În fine, legând judecățile, iarăși după anumite reguli, putem
alcătui inferențele numite raționamente.
Cu ajutorul raționamentelor putem depăși aparența lucrurilor și ajunge la esența lor. În
acest fel, metaforic vorbind, putem recâștiga o parte din Paradisul pierdut și ne putem
reapropia de Dumnezeu.
Puterea Gândirii este imensă dar ea nu cântărește nici cât o ceapă degerată dacă nu este
folosită cum trebuie: adică respectând acele reguli logice care îi conferă raționalitate deplină.
Foarte puține persoane își dau seama de puterea adevărată a gândirii. Cei mai mulți au
impresia că gândesc rațional. În realitate, ei nu gândesc rațional, ci încălcă regulile,
amestecând singularele cu concepte incorect construite (adică folosind „preconcepte”),
enunțând false judecăți (care nu sunt decât „prejudecăți”), amestecînd conceptele cu
„impresii”, cu „afecte” (emoții, sentimente, pasiuni, stări sufletești etc.) și mai ales câzând
pradă acelei trăiri pe care o numim „egocentrism” (sau „egolatrie”, „egoism”, „narcisism”
etc).
Exemple:
(a) „Orice silogism corect are trei termeni și numai trei!”- ne-a încunoștințat divinul Aristotel. Mă
întâlnesc pe stradă cu amicul Ionescu. Suntem sănătoși pentru că purtăm măști aferente. Discutăm
despre pandemie. El observă că unii de pe stradă nu poartă măști și deci sunt probabil contagioși. Îmi
spune: „Dle, cei care vatămă pe alții trebuie cumva pedepsiți. Bolnavii contagioși îi vatămă pe alții.
Deci, ca să scăpăm noi, toți bolnavii trebuie imediat arestați și pedepsiți!” Mă uit la ipochimenul care
are despre sine o părere foarte bună, el se crede un „intelectual de elită”. Folosește cu seninătate un
sofism celebru, numit de logicieni Quaterino terminorum. El introduce în „raționamentul” său nu trei
termeni, așa cum se cuvine; ci patru termeni, pentru că „vatămă pe alții” nu este același lucru cu
„vatămă intenționat pe alții”. Îmi aduc aminte de satira înfiorătoare a lui Samuel Butler 2 și mă
cutremur.
(b) Dispută între doi politicieni la televizor. Albulescu, unul dintre ei, este aspru criticat de Bărbulescu
pentru că a promovat o lege în Parlament privind creșterea alocațiilor pentru copii. Aduce argumente
solide. Celălalt, Bărbulescu, nu are prea multe. Exasperat, recurge la argumentum ad hominem. El își
aduce aminte că Albulescu este bolnav de diabet și că, în urmă cu câțiva ani, fiul acestuia a fost
condamnat pentru trafic de droguri. Sofismul este înfiorător: „Dle Albulescu, dta nu ești omul care
are dreptul să se ocupe de soarta copiilor sărmani!”
(c) O întâmplare reală, realmente sinistră. Un sofism bazat pe generalizarea pripită folosit adesea de
activiștii PCR! Pe vremuri, un asemena mare activist PCR, care avea un fiu în clasa a II-a, a convocat
întregul inspectorat școlar al Capitalei și a criticat aspru învățătoarele și profesoarele din
învățământul primar și gimnazial. Motivul? Toate respectivele dăscălițe ar veni la școală îmbrăcate
indecent în minijupă. El constatase acest lucru „la fața locului”. „Morala comunistă și decența au
dispărut din școlile noastre!” – a concluzionat bătând cu pumnul în masă terifiantul activist. Au urmat
„raiduri de sancționare” a minijupistelor în toate școlile Capitalei. Dar în zilele precedente, în ziua
respectivă și, în genere, nimeni, nici o doamnă sau domnișoară, nu venea la școală înveșmântată
astfel; venise doar atunci o singură învățătoare, cea incriminată, care se întâmpla să își sărbătorească
ziua de naștere după încheierea programului...

1
Pe această lume nu există, în chip real, decât lucruri singulare, unice; nu există „lucruri generale” decât „în
mintea noastră”, ca abstracțiuni și generalizări.
2
Samuel Butler, Erewhon, 1921.
2
 Aristotel din Stagyria
(384-322 î.Chr.)

Francis Bacon
(1561-1626)

1. CELE DOUĂ TIPURI DE RAȚIONAMENTE

3
 Spre deosebire de orice alte vietăți cunoscute, oamenii pot gândi. Ei pot gândi însă corect sau
greșit. Erorile de gândire sunt cu mult mai periculoase decât erorile de vorbire. De aceea s-a încercat și
s-a reușit identificarea și eliminarea lor cu ajutorul logicii sau al așa-numitei rațiuni. Modalitatea cea
mai înaltă prin care oamenii își pot folosi gândirea este rațiunea omenească. Gândirea rațională
presupune folosirea de raționamente.
Există două tipuri de raționamente: deductive și inductive.
Raționamentele deductive pot atinge perfecțiunea. Ele sunt „inferențe” (gânduri) care „poartă”
de la universal și general către universal, general, particular și singular. Raționamentele deductive
perfecte se numesc silogisme. Studiul acestora a fost început de către Aristotel din Stagyria (384-322
Î.Chr.) în vestitul Organon (Analiticile prime și Analiticile secunde) și a fost finalizat, în Evul Mediu,
de către așa-numiții Scolaști. Este probabil cea mai mare realizare a oamenilor și omenirii, din toate
timpurile, atâta cât va exista omenire pe Pământ. Este, de fapt, cel mai mare tezaur care există în
această lume. Numai cine învață silogismele și modul de a gândi corect poate evita erorile de gândire
și se poate considera, cu adevărat, un intelectual autentic și deplin; el poate gândi întotdeauna corect
(sau chiar perfect!) și se deosebește radical de aceia care „vorbesc fără să gândească”, „bat câmpii” și
cad în capcana așa-numitelor „sofisme” (erori tipice de gândire care, foarte adesea, sunt folosite, în
mod intenționat pentru a păcăli proștii și nătărăii).
Raționamente inductive nu pot atinge perfecțiunea. Ele sunt inferențe care poartă de la
singular și particular către universal și general. Studiul lor a fost inițiat de către baronul de Verulam,
Francis Bacon (1561-1626) în Novum Organon. Deși raționamentele inductive nu pot fi perfecte, ele
sunt modalitatea cea mai rațională prin care se produce creșterea cunoașterii științifice omenești
(progresul științific, tehnic, spiritual etc.) Raționamentele inductive sunt mereu pândite de riscul unei
erori de gândire numită de logicieni „generalizarea pripită”. Cele mai mari progrese în cunoaștere s-au
realizat pe baza acestor „generalizări pripite” (teze, concepții, teorii etc. care au fost depășite de
concepții, teorii etc. mai bine fundamentate pe observații mai ample și/sau mai profunde).

2. RAȚIONAMENTELE DEDUCTIVE PERFECTE

sau
SILOGISMELE
În logică propozițiile sunt numite judecăți. Termenii judecăților sunt (S) subiectul logic
(subjectum), (P) predicatul logic (praedicatum ) și copula. Pentru ca un raționament deductiv să fie
realizat, este necesar ca primele două judecăți, „premisele” să conțină un „termen mediu”(M), pentru
ca inferența către „concluzie” să aibă loc.
Marii Scolaști au reușit să identifice, să sistematizeze și să clasifice această „bogăție mentală”
alcătuind în „moduri” și patru „figuri” care includ toate formele de gândire perfecte: este vorba de un
fel de „tabelă a lui Mendeleev” a gândirii corecte.
În structura oricărui silogism există întotdeauna trei termeni sau judecăți:
 Premisa majoră
 Premisa minoră
 Concluzia
Axioma silogismului
Orice silogism - și orice raționament deductiv - se bazează pe un adevăr considerat o certitudine
absolută. De ex. „Toți oamenii sunt muritori”. Ceea ce se predică afirmativ (de omni) sau negativ (de
nullo) despre o întreagă clasă se predică și despre fiecare element conținut în clasă. Marii Scolaști
foloseau aceste sintagme: „dictum de omni”, „dictum de nullo”.
Legile generale ale silogismului
o Legile termenilor
 „Orice silogism corect are trei termeni și numai trei.”
Ex. de silogism greșit, incomplet:
„Mamiferele au sânge cald, vipera este o reptilă”: din aceste premise nu se poate trage nici o
concluzie.
Alt ex. care ilustrează greșeala numită „sofismul a patru termeni” ( Quaterino
terminorum)” :
Aceeia care vatămă pe alții trebuie pedepsiți
Bolnavii contagioși vatămă pe alții

4
 Deci: bolnavii contagioși trebuie pedepsiți
(„vatămă pe alții” este folosit cu două sensuri)
 „Într-un silogism corect, termenul mediu este distribuit cel puțin în una din premise.”
Ex. de fals silogism; concluzia e falsă:
Unele animale acvatice sunt mamifere
Toți peștii sunt animale acvatice
Toți peștii sunt mamifere
Ex de silogism corect:
Unele mamifere sunt animale acvatice
Toate balenele sunt mamifere
Toate balenele sunt animale acvatice
 „Într-un silogism corect, nici un termen nu este distribuit în concluzie dacă nu a fost
distribuit în premise. Sferele termenilor din concluzie nu trebuie să depășească sferele
corespunzătoare din premise.”
Ex. de silogism greșit; acesta este sofismul zis „al minorului ilicit”
Toți poeții sunt persoane imaginative
Toți poeții sunt persoane impresionabile
Toți oamenii impresionabili sunt persoane imaginative.
o Legile premiselor
 „Într-un silogism corect, o premisă este întotdeauna afirmativă.”
Ex. de silogism greșit:
Balenele nu sunt pești
Delfinii sunt pești
? (nu se poate trage nici o concluzie)
Ex. de silogism corect:
Nici o reptilă nu are sânge cald
Nici un batracian nu este reptilă
Deci: nici un batracian nu are sânge cald
Ex. de silogism greșit:
Nici o reptilă nu are sânge cald
Nici o felidă nu este reptilă
Deci: Nici o felidă nu are sânge cald
(Concluzia este, evident, greșită)
 „Într-un silogism corect, una dintre premise este întotdeauna universală.”
 „Într-un silogism corect, din două premise afirmative rezultă o concluzie afirmativă.”
 „Într-un silogism corect, concluzia urmează partea cea mai slabă.”
Pentru a facilita memorarea silogismelor, logicienii scolaști au alcătuit mnemotehnicile care
urmează:
Judecățile
Marii scolaști (Anselm de Canterbury, Pierre Abélard, Mihail Psellos, Roscelin de Compiègne,
Duns Scotus, Toma dʼAquino, Albertus Magnus, William Ockham ș.a.) au inventat anumite expresii
verbale pentru a desemna silogismele. Vocalele din aceste cuvinte se referă la judecățile care
alcătuiesc diferitele silogisme; ele au următoarea semnificație:
 „a” înseamnă judecată universală afirmativă; „toți S sunt P””; de ex.: „Toți oamenii
sunt muritori.”
 „i”însemnă judecată particular afirmativă; „unii S sunt P” ; de ex.: „Socrate este om.”
 „e” înseamnă judecată universal negativă, „nici un S nu este P”; de ex.: „Nici un șarpe
nu este patruped.”
 „o” înseamnă judecată particular negativă; „unii S nu sunt P”; de ex.: „Unii șerpi nu
sunt veninoși.”
Vocalele majuscule AIEO permit formularea precisă și comodă a tuturor silogismelor.
MODURILE SILOGISTICE
ȘI RESTUL COMBINAȚIILOR INCORECTE
Sunt posibile 256 de combinații ale judecăților A E I O (sau a, e, i, o); dar numai 19
moduri silogistice sunt corecte și utile (conform legilor generale ale silogismului).
De exemplu, cele 16 combinații cu majora A, nu sunt toate corecte:
1. AAA 5. AEA 9. AIA 13. AOA
2. AAE 6. AEE 10. AIE 14. AOE
3. AAI 7. AEI 11. AII 15. AOI
4. AAO 8. AEO 12. AIO 16. AOO

5
 În total 16 moduri cu majora A. [La aceasta se adaugă 16 moduri cu majora E (EAA,
EAE etc.) și câte 16 moduri care încep cu majora I și O. Pentru fiecare figură ar reveni 64 de
combinații. Dat fiind că sunt patru figuri silogistice, ar rezulta 256 de moduri.]
Dar este ușor de observat că cea mai mare parte a acestor combinații contrazic legile
generale ale silogismelor:
o combinațiile 2 (AAE), 4 (AAO) și 10 (AIE) încalcă legea conform căreia „Din
două premise afirmative nu se poate trage o concluzie negativă”;
o combinațiile 5 (AEA), 7 (AEI) și 9 (AIA) încalcă altă lege: „Într-un silogism
corect, concluzia urmează partea cea mai slabă;
Eliminând toate modurile invalide, rămân 24 de moduri valide în cele patru fifuri
silogistice; cinci dintre acestea nu se întrebuințează însă pentru că exprimă în concluzie mai
puțin decât este întemeiat în premise.
Așadar, rămân NOUĂSPREZECE SILOGISME
TABLOUL CELOR 19 FORME DE GÂNDIRE
DEDUCTIVĂ PERFECTĂ
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
Barbara Cesare Darapti Bramantip
Celarent Camestres Disamis Camenes
Darii Festino Datisi Dimaris
Ferio Baroco Felapton Fesapo
Bocardo Fresison
Ferison

FIG. POZIȚIA MODUL STRUCTURA EXEMPLIFICARE

TERMENILOR JUDECĂȚILOR
SILOGISTIC
M___P 1. Barbara AAA „Toate mamiferele sunt vertebrate, oamenii sunt mamifere, deci
toți oamenii sunt vertebrate.”
S___M
I S___P 2. Celarent EAE
3. Darii AII „Toți oamenii sunt muritori, Socrate este om, deci Socrate este
muritor”
4. Ferio EIO „Nici un mamifer nu este pește, unele animale acvatice sunt
mamifere, deci unele animale acvatice nu sunt pești”
P___M 1. Cesare EAE
S___M 2. Camestres AEE „Toate stelele luminează prin lumină proprie, nici o planetă nu
II S___P luminează prin lumină proprie, deci nici o planetă nu e stea.
3. Festino EIO
4. Baroco AOO
M__P 1. Darapti AAP „Învățarea mecanică nu dă randament, învățarea mecanică este un
procedeu obositor, unele procedee mecanice nu dau randament.”
M__S
S__P 2. Disamis IAI
III 3. Datisi AII
4. Felapton EAO
5. Bocardo OAO
6. Ferison EIO
P__M 1. Bramantip AAI „Toate coleopterele sunt insecte, toate insectele sunt hexapode,
deci unele hexapode sunt coleoptere”.
M__S
IV S___P 2. Camenes AEE
3. Dimaris IAI
4. Fesapo EAO
5. Fresison EIO
6
7
Reprezentarea grafică a silogismelor din
8
 FIGURA A III-A

Reprezentarea grafică a silogismelor din

FIGURA A IV-A
9
 *
CELE CINCI SILOGISME SUBALTERNE VALIDE

Figura I: Barbari (AAI), Celaront (EAO)

Figura II: Cesaro (EAO), Camestrop (AEO)
Figura IV: Camenop (AEO)

3. RAȚIONAMENTELE INDUCTIVE
sau
calea de la lucrurile singulare la cele generale și esențiale
10
 Procesul prin care gândirea pleacă de la lucruri particulare și singulare, considerate
premise, conducând spre concluzii generale/esențiale se numește inducție. Spre deosebire de
raționamentele deductive care pot atinge perfecțiunea, raționamentele deductive nu pot fi
niciodată perfecte, ci cel mult probabile, posibile, ipotetice etc. de aceea subt mereu pândite
de riscul generalizării pripite. Dar ele sunt esențiele în procesul de cercetare științifică și de
creșștere a cunoașterii pmenești. Generalizările inductive sunt întotdeauna teorii. Teoriile pot
fi corectate și ameliorate pe baza unor fapte noi, generând astfel creștetrea continuă a
cunoașterii.
Exemplu:
Creșterea cunoașterii prin teorii din ce în ce mai complexe în cazul fizicii s-a produs în susccesiunea
următoare: (a) fizica newtoniană/mecanică → (b) fizica relativistă (einsteiniană) → (c) fizica cuantică
(Planck) → (d) mecanica cuantică (Bohr) → (e) mecanica ondulatorie (Louis de Broglie) → (f) „teoria
corzilor” (sau a „stringurilor”) ...
Tipuri de inducție
Se pot distinge două tipuri de inducție:
 inducția completă
- se realizează inducții pornind de la clase de obiecte singulare, considerate
complete și se obțin generalizări/concluzii generale;
- pentru ca inducția să fie completă este necesar ca delimitarea obiectelor
singulare să fie strictă.
 inducția incompletă
- inducția neștiințifică sau vulgară (generalizarea pe bază de
- inducție științifică prin simplă enumerare
- inducția incompletă amplificatoare (sau „științifică propriu-zisă”).
Pentru cercetarea științifică esențialul îl constituie faptul că raționamentele inductive nu
sunt perfecte dar sunt perfectibile. Asumarea riscului conștient de generalizare pripită în
cercetarea științifică este, de fapt, o formă de „eroism epistemic” sui generis.

ERORILE LOGICE
 S-au diferenţiat încă din Antichitate mai multe tipuri de erori logice printre care, cele mai
frecvente sunt:
 sofismele și
 paralogismele.
Referitor la sofisme, putem declara că sunt nişte greşeli de limbaj, făcute cu voinţa acelei
persoane, cu scopul de a obţine ceva sau de a convinge pe cineva cu orice preţ. Pe de altă parte,
paralogismele sunt realizate neintenţionat, fără voia şi intenţia celui care greşeşte. Prin urmare, printr-
un silogism reuşim să îi înşelăm pe alţii;
Printr-un paralogism ne înşelăm pe noi înşine.
Clasificarea completă a erorilor logice
Deşi există mai multe clasificări pentru erori logice, cea mai răspândită cuprinde:
a) erorile formale,
b) erorile de interpretare și
c) erorile de relevanță. 

a) ERORILE FORMALE
Se referă la inferenţe definite printr-o schemă nevalidă. Acestea pot include erori în silogismul
ipotetic. În cazul propoziţiilor compuse, erorile legate de afirmarea consecventului, respectiv negarea
antecedentului.
De exemplu, raţionamentul:

11
  „Dacă îmi fac temele (p), voi lua note mari (q),
        Am note mari (q),
        Deci, mi-am făcut temele (p)”
 Schema de inferență: [(p→q) • q]→p este nevalidă, probabilă, deoarece nota mare poate fi
efectul furtului intelectual, a copiatului, sau tema este făcută, dar aceasta poate fi incorectă, iar notele
pot fi mici, chiar dacă tema este rezolvată.
De asemenea, în silogismul disjunctiv, având de a face cu două situaţii, dacă una nu va avea loc,
se consideră cealaltă ca fiind realizabilă.
Spre exemplu:
 „Afară e soare sau plouă.
Nu plouă,  
deci e soare.”
Schema de inferență: [(p v q) • - q]→ - p  este de asemenea nevalidă.
 Chiar dacă nu plouă, nu înseamnă neapărat că e soare, pentru că poate fi şi înnorat sau poate
ninge. În aceeaşi categorie se încadrează dilemele cu 2 sau 3 premise.
b) ERORILE DE INTERPRETARE
Sunt provocate de numărul mare de sensuri pe care anumite cuvinte şi le pot însuşi, acest fapt
putând provoca confuzii în cazul în care acel cuvânt este folosit cu sensuri diferite în cadrul aceluiaşi
raţionament.
o Amfibolia este provocată de lipsa de precizie sau de contextul greşit în care este formulată
argumentarea.
Spre exemplu, în celebra Alice în ţara minunilor a lui Lewis Carroll se poate găsi această eroare  în următorul
fragment:
 „– Patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviinţă...(povesteşte Şoricelul).
– Ce zici că găsi? - întrerupse Raţa.
– Găsi de cuviinţă - răspunse Şoarecele cam supărat. Doar ştiţi cu toţii ce înseamnă <a găsi de cuviinţă>.
– Eu ştiu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva – zise Raţa –   înseamnă, de obicei, o broască sau o râmă. Da, vorba
e, arhiepiscopul ce-a găsit?”
 Pentru că termenul folosit de Şoricel nu este cunoscut interlocutorilor, ei nu se pot înţelege aşa
cum trebuie,  receptând un alt mesaj decât cel corect. Astfel, faptul că şoricelul nu a folosit un limbaj
care să fie înţeles şi de ceilalţi duce la invaliditatea argumentării.
o Ambiguitatea: folosirea aceluiaşi termen cu sensuri diferite, dar nu opuse, în argumentare
(cuvinte polisemantice).
Iată o astfel de eroare în schiţa Mitică a lui I. L. Caragiale:
 „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic
parizian”
 Concluzia nu este întemeiată, fiindcă Bucureştiul a fost numit astfel în funcţie de anumite
criterii  (legate de aspect, amenajare, istorie), care nu se pot în niciun caz aplica personajului. De altfel,
parizienii pot avea şi ei anumite trăsături care nu sunt precizate, deci nu se poate afirma că personajul
este un „mic parizian”.
o Prin eroarea compoziţiei înţelegem transferul unei trăsături de  la un individ la o clasă din
care acel individ face parte sau de la un obiect la clasa de obiecte corespunzătoare.
De exemplu:
 „Se cuvine, deci, să cunoşti această vârstă (bătrâneţea (n.n.) tocmai ca pe o poamă, adică un măr sau o pară, pe
care când vezi că putrezeşte într-o parte, este limpede că nu după multe zile va putrezi în întregime.”
 Nu este sigur adevărul concluziei,  deoarece după câteva zile e posibil ca acel fruct să fi fost
consumat de un animal sau chiar de un om, după ce a fost curăţat, deci e se poate ca fructul să nu
putrezească în întregime, termenul fiind folosit în sens figurat.
o Eroarea diviziunii este inversă compoziţiei, trecând ilicit o proprietate atribuită grupului
pentru fiecare obiect, fiecărui element al mulţimii într-un mod greşit:
 De ex.: „Nu ştiu cum venise vorba de oameni deştepţi, şi zic eu: <Uite, Mache e băiat deştept>...” (I.  L. Caragiale,
Amici, în volumul Momente şi schiţe).
 Astfel, dacă grupul de oameni despre care se vorbeşte este compus din persoane deştepte, nu
este neapărat ca Mache să facă parte din acel grup sau, dacă face totuşi parte din el, nu e neapărat să
fie deştept.
c) ERORILE DE RELEVANŢĂ

12
 Nu mai este vorba de derivarea greşită a concluziei din premise, ci de faptul că această
concluzie nu este cea care trebuie demonstrată, adică premisele nu implică neapărat acea concluzie,
prin urmare, raţionamentul rămâne ambiguu şi dificil de demonstrat.
o Petitio principii care presupune deducerea unei concluzii care este asemănătoare uneia dintre
premise, formându-se astfel un raţionament circular care nu duce la rezolvarea problemei. Postularea a
ceea ce este de dovedit sau argumentul circular se referă chiar la sinonimia dintre una din premise şi
concluzie.
Spre exemplu:
 „Ruşinează-te pe tine pentru că n-ai ajuns încă aşa cum trebuie să ajungi.”
 În acest fragment nu se precizează modul în care trebuie să ajungi în viaţă, iar concluzia
exprimă aceeaşi idee cu premisa „pentru că n-ai ajuns încă”. Se ajunge astfel la o circularitate evidentă
a argumentării.
o Ignoratio elenchi  („argumentul irelevant”) este întâlnit atunci când se demonstrează cu totul
altceva decât trebuie demonstrat. Astfel, concluzia poate reprezenta demonstraţia unei cu totul altei
propoziţii care e posibil nici să nu existe în argumentarea specifică.
Ex. „Admit că politica fiscală a premierului este populară, dar suspectez că el are o relație
extraconjugală cu o femeie pe care o plătește să păstreze tăcerea. Presa ar trebui să investigheze.”
o În această categorie se încadrează argumentul ad hominem sau „atacul la persoană” care este
destul de des întâlnit în societate. Acesta constă în acuzarea unei persoane având în vedere
argumentele sale, ceea ce este total nepotrivit pentru că acele argument pot fi false, iar atunci
raţionamentul este greşit.
 De ex.: „Aş vrea foarte mult să ştiu, continuă Barbel, plină de curiozitate, ce are bătrânul pe conştiinţă încât arată
cum arată şi trăieşte acolo sus pe munte ca un pustnic, rareori arătându-şi faţa? Se spun tot soiul de lucruri despre
el”. (Johanna Spyri, Heidi)
Se afirmă aici că se vorbeşte în sat despre bătrân pentru că trăieşte ca un pustnic. Cea care
vorbeşte leagă izolarea lui de o problemă de conştiinţă adică de o problemă ce vine din interiorul
bătrânului,nu din exterior. Astfel,se greşeşte în stabilirea cauzei izolării care poate decurge şi din alte
surse,nu doar din vina bătrânului.
o Argumentum ad baculum („argumentul forței”) sau „argumentul relativ la baston” constă în
manipularea interlocutorului, în încercarea de a-l determina să realizeze o anumită acţiune folosind
şantajul şi ameninţarea.
În Dascăl prost, de I. L. Caragiale identificăm:
„La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuţi pe mititelul, n-are să-ţi meargă comod.”
Este vorba despre un mod de a-l determina pe profesor să accepte oferta de a-i da meditaţii
elevului. Cea care face greşeala îl ameninţă pe dascăl folosind promisiunea de a se răzbuna într-un fel
sau altul.
o Argumentum ad populum („argumentul mulțimii”). Acest sofism implică apelarea la „popor”
mai degrabă decât la raţiune. Acordul la concluzie este câştigat nu prin oferirea de argumente valide,
ci prin stârnirea sentimentelor mulţimii. În viaţa  modernă, propagandiştii, demagogii, politicienii şi
cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă „oricine” crede sau face un lucru, sau
adeziunea este „majoritară”, acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că
ideile populare s-au dovedit adesea eronate. Şi inversul este valabil: minoritatea nu are întotdeauna
dreptate, numai pentru că gândeşte diferit. Astfel că numărul celor care cred un anumit lucru nu este
relevant pentru adevărul sau falsitatea lui. Singurele lucruri relevante sunt dovezile. Popularitatea
sofismului ad populum poate fi atribuită spiritului de turmă.
o Argumentum ad hominem („atacul la persoană”) Acest „argument”, face apel la lipsa de
credibilitate a unui om şi este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul.
Cel vizat este lipsit de erudiţie, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist,
contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziţia trebuie respinsă din cauză
că este opinia cuiva cu reputaţie proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie
falsă.
o Argumentum ad verecundiam („apelul la autoritate”) este încadrat în acelaşi tip de erori
logice, caracterizându-se prin ideea că dacă ceva este adevărat, acest lucru se întâmplă pentru că un
om important a spus asta. Astfel, acesta nu este un temei suficient pentru a afla o concluzie corectă.
În fragmentul:   „Că-z ştiinţa nu trebuie tractată în mod exclusivist, nici ca pe o zeiţă ce stă în ceriu, cum spune
Schiller”. (Caragiale)
13
  Se respinge aici ideea lui Schiller de a numi „ştiinţa o zeiţă din ceruri”, deci, se aduce un
argument contra a ceva cu ajutorul opiniei unei persoane importante.
o Argumentum ad populum (sau „argumentul relativ la popor”) face apel la opiniile mulţimii
pentru a stabili concluzia. Acest fapt este greşit deoarece poate fi o coincidenţă ca oamenii să facă un
anumit lucru în acelaşi timp,iar aceasta nu are neapărat urmări asupra lumii exterioare.
Spre exemplu:  „-[…] Deci nu mai este bănuit negrul? – Ba da! Sunt mulţi care cred că este el vinovatul.” (Mark
Twain, Aventurile lui Huck Finn)
 Se observă aici cum se face apel la opinia oamenilor din localitate, care în cea mai mare măsură
cred că negrul este vinovatul. Cu toate acestea, el poate sau nu fi vinovat, deci opinia mulţimii nu este
întotdeauna valabilă şi adevărată.
o Argumentum ad ignoratiam: („apelul la necunoaștere”) se susţine că o afirmaţie este
adevărată numai pentru că nu a fost dovedit contrariul ei şi invers.
Astfel:   „Apoi, asta nu-i slobod, asta nu se poate, deoarece toţi erughiţii au proboluit negativa.” (Caragiale, Despre
cometă). Sau: Cosmonauţii sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos. Deci Dumnezeu nu există.
 Nu este o dovadă suficientă pentru afirmarea faptului că acel lucru nu se poate întâmpla. Nu
este,cu alte cuvinte,de ajuns,să spunem că un evenimente nu poate avea loc doar pentru că nimeni nu
poate dovedi că va avea loc. E absurd.
o Argumentum ad misericordiam (sau „argumentul relativ la milă”) se remarcă prin apelarea la
duioşia interlocutorului,afirmând o situaţie care ar produce efecte negative dacă o anumită condiţie nu
este îndeplinită.
În fragmentul: „Într-adevăr,spune ea, am vrut să mă duc acasă pentru că Fulg de Nea va începe să plângă iarăşi
dacă o să fiu departe aşa de mult timp, bunica mă aşteaptă, Floricica o să fie bătută, fiindcă nu mai sunt acolo să-i
dau brânză lui Peter, iar de aici nu pot vedea niciodată cum soarele spune <<noapte bună>>  munţilor”, fetiţa
mărturiseşte că îi este dor de casă şi că dacă nu se va întoarce, toate animalele şi bunica vor suferi. Astfel, aceasta
încearcă să-l înduioşeze pe interlocutor pentru a-l determina să o lase să plece acasă. (J. Spyri, Heidi).
o Întrebarea complexă. Această greşeală este identificată atunci când o întrebare care este pusă,
ar presupune mai întâi adresare altei întrebări. Într-un fel, depinde de acea întrebare, aşa cum şi
răspunsul ei depinde de răspunsul respectivei  întrebări.
În maxima: „Vrei să înveţi ştiinţele cu uşurinţă? Începe prin a-ţi învăţa limba ”.
 Întrebarea exprimată mai implică încă o întrebare şi anume: „Vrei să înveţi ştiinţele?” Este
inutil să mai întrebăm o persoană dacă doreşte să înveţe ştiinţele uşor dacă ea nu vrea să înveţe deloc
ştiinţele. Vizualizând aceste exemple, ajungem la concluzia că, atât în viaţa reală, cât şi în literatură
erorile logice sunt prezente. Printr-o bună cunoaştere a acestora, putem evita folosirea lor în
comunicare, această măsură având drept efect o mai bună înţelegere cu cei din jur, evitând şi situaţiile
în care un cuvânt sau o expresie pot fi interpretate greşit.

14