“Ne spunea mama iar aşa o poveste, da’ cică ar fi fost adevărat.

Da’ eu nu ştiu dacă o mai pot

spune aşa bine! Zicea c-o fost o mamă, o văduvă, care o avut mai mulţi copii – vreo trei! – şi ea s-
a-mbolnăvit şi-a murit. Da’ înainte de-a muri, le-a spus copiilor – la care or fi fost mai mari să-
nţeleagă - să nu se sperie, să nu plângă, că ia de-acolo de unde pleacă o să vină să-i ajute: nu-i lasă
singuri! Numai să nu încuie uşa seara când se culcă! Şi zice că în fiecare seară, cum asfinţea
soarele, venea aşa, ca un vârtej de frunze şi de paie care se răsucea pe prag ş-mpingea în uşă şi
intra acolo la copii. (Da’ iei dormeau, n-o vedeau!) Dimineaţa găseau casa măturată, vasele spălate
şi toată gospodăria ca şi cum mama n-ar fi plecat niciodată!… Aşa a fost până când cineva l-o-
ntrebat pe cel mai mic (şi el n-o ştiut că n-o avut voie să spună, că el singur vedea!). Da’ el o spus
şi de-atunci n-o mai venit şi şi-or purtat singuri de grijă! Ei, nu ştiu dacă am spus-o aşa bine că
noi eram mici când ne-o mai spunea mama!”
(Lenuţa Caba, învăţătoare, Roşcani, 1998) – variantă a naraţiunii surorii ei, Letiţia Dejeu