Litere

Anul II, sem. I, 2020-2021

Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 1 (5/7/9.10.2020)

Obiectul sintaxei

(În gramatica tradiţională) Sintaxa studiază combinaţiile de cuvinte sub aspectul formei, al
funcţiilor şi al valorilor.
Forma: unităţi componente şi relaţii între ele. Presupune raportul cu morfologia.
Funcţia: subiect, predicat etc.
Valorile: presupun raportul cu semantica.

1. Raportul cu morfologia
(În gramatica tradiţională şi în gramatica modernă structuralistă) Morfologia studiază părţile de
vorbire şi structura internă a părţilor de vorbire flexibile.
În gramatica modernă structuralistă: analiza morfematică a cuvântului flexibil.
studenţii (substantiv, formă sintetică): studenţ- (radical) + -i- (desinenţă) + -i (articol enclitic)
au plecat (verb, formă analitică): au (verb auxiliar) + plecat (participiu) /t/ ~ /ʦ/
În gramatica modernă de orientare generativă: se introduc modificări majore ale obiectului
sintaxei
(i) Clase lexicale/clase funcţionale
Se renunţă la conceptul parte de vorbire.
Clase lexicale. Ex.: nume (N), verb (V), adjectiv (A).
Clase funcţionale. Ex.: mărcile de timp ale verbului (T), mărcile acordului (Agr), determinanţii
numelui (D), complementizatorii (C).
Diferenţe:
- inventar larg/limitat,
- sens lexical/funcţie gramaticală sau semantico-pragmatică, supetivă,
supletivism/supletism
- reguli gramaticale generale/speciale.
Ex.: a avea verb lexical/funcţional (auxiliar).
Ex.: albe ‒ alb (adjectiv, unitate lexicală), -e (desinenţă, unitate funcţională, marca acordului
de gen, număr şi caz cu numele: deasupra acelei farfurii albe).
Clase mixte, care conţin unităţi lexicale şi unităţi funcţionale (prepoziţie, conjuncţie).
Ex.: lângă, pentru (prepoziţii lexicale); a (marca genitivului analitic, prepoziţie funcţională);
pe „deasupra” (prepoziţie lexicală), pe (marca obiectului direct, prepoziţie funcţională);
conjuncţiile circumstanţiale (lexicale); că (unitate funcţională, complementizator).
Statutul pronumelor.
Statutul numeralelor. Numeralul cardinal şi numeralul ordinal ‒ elemente semilexicale.
(ii) Redelimitarea domeniului sintaxei în raport cu morfologia
Domeniul sintaxei, în lingvistica actuală (de orientare generativă) include mult din domeniul
morfologiei tradiţionale.
Flexiunea analitică.
• Ex.: regula combinării dintre auxiliar şi forma verbală sintetică (a citit) este aceeaşi cu
regula combinării unităţilor în grupuri sintactice (grupul Timpului). Auxiliarul (marca
Timpului) este centru de grup.
Flexiunea sintetică.
• Structura internă a formei sintetice ‒ analogă structurii grupului sintactic.
• Morfemele legate ‒ centru de grup sintatic. Radicalul ‒ constituent dependent
sintactic. Sufixul temporal. Ex.: (el) cit-ea. Grupul (= proiecţia) Timpului.
• Desinenţa de persoană şi de număr a verbelor. Ex.: (tu) cit-ea-i. Marca acordului cu
subiectul. Natura nominală a trăsăturilor de persoană şi de număr la verb.
• Acordul verbului cu subiectul. Acordul = proces sintactic.
Cazul
• Cazul ‒ trăsătură dobândită prin acord (la adjectiv: acoperişul casei [înalte])
• Cazul ‒ trăsătură dobândită configuraţional, prin situarea într-o anumită configuraţie
sintactică (la nume; ex.: genitivul dependent sintactic de un nume acoperişul [casei
înalte]; acuzativul obiectului direct, caz atribuit de verbul tranzitiv, în configuraţie de
guvernare are [casă înaltă]).
Formarea lexicală
• Derivarea. Presupune încorporare. Încorporarea este un proces sintactic.
Ex. bun-ătate. Structură internă de grup sintactic nominal. Sufixul este centrul de grup:
atribuie grupului propria sa categorie, în exemplul dat categoria Nume (sufixul -ătate
este nominal, formează numai substantive; grupul ca ansamblu, adică derivatul
bunătate, este tot nume, substantiv). Numele bunătate încorporează ca bază un adjectiv
(bun); baza e încorporată (= sintactic).
Ex. (a) împietri „a se preface în piatră”. Verbul încorporează ca bază un grup
prepoziţional (în piatră). Prefixul în- este delocutiv, adică provine din prepoziţia în
aflată în structura unor grupuri prepoziţionale.
• Compunerea. Procesele compoziţionale sunt sintactice. Cuvintele compuse (sudate total
sau parţial) provin din combinaţii libere analizabile sintactic. Ex.: vorbă-lungă, pierde-
vară.
Concluzie la (ii). Combinaţiile de morfeme lexicale sau gramaticale au la bază reguli sintactice.
Flexiunea şi formarea lexicală se bazează pe procese sintactice.

2
Raportul sintaxei cu morfologia se bazează pe principiul morfosintactic, care derivă dintr-o
viziune funcţională asupra limbii: limba comunică prin combinaţii. Funcţia de comunicare a
limbii.
2. Raportul cu semantica
(În gramatica tradiţională) Valorile sunt cele lexicale.
Ex.: căminul studenţilor (genitiv posesiv), plecarea studenţilor (genitiv subiectiv,
corespunzător subiectului verbului din structura studenţii au plecat), trimiterea studenţilor
(genitiv obiectiv direct, corespunzător complementului direct din structura îi trimit pe studenţi).
În lingvistica modernă:
• Sintaxa integrează şi sensul relaţional (= sensul raportului sintactic dintre constituenţi).

Studenţii au plecat. În reprezentarea structurii logico-semantice a propoziţiei se includ

evenimentul şi un actant care declanşează deliberat evenimentul şi îl poate controla
(actantul: Agent).
Plecarea studenţilor ‒ structură nominalizată (provenită din nominalizarea structurii
verbale studenţii au plecat). Formal, plecare este un nume verbal. Rolul actantului
(Agent) se menţine în nominalizare.

Îi trimit pe studenţi. În reprezentarea structurii logico-semantice a propoziţiei se includ

evenimentul şi doi/trei actanţi: un actant neexprimat (subiect inclus), care declanşează
deliberat evenimentul şi îl poate controla (Agent), un actant exprimat ca obiect direct
care suportă evenimentul (suportă o schimbare de localizare; actantul ‒ Temă/Pacient).
Se poate admite existenţa unui constituent neexprimat cu rolul Ţintă (predicatul fiind
un verb de mişcare: a trimite undeva).
Trimiterea studenţilor ‒ structură nominalizată (provenită din nominalizarea structurii
verbale îi trimit pe studenţi). Formal, trimitere este un nume verbal. Rolurile se menţin
în nominalizare.

Căminul studenţilor. Structura este un grup nominal al cărui centru este un substantiv
prototipic (nume comun care exprimă un obiect concret). Numele prototipice au
proprietatea de a atribui un singur rol, pe acela de Posesor. În reprezentarea structurii
logico-semantice a grupului se include Posesorul realizat formal ca genitiv: studenţilor.

3
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 2 (12/14/16.10.2020)

Tipuri de sintaxă

(Criteriu: obiectivul) Sintaxa descriptivă/normativă.

(Criteriu: cadrul teoretic) Sintaxa tradiţională/modernă. Ambele au o multitudine de orientări.
(Criteriu: metodologia) Sintaxa analitică/generativă.
Sintaxa analitică modernă
Demersul: analiză.
Punct de plecare: obiectul analizei ‒ enunţurile concrete dintr-o limbă.
Obiectivele analizei: segmentare, identificarea/extragerea unităţilor, clasificarea unităţilor,
stabilirea relaţiilor dintre unităţi. Obiectivele se întrepătrund în fiecare moment al analizei.
Obiectivul esenţial: clasificarea (clasificări/taxinomii/taxonomii: organizarea ierarhică a
unităţilor).
Perspectiva abordării:
- sintaxă distribuţională (distribuţia elementelor în context); sintaxă categorială
(componenţa categorială a structurilor sintactice);
- sintaxă funcţională (funcţia elementelor).
Sintaxa generativă
Demersul: generare.
Punct de plecare: inventar restrâns şi finit de simboluri (reprezentând clasele lexicale şi clasele
funcţionale existente în orice limbă) şi un număr mic, finit, de reguli.
Obiectivul esenţial: generarea tuturor enunţurilor concrete dintr-o limbă.
Clasificarea există, dar nu este obiectivul esenţial.
Sintaxa analitică: sintagmatic → paradigmatic.
Sintaxa generativă: paradigmatic → sintagmatic.
Sintaxa generativă propune un model al limbii (în general), o Gramatică Universală (dincolo
de diversitatea limbilor individuale).
- Sintaxa este componenta de bază a gramaticii (în acest model şi în gramatica oricărei
limbi), deoarece este singura componentă cu rol generativ (are funcţia de a genera
enunţurile concrete).
- Morfologia ‒ componentă subordonată.
- Semantica şi fonologia ‒ componente de interfaţă.
Semantica ‒ interfaţă cu sistemul conceptual-intenţional (= sistemul gândirii).
Fonologia ‒ interfaţă cu sistemul articulator-perceptual (= sistem anatomic care include:
aparatul fonator; urechea externă/medie/internă; cortextul; nervul recurent; nervul
acustic).
Concepte fundamentale: competenţă lingvistică, performanţă lingvistică.
Gramatica generativă ‒ o gramatică a competenţei lingvistice a individului (indiferent de
limba individuală pe care o vorbeşte sau o receptează): gramatica include principiile universale
(ex., orice structură are un centru) şi parametrii de variaţie tipologică a limbilor individuale (ex.,
topica subiectului: subiectul are poziţie obligatoriu preverbală în limbi ca franceza, dar are
poziţie preverbală sau postverbală, în limbi ca româna; în funcţie de un parametru, limbile se
grupează în tipuri lingvistice).
Sintaxa generativă ‒ diverse versiuni/modele teoretice.
Sintaxa analitică şi cea generativă nu se exclud, sintaxa generativă include concepte ale sintaxei
tradiţionale şi ale sintaxei analitice moderne (nume, verb etc.).

Concepte ale sintaxei analitice moderne

Vecinătate (sau context). Concept al sintaxei distribuţionale.

Ex.: muzica mă relaxează.
Valenţă (termen introdus în lingvistică de L. Tesnière prin analigie cu chimia atomului):
disponibilitate de combinare, însuşirea unui cuvânt de a se combina.
Iniţial, valenţele verbului, apoi valenţele adjectivului.
Valenţele diferă de la o clasă la alta.
- Verbul:
- Nominativ (Ion aleargă)
- Acuzativ (aruncă mingea)
- Adjectiv (Ion este palid)
- Adverbul nu are aceste valenţe.
Notă. În gramatica generativă combinarea cu nominativul subiect nu este o
proprietate sintactică a verbului lexical (= a radicalului). Vezi cursul Subiect, pentru
statutul subiectului.
Valenţele diferă de la un cuvânt la altul.
- a plăcea:
- Nominativ (îi place muzica)
- Dativ (îi place muzica)
- Propoziţie conjuncţională (îi place să cânte)
- a cheltui:
- Nominativ (Ion cheltuieşte banii)
- Acuzativ (Ion cheltuieşte banii)
Actualizarea valenţelor: valenţe actualizate (exprimate, saturate ‒ mănâncă mere); valenţe
libere (neexprimate, nesaturate ‒ mănâncă mult, utilizarea absolută a verbului tranzitiv).
Confuzia termenilor.
Interpretare mai recentă, pe baza semanticii moderne:
- saturarea în sintaxă ‒ exprimarea la nivel sintactic (ex.,
obiectul/complementul direct în mănâncă mere)
- saturarea în Lexicon (lexiconul mental al vorbitorului) ‒ obiectul acţiunii
este tipic pentru acţiunea respectivă, vorbitorul presupune că obiectul există,
e implicit că obiectul există şi de aceea nu este nevoie să fie exprimat,
2
 valenţa de obiect direct e saturată în Lexicon prin presupoziţie de
existenţă (mănâncă mult).
Concluzie: neexprimat (în sintaxă) nu înseamnă nesaturat.
Valenţele propriu-zis libere: cele nerealizate, nesaturate nici în sintaxă, nici în
Lexicon (profesorul numeşte... ‒ situaţie de suspendare a enunţului, de întrerupere
a comunicării).

Perturbarea valenţelor
- greşeli sintactice
- efecte stilistice
- conversiuni
Restrângerea valenţelor
- pierderea valenţelor, pierderea autonomiei sintactice
Clasificarea verbelor în funcţie de valenţă (de citit din GALR, vol. I, p. 338‒340).

3
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 3 (19/21/23.10.2020)

Concepte ale sintaxei analitice moderne (continuare)

Restricţie combinatorie: constrângere impusă de o unitate sintactică asupra alteia/altora,
limitare a libertăţii de combinare.
Sunt menţinute în gramatica generativă şi în alte modele teoretice, cu o altă
interpretare.
Cf.: conceptul generativ filtru. Ex. filtrul de caz: orice constituent sintactic nominal
(= grup nominal) exprimat fonologic are (trăsătură de) caz.
Cf.: conceptul constrângere (în Teoria Optimalităţii, sintaxa optimalistă).
Cf.: condiţie de bună formare (sintactică) ‒ în terminologia mai multor tipuri de
abordare modernă.
Tipuri de restricţii ‒ variate. Mai importante sunt: restricţiile de formă gramaticală, restricţiile
lexicale.
1. Restricţii de formă gramaticală

(i) Acordul: repetarea informaţiei gramaticale.

Acordul adjectivului cu substantivul: repetarea informaţiei de gen, număr, caz,
cu/fără repetarea desinenţei care exprimă informaţia (operă interesantă, lucrare
interesantă).

Situaţie specială: acordul dintre numeralul cardinal utilizat adjectival şi nume

‒ două cireşe (numele impune numeralului genul şi cazul, numeralul impune
numelui informaţia de număr; numeralul are informaţie de număr
intrinsecă).

Acordul verbului cu subiectul: repetarea informaţiei de persoană şi de număr (El

citeşte).

(ii) Recţiunea (regimul): impunerea informaţiei gramaticale de către un termen

care nu conţine informaţia respectivă.

Tipuri
Recţiunea de caz (regimul cazual)
Ex.: regimul cazual al verbului
- nominativ (cazul numelui predicativ cerut de verbele copulative)
El este copil;
- acuzativ (cazul complementului direct cerut de verbele tranzitive)
Cumpără mere;
 - dativ (cazul complementului indirect cerut de anumite verbe)
Dau copiilor mere.
Ex.: regimul cazual al prepoziţiei
- acuzativ (cele mai multe prepoziţii)
în casă;
- genitiv (asupra, contra, împotriva, în faţa, în jurul, în stânga etc.)
împotriva curentului;
- dativ (conform, contrar, datorită, graţie, mulţumită, potrivit)
conform aşteptărilor, datorită ţie.
Recţiunea prepoziţională (regimul prepoziţional): obligativitatea construcţiei cu
prepoziţie şi selectarea unică a prepoziţiei (verb: a apela la, a depinde de;
adjectiv: apt de, atent la, sigur de).
Recţiunea conjuncţională (regimul conjuncţional): obligativitatea construcţiei cu
conjuncţie şi selectarea unică a conjuncţiei (verb: a dori să, a şti că; adjectiv:
sigură că).

2. Restricţii lexicale: limitarea libertăţii de combinare în funcţie de compatibilităţile

semantice.

Corespund conceptului selecţional (restricţie selecţională, regulă selecţională,

trăsătură selecţională) din gramatica generativă.

Ex.: verbul a adnota + subiect [uman] + obiect direct [text]; a mitui + subiect
[uman] + obiect direct [uman]
Unităţile sintaxei analitice: cuvântul, sintagma, grupul sintactic/sintagmatic, enunţul.
1. Cuvântul sintactic ‒ unitatea minmală: cuvântul considerat sub aspectul valenţelor sale
sintactice.

2. Sintagma: unitate care include două unităţi minimale, între care se actualizează o
singură valenţă.
Ex.: cartea este interesantă
Sintagmele:
- cartea este (subiect + predicat copulativ; actualizarea valenţei e marcată
prin acordul verbului cu subiectul şi prin atribuirea cazului nominativ de
către verb subiectului, verbul şi subiectul îşi impun reciproc restricţii de
formă gramaticală);
- este interesantă (verb copulativ + nume predicativ; actualizarea valenţei
de nume predicativ a copulativului);
- cartea... interesantă (sintagmă discontinuă; actualizarea valenţei e
marcată prin acordul adjectivului nume predicativ cu subiectul).
Tipuri de sintagme
(i) Criteriul distribuţional
- Sintagme endocentrice: distribuţia sintagmei ca ansamblu coincide cel
puţin cu distribuţia unui constituent a său.

2
 Sintagmele de subordonare: distribuţia coincide cu distribuţia unui
constituent, care este centrul/nucleul sintagmei; celălalt constituent este
adjunct.
Ex.: cartea interesantă
Testul suprimării constituenţilor:
Citesc cartea interesantă.
Citesc cartea (în poziţia sintactică de complement direct al
verbului pot apărea sintagma integrală sau numai substantivul;
adjectivul este suprimabil în prezenţa substantivului).
*Citesc interesantă (structură agramaticală, deoarece adjectivul
nu poate apărea în absenţa substantivului; substantivul este
nesuprimabil în prezenţa adjectivului).
Termenul a cărui distribuţie coincide cu distribuţia sintagmei
integrale este centrul sintagmei. Termenul a cărui distribuţie
diferă de distribuţia sintagmei integrale este adjunct. Centrul
este nesuprimabil în prezenţa adjunctului. Adjunctul este
suprimabil în prezenţa centrului.

Sintagmele de coordonare: distribuţia coincide cu distribuţia fiecărui

constituent. Constituenţii sunt succesiv suprimabili, cu condiţia de a fi
suprimată şi conjuncţia coordonatoare.
Ex.: Ziarele şi revistele îl plictisesc.
Testul suprimării: Ziarele îl plictisesc., Revistele îl plictisesc.

Sintagmele apozitive: distribuţia coincide cu distribuţia fiecărui

constituent dacă cei doi constituenţi au aceeaşi formă cazuală.
Constituenţii sunt succesiv suprimabili.
Ex.: Trimit o invitaţie Mariei, colegei mele.
Testul suprimării: Trimit o invitaţie Mariei., Trimit o invitaţie colegei
mele.
Dacă baza apoziţiei este într-un caz diferit de nominativ, iar apoziţia este
în nominativ, baza este centru şi apoziţia este adjunct.
Ex.: Trimit o invitaţie Mariei, colega mea., Trimit o invitaţie Mariei.
*Trimit o invitaţie colega mea (structură agramaticală, baza este
nesuprimabilă).

- Sintagme exocentrice: distribuţia sintagmei nu coincide cu distribuţia

constituenţilor săi. Termenii nu sunt suprimabili. Sintagma nu are centru.
Ex.: Această carte este interesantă.
Sintagmele:
- această carte (*această este interesantă, *carte este interesantă,
structuri agramaticale);
- este interesantă (*această carte este, structură agramaticală; această
carte interesantă, structură gramaticală, dar care nu constituie o
propoziţie).

(ii) Criteriul calităţii morfologice a centrului

3
 - Sintagme verbale (este interesantă).
- Sintagme nominale (carte interesantă).
- Sintagme adjectivale (utilă mie).
- Sintagme adverbiale (departe de mine).
- Sintagme prepoziţionale (în casă).

3. Grupul sintactic

4. Enunţul

4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 4 (26/28/30.10.2020)

Concepte ale sintaxei analitice moderne (continuare)

Unităţile sintaxei analitice: cuvântul, sintagma, grupul sintactic/sintagmatic, enunţul.
2. Sintagma (completare)
Diferenţe de interpretare comparativ cu analiza tradiţională:
- aceasta carte este interesantă (această carte ‒ sintagmă exocentrică, nu conţine o
relaţie de subordonare; demonstrativul nu este subordonat substantivului);
- aleargă în parc (în parc ‒ sintagmă care include o singură parte de propoziţie);
- el apelează la (apelează la ‒ sintagmă fără corespondent în segmentarea
tradiţională); similar: doreşte să, el devine.

3. Grupul sintactic/sintagmatic: unitate care include un centru şi toate cuvintele

dependente sintactic de centru. În interiorul grupului se actualizează toate valenţele
centrului.
Tipuri (în funcţie de calitatea morfologică a centrului): grup verbal, nominal, adjectival,
adverbial.

4. Enunţul: comunicare completă sintactic şi semantic (are autonomie în comunicare).

Autonomia este dată de câteva particularităţi:
- autonomia sintactică (în limitele enunţului se actualizează valenţele tuturor
componentelor);
- conturul intonaţional (desfăşurat între pauza iniţială şi cea finală);
- predicaţia (realizarea obligatorie a unei relaţii referenţiale).

Tipuri de enunţ ‒ criterii

(i) Caracterului necesar al componentelor
- enunţuri minimale (subiect + predicat);
- enunţuri dezvoltate.
(ii) Structura
- enunţuri structurate (analizabile);
- enunţuri nestructurate (neanalizabile) ‒ interjecţii (fără termeni dependenţi
sintactic de ele), vocative (neintegrate sintactic: Ce se aude, Ioane?; vs
vocativul apoziţie pe lângă o persoană a doua exprimată sau neexprimată,
în enunţuri structurate: Ce spui, Ioane?), adverbul profrază da.
(iii) Realizarea predicatului în enunţurile structurate
- enunţuri verbale (predicatul exprimat prin verb la mod personal sau prin
interjecţie predicativă);
 - enunţuri nominale (fără predicat realizat ca verb noncopulativ/copulativ) ‒
enunţuri existenţiale (Ajutor! ‒ absenţa unui verb noncopulativ), enunţuri
calificative (Discuţia, intersantă. ‒ absenţa unui copulativ).
(iv) Caracterul complet al enunţurilor structurate
- enunţuri complete;
- enunţuri eliptice: eliptice propriu-zise (pot fi reconstituite în context
lingvistic şi extralingvistic: Maşina! [te loveşte/ţi se fură etc.]) sau
fragmentare (posibilitate unică de reconstituire: Cartea, interesantă.
[lipseşte un copulativ]).
(v) Modul de comunicare
- enunţuri expozitive/asertive (informează);
- enunţuri interogative (solicită informaţie);
- enunţuri imperative;
- enunţuri exclamative (tipurile expozitiv, interogativ pot fi
exclamative/nonexclamative).
Enunţuri interogative
- Tipuri în funcţie de secvenţa chestionată:
- interogative totale (chestionează întregul enunţ, prin predicat ‒
Pleci?); au contur intonaţional ascendent;
- interogative parţiale (chestionează alt constituent al enunţului ‒ Când
pleci?); au o silabă proeminentă în structura cuvântului interogativ şi
contur intonaţional descendent după silaba proeminentă.
- Tipuri în funcţie de orientarea întrebării:
- interogative directe (orientare spre adlocutor ‒ Pleci?, Când pleci?);
- interogative indirecte (întrebări reproduse prin subordonare faţă de un
cuvânt de întrebare; cele totale se introduc prin conjuncţia dacă, iar cele
parţiale menţin cuvântul interogativ cu rol de conector, element relativ-
interogativ ‒ Te intreb dacă pleci, Te intreb când pleci).
- Tip mixt: interogativa retorică (are formă interogativă şi conţinut asertiv ‒
Se putea să nu ne strici tu bucuria?).
Enunţuri exclamative
- Tipuri în funcţie de realizare:
- exclamative marcate prin cuvinte exclamative ‒ adv. aşa (de), atât
(de), cât (de), ce, cum, (Ce mult vorbeşti!); (pop.) că, unde nu (Că bine
zici!, Unde nu începe a striga!);
- exclamative nemarcate prin cuvinte exclamative (Bine zici!).
- Intonaţie : contururi variate (nu există o intonaţie specific exclamativă).
- Particularităţi sintactice:
- inversiuni (Bine e!);
- elipse (se suprimă termeni cu conţinut de semnificaţie nonafectiv ‒ Ce
prost [eşti]!);
- structuri de gradare, de intensitate (E aşa de prost!);
- intensificatori ‒ adv. mai (Prost mai eşti!, Că prost mai eşti!, Ce mai
zgomot, ce mai freamăt!).
Relaţiile sintaxei analitice

2
 - Interdependenţa (terenii sunt neomisibili); sintagma exocentrică (ex., sintagma subiect
+ predicat; interdependenţa se manifestă prin faptul că termenii îşi impun reciproc
restricţii de formă, subiectul impune verbului persoana şi numărul prin acord, verbul
impune subiectului cazul nominativ ‒ Ion înoată).

Notă. În gramatica generativă nominativul subiectului nu este atribuit de verbul

lexical (adică de radicalul verbului), ci de un morfem funcţional. Vezi cursul
Subiect.

- Dependenţa unilaterală (adjunctul este omisibil în prezenţa centrului, nu şi invers).

- Nondependenţa: coordonarea şi relaţia apozitivă (apoziţia care are aceeaşi formă de
caz ca şi baza apoziţiei).
Forma de manifestare a relaţiilor sintactice
1. Acordul
2. Prepoziţia (selectată prin regim sau selectată liber)
3. Conjuncţia (selectată prin regim sau selectată liber)
4. Cazul (bine reprezentat în grupul verbal)
5. Relativul (pronume şi adjective pronominale relative, adverbe relative; leagă o
propoziţie de centrul sintactic; niciodată nu sunt selectate prin regim)
Relaţia de coordonare: joncţiune sau juxtapunere (parataxă).
Relaţia apozitivă: juxtapunere (topica este mai importantă decât la coordonare: Vorbesc cu
Maria, colega mea.) Apozeme adverbiale (nu sunt conectori, ci mărci ale apoziţiei: adică,
anume, şi anume).
Notă. Analiză mai recentă, din perspectivă generativă: conceptul clasificator
(studenta Maria ‒ structura conţine un clasificator, acesta este constituentul
antepus, studenta, nume comun; clasifictorul exprimă aici clasa/categoria
conceptuală căreia aparţine referentul numelui propriu Maria; numele proprii sunt
expresii referenţiale intrinsece, au totdeauna referent). În acest tip de analiză se face
distincţie între structurile cu apoziţie şi cele cu clasificator.
Modalităţi specifice limbii române de manifestare a relaţiilor sintactice
1. Dublarea clitică: dublarea prin pronume clitic (aton) a complementului direct şi a
complementului indirect în dativ. Asigură dezambiguizarea cazurilor omonime
nominativ-acuzativ şi genitiv-dativ. De obicei este mijloc suplimentar de
dezambiguizare: întreabă Ion (nominativ), îl întreabă pe Ion (acuzativ, marcat prin
dublare clitică şi prin prepoziţia pe). Rareori este mijloc unic de dezambiguizare: a
comunicat hotărârea studenţilor (genitiv sau dativ), le-a comunicat hotărârea
studenţilor (dativ).
2. Articolul enclitic. Prin excepţie poate fi mijloc unic de dezambiguizare a cazurilor
omonime: s-a întors profesorul (subiect), s-a întors profesor (predicativ suplimentar);
dezavantaje au soluţiile (subiect postpus; topica obişnuită este subiect-verb-obiect,
SVO; aici apare o inversiune, subiectul este marcat prin articulare, iar obiectul direct
este nearticulat).

3
Mijloacele de marcare a relaţiilor sintactice: sintetice (cazul, flexiunea, articolul enclitic),
analitice (prepoziţia, conjuncţia, relativul, dublarea clitică).
Există concurenţă între mijloacele sintetice şi cele analitice. Mijloacele sintetice sunt preferate
în limba standard şi în limbajele ştiinţifice, iar mijloacele analitice, în exprimarea nonstandard
(limba populară, exprimarea familiară etc.): se potriveşte gustului meu (dativ), se potriveşte cu
gustul meu (acuzativ cu prepoziţie).
Topica are rol limitat în română, deoarece e relativ liberă: două secretare angajează un avocat
(subiect, marcat exclusiv prin poziţia preverbală); a comunicat studenţilor hotărârea (dativ), a
comunicat hotărârea studenţilor (genitiv/dativ).
Intonaţia şi accentul sintactic (marcarea exclusiv prozodică a subiectului în contexte în care
acesta nu are topică obişnuită, fiind postpus verbului): învinge dorinţa teama sau învinge
dorinţa teama).
Sensul lexical (identificarea subiectului exclusiv pe bază semantică acolo unde topica nu este
cea obişnuită, subiectul fiind plasat postverbal): doi bolnavi tratează un medic.
Conceptul modern funcţie sintactică.
Funcţia este o poziţie sintactică în context. Funcţia se defineşte sintagmatic (prin aceea că în
context participă la o relaţie specifică) şi paradigmatic (prin aceea că se realizează printr-o
clasă de substituţie).
Clasa de substituţie: clasa realizărilor formale ale funcţiei sintactice (care alternativ apar în
poziţia sintactică respectivă).

4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 4 (2/4/6.11.2020)

Grupul verbal
Definiţie
1. Sens curent în gramatica analitică modernă (sens larg): verb + complementele
verbului + circumstanţialele, inclusiv cele facultative, necerute semantic de verb (scrie
cu pixul).
2. Definiţia din GALR (sens larg, cu unele limitări privind circumstanţialele care fac parte
din grupul verbal): verb centru + complementele verbului + circumstanţiale obligatorii
sintactic, nesuprimabile (fiind cerute conceptual de verb: Ion se comportă corect, *Ion
se comportă; Documentul datează din secolul trecut, *Documentul datează; Ion
locuieşte în oraş, *Ion locuieşte) + circumstanţiale facultative, dar legate semantic de
procesul exprimat prin verb (merge repede vs *locuieşte repede).
3. Sens larg, în abordări generative: TP integrează AgrP , iar AgrP integrează VP.
TP = proiecţia sintactică a Timpului (adică grupul sintactic al cărui centru este un
morfem de Timp). Mărcile Timpului = elemente funcţionale.
AgrP = proiecţia sintactică a Acordului (adică grupul sintactic al cărui centru este o
desinenţă de persoană şi de număr; desinenţele sunt mărcile acordului verbului cu
subiectul). Mărcile Acordului = elemente funcţionale.
VP = proiecţia sintacică a verbului (adică verbul centru + constituenţii legaţi sintactic
direct sau indirect de verb).
Versiuni mai vechi ale gramaticii: IP + VP (IP = grupul inflexiunii/flexiunii verbului,
centrul este flectivul; IP integrează sintactic VP).
4. Sens strict: grup verbal = VP (proiecţia sintactică a verbului V0; V0 = verbul lexical,
adică radicalul lexical al verbului).
Teoria X' (Teoria X-Bar)
Versiunea Noam Chomsky 1981 a gramaticii generative: gramatica GB.
GB ‒ caracter modular (include teorii legate între ele prin anumite concepte).
Teoria X-Bar ‒ una dintre aceste teorii. Pleacă de la un model generativ mai vechi al
structurii propoziţiei.
În teoria X-Bar propoziţia este reprezentată printr-o ierarhie de structuri.
X0 (X = simbolul general al oricărei categorii: V, N, A, Av, P etc.). X0 = simbol general
pentru V0, N0 etc.
X0 = element extras din Lexicon (= lexiconul mental), element indivizibil sintactic.
X0 îşi asociază un Complement şi astfel proiectează (generează) un grup sintactic
minimal numit prima proiecţie a centrului, notată prin simbolul X' (X-prim, X-Bar).
Complement (în gramatica GB) = complinire obligatorie a centrului, cerută de
proprietăţile sintactice de subcategorizare ale acestuia (regulile de subcategorizare se
bazează pe proprietăţile sintactice intrinsece ale centrului, pe care centrul le are în
 Lexicon; în funcţie de aceste proprietăţi se realizează partiţia categoriilor în subseturi;
ex., (a) regula de combinare cu complementul direct e un criteriu în funcţie de care
verbele se subclasifică în tranzitive şi intranzitive; (b) regula de combinare cu un grup
prepoziţional PP, în funcţie de care verbele se subclasifică în verbe cu/fără prepoziţie
obligatorie).
(a) V' (b) V'
̸ \ ̸ \
0 0
V NP V PP
│ │
cit- cărţi apel- la prieteni
(TP citeşte cărţi) (TP apelează la prieteni)
Alţi constituenţi ai grupului maximal se ataşează la X' (ex., un dativ complement
indirect al verbului tranzitiv: citeşte cărţi copiilor). Astfel se generează structuri din
ce în ce mai complexe. Sub fiecare nod branşant se află totdeauna câte 2 constituenţi.
Cu cât un constituent este legat la un nod mai înalt, cu atât el este legat mai slab,
indirect, de centrul X0 şi ca atare este mai uşor suprimabil, legătura fiind mai laxă (ex.,
complementul indirect al verbului tranzitiv este mai uşor suprimabil decât
complementul direct). Când s-au epuizat toate posibilităţile de construcţie ale
centrului, proiecţia se închide. Proiecţia maximală se notează prin simbolurile X'' sau
XP. Între X0 şi XP există mai multe proiecţii (la niveluri ierarhice diferite); importante
sunt însă X0, X' şi XP.
XP se ataşează în poziţie de Complement unui centru mai înalt ierarhic.
VP se integrează astfel în AgrP, iar AgrP, în TP.
Subiectul

Statutul ierarhic al subiectului în raport cu predicatul propoziţiei

1. Gramatica tradiţională: subiectul este parte principală de propoziţie ca şi predicatul.
2. O versiune mai nouă a gramaticii generative (N. Chomsky, preluând ideile lui J. Y.
Pollock): cazul nominativ este atribuit subiectului într-o proiecţie de acord: AgrSP
(grupul acordului subiectului; centrul proiecţiei este un element funcţional).
Nominativul subiectului se atribuie într-o configuraţie sintactică specifică (= este un caz
structural): subiectul este proiectat/generat în grupul verbal, dar se deplasează în poziţie
preverbală pentru a primi caz. Subiectul este astfel un argument extern (exterior faţă
de VP, în AgrSP); complementele sunt argumente interne, care primesc caz de la verb,
în VP (elementele lexicale sunt specificate în Lexicon pentru proprietatea de a atribui
un caz; mecanismul atribuirii cazului este transferul, verbul transmite trăsătura de caz
acuzativ/dativ grupului nominal în poziţie de complement direct/indirect).
3. GALR: subiectul este un complement de tip special, subordonat verbului.
Argumente pentru această interpretare (G. Pană Dindelegan):
(i) Prezenţa subiectului este subordonată disponibilităţii verbului de a se combina
cu subiect. Există verbe care nu admit subiect: plouă (şi verbe care au doar
argumente interne, nu au subiect: îmi pasă de tine). Prototipic, verbul are
subiect. Structurile fără subiect sunt mai frecvente în limba populară sau
familiară; unele sunt în variaţie: mă doare gâtul / mă doare în gât.
(ii) Subiectul poate fi nul (= neexprimat, inclus în forma verbului la persoanele 1-2
sau subînţeles la pers. 3).
2
 (iii) Legarea subiectului de verb se face şi prin caz, ceea ce îl apropie de
complemente (complementul direct şi cel indirect). Pentru diferenţe, vezi mai
sus punctul 2. despre interpretarea generativă.
(iv) Acordul apare numai în relaţia verbului cu subiectul. Contraargumente: acordul
se manifestă numai în structurile cu verb la mod personal; nu toate subiectele
impun acord, ci doar cele nominale (subiectele verbale şi propoziţionale nu
impun acord).
(v) Poziţia subiectului este asemănătoare cu cea a obiectului direct (obiectul direct
devine subiect în pasivizare: el rezolvă problema, problema este rezolvată de
el; interpretare generativă: aici deplasarea grupului nominal e justificată pentru
obţinerea trăsăturii de caz ‒ verbul pasiv nu atribuie acuzativul, iar numele nu
poate primi decât nominativul în AgrSP).
(vi) Propoziţia subiectivă este subordonată. Conectorii subordonatori sunt aceiaşi ca
ai propoziţiilor completive (Ştiu că pleci, Se ştie că pleci).
(vii) Topica. În multe construcţii subiectul este postpus (Îmi trebuie cartea, Se
cunoaşte cauza; tipic este postpus subiectul verbelor cu formă nonfinită: E bine
a verifica tu însuţi, Stând ploaia, a ieşit la joacă). Postpunerea este specifică
pentru complemente (gram. generativă: poziţia postverbală a argumentelor
interne). Antepunerea este topica marcată (Cartea îmi trebuie, Ploaia stând...).
Subiectele postpuse nu mai impun totdeauna acordul şi dobândesc un statut
secundar în enunţ. Postpunerea favorizează variaţia cu structuri fără subiect: Îi
stă bine rochia/cu rochia.
Trăsăturile (i), (ii), (vii) sunt caracteristici tipologice ale limbii române.
Definiţia subiectului în GALR
1. Sintactic
- Depinde de capacitatea verbului de a accepta această poziţie sintactică.
- Are clasă de substituţie specifică (realizarea prototipică este numele în
nominativ).
- Este în relaţie de interdependenţă cu verbul; impune verbului acordul.
2. Semantic
- Îndeplineşte diferite roluri tematice (Teoria rolurilor θ/th ‒ unul dintre
modulele gramaticii GB).
Agent (declanşează deliberat evenimentul şi îl poate controla): Ion citeşte.
Experimentator (cu verbe de cogniţie, senzaţie/afect, voinţa): Ion ştie/crede.
Temă (obiect al schimbării de stare, de localizare): Ion este lovit.
Cauză: Imprudenţa îl face să greşească.
Instrumental: Creionul acoperă pagina cu un scris mărunt.
Locativ: Oraşul e acoperit de ceaţă.
etc.
Principiul fundamental în Teoria rolurilor θ este Criteriul θ: fiecare argument
poartă un singur rol θ şi fiecare rol θ se atribuie unui singur argument.
Rolurile sunt asociate conceptual unui predicat semantic (verb), alcătuiesc o
structură argumentală şi sunt incluse în sensul lexical al verbului. Cumulul
de roluri nu contrazice Criteriul θ în structuri precum: Ion dă o minge
copilului (Ion, Agent/Sursă/Posesor; minge, Temă/Obiectul posesiei;
copilul, Destinatar/Ţintă/noul Posesor); acelaşi argument cumulează roluri

3
 noncontradictorii, prin analogia domeniilor conceptuale în care se
interpretează verbul, şi anume ca predicat de acţiune, de mişcare şi de
transfer al posesiei.
- Agentul se realizează totdeauna ca subiect (Nu este legat conceptual de verb
şi este subiect în toate limbile.).
3. Comunicativ-pragmatic
- este (de obicei) Tema enunţului (exprimă informaţia cunoscută).
Eterogenitatea sintactică/semantică/pragmatică a subiectului.
Specifice tuturor subiectelor sunt două trăsături sintactice, deci unitatea subiectului este de
natură formală:
- forma de nominativ (subiectele non-nominale sunt substituibile cu nominativul: e
bine a întreba/de întrebat/să întrebi ‒ asta e bine);
- acordul verbului (deşi nu este general, este o relaţie tipică pentru subiect).
Realizările formale ale subiectului
1. Nominalul în nominativ
Subiectul este tipic articulat.
Situaţii de nearticulare a subiectului:
- la singular
- nume nonnumărabile masive (= de materie) sau abstracte (se bea
cafea, îmi trebuie curaj);
- nume numărabile ‒ expresii nonreferenţiale (se caută femeie de
serviciu, angajez avocat, bate vânt);
- structuri cvasifixate (ban la ban trage, e vară, se face frig, mi-e
somn/lene/sete);
- la plural (trec oameni).
Tiparul mi-e foarte frig/somn/lene/sete.
Substantivele (nume de stări fizice şi psihice) sunt gradabile când sunt
nearticulate. Compatibilitatea lor cu mărcile de gradare a fost folosită drept
contraargument împotriva interpretării ca substantive şi deci ca subiecte; s-a
susţinut că sunt adverbe nume predicative (analog, mi-e bine/foarte bine).
Compatibilitatea cu mărcile de gradare nu contrazice calitatea de substantiv, ci
se explică prin aceea că numele sunt nearticulate, nu au referent, ci se
interpretează intensional (exprimă conceptul).
Extensiune (clasă de referenţi). Intensiune (noţiune).
Numele nearticulat poartă predicaţie semantică (exprimă o proprietate: Asta
e casă? „construcţia aceasta are proprietăţile care ne ne îndreptăţesc să o
numim casă?”; exprimă adică noţiunea/conceptul „casă”).
Numele articulat (sau în combinaţie cu alt determinant) exprimă un referent,
adică un obiect din clasa obiectelor care cad sub conceptul „casă” (formulă
tehnică): casa, această casă (desemnează un obiect din clasa de referinţă a
numelui). Numele determinat (articulat) este argument semantic.
Binomul terminologic predicat semantic ‒ argument semantic.

4
 Când numele frig etc. sunt articulate, ele sunt argumentale şi, ca atare, sunt
negradabile (frigul mă chinuie).
Proprietăţile sunt gradabile, obiectele nu sunt gradabile.
Analiza numelui în structuri cvasifixate
- nu e chip 1/ să...2/ (nu e chip, grupare cvasilocuţională; numele este
nearticulabil, nu permite ataşarea unui determinant, cuantificator,
modificator; propoziţia următoare e subiectivă);
- e nevoie de/să (grup analizabil: e predicat, nevoie subiect nearticulat; numele
permite ataşarea unor modificatori cantitativi: e mare/multă nevoie; de/să
introduc un constituent dependent sintactic de numele nevoie);
- e vorba de/să, e cazul de/să (structuri la limita cu un grup analizabil; numele
e articulat; de/să introduc un constituent dependent sintactic de nume).

5
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 6 (9/11/13.11.2020)

Subiectul (continuare)
Realizările formale ale subiectului
2. Verb la o formă nonfinită: infinitiv, supin, gerunziu, participiu. Verbul împreună cu
constituenţii dependenţi de el formează o propoziţie nonfinită (sau propoziţie redusă).
(i) Verb la infinitiv cu morfemul a, fără prepoziţie: e uşor [a spune].
(ii) Verb la supin, cu prepoziţia de: e uşor [de spus vorbe mari]. Structurile sunt
sinonime cu cele infinitivale.
(iii) Verb la gerunziu. Regentul este un verb de percepţie impersonal: se aude
[tunând].
(iv) Verb la participiu
- Structuri eliptice: trebuie [făcut ceva] < trebuie [să fie făcut ceva]
(propoziţie subiectivă); în structurile cu participiul pasiv al unui verb
tranzitiv se poate presupune elipsa auxiliarului pasivului.
- Participiul verbelor intranzitive este subiect propriu-zis (nu presupune elipsa
auxiliarului): trebuie [mers de dimineaţă].

G. Pană Dindelegan: verbele tranzitive care nu se pasivizează (a avea)

acceptă complementul direct în structura dată ‒ trebuie [avut răbdare].
Structura nu e eliptică, verbul a avea nu e pasiv şi nu presupune elipsa unui
auxiliar al pasivului: trebuie *să fie avut răbdare. Dacă avut ar fi fost
participiu, nu se construia cu complement direct, fiindcă participiile verbelor
tranzitive sunt pasive şi de aceea nu acceptă complementul direct. G. Pană
Dindelegan susţine cu aceste argumente că avut e supin aici, nu participiu,
iar, prin analogie, mers e tot supin. Concluzie: nu există subiect realizat prin
participiu.

Contraargumentele noastre: supinul nu se construieşte niciodată fără

prepoziţie. Absenţa prepoziţiei e un argument puternic, care pledează
împotriva interpretării verbelor mers, avut ca supine. Pe de altă parte, avut
poate fi interpretat ca participiu tranzitiv, chiar dacă nu este pasiv; există
numeroase participii active ale verbelor tranzitive: om mâncat, băut „care a
mâncat, a băut”, chiar om avut „care are (avere)” (e adevărat că nu se poate
ataşa un complement direct: *om avut casă sau *om avut răbdare. Oricum,
structura trebuie [avut răbdare] este izolată, accidentală, deviantă. Vezi şi
ex.: Trebuie deosebit cu toată limpezimea între limba mereu vie a marilor
poeţi şi noţiunea unei limbi poetice tradiţionale (Tudor Vianu, 1975, Opere,
4, Bucureşti, Minerva, p. 39), cu sensul activ „să deosebim” sau reflexiv-
impersonal „să se deosebească”, nu cu sensul pasiv „să fie deosebit”;
 deosebit este participiu, iar verbul este folosit inergativ (nu tranzitiv) în acest
context, poate contaminat de structura tranzitivă pasivă.

Concluzie: considerăm că subiectul este realizat prin participiu în structurile

noneliptice cu verbe intranzitive precum trebuie [mers de dimineaţă].

3. Termeni coordonaţi (subiect multiplu): Ion şi Maria au plecat.

4. Construcţie infinitivală relativă:
N-are [ce face].
Nu-i [ce mânca].
Se interpretează ca propoziţie, deoarece relativul e conector de propoziţii, nu de unităţi
nonpropoziţionale. Este propoziţie redusă, nonfinită.
5. Propoziţie subiectivă relativă (relativul: pronume/adjectiv pronominal/adverb relativ sau
indefinit (compus pe baza relativului): care, cine, ce, ceea ce, oricare, oricine, unde, cât,
cum, încotro, oriunde etc. (Mă interesează ceea ce spui).
6. Propoziţie subiectivă conjuncţională: că, să, ca... să, cum că, dacă, de (Trebuie ca mâine
să pleci).

ca... să
- conjuncţie compusă (interpretarea tradiţională)
- varianţă a conjuncţiei să (G. Pană Dindelegan)
- (interpretarea noastră) scindarea poziţiei sintactice a complementizatorului:
complementizatorul din poziţie înaltă ca subordonează, iar complementizatorul jos
să selectează conjunctivul (ipoteză susţinută de datele diacronice: ca era conjuncţie
în limba veche şi se construia cu diferite moduri verbale, indicativ etc.); între cei doi
complementizatori ca... să se creează o zonă sintactică disponibilă pentru focalizări
‒ ca mâine să pleci, nu altădată = focus contrastiv)
Situaţii speciale ale subiectului
1. Excepţii de la regula nominativului
Excepţii aparente
- Pronumele semiindependent al: preţul benzinei creşte, dar [al alimentelor] scade
(al este în nominativ).
- Grupurile partitive: mai sunt de/dintre aceia (subînţeles un subiect în nominativ unii
de/dintre aceia).
- Alte subiecte neexprimate în poziţia de nominativ: se aude ca un cântec (ceva ca
un cântec); sunt cu toţii (ei cu toţii).
- Particula adverbială cantitativă la construită cu un nominativ: Au venit la oameni!
„mulţi oameni” (la nu este prepoziţie, nu impune numelui cazul acuzativ;
substituibilă cu mulţi).
Excepţii reale
- Relativul în dativ, acuzativ, genitiv în propoziţiile relative fără antecedent
Dau cui cere.
Cunosc pe cine a întrebat.
Dorinţa oricui concurează este să câştige.
- Situaţie specială a acordului semantic verb ‒ subiect: Majoritatea studenţilor au
plecat (subiectul conceptualizat ca pluralitate duce la acordul verbului cu genitivul,
2
 subiect în genitiv; majoritatea e cuantificatorul numelui), comparativ cu
Majoritatea studenţilor a decis (conceptualizarea subiectului ca ansamblu unitar
duce la acordul cu singularul, acord formal, gramatical)
- Structura hibridă cu prepoziţia cu: Ion cu Maria au plecat (acordul verbului la plural
arată că semantic subiectul e multiplu, deşi formal cu nu este coocrdonator; sensul
asociatov al prepoziţiei cu permite acordul la plural).

2. Dublarea subiectului
(i) Dublare prin pronume personal
Vine el tata.
- Analiza tradiţională românească: tata subiect, el dublează subiectul.
- Analiza propusă de Leo Spitzer (BL 1938, p. 245-254): el subiect, tata apoziţia
subiectului. Argument: compară cu structurile în care se vede că termenul care
impune verbului acord este pronumele, nu substantivul ‒ venim noi băieţii
(pronumele impune verbului persoana I, substantivul ar fi impus verbului
persoana a III-a).
- Analiza e discutabilă, fiindcă există tendinţa de fixare a formei pronumelui şi
de pierdere a acordului: Mi-a veni el apa la moară, unde apa e subiect, iar
pronumele invariabil el este un element de dublare emfatică.
- Alte structuri emfatice: Ion face el ce face, este şi el om, Vin şi eu etc.
(ii) Dublare prin pronume demonstrativ
(Dublarea numelui) Oamenii inventivi, aceia vor reuşi.
(Dublarea propoziţiei subiective) ca să-şi bată în aşa hal joc de obrazul meu 1/ şi
cu cine...2/ asta covârşea orice măsură 3/ (Mateiu Caragiale) ‒ 1-2 subiective
reluate prin pron. asta.
Posibilă dublarea prin nume generice precum faptul.

3. Subiectul verbelor la mod nepersonal

Gramatica tradiţională: construcţii absolute, cu subiect propriu, distinct de subiectul
principal ‒ E bine a rezolva tu însuţi. Stând ploaia, Ion a ieşi la joacă. Odată discuţia
începută, el nu se mai putea retrage. Supinul are subiect propriu doar în structurile
impersonale, unde are sens pasiv: Nu rămâne de făcut nimic de către noi (propoziţia
nonfinită de făcut nimic de către noi este subiectul verbului principal; nimic este subiectul
supinului; sensul pasiv e pus în evidenţă de posibilitatea introducerii complementului de
agent).
Propoziţii nonfinite.
În unele limbi (de ex., engleza) există o complementaritate între verbele cu formă finită,
care au totdeauna subiect exprimat şi verbele cu formă nonfinită, care au totdeauna subiect
nul. Româna poate avea subiect exprimat sau nul în propoziţiile finite/nonfinite.
Subiectul nul în gramatica generativă: categoriile vide PRO (marele PRO), pro (micul pro)
(categorie vidă = constituent sintactic lipsit de expresie fonologică, dar vizibil în sintaxă).
Teoria controlului (modul al gramaticii GB).
PRO , tipic, este anaforic şi are antecedent un argument NP.
Ioni începe PROi a striga (structură cu antecedent: PRO subiect în propoziţia infinitivală
nonfinită; subiectul infinitivului este coreferenţial = identic referenţial cu subiectul
principal, antecedent; coreferenţialitatea se reprezintă convenţional prin coindexare; i =
indice de referenţialitate).
3
 PRO a greşi e omeneşte (nu există antecedent: PRO are referinţă arbitrară).

4. Subiectul inclus/subînţeles
Citesc. Citeşte.
Subiectul nedeterminat
A anunţat la radio.
Parametrul Pro-drop (neexprimarea subiectului în propoziţiile cu verb la o formă finită).
Micul pro ca subiect în propoziţiile finite. Spre deosebire de PRO, micul pro apare în poziţii
marcate cazual (unde se atribuie caz), de aceea alternează cu grupuri nominale lexicale
(subiecte exprimate).
Pro în poziţia subiectului verbelor considerate tradiţional fără subiect: pro plouă.
Ipoteză susţinută de unii autori: pro fiind substituibil cu un subiect exprimat, apare şi în
propoziţiile nonfinite unde e posibilă substituţia (gerunziul: Venind pro acasă, Ion a ieşit
la joacă., Venind mama acasă, Ion a ieşit la joacă.).

5. Deplasarea subiectului din subordonată în regentă (imbricarea)

Trebuia 1/ ca ei să plece 2/. 1 principală, 2 subiectivă.
Ei 2/ trebuia 1/ să plece 2/. 1 principală, 2 subiectivă.
Ei trebuiau 1/ să plece 2/. 1 principală, 2 predicativă suplimentară (acordul verbului
impersonal cu subiectul antepus, deplasat din propoziţia subiectivă). Sau Ei trebuiau să
plece 1/. Principală, cu predicatul verbal complex trebuiau să plece.
Normativ: structura cu a trebui la imperfect pers. a II-a pl. e singura standard. Toate
celelalte structuri sunt neliterare: eu am trebuit, eu eram să întârzii etc.

6. Subiectul imperativului
S-a susţinut că este vocativul. Contraargument: numele în vocativ ar impune verbului
acordul la persoana a III-a, ca orice substantiv (mergi, Ioane!), dar imperativul în română
nu are decât persoana a II-a. Vocativul este apoziţie pe lângă subiectul exprimat sau inclus
al imperativului.

7. Subiectul interjecţiei
Onomatopeele stau în poziţia unui predicat verbal şi preiau construcţia acelui verb
(subiectul complementele etc.): El trosc o palmă lui Gheorghe.

8. Subiectul intern
Din aceeaşi clasă semantică sau din aceeaşi rădăcină lexicală cu verbul. Exprimă acţiunea
verbului: ploaia ploua-va (descântec, Maramureş, apud Papahagi, 1925, p. 133), zăpezile
l-au nins.

Trăsături tipologice ale limbii române privind subiectul

Pro-drop.
Subiectul verbelor cu formă nonfinită.
Libertatea topicii, postpunerea subiectului.
Raritatea structurilor participiale absolute.

4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 7 (16/18/20.11.2020)

Obiectul direct. Obiectul secundar

Corespund complementului direct din gramatica tradiţională.
Se definesc pe baza conceptului tranzitivitate.
Tranzitivitatea ‒ diferite accepţii:
- accepţie sintactică ‒ tranzitivitatea = capacitatea combinării cu obiectul direct;
- accepţie logico-semantică ‒ tranzitivitatea = combinarea cu două argumente.
Comun celor două accepţii este faptul că unul dintre argumente este obiect direct.
Monotranzitivitate/bitranzitivitate (ditranzitivitate)
Ditranzitivitatea = combinarea cu două obiecte:
- obiect direct + obiect indirect (îidativ obind dau carteaacuzativ obdir);
- 2 obiecte directe (îlacuzativ obdir învăţ carteacuzativ obdir).
Tranzitivitatea este o trăsătură graduală, limita tranzitiv/intranzitiv nu e tranşantă.
- Există verbe cu regim dublu tranzitiv/intranzitiv (a crede ceva/pe cinevaacuzativ obdir, a
nu-şi crede ochilordativ obind; a spera cevaacuzativ obdir, a spera la cevacomplement prepoziţional).
- Unele verbe intranzitive pot fi construite accidental cu complement intern (a dormi un
somn).
- Verbele intranzitive sunt de două tipuri: inergative şi ergative (inacuzative). Distincţiile
sunt aspectuale (proprietatea telicităţii) şi sintactice.
Verbele inergative (= intranzitivele propriu-zise)
- (aspectual) sunt atelice: exprimă „activităţi” (adică procese în desfăşurare, nu au
specificat intrinsec punctul final, sunt durative): Ion aleargă, înoată, doarme,
plânge); specificarea punctului final este posibilă prin introducerea unui adjunct
sintactic (Ion înoată până la mal ‒ tradiţional, circumstanţial de loc al spaţiului
străbătut);
- (sintactic) au un singur argument, realizat sintactic ca subiect.
Verbele inacuzative manifestă asemănări şi cu tranzitivele, şi cu inergativele:
- (aspectual) sunt telice: exprimă schimbări de stare sau de localizare (sunt
momentane): Ion se albeşte la faţă, Frunzele cad, Ion intră/iese;
- (sintactic) au un singur argument (ca şi verbele inergative); acest argument este
Tema predicatului semantic (= obiect al schimbării de stare sau de localizare),
este generat în poziţie sintactică de obiect (ca şi obiectul direct al verbelor
tranzitive); verbele ergative însă nu au proprietatea de a atribui cazul acuzativ
(sunt inacuzative), iar argumentul lor se deplasează în poziţie de subiect pentru
a primi caz (anume, cazul nominativ).
În alte limbi, inacuzativele selectează auxiliarul a fi la perfect, iar inergativele
selectează auxiliarul a avea; româna nu are perfect compus cu a fi.
Inacuzativele au participiu adjectivat (om plecat, sosit, ieşit la cumpărături,
venit, adormit etc.), compatibil cu a fi copulativ (Ion este plecat de două ore).
 Inergativele nu adjectivează participiul (om dormit, înotat, râs). În română
distincţia nu e sistematică, există excepţii (a plecat plânsă „plânsese”, este fugit
până la farmacie).
Scala tranzitivităţii: tranzitiv → inacuzativ → inergativ. Verbele inacuzative sunt
o categorie intermediară între verbele tranzitive şi cele propriu-zis intranzitive
(adică inergative).
- (G. Pană Dindelegan) Există grade de tranzitivitate la verbele tranzitive:
tranzitivitate forte/slabă.
Testele tranzitivităţii forte
(i) Combinarea cu obiectul direct realizat prin pronume clitic în acuzativ (o văd).
(ii) Dublarea clitică a obiectului direct (o văd pe Maria).
(iii) Pasivizarea (Maria este văzută de toţi).
Testul (i), aplicat singur, este neconcludent, deoarece există clitice de acuzativ
afuncţionale (a o lua la sănătoasa).
Multe verbe tranzitive satisfac toate cele trei teste (a citi, a vedea etc.).
O treaptă a tranzitivităţii slabe este reprezentată de verbele care nu satisfac testul (iii).
Sunt verbe nonagentive (= nu se construiesc cu subiect Agent): a avea, a vrea; verbe de
senzaţie fizică (mă doare); verbe de senzaţie psihică (mă pasionează, mă interesează;
sunt interesat/pasionat de ceva nu sunt construcţii pasive, ci copulative, cu nume
predicativ, participiul este adjectivat, iar complementul introdus prin de este obiect
prepoziţional, nu complement de agent, verbul nu este agentiv, nu are subiect Agent);
verbe locative (a cuprinde, a conţine); verbe relaţionale de echivalenţă (a constitui, a
reprezenta); verbul a costa (curajul l-a costat viaţa).
- Altă treaptă a tranzitivităţii slabe: complementul secundar.
Complementul (obiectul) direct/secundar ‒ distincţie absentă în gramatica tradiţională.
Complementul direct din gramatica tradiţională include două tipuri de complement cu
caracteristici diferite.
Diferenţe între complementul secundar şi complementul direct, implicit argumente pentru
interpretarea complementului secundar ca funcţie distinctă de complementul direct (dintre care
(i)-(iii) privesc satisfacerea testelor tranzitivităţii forte):
(i) Complementul secundar nu se realizează prin pronume clitic (întreb copiiiobdir ‒ îiobdir
întreb; măobdir învaţă gramatica ‒ măobdir învaţă *oobsec).
(ii) Complementul secundar, deoarece nu se realizează prin pronume clitic, nici nu se poate
dubla prin pronume clitic (pe copiiobdir îi întreb; măobdir învaţă gramaticaobsec ‒ măobdir
învaţă gramaticaobsec *o).
(iii)Complementul secundar nu admite pasivizarea, nu este modificat în pasivizare (copiii
sunt învăţaţi de mine gramaticaobsec; *gramaticaobsec este învăţată de mine pe copii).
(iv) Complementul secundar nu se coordonează cu complementul direct, ceea ce arată că nu
au aceeaşi poziţie (= funcţie) sintactică (îi învăţ pe copiiobdir şi gramaticăobsec; structură
posibilă cu şi adverbial cumulativ „îi învăţ gramatică în plus faţă de altceva”, dar nu cu
şi copulativ).
(v) Complementul secundar nu se reflexivizează (întreb pe cinevaobdir cevaobsec ‒ măobdir
întreb ceva, întreb pe cineva *seobsec).

2
Complementul secundar este totdeauna coocurent cu complementul direct (îi învăţ pe copiiobdir
gramaticăobsec). În absenţa complementului direct, complementul secundar devine
complement direct şi preia caracteristicile acestuia (= satisface testele tranzitivităţii forte):
(i) se realizează prin pronume clitic (învaţă gramaticaobdir ‒ oobdir învaţă);
(ii) se poate dubla prin pronume clitic (gramaticaobdir o învaţă);
(iii)admite pasivizarea, devine subiectul verbului pasiv (gramaticaobdir este învăţată de
mine).
Realizările formale ale complementului direct
1. Nominal cu pe: (îl) văd pe copil.
Pe ‒ prepoziţie funcţională (lipsită de sens lexical), se defineşte prin funcţia de marcă
a obiectului direct cu trăsăturile [+ definit, + specific] (obiectul direct este referenţial,
iar referentul este [+ uman] în contextele tipice). Numele nearticulat (copil) se
interpretează definit, individualizat („un copil anume”). În structuri populare, familiare,
apare extins la nume animate, nonumane (l-am găsit pe câine).
Pe ‒ prepoziţie gramaticalizată.

Termenul gramaticalizare:
- introdus în lingvistică de Antoine Meillet (1912, Linguistique historique et
linguistique générale, Paris, Champion);
- accepţii:
(a) accepţia originară (Meillet 1912): trecerea cuvintelor autonome în
rolul de elemente gramaticale;
(b) o unitate lexicală asumă o funcţie gramaticală;
(c) o unitate gramaticală asumă o funcţie „mai gramaticală” (= dobândeşte
un statut mai pronunţat morfematic).

Marcarea prepoziţională a obiectului direct ‒ trăsătură tipologică a limbii române.

Româna este singura limbă romanică în care prepoziţia specializată cu acest rol este pe
(< lat. PER). William Croft (1991, Syntactic Categories and Grammatical Relations,
Chicago, UP, p. 195-196): într-o analiză asupra a 40 de limbi din familii diferite, doar
în română atestă sincretismul cazurilor obiectiv-locativ. Croft a preluat interpretarea
conform căreia utilizarea prep. pe ca marcă a obiectului direct derivă din valoarea sa
locativă „deasupra”. O explicaţie mai plauzibilă este însă derivarea din valoarea
instrumentală „prin”; structurile de tranziţie sunt atestate în româna veche şi se păstrează
în limba populară actuală: trimit scrisoarea pe Gheorghe (instrumental) → trimit pe
Gheorghe cu scrisoarea (obiect direct) → trimit pe Gheorghe (ambiguu
instrumental/obiectiv).
Tipologic, româna se grupează cu spaniola în familia limbilor romanice, sub aspectul
marcării prepoziţionale a obiectului direct [+ specific, + uman], cu deosebirea că în
spaniolă prepoziţia utilizată este a (< lat. AD). Marcarea prepoziţională a obiectului
direct cu descendenţii lat. AD se mai întâlneşte în catalană, portugheză, sardă, franco-
provensală şi unele dialecte italiene sudice. Marcarea diferenţiată a obiectului direct este
însă un fenomen mai larg, prezent în limbi din familii diferite.

Reguli de utilizare a prepoziţiei pe

- reguli obligatorii prescriptive ‒ pe obligatoriu cu:
- antroponime (îl întreb pe Ion)

3
 - nume comune de persoane unice (o întreb pe mama)
- pronume cu referent uman (îl întreb pe el)
- reguli obligatorii prohibitive ‒ pe exclus cu:
- nume proprii inainimate (vizitez Bucureştiul)
- nume comune inanimate (cumpăr cartea)
- reguli facultative ‒ pe facultativ cu:
- nume comune de persoană (întreb studentul/pe un student)

2. Propoziţie nonfinită cu verbul la: infinitiv, supin, gerunziu.

(i) Verb la infinitiv cu morfemul a, fără prepoziţie: doreşte [a spune].
Situaţie specială: infinitivul fără a (standard poate [pleca], regional ştie [zice]).

îl poate întreba (în absenţa lui a, cliticul se deplasează la cel ai apropiat nod
flexionar: vb. poate)
Să se compare cu:
poate a îl întreba (cliticul plasat între centrul flexionar a şi infinitiv)
poate să îl întrebe (cliticul plasat între să şi conjunctiv)
Variante de analiză:
- poate întreba ‒ predicat verbal compus (indiciul sudurii celor două verbe
esta deplasarea cliticelor, inclusiv a reflexivului morfematic: se poate ivi);
- poate, verb principal; întreba, complement direct al verbului poate; îl,
complement direct al infinitivului.

Infinitivul este sinonim cu conjunctivul.

(ii) Verb la supin, cu prepoziţia de, dependent de verbe modale sau aspectuale:
termină [de mâncat], are [de citit bibliografia].
(iii) Verb la gerunziu. Regentul este un verb de percepţie folosit personal: aude
[tunând]. Gerunziul are subiect nedeterminat: vede [făcându-se pregătiri], nu
vede *[făcând Ion pregătiri].

3. Propoziţie conjuncţională
(G. Pană Dindelegan) Două tipuri:
- completiva legată direct de verb (poate [să plece], are [să plece]);
- propoziţia dependentă de un nominal generic, de tipul faptul, neexprimat, dar
implicit ‒ înţeleg [(faptul) că pleci]; nu este propriu-zis completivă directă.
4. Propoziţie relativă: înţeleg [ce faci].

Atenţie! Nu este complement direct interjecţia: Spune:1/ of!2/ (1 propoziţie principală, conţine
un verb de declaraţie după care se introduce vorbirea directă; 2 propoziţie principală incidentă,
interjecţia este în vorbire directă. Între vorbirea indirectă şi cea directă nu există relaţie
sintactică)
Situaţii speciale ale complementului direct

4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro
că are
Curs 7 (23/25/27.11.2020)

Obiectul direct. Obiectul secundar

Situaţii speciale ale complementului direct
1. Dublarea clitică a obiectului direct
Fenomenul este prezent şi în alte limbi romanice (regional în italiană, nonstandard în
spaniolă). Dublarea este un fenomen frecvent, cu reguli obligatorii, în toate limbile
balcanice; a fost considerată un fenomen balcanic. Româna este singura limbă romanică
în care dublarea clitică este gramaticalizată (= se desfăşoară pe baza unor reguli
obligatorii prescriptive sau prohibitive).

Reguli de dublare
- reguli obligatorii prescriptive ‒ dublare obligatorie la obiectul direct articulat
hotărât sau construit cu pe, antepus verbului (cartea o citesc, pe Ion îl întreb);
- reguli obligatorii prohibitive ‒ dublare exclusă la obiectul direct nearticulat, antepus
verbului (cărţi citesc);
- reguli facultative:
- obiect direct postpus ((îi) examinează pe studenţi);
- obiect direct articulat nehotărât, antepus verbului (o dificultate (o) ridică
problemă);
- tendinţa limbii actuale este de a extinde dublarea în situaţiile în care aceasta
este facultativă.
Observaţii
- Pentru obiectele directe exprimate prin nume:
- reluarea este uneori obligatorie, alteori facultativă sau exclusă;
- anticiparea este totdeauna facultativă, niciodată obligatorie
- situaţia trebuie pusă în legătură cu faptul că obiectele directe antepuse sunt
deplasat, poziţia lor de generare este postverbală (= în VP, în interiorul grupului
verbal, fiind argumente interne); obiectele directe postverbale sunt in situ, nu
este obligatoriu să fie anticipate.
- Pentru obiectele directe exprimate prin anumite pronume există reguli speciale:
- anticiparea este obligatorie exclusiv la obiectul direct postpus realizat prin
pronume personal, reflexiv, posesiv sau demonstrativ (mă vede pe mine, * vede
pe mine).
- Dublarea este exclusă când obiectul direct este neindividualizat sau nedefinit; cărţi
citesc, pe nimeni nu vede.
2. Obiectul direct al verbelor cu formă nonfinită
- Infinitiv: a examina studenţii/a îi examina
- Geunziu: citind cartea/citind-o
 - Supin: merge la cules mere. Nu se realizează prin clitic: *la cules le.
3. Participiul verbeleor tranzitive nu are complement direct.
În structurile cu participiu pasiv, complementul direct al verbului devine subiect:
examinează studenţii → studenţii (sunt) examinaţi
Participiile cu sens activ al unor verbe tranzitive nu se construiesc cu complement direct:
Ex.: om mâncat/băut, drum ocolit. Participiile în aceste exemple au valenţa tranzitivă
saturată în Lexicon prin presupoziţie de existenţă şi de aceea obiectul direct nu se
mai realizează în sintaxă. Sensul este „om care a mâncat mâncare”, „om care a băut
alcool”, „drum care ocoleşte un loc oarecare”. Structurile au asociată presupoziţia că
obiectul acţiunii există, e generic („mâncare”, generic pentru acţiunea verbului a
mânca) sau nonspecific („alcool” nu e generic pentru acţiunea verbului a bea; structura
nu înseamnă „om care a băut orice se bea în general: apă, lapte, ceai, bere, vin etc”; dar
„alcool” este nonspecific, este „alcool în general, nu o băutură alcoolică anume”; drum
ocolit nu înseamnă „drum care ocoleşte orice”, ci „care ocoleşte un loc oarecare,
nespecificat, nu unul anume”). Obiectul fiind generic sau nonspecific, nu se exprimă, ci
obiectul este implicit.
Participiile active nu se construiesc cu obiect specific (= nongeneric): *om mâncat mere,
*om băut bere, *drum ocolit Bucureştiul.
4. Obiectul direct al interjecţiei
- Interjecţiile propriu-zise pot avea regim tranzitiv: iată-l, na-ţi-o.
- Onomatopeele preiau construcţia verbului substituit: jap o palmă.
5. Construcţia infinitivală relativă. Regentul este a avea folosit personal: n-am ce face, n-
am unde pleca.
Atenţie! A nu se confunda cu infinitivala relativă subiect al verbului a avea folosit
impersonal cu sensul „a fi, a exista”: N-are [cine se ocupa de el] „Nu este, nu există
cine se ocupa (cine să se ocupe) de el”.
Dar: N-are [ce face] (infinitivală relativă complement direct, „el n-are ce face”).
Structura este mai puţin clară decât n-am ce face (n-am, pers. I, verb personal), fiindcă
n-are e la pers. a III-a şi se poate interpreta şi ca verb impersonal, iar sensul ar fi „nu
există ce face (ce să facă)”; vezi şi cursul 6, Subiect).
6. Obiectul direct cu altă prepoziţie decât pe în propoziţiile relative fără antecedent.
(Situaţia este analogă excepţiilor de la regula nominativului subiectului în relative fără
antecedent.)
Merg 1/ la cine cunosc 2/
Cine este complement direct al verbului cunosc, în propoziţia relativă 2; cine este
rezultatul unei relativizări din poziţie de complement direct, obiectul direct al verbului
cunosc este redat prin pronume relativ: cunosc pe cine(va).
Pronumele relativ cine se deplasează spre-o poziţie înaltă din propoziţia relativă, în faţa
verbului cunosc. Este o extragere şi o deplasare.
Ca tip de categorie sintactică, propoziţia relativă este proiecţia complementizatorului =
a conectorului sintactic subordonator, adică este un CP.
Propoziţia 2 ocupă poziţia unui constituent adverbial: merg acolo, este circumstanţială
de loc a verbului principal merg. Construcţia cu prep. de direcţie la este specifică
poziţiei de circumstanţial de loc: merg la cineva, merg la cine cunosc.
 Pentru câte avea de povestit, 1/ o singură noapte nu era de ajuns 2/ (Calistrat Hogaş)
Pentru câte este complement direct în propoziţia 1.
Câte este rezultatul unei relativizări din poziţie de complement direct al supinului de
povestit: obiectul direct al supinului este redat prin pronume relativ, de povestit câte.
Propoziţia nonfinită de povestit câte este coplementul direct al verbului avea: avea de
povestit câte.
Pronumele relativ câte (din avea de povestit câte) se deplasează spre-o poziţie înaltă din
propoziţia relativă (= din CP), în faţa verbului avea. Este o extragere şi o deplasare.
Construcţia cu prepoziţia pentru este cerută de locuţiunea adverbială de ajuns din
propoziţia principală 2: de ajuns pentru ceva, pentru câte. Propoziţia 1 este completivă
prepoziţională, dependentă de locuţiunea adverbială de ajuns.
7. Mănâncă la pâine! (analog cu Au venit la oameni!, vezi cursul Subiect): la nu e
prepoziţie, ci particulă adverbială, omisibilă sau substituibilă cu adjective cantitative:
multă pâine.
8. Complementul intern: a dormi un somn (vezi curs 6: Subiectul intern)
9. Complementul direct al adjectivului? Structura dator bani.

Regentul complementului secundar (15 verbe dublu tranzitive):

a anunţa, a avertiza, a înştiinţa, a vesti,
a asculta, a examina, a întreba,
a învăţa, a sfătui,
a pofti, a ruga,
a costa (acele trei greşeli îi vor costa medaliile), a plăti,
a traversa, a trece
Realizările formale ale complementului secundar
1. Nume în acuzativ
Interpretări ale formei cazuale
- (Gramatica tradiţională) Acuzativ. Complementul direct este acuzativul persoanei.
Complementul secundar este acuzativul inanimat: a întreba pe cineva ceva.
- (GALR) Formă cazuală nonmarcată de nominativ-acuzativ, în limba contemporană.
Nu este acuzativ, nu există posibilitatea identificării cazului, nu se poate aplica testul
substituţiei cu acuzativul pronumelui personal de pers. I sg. mine şi de pers. a II-a
sg. tine, singurele forme din limba română care nu sunt omonime cu nominativul
corespunzător (eu, tu).
- (A. Cornilescu) Acuzativ lexical (caz inerent, lexical), proprietate a anumitor
lexeme (= cele 15 verbe).
- (Interpretarea noastră) Din perspectivă diacronică, poziţia sintactică a
complementului secundar este poziţia unui acuzativ; tiparul latin conţinea două
acuzative marcate desinenţial doceo pueros grammaticam, cf. rom. îi învăţ pe copii
gramatică.
2. Propoziţie relativă: îl întreb ce a aflat.
3. Propoziţie conjuncţională: îl învăţ să scrie.
Complementul secundar este o poziţie instabilă, insuficient parcată formal, de aceea tinde
să fie înlocuită: mă anunţă dataobsec, îmi anunţă dataobdir; mă sfătuieşte ceva/la ceva, mă
întreabă ceva/despre ceva.
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 7 (30.11._de recuperat; 2/4.12.2020)

Obiectul indirect. Obiectul Prepoziţional

Corespund complementului indirect din gramatica tradiţională.
Complementul/obiectul indirect are ca realizare tipică dativul (vorbeşte studenţilor), marcat
inclusiv analitic, prin prepoziţia la (le dă la copii să mănânce, substituibil prin dativ: le dă
copiilor).
Complementul/obiectul prepoziţional are ca realizare tipică grupul prepoziţional construit
cu prepoziţie regim al verbului regent (depinde de părinţi, apelează la prieteni).
Diferenţe între complementul indirect şi complementul prepoziţional, implicit argumente
pentru interpretarea lor ca funcţii sintactice distincte:
(i) Numai complementul indirect se realizează prin pronume clitic în dativ (le vorbeşte),
nu şi complementul prepoziţional (depinde de părinţi ‒ depinde *de îi).
(ii) Numai complementul indirect în dativ (marcat sintetic sau analitic prin prepoziţia la) se
poate dubla prin pronume clitic în dativ (le vorbeşte studenţilor; le dă copiilor/la
copii să mănânce), nu şi complementul prepoziţional (depinde de părinţi ‒ *îi depinde
de părinţi).
(iii)Complementul indirect şi complementul prepoziţional nu se coordonează între ele, ceea
ce arată că nu au aceeaşi poziţie (= funcţie) sintactică (vorbeşte studenţilorobind şi despre
examenobprep; structură posibilă cu şi adverbial cumulativ „le vorbeşte despre examen
în plus faţă de altceva”, dar nu cu şi copulativ).
(iv) Numai complementul indirect (nu şi complementul prepoziţional) se poate realiza prin
propoziţie relativă pronominală construită cu un relativ în dativ (răspund 1/ cui întreabă
2
/).
(v) Numai complementul prepoziţional (nu şi complementul indirect) se poate realiza prin:
- propoziţie conjuncţională (se fereşte 1/ să spună 2/),
- infinitiv (se fereşte a spune),
- prin supin (se fereşte [de spus vorbe mari]),
- propoziţie relativă adverbială (se miră 1/ cum a putut 2/);
a se feri de ceva, a se mira de ceva ‒ propoziţia conjuncţională, propoziţia nonfinită (cu
verbul la infinitiv sau la supin), propoziţia relativă adverbială stau în poziţia
constituentului cu prepoziţie regim.
Realizările formale ale complementului indirect
1. Nominal în dativ. Cazul este marcat sintetic (dă copiilor) sau analitic, cu la (le dă la
copii).
Prepoziţia la nu este complet gramaticalizată: este parţial transparentă semantic
(prepoziţie alativă = exprimă direcţia; verbele exprimă acţiuni direcţionate).
Distribuţia prepoziţiei se bazează pe o regulă obligatorie prescriptivă:
 - dativul este marcat analitic, prin la, când grupul nominal complement indirect nu
conţine exprimat un centru nominal flexibil (trimit [la trei dintre ei]) sau începe cu
un constituent neflexibil după caz (care nu are formă de dativ) (trimit [la trei copii]).
În situaţiile în care construcţia cu la este inevitabilă, ea este admisă de norma limbii
standard.
La numele flexibile, care au formă de dativ, construcţia cu la este neliterară: familiară,
tolerabilă la plural (le dă la copii); neliterară, nerecomandabilă la singular (îi dă la
copil); flagrant neliterară, respinsă de normă, cu antroponime la singular (îi dă la
Maria).
2. Propoziţia completivă indirectă ‒ propoziţie relativă pronominală construită cu un
relativ în dativ (răspund 1/ cui întreabă 2/), inclusiv compuse pronominale nehotărâte
pe baza relativelor (răspund 1/ oricui întreabă 2/).
Dublarea clitică a obiectului indirect
Particularitate tipologică a limbii române, ca şi dublarea obiectului direct (a se vedea
cursul despre obiectul direct).
Regulile sunt similare:
- dublare obligatorie la obiectul indirect articulat, antepus verbului (copiilor le citesc, la
un copil îi citesc);
- dublare facultativă
- la obiectul indirect postpus ((le) explic studenţilor);
- la obiectul indirect nearticulat, antepus verbului (la câte doi copii (le) citesc);
- construcţia cu la este ambiguă în relaţie cu anumite verbe (trimit invitaţii la prieteni ‒
complement indirect/circumstanţial de loc; în interpretarea ca circumstanţial, nu este
compatibil cu dublarea prin clitic de dativ).
Rolul dublării: nu distinge cazurile omonime dativ/genitiv (aşa cum dublarea complementului
direct distinge cazurile omonime acuzativ/nominativ: întreabă Ion (nominativ), îl întreabă pe
Ion (acuzativ, marcat prin dublare clitică şi prin prepoziţia pe) (vezi cursul 3). Dublarea nu
marchează dativul comparativ cu genitivul omonim, deoarece aceste două cazuri nu au contexte
comune în grupul verbal: genitivul nu este în română complement al verbului. Dublarea distinge
însă complementul indirect de cel prepoziţional şi de circumstanţial:
- le răspund la doi dintre ei (complement indirect dublat prin clitic în dativ),
- apelez la doi dintre ei (complement prepoziţional cu prepoziţie regim al verbului
apelez),
- merg la doi dintre ei (circumstanţial de loc, substituibil prin adverb: merg acolo).
Observaţii.
- Ca şi la complementul direct, reluarea este cvasigenerală, anticiparea este mai restrânsă.
- Pentru obiectele indirecte exprimate prin nume:
- reluarea este uneori obligatorie, alteori facultativă;
- anticiparea este totdeauna facultativă, niciodată obligatorie;
- (ca şi la obiectul direct) situaţia trebuie pusă în legătură cu faptul că obiectele
indirecte antepuse sunt deplasate, poziţia lor de generare este postverbală (= în
VP, în interiorul grupului verbal, fiind argumente interne); obiectele indirecte
postverbale sunt in situ, nu este obligatoriu să fie anticipate.
- Pentru obiectele indirecte exprimate prin anumite pronume există reguli speciale:
- anticiparea este obligatorie exclusiv la obiectul indirect postpus realizat prin
pronume personal, reflexiv (îţi spune ţie, *spune ţie; îşi impune sieşi, *impune

2
 sieşi) sau în structurile impersonale de tipul îi e foame copilului (*e foame
copilului);
- Dublarea este exclusă când obiectul indirect este neindividualizat sau nedefinit
(nimănui nu răspunde, nu răspunde numănui, *nimănui nu îi răspunde, *nu îi
răspunde numănui).
Realizările formale ale complementului prepoziţional
1. Grup prepoziţional
Ipostazele prepoziţiei:
- prepoziţie regim al verbului (a depinde le, a apela la, a se baza pe, a consta în
etc.);
- prepoziţia cu, selectată semantic de verbele intrinsec reciproce (a convieţui cu, a
se asemăna cu, a se înrudi cu etc.);
- prepoziţia care distinge sintactic un verb de omonimul său (a vedea de, a simpatiza
cu, a uza de);
- prepoziţia selectată liber, pe criterii semantice (a vorbi cu, despre; a se lăuda cu,
faţă de).
Cazul impus de prepoziţii: acuzativ, genitiv (a lupta împotriva), dativ (dificilă separarea
de circumstanţiale: a luat hotărârea corectă, mulţumită ajutorului tău ‒ mai degrabă
complement prepoziţional).
2. Propoziţie conjuncţională: se teme 1/ să rămână 2/.
3. Infinitiv: se teme a rămâne (sinonim cu conjunctivul).
4. Supin: s-a săturat de aşteptat.
5. Gerunziu: s-a săturat aşteptând, i s-a urât aşteptând.
6. Propoziţie relativă pronominală (mă tem 1/ de cine va veni 2/) sau adverbială (mă
gândesc 1/ unde va pleca 2/).
Complementul posesiv.
Complementul de agent.

3
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 10 (9/11/14.12.2020)

Complementul posesiv
Dativul posesiv
(i) Structuri binare
- În grupul nominal.
Pronume clitice personale sau reflexive, mai ales cu forme de sg.
Cliticul este ataşat numelui (somnu-ţi lin) sau unui adjectiv antepus numelui (în
propria-ţi casă).
Numele/adjectivul sunt mai ales articulate enclitic (somnu[l], propria), dar şi
nearticulate (în casă-mi).
Cliticul ocupă poziţia unui genitiv, este substituibil prin genitiv sau prin adjectiv
posesiv (propria lui/sa casă).
Tiparul era mai extins în limba veche: a ceriului-ţi împărăţie (= a cerului tău;
Coresi, 1570); pre capete-şi (= pe capetele lor; Palia de la Orăştie, 1582). Astăzi ‒
neproductiv. Reactualizat în stilul eseistic (registru cult): la rându-mi.
- În grupul prepoziţional.
Cliticul este ataşat prepoziţiilor cu regim de genitiv (împotriva-ţi, asupră-ne). Este
substituibil prin genitiv sau prin adjectiv posesiv (împotriva lui/ta). Tipar vechi,
astăzi neproductiv.
(ii) Structuri ternare
- Este singurul tipar productiv cu dativ posesiv.
- Cliticul este obligatoriu coocurent cu un nume şi cu un verb (îşi ridică mâna, *îşi
ridică, *îşi mâna); (îşi povesteşte viaţa, *îşi povesteşte, *îşi viaţa).
- Interpretarea funcţiei
În gramatica tradiţională: atribut/complement de tip special (dată fiind organizarea
ternară a structurii).
G. Pană Dindelegan, 1992: funcţie sintactică distinctă.
În GALR: complement posesiv.
Argumente pentru interpretarea ca funcţie sintactică distinctă (G. Pană Dindelegan,
1992)
- Se combină şi cu verbe care nu se construiesc cu dativul obiect indirect: îşi
vede de drum (*a vedea cuiva), i-a murit nevasta (*a muri cuiva), îşi cunoaşte
lungul nasului (*a cunoaşte cuiva), îşi iubeşte părinţii (*a iubi cuiva).
- Participă într-un lanţ de coreferenţialitate la distanţă cu genitivul sau cu
posesivul, nu cu dativul: îşi povesteşte viaţa sa, îşi povesteşte viaţa lui; *îşi
povesteşte cuiva viaţa.
- Nu se dublează prin dativ: îşi povesteşte sieşi viaţa.
 - Este unica realizare a poziţiei sintactice respective: povesteşte viaţa sa/lui sunt
structuri binare, nu ternare, posesivul fiind dependent sintactic doar de nume,
nu şi de verb.
- Este posibil coocurent cu obiectul indirect în dativ: îşi prezintă demisia
directorului. Cele două dative nu sunt coordonabile, deci nu au aceeaşi funcţie
sintactică.
Complementul posesiv din GALR: funcţie sintactică realizată prin structuri mai
variate.
Complementul de agent
Dependent sintactic de un verb pasiv: casa a fost construită de/de către el.
Realizări formale
(1) Grup cu prepoziţia specializată de către sau cu prepoziţia de.
(2) Propoziţie relativă pronominală, introdusă de pronume/adjective pronominale (sau
compuse ale lor nehotărâte) construite cu prepoziţiile de/de către: Ion este apreciat [de
cine (oricine) îl cunoaşte].
Rolul tematic al complementului de agent nu este Agent, ci Agent pasiv.
Circumstanţialul
Poziţie sintactică tipic adverbială (adjunct adverbial). Adjuncţia este o operaţie distinctă de
complementare. Adjuncţii adverbiali tipici sunt circumstanţialul de loc, circumstanţialul de
timp, circumstanţialul de mod.
(V. Guţu Romalo, 1973) Circumstanţialul cantitativ ‒ tip distinct. Realizările circumstanţialului
cantitativ sunt incluse în gramatica tradiţională la mod (măsura: cu cât înainta, cu atât se
speria), loc (distanţa parcursă: a alergat doi kilometri), timp (durata: a aşteptat două ore).
În gramatica generativă şi în abordările semantice, structurile care conţin constituenţi cantitativi
(doi kilometri, două ore, frecvent, o dată, de două ori, repetat, pentru a doua oară etc.) sunt
considerate structuri verbale cuantificate. Conceptul cuantificator al verbului.
Alte specii ale circumstanţialului tradiţional sunt interpretate în gramatica modernă ca tipuri de
structuri: de cauză, de scop, condiţionale, concesive, consecutive, opoziţionale, cumulative, de
excepţie, de relaţie.
Instrumentalul şi sociativul sunt argumente.
Rolul tematic Instrumental, realizabil în poziţie de subiect (cuţitul taie prăjitura).
Rolul tematic Comitativ (sintactic ‒ sociativ) exprimă asocierea cu subiectul (participă la
evenimentul exprimat prin verb, în acelaşi punct şi în acelaşi fel ca şi subiectul): Ion vine cu
părinţii. Structurile în care se exprimă asociera cu un complement sunt predicative suplimentare
(nu sociative): l-a invitat pe Ion împreună cu părinţii.
Circumstanţialul obligatoriu/facultativ. Circumstanţialele sunt tipic constituenţi facultativi,
suprimabili.
Circumstanţialele obligatorii sunt cerute conceptual de verb şi de aceea sunt obligatoriu
realizate în sintaxă, nesuprimabile. Sintactic, relaţia cu verbul este strânsă.
- Timp: a data (exponatul datează din antichitate; *exponatul datează).

2
 - Loc: a locui (Ion locuieşte în Bucureşti; *Ion locuieşte), a se situa, a sălăşlui, a
proveni.
- Mod: a proceda, a se comporta (el se comportă incorect; *el se comportă).
Altă situaţie sintactică reprezintă cantitativele obligatorii cerute conceptual de verbe precum a
cântări, a măsura (coletul cântăreşte două kilograme; *coletul cântăreşte). Cantitativele nu
sunt circumstanţiale.
Gradualitate: circumstanţialele neexprimate, dar implicite (Intră [în cameră]!, Şedinţa o
să dureze [mult timp].
Structuri ternare
1. Opoziţionalul
(i) Structuri binare când se raportează la verb (Munceşte în loc să trândăveşti!) sau
la grupul verbal ca ansamblu (În loc să citească romane, citeşte filosofie ‒ cu
repetarea verbului).
(ii) Structuri ternare când se raportează la alt constituent al grupului (Bea ceai în loc
de apă.).
2. Cumulativul
(i) Structuri binare când se raportează la verb (În afară că plouă, mai şi fulgeră.)
sau la grupul verbal ca ansamblu (În afară că citeşte romane, citeşte filosofie. ‒
cu repetarea verbului).
(ii) Structuri ternare când se raportează la alt constituent al grupului (Afară de tine,
vor mai veni şi alţii.).
Decât ‒ prepoziţie când impune acuzativul; adverb când nu impune caz:
- A mai venit şi altcineva; ai venit (şi) tu. → A mai venit şi altcineva decât
tine.
- Am spus şi altcuiva; ţi-am spus (şi) ţie. → Am spus şi altcuiva decât ţie.
- Ca adverb precedă şi propoziţia conjuncţională (Ai mai făcut şi altceva
decât [să dormi]?). Concluzie: decât să nu este locuţiune
conjuncţională (elementele nu sunt sudate).
3. Excepţia (exceptivul)
Structuri totdeauna ternare.
Decât ‒ prepoziţie când impune acuzativul; adverb când nu impune caz:
- Nu a venit nimeni altcineva; ai venit tu. → Nu a venit nimeni altcineva
decât tine.
- Nu vine nimeni; vii tu. → Nu vine nimeni decât tu.
4. Sociativul apare în structuri ternare, dar rolul său, comitativul, este interpretat ca rol de
argument în semantica modernă.
Circumstanţiale metadiscursive ‒ se raportează direct sau indirect la actul enunţării
(Circumstanţialele propriu-zise se raportează la situaţia desprecare se enunţă ceva.)
Nu toate speciile tradiţionale de circumstanţiale au realizări metadiscursive.
Sintactic, constituenţii sunt neitegraţi (parantetici, incidentali).
1. Modalitate (referitor la predicaţie; modalizatori; modalitatea epistemică, deontică,
apreciativă; valori: necesitate, posibilitate, obligativitate, permisiune etc.): Citeşte,
desigur, ziare.
Subtip: modalul enunţării (cu alte cuvinte, altfel spus, de exemplu etc.).
2. Relaţie. Fals integrat (în ce mă priveşte, după părerea mea etc.). Neintegrat: tematizare
(Cu sănătatea, stă bine.), anticiparea unui constituent (De citit, a citit el ceva.).
3
3. Cauza (cauzala argumentală).
Subordonare: S-a întâmplat ceva, că e prea nervos. O să plouă, pentru că s-a anunţat
la radio.
Structură incidentă: Prostul de Radu, că altfel nu pot să îl numesc. Acum, fiindcă m-ai
întrebat, am să îţi explic.
Grupări fixate: având în vedere, luând în considerare, ţinând seama de etc.
4. Scop: ca să zic aşa, ca să nu mai vorbesc de, ca să închei, ca să nu spun că etc.
5. Condiţia: dacă nu mă înşel etc.
6. Concesiv: deşi nu-i treaba mea etc.

4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 11 (16/18.12.2020)

Predicatul
Predicaţie (accepţiile termenului: GALR)
(i) Predicatul semantic. Perspectiva logico-semantică (Rudolf Carnap)
Predicaţia = atribuirea unei proprietăţi la un obiect.
Predicat ‒ argument. Predicatul = termenul care exprimă o proprietate. Proprietate = orice
se poate enunţa despre un obiect. Argumentul = obiect [± concret, ± animat].
Predicatele prototipice: adjective, verbe. Argumentele prototipice: numele.
Ex.: minge roşie, copilul aleargă.
Alte tipuri de predicate semantice
- Numele predicate semantice (grupul nominal nedeterminat, nonreferenţial): caut casă,
angajez avocat.
- Prepoziţiile lexicale (predicaţia semantică a prepoziţiilor): prepoziţiile circumstanţiale.
- etc.
(ii) Predicatul sintactic. Predicatul semantic privit din perspectiva relaţiei cu argumentele sale,
cărora le atribuie roluri tematice (roluri θ).
Structura argumentală (structura de roluri tematice pe care predicatul semantic le atribuie
argumentelor sale) ‒ parte a conţinutului semantic al predicatului. Ex.: roşie ‒ minge roşie (adj.,
predicat cu un singur argument: minge Temă); a durea ‒ mă doare capul (vb. de senzaţie fizică,
predicat cu 2 argumente: mă Experimentator, capul Locativ).
(iii) Predicatul enunţării. Asigură autonomie comunicativă enunţului. Realizarea tipică este
verbul cu formă finită. Corespunde predicatului din gramatica tradiţională.
Predicatul enunţării. Predicate simple/complexe
Predicatul simplu. Realizări
1. Verbul cu formă finită
Situaţii speciale
(a) Verbul reflexiv
- Morfemul reflexiv lexical (în structura verbului): se cuvine (*cuvine), se întâmplă
(*cuvine). Verbe cu formă obligatoriu reflexivă.
- Morfemul reflexiv lexical care diferenţiază verbe omonime: se apucă să înveţe
(„începe”), apucă valiza de mâner („prinde”).
- Morfemul reflexiv lexical. Verbe facultativ reflexive: a boci/a se boci, a oua/a se
oua.
(b) Verbul reflexiv pasiv, pasivul marcat prin morfem reflexiv: cartea se citeşte uşor, aici
se bea cafea. De obicei, formele sunt impersonale, cu agent nedeterminat (nu se construiesc
cu complement de agent).
(c) Verbul (intranzitiv) cu morfem reflexiv impersonal: se merge pe jos, se călătoreşte
comod.
(d) Verbul însoţit de clitice pronominale în expresii idiomatice. Pronume clitice (acuzativ sau
dativ) asemantice şi afuncţionale: o ia la sănătoasa, îi trage un somn.
(e) Verbul însoţit de dativ etic: Pe unde mi-ai fost?
 (f) Locuţiunea verbală. Grup sudat (care integral îndeplineşte funcţia de predicat simplu).
Testele sudurii: cel puţin un constituent al grupării şi-a pierdut autonomia
morfologică, sintactică şi semantică.
Ex.: a îl trage inima
- flexionar, inima are formă invariabilă;
- sintactic, inima nu îşi poate schimba forma de articulare, nu poate primi modificatori
adjectivali sau alţi constituenţi;
- semantic, sensul grupării ca ansamblu diferă de suma sensurilor componente.
Unele locuţiuni conţin termeni care astăzi nu se mai utilizează decât în îmbinări sudate: sb.
seamă (a îşi da seama, a lua seama).
2. Infinitivul predicat al enunţării, care asigură autonomie comunicativă enunţului
Infinitivul în propoziţii principale imperative: A nu se rupe florile!, A se clăti după golire!
Structură cu pondere mică în limbă: este un tipar sintactic străin (calc de structură); este atestată
în sec. al XVI-lea (cea mai veche perioadă din care datează documente scrise în limba română),
dar frecvenţa a fost în trecut şi este şi astăzi redusă, tiparul nu a aparţinut şi nu aparţine uzului
popular al limbii.

Infinitivul din construcţiile infinitivale relative (subiective sau completive

ditecte) este predicatul unor propoziţii subordonate, nu al unor propoziţii
principale. Interpretarea construcţiilor ca fiind propoziţii se bazează pe
proprietatea relativelor de a fi centrul sintactic al unei propoziţii subordonate şi
de a funcţiona drept conectori sintactici la nivel de propoziţie.

În tradiţia lingvistică altor ţări, toate formele verbale nonfinite sunt considerate
predicative (gerunziul, participiul).

În lingvistica tradiţională românească, se admite că infinitivul este singurul mod

predicativ, doar în propoziţiile principale imperative. Structurile subordonate care
conţin un verb la infinitiv şi toate structurile cu gerunziu, participiu sau supin nu
au statut de propoziţie, iar verbul nu este predicat.

În lingvistica modernă, structurile care conţin verbe cu formă nonfinită sunt

propoziţii reduse, propoziţii subordonate. Verbul nu asigură autonomie
comunicativă.

Concluzie: infinitivul imperativ este predicat propriu-zis, asigură autonomie comunicativă, dar
structura reprezintă o excepţie. Doar pe baza structurilor cu infinitiv imperativ nu se poate
formula generalizarea că în română predicatul verbal al enuntării este un verb la mod personal
sau la infinitiv.
3. Interjecţia predicativă (INTEGRATĂ sintactic): Na-ţi-o!, El jap o palmă.
4. Adverbul predicativ (INTEGRAT sintactic): Desigur că acceptă., Fireşte că acceptă.
Predicatul complex
GALR: conceptul operator verbal de predicativitate. Operatorii: verb modal (a trebui, a putea, a
părea etc.; Ion trebuie să citească), verb aspectual (a începe, a continua, a nu mai conteni, a isprăvi, a
sfârşi etc.; Ion începe să citească), verb copulativ (a fi, a deveni etc.; Ion este student); verb operator al
pasivului (a fi; Ion este apreciat de colegi).
Topica: [modal [aspectual [copulativ/pasiv [suport semantic]]]] (trebuie să înceapă să citească,
începe să devină interesant, începe să fie apreciat de colegi, pare că începi să fii apreciat).
(V. Guţu Romalo) Conceptul verb semiauxiliar de mod sau de aspect. S-a observat anterior că verbele
modale/aspectuale nu au autonomie semantică, ci ele exprimă valori modale/aspectuale referitor la

2
acţiunea exprimată de verbul cu care se combină. Există o sudură semantică dintre verbul
modal/aspectual şi verbul despre acţiunea căruia se exprimă o valoare modală/aspectuală (= verbul
lexical). Unii sintacticieni tradiţionalişti au susţinut, din acest motiv, că verbul modal/aspectual nu
formează singur predicat, ci împreună cu verbul despre care exprimă valoarea modală/aspectuală
(predicat verbal compus/complex). V. Guţu Romalo a susţinut că simpla sudură semantică nu implică
şi o unitate formală, sintactică, a celor două verbe. Putem admite analiza ca predicat verbal compus
numai acolo unde există indicii formale ale tendinţei de sudare dintre semiauxiliar şi verb.
Singurele grupări cu tendinţă de sudare sunt:
- verbul modal a putea + infinitivul fără a (îl poate vedea ‒ unde cliticul dependent de infinitiv
este deplasat la cel mai apropiat verb flexionat, poate; a se vedea cursul 7);
- structurile cu verb modal impersonal personalizat prin acord cu subiectul antepus, ridicat din
propoziţia subordonată (era ca eu să cad → eu era să cad → eu eram să cad; a se vedea cursul
6, imbricarea).
GALR: grade de coeziune sintactică (implicit soluţii de analiză)
- verb modal/aspectual + verb lexical (analiză separată)
- structurile idiomatice se analizează unitar: trage să moară, dă să plece, stă să cadă etc.
- structurile cu clitice deplasate în faţa verbului modal/aspectual (GALR nu recomandă clar o
analiză);
interpretarea noastră: poezia o am de învăţat, romanele le termină de citit (cliticul
dublează obiectul direct; dacă obiectul direct ar fi fost dependent de supin, nu s-
ar fi dublat, ceea ce indică dependenţa faţă de vb. modal am, aspectual termină;
supinul e circumstanţial de relaţie într-o structură reorganizată cu vb. termină; am
+ supin predicativ suplimentar);
- copulativ + nume predicativ (analiză separată; se renunţă la conceptul predicat nominal din
gramatica tradiţională; numele predicativ ocupă o poziţie sintactică distinctă)
- operatorul pasiv + verb (bloc sintactic)
Interpretarea noastră (mai apropiată de gramatica tradiţională): analiză unitară, ca
formă pasivă analitică a verbului lexical; categoria, a fi este auxiliar al
pasivului. Argumente pentru interpretarea ca auxiliar: gradul avansat de
gramaticalizare; este mai puţin gramaticalizat decât auxiliarele de timp, care sunt
verbe propriu-zis funcţionale: auxiliarul pasivului are flexiune completă în raport
cu modul şi cu timpul: a fost lăudat, va fi lăudat, să fi fost lăudat, fiind lăudat
etc.; însă este mai gramaticalizat decât a fi copulativ; lipsit de conţinut descriptiv
(= semantic).
Conceptul operator unifică verbe de tipuri foarte diferite, dar, implicit, prezintă
dezavantajul că nu subliniază suficient specificitatea lor, diferenţele categoriale.

3
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 12 (21/23.12.2020; 25.12 sărbătoare legală, cursul 12 se face în săptămâna a 13-a, pe 8.01.2021)

Poziţii sintactice predicative: predicatul, numele predicativ, complementul predicativ al

obiectului, predicativul suplimentar
Predicatul complex/compus (continuare + recapitulare)
Conceptul predicat complex. Accepţia largă a termenului: predicat care include un operator.
Structura predicatului complex: verb operator + verb lexical (suport semantic).
Tipuri de predicate complexe, în funcţie de tipul operatorului (modal, aspectual, copulativ,
pasiv).
Analiza se realizează diferenţiat: separat (pe unităţi), acolo unde nu există indicii ale sudurii
formale interne; ca predicat complex, acolo unde există sudură internă. Predicatul complex se
caracterizează prin unitate formală. Accepţia restrânsă a termenului predicat compus se
referă la indiciile unei suduri interne parţiale.
(i) Verbele modale. Valori modale – „necesitate”, „posibilitate”, „obligativitate”,
„permisiune”, „certitudine”, „capacitate”, „voinţă”, „intenţie” etc.: a putea, a trebui,
a vrea, a avea (Are de citit pentru examen o bibliografie.), a fi (Era să cazi.), a părea
(Se pare că…), a ști etc.
(ii) Verbele aspectuale. Valori aspectuale – „începutul” (sens incoativ), „telic/atelic
(perfectiv/imperfectiv)”, „durativ/momentan”, „iminenţa”, „repetarea” (sens iterativ)
etc.): a începe, a porni, a se apuca, a se pune (pe), a sta (să), a da (să) (Dă să plece.),
a termina, a sfârși, a înceta, a continua, a nu mai conteni etc.
(iii) Verbele copulative. Analiza. Verbele copulative formează singure predicat.
Numele predicativ ocupă o poziţie sintactică distinctă de predicat, nu formează
predicat nominal împreună cu verbul copulativ.
Numele predicativ este un complement de tip special. Argumente:
- manifestă asemănări cu complementele – numele predicativ este o vecinătate
neomisibilă a copulativului, în realizarea substantivală primește cazul nominativ
de la copulativ (neomisibilitatea, marcarea cazuală caracterizează și relaţia
verbului cu unele complemente);
- propoziţia predicativă este o propoziţie secundară;
- prin coordonare numele predicative creează structuri multiple care nu au statut
de propoziţie (spre deosebire de coordonarea predicatelor, care echivalează cu
coordonarea propoziţiilor).
(iv) Verbul a fi, operator al pasivului. Interpretarea (tradiţională) ca auxiliar al pasivului
analitic: gradul de gramaticalizare este mai mic decât al auxiliarelor de timp/mod (are
paradigmă flexionară completă – fiind lăudat, era lăudat etc.), dar mai mare decât al
copulativelor (este specializat pentru structurile pasive, având distribuţia limitată la
aceste structuri). Analiza. Structurile care includ auxiliarul pasivului a fi și
participiul verbului lexical se analizează ca ansamblu, formează ca ansamblu un
predicat verbal.
Ordinea operatorilor coocurenţi (modal – aspectual – copulativ/pasiv): El trebuie să înceapă a
fi preocupat mai mult de învăţătură.

Numele predicativ, complementul predicativ al obiectului, predicativul suplimentar

Asemănări și deosebiri

Numele predicativ Complementul predicativ al Predicativul suplimentar

obiectului
1. Participă la o structură 1. Participă la o structură 1. Participă la o structură
ternară (este în raport cu un ternară (este în raport cu un ternară (este în raport cu un
verb copulativ și cu subiectul): verb noncopulativ și cu un verb noncopulativ și cu
el este avocat. obiect/complement): îl angajez subiectul sau cu un
avocat. complement): el se crede
avocat, părinţii îl vor avocat.
1.1. Este cerut (obligatoriu) de 1.1. Este cerut (obligatoriu) de 1.1. Este compatibil cu orice
un verb copulativ. Verbele un verb noncopulativ. Este o verb. Este o vecinătate
copulative au regim de complinire obligatorie. facultativă, suprimabilă.
complinire obligatorie. Numele Complementul predicativ nu
predicativ nu este suprimabil, ca este suprimabil, ca poziţie
poziţie sintactică (poate fi însă sintactică (poate fi însă
neexprimat, dar este implicit în neexprimat, dar este implicit în
contextul respectiv). context).
Inventarul verbelor Inventarul verbelor
copulative (GALR): a fi, a noncopulative construite cu
însemna, a deveni, a veni (îmi un complement predicativ al
vine cumnat), a se prinde, a se obiectului (GALR): a boteza „a
ţine (se prind/se ţin fraţi), a da nume” (l-au botezat Ion), a
ajunge, a se face, a ieși, a chema „a se numi” (îl cheamă
rămâne (ajunge/se Ion), a denumi/numi (sala au
face/iese/rămâne avocat), a se denumit-o, au numit-o Tudor
da (se dă mare), a face pe (face Vianu), a intitula (și-a intitulat
pe prostul), a se erija în (se poezia Cântec), a porecli (l-au
erijează în cunoscător), a poreclit Ciungu), a zice (îi zic
părea (pare obosit), a trece Ciungu), a alege, a desemna, a
de/drept (trece drept profet), a pune (l-au ales/desemnat/pus
se numi, a se chema (se președinte), a angaja (îl
numește/se cheamă Ion). angajez avocat), (relig.) a unge
(l-au uns diacon), a lua de/drept
(îl ia de/drept prost).

1.2. Relaţia cu verbul se 1.2. Relaţia cu verbul se

manifestă prin: manifestă prin:
- neomisibilitate (ambii termeni - neomisibilitate;
sunt neomisibili); - marcare cazuală (formă de caz
- marcare cazuală (nominativul impusă de verb).
este impus de verb numelui Formă de caz nonmarcată,
predicativ). sincretică, de nominativ-
acuzativ (în limba
contemporană).
Originea latină a structurii:
construcţia verbelor vechi a
chema, a pune, a zice, moștenite
din latină, continuă construcţia

2

1.3. Relaţia cu subiectul se
manifestă prin:
- acord de gen și de număr la
numele predicative adjectivale
(Ea este veselă);
- restricţii selecţionale
(semantice – părul ei este
blond; firul de aţă este galben);
- restricţii de realizare formală
(de ex., adverbul nume
predicativ apare în structuri
impersonale; infinitivul sau
propoziţia conjuncţională ca
nume predicativ apar în
structuri cu subiect abstract;
restricţii conjuncţionale –
dorinţa este să, certitudinea
este că).
2. Este predicat semantic.
Rolurile sunt variate:
- de identificare (el este fratele
meu);
- denominativ (numește − el se
numește Ion);
- clasificator (indică apartenenţa
la o clasă/categorie − el este
student);
- ecuativ (exprimă o echivalenţă
− sportul înseamnă sănătate);
- calificativ (el este blând);
- locativ (el este bucureștean);
- posesiv, partitiv (el este al
nostru, este de-ai noștri).
3. Realizări
3.1. Realizări comune:
- nume propriu (se numește
Ion);
- nume comun nearticulat,
nedeterminat (expresie
nonreferenţială – el este
avocat);
- pronume sau substitute
adverbiale ale numelui (el a
rămas același; el se numește
așa, Cum te numești?);
latină cu un complement
predicativ în acuzativ. De la
aceste verbe, tiparul s-a extins
în română, la celelalte verbe din
inventarul actual. Concluzie:
forma de caz a
complementului predicativ al
obiectului este acuzativul.
1.3. Este în relaţie cu un
complement direct (l-au botezat
Ion), mai rar cu un complement
indirect (îi zic Ciungu).
De obicei este coocurent cu
subiectul Agent (oamenii îi zic
Ciungu, directorul îl angajează
avocat).
2. Este predicat semantic. 2. Este predicat semantic.
Rolurile sunt: În structurile în care provine
- denominativ (oamenii îi zic dintr-un nume predicativ (prin
Ciungu); contragerea unei propoziţii cu
- clasificator (directorul îl predicat copulativ), conservă
angajează avocat). rolul originar (el crede că el este
fratele meu → el se crede
fratele meu – rol de
identificare).
3. Realizări 3. Realizări
3.1. Realizări comune: 3.1. Realizări comune
- nume propriu (îl numesc Ion); În general, predicativul
- nume comun nearticulat, suplimentar provine dintr-un
nedeterminat (expresie nume predicativ și conservă
nonreferenţială – îl angajez realizarea originară. De aceea,
avocat); cele mai multe realizări sunt
- pronume sau substitute comune cu realizările numelui
adverbiale ale numelui (l-au predicativ:
ales ceva, îl numesc așa); - nume în nominativ – nume
- propoziţie relativă în poziţia propriu (se crede Napoleon);
unui nume (l-au angajat ce și-a nume comun nonreferenţial (se
dorit);
3
- propoziţie relativă în poziţia
unui nume (ajunge ce și-a
dorit);
- adjectivul în nominativ (este
realizarea tipică a numelui
predicativ – el este bun);
participiul adjectival;
- grup prepoziţional, cu
prepoziţii variate (casa este de
piatră, cu etaj, fără scară etc.)
3.2. Realizări distincte
- nume determinat (expresie
referenţială – el este
profesorul);
- numeral (ei sunt doi);
- grup genitival (biblioteca este
a lor – a, pronume
semiindependent);
- adverb, în construcţii
personale (în poziţie
adjectivală) și în construcţii
impersonale (el este așa; e bine
că pleci);
- interjecţie în poziţie
adjectivală (Maria este vai de
ea);
- infinitiv, propoziţie
infinitivală (dorinţa mea este de
a mă retrage, de a merge acolo
imediat);
- supin, propoziţie nonfinită cu
supin (camera mică este de
depozitat uneltele);
- propoziţie conjuncţională
(bănuiala mea este că va profita
de ocazie);
- propoziţie relativă în poziţie
adjectivală (el a rămas cum a
fost);
- propoziţie relativă sau
conjuncţională interogativă
indirectă (problema este ce
facem, întrebarea este dacă
suntem de acord).
- adjectivul, numai în structuri
cu verbul a lua (îl ia de/drept
prost);
- grup prepoziţional, doar cu
prepoziţiile „calităţii” ca, de,
drept (l-au angajat ca avocat).
3.2. Realizări distincte
crede profesor); pronume (îl
credeam același);
- propoziţie relativă în poziţia
unui nume (îl știe ce/cine este;
compară cu îl știe hoţ);
- adjectivul în nominativ (este o
realizarea frecventă) sau cu
prepoziţie (îl știe viclean/de
viclean); participiul adjectival;
- grup prepoziţional, la origine
circumstanţial (credeam că
sunteţi în vacanţă → vă
credeam în vananţă; știam că
ești printre premianţi → te
știam printre premianţi; prefer
ca florile să se afle în grădină
→ florile le prefer în grădină).
3.2. Realizări distincte
- nume determinat (expresie
referenţială – te credeam
profesorul);
- numeral (te știam al doilea);
- grup genitival (biblioteca o
credeam a lor – a, pronume
semiindependent);
- adverb (în poziţie adjectivală –
el este cum îl știi; o credeam
altfel);
- interjecţie în poziţie
adjectivală (îl lasă paf
„perplex”);
- infinitiv, propoziţie
infinitivală (îl lasă a înţelege
ceva);
- supin (cartea merită de citit);
- propoziţie conjuncţională (il
știe că minte);
- propoziţie relativă în poziţie
adjectivală (lasă totul cum a
fost);
- gerunziu (el vine plângând);
- participiu (cartea merită
citită).
4
Litere
Anul II, sem. I, 2020-2021
Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 13 (4/6/8-15.01.2021)

Numele predicativ, complementul predicativ al obiectului, predicativul suplimentar

Asemănări și deosebiri

Continuare (vezi curs 12): relaţii în interiorul structurii ternare; predicaţia semantică; realizări
formale ale numelui predicativ şi ale complementului predicativ al obiectului (comparativ ‒
realizări comune/distincte).
Tipuri de structuri cu predicativ suplimentar.
Toate sunt structuri reorganizate, prin contragere din construcţii bipropoziţionale.
Operaţii generale de contragere: se suprimă elemente asemantice sau redundante; contragerea
se realizează astfel fără pierdere de informaţie.
1. Eai s-a întors (și) Eai este veselă (nume predicativ). → Ea s-a întors veselă (predicativ
suplimentar).
Structură cu două propoziţii principale coordonabile. Se suprimă predicatul propoziţiei a
doua, care este copulativ, asemantic. Se suprimă subiectul redundant al propoziţiei a doua.
Similar: Ea a ieșit îngândurată. Ea îmi vorbește absentă.
2. El consideră că eu sunt incorect (nume predicativ). → El mă consideră că sunt incorect
(propoziţie predicativă suplimentară, structură de trecere) → El mă consideră incorect
(predicativ suplimentar).
Structură cu o propoziţie completivă directă. Subiectul completivei se ridică în poziţie de
complement direct în regentă. În propoziţia că sunt incorect, se suprimă complementizatorul
că și copulativul, asemantice.
Similar: Părinţii îl vor medic.
3. Eai crede că eai este deșteaptă (nume predicativ). → Ea se crede deșteaptă (predicativ
suplimentar).
Structură cu o propoziţie completivă directă. Subiectul completivei se ridică în poziţie de
complement direct în regentă și, fiind coreferenţial cu subiectul regentei, se redă prin
reflexiv. Se suprimă elementele asemantice.
Similar: Ea se vrea interesantă.
4. Eai se preface că (eai) este bolnavă (nume predicativ). → Ea se preface bolnavă (predicativ
suplimentar).
Structură cu o propoziţie completivă prepoziţională. Subiectele celor două propoziţii sunt
coindexate referenţial. Se suprimă elementele redundante și asemantice.
Similar: Părinţii l-au învăţat obraznic.
5. Mi-oi amintesc de când eai era tânără (nume predicativ). → Mi-o amintesc tânără
(predicativ suplimentar).
Structură cu o propoziţie temporală. Complementul direct din prima propoziţie și subiectul
propoziţiei a doua sunt coindexate referenţial. Se suprimă elementele redundante și
 asemantice, dar și conectorul temporal, care are conţinut semantic. Sensul temporal al
conectorului suprimat se menţine în structura contrasă, eliptică.
6. Are haine(le), care sunt rupte (nume predicativ). → Hainele le are rupte (predicativ
suplimentar).
Structură cu o propoziţie relativă. Operaţiile sunt deplasarea și suprimarea elementelor
redundante/asemantice.
7. Eai a pierit fiindcă (eai) a fost ucisă de război (participiu pasiv; structura pasivă conţine
auxiliarul a fi și un complement de agent). → Ea a pierit ucisă de război (predicativ
suplimentar).
Structură cu o propoziţie cauzală. Se suprimă subiectul redundant, auxiliarul pasivului,
asemantic, dar și conjuncţia cauzală, purtătoare de semnificaţie lexicală (conjuncţie
lexicală). Sensul cauzal al conectorului suprimat se menţine în structura contrasă, eliptică.
8. Se cuvine ca împrumutul să fie restituit (participiu pasiv construit cu auxiliarul pasivului
analitic a fi). → Împrumutul se cuvine restituit (predicativ suplimentar).
Structură impersonală, cu o propoziţie subiectivă. Subiectul subordonatei se ridică în faţa
verbului principal, impersonal. Se suprimă elementele asemantice.
9. Merită să fie citită cartea (participiu pasiv construit cu auxiliarul pasivului analitic a fi). →
Cartea merită citită (predicativ suplimentar).
Structură impersonală, similară cu 8. Subiectul subordonatei se ridică în faţa verbului
principal, impersonal. Se suprimă elementele asemantice.
10. Trebuie să fie citită cartea (participiu pasiv construit cu auxiliarul pasivului analitic a fi).
→ Cartea trebuie citită (predicativ suplimentar).
Structură impersonală, similară cu 8, 9. Subiectul subordonatei se ridică în faţa verbului
principal, impersonal. Se suprimă elementele asemantice.
11. Văd că el plânge (predicat, la o formă finită). → Îl văd că plânge (propoziţie predicativă
suplimentară, structură de trecere) → Îl văd plângând (predicativ suplimentar).
Structură similară cu 2. Operaţia specifică (în propoziţia predicativă suplimentară) este
trecerea verbului de la o formă finită la forma nonfinită de gerunziu (pierderea
predicativităţii).
Similar: Îl aud cântând.
12. Lasă ca el să înţeleagă (predicat, la o formă finită). → Îl lasă să înţeleagă (propoziţie
predicativă suplimentară, structură de trecere) → Îl lasă a înţelege (predicativ suplimentar).
Structură similară cu 2, 11. Operaţia specifică (în propoziţia predicativă suplimentară) este
trecerea verbului de la o formă finită la forma nonfinită de infinitiv (pierderea
predicativităţii).
Similar: Îl face a plânge.
13. Merită să fie citită cartea (participiu pasiv construit cu auxiliarul pasivului analitic a fi). →
Cartea merită de citit (predicativ suplimentar).
Structură similară cu 9, 11, 12. Operaţia specifică este trecerea verbului de la o formă finită
la forma nonfinită de supin (pierderea predicativităţii).