Masteratul  de  Studii  balcanice  
 
 
ELEMENTE  DE  LINGVISTICĂ  BALCANICĂ  
 
 
 
 
 
 
 
Conf.  dr.  Mariana  Mangiulea  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  1  
  
 
 
 
 
UNIVERSITATEA  DIN  BUCUREŞTI  
FACULTATEA  DE  LIMBI  ŞI  LITERATURE  STRĂINE  
DEPARTAMENTUL    Departamentul  de  Filologie  rusă  şi  slavă  
 
Denumirea  disciplinei:  Elemente  de  lingvistică  balcanică  
Anul  de  studiu:  II,  sem  II   Curs  (tipul  de  curs):  obligatoriu  
Coordonator  de  disciplină:                                                                                                                                                      
 Conf.  dr.  Mariana  Mangiulea  
Limba  de  predare:    română  
Cerinţe  de  admitere  :    
 Cunoştinţe  de  lingvistică  generală,  de  slavă  veche  şi  slavonă  românească,  de  istorie  şi  civilizaţie  sud-­‐
slavă,  de  gramatică  comparată  a  limbilor  slave  dobândite  în  ciclu  de  licenţă  
Număr  total  de  ore  –  curs:  10    
Credite  ECTS:  6  
Rezumatul  conţinutului  cursului:    
Naşterea   şi   evoluţia   disciplinei   „lingvistică   balcanică”,   a   conceptului   de   Uniune   lingvistică   balcanică.  
Scurt   istoric   al   cercetărilor   din   domeniu.   Delimitarea   limbilor   balcanice.   Prezentarea   particularităţilor  
comune   limbilor   balcanice   (bulgară,   neogreacă,   albaneză,   română)   în   interacţiunea   lor   şi   evidenţierea  
cauzelor   acestor   trăsături   comune:   bilingvism,   multilingvism,     interferenţe   lingvistice,   influenţe   ale  
limbilor  balcanice  de  substrat,  precum  traca,  daca  şi  ilira,  efectele  adstratului  latino-­‐romanic  şi  al  celui  
grec.  
Balcanisme  fonologice,  morfosintactice,  lexicale,  frazeologice.    
Obiectivele  învăţării:  
Pornind  de  la  studiul  lingvistic  comparativ-­‐istoric,  genealogic,  tipologic  al  limbilor  balcanice,  se  poate  
contura  o  imagine  mai  amplă  a  istoriei,  civilizaţiei  şi  culturii  popoarelor  din  Peninsula  Balcanică.  
Dobândirea  capacităţii  de  a  realiza  conexiuni  interlingvistice,  de  a  aprecia  similaritatea  şi  diversitatea.  
Studierea  evoluţiei  diverselor  fenomene  lingvistice  în  toată  complexitatea  lor.  Posibilitatea  dezvoltării  
unor  competenţe  lingvistice  în  alte  limbi  decât  cele  deja  studiate  în  ciclul  de  licenţă.  
Competenţe  generale  teoretice,  metodologice,  de  comunicare.    
Competenţe  specifice:  
-­‐  utilizarea  adecvată  a  conceptelor  şi  teoriilor  prezentate,  capacitatea  de  a  realiza  legătura  dintre  
aspectul  teoretic  şi  cel  practic-­‐aplicativ;  
-­‐  cunoaşterea  lingvisticii  balcanice,  într-­‐o  viziune  descriptiv-­‐sincronică,  diacronică,  contrastivă;  
-­‐  lărgirea  sferei  de  cunoştinţe  din  domeniul  filologic;  
-­‐  dezvoltarea  capacităţii  de  a  analiza,  descrie  şi  comenta  diferite  aspecte  comune  limbilor  
balcanice  
Metoda  de  evaluare:  
Verificare.  Constă  fie  dintr-­‐o  lucrare  scrisă  de  control,  fie  dintr-­‐o  examinare  orală,  pe  subiecte    care  
verifică  noţiunile  fundamentale  însuşite  pe  parcursul  semestrului.  
 
 
 
 
 
 
 
 

  2  
  
 
PROGRAMA  ANALITICĂ  A  CURSULUI    
 
Temele  principale:   Nr.  ore:  
   
1.  Conceptul  de  Uniune  lingvistică.  Uniunea  lingvistică  balcanică  (diverse  puncte  de   2  
vedere).  
2.  Apariţia  şi  evoluţia  lingvisticii  balcanice  ca  disciplină  separată..  Istoricul  cercetărilor   2  
în  domeniu.  
3.  Problema  delimitării  limbilor  balcanice.   1  
 
4.  Sistemele  fonologice  ale  limbilor  balcanice.  Trăsături  comune  ale  sistemului  vocalic,   2  
ale  celui  consonantic.  Similarităţi  de  accent  şi  intonaţie    
5.  Morfosintaxă  balcanică.  Principalele  balcanisme  din  sistemul  nominal  al  limbilor   4  
balcanice.  Tendinţa  spre  analitism.  Dublarea  complementului.  Prezenţa  articolului  
hotărât.  
6.  Morfosintaxă  balcanică.  Principalele  balcanisme  din  sistemul  verbal.  Construcţii  ce   4  
înlocuiesc  infinitivul.  Formele  de  viitor.  Condiţionalul.  Corespondenţe  între  timpurile  
verbale.  
7.  Topica  cliticelor.  Construcţii  sintactice  repetitive.   1  
8.  Balcanisme  lexicale.  Lexic  comun  al  limbilor  balcanice.  Formarea  cuvintelor  (modele   2  
şi  formanţi  comuni)    
9.  Izosemie  interlingvistică.  Calcuri  şi  împrumuturi  semantice.  Balcanisme  frazeologice.   2  
 
 
 
   
Nr.crt.   Bibliografie  minimală  
 
1   Al.  Rosetti,  Istoria  limbii  române.  De  la  origini  până  la  începutul  secolului  al  XVII-­‐lea,  Ediţie  
definitivă,  Bucureşti,  1986.  
2     Петя  Aсенова,  Балканско  езикознание,  Из.  Фабер,  Велико  Търново,  2002.  
3   K.  Steinke,  A.  Vraciu,  Introducere  în  lingvistica  balcanică,  Ed.  Universităţii  Al.I.Cuza,  Iaşi,  
1999.  
4   U.  Weinreich,  Languages  in  Contact.  Findings  and  Problems,  ediţia  a  II-­‐a,  The  Hague,  1963.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  3  
Bibliografie  selectivă:  
 
• http://en.wikipedia.org/wiki/Balkan_sprachbund,   inclusiv   PDF-­‐
urile  date  la  References;  
• Petya   Assenova/   Петя   Асенова,   Балканско   езикознание.  
Основни   проблеми   на   Балканския   Езиков   Съюз,   Изд.   Фабер,  
Велико-­‐Търново,  2002.    
• Emanuele  Banfi,  Linguistica  balcanica,  Bologna,  1985;  
• Victor   Friedman,   The   Languages   of   the   Balkans.   Oxford  
Bibliographies   Online:   Linguistics,   ed.   Mark   Aronoff.   Oxford  
Bibliographies   On   Line,   2013    
<http://www.oxfordbibliographies.com/view/document/obo-­‐
9780199772810/obo-­‐9780199772810-­‐0108.xml>;  
• Vladimir   Gheorghiev,   Le   problème   de   l'union   linguistique  
balkanique,   în   Actes   du   Premier   Congrès   International   des   Études  
Balkaniques  et  Sud-­‐Est  Européennes,  Sofia,  1966,  vol.  VI,  p.6-­‐19;    
• Haralambie   Mihăescu,   Limba   latină   în   provinciile   dunărene   ale  
Imperiului   Roman,   Bucureşti,   1960;   Influenţa   grecească   asupra  
limbii  române  până  în  secolul  al  XV-­‐lea,  Bucureşti,  1966;    
• Gheorghe   Mihăilă,   Studii   de   lexicologie   şi   istorie   a   lingvisticii  
româneşti,   Bucureşti,   1973;   Langues   et   culture   roumain   dans  
l'espace   sud-­‐est   européen,   Editura   Academiei   Române,   Bucureşti,  
2001;  
• Emil   Petrovici,   Despre   uniunile   lingvistice   (Limbile   balcanice   şi  
uniunile  vest-­‐europene),  „Romanoslavica”  XIV,  1967,  p.5-­‐11;  
• Alexandru   Rosetti,   Istoria   limbii   române.   De   la   origini   până   la  
începutul  secolului  al  XVII-­‐lea.  Ediţie  definitivă,  Bucureşti,  1986;  
• I.I.Russu,   Elemente   autohtone   în   limba   română.   Substratul   comun  
româno-­‐albanez,  Bucureşti,  1970;  
• Helmut   Schaller,   Die   Balkansprachen.   Eine   Einführung   in   die  
Balkanphilogie,  Heidelberg:  Carl  Winter  Universitätsverlag,  1975;  
• Klaus  Steinke,  Ariton  Vraciu,  Introducere  în  lingvistică  balcanică,  
Editura  Universităţii  „Al.I.Cuza”,  Iaşi,  1999;  
• U.  Weinreich,  Languages  in  Contact.  Findings  and  Problems,  ediţia  
a  II-­‐a,  The  Hague,  1963.  
 
 
 
 
 
 
 

  4  
ALFABETUL  GRECESC  

Sound  value   Sound  value  

Letter   Name   Letter   Name  

Ancient[5]   Modern[6]   Ancient   Modern  

Α  α   alpha   [a]  [aː]   [a]   Ν  ν   nu   [n]   [n]  

Β  β   beta   [b]   [v]   Ξ  ξ   xi   [ks]   [ks]  

Γ  γ   gamma   [ɡ]   [ɣ]  ~  [ʝ]   Ο  ο   omicron   [o]   [o]  

Δ  δ   delta   [d]   [ð]   Π  π   pi   [p]   [p]  

Ε  ε   epsilon   [e]   [e]   Ρ  ρ   rho   [r]   [r]  

Ζ  ζ   zeta   [zd]  (or  [dz][7])   [z]   Σ  σς   sigma   [s]   [s]  

Η  η   eta   [ɛː]   [i]   Τ  τ   tau   [t]   [t]  

Θ  θ   theta   [tʰ]   [θ]   Υ  υ   upsilon   [y]  [yː]   [i]  

Ι  ι   iota   [i]  [iː]   [i]   Φ  φ   phi   [pʰ]   [f]  

Κ  κ   kappa   [k]   [k]  ~  [c]   Χ  χ   chi   [kʰ]   [x]  ~  [ç]  

Λ  λ   lambda   [l]   [l]   Ψ  ψ   psi   [ps]   [ps]  

Μ  μ   mu   [m]   [m]   Ω  ω   omega   [ɔː]   [o]  

 
 
ALFABETUL  ALBANEZ  

  5  
  
 
 
literă exemplu literă exemplu
a a - la n n - Ion
b b - biban nj n - Spaniolă: España
c ts - țanțar o O - colosal
ç t∫ - cinci p p – păpușă
d d - dans q c - engl. hit you
dh D - engl. this r r - Spaniolă pero
e E - stereo rr r - Spaniolă perro
ë əә - măr s s - sarsana
f f - frunză sh sh - șoșon
g g - garaj t t - tot
gj J - ghindă th T - Engleză:thought
h h - hartă u u - nuntă
i i - mină v v - victorie
j j - iute x dz - adze
k k - chipiu xh dZ - gentil
l l - leu y y - Franceză du jour
ll l_e - tell z z - zonă
m m - mamă zh Z - jojă
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
ALFABETUL  CHIRILIC  BULGAR  

  6  
  
Alfabet latin Alfabet chirilic Transliterarea
Limba română actuală Limba bulgară actuală în alfabetul utilizat de
limba română

Aa Аа [a]
Ăă Бб [b]
â Вв [v]
Bb Гг [g]
Cc Дд [d]
Dd Ее [e]
Ee Жж [j]
Ff Зз [z]
Gg Ии [i]
Hh Йй [y] i scurt
Ii Кк [k]
Îî Лл [l]
Jj Мм [m]
Kk Нн [n]
Ll Оо [o]
Mm Пп [p]
Nn Рр [r]
Oo Сс [s]
Pp Тт [t]
Rr Уу [u]
Ss Фф [f]
Şş Хх [h]
Tt Цц [ţ]
Ţţ Чч [ce, ci]
Uu Шш [ş]
Ww Щщ [şt]
Vv Ъъ [ă]
Xx ь semn moale
Yy Юю [yu]
Zz Яя [ya]

 
 
 
 
 
 

  7  
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  8  
  
 
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  9  
  
 
 
 
 

  10  
  
 
 
 
 

  11  
  
LIMBI  ÎN  CONTACT.  BILINGVISM,  MULTILINGVISM.  
UNIUNEA  LINGVISTICĂ.  UNIUNEA  LINGVISTICĂ  BALCANICĂ  
 
I.  
Contactele   lingvistice   presupun   existenţa   unor   contacte   istorice,  
culturale,  politice,  economice  și,  în  primul  rând,  geografice.  
Efecte  ale  contactului  lingvistic:   împrumutul,   interferenţa,   evoluţia  
convergentă   a   limbilor,   formarea   unor   limbi   comune,   asimilarea  
lingvistică.  
În   condiţiile   contactului   lingvistic   avem   de-­‐a   face   cu   probleme  
privind   bilingvismul,   respectiv,   multilingvismul   –   concepte  
fundamentale  în  teoria  contactelor  dintre  limbi.  
Numim   bilingvi   acele   persoane   care   trec   de   la   limba   A   la   limba   B,  
când   au   de   comunicat   ceva   vorbitorilor   acesteia   din   urmă.   De   cele  
mai   multe   ori   o   limbă   este   cea   maternă,   iar   cealaltă   e   deprinsă  
ulterior.   În   accepţiunea   curentă   bilingv   e   socotit   cel     în   stare   să  
folosească  2  limbi  naţionale  –  parţial  corect.  Vorbim  despre  contactul  
dintre   2   sisteme   (2   limbi)   –   poate   fi   o   limbă   naţională   şi   un   idiom  
local   (un   ţăran   din   Ţara   bascilor,   de   exemplu,   vorbeşte   franceza   şi   un  
dialect  spaniol).    
Multilingvismul  (persoană  poliglotă)  este  un  fenomen  mai  rar  întâlnit  
–  în  ecuaţie  intră  cel  puţin  trei  limbi.  
Primele  studii  de  bază  în  domeniu:  H.  Becker,  Der  Sprachbund,  1948;  
V.   Vildomec,   Multilingualism,   1953;   U.   Weinreich,   Languages   in  
Contact,   1953,   1963,   A.   Zlutenco,   Contacte   lingvistice,   1966;   la   noi,  
mai  recent  Marius  Sala,  Limbi  în  contact,  1995.  
Lingviştii   Cercului   de   la   Praga   şi   U.   Weinreich   au   introdus   termenul  
de   interferenţă.   Abaterile   de   la   normele   limbilor   în   contact,  
manifestate   în   fonologie,   gramatică,   vocabular   =   interferenţe.  
Procesele  de  interferenţă  (stadiul  actual  sau  viitor)  şi  de  convergenţă  
(stadii  trecute)  trebuie  studiate  în  sincronie  şi  diacronie.  
În   cazul   individului   bilingv   sunt   angajate   chestiuni   referitoare   la  
memoria   acestuia,   aptitudinea   lui   lingvistică,   vârsta   la   care  
asimilează  a  doua  limbă,  motivarea  folosirii  ei,  experienţa  în  folosirea  
celor   2   limbi   (nu   doar   aspecte   lingvistice,   ci   şi   sociolingvistice,  
psihologice,  pedagogice).  
Ca   fenomen   de   masă,   bilingvismul   apare   în   urma   dezvoltării  
societăţii,  a  stabilirii  de  raporturi  economice  şi  culturale  cu  caracter  
permanent   între   populaţiile   vorbind   limbi   diferite.   O   altă   cauză  
obiectivă   a   extinderii   bilingvismului   o   constituie   contactul   teritorial  
între   popoare   sau   convieţuirea   lor   pe   un   spaţiu   limitat.   Este   vorba  

  12  
despre   un   proces.   Bilingvismul   colectiv   ne   interesează   în   cazul  
contactului  lingvistic.  
În   cazul   comunităţii   bilingve,   trebuie   studiate   premisele   şi   tradiţiile  
unor   asemenea   comunităţi,   funcţiunile   limbii   în   grupurile   sociale,  
asimilarea   culturii,   aspecte   legate   de   politica   oficială,   minorităţi   şi  
majoritate,  şcoală.  
  În  ştiinţă  se  vorbeşte  despre  diferite  tipuri  de  bilingvism  (mai  
mult  de  10).  Le  putem  reduce,  în  mare,  la:    
bilingvism   în   contact/compus/amestecat/mixt   şi   bilingvism   la  
distanţă  (ce  nu  este  în  contact)/  coordonat.  
• Bilingvismul   la   distanţă   –   cea   de-­‐a   doua   limbă   e   învăţată   la   şcoală;  
în   acest   caz   e   asigurat   un   sistem   raţional   de   consolidare   a  
corespondenţelor   respective   în   memorie.   Aici   interferenţa  
lingvistică  scade,  făcând  loc  comutării  corecte  de  la  o  limbă  la  alta.  
Limbile  există  separat  în  individ.  
• Bilingvismul  în  contact  ia  naştere  acolo  unde  vorbitorii  diferitelor  
limbi  
convieţuiesc.  Este  mai  stabil,  mai  constant,  se  transmite  din  generaţie  
în   generaţie.   Acest   tip   de   bilingvism   creează   condiţii   favorabile  
pentru   declanşarea   unor   procese   ce   duc   la   înlocuirea   limbii.   În  
bilingvismul   mixt   cele   2   limbi   alcătuiesc   în   conştiinţa   vorbitorului   un  
singur   sistem   de   categorii,   reglat   în   aşa   fel   încât   unui   element   dintr-­‐o  
limbă   îi   corespunde   un   echivalent   în   cealaltă.   Aici   interferenţa  
lingvistică   progresează.   Putem   vorbi   de   formarea   unei   limbi   cu   un  
plan  al  conţinutului,  dar  cu  două  planuri  ale  expresiei  (Sčerba:  langue  
mixte  a  deux  termes).  
Interferenţa   se   manifestă   deosebit   de   intens   în   cazul  
contactelor   dintre   sistemele   morfologice   ale   limbilor   diferite   ca  
structură.   Convergenţa   are   loc   şi   atunci   când   limbile   în   contact  
posedă   o   morfologie   bogată.   Sistemul   limbilor   în   contact   e   supus  
simplificării,   flexiunea   fiind   înlocuită   prin   procedee   lexicale   şi  
sintactice.   Interferenţe   în   cadrul   lexicului   fundamental   determină  
într-­‐o  mare  măsură  convergenţa  limbilor  în  contact  şi  poate  duce,  aşa  
cum  s-­‐a  întâmplat  în  Pen.  Balcanică,  la  formarea  de  uniuni  lingvistice.  
 
II.    
Uniune/arie   lingvistică   (UL/AL):   definiţie,   cauzele   apariţiei   unei  
UL,   unde   îşi   au   originea   identităţile   structurale   ale   UL   şi   cum   se  
difuzează  ele  în  aria  respectivă.  
 
Prin   UL   înţelegem   gruparea   limbilor   după   trăsături  
asemănătoare   în   structura   lor   fonologică,   morfologică,   sintactivă,   în  

  13  
derivare,   în   vocabular   care,   spre   deosebire   de   familiile   de   limbi  
(caracterizate   în   primul   rând   prin   morfeme   şi   cuvinte   din   lexicul  
fundamental  cu  o  origine  comună),  au  fost  dobândite  ori  s-­‐au  format  
treptat   sub   influenţa   aceloraşi   factori   geografici   şi   culturali   istorici.  
(Steike,  Vraciu:  45)  
 
AL  =  o  regiune  geografică  ce  conţine  un  grup  de  3  sau  mai  multe  
limbi,   care   împărtăşesc   anumite   identităţi   structurale   ca   rezultat   al  
contactului   dintre   ele,   mai   degrabă,   şi   nu   ca   o   moştenire   de   la   un  
strămoş   comun   sau   ca   rezultat   al   unor   universalii/întâmplări  
lingvistice  (S.G.Thomason:  1).  
• Trebuie   să   fie   pe   puţin   3   limbi,   pentru   că   altfel,   dacă   punem   sub  
umbrela  
UL   2   limbi   în   contact,   atunci   aproape   orice   contact   lingvistic   ce  
implică   interferenţe   structurale   în   lumea   asta   ar   fi   o   UL.  
Interferenţele   structurale   într-­‐o   UL   sunt   multidirecţionale,   în   timp   ce  
în   multe   sau   în   majoritatea   contactelor   dintre   2   limbi   interferenţa   e  
unidirecţională  (în  acest  caz  sursa  e  mult  mai  uşor  de  stabilit).    
Schemă  (Steinke,  Vraciu:17)  
Evoluție   divergentă   (Avem   aici   o   definiție   a   noțiunii   de   familie   de  
limbi)  
Evoluția   divergentă   duce   la   scindarea   limbii   de   pornire   pentru   a   da  
naștere  unor  noi  idiomuri.  
(1) limba  X  
(2)  X   +   a,   b,   c   (o   limba   X   se   îmbogățește   cu   elemente   noi   –   asistăm  
la  o  diferențiere  temporală  a  procesului)  
(1) limba  X  
(2) X  +  aX  +  bX  +  cX  (diferențiere  spațială  a  procesului);  factorul  X,  
care  poate  fi  considerat  ca  fond  moștenit,  există  ca  similitudine  
în  toate  cele  patru  limbi  din  etapele  (1)  și  (2).  
Evoluție   convergentă   (la   3   avem   o   definiție   a   noțiunii   de   uniune  
lingvistică)  
(0)          X                                                                    Y  
(1)          X  +  y1                                                    Y  +  x1  
(2)          X  +  y1-­‐n                                                Y  +  x1-­‐n  
(3)          X(y)                                                          Y(x)  
(4)          X(Y)                                                  =  Y(X)  
 
X  și  Y  sunt  două  limbi  autonome  de  plecare.  În  decursul  timpului  (0-­‐
4)   au   fost   influențate   de   procese   sociale,   în   urma   cărora   limba   X   se  
îmbogățește   prin   elemente   y1-­‐n     din   limba   Y,   după   cum   limba   Y   se  
îmbogățește  cu  elemente  x1-­‐n  din  limba  X.  Acest  schimb  de  elemente  

  14  
lingvistice   în   toate   compartimentele   (nu   doar   lexical)   poate   trece  
prin  diferite  stadii  și  ajunge  în  final  la  rezultatul  XY=YX.  Schema  este  
ideală,  nu  trebuie  absolutizată.  
„O  egalitate  a  celor  două  limbi  nu  poate  fi  găsită  în  practică,  una  va  fi  
dominantă   (supremație   politică,   economică,   populație   mai  
numeroasă   etc.).   Etapa   (1)   este   un   exemplu   pentru   un   împrumut  
simplu,   lucru   obișnuit   între   limbi   învecinate,   autonome.   Etapa   (2)  
arată   un   grad   mai   mare   de   intensitate   a   schimbării,   obținut   prin  
durata   mai   mare   de   conviețuire   a   limbilor   învecinate.   În   etapa   (3)  
procesul   modificării   duce   la   o   evoluție   structurală   esențială   prin  
atenuarea   caracterului   originar.   În   etapa   (4)   rămâne   numai   o   limbă  
în  care  trăsăturile  celor  două  limbi  de  plecare  s-­‐au  unificat.    
Această   schemă   simplă   pentru   explicarea   convergenței   nu   poate   fi  
aplicată   limbilor   balcanice,   fiindcă   aici   avem   mai   multe   limbi   de  
plecare,  deci  schema  trebuie  extinsă  corespunzător.”  
• Cauza   principală   care   duce   la   formarea   de   UL   o   constituie  
interferenţa  
sau   contactul   şi   convergenţa   lingvistică,   adică   diversele   tipuri   de  
bilingvism  şi  multilingvism  datorate  substratului,  adstratului.  
Vl.  Gheorghiev:  UL  =  „o  evoluţie  spre  integrare,  dar  oprită  la  mijloc  de  
drum,  o  evoluţie  omogenă  a  unor  limbi  diferite”  (Vraciu:  46)    
• Trăsăturile  comune  trebuie  să  fie  structurale  (un  împrumut  lexical  
nu  e  
deajuns   pentru   a   stabili   o   UL).   Nu   există   o   limită   în   privinţa  
numărului  de  identităţi  structurale  –  trebuie  măcar  câteva.  
• Acestea  pot  să  nu  se  regăsească  în  toate  limbile  din  UL.  Inovaţiile  
se  
răspândesc  inegal,  diferit,  se  difuzează  diferit:  de  ex.    trăsătura  a  din  
lb.  X  trece  în    Z  şi  Y,  dar  mai  tîrziu  poate  dispărea  din  lb  sursă  X.  
• Trăsăturile  comune  pot  să  nu  se  rezume  doar  la  limbile  din  UL,  ci  
să  
apară   şi   în   limbi   de   la   graniţa   cu   UL,   din   afara   ei.   De   asemenea,   o  
limbă  din  afară  poate  da  o  trăsătură  unei  limbi  surori,  parte  a  UL,  şi  
de  aici  trăsătura  se  poate  răspândi  în  UL.  
• În   formarea,   menţinerea   unei   UL   atitudinile   culturale,   de   ordin  
istoric  
(deplasări   de   populaţii,   războaie),   politic,   economic   au   un   rol  
important.   Pentru   apariţia,   menţinerea   unei   UL   condiţiile  
extralingvistice  sunt  esenţiale.  
 
Repere  pentru  a  putea  vorbi  despre  UL/AL:  

  15  
 1. contact   intens   şi   îndelungat   între   limbi,   care   să   ducă   la  
interferenţe  structurale;  
2. În   limbile   X,   Y,   Z   să   găsim   câteva   trăsături   comune,   de  
preferinţă  din  diferite  subsisteme  gramaticale  
3. Să   demonstrăm   că   trăsăturile   comune   nu   se   găseau   în   limba  
pre-­‐X  sau  pre-­‐Z.  
4. Să   demonstrăm   că   trăsăturile   structurale   se   găseau   în   limba  
pre-­‐Y.  
Dacă   nu   sunt   îndeplinite   cele   patru   cerinţe   va   fi   imposibil   să  
convingem  că  există  schimbări  induse  prin  contact,  implicit  UL.  
 
Conceptul   de   UL   a   fost   formulat   pentru   prima   dată   de   N.  
Trubetzkoy   în   1928   şi   a   fost   impus   de   Cercul   lingvistic   praghez.  
Până   acum   s-­‐au   emis   diferite   teorii   despre   UL,   cu   accent   pe  
frontierele  dintre  limbi,  idiomuri  –  interpretate  într-­‐o  accepţiune  mai  
largă  sau  mai  restrânsă,  cu  accent  pe  factorul  geografic.    
O  teorie  interesantă,  care  a  făcut  valuri,  a  fost  emisă  în  1872  de  către  
un   lingvist   german   J.   Schmidt   şi   se   numeşte   chiar   teoria   valurilor.  
Toate   limbile   europene   se   leagă   una   de   alta   prin   relaţii   de  
continuitate  neîntreruptă  –  nu  putem  separa  limbile  balto-­‐slavice  de  
cele   germanice,   dar   nici   de   ramura   indo-­‐iraniană;   baltica   seamănă  
mai   mult   cu   germanica,   slava   cu   indo-­‐iraniana.   Greaca   e   puntea   de  
legătură   între   limbile   indiene   şi   cele   italice,   limbile   italice   sunt   în  
contact   cu   celtica,   celtica   cu   germanica....   Pe   această   idee   e   clădită  
teoria  valurilor:  deja  din  faza  ei  veche,  indo-­‐europeana  era  răspândită  
pe   un   teritoriu   vast.   În   unele   puncte   situate   în   interiorul   spaţiului  
unde   se   vorbea   această   limbă   unitară   puteau   să   apară   din   când   în  
când   inovaţii   fonetice,   gramaticale,   lexicale.   Extinderea   fenomenelor  
respective  a  fost  asemănată  cu  mişcarea  undelor  pe  suprafaţa  apei.  În  
drumul   lor   inovaţiile   formate   se   încrucişează   unele   cu   altele.   În  
opinia  lui  Schmidt  nu  se  poate  vorbi  de  o  scindare  succesivă  a  unităţii  
lingvistice  indo-­‐europene  în  grupuri  mai  mici,  ci  de  tranziţii  treptate,  
aproape   imperceptibile,   între   dialecte   care   nu   au   graniţe   fixe.  
Constituirea   frontierelor   ce   despart,   în   epoca   istorică,   limbile   indo-­‐
europene   ar   fi   un   rezultat   al   izolării   lor   ulterioare.   Înrudirea  
lingvistică  nu  reprezintă,  după  Schmidt,  decât  urme  ale  acestei  vechi  
reţele   de   treceri   neîntrerupte   în   formă   de   valuri,   proprii   întregului  
teritoriu   pe   care   se   vorbea   indo-­‐europeana   comună.   Schmidt   a  
neglijat   faptul   că,   pe   lângă   procese   de   fărâmiţare   dialectală   a  
triburilor   şi   populaţiilor   vechi,   există   şi   procese   de   interacţiune  
îndelungată  între  limbi.  Şi  acest  proces  a  dus  nu  numai  la  constituirea  

  16  
înrudirii   genetice,   ci   şi   la   apropierea   lingvistică   în   urma   contactului  
cu  idiomuri  alogene.  
În  schimb,  Trubetzkoy  arată  că  nu  dispunem  de  argumente  care  să  
ne   oblige   să   admitem   existenţa   unei   limbi   indo-­‐europene   comune,  
din  care  să  se  fi  dezvoltat  idiomurile  ce  compun  această  mare  familie.  
Evoluţia   s-­‐ar   fi   putut   produce   şi   altfel:   iniţial,   indo-­‐europenii   vorbeau  
limbi   diferite   şi   numai   ulterior,   datorită   unui   contact   permanent,   a  
influenţelor  reciproce,  a  împrumuturilor,  idiomurile  au  căpătat  multe  
trăsături  comune,  fără  ca  să  coincidă  integral.  
Dezvoltarea   limbilor   e   şi   divergentă   şi   convergentă,   cele   două  
procese   nu   pot   fi   separate   tranşant.   O   familie   lingvistică   poate   fi  
rezultatul   evoluţiei   pur   divergente   sau   pur   convergente,   dar   şi  
consecinţa  ambelor  procese.    
Tipul   de   relaţii   care   unesc   între   ele   limbile   slave   s-­‐a   constituit   în  
urma  divergenţei.  În  schimb,  marea  asemănare  dintre  ramura  slavă  şi  
cea  baltică  trebuie  pusă,  în  primul  rând,  pe  seama  convergenţei.  După  
părerea   lui   Trubetzkoy,   grupurile   de   limbi   indo-­‐europene   nu   sunt  
prea  strâns  legate  unele  cu  altele  (spre  deosebire  de  limbile  turcice,  
semite,   bantu).   Fiecare   ramură   IE   posedă   numeroase   elemente  
gramaticale,   lexicale   pentru   care   nu   găsim   corespondenţe   în   celelalte  
limbi  din  această  familie.  El  presupune  că  familia  IE  s-­‐a  constituit  în  
urma   evoluţiei   convergente   a   unor   limbi,   la   origine   neînrudite.   La  
bază   ar   fi   stat   procese   de   amestec,   contact   ale   unor   componente  
lingvistice  eterogene.  El  se  gândea  mai  ales  la  trăsături  fonologice  şi  
morfonologice:   lipsa   armoniei   vocalice,   numărul   de   consoane   admise  
la   iniţiala   cuvântului   nu   este   mai   mic   decât   cel   în   interiorul   sau   la  
finalul   cuvântului,   cuvântul   nu   trebuie   să   înceapă   neapărat   cu  
rădăcina,   rolul   morfologic   al   alternanţelor   vocalice   şi   consonantice  
etc.    
Trubetzkoy  consideră  că  de  la  început  au  existat  mai  multe  limbi  IE.  
Iniţial  ele  au  constituit  o  UL  din  care  cu  timpul  s-­‐au  format  familiile  
de   limbi.   Astfel,   el   acceptă   teoria   valurilor   şi   spune   că   ea   este  
aplicabilă   nu   doar   dialectelor   unei   limbi   sau   grupurilor   de   limbi  
înrudite,   ci   şi   limbilor   contigue   neînrudite.   Raporturile   dintre   toate  
limbile   pământului   sunt   imaginate   de   acest   mare   lingvist   sub   forma  
unui   continuum,   apt   de   a   se   descompune   în   UL.   Punct   de   vedere  
asemănător   a   fost   susţinut   şi   de   R.   Jakobson   (UL   euroasiatică).   Se  
vorbeşte   de   ex.   de   o   uniune   între   cehă,   slovacă   şi   maghiară   cu  
numeroase   asemănări   fonologice,   sau   între   limbile   slave   de   vest   şi  
germana.   În   acest   sens,   sunt   interesante   concluziile   la   care   ajung   E.  
Petrobivi,   A.   Avram,   E.   Vasiliu   privind   limba   română   şi   dialectele   ei:  
Ceea  ce  obişnuim  să  numim  „daco-­‐româna”  sau  „graiuri  daco-­‐române”  

  17  
nu  reprezintă  aşadar  o  unitate  genealogică,  ci  o  noţiune  geografică  şi  
un   caz   de   uniune   lingvistică   realizată   prin   contactul   strâns   dintre  
idiomurile   vorbite   pe   acest   teritoriu.   Dialectele   daco-­‐române,  
heterogene  din  punct  de  vedere  genealogic,  ajung  să  evolueze  către  un  
tip   daco-­‐român.   Evoluţia   este   deci   de   la   diversitatea   genetică   spre  
unificarea  tipologică.    (Vraciu:  53).  
 
III  
Uniunea  lingvistică  balcanică  (ULB)  
Pe   teritoriul   locuit   odinioară   de   traci,   daci,   iliri   şi   de   alte   vechi  
populaţii   din   Pen.   Balcanică   s-­‐au   format   şi   evoluat   treptat   limbile   şi  
cultura  albanezilor,  bulgarilor,  grecilor,  românilor,  sârbilor,  turcilor.    
Deşi  diferite  ca  origine,  aceste  limbi  posedă  multe  trăsături  comune,  
care,   în   spiritul   celor   expuse   anterior,   ne   dau   dreptul   să   vorbim  
despre   o   UL.   Asemănările   acestea   sunt   fapte   de   convergenţă  
explicabile   prin   factorul   geografic   (teritorii   contigue),   amestec   de  
populaţii,  bilingvism,  mulilingvism,  strânse  relaţii  culturale,  contacte  
reciproce   între   limbi   încă   din   cele   mai   vechi   timpuri   (3   milenii).   În  
istoria  turbulentă  a  Balcanilor,  stăpânirea  bizantină,  cele  cinci  secole  
de   stăpânire   otomană   au   dus   direct   şi   indirect   la   un   multilingvism   pe  
scară   largă   (deplasări   de   grupuri   de   populaţii,   de   mici   comunităţi  
dintr-­‐un  loc  în  altul  –  spaţiul  limitat).  
Se   poate   vorbi   de   unitate   în   diversitate   şi   de   diversitate   în   unitate  
(unitatea  nu  înseamnă  omogenitate).  Însă  chiar  omogenitate  există  în  
ceea   ce   priveşte   folclorul,   arta,   literatura,   istoria,   studiile   de  
balcanistică  nu  pot  fi  limitate  doar  la  lingvistică.  Facem  apel  la  istorie,  
arheologie,  etnografie  etc.    
Acţiunea   substratului,   influenţa   civilizaţiilor   greacă   şi   latină,  
bilingvismul   şi   multilingvismul   explică   unele   din   particularităţile  
proprii  limbilor  balcanice  de  astăzi.  
Surse   posibile   pentru   trăsăturile   comune:   greaca,   turca,   latina  
(perfectul  cu  a  avea)  
Trăsături  comune  cu  o  largă  distribuţie:  formarea  viitorului  cu  velle  şi  
habere;  lipsa  totală/parţială  a  infinitivului;  contopirea  genitivului  cu  
dativul,   dezvoltarea   articolului   enclitic;   prezenţa   fonemului   vocalic  
central  nondeschis  [ă].  
Trăsături   comune   cu   o   distribuţie   mai   redusă:   în   română,   bulgară,  
albaneză   -­‐   reducerea   vocalei   neaccentuate   [o]   la   [u];   vocativul   din  
română  sub  influenţă  slavă.  
Trăsăturile  sunt  răspândite  diferenţiat,  s-­‐au  realizat  în  principal  prin  
împrumut.  

  18  
ULB  trebuie  studiată  cu  metode  complexe  (comparaţia  tipologică  şi  
principiul   istorico-­‐genetic).  Trebuie  să  ne  gândim  la  un   sistem   cu  
paradigme  şi  sintagme  în  sincronie  şi  diacronie.    
Paradigmă  (ţine  de  morfologie)  =  totalitatea  formelor  flexionare  ale  
unei   unităţi   lexicale   /mulţimea   de   forme   iniţiale   paralele   şi   forme  
rezultate  din  acestea  (Bloomfield).    
Sintagmă  (ţine  de  sintaxă)  =  o  structură  bimembră  alcătuită  dintr-­‐un  
determinat  şi  un  determinant.  
În   cercetarea   fenomenelor   specifice   trebuie   avute   în   vedere   toate  
nivelurile  (fonetic,  morfologic,  sintactic,  lexical)  structurii  lor  dintr-­‐o  
perspectivă  diacronică.  
-­‐   În   componenţa   ULB   intră   multe   limbi   şi   dialecte   eterogene   care  
acoperă  un  teritoriu  relativ  restrâns.  
-­‐  O  abundenţă  de  contacte  lingvistice  
-­‐  O  mare  varietate  lingvistică  
-­‐  În  Pen.  Balcanică  nu  există  o  lingua  franca.  
 
ULB   s-­‐a   constituit   pe   baza   unei   comunităţi   cultural-­‐istorice   apărute  
în   urma   relaţiilor   reciproce   de   foarte   lungă   durată   şi   deosebit   de  
intense  în  sânul  populaţiilor  din  această  zonă.  În  cazul  ULB  avem  de-­‐a  
face  cu  unităţi  structurale  provenite,  în  parte  independent,  în  parte  ca  
urmare  a  contactului  existent  în  regiunea  amintită  din  timpuri  foarte  
vechi,   inclusiv   între   limbile   de   substrat.   Aceste   identităţi   structurale  
pot   fi   descrise   cu   mijloacele   lingvisticii   tipologice   şi   nu   genealogice.  
Înregistrăm  o  afinitate  tipologică  a  limbilor  în  contact  şi  nu  o  înrudire  
genealogică.   Deci,   nu   vorbim   de   înrudire,   dar   nici   de   influenţe   şi  
împrumuturi   exagerate   (cum   stabilea   Sandfeld   –   fondatorul  
disciplinei  Lingvistică  balcanică).    
Suntem   pentru   lingvistica   balcanică,   deoarece   în   felul   acesta   se  
rezolvă  multe  probleme  (sau  toate),  ceea  ce  denotă  iarăşi  că  factorul  
genealogic   nu   e   suficient   pentru   a   explica   anumite   particularităţi   ce  
ţin  de  tipologia  structurală.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  19  
  
LINGVISTICA  BALCANICĂ  –  
apariţia  şi  evoluţia  sa  ca  disciplină  separată  
 
  În   încercarea   de   a   stabili   originile   lingvisticii   balcanice   ca  
disciplină  ştiinţifică,  ne  confruntăm  cu  mai  multe  „date  de  naştere”.  
  Unii  cercetători  leagă  începuturile  LB  de  apariţia  Dicţionarului  
trilingv  slavo-­‐româno-­‐albanez  (Romaïka,  Vlachïka,  Albanïka)  al  lui  Th.  
Kavaliotis  (1770)   şi   a   lucrării   lui   J.   Thumann,   Despre  istoria  şi  limba  
albanezilor   şi   a   vlahilor   (1774).   Unele   dintre   opiniile   sale   sunt  
valabile   şi   azi   –   Thumann   e   primul   care   vede   o   legătură   între  
albanezii   moderni   şi   ilirii   din   vechime;   susţine   că   ilira   şi   daca   sunt  
înrudite,   că   tracii   vorbeau   latina   în   care   introduceau   şi   cuvinte   din  
limba  lor,  că  grecii  s-­‐au  amestecat  cu  ilirii  şi  tracii,  iar  în  sec.  VII  i-­‐au  
avut  şi  pe  slavi  ca  vecini.  
  De   asemenea,   Daniil   din   Moscopolis   (Voskopolje,   sudul  
Albaniei)   e   autorul   unui   Dicţionar   tetralingv   (Romaïka,   Vlachïka,  
Albanïka,  Voulgarïka)  apărut  la  sfârşitul  sec.  XVIII.  
Ar   fi   anacronic   să   aplicăm   conceptele   de   secol   XXI   conştiinţei  
lingvistice  a  sec.  al  XVIII-­‐lea.  
- Aceste   lexicoane   sunt   importante   cu   datele   despre   situaţia  
dialectelor  balcanice  la  acea  vreme.    
- Sunt  surse  de  date,  dar  nu  şi  de  teorie  lingvistică.  
 
Periodizarea  lingvisticii  balcanice  
 
I.     O   primă   perioadă   de   pregătire   a   ceea   ce   va   fi   LB,   o   perioadă  
premergătoare.  
LB  se  naşte  în  cadrul  slavisticii  –  studierea  particularităţilor  limbilor  
slave  din  Pen.  Balcanică  în  comparaţie  cu  restul  limbilor  slave  a  dus  
la  descoperirea  unei  situaţii  lingvistice  speciale  în  această  regiune.  
  Doi   mari   specialişti   ai   Şcolii   lingvistice   de   la   Viena,   sloveni   de  
origine,  B.  Kopitar  (1780-­‐1844)  şi  Fr.  Miklosich  (1813-­‐1891)  atrag  
atenţia   asupra   asemănărilor,   a   unor   trăsături   comune   limbilor  
albaneză,   română,   bulgară   (înlocuirea   infinitivului   cu   conjunctivul;  
formarea  viitorului  analitic  cu  aux.  a  voi  –  şi  în  gr.,  parţial  în  scr.,  etc.).    
- 1850,   Schleider:   Limbile   s-­‐au   „corupt”   una   pe   alta,   în   ciuda  
apartenenţei  la  familii  lingvistice  diferite.  
- Kopitar   vorbeşte   despre   „o   singură   formă   lingvistică,   dar   cu  
trei  materiale  lingvistice”  =  one  grammar  with  the  three  lexicons  
(V.   Friedman).   Am   putea   spune   că,   astfel,   Kopitar   prefigureaza  
conceptul  de  uniune/arie  lingvistică.  

  20  
 - Miklosich  (1861)  adaugă  alte  identităţi,  asemănări  structurale:  
sincretismul   G   cu   D,   reduplicarea   pron.   personal,   vocala  
centrală   [ă],   reducţia   voc.   neaccentuate   [a]   la   [ă],   rotacismul,  
modul   de   formare   a   numeralelor   de   la   11-­‐19,   asemănări  
lexicale.   El   introduce   conceptele   de   Balkan   Slavic,   Balkan  
Romance.   Greaca   este   omisă   din   aceste   analize   -­‐   vom   vedea  
când  vom  aborda  problema  delimitării  limbilor  balcanice.  
- Cercetător   atent   şi   de   mare   anvergură   al   influenţei   slave   în  
limbile   învecinate,   cum   sunt   româna,   maghiara,   albaneza,  
neogreaca,   Die   Slavischen   Elemente   in   Rumunischen   –   în   care  
înfăţişează   problema   raporturilor   slavo-­‐române   într-­‐o   lumină  
justă;   cercetările   în   acest   domeniu   au   avansat   destul   de   puţin  
de  la  Miklosich  încoace.    
- Tot   el   deschide   deschide   seria   unor   studii   deosebit   de  
importante   privind   împrumuturile   străine   în   limbile   slave.  
Astfel,   în   1867   apare   Die   Fremdwörter   in   den   slavischen  
Sprachen   (Denkschriften,   XV,   pp.   73-­‐140),   în   care   savantul  
menţionează,   alături   de   cuvinte   de   origine   germană,   italiană,  
maghiară,   greacă   şi   turcă,   şi   16   cuvinte   româneşti   (cu  
precădere  termeni  pastorali)  cu  corespondentele  lor  din  câteva  
limbi   slave.   Aceste   cuvinte   se   regăsesc   în   opera   sa  
fundamentală,   Etymologisches   Wörterbuch   der   slavischen  
Sprachen,   care-­‐şi   păstrează,   în   esenţă,   şi   azi   valabilitatea.  
Problema   elementelor   româneşti   în   limbile   slave   este   reluată  
de   Fr.   Miklosich   care   publică   împreună   cu   E.   Kaluzniacki,   în  
1879,  cercetarea  istorico-­‐lingvistică  Uber   die   Wanderungen   der  
Rumunen  in  den  Dalmatinischen  Alpen  und  den  Karpaten   (Viena,  
Denkschriften,   XXX,   pp.   1-­‐66).   –   Vezi  Silvia   Niţă-­‐Armaş,   Nicolae  
Pavliuc,   Dorin   Gămulescu,   Tiberiu   Pleter,   Teodora   Alexandru,  
Mihai   Mitu,   Maria   Osman   Zavera,   Ion   Rebuşapcă,   Anton  
Tănăsescu,   Elena   Timofte,   Dumitru   Zavera,   L’influence  
roumaine   sur   le   lexique   des   langues   slaves,   „Romanoslavica”,  
XVI,  Bucureşti,  1968,  pp.  60-­‐121  (şi  în  extras).  
 
Următoarele   decenii   se   caracterizează   prin   aprofundarea   şi  
lărgirea   cunoştinţelor   referitoare   la   limbile   balcanice   concrete   (lb.  
naţionale  în  curs  de  formare,  dialecte).  
Contribuţia  esenţială  a  lui  G.  Weigand  (1860-­‐1930).    
- El   cercetează   cu   precădere   asupra   românei,   aromânei,  
istroromânei,  asupra  asemănărilor  dintre  bulgară  şi  albaneză.  
- El   e   editorul   revistei   „Schriften   der   Balkan-­‐komission”   (1894-­‐
1928);   tot   el   conduce   renumita   „Balkan   Archiv”   (1925-­‐1928).  

  21  
 Primele   trei   decenii   ale   sec.   XX   sunt   cunoscuţi   ca   „perioada  
Weigand”.  
Perioada  de  început  din  dezvoltarea  LB  se  caracterizează  prin:    
- încercările  de  a  explica  asemănările  dintre  limbile  balcanice  cu  
ajutorul  unui  substrat  comun,  încă  nespecificat  însă  (Miklosich:  
ilira,  traca);  
- strângerea   unui   bogat   material,   ca   urmare   a   studiilor   ce   se  
intensifică;  
- primul   articol   în   care   sunt   prezentate   la   un   loc   10   trăsături  
sintactice   şi   morfologice   comune   e   semnat   de   A.   Sliščev  
(1925).  
 
II.  A  doua  perioadă:  crearea  unei  discipline  de  sine  stătătoare.  
- În  1923,  N.  Trubetzkoy  conturează  pentru  prima  dată,  într-­‐un  
studiu   scris   în   limba   rusă,   conceptul   teoretic   de   uniune  
lingvistică   (Sprachbund).   Şi   apoi,   îl   impune   în   1928,   cu   ocazia  
Primului  Congres  Internaţional  al  Lingviştilor.  
Aceasta   a   doua   perioadă   din   evoluţia   LB   este   marcată   de   2  
evenimente  determinante:  
 
1. Kr.  Sandfeld  (1873-­‐1942)  publică  la  Paris  în  1930  Linguistique  
balkanique.  Problèmes  et  résultats,   prima   ediţie   apare   în   daneză  
în  1926.  Aici  el  prezintă,  la  timp,  o  sinteză  necesară  a  tot  ceea  
ce   se   scrisese   anterior   în   cercetarea   limbilor   balcanice.  
Enumeră   12   trăsături   comune.   Morfologice:   articol   hot.  
postpus,   pierderea   infinitivului,   formarea   viitorului,  
sincretismul   G-­‐D,   dublarea   complementului;   Sintactice:  
folosirea  conjuncţiei  şi  înaintea  unei  propoziţii  afirmative,  care  
urmează   după   o   propoziţie   negativă   Още   не   издумал   и  
лисицата   го   ударила   отзаде   (text   pop.),   preferinţa   pentru  
parataxă/juxtapunere;   Lexicale:   lexeme   şi   frazeologisme  
comune.   Reprezintă   o   primă   lucrare   serioasă,   bine  
documentată,  fundamentată  ştiinţific.  
Sandfeld   se   apropie   de   balcanistică   venind   dinspre   romanistică.  
Scrie  în  1936  Syntaxe  roumaine;  consideră  că  locul  românei  între  
limbile  romanice  seamănă  cu  locul  bulgarei  între  limbile  slave.  
 
2.     Un   rol   decisiv   în   edificarea   LB   ca   disciplină   separată   a   avut-­‐o  
Cercul  Lingvistic  de  la  Praga  prin  conturarea  conceptului  de  UL  
–au   aplicat   metoda   structuralistă   la   situaţia   lingvistică   din   Pen.  
Balcanică,   influenţaţi   de   ideile   lingvistului   polonez   Baudouin   de  
Courtenay  (1845-­‐1929):  

  22  
 -­‐  descrierea  comparativ-­‐istorică  a  limbilor  înrudite;  
-­‐  descrierea  comparată  a  limbilor  nelegate  genetic,  ci  geografic  şi  
istorico-­‐socio-­‐cultural,  în  condiţiile  contactului  lingvistic.  
 
Troubetzkoy   delimitează   2   grupe   de   limbi:   familii   şi   uniuni  
lingvistice.   El   accentuează   asupra   importanţei     în   cadrul   UL   a  
asemănărilor  structurale,  morfosintactice.  
R.   Jakobson   vorbeşte  despre  asemănările  dintre  limbile  vecine  –  
o  reorganizare  a  sistemelor  independente  ale  acestor  limbi  într-­‐un  
alt  tip  de  sistem,  unificator.  
 
UL   –   Formulat   iniţial   cu   referire   la   limbile   din   Pen.   Balcanică,  
conceptul   capătă   însemnătate   în   lingvistica   generală.   Termenul  
(pericol   de   aplicare   greşită)   îmbogăţeşte   teoria   lingvistică   şi  
susţine  bazele  metodologice  ale  LB.  
UL  -­‐  un  caz  tipic  de  convergenţă  lingvistică.  
 
-­‐   Un   rol   extrem   de   important   în   dezvoltarea   LB   l-­‐a   jucat   revista  
„Revue   internationale   des   études   balkaniques”   (1934-­‐1938),   editată  
de   Budimir   şi   P.   Skok   la   Belgrad.   Studiile   găzduite   în   paginile  
revistei   arată   că   în   această   perioadă   cercetările   în   domeniu   se  
îndreaptă   spre   influenţa   cu   rol   unificator   a   limbii   greceşti,   exersat  
prin   civilizaţia   bizantină   şi   instituţiile   religioase   din   Balcani   –   rolul  
hotărâtor  al  limbii  ce  se  bucură  de  prestigiu  cultural,  politic  (greaca,  
latina,  amândouă).  
 
III.  După  o  afirmare  furtunoasă  în  primele  decenii  ale  secolului  al  XX-­‐
lea,   urmează   o   stagnare   a   cercetărilor   în   domeniu,   determinată   de  
declanşarea,   desfăşurarea,   urmările   celui   de-­‐al   II   Război   Mondial.  
După   anii   50,   LB   începe   să   ocupe   un   loc   însemnat   în   cadrul   unei  
discipline  complexe  –  balcanistica,  care  studiază  toate  aspectele,  nu  
doar   lingvistice,   ci   şi   etnogeneza,   istoria,   arheologia,   etnografia,  
folclorul,  cultura,  literatura  popoarelor  balcanice.  
    Perioada   contemporană   a   LB   se   caracterizează   prin  
caracterul   său   organizat.   Studiile   de   balcanistică   se   efectuează   în  
cadrul   unor   institute   naţionale   şi   a   altor   organizaţii   (peste   20   în  
Europa   şi   America),   care   posedă   şi   organe   de   presă   –   reviste,  
buletine,   culegeri   tematice:   „Linguistique   balkanique”   (Sofia,   din  
1959),   „Balkan   Studies”   (Atena,   din   1960),   „Zeitschrift   Für  
Balkanologie”   (Wiesbaden,   din   1963),   „Revue   des   études   sud-­‐est  
européennes”   (Bucureşti,   din   1963),   „Godišnjak   Balkanološkog  
instituta”  (Sarajevo,  din  1963).  

  23  
   Până   acum   au   avut   loc   12   mari   congrese   de   balcanistică/de  
studii   sud-­‐   est   europene   sub   egida   Asociaţiei   Internaţionale   de   Studii  
Sud-­‐Est  Europene  (fondată  la  Bucureşti,  1963)  –  AIESEE,  evident  pe  
lângă  alte  numeroase  reuniuni  ştiinţifice  de  profil.  
   
Cauzele   care   au   dus   la   situaţia   lingvistică   specială   din   regiune  
sunt   explicate   în   principal   în   lumina   teoriei   despre   contactul  
lingvistic.  Apariţia  unei  UL  se  datorează  interferenţei  lingvistice,  deci  
diferitelor   forme   de   bilingvism   provenite   din   substrat,   adstrat,  
superstrat.  Acest  mod  de  a  privi  lucrurile  evidenţiază  complexitatea,  
diversitatea   cauzelor   ce   au   dus   la   naşterea   ULB   (Vl.   Gheorghiev  
1968).   El   este   poate   cel   mai   mare   lingvist   bulgar,   tracolog,   slavist,  
romanist,  indoeuropenist.  (Discipolul  său  este  azi  Petya   Assenova.)  
Are   merite   deosebite   în   explicarea   mecanismelor   contactelor  
lingvistice,   din   perspectivă   diacronică   şi   sincronică,   ce   au   dus   la  
apariţia   articolului   hotărât   postpus,   a   formelor   de   viitor     cu   a  voi  în  
limbile   balcanice.   De   asemenea,   Rozentzweig   (1969)   explică   prin  
prisma  contactului  lingvistic  înlocuirea  infinitivului.    
  În   aceeaşi   perioadă,   în   lingvistica   românească,   se   impun  
lucrările   lui   Al.   Rosetti   (Istoria   limbii   romåne.   De   la   origini   pånă   la  
începutul  sec.  al  XVII-­‐lea.  Ediţie   definitivă,   Bucureşti,   1986).   Savant   de  
o   deosebită   anvergură   şi   rigoare,   acad.   Al.   Rosetti   consacră   capitole  
importante   din   lucrarea   sa   fundamentală   contactelor   lingvistice  
slavo-­‐române.   Rezultatele   unor   cercetări   detaliate   şi   îndelungate  
sunt  sintetizate  în  capitolele:  II.  Limbile  balcanice.  Uniunea  lingvistică  
balcanică,  III.  Limbile   slave   meridionale   (sec.   VI-­‐XII),  V.  Limbile   vecine.  
Autorul   fixează   cadrul   istorico-­‐geografic   al   contactelor   lingvistice  
româno-­‐slave   între   secolele   VI-­‐XII,   caracterul   celor   mai   vechi  
împrumuturi   slave   din   limba   română,   marchează,   în   toate  
compartimentele   limbii,   efectele   bilingvismului   slavo-­‐român.  
Capitolul   V   al   Istoriei   conţine   o   expunere   (lapidară,   e   adevărat)   a  
influenţei   româneşti   în   limbile   şi   toponimia   maghiară,   ucraineană,  
polonă,   slovacă,   albaneză,   bulgară   şi   sârbo-­‐croată,   cât   şi   influenţei  
acestor   limbi   asupra   limbii   române,   atât   la   nordul,   cât   şi   la   sudul  
Dunării,  în  perioada  dintre  secolele  XII-­‐XVII  (Vezi  Mihăilă  G.  1981).  
  În   subcapitolul   consacrat   interferenţelor   lexicale  
româno-­‐bulgare,   sunt   enumerate   cuvinte   româneşti   care   figurează  
numai  în  graiul  unor  localităţi  (Novo-­‐Selo)  sau  regiuni  restrânse  din  
Bulgaria.   Grupate   semantic   (terminologie   pastorală,   nume   de  
animale,   nume   de   plante,   locuinţă   şi   obiecte   casnice,   nume   de  
alimente,   cuvinte   abstracte   şi   diverse),   elementele   româneşti   din  
vocabularul   limbii   bulgare,   consemnate   de   Al.   Rosetti,   sunt,   în   mare  

  24  
parte,  aceleaşi  cu  cele  stabilite  de  Th.  Capidan;  analiza  lui  Rosetti  vine  
să   întărească   astfel   corectitudinea   multora   dintre   etimologiile   date  
anterior   de   Capidan.   Parcurgând   Istoria   sa,   constatăm   că   autorul   se  
preocupă   de   unele   aspecte   dificile   ale   raporturilor   lingvistice  
slavo-­‐române,  cu  precădere  de  influenţa  slavă  în  limba  română,  cum  
ar  fi:  analize  etimologice  detaliate,  la  care  propune  şi  soluţii  proprii,  
multe  acceptate  de  cercetători,  sau,  oricum,  luate  în  consideraţie;  cele  
mai   vechi   elemente   slave   meridionale   în   limba   română,   aspectul   lor  
fonetic   şi   problema   datării   lor;   influenţa   slavă   în   sistemul   fonetic   şi  
morfologic  al  limbii  române;  limba  slavonă  în  Ţările  Române  ş.a.  
 
Modul  complet  şi  consecvent  în  care  sunt  reprezentate  balcanismele  
în  limba  bulgară,  i-­‐a  determinat  pe  unii  lingvişti  s-­‐o  caracterizeze  ca  
“etalon   al   ULB”   (Bernstein,   1968),   iar   echilibrul   variantelor  
bulgăreşti  ale  balcanismelor  sunt  văzute  ca  o  sinteză  «  Grundform  »  a  
particularităţilor   tuturor   limbilor   balcanice   (Seidel,   1963).  
Întradevăr   nu   există   nimic   din   caracteristica   generală   a   ULB   care   să  
nu   se   regăsească   în   sistemul   limbii   bulgare   «  invariantă   a   tipului  
balcanic   de   limbă  »   (Studii   interesante   despre   istoria   limbii   bulgare  
privită  în  lumina  balcanisticii  –  astfel  se  pot  afla  informaţii  preţioase  
despre  originea,  cronologia  unor  balcanisme,  despre  cronologia  ULB  
în  general.)    
 
  LB   contemporană   a   lărgit   şi   fixat   caracteristicile   ULB.   Un   loc  
central   îl   ocupă   cercetările   din   domeniul   morfosintaxei.   Aproape  
nestudiatele   sisteme   fonologice   ale   limbilor   balcanice   încep   să   fie  
descrise   detaliat   şi   sunt   stabilite   procesele   unificatoare   în   ele  
(Sawicka,   1997).   Lista   prezentată   cândva   de   Sandfeld   a   fost  
completată,   revizuită,   corijată.   Unităţile   lexicale,   care   deţineau   până  
acum   poziţia   de   frunte   în   studiul   UL,   astăzi   nasc   interesul  
specialiştilor   mai   ales   prin   latura   lor   semantică,   care   poate   fi  
interpretată   pe   baza   teoriei   lui   Semcinski   despre   izosemie   (faptul   că  
felul  şi  numărul  trăsăturilor  semantice  ale  unei  unităţi  lingvistice  sînt  
identice   -­‐   a   model   that,   while   different   in   structure,   represents   the  
same  semantic  content  as  a  second  model).  
  Mulţumită   metodelor   structurale   şi   tipologice,   balcanismele  
sunt   analizate   ca   fenomene   ce   fac   parte   dintr-­‐un   sistem   bine   pus   la  
punct  şi  nu  ca  pure  coincidenţe  între  limbi  vecine.  Conceptul  propus  
de   Gołąb,   1956,   isogramatism   -­‐     a   stârnit   un   interes   deosebit:   prin  
izogramatism   ULB   poate   fi   considerată   ca   un   grup   de   limbi,   care  
prezintă   un   număr   mare   de   calcuri   reciproce   şi   modele   structurale  
identice,  care  organizează  relaţiile  în  formă,  fără  a  afecta  conţinutul.  

  25  
 Tatiana   Ţivian   (1979,   1990)   acordă   o   deosebită   atenţie  
proceselor   la   nivelul   sintaxei.   Se   începe   cu   descrierea   celor   mai  
elementare   construcţii   sintactice   din   fiecare   limbă   balcanică,  de   unde  
se  extrag  construcţiile  comune  tuturor  limbilor  balcanice.    
A.   Minceva   (1983,   1987)   consideră   că   apariţia   balcanismelor  
de  bază  s-­‐a  făcut  mai  întâi  la  nivel  sintactic  prin  calchierea  modelelor  
sintactice   de   la   o   limbă   balcanică   la   alta,   şi   ulterior   ele   s-­‐au  
morfologizat.  Deci,  balcanismele  morfologice  ar  fi  apărut  mai  întâi  în  
sintaxă.  
În   anii   din   urmă   semiotica   (studiul   semnelor   în   cadrul   vieţii  
sociale)   a   oferit   un   cadru   mai   amplu   cercetărilor   de   lingvistică  
(Ţivian,   1990,   1999;   Dagmar   Burkhart,   1989)   –   modelul   balcanic,  
imaginea  balcanică  asupra  lumii,  spaţiul  cultural  balcanic.  
 
Sarcinile  LB  în  perioada  actuală  
Multe   dintre   sarcinile   de   bază,   stabilite   de   Maleţchi,   Budimir,   Skok,  
Sedlacek,  Gheorghiev,  rămân  valabile  şi  azi:    
-­‐   studierea   în   continuare   a   structurilor   fiecărei   limbi   balcanice   în  
parte,    
-­‐   studierea   lexicului   lor   comun   pentru   a     se   clarifica   eventualele  
influenţe  de  substrat,    
-­‐  stabilirea  răspândirii  geografice  a  balcanismelor,    
-­‐  elaborarea  unui  atlas  toponimic  al  Pen.  Balcanice  pe  baza  izvoarelor  
istorice,   până   la   venirea   slavilor,   care   ar   clarifica   unele   aspecte  
dificile  legate  de  etnogeneza  popoarelor  balcanice    
-­‐   studiul   limbilor   trebuie   orientat   mai   mult   sub   aspect   diacronic  
pentru   a   clarifica   cronologia   unor   fenomene,   procese   balcanice.  
Metoda   folosită   –   tipologia   diacronică.   Pentru   a   determina   în   care  
dintre   posibilele   surse   se   ascunde   apariţia   unui   balcanism   trebuie  
verificat  dacă  acesta  e  rezultatul:  1)  unei  moşteniri  indoeuropene;  2)  
unei   evoluţii   independente   în   fiecare   dintre   limbile   date;   3)   unei  
convergenţe  realizate  pe  teritoriul  peninsulei.  
-­‐   studierea   aprofundată   a   dialectelor,   oricât   ar   fi   de   dificil   în  
momentul   de   faţă.   Este   cunoscut   faptul   că   balcanismele   sunt  
reflectate   diferit   în   dialecte   şi   în   formele   literare   ale   limbilor  
balcanice.   Aşa   numitul   proces   de   „debalcanizare”,   condus   sub  
impulsul   unei   forme   aparte   de   patriotism   lingvistic   în   perioada  
apariţiei   tinerelor   naţiuni,   s-­‐a   reflectat   în   principal   în   limba   literară.  
Folosirea  mai  atentă  şi  mai  amplă  a  datelor  despre  stadiile  vechi  ale  
dialectelor,   coroborarea   cu   cercetări   despre   stadiile   mai   noi.   Dialect  
versus  limbă  standard.    

  26  
-­‐  studierea  fenomenelor  la  nivel  colocvial,  de  substandard  în  contrast  
cu  constrângerile  impuse  de  limba  literară.  
-­‐  studierea  fenomenelor  de  contact  în  centru  şi  la  periferie.  Trasarea  
unor  frontiere  etnolingvistice  (de  exemplu  în  dialectele  macedonene  
ale   limbii   romilor   balcanici   se   observă   un   conservatism   fonologic   sau  
în   sintaxă,   rezistenţa   mai   mare   a   sintagmei   nominale   NP   decât   a   celei  
verbale  VP    –  Friedman,  2000).        
-­‐   lărgirea   bazei   cu   includerea   limbii   rromani   balcanice,   a   ebraicei  
balcanice,  a  turcei  balcanice  (atât  dialectele  din  Rumelia  de  vest,  cât  
şi  din  Găgăuzia).  
-­‐  extinderea  bazei  de  date  şi  a  metodologiilor,  a  metodelor  teoretice;  
examinarea   mecanismelor   structurale   dar   şi   sociale   ale   contactului  
multilingv   în   Balcani.   Importanţa   studiilor   de   sociolingvistică   şi  
aplicarea  lor  pe  o  scară  mai  largă.    
 
Topolinska   (1998)   e   de   părere   că   ULB   ca   atare     nu   mai   există   azi  
decât   ca   un   artefact   istoric.   Este   adevărat   că   apariţia   frontierelor  
naţionale   a   distrus   marea   unitate   ce   a   constituit   ULB.   La   aceasta  
putem   adăuga   standardizarea   limbilor   naţionale   şi   efectul  
concomitent  al  educaţiei  şi  al  alfabetizării  de  masă.  Totuşi  acelaşi  tip  
de   multilingvism   cu   aceleaşi   limbi   balcanice   continuă   să   existe   la  
nivel   comunal   în   toate   ţările   balcanice.   În   ciuda   izolării   etnice  
crescânde   şi   a   politicilor   agresive   de   asimilare   din   diferite   ţări   în  
zonă,   care   nu   favorizează   învăţarea   limbii   vecinului,   mai   sunt   multe  
lucruri  de  investigat  din  ceea  ce  a  rămas  din  ULB,  dar  şi  din  ceea  ce  
continuă  din  ea.  
 
-­‐   se   impune   o   reconceptualizare   a   ULB   pentru   a   produce   informaţii  
noi  despre  cum  funcţionează  contactul  lingvistic  în  situaţii  complexe  
de  multilingvism  în  general,  şi  în  Balcani  în  special.  

Lingvistica   balcanică   din   ultimii   ani   ai   secolului   XX   încă   era  

preocupată   de   studierea   şi   evaluarea   sistematică   a   aşa-­‐numitelor  
„balcanisme”,   acestea   fiind   încadrate   între   limitele   sectoarelor  
tradiţionale   ale   lingvisticii,   anume   fonetica   şi   fonologia,   morfosintaxa  
şi   lexicologia,   parţial   şi   frazeologia.   Respectivele   corespondenţe  
dintre  limbile  balcanice  au  fost  explicate  ca  rezultate  din  influenţele  
limbilor   balcanice   de   substrat,   precum   traca,   daca   şi   ilira,   dar   şi   ca  
efecte   ale   adstratului   latino-­‐romanic   şi   ale   celui   grec.   Cercetări   de  
teren   pe   direcţie   dialectologică   în   vederea   alcătuirii   unor   atlase  
lingvistice   au   fost   întreprinse   încă   de   acum   100   de   ani,   mai   întâi   de  
către  balcanologul  Gustav  Weigand  (1860-­‐1930)  din  Leipzig.  

  27  
 Până  la  ora  actuală,  lingvistica  balcanică  sau  lingvistica  sud-­‐est  
europeană   a   evoluat   ca   o   disciplină   care   s-­‐a   plasat   la   intersecţia  
dintre   lingvistica   comparativ-­‐istorică,   cea   genealogică   şi   cea  
tipologică.  S-­‐a  făcut  comparaţie  atât  între  limbi  strâns  înrudite  între  
ele,   anume   limbile   balcanice   sud-­‐slave,   cât   şi   între   acestea   şi   limbi  
balcanice   indo-­‐europene   ne-­‐slave,   anume   româna,   albaneza   şi  
neogreaca.  Mai  recent  s-­‐a  făcut  o  lărgire  a  domeniul  limbilor  luate  în  
consideraţie,   în   primul   rând   prin   adăugarea   maghiarei   şi   turcei,   aşa  
încât  între  timp  formula  „lingvistică  sud-­‐est  europeană”  a  ajuns  să  se  
folosească  şi  ea  tot  mai  frecvent.  

Comisia   pentru   Lingvistică   Balcanică   a   fost   fondată   în  

septembrie  1993,  în  timpul  Congresului  Internaţional  al  Slaviştilor  de  
la   Bratislava,   la   propunerea   Prof.   Helmut   W.   Schaller,   de   la  
Universitatea   Philipps   din   Marburg.   Rolul   de   preşedinte   a   fost  
asumat,  cum  se  obişnuieşte  în  asemenea  situaţii,  de  către  propunător.  
Au  urmat  imediat  invitaţiile  la  colaborare  cu  noua  Comisie,  avându-­‐se  
în  vedere  ca  un  număr  cât  mai  mare  de  ţări  să  fie  reprezentate  de  noii  
membri.   Cu   sprijinul   financiar   al   Comunităţii   Germane   pentru  
Cercetare  din  Bonn,  în  aprilie  1997  Comisia  a  putut  să-­‐şi  desfăşoare  
prima   conferinţă   şi,   în   acelaşi   timp,   întrunirea   sa   constitutivă   la  
Marburg,   tema   fiind   „Probleme   actuale   ale   lingvisticii   balcanice“.   A  
urmat   o   a   doua   conferinţă,   în   mai   2001,   la   Sankt   Petersburg,   tot   pe  
tematica   problemelor   actuale   ale   lingvisticii   balcanice,   ca   şi   pe  
probleme  ale  alcătuirii  unui  atlas  lingvistic  balcanic.  În  cadrul  cele  de-­‐
a   a   treia   conferinţe   (în   2002,   la   Sofia),   au   fost   pentru   prima   dată  
abordate   şi   aspecte   ale   lexicului   comun   balcanic.   A   patra   conferinţă   a  
Comisiei  s-­‐a  desfăşurat  din  nou  la  Sankt  Petersburg,  în  iunie  2004,  cu  
o  tematică  axată  pe  limbi  şi  dialecte  ale  unor  grupări  etnice  mici  din  
Peninsula   Balcanică,   iar   în   noiembrie   2006,   la   Belgrad,   tema   celei   de-­‐
a   cincea   conferinţe   a   Comisiei   a   fost   poziţia   şi   rolul   elementul  
romanic   din   zona   în   discuţie.   Conferinţe   ulterioare   ale   Comisiei   au  
avut  loc  pe  4-­‐6  aprilie  2008  la  Berlin,  cu  tema  „Inovaţii  în  lingvistica  
de   contact   din   domeniul   balcanologic”,   cu   care   ocazie   au   prezentat  
comunicări  specialişti  din  Bulgaria,  Rusia,  Suedia,  Finlanda,  Austria  şi  
Germania.   Următoarea   conferinţă   a   Comisiei   a   avut   loc   în   2009,   la  
Veliko   Tărnovo,   Bulgaria,   cu   tema   „Sistemul   verbal   al   limbilor  
balcanice”.   La   3-­‐5   septembrie   2010,   la   Universitatea   din   Viena,   cu  
organizare  asigurată  de  Academia  Austriacă  de  Ştiinţe  şi  de   Institutul  
de  Romanistică,  s-­‐a  desfăşurat  conferinţa  cu  tema  „Balcanismele  azi”  
(“Balkanisms  Today”).  La  acea  întrunire  academică  au  luat  parte,  pe  
lângă   membrii   Comisiei   pentru   Lingvistică   Balcanică,   30   de   alţi  

  28  
reprezentanţi  ai  domeniului.  Viena  a  fost  prezentată  ca  locaţie  ideală  
pentru   o   asemenea   întrunire,   deoarece   Universitatea   din   Viena   şi  
Academia  Austriacă  au  reprezentat  „leagănul  lingvisticii  balcanice”  în  
secolul   XIX,   deschizătorii   de   drum   fiind   Kopitar   şi   Miklosich.   Toate  
conferinţele   de   până   acum   ale   Comisiei   au   inclus   şi   şedinţe  
organizatorice,   la   care   au   fost   discutate   şi   planificate   activităţile  
pentru   viitor.   O   asemenea   şedinţă   a   avut   loc   şi   în   septembrie   2010   la  
Viena,   cu   care   ocazie   Prof.   Adrian   Poruciuc,   de   la   Facultatea   de  
Litere  a  Universităţii  „Alexandru  Ioan  Cuza”  din  Iaşi  a  fost  cooptat  ca  
membru  al  Comisiei.  Mai  mult,  s-­‐a  hotărât  ca  următoarea  conferinţă  
sa   aibă   loc   la   Iaşi,   tema-­‐titlu   fiind   cea   propusă   de   Prof.   Poruciuc,  
anume   „Balkan   Linguistics   as/vs   Eurolinguistics”.   Aşa   se   face   că   în  
zilele   de   19-­‐20   septembrie   2011,   o   parte   dintre   membrii   Comisiei  
pentru   Lingvistică   Balcanică,   cărora   li   se   alătură   un   număr   de  
colaboratori  externi,  au  ţinut  comunicări  şi  au  discutat,  în  cadrul  unei  
conferinţe-­‐atelier,   probleme   ale   „uniunii   glotice   balcanice”,  
posibilităţi   de   valorificare   (în   context   european)   a   realizărilor  
balcaniştilor,  precum  şi  aspecte  concrete  ale  unor  enclave  glotice  din  
sud-­‐estul  Europei.  

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  29  
  
 
PROBLEMA  DELIMITĂRII  LIMBILOR  BALCANICE  
 
   
  În   mod   firesc,   când   ne   referim   la   lingvistica   balcanică,   la  
uniunea   lingvistică   balcanică   avem   în   vedere   anumite   limbi,   care  
compun  această  ULB.  
 
Istoricul  problemei    
 
  Încă   din   1829,   în   căutarea   unui   substrat   trac,   în   lucrarea   sa  
Albanische,   valachishe   und   bulgarische   Sprache,   B.   Kopitar   a   făcut   o  
delimitare   a   limbilor   balcanice   –   fără   a   le   denumi   ca   atare   cu   acest  
termen.  Aici  el  relevă  că  cele  trei  limbi  constituie  o  singură  formă  de  
grai,   dar   cu   trei   materiale   de   limbă   (atitudinea   sa   exagerată,   acest  
mod  de  argumentare  sunt  ironizate  mai  târziu  de  I.I.Russu,  pe  bună  
dreptate).   Greaca   nu   o   lua   în   considerare   (poate   a   avut   cunoştinţe  
numai   de   greacă   veche   sau   de   forma   arhaizată   a   limbii   scrise,   care  
posedă  mai  puţine  trăsături  balcanice).  
  Abia   în   1861,   Fr.   Miklosich   include   în   lucrarea   sa   Die  
Slavischen   Elemente   im   Rumunischen   şi   greaca   în   rândul   limbilor  
balcanice,   iar   sârbei   îi     conferă   o   poziţie   marginală.   El   încearcă   să  
explice   trăsăturile   comune   prin   acţiunea   elementului   autohton   –  
substratul   ilir.   El   stabileşte   un   fel   de   canon   al   limbilor   balcanice  
(albaneza,   bulgara,   greaca,   româna),   care   într-­‐un   fel   sau   altul   e  
acceptat  de  majoritatea  adepţilor  LB.    
  Kr.   Sandfeld   îl   confirmă   în   lucrarea   sa   din   1930,   Linguistique  
balkanique  :   «  Il   s’agit   en   premier   lieu   du   grec,   de   l’albanais,   du  
bulgare   et   du   roumain,   souvent   aussi   du   serbocroate.   Le   turc   par  
contre   n’entre   plus   ici   en   ligne   de   compte.  »   El   atribuie   o   poziţie  
dominantă  limbii  greceşti,  în  care  vede  originea  celor  mai  importante  
balcanisme.  
În  principiu,  această  delimitare  coincide  la  :  Trubetzkoy,   Skok,  
Budimir,   Rosetti,   Seidel.   Weigand  are  anumite  rezerve,  iniţial,  la  fel  
Vl.   Gheorghiev   «  Le   grec   y   participe   principalement   avec   sa   grande  
influence   sur   la   formation   de   cette   unité.  »   (1966).   Îndoielile  
acestora,   nu   pot   fi   respinse   integral,   deoarece   greaca   manifestă   unele  
abateri   (articolul,   numeralul)   în   comparaţie   cu   alte   limbi   balcanice.  
Dar   ambii   specialişti   conferă   limbii   greceşti   o   legătură   mai   strânsă   cu  
ULB  decât  sârbo-­‐croatei.  

  30  
 La  canonul  existent,  H.Birnbaum  (1965)  adaugă  macedoneana.  
Vl.  Gheorghiev  adoptă  o  poziţie  asemănătoare  (1972).  
Romanistul   şi   balcanologul   german   G.   Reichenkron   (1962,  
1966)   lărgeşte   canonul   cu   sârbo-­‐croata,   slovena,   turca   şi   maghiara,  
fără   a   menţiona   macedoneana.   Această   delimitare   a   limbilor  
balcanice  porneşte  de  la  fapte  geografice.  Este  respinsă  mai  târziu,  pe  
bună   dreptate,   deoarece   duce   la   dizolvarea   termenului   de   limbă  
balcanică  şi,  în  cele  din  urmă,  se  opune  definiţiei  ULB.  În  opinia  lui  S.  
Bernstein  (1966)  «  Aucun  langue  turke  ne  fait  partie  de  l’union  des  
langues  balkaniques,  car  aucune  langue  de  ce  groupe  ne  contient  des  
balkanismes,  ni  morphologiques,  ni  syntactiques.  »    
O   poziţie   asemănătoare   cu   a   lui   Reichenkron   fusese   formulată  
mai   înainte   de   A.   Belić   (1936),   care   ar   fi   vrut   să   fie   luate   în  
considerare   toate   limbile   şi   dialectele   slave,   toate   limbile   şi   dialectele  
romanice,   greaca,   albaneza,   turca   (cu   araba,   armeana   şi   persana),  
precum  şi  maghiara.    
J.   Sedlaček   (1966)   observă,   în   acest   context,   că   extinderea  
domeniului   cercetării   pentru   LB   nu   stă   în   contradicţie   cu   sarcinile   LB  
structurale.   În   consideraţiile   lor   balcanologii   au   recurs   pentru  
comparaţie   la   fapte   mereu   noi   din   alte   limbi,   care   nu   aparţin   ULB,  
lucru  foarte  necesar,  pentru  a  controla  dacă  în  cazul  concordanţelor  
este,   de   fapt,   vorba   de   deosebiri   specifice   limbilor   balcanice   în   sens  
restrâns,  deci  dacă  ne  aflăm  sau  nu  în  faţa  unor  balcanisme.  Diferenţa  
esenţială   faţă   de   poziţia   lui   Belić   constă   în   aceea   că   el   nu   înţelege  
suprapunerea   diferitelor   izoglose   şi   izogramatisme,   în   spaţiul  
balcanic,   ca   o   problemă   calitativă,   ci   numai   drept   una   cantitativă.  
Balcaniştii  văd  aici  şi  o  problemă  calitativă.  
• După  această  privire  de  ansamblu  asupra  istoricului  cercetării,  
putem,  fără  îndoială,  include  în  centrul  ULB  următoarele  limbi:  
albaneza,   bulgara,   româna,   macedoneana   şi,   cu   unele  
restricţii  nesemnificative,  greaca.  
 
De  unde  rezidă  dificultatea  în  a  delimita  limbile  ce  fac  parte  din  
ULB?  
 
Există   2   cauze   obiective.   Pe   de   o   parte,   unele   balcanisme   sunt  
prezente  şi  în  limbi,  care  geografic  şi  istoric  sunt  legate  de  Balcani  –  
sârbo-­‐croata,   turca,   slovena,   armeana,   maghiara.   Pe   de   altă   parte,  
balcanismele   nu   sunt   repartizate   uniform   în   diferitele   dialecte   ale  
limbilor   balcanice   (acesta   e   şi   argumentul   principal   împotriva  
existenţei  unei  uniuni  lingvistice  balcanice  –  Belić,  St.   Mladenov,  N.  
Andriotis,  G.  Kourmoulis).  În  fiecare  limbă  balcanică  există  dialecte  

  31  
cu   un   grad   mai   ridicat   de   balcanizare:   dialectul   tosc   al   albanezei,  
dialectele  bulgăreşti  de  sud-­‐vest,  dialecte  greceşti  de  nord,  aromâna  
şi  meglenoromâna,  dialectele  sârbeşti  din  regiunea  Prizren-­‐Timoc.  
   
După   cum   se   observă,   enumerarea   limbilor   include   termeni  
identici   cu   numele   statelor   respective:   Albania,   Bulgaria,   Grecia,  
România,  Macedonia.  O  legătură  strânsă  între  stat  şi  limbă  pare  a  fi  cu  
totul  naturală  –  cel  puţin  pentru  Europa.  Statului  –  formă  mai  înaltă  
de   organizare   a   societăţii   –   îi   corespunde   un   mijloc   de   comunicare  
comun,   sub   forma   unei   limbi   oficiale.   Diversitatea   şi   fărâmiţarea  
lingvistică   din   Pen.   Balcanică   nu   este   astfel   luată   în   consideraţie   –  
imaginea  reală  e  mult  mai  simplificată.  
-­‐   Punctul   de   plecare   pentru   compararea   limbilor   balcanice   între   ele  
ar  fi,  în  acest  caz,  limba  oficială  respectivă?  –  Dezacorduri.  
 
Limba  greacă  are  două  forme  lingvistice  diferite,  care  coexistă  
şi  azi.  La  care  dintre  ele  ne  referim  atunci?  
Limba   oficială   e   kathareuousa   dar   pentru   LB   ea   nu   pare   a   fi   prea  
indicată.   Specialiştii   se   orientează,   în   comparaţia   cu   alte   limbi   din  
ULB,   spre   limba   populară,   demotike.   Ambele   forme   sunt   folosite   de  
greci   după   necesităţi:   kathareuousa   în   politică,   ştiinţă,   administraţie  
etc.   Până   nu   demult,   demotike   în   cea   mai   mare   parte   din   literatură,   în  
viaţa  cotidiană.  (Dacă  am  transpune  aceste  diferenţieri  la  română  ar  
trebui   ca   în   loc   de   limba   contemporană   scrisă   să   folosim   o   formă  
puţin   modernizată   a   latinei   medievale   versus   limba   română  
populară.   Această   română   latinizată   –   un   obiectiv   al   Şcolii   Ardelene   –  
ar   fi   a   avut,   evident,   mai   puţine   puncte   de   contact   cu   alte   limbi  
balcanice).  Deci,  specialistul  în  LB,  când  vorbeşte  despre  greacă  are  în  
vedere   demotike.   Azi   greaca   modernă   (demotike)   e   obligatorie   în  
şcoli,  universităţi,  instituţii  publice  (declaraţia  din  1976).  
 
Noţiunea   de   limbă   albaneză   a   devenit   relativ   mai   clară   după  
înfiinţarea   Republicii   Populare   Albania,   după   ce   s-­‐a   hotărât   ca  
dialectul  de  tranziţie  vorbit  în  zona  capitalei  să  devină  limbă  oficială  
unitară.   Se   bazează   pe   dialectul   tosc,   îmbogăţit   cu   elemente   din  
dialectele   învecinate   gheghe   de   sud.   Un   pas   important   în   1967   –  
reglementarea  ortografiei.  Înainte  de  cel  de-­‐al  II-­‐lea  război  mondial  s-­‐
au   folosit   două   limbi   literare   diferite   (una   avea   la   bază   ghegha,   iar  
cealaltă  tosca.)  Balcanismele  sunt  mai  numeroase  în  toscă,  ghegha  nu  
formează   viitorul   cu   velle,   ci   cu   habere;   nu   foloseşte   perifraza  
sintactică   pentru   infinitiv;   are   un   sistem   vocalic   mai   complicat   cu  

  32  
corelaţii  de  cantitate  şi  nazalitate.  Deci,  şi  termenul  de  limbă  albaneză  
trebuie  clarificat.  
 
Pentru   română   şi   bulgară   situaţia   este   mai   clară,   dacă   pornim  
de   la   limba   oficială,   literară   sau   populară,   căci   aici   diferenţele   nu  
capătă  asemenea  proporţii  ca  în  greacă  şi  albaneză.  
 
Concluzia:   S.   Herman   (1968)   „The   boundaries   of   balkanisms  
cannot   be   identified   with   the   contemporary   standard   of   languages.  
These   are   a   result   of   a   later   social,   economic   and   cultural  
developments.   The   historical   study   of   balkan   convergences   is  
possible   only   on   the   basis   of   both   diachronic   and   synchronic  
dialectology.“  
Examinarea   dialectelor   este   cea   mai   bună   bază   de   constatare   a  
balcanismelor.  
- De   exemplu,   ar   fi   o   gravă   greşeală   să   uităm   aromâna,  
meglenoromâna,   istroromâna,   chiar   dacă   ele   sunt   vorbite   în  
afara  teritoriului  României.  
- Dialectele   bulgăreşti,   albaneze,   greceşti   din   afara   teritoriilor  
ţărilor  respective  nu  trebuie  trecute  cu  vederea.    
- De  asemenea,  există  dialecte  sârbești  de  tranziţie  spre  bulgară  
şi   macedoneană,   care   diferă   de   norma   limbii   sârbe   scrise   şi  
manifestă  în  mod  substanţial  mai  multe  balcanisme.  
- Şi  în  cazul  dialectelor  turce  din  Balcani  a  fost  emisă  părerea  că  
ele   se   apropie   foarte   mult   de   alte   limbi   balcanice.   Despre  
găgăuză   (cu   puternice   influenţe   slave)   s-­‐a   afirmat   că   poate   fi  
considerată  limbă  balcanică.  
- Unele   dialecte   maghiare   prezintă   puncte   de   contact   nemijlocit  
cu   limbile   balcanice,   spre   deosebire   de   limba   standard   (graiul  
ceangăilor  e  mult  influenţat  de  română).    
Ne  apropiem  astfel,  la  nivelul  dialectelor,  de  lista  lui  Reichenkron.  
Numai  pe  calea  dialectelor  legăturile  pot  fi  mai  uşor  recunoscute.  Se  
înlătură   pericolul   simplificărilor   şi   al   generalizărilor   neîntemeiate.  
Numai   pe   baza   lor   se   ajunge   la   o   imagine   justă   a   răspândirii   formelor  
balcanismelor.  
 
- Cea  mai  mare  concentrare  de  balcanisme  se  înregistrează  într-­‐
un   areal   situat   în   sud-­‐vestul   Macedoniei,   ce   poate   fi   extins   şi   cu  
sudul   Albaniei   şi   Epirul,   deci   acest   centru   este   cuprins  
aproximativ   de   văile   râurilor   Shkumbin,   Vjosa   (Albania)   şi  
Vardar.   Acesta   e   un   teritoriu   unde   din   cele   mai   vechi   timpuri   s-­‐

  33  
 au   amestecat   populaţii   de   origine   greacă,   romană,   albaneză,  
slavă  (Asenova,  2002).  
- Limba   bulgară   =   etalon   al   ULB   (Bernstein);   invariantă   a   ULB  
(Seidel)    
În  bulgară  balcanismele  sunt  reprezentate  deplin  şi  consecvent.  
Poziţia   geografică   centrală   în   peninsulă,   istoria   poporului  
bulgar,   contactele   sale   nemijlocite,   îndelungate   cu   toate  
celelalte   popoare,   a   făcut   din   limba   bulgară   şi   un   intermediar  
pentru  influenţele  reciproce  dintre  celelalte  limbi.    
- Importanţa  elaborării  unui  atlas  lingvistic  al  Peninsulei  pentru  
clarificarea   unor   aspecte   legate   de   răspândirea   neuniformă   a  
balcanismelor.   Din   1966   se   lucrează,   în   1997   la   Sankt-­‐
Petersburg   au   apărut   Mic  dicţionar  dialectal  al  ULB  pe  probleme  
de   sintaxă   şi   un   Mic   dicţionar   dialectal   pe   probleme   de  
lexicologie.   Alegerea   informatorilor,   a   zonelor   populate,   a  
chestionarelor,   a   metodelor   de   lucru   rămâne   o   problemă  
complexă   şi   foarte   importantă,   de   care   depind   nişte   rezultate  
corecte.  
 
 
Prin   ce   recunoaştem   o   limbă   balcanică?   Cum   putem   defini   o  
limbă  balcanică?  
 
Criterii:  
1. de   natură   geografică;   principiul   delimitării   pur   geografice   e  
insuficient   şi   trebuie   completat   cu   un   alt   criteriu   sau,   poate,  
chiar   înlocuit   (graniţa   nordică:   Dunăre,   Carpaţi?;   graniţa  
sudică:  greaca  se  extinde  în  întreaga  lume  egeică  etc;  graniţele  
naturale   la   V,S,E,N   nu   au   constituit   pentru   limbi   bariere   de  
netrecut).  
2. de   natură   tipologică   –   înrudirea   tipologică,   nu   genealogică,   a  
limbilor   balcanice.   Numărul   concordanţelor   ar   fi   important,   în  
practică,   pentru   sârbă,   greacă   şi   turcă.   Gradul   de   concordanţă  
trebuie  să  fie  ridicat.  Contează  şi  răspândirea  balcanismelor.  
3. de  natură  cronologică  –  factorul  timp  care  stă  la  baza  formării  
limbilor   şi   a   delimitării   limbilor   balcanice.   Trebuie   luate   în  
considerare   fazele   diferite   de   dezvoltare   ale   limbilor,   dar   şi  
fazele  diferite  de  dezvoltare/evoluţie  a  balcanismelor.  Pe  baza  
diferenţierii   temporale,   la   examinarea   faptelor   lingvistice,  
alături  de  cunoaşterea  desăvârşită  a  situaţiei  dialectelor,  putem  
reconstitui   şi   urmări   originea   şi   expansiunea   balcanismelor  –   o  
bază   mai   serioasă.   Putem   ajunge   astfel   şi   la   determinarea  

  34  
 centrelor   din   care   iradiază   balcanismele   şi,   dacă   aceasta  
coincide   în   mai   multe   cazuri,   putem   găsi   focarul   limbilor  
balcanice   (în   opinia   lui   Seidel   este   bulgara,   totuşi   nu   aduce  
dovezi  peremptorii).    
 
E  imperios  necesară  examinarea  stadiilor  mai  vechi  din  istoria  
limbilor.   Cercetările   comparative   precise   ale   celor   cinci   limbi   se  
extinde   şi   asupra   studierii   limbilor   dispărute,   pentru   a   găsi,   poate,  
cauzele  unor  evoluţii,  pentru  a  garanta  că  astfel  vom  fi  epuizat  toate  
posibilităţile   de   explicare.   Foarte   dificilă   e   situaţia   limbilor   vechi  
balcanice,   dispărute   deja,   deoarece   despre   ele   avem   prea   puţin  
material   pentru   a   putea   defini   exact   felul   lor   de   participare   la   ULB.  
Probabil   traca,   daca   şi   ilira   au   influenţat   într-­‐o   măsură   mai   mare  
formarea  idiomurilor  balcanice  de  astăzi  şi,  desigur,  nu  numai  în  ceea  
ce  priveşte  lexicul.  
Întrebarea   referitoare   la   punctul   de   plecare   cronologic   în  
comparaţia  limbilor  balcanice  şi  a  asemănărilor  dintre  ele  este  de  
o  importanţă  covârşitoare.    
 
 
Exemplu  concret:  
 
Tendinţa  spre  analitism.  Sincretismul  dintre  G  şi  D  
 
Indicatorul   formal   al   funcţiilor   celor   două   cazuri   a   devenit   Dativul,   în  
bulgară  şi  română:    
Lumina  stinsului  amor/  Ne  urmăreşte  încă.  (Eminescu)  
Светлината  на  погасналата  любов/Ни  следва  още.  
 
Dă  orizont  nemărginit/Singurătăţii  mării.  (Eminescu)  
Дава  необятен  оризонт/На  морската  пустош.    
În   sintaxa   bulgară   și   macedoneană   această   contopire   G-­‐D   reiese   din  
exprimarea  vechilor  relaţii  de  D  şi  G  cu  aceeaşi  prepoziţie  на.  
 
În  limba  greacă,  invers,  G  a  preluat  şi  funcţiile  D:  
Τα  βιβλια  της    Ελενης.  (Книгите  на  Елена;  Cărţile  Elenei)  
Γυναιχα,   της   ψυχης.   (Жена   –   на   душата   ми   чужда.;   Femeie   –  
străină  sufletului  meu).  
 
Şi  în  albaneză  formele  celor  două  cazuri  sunt  identice:  
Dhimovica  dhe  i  thoshte  Kolit.  (Димовица  каза  на  Коли.;  Dimoviţa  
îi  spuse  lui  Koli.)  

  35  
...kishte   dhënë   shpirt   me   emrin   e   Minait   në   gojë.   (Th.   Kacori)  
(...беше   издъхнала   с   името   на   Мина   на   устата.;...îşi   dăduse   sufletul  
cu  numele  Minei  pe  buze.)    
Unificarea   terminaţiilor   a   avut   loc   cu   mult   timp   în   urmă,   înainte   de  
perioada   scrisă   (situaţia   o   regăsim   în   limba   arbăreşilor   din   Italia,   a  
arnăuţilor  din  Grecia,  deci  mult  înainte  de  sec.  XIV  (Demiraj,  1994).  
 
În   greacă,   G   ca   înlocuitor   al   D   (compl.   indirect)   este   atestat   încă   din  
sec.  I  î.e.n.  la  pronumele  personale.  Dispariţia  formelor  de  D  din  limba  
vie  se  observă  în  texte  scrise  din  sec.  VI-­‐XI  (s-­‐a  păstrat  până  azi  doar  
formula    „Slavă  Domnului!”:  δοξα  τω  θεω.  Sincretismul  G-­‐D  se  explică  
în   greacă   prin   apropierea   dintre   ideea   de   atribuţie   şi   posesie  
(atribuirea   a   ceva   cuiva   înseamnă   a   face   ca   acel   ceva   să   devină   al  
cuiva).  
 
Această   unificare   G-­‐D   are   loc   în   toate   dialectele   limbii   române  
(fenomenul   se   observă   încă   în   latina   populară).   Atestat   în   scris   în  
română  în  sec.  XVI.  
D   domină   asupra   G   şi   acest   lucru   se   manifestă   şi   în   folosirea  
prepoziţiei   a,   ad   în   dacoromână   şi   aromână   pentru   exprimarea  
relaţiilor   genitivale:   drom.   a   lupului,   a   nopţilor;   arom.   a   lupluí,   a  
nopţîlor.   Spre   deosebire   de   situaţia   din   celelalte   limbi   romanice   unde  
de  s-­‐a  specializat  pentru  exprimarea  G,  în  română  construcţiile  cu  de  
nu   sunt   echivalente   cu   G,   doar   atunci   când   exprimă   partitivitate:  
drom.  la  margine  de  codru  (la  marginea  pădurii);  arom.  uşa  di  călivă  
(uşa   colibei).   Dezvoltarea   D   pentru   a   exprima   posesie   (neobişnuit  
pentru   lb.   romanice),   se   explică   prin   contactul   cu   limba   slavilor.   În  
slava  veche  (dialectul  bulgaro-­‐macedonean)  se  încetăţenise  (atestată  
în   scris)   construcţia   Dativului   posesiv   la   categoria   numelui:   v.sl.  
vús7mъ   rabъ   =   lat.   omnibus   servus   (robul   tuturor).   În   acelaşi   timp  
folosirea   lui   ad   după   verba   declarandi   în   latina   populară   de   sec.   IV,  
iar  după  sec.  VII  şi  în  construcţii  cu  valoare  de  G,  este  o  manifestare  a  
sincretismului   G-­‐D   în   latina   balcanică.   Ceea   ce   îi   determină   pe   unii  
lingvişti   să   susţină   că   unificarea   G-­‐D   în   limba   română   este   un  
fenomen  romanic  (Sandfeld  e  de  părere  că  fenomenul  în  română  nu  
e  nevoie  să  fie  explicat  ca  fiind  de  origine  balcanică.)  
 
Şi  în  bulgară  apare  devreme  D  cu  funcţie  posesivă  (din  sec.  X  tot  mai  
des).  Textele  mediobulgare  sunt  o  mărturie  a  exprimării  posesiei  cu  
ajutorul  D  posesiv  (K.Mircev,  1978).  Ca  şi  în  cazul  limbii  greceşti,  şi  
în   bulgară   cele   mai   timpurii   mărturii   ale   sincretismului   G-­‐D   apar   la  

  36  
pronumele   personale   (încă   din   slava   veche   formele   de   D   ale  
pron.pers.  exprimă  posesie).  
Am   putea   afirma   că   dubla   utilizare   a   pron.pers.   de   G   (posesie   şi  
atribuţie)  în  limba  greacă  ca  şi  D  din  bulgara  veche  cu  dublă  funcţie,  
de   a   introduce   compl.   indirect   şi   de   posesie   (otvrъzi oxi rabu
tvoemu),   contribuie   la   sincretismul   G-­‐D.   Dominarea   D   asupra   G   în  
bulgară  s-­‐a  reflectat  în  concurenţa  dintre  prepoziţiile  на  şi  от  pentru  
exprimarea  posesiei.  Prepoziţia  на  a  avut  câştig  de  cauză,  iar  от  s-­‐a  
specializat   pentru   a   exprima   relaţii   partitive.   În   aceeaşi   situaţie   se  
află  prepoziţiile  a  şi  de  din  română.  
 
Stadiul   actual   al   contopirii   genitivului   cu   dativul   în   bulgară,  
română,   albaneză,   greacă   nu   este   deloc   identic,   cum   se   consideră  
îndeobşte,   deoarece   albaneza   şi   româna   posedă   câteva   posibilităţi  
dezvoltate   ulterior   de   a   deosebi   cele   două   cazuri,   fenomen  
necunoscut   în   bulgară.   Totuşi   e   probabil   ca   stadiul   din   bulgară   cu  
contopirea  totală  a  G  şi  D  a  fost  reliefat  şi  în  albaneză  sau  română  în  
mod  mai  clar  anterior,  pentru  că  mijloacele  secundare  de  diferenţiere  
a   celor   două   cazuri   s-­‐au   dezvoltat   în   albaneză   din   articol,   iar   în  
română   de   la   o   prepoziţie   care   a   devenit   articol   (genitival).   Aceste  
mijloace   analitice   ar   trebui   să   fie   de   dată   mai   recentă   (Steinke,  
Vraciu).  
Dacă   urmărim   procesul   de   contopire   a   G   cu   D   în   istoria   fiecărei  
limbi   balcanice,   luată   separat,   am   avea   argumente   să   susţinem  
procesul   ca   fiind   rezultatul   unei   evoluţii   de   sine   stătătoare.   Şi   totuşi  
nu   poate   fi   ignorat   faptul   că   în   patru   limbi   vecine   se   înregistrează  
această  uniformitate,  limbi  între  care  există  şi  alte  asemănări  la  nivel  
sintactic.    
Apariţia   G-­‐Dativului   balcanic   arată   că   în   procesul   de   bilingvism  
se  accentuează  tendinţele  comune  din  dezvoltarea  internă  a  fiecărei  
limbi  balcanice,  luată  separat  (Asenova).  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  37  
  
SISTEMELE  FONOLOGICE  ALE  LIMBILOR  BALCANICE.  
VOCALISM.  CONSONANTISM.  
Trăsături  comune,  evoluţii  similare  
 
 
Examinarea  sistemului  fonologic  al  limbilor  balcanice  a  avansat  
relativ   mult   pe   parcursul   secolului   al   XX-­‐lea.   Primelor   lucrări  
importante   ale   lui   Havranek   (1933)   şi   M.   Malecki  (1933,   1935)   li   s-­‐
au   adăugat   în   anii   ’60   –’70   studii   cuprinzătoare   semnate   de   E.  
Petrovici,   Al.   Rosetti,   R.G.Piotrovskj,   O.S.   Širokov,   P.   Ivić,   Vl.  
Gheorghiev,   St.   Stoikov,   Lunt,   Demiraj,   precum   şi   atlasele  
dialectale   român   şi   bulgar,   numeroasele   monografii   pentru   dialectele  
tuturor  limbilor  balcanice.  
Cercetările  în  domeniu  urmează  trei  direcţii:  1)  descrierea  cât  
mai  exactă  şi  completă  a  concordanţelor,  dar  şi  a  deosebirilor  dintre  
sistemele  fonologice  ale  limbilor  din  ULB;  2)  studierea  proceselor  de  
unificare   în   evoluţia   sistemelor   fonologice   ale   limbilor   ULB;   3)  
interpretarea  faptelor  şi  la  nivel  dialectal.    
Una  din  concluziile  care  se  desprind  este  că  limbile  balcanice  se  
caracterizează   printr-­‐o   bază   articulatorie   foarte   asemănătoare,  
aproape  identică  (Gheorghiev,  1968).  
 
Sistemul  vocalic  
Pentru  comparaţie:  
Greaca   (Macedonean Bulgara   Româna   Albaneza  
a)  
ι              ου   и                                    у   и                          у   i                  î                u   i                y              u  
ε                            ο   е                                    о   е            ъ          о   e                ă                o   e              ë                o  
                 α                      а                    a                      a                    a  
 
Cele   mai   simple   sisteme   vocalice   se   găsesc   în   greacă   şi   macedoneană,  
cu   numai   5   foneme,   urmează   bulgara   cu   6   şi,   în   fine,   româna   şi  
albaneza   (limba   unificată   de   azi)   cu   câte   7   foneme   vocalice.  
Grafemele  î  şi  y  reprezintă  diferite  foneme  vocalice  din  seria  medială,  
deoarece  vocala  românească  e  nerotunjită,  în  timp  ce  cea  albaneză  e  
rotunjită.  Vocalele  ă,  ë  şi  ъ  sunt  considerate  de  mai  mulţi  cercetători  
identice,  fiind  încadrate  la  balcanisme.  
Limbile  balcanice  actuale  posedă  sisteme  vocalice  identice  
la   bază,   ce   se   caracterizează   prin   accent   dinamic,   prin   absenţa  
cantităţii  vocalice,  a  nazalităţii  şi  a  gradului  de  deschidere.  

  38  
Ghega   are   un   sistem   vocalic   mult   mai   complicat   cu   corelaţia   de  
cantitate   şi   nazalitate.   Sârba,   croata,   maghiara   şi   turca   (ca   limbi  
nemijlocit   învecinate)   manifestă   deosebiri   în   comparaţie   cu   limbile  
balcanice.  Sistemele  lor  sunt  mai  bogate  şi  se  remarcă  prin  corelaţie  
de  cantitate  şi  armonie  vocalică.  
 
Unii   specialişti   propun   următoarea   schemă   a   unui   sistem   vocalic  
general  balcanic:          i                      y                    u  
                                                                                     e          ъ          o  
                                                                                                   a  
 
sau  în  varianta  bulgară  şi  română:            i                                                    u  
                                                                                                                                                         e                          o  
                                                                                                                                                                       ъ  
                                                                                                                                                                         a  
 
Tendinţa  comună  în  evoluţia  sistemelor  vocalice  este  de  apropiere  a  
lor.   Un   sistem   simplu   găsim   în   greacă,   macedoneană   şi   dialectele  
bulgăreşti  de  sud-­‐vest.  
Din   punct   de   vedere   istoric,   limbile   balcanice   se   deosebesc  
mult  de  cele  premergătoare  lor  –  latina,  greaca  veche,  slava  comună,  
care   posedau   toate   o   corelaţie   de   cantitate,   iar   protoslava   chiar  
vocale   nazale.   (Despre   treptele   premergătoare   ale   albanezei   se   pot  
face   numai   presupuneri,   deoarece   lipsesc   atestările  
corespunzătoare).  Este  evident  că  evoluţia  sistemului  vocalic  a  luat  în  
limbile   balcanice   o   direcţie   asemănătoare,   ceea   ce   a   dus   la   o  
simplificare  a  lui.    
 
Evoluţia   a   mers   întâmplător   paralel   sau   există   aici   raporturi  
interlingvistice?  
Presupunerea  că  au  existat  astfel  de  raporturi  nu  e  neapărat  greşită  
dacă  luăm  în  considerare  vecinătatea  limbilor  şi  varietatea  punctelor  
lor   de   plecare.   S-­‐ar   putea   să   fie   şi   un   efect   al   substratului   trac,   cel  
puţin  pentru  vocala  ă  (Poghirc,  1961).  
-­‐   În   bulgară,   română   şi   albaneză   (şi   în   dialectele   greceşti   de   nord   în  
împrumuturile   din   turcă   –   o   vocală   asemănătoare   posedă   şi   limba  
turca)   există   o   vocală   centrală   ъ/ă/ë.   S-­‐au   formulat   diverse   opinii  
despre   originea   ei.   Încă   din   sec.   XIX,   Fr.   Miklosich   o   considera   o  
moştenire   a   substratului   (comp.   Rosetti).   Emil   Petrovici,   însă,   nu  
considera   că   e   vorba   de   o   trăsătură   general   balcanică   în   acest   caz,  
alăturându-­‐se,   mai   degrabă,   părerii   lui   Densusianu,   conform   căruia  
aici   este   vorba   de   o   evoluţie   spontană   independentă.   În   română   ă  

  39  
provine   atât   din   lat.   a,   e,   o   în   anumite   condiţii   fonetice,   cât   şi   din  
vocalele   neaccentuate   Ъ,   Ь   (ierul   mare   Ъ   şi   ierul   mic   Ь)   în  
împrumuturile   vechi   slave:   văzduh<   vúçduhú   ,   păstrăv<pьstrú.   La  
rândul   său,   în   anumite   situaţii   ă   a   trecut   la   î.   Vocala   ă   e   mult   mai  
veche   decât   î:   în   sec.   XVI   trecerea   ă>î   nu   se   realizase   încă,   iar   în  
aromână   şi   în   unele   dialecte   daco-­‐române   există   doar   ă   (Rosetti,  
1985).   Gr.   Brâncuş   (1973),   referindu-­‐se   la   destinul   diferit   al  
sunetului   ă/ë   în   română   şi   albaneză,   afirma   că   albanezul   ë     este  
destul   de   vechi   în   limbă,   moştenit   din   acea   limbă   balcanică,   al   cărei  
continuator   e   albaneză,   în   timp   ce   rom.   ă   este   împrumutat   de  
populaţia   autohtonă   din   latina   populară.   Alţii   susţin   originea   de  
substrat   a   vocalei   ă,   argumentând   cu   alternanţa   a/e   în   transcrierea  
numelor   trace   şi   ilire,   ceea   ce   poate   fi   explicat   prin   existenţa   unor  
fenomene   identice   în   limbile   balcanice   contemporane   (Poghirc).   Ъ  
din   bulgară   este   un   fonem   stabil,   originea   sa   nu   se   explică   prin  
reducţia   vocalei   neaccentuate   a,   în   timp   ce   în   română   şi   albaneză  
sunetul   apare   ca   rezultat   al   reducţiei   lui   a   sau   ca   înlocuitor   al   altor  
sunete,   neexcluzându-­‐se,   însă,   o   eventuală   influenţă   de   substrat   în  
aceste  două  limbi.    
 
Fenomene  asemănătoare  în  sistemele  vocalice    
ale  limbilor  din  ULB  
 
-­‐  Reducerea  (îngustarea)  vocalelor  neaccentuate  a,  o,  e,  care  trec  spre  
vocalele  mai  înalte  ъ/ă  ,  y,  i:    a  Žă/  ъ;  o  Žu;  e  Ži  
Distingem   două   feluri   de   reducţie:   istorică   şi   actuală   (activă).  
Caracterul   istoric   este   specific   reducţiei   vocalice   în   română   şi  
albaneză  în  raport  cu  prototipurile  latine:  
lat.   parens   >   rom.   părinte,   alb.   përint;   lat.   laudare   >   rom.   lăuda,   alb.  
lëvdoj;   lat.   camisia   >   rom.   cămaşă,   alb.   këmishë;   lat.   iuramentum   >  
rom.  jurământ;  lat.  venenosus  >  rom.  veninos.  
Reducţia   contemporană   apare   în   limbile   balcanice   în   grade   diferite   şi  
cu   o   consecvenţă   diferită.   Uneori   reducerea   poate   fi   extremă,   cu  
neutralizarea   opoziţiilor   corelative   care   duce   la   dispariţia   (elizia)  
vocalei.  
 
1. În   albaneză   reducţia   se   manifestă   prin   dispariţia   lui   ë  
neaccentuat  în  graiurile  din  nord  şi,  în  anumite  cazuri,  şi  în  cele  
de  sud  învecinate:  furk   <   furkë,   m   rrug   <   më   rrugë.  În  dialectele  
din   centrul   Albaniei   u   neaccentuat   se   reduce   la   zero:   flùtra   <  
flutura.  

  40  
 2. În   bulgară   reducţia   are   loc   cu   consecvenţă,   în   toate   cele   trei  
perechi   corelative:   a   >   ъ;   e   >   и;   o   >   y   –   зимътъ   <   зимата;  
гулям   <   голям;   бугат   <   богат;   пител   <   петел;   шигувит   <  
шеговит.    
În   graiurile   de   est   reducţia   este   mai   puternică,   iar   în   cele   de   vest  –  
sensibil   mai   slabă.   La   nivelul   limbii   bulgare   literare   se   acceptă   doar  
reducţia  lui  a  la  ъ.  
-­‐  Еlizia  vocalelor  neaccentuate  se  întâlneşte  în  numeroase  dialecte  
bulgăreşti  (inclusiv  în  dialectul  bulgarilor  din  Banat,  al  dialectelor  
din  zona  Vardarului  de  jos):  дунси  <  донеси;  селту  <  селото.  
3.   Pentru   dialectele   greceşti   de   nord   (Epir,   Tesalia,   Macedonia,  
Atika,  ins.  Lesbos  şi  altele)  este  valabilă  atât  reducţia  lui  o  >  y,  e  >  
i  ,  cât  şi  elizia  vocalelor  neaccentuate:  λεου  <  λεω,  δεν’τι  <  δενεται,  
λουζιτι  <  λουζεται.  
Nu  este  clarificată  problema  reducerii  lui  a,  se  presupune  pe  baza  
reducerii   lui   e   şi   o   că   ar   trebui   să   existe   şi   reducerea   lui   a.   La  
karakacenii   din   Karlovo   ea   există,   dar   poate   fi,   mai   degrabă,   sub  
presiunea  limbii  bulgare.    
4.  În  dialectele  româneşti  cel  mai  bine  este  reprezentată  reducţia  
vocalei   neaccentuate   e   (e   singura   reducţie   în   graiurile   de   nord   şi  
în   unele   muntene).   În   celelalte   subdialecte   dacoromâne   şi   în  
aromână   sunt   înregistrate   şi   reducţiile   lui   o   >   u   şi   a   >   ă:   carni  <  
carne,   fetili   <   fetele,   zilili   <   zilele;   uriez   <   orez   (Banat),   muraru   <  
morar  (arom.);  cătăramă  <  cataramă  (Banat).  
 
Câteva  concluzii  
1. În   ciuda   diferenţelor   de   detaliu   într-­‐un   areal   central   destul   de  
extins,   care   include   bulgara,   macedoneana,   greaca   de   nord   şi  
româna,  reducţia  se  manifestă  ca  lege  fonetică  activă  (actuală)  
la  nivel  dialectal.  
2. Se  conturează  două  zone  de  asemănare  tipologică:  
I. româno-­‐albaneză,   caracterizată   printr-­‐o   reducţie   istorică  
(fixată,   rezultativă)   în   raport   cu   latina   şi   printr-­‐o   slabă  
reducţie   actuală   (în   albaneză   –   doar   elizie   a   vocalelor  
neaccentuate;  în  română  –  doar  îngustare  în  pronunţare);  
II. bulgaro/macedoneano-­‐greacă,   caracterizată   prin   reducţie  
deplină,   căderea   vocalelor   neaccentuate   în   dialectele  
bulgăreşti   de   est   şi   în   cele   greceşti   de   nord   şi   prin   absenţa  
reducţiei  istorice  (stabilizată).    
Vladimir   Gheorghiev   (1977)   a   găsit   atestări   cu   reducţia   vocalelor  
neaccentuate  în  tracă.  Faptul   că   fenomenul   nu   este   propriu   latinei  
populare,  limbii  vechi  greceşti  şi  limbii  slave  vechi,  îl  determină  pe  

  41  
 lingvistul   bulgar   să   considere   apariţia   reducţiei   sub   influenţa  
substratului,  mai  exact  a  modului  în  care  pronunţau  tracii  şi  dacii  
bulgarizaţi,   românizaţi,   grecizaţi   din   Moesia   (aceeaşi   părere,  
Poghirc,  1979).  
Faptul   că   reducţia   vocalelor   neaccentuate   este   atestată   în  
dialectele   greceşti   din   sudul   Italiei   (nu   conţin   turcisme,   iar  
împrumuturile   din   dialectele   italiene   locale   pătrund   aprox.   între  
XII-­‐XIV),   dar   lipseşte   în   cuvintele   greceşti   împrumutate   de  
aromânii   din   Macedonia   şi   Epir   (stabiliţi   acolo   între   sec.   VIII-­‐X)  
înseamnă  că  trecerea  lui  e  şi  o  neaccentuate  în  i  şi  u  datează  din  
sec.  XI,  iar  elizia  celor  din  urmă  din  sec.  XIII  (Andriotis,  1933).  
 
Trăsături   fonetice   comune   a   două   sau   trei   limbi   din   ULB,   ca  
urmare  a  contactelor  directe  locale:  
1.   Trecerea   lui   ’a(ea)   la   e   în   dialectele   bulgăreşti   este   şi   în  
română  (’a  <  ý sau  8),  de  fapt  alternanţa  lui  я  în  bulgară  şi   ea  în  
română   sub   accent   şi   înaintea   unei   silabe   ce   conţine   o   vocală  
posterioară   cu   e   înaintea   unei   silabe   ce   conţine   o   vocală  
anterioară  sau  nu  este  accentuată:  
Bulg.  вяра  –  верен,  бял  –  бели,  грях  –  грешен  -­‐  грехове  
Rom.   seară   –   seri   –   înserat;   iarnă   –   ierni   –   iernatic,   ţeapă   –   ţepi   -­‐  
Ţepeş  
Rosetti   este   de   părere   că   româna   a   luat   diftongul   ea   prin  
împrumuturile  bulgăreşti  vechi  ce  conţineau  ý (deal,  leac,  smead)  şi  
l-­‐a   adaptat   sistemului   fonologic   propriu.   Este   posibil   ca   în   română  
acest  ea/e,  iniţial  sub  influenţă  bulgară  veche,  să  se  fi  extins  şi  asupra  
cuvintelor  vechi  de  origine  latină.  
 
3. Iotarea   în   bulgară   şi   în   daco-­‐română.   Iotarea   lui   e   iniţial   e  
specifică  limbilor  slave  şi  apare  în  română  sub  influenţă  slavă:  
el   [iel],   eu   [ieu]   (Rosetti,   1964).   Fenomenul   se   observă   şi   în  
găgăuză  şi  în  dialectele  turceşti  din  Balcani.  
 
4.   Proteza   lui   a   în   aromână   şi   greacă.   Trăsătură   de   bază   ce  
diferenţiază   aromâna   de   celelalte   dialecte   româneşti   o   reprezintă  
proteza  lui  a  înainte  de  consoane  (mai  ales  înaintea  lui  r  şi  l),  dar  şi  
înaintea   vocalelor:  arâu  (rom.  râu  din  lat.  rivas),  aungu  (rom.  ung).   Th.  
Capidan   consideră   că   fenomenul   a   apărut   în   aromână   sub   inflenţă  
greacă,   unde   e   cunoscută   în   dialectele   de   nord,   dar   nu   atât   de  
frecventă   ca   în   arom.   (Sandfeld).   Cazuri   izolate   de   proteza   lui   a   se  
găsesc   şi   în   Odiseea.   Găsindu-­‐se   mai   ales   la   cuvinte   de   origine  
pregreacă,   se   consideră   că   ar   fi   împrumutată   din   pelasgă   (Carnoy).  

  42  
Papahagi   opinează   că   proteza   lui   a   din   aromână   ar   putea   avea  
origine   romanică   (apare   sporadic   şi   în   sardă,   italiană,   franceză).   M.  
Caragiu   Marioţeanu   consideră   că   proteza   lui   a   îşi   găseşte   ο  
explicaţie   fonologică   în   plan   sincronic  –   ca   o   „concretizare”   a   valorii  
vocalice  a  fonemului  r.    
 
 
Sistemul  consonantic  
 
Inventarele  consonantice  ale  limbilor  balcanice  pot  servi  ca  punct  de  
plecare.  
Pentru   albaneză,   Demiraj   vorbeşte   de   29   consoane   (p,   b,   c,     ç,   d,   dh,   f,  
g,  gj,  h,  k,  l,  ll,  n,  nj,  p,  q,  r,  rr,  s,  sh,  t,  th,  v,  x,  xh,  z,  zh).  
 
Pentru  bulgară  se  specifică  39  de  foneme  consoană  (б,  'б,  в,  'в,  г,  'г,  д,  
'д,  ж,  дж,  з,  'з,  дз,  к,  'к,  п,  'п,  с,  'с,  т,  'т,  ф,  'ф,  х,  'х,  ц,  'ц,  ч,  ш,  л,  'л,  м,  'м,  
н,  'н,  р,  'р,  й).  
 
Pentru  macedoneană  sunt  admise  26  de  foneme  consonantice  (Lunt,  
Koneski):  б,  в,  г,  'г,  д,  ж,  з,  к,  'к,  л,  љ,  м,  н,  њ,  п,  р,  с,  т,  ф,  ш,  х,  ц,  ч,  ђ,  ћ,  
ј.  
Pentru   greacă,   Triandaphyllidis   şi   Mirabel   enumeră   20   de   foneme  
consonantice:   π,   μπ,   φ,   β,   μ,   τ,   θ,   ντ,   δ,   τσ,   τξ,   σ,   ξ,   κ,   γκ,   χ,   γ,   ν,   λ,   ρ  
(variază,  după  alţii  sunt  17).  
 
Pentru  română,  E.  Vasiuliu  citează  20  foneme  consoană:  p,  b,  m,  f,  v,  t,  
d,  n,  s,  z,  ć,  g,  ʃ, ʒ, k,  g,  h,  l,  r  (unii  adaugă  şi  k’,  g’).  
Volumul  inventarelor  arată  deosebiri  relativ  mari.      
 
Consonantismul   în   limbile   balcanice   formează   corelaţii  
simetrice   (B.   Simenonov):   Consoane   explozive/neexplozive   –  
consoane  dure/moi,  consoane  sonore/surde.  
Asemănările   din   sistemele   consonantice   sunt   numeroase   la  
nivelul   dialectelor   şi   a   formelor   popular-­‐colocviale   ale   limbilor  
balcanice.   Identitate   tipologică   se   realizează   între   consonantismul  
românei  şi  bulgarei,  la  care  se  adaugă  corelaţia  dur/moale  (Petrovici  
vede   instalarea   corelaţiilor   palatale   din   română   ca   pe   o   influenţă  
slavă).  
Se   remarcă   o   tendinţă   de   apropiere   între   sistemele  
consonantice   ale   limbilor   balcanice.   Apariţia   târzie   a   lui   b   în  
greacă,   a   fonemei   f   din   bulgară   se   datorează   interferenţelor   dintre  
cele  două  limbi.  Consoana  h,  dispărută  în  latină,  e  bine  reprezentată  

  43  
în   toate   dialectele   româneşti.   Rosetti   consideră   că   acest   lucru   se  
datorează  împrumuturilor  din  slavă  ce  conţin  h.  Alţii  sunt  de  părere  
că   s-­‐a   menţinut   datorită   substratului,   căci   se   întâlneşte   în   unele  
cuvinte   comune   românei   şi   albanezei   şi   trece   prin   evoluţii   paralele   în  
ambele   limbi,   totuşi   influenţa   slavă   fie   în   apariţia,   fie   în   menţinerea  
lui   h,   nu   poate   fi   ignorată.   Apariţia   în   dialectele   greceşti   de   nord  
(Macedonia   de   vest,   Epir,   Tesalia,   Pelopones,   Ciclade,   Creta,   Cipru,  
Rhodos)   şi   în   cele   de   sud-­‐est   a   prepalatalelor   š,   č,   ž,   dž,     e,   de  
asemenea,   un   proces   de   apropiere   între   sistemele   consonantice   ale  
limbilor   balcanice.   Seria   dentalelor   e   completă   în   greacă   şi   albaneză  
d-­‐t-­‐dh-­‐th.  
 
 
Fenomene  asemănătoare  în  sistemul  consonantic    
al  limbilor  din  ULB  
 
1. Rotacismul   se   manifestă   în   română,   albaneză   şi,   într-­‐un   anumit  
sens,  în  greacă.  El  nu  are  un  caracter  unitar.    
Pentru   albaneză   e   caracteristică   trecerea   lui   n   la   r   în   poziţie  
intervocalică.  Acesta  e  indicatorul  principal  de  separare  a  dialectelor  
albaneze:  în  cele  din  nord  se  păstrează  n  intervocalic,  iar  în  cele  din  
sud  n>r  :  gheg.  vena  >  tosc.  vera.  Alternanţa  n>r  are  vechime  în  limbă  
–   realizată   înainte   de   sec.   VII-­‐VIII.   Fenomenul   a   afectat   şi  
împrumuturile   vechi   greceşti   şi   latineşti.   Doar   cele   mai   vechi  
împrumuturi   din   mediogreacă,   neogreacă   sau   slavă   suportă   acest  
tratament.  La  împrumuturile  din  turcă,  de  exemplu,    nu  a  avut  loc.  
Trecerea   lui   n   intervocalic   la   r   este   atestată   şi   în   dialectele  
limbii   române  :   mâră   <mână,   spure   <   spune,   istrrom.   bire   <bine,   cire  
<cine..  
Se   consideră   că   fenomenul   poate   avea   origine   comună   în  
română  şi  albaneză    din  substrat  sau  s-­‐a  putut  dezvolta  independent  
în  fiecare  limbă  în  parte.  
În   română   rotacismul   intervine   şi   în   transformarea   lui   l    
intevocalic  latin  în  r  :  lat.  sol  >  rom.  soare,  gelu  >  ger,  populus  >  popor.  
În   greacă   se   observă   alternanţa   l/r,   care   în   limba  
contemporană   e   explicată   drept   disimilare  :   γρηγορα   >   γληγορα.  
Fenomenul  nu  e  unitar.  
Încă   din   sec.   XIX   Miklosich   a   emis   opinia   că   rotacismul   se  
datorează   substratului,   acelaşi   fenomen   se   observă   la   antroponime  
trace  :  Δωλον,  Dolo,  Dolus  >  Doris.  
Poate   exista   şi   o   explicaţie   cu   caracter   fonologic,   pe   seama  
apropierii   în   pronunţie   a   celor   două   sunete  :   r   (vibraţie)/   l  

  44  
(lateralitate)   care   poate   fi   nerelevant,   r   şi  l   pot   fi   considerate   alofone  
ale  aceluiaşi  fonem.  
 
Sonorizarea   lui   p,   t,   k   după   consoană   nazală.   Fenomenul   e  
foarte   vechi.   Trecerea   mp>mb,   nk>   ng,   nt>   nd   e   caracteristică   şi  
pentru  limba  tracă.  Aceste  grupuri  consonantice  sunt  înregistrate  în  
albaneză,  aromână,  greacă.  Cel  mai  bine  reprezentate  în  albaneză,  în  
interiorul,  la  începutul  sau  sfârşitul  cuvîntului  :  këngë,   mbret,   mbleth,  
vënd.  
În   graiurile   de   nord   grupul   se   simplifică,   rămânând   consoana  
nazală  :  mb  >m  lung  >m  ;  nd  >n  lung>  n  
În   aromână   grupurile   mb,   nd,   ng   apar   în   loc   de   b,   d,   g  :  
mbleara  din  lat.  mulier-­‐is,  ndzămare  <  ζεμα.  Aceeaşi  alternanţă  e  şi  în  
greacă,   inclusiv   în   greaca   veche   şi   în   dialectele   greceşti   de   nord.  
Poghirc   consideră   că   aceste   alternanţe   au   la   bază   altele   mai   vechi  
m/mb/b,   atestate   încă   în   daco-­‐moesiană   şi   deci   au   un   caracter   de  
substrat.  
 
Alte   trăsături   comune   –   accentul   dinamic   liber,   intonaţia   cu   final  
ascendent.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  45  
  
BALCANISME  MORFOLOGICE  
 
 
Nucleul  structurii  unei  limbi  îl  reprezintă  morfosintaxa;  la  acest  
nivel   identitățile   tipologice   între   limbile   balcanice   sunt   o   dovadă   a  
simbiozei  îndelungate  și  durabile  dintre  ele.  
 
Tendința  spre  analitism  în  evoluția  sistemelor  nominale  este  
comună   multor   limbi   indoeuropene.   În   cazul   limbilor   balcanice  
trecerea   de   la   sintetism   la   analitism   se   confirmă   în   evoluții   paralele  
(sincretismul   dintre   G   și   D,   reduplicarea   complementului,  
neutralizarea   opoziției   stare/acțiune   etc.),   care   creează   unicitatea  
analitismului  balcanic.  
Limba   bulgară   și   macedoneana   prezintă   un   analitism   deplin   al  
sistemului  nominal.  
Celelalte  nu  se  pot  numi  limbi  analitice,  dar  nici  sintetice.  
În   greacă   la   declinarea   în   –o   a   masculinelor   sunt   3   cazuri   (N,   G,  
Ac.),  la  feminine  și  neutre  -­‐    două  (N=Ac,  G).    
masc.  sg.  
N.  άνδρωπος    “om,  bărbat”  
G.  ανδρώπ-­‐ου  
Ac.  άνδρωπ-­‐ο  
 
masc.  pl.  
N.  άνδρωποι  
G.  ανδρώπ-­‐ων  
Ac.  ανδρώπ-­‐ους  
 
fem.,  n.,  sg.  
N=Ac  γυναιχα  “femeie”/  παιδί  “copil”  
G  γυναιχ-­‐ας/  παιδι-­‐ού  
 
fem.,  n.,  pl.  
N=Ac  γυναιχ-­‐ες/  παιδι-­‐ά  
G  γυναιχ-­‐ών/  παιδι-­‐ών  
 
În   română   și   albaneză   la   forma   articulată   a   numelor   numărul  
cazurilor  este  mai  mare  decât  la  forma  nearticulată.    
  În   lb.   română,   o   oponență   cazuală   redusă   întâlnim   la   forma  
nearticulată  a  substantivului  fem.  la  sg.  
N=Ac    casă  

  46  
G=D    case    
La  masc.  sg.  și  pl.  câte  o  formă:  
N=G=D=Ac  lup/lupi  
În   aromână,   la   toate   cazurile   sg.   este   casă,   la   toate   cazurile   pl.  
este  case  (M.  Caragiu-­‐Marioțeanu)  
La  formele  articulate  indiferent  de  gen  la  singular  și  plural  sunt  câte  
două  desinențe  cazuale:  
Sg.  N=Ac  casa/lupul/scaunul  
           G=D  casei/lupului/scaunului  
Pl.  N=Ac  casele/lupii/scaunele  
G=D  caselor/lupilor/scaunelor  
 
În   albaneză,   substantivele   nearticulate   din   cele   trei   tipuri   de  
declinare,  au  două  desinențe  cazuale  la  singular  și  trei  la  plural:  
Sg.  
N=Ac  mal  “munte”;  plak  “bătrân”;  lule  “floare”;  vajzë  
“fată”  
G=D=Abl.  mal-­‐i;  plak-­‐u;  lule-­‐je;  vaize  
Pl.  
N=Ac  mal-­‐e;  pleq;  vajze;  lule  
G=D  male-­‐ve;  pleq-­‐ve;  vajza-­‐ve;  lule-­‐ve  
Abl.  male-­‐sh;  pleq-­‐sh;  vajza-­‐sh;  lule-­‐sh  
Substantivele   articulate   de   la   toate   declinările   au   trei   desinențe  
cazuale  la  singular  și  două  la  plural:  
Sg.  
N  mal-­‐i;  plak-­‐u;  vajza;luleja  
G=D=Abl.  mal-­‐it;  plak-­‐ut;  vajz-­‐ës;  lule-­‐s  
Ac.  mal-­‐in;  plak-­‐un;  vajz-­‐ën;  lule-­‐n  
Pl.  
N=Ac  malit;  pleqte;  vajzat;  lulet  
G=D=Abl.  malevet;  pleqvet;  vajzavet;  lulevet    
 
Bulgara   și   macedoneană   –   limbi   analitice   –   au   dispărut   desinențele  
cazuale  
 N.      Жена/Жената  идва.  
 G.      Чантата  е  на  жената.  
 D.        Давам  чанта  на  жената.  
 Ac.    Виждам  жената.  Говоря  с  жената.  
Tranziția  de  la  sintetism  la  analitism  este  un  proces  care  începe  încă  
din  perioada  bulgară  veche  și  se  încheie  la  sfârșitul  mediobulgarei  (X-­‐
XIV;   evoluții   intense   sec.   XIII;   Dativul   cu   stabilitatea   cea   mai   mare   –  
rămășițe  în  bulgara  actuală).  

  47  
 • În   greacă   din   sec.   III   până   în   VIII   pe   întreg   teritoriul,   Ac   și   G  
concurează  pentru  înlocuirea  D.  În  sec.  IX-­‐X  se  conturează  două  
zone  dialectale:  în  nord,  nord-­‐est  (Tracia,  Constantinopol,  Pont  
etc)  D  e  înlocuit  cu  Ac.  
• în   restul   dialectelor   D   e   înlocuit   de   G.   Evoluția   cea   mai  
importantă   în   greaca   (XI-­‐XV)   –   toate   prepozițiile   se   construiesc  
cu  Ac.  
• Pentru   română,   evoluția   spre   analitism       se   poate   urmări   din  
latină   balcanică   (inscripții).   În   sec.   II   forme   de   N   apar   în   locul  
Abl.,  Ac,  se  observă  amestecul  D  și  G.  Pe  la  sfârșitul  sec.  XVI  în  
locul   G   se   ivește   construcția   cu   prep.   de+   N-­‐Ac   pentru  
exprimarea   posesiei,   construcții   cu   prep.   la+N-­‐Ac   pentru  
exprimarea  complementului  indirect.  
• Pentru   albaneză   evoluția   spre   analitism   la   categoria   numelui  
urmează  două  direcții  principale:  
1. Reducerea   și   reașezarea   tipurilor   de   declinări   la   singular   și  
unificarea   lor   la   plural,   prin   crearea   unei   teme   comune   de  
plural,  care  să  se  opună  temei  de  singular;  
2. Micșorarea  numărului  de  cazuri  și  reconstrucția  lor,  dispariția  
unor  desinențe  cazuale.    
Procesele   au   avut   loc   înainte   de   perioada   scrisă   a   limbii   albaneze  
(sec.  XVI),  totuși  cronologiile  sunt  relative.  
 
Începutul   analitismului   pentru   fiecare   dintre   limbile   balcanice  
se   află   în   epoci   diferite,   destul   de   îndepărtate   unele   de   altele.   Aceasta  
exclude  influența  directă  a  unei  limbi  asupra  alteia  în  acest  domeniu.    
Cu   toate   acestea,   mediul   balcanic   bi-­‐   și   multilingvistic   a   jucat   un   rol  
de   stimulent   pentru   dezvoltarea   acestui   proces   în   fiecare   dintre  
limbi.   De   ex.,   în   dispariția   destul   de   timpurie   a   locativului   și  
instrumentalului   din   bulgară   a   avut   însemnătate   faptul   că   aceste  
cazuri   lipseau   din   limba   populației   romano-­‐balcanice   și   a   celei  
grecești.  
Treptele   intermediare   spre   analitism   sunt   aceleași.   Cele   mai  
importante:  
- sincretismul  D  –  G  
- neutralizarea  opoziției  dintre  acțiune  și  stare.  
 
Cu   excepția   bulgarei   și   macedonenei,   româna,   albaneza,   greaca   nu  
manifestă  o  evidentă  trecere  spre  analitism.  
 
 

  48  
 Tendinţa  spre  analitism  din  limbile  balcanice  se  manifestă  şi  prin  
înlocuirea   formelor   sintetice   de   exprimare   a   gradelor   de  
comparaţie  la  adjective  cu  forme  analitice.    
În  această  privinţă,  trecerea  de  la  sintetism  la  analitism  a  avut  loc  în  
toate  limbile  balcanice.  
 
 
Albaneză   Bulgara/Maced.   Greacă   Română  
i  mirë   добър   καλος   bun  
më  i  mirë   по-­‐добър   πιο  καλος   mai  bun  
shumë/më  imirë   най-­‐добър   ο  πια  καλος   cel  mai  bun  
 
În   gr.   există   şi   comparaţia   sintetică   de   tip   vechi:   καλιτερος,   ο  
καλιτερος,  καλλιοτος  
 
În   latina   populară   se   înlocuiesc   gradele   de   comparaţie   afixale   şi  
supletive   cu   forme   analitice   din   adverbele   multum   şi   forte   pentru  
superlativ   şi   magis   pentru   comparativ.   Ultimul   a   dat   în   dacoromână  
mai:   mai   mic,   mai   frumoasă,   intensificat   în   aromână   cu   ca   <   quam   :  
cama  nicu,  cama  muşată.  
-­‐   În   ceea   ce   priveşte   superlativul,   limbile   balcanice   se   aseamănă   nu  
doar   prin   analitism,   dar   şi   prin   diversitatea   formelor   perifrastice  
pentru   exprimarea   lui,   cât   şi   prin   relativ   înceata   separare   a  
superlativului   de   comparativ   (nerealizată   deplin   în   unele   limbi).   În  
albaneză,   de   exemplu,   în   afara   adverbelor  shumë,   tepër,   superlativul  
se   exprimă   şi   cu   particula   më.   Între   comparativ   şi   superlativul   relativ  
cu   më     nu   există   o   deosebire   formală   –   ea   se   apreciază   după  
semantica  celui  de-­‐al  doilea  termen  al  construcţiei:  
Comp.   More   djalë   si   lulja/Më   i   bukur   nga   nusja.   (Mоре   момче   като  
цвете,  по-­‐хубаво  от  булката.)  
Sup.  Ai  ishte  më  trimi  nga  të  gjithë.  (Tой  бе  най-­‐смелият  от  всички.)  
Din  acest  punct  de  vedere,  situaţia  din  albaneza  ne  duce  cu  gândul  la  
cea   din   aromână,   ce   corespunde,   la   rândul   său,   cu   unele   expresii  
populare  din  dacoromână,  care  formal  conţin  un  comparativ,  dar  au  
valoare   de   superlativ   relativ:   El   este   mai   mare   peste   toţi.   În   româna  
contemporană   forma   literară   cel   mai   mare   este   rezultatul   unei  
prelucrări   pe   cale   cărturărească,   pe   când   forma   din   aromână   e   mai  
aproape  de  limba  populară,  familiară.  
În   greacă   situaţia   este   mai   complexă   din   cauza   coexistenţei  
gradelor  de  comparaţie  sintetice  cu  cele  analitice.  
 
 

  49  
 Comparativ                                                                                              Superlativ  
                                                                                                                   relativ                                            absolut    
φηλος  -­‐    πιο  φηλος=                                                          ο  φηλοτερος  =                            φηλοτατος  
           =φηλοτεος                                                                                      =ο  πιο  φηλος  
 
În   multe   dialecte   se   folosesc   forme   analitice,   perifrastice  
gramaticalizate.   Adverbul   αχομα   „încă”   a   devenit   particulă   de  
comparativ   (dialecte   gr.   din   Asia   Mică,   Tracia),   iar   în   altele   (Epir,  
Pont,   Capadocia)   particulă   de   superlativ.   Sandfeld,   Thumb,  
Danguitsis  văd  aici  o  influenţă  a  limbii  turce  (calchiere  după  benden  
daha).   Aceleaşi   funcţii   ca   αχομα   le   are   şi   particula-­‐pronume   αλλο:  
αλλο   χαλος   (dialecte   pontice,   nordpontice   –   la   comparativ,   la  
caracacenii  din  Bulgaria  –  la  superlativ).  
  Cu  toate  că  în  bulgara  veche  nu  exista  superlativ  (se  exprima  ca  
comparativul  sau  descriptiv),  în  bulgara  contemporană  paradigma  e  
completă   şi   limpede:   comparativul   cu   particula   по-­‐,   superlativul   cu  
particula  най-­‐  ,  adăugate  la  forma  pozitivă  a  adjectivului/adverbului:  
по-­‐весел,  най-­‐весел.  
Toate   variantele   analitice   de   exprimare   a   gradelor   de  
comparaţie   în   limbile   balcanice,   inclusiv   cele   perifrastice,   pot   fi  
reduse  la  o  invariantă  comună:  
 
gradant=particulă,   adverb   specializat   +   forma   pozitivă   a  
adjectivului  sau  adverbului.  
 
Exprimarea   superlativului   prin   perifrază   se   întâlneşte   şi   în   alte  
limbi.   În   limbile   balcanice,   în   această   privinţă,   putem   face   anumite  
paralele.  
-­‐   Albaneza,   greaca   şi   româna   formează   superlativul   absolut   cu  
ajutorul  adverbului  „mult”:  
Doli  një  vapor  nga  deti/Shumë  i  math  seç’ish  i  skreti  (Ieşi  din  mare  
un  vapor,  ah,  foarte  mare  era  blestematul”  (cântec  pop.);    
πιχρα  πολυ  μεγαλη  (folc.)  „cea  mai  mare  amăreală”  
„Mult  bogat  ai  fost  odată,  mult  rămas-­‐ai  tu  sărac  (Eminescu)  
 
Alte   paralele   interesante   în   exprimarea   superlativului   expresiv-­‐
afectiv:    
-­‐  Construcţie  fără  intensificator  proclitic,  iar  al  doilea  termen  exprimă  
cantitate,   mulţime   –   pentru   superlativ;   iar   pentru   comparativ   se  
foloseşte  prep.  de,  din/от/απο.  
Bg.  text  din  sec.  XVI  w vьs7hъă (cel  mai  urât  dintre  toţi)  
Şi  era  una  la  părinţi/Şi  mândră-­‐n  toate  cele  (Eminescu)  

  50  
Dial.  gr.  nordpontice:  ασόλος  (=αφ’όλων  <  „dintre  toţi”)  χαλός  
 
 -­‐   Intensificarea   calităţii   prin   repetare   adjectivului   (valabil   şi   în   alte  
limbi)  pentru  exprimarea  superlativului  absolut:  
Şi   fă   focul   mare,   mare.../голям,   голям   огън;   μαυρα   μαυρα   „negre,  
negre“;  i  vogël,  i  vogël  „mic,  mic”.  
 
-­‐  Repetarea  numelui,  al  doilea  fiind  la  G  pl.,  e  considerat  un  ebraism  
(a  pătruns  şi  în  textul  biblic:   în  vecii  vecilor/  во  веки  веков/  in  saecula  
saeculorum;  vanitas  vanitatum=ματαιοτης  ματαιοτηως  
Figură   de   stil   des   întâlnită   în   folclorul   balcanic:   voinicul   vionicilor;  
bărbata   bărbatelor=   trim   mbi   trima:   хубавица   над  
хубавиците=frumoasa  frumoaselor=muşatlu  a  muşatlor  (arom).  
 
Gradele  de  comparaţie  analitice  în  limbile  balcanice  urmează  acelaşi  
model  sintactic:  
Gradant+  obiect  al  gradaţiei  (adjectiv,  adverb,  substantiv,  verb)  
+  legătură  (prepoziţie,  pronume  relativ,  conjuncţie)  
 
më  +  adjectiv  +  nga/se  
по  +  adjectiv  +  от            
πιό  +  adjectiv  +  από  
mai  +  adjectiv  +  ca  
Asta   dacă   se   compară   părţi   de   vorbire   din   categoria   numelui;   dacă   se  
compară   alte   părţi   de   vorbire   al   treilea   termen   este:   se   sa;  
отколкото;  παρα;  decât.  
Рила  е  по-­‐висока  от  Витоша  
По-­‐добре  в  ада  в  огън,  отколкото  б  Цариград  в  робство.  
Ea  este  mai  tânără  ca  mine.  
Mai  mândră  decât  orice  stea/  Iubita  mea,  iubita  mea.  (Eminescu)  
 
Paralelism  Româno-­‐Bulgar  
Modul   analitic   de   construcţie   a   gradelor   de   comparaţie   oferă  
posibilitatea   în   română   şi   bulgară   să   se   gradeze   nu   doar   adjective,  
adverbe  ci  şi  substantive,  verbe,  unele  pronume:  
mai  copil;  по  дете  
mai  altul  (Mi  s-­‐a  părut  mai  altul  decât  de  obicei);  по  друг  
по  обичам,  най  харесвам  
Fenomene   similare   în   dialectele   sârbocroate   din   Kosovo,   din  
Muntenegru:  
Побезобразан  си  од  сви.;  Најлепа  од  све  жене.  
нај  мајстор,  по  мајстор;  нај  мука  му  беше,  по  зна,  по  разуме.  

  51  
  
Articolul  hotărât  postpus  
 
 
       Albaneza  
                       masc.            fem.              n.                    Pl.  
N.                -­‐i,  -­‐u                -­‐a                      -­‐t(e)            -­‐i(e)  
G./D.      -­‐t                          -­‐s(ë)            -­‐t(e)          -­‐t  
A.                  -­‐n(ë)            -­‐n(e)            -­‐t(e)            -­‐t(e)  
Abl.            -­‐t                        -­‐s(e)              -­‐t                      -­‐t  
 
         Bulgara  
                       masc.                fem.              n.                      Pl.  
N.                -­‐ъ(т)                -­‐тa                    -­‐то                -­‐те  
–                            –                        –                        –                      –  
A.                  -­‐а(я)                  –                          –                    –  
–                              –                      –                          –                    –  
 
         Macedoneana  
     masc.            fem.                    n.                    Pl.  
                       -­‐от                      -­‐та                    -­‐то                  -­‐те  
                       -­‐ов                      -­‐ва                    -­‐во                  -­‐ве  
   -­‐он                      -­‐на                    -­‐но                  -­‐не  
 
 
             Greaca  
                           Singular                                                                              Plural  
                       masc.            fem.                n.                                    masc.            fem.                n.                      
N.                    ỏ                        ή                      τỏ                                            οί                        οί                      τά  
G.                  τού                  τής                τού                                των                  των                των  
A.                    τόν                τήν                  τό                                  τούς                  τίς                  τα  
 
 
               Română  
                             Singular                                                              Plural  
     masc./n.                        fem.                            masc.                          fem./n.    
N./A.          -­‐(u)l                                -­‐(u)a                                -­‐i                                        -­‐le  
G./D.          -­‐(u)lui                          -­‐i                                          -­‐ilor                                -­‐ilor  
 
 
  Articolul   postpus   este   considerat   unul   dintre   cele   mai  
importante  balcanisme  şi  a  fost  foarte  des  examinat  în  cercetări  sub  

  52  
aspectul  lui  diacronic.  Şi  aici  părerile  (despre  origine  sa,  impunerea  şi  
extinderea  fenomenului,  funcţionarea  articolului)  sunt  diverse,  unele  
diferă   radical:   substrat   ilir,   albano-­‐traco-­‐armean,   influenţă   greacă,  
română,  slavă,  evoluţie  de  sine  stătătoare  în  fiecare  limbă.  
Important  
-­‐să  se  stabilească  o  cronologie  ireproşabilă  pentru  evoluţia  articolului  
în  limbile  balcanice;  
-­‐  să  se  reconstituie  diversele  sale  stadii  de  dezvoltare.  
 
Articolul   determinat   postpus   a   intrat   în   atenţia   cercetătorilor  
foarte   devreme   (Kopitar   1829,   Schleicher,   1850)   şi   continuă   să   fie  
în  centrul  studiilor  de  lingvistică  balcanică.  Analizele  despre  originea  
sa,   cronologia   şi   cauzele     apariţiei   sunt   ilustrative   pentru   aplicarea  
diferitelor   teorii   lingvistice   (referitoare   la   substrat,   la   influenţa  
externă,   convergenţa   lingvistică   etc.)   care   să   explice   corelaţiile   dintre  
limbile  ULB  în  această  privinţă.  
Considerarea   articolului   postpus   drept   balcanism   nu   mai   este  
pusă  la  îndoială  –  e  suficient  faptul  că  existenţa  articolului  determinat  
opune  bulgara  celorlalte  limbi  slave,  că  postpoziţia  lui  face  ca  româna  
să  se  distingă  de  celelalte  limbi  romanice.  
Destul   de   numeroase   sunt   studiile   consacrate   originii  
articolului   şi   mult   mai   puţine   cele   interesate   de   funcţionarea  
articolului  det.  postpus  în  fiecare  limbă  balcanică  în  plan  contrastiv-­‐
tipologic.  
K.   Sandfeld   consideră   că   postpunerea   articolului   nu   este   un  
fenomen   întâmplător   în   limbile   balcanice.   Studiând   asemănările   în  
structura   şi   utilizarea   articolului   în   română   şi   albaneză,   susţine   că  
apariţia  lui    în  cele  două  limbi  este  rezultatul  unei  evoluţii  comune  şi  
simultane.  Cât  priveşte  articolul  din  bulgară  este  înclinat  să-­‐l  vadă  ca  
pe  o  influenţă  din  partea  românei  (opinie  susţinută  şi  de  Al.  Graur,  E.  
Seidel),  fiind  de  părere  că  articolul  apare  în  bulgară  târziu  –  sec.  XVII.    
Contrar   lui   Sandfeld,   P.G.Pjotrovski   (şi   B.   Ţonev,   Iv.   Gălăbov)   sunt  
de  părere  că  articolul  hot.  postpus  în  română  s-­‐a  dezvoltat  influenţat  
de   bulgară   şi   nu   mai   târziu   de   epoca   bulgară   veche   (sec.   X-­‐XI),   pe  
când   în   albaneză   apare   mai   târziu   (sec.   XIII-­‐XIV).   Această   din   urmă  
cronologie,  lingvistul  o  susţine  cu  argumentele:    
1. antroponimele,   toponimele   albaneze,   împrumutate   în   latina  
balcanică  înainte  de  sec.  XII  nu  poartă  vreo  urmă  de  articulare;  
2. unele   albanisme,   pătrunse   în   română   înainte   de   sec.   XII-­‐XIII,  
indică   urme   de   articol   antepus   absorbit   şi   rămăşiţe   ale  
articolului  të;  

  53  
 3. numele   albaneze   pătrunse   în   aromână   după   sec.   XVIII   au  
articol  postpus.  
Deci,   conform   cronologiei   propuse,   el   respinge   originea   de   substrat   a  
articolului   în   albaneză   şi   îi   conferă   o   provenienţă   slavă   sau  
românească.  
În   istoria   limbii   bulgare   se   specifică   faptul   că   întrebuinţarea  
anaforică   a   formelor   neaccentuate   ale   pron.   demonstrative   era   în  
curs   după   sec.   X:   човекът   <   xьlov7kъ-tъ (K.Mircev).   În   textul  
Evangheliei   din   Dobreişevo   (sec.   XIII)   şi   manuscrise   ulterioare   se  
constată  că  articolul  hotărât  postpus  în  bulgară  era  nu  doar  conturat  
fonetic,  dar  se  folosea  în  mod  regulat  (Svane).  Sistemul  articulării  în  
bulgară   comportă   evoluţii,   legate   de   formarea   ULB   –   o   restrângere  
treptată   a   articulării   cu   trei   membri   -­‐ът,   -­‐ън,   -­‐ъс/-­‐ъв     (atestată   în  
bulgara   veche,   azi   în   dialecte   din   Rodopi,   în   macedoneană).   Această  
simplificare   ar   fi   avut   loc   între   sec.   X-­‐XIII,   sub   influenţa   românei,  
consideră  Iv.  Gălăbov.  
Cât   priveşte   cronologia   articolului   în   albaneză,   Çabej   împinge  
apariţa   lui   în   epoca   preromană.   În   forma   latinească   a   denumirii  
oraşului   Skopje,   Scupi,   i   final   ar   putea   să   se   identifice   cu   art.   –i   din  
albaneza   actuală.   Apariţia   articolului   în   albaneză   are   loc   înainte   de  
perioada   scrisă   (sec.   XVI),   înainte   de   plecarea   arbăreşilor   în   Italia  
(XV)   şi   a   arnăuţilor   în   Grecia   (XIV).   Demiraj   spune   că   articolul   a  
existat  în  perioada  rotacismului  din  albaneza  de  sud  (ghegă  zani,  dar  
toscă  zë  –  zëri),  deci  înainte  de  sec.  VII-­‐VIII.  
Postpunerea   articolului   în   albaneză,   bulgară,   română   trebuie  
privită   ca   un   rezultat   al   unor   cauze   complexe:   tendinţe   moştenite   din  
protolimbile   respective,   influenţe   venite   dinspre   diferiţi   centri,  
calchierea   după   modele   din   limbile   vecine   şi   a   limbilor   de   substrat,  
influenţele  reciproce  complexe  dintre  limbile  balcanice.  
 
Diferite  teorii:  
• Art.  proclitic  e  primar  şi  din  el  apare  cel  enclitic  (Graur,   Jokl).  
Presupunerea   e   dată   de   locul   adjectivului   în   română   și  
albaneză   –   după   substantiv.   Al.   Graur   consideră   că   articolul  
aparținea   adjectivului   în   fața   căruia   stătea.   Mai   târziu   are   loc  
poziționarea  articolului  la  substantiv,  devenind  enclitic:  
omul  bătrân/bătrânul  om;  omul  ăl  bun=omul  bun=omul  cel  bun).  -­‐    
 
Argumente  (lb.  română)  
• Articol  postpus  primește  doar  numele  aflat  înaintea  altui  nume:  
omul  bătrân;  bătrânul  om.  

  54  
 • Din   două   adjective   ce   determină   același   substantiv,   numai   al  
doilea   adj.   primește   articol   antepus,   articolul   de   la   primul  
adjectiv  treecând  la  substantiv:  codul  civil  și  cel  penal  
• Substantivul   după   prepoziție   nu   se   articulează   de   obicei;   dar  
dacă   substantivul   e   însoțit   de   adjectiv   primește   art.   hot.  
postpus:  în  sat;  în  satul  vecin.  
 
Argumente  (lb.  albaneză)  
• Formele  articolului  antepus  și  postpus  sunt  identice.    
Graur   presupune   că   art.   antepus   s-­‐ar   fi   adăugat   după  
contopirea   substantivuui   cu   articolul   vechi   al   adjectivului,   ce  
urma  după  el.    
Ca  în  rom.  omu  ăl  bun=omul  bun=omul  cel  bun.  
• Articolul   postpus   din   albaneză   provine   din   cel   antepus   ca  
rezultat   al   unei   segmentări   secundare   (H.   Pedersen):   din  
combinația  pus  i  thellë  se  abstrage  forma  pusi,  ca  mai  apoi  din  
ea  să  rezulte  pusi    i  thellë  (fântâna  adâncă)  
 
Teorie  contrară  (lb.  albaneză)  
• Art.   enclitic   e   cel   arhaic,   art.   antepus   decurge   din   cel   postpus  
prin  repetiţia  acestuia  în  frază  (Çabej):  pusi  thellë  >  pus-­‐i  thellë  
>  pusi  i  thellë    
• Aceeași  segmentare,  dar  în  altă  direcție;  
• Determinantul   urmează   determinatul;   pronumele  
demonstrativ,   care   s-­‐a   transformat   în   articol,   avea   la   fel   o  
utilizare  enclitică:  de  ex.  жена  та  (bg.)  
 
Alte  aspecte,  ce  pot  fi  luate  în  discuție:  
• Funcţionarea  articulării  hotărâte  –  nehotărâte  –  generice    
• Articularea   privită   din   perspectiva   sintactică   (forme  
învechite/actuale,  în  folclor,  în  literatură).  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  55  
  
Balcanisme  morfologice    
Viitorul  
 
 
În   cadrul   sistemelor   verbale   ale   limbilor   din   ULB,   două   aspecte  
au   atras   atenţia   specialiştilor:   modul   de   formare   a   viitorului   şi  
întrebuinţarea   redusă   a   infinitivului,   care   poate   merge   până   la  
înlocuirea   sa.   Deoarece   infinitivul   intră   în   construcţiile   specializate  
pentru   exprimarea   viitorului,   cele   două   fenomene   sunt   în   strânsă  
legătură.   De   fapt,   formele   de   viitor   păstrează   rămăşiţele  
infinitivului,  când  acesta  e  deja  înlocuit  în  celelalte  întrebuinţări  
ale  sale.  
Forme   speciale   de   viitor,   multe   fiind   construcţii   analitice   cu  
verbe   auxiliare   sau   particule   provenite   din   verbe   modale,   se   dezvoltă  
în   diferitele   grupe   de   limbi   indoeuropene   (romanice,   germanice   etc.).  
Acesta   e   un   fenomen   oarecum   mai   recent  –   atestat   în   perioada   scrisă  
a   limbilor   respective   (astfel,   se   poate   urmări   evoluţia   fenomenului).  
De   exemplu   în   engleză,   în   vechea   germană   de   sus   între   sec.   XI-­‐XIV,   în  
limbile  scandinave  apar  forme  analitice  cu  verbul  „a  vrea”,  în  limbile  
romanice  –  de  la  verbul  auxiliar  „a  avea”.  
Toate  limbile  balcanice  folosesc  aici  un  verb  cu  sensul  velle:  do  
të   shkoj,   щe   ходя,   кé   одам,   θά   πάω,   voi   merge.   Bulgara   diferă   prin  
acest   tip   de   formare   a   viitorului   de   celelalte   limbi   slave,   iar   româna  
de  alte  limbi  romanice.  
  Ceea   ce   trebuie   urmărit   ca   fenomen   lingvistic   balcanic   nu   se  
rezumă   la   constatarea  faptului   (e   cunoscut   şi   altor   limbi   din   arealul  
balcanic  și  nu  numai),  ci  la  stabilirea  evoluţiei  istorice  a  formelor  
respective,   a   diferitelor   etape   din   această   dezvoltare   în   paralel  
în  fiecare  limbă  balcanică,  care  au  dus  la  identităţile  structurale  
din  limbile  contemporane  (Asenova).    
De   asemenea,   nu   trebuie   omis   faptul   că   limbile   balcanice  
reunesc   ambele   moduri   de   formare   a   viitorului   cu   „a   vrea”   şi   cu   „a  
avea”.   În   folosirea   celor   două   apar   variante   teritoriale   şi   funcţionale  
pentru   fiecare   limbă   balcanică   în   parte.   Şi   acest   lucru   ar   trebui  
privit  ca  un  fenomen  specific  balcanic  (Asenova).  
 
Istoria   timpului   viitor   în   greacă,   bine   documentată   încă   din  
epoca     elenă   veche   prin   cea   bizantină   până   azi,   poate   servi   drept   o  
sugestivă   ilustrare   a   naşterii   unei   categorii   gramaticale,   atât   formal,  
cât  şi  semantic.  Viitorul  în  greaca  veche  reprezintă  forma  de  prezent  
de   la   tema   de   aorist   (prezent,   aspect   perfectiv).   În   perioada   târzie   a  

  56  
koine,   printre   diversele   forme   descriptive   de   viitor,   apar   şi   primele  
elemente  ale  viitorului  actual:  combinaţii  ale  verbului  έχω„a  avea”  şi  
θέλω  „a  vrea”  alături  de  οφείλω  „sunt  dator/obligat”,  „urmez”,  μέλλω  
„intenţionez”  urmate  de  infinitiv  (Browning).  
Perifrazele   έχω+infinitiv   din   greaca   clasică   au   valoarea   germ.  
„können”.   Cu   valoare   de   viitor   ele   se   întâlnesc   pentru   prima   oară   în  
literatura   bizantină   timpurie.   În   acestă   perioadă   (sec.   VI-­‐anul   1100)  
ele   reprezintă   modul   cel   mai   uzitat   de   exprimare   a   ideii   de   viitor  
(Browning).    
Pe   perioada   evului   mediu   târziu   (1100-­‐1453)   continuă  
procesul   formării   viitorului.   Formele   έχω+infinitiv   sunt   mai   rare   (are  
legătură   cu   folosirea   perfectului   în   aceeaşi   construcţie),   parţial   sunt  
înlocuite   cu   έχω   να+conjunctiv   (prima   atestare   din   sec.   XIV).  
Înlocuitorul   principal   sunt   însă   formele   cu   verbul   θέλω:  
θέλω+infinitiv,   θέλω   να+conjunctiv   (Bănescu).   Întrebuinţarea  
verbelor   de   voinţă,   dorinţă   (βουλομαι,   θέλω)   ca   înlocuitor   al  
formelor  clasice  de  viitor  se  observă  chiar  în  epoca  clasică  (forme  cu  
auxiliarul   θέλω   sunt   atestate   prima   dată   în   texte   de   literatură  
populară   în   sec.   XII).   Până   pe   la   mijlocul   sec.   XV   infinitivul   îşi  
păstrează   vitalitatea   în   componenţa   perifrazei   cu   sens   de   viitor.   Între  
XIV-­‐XVI   tot   mai   mult   se   întăreşte   poziţia   construcţiei   θέ   (<θέλει)  
να+conjunctiv   pentru   exprimarea   viitorului.   Din   punct   de   vedere  
semantic   această   generalizare   devine   posibilă   când   forma   de  
conjunctiv  după  θέ  capătă  conţinut  de  viitor.  De  aici  încolo  urmează  
un   proces   de   evoluţie   fonetică   θέ   να>θα   να   >   θαν>θά,   încheiat   în  
prima  jumătate  a  sec.  XVI  (continuă  totuşi  să  existe  până  la  sf.  XVIII).    
În   greaca   contemporană   (demotike)   predomină   viitorul  
descriptiv  cu  θά,  diferite  etape  din  evoluţia  fenomenului  se  pot  regăsi  
în  dialectele  greceşti,  de  ex.  θα  ερθω  ‘voi  veni’.  
Forma  cu  έχω  να  este  modul  principal  de  exprimare  a  viitorului  
în  dialectele  grecești  din  sudul  Italiei,  din  Cipru;  verbul  auxiliar  poate  
fi  impersonal  (forma  de  pers.  a  IIIa  sg.):   εχεν  να  τον  εφταχω  ‘trebuie  
să   faci’   (obligaticitate,   a   fi   imperios   să…,   a   fi   necesar   să…,   a   urma  
să…).  
În   bulgara   veche,   o   acţiune   viitoare   se   exprima   cu   formele   de  
prezent  de  la  tema  de  perfectiv  (păstrat  şi  azi  în  celelalte  limbi  slave,  
aşa   numitul   viitor   simplu),   asemănător   cu   greaca   veche.   Ca   şi   în  
greaca  veche,  începuturile  viitorului  actual  –  construcţiile  descriptive  
cu  verbul  hot7ti/hъt7ti  şi  im7ti cu  infinitiv  se  foloseau  în  paralel  
cu   alte   forme   şi   construcţii   ce   aveau   o   funcţie   asemănătoare.   În  
perioada  bulgară  veche  construcţiile  cu  verbul  „a  avea”  sunt  mult  mai  
numeroase   decât   cele   cu   „a   vrea”.   Pe   parcursul   sec.   X-­‐XII-­‐XIV   sunt   tot  

  57  
mai  dese  formele  cu  hot7ti pentru  ca  după  aceea  să  rămână  unicul  
mod  de  a  exprima  viitorul  (poate  fi  aici  şi  o  influenţă  greacă).    
Bg.   v.,   viit.   simplu:   vъstavъ id2 kъ otьc0 moemu (acest  
viitor  dispare  în  perioada  mediobulgară);  
Bg.   v.,   construcții   descriptive:   xьto imate glagolati ‘ce   veți  
vorbi‘.  
Transformarea   lui   hot7ti în   verb   auxiliar   creează   premisele  
gramaticalizării   sale   şi   a   simplificării   sale   fonetice   (hoqetъ poiti
moi bratъ, Троянска   притча).   Primele   forme   qt2,   qteqi   sunt  
atestate   în   sec.   XIII   (Stoikov,   Mircev).   În   perioada   neobulgară  
timpurie,  forma  (pers.  III  sg.)  începe  să  se  generalizeze  treptat  pentru  
ca   în   damaschinele   din   sec.   XVII   şi   XVIII   să   se   impună   ca   particulă.  
Pentru   prima   dată   este   atestată   ca   particulă   în   documentele   slavo-­‐
române   din   sec.   XV   ca   ще   şi   ке:   що  ке  говорет;  ще  ни  учините. În  
dialectele   bulgăreşti   de   azi,   particula   de   viitor   apare   sub   diverse  
aspecte   fonetice:   ште,  че,  ке,  шъ,  ше,  за,   toate   provenind   din   verbul  
hot7ti.  
Se   știe   că   forma   de   infinitiv   este   foarte   rezistentă   mai   ales   în  
construcția  viitorului  (lucru  atestat  în  documentele  slavo-­‐române  din  
sec.  XIV-­‐XV).  Primele  cazuri  cu  infinitiv  scurt  se  observă  tot  în  aceste  
documente,   dar   este   probabil   să   fii   existat   și   în   unele   dialecte   din  
Moesia  încă  din  sec.  XIII,  așa  cum  se  poate  vedea  din  exemplelele  щъ  
потегна  ‘voi  pleca',  щем  види  ’vom  vedea’  (Rugăciunile  din  Cerghed  
–   sec.   XVI).   Infinitivul   scurt   continuă   să   facă   parte   din   structura  
viitorului  și  în  perioada  sec.  XVII-­‐XVIII  (Mircev).  
În  perioada  neobulgară  timpurie  se  folosesc  în  paralel  formele  
cu  infinitiv  scurt  şi  construcţiile  din  ща,  щеш,  ще...  (forme  conjugate)  
+  conj.  дa  +  prezent  v.  de  conjugat.  În  bulgara  literară  din  sec.  XIX  (la  
scriitori   precum   Botev,   Karavelov)   aceste   ultime   forme   sunt   încă   în  
uz:   ”Туй   щат   братя   да   видят/   и   кат   брата   си   да   станат”.  
Stabilizarea   formei   actuale   de   viitor   nu   s-­‐a   produs   uniform   în  
teritoriile  de  limbă  bulgară:  mai  întâi  în  graiurile  de  vest,  în  cele  din  
Moesia   şi   Tracia,   apoi   în   cele   central   balcanice   şi   în   dialectele   din  
Rodopi.  
În   perioada   mediobulgară   construcţiile   cu   im7ti   la   afirmativ  
dispar   treptat,   dar   se   înmulţesc   cele   negative.   Viitorul   negativ   în  
bulgara   actuală   se   face   din   няма   (<   не иматъ)   +   да   +   prezentul  
verbului   de   conjugat.   Motivul   impunerii   verbului   имам   la   forma  
pentru   negaţie   se   poate   explica   prin   faptul   că   destul   de   devreme  
particula   negativă   не   s-­‐a   contopit   cu   verbul   devenind   нямам,   apoi  
particulă  (forma  invariabilă  няма).  
 

  58  
 În   limba   română   contemporană   se   utilizează   patru   forme   de  
viitor,  fie  cu  v.  auxiliar  „a  vrea”,  fie  cu  „  a  avea”:    
- voi,  vei,  va...  (<volo)  +  infinitiv:  voi  cânta;  
- oi,  ei,  a...  (cu  afereza  lui  v  de  la  voi...)  +  infinitiv:  oi  cânta;  
- o  +  conjunctiv  prezent:  o  să  cânt  
- am,  ai,  are...(  <habeo)  +  conjunctiv  prezent:  am  să  cânt.  
Prima   e   considerată   forma   literară,   celelalte   colocviale   sau  
dialectale  (Guţu-­‐Romalo).  
Dacă   ne   referim   la   latina   târzie,   din   multitudinea   de   expresii  
descriptive   cu   valoare   de   viitor,   cele   mai   întâlnite   sunt   acelea   cu  
verbele  volo,  habeo,  debeo  +  infinitiv.  În  texte  din  Europa  de  Sud-­‐vest  
sunt  atestate  doar  construcţiile  cu  verbele  velle  şi  debere,  în  timp  ce  
construcţiile   cu   habere   sunt   răspândite   mai   ales   în   Italia   şi   Galia  
(Mihăescu).   Explicaţia   –   apropierea   latinei   balcanice   de   greaca  
bizantină   face   ca   să   se   stabilizeze   perifraza   corespunzătoare   gr.   θέλω  
+   infinitiv   (Densusianu).   În   româna   comună   se   reconstruieşte  
viitorul  din  volo  +  prepoziţie  +  infinitiv,  cu  gramaticalizarea  lui  volo.  
Formele  cu  habeo  sunt  considerate  mai  târzii.  
Din   lipsă   de   texte   româneşti   scrise   înainte   de   sec.   XVI,   putem  
doar   presupune   că   în   română   s-­‐a   continuat   folosirea   perifrazei   din  
latina  populară  cu  volo  +  infinitiv  (voiu  +  infinitiv  scurt:  vrem   trimite  
(Mihăilă,   Scărlătoriu).   În   sec.   XVI   se   înregistrează   şi   forma   cu  
conjunctiv   după   verbul   a   vrea:   voiu   să   iubesc,   dar   ea   va   dispărea  
repede,   nemaiîntâlnindu-­‐se   după   sf.   sec.   XVII.   În   perioada   XVI-­‐XVII,  
mai   ales   în   Moldova   se   înregistrează   construcţia   cu   a   avea   +   infinitiv:  
am  a  bea,  are  a  cădea   şi   cea   provenind   din   ea   am   +   conjunctiv   (mai  
mult   cu   sens   de   necesitate   decât   de   viitor:   am   să   fac).   În   perioada  
XVI-­‐XVIII   tipul   cel   mai   activ   pentru   exprimarea   viitorului   este  
voi(u)...+infinitiv   scurt:   voi(u)   cânta.   Tipul   o   să   cânt   e   atestat   într-­‐o  
perioadă  mai  recentă.  
Astăzi   tipurile   voi   cânta   şi   am   să   cânt   sunt   răspândite   în   toate  
teritoriile   româneşti;   tipul   o  să  cînt   e   mai   degrabă   popular   şi   regional  
(Muntenia,  Maramureş,  Banat,  centrul  ţării  spre  Bârlad).  
În  aromână,  meglenoromână,  istroromână  se  foloseşte  un  singur  
tip  de  viitor,  format  din  particula  invariabilă  obţinută  din  v.  „a  vrea”,  
cu   două   variante   -­‐   cu   şi   fără   conjuncţie   între   particulă   şi   conjunctivul  
verbului  de  conjugat:  
va  +  s(i)  +  conjunctiv;  va  s-­‐cântu;  
vai   +   conjunctiv:   vai   cântu   (corespondentul   exact   al   gr.   θά  
τραγουδώ  ‘voi  cânta’).  
 

  59  
 În  albaneză  există  două  tipuri  de  viitor:  cu  verbul  „a  vrea”  şi  cu  
verbul  „a  avea”,  cu  o  localizare  destul  de  clară.    
Primul  tip  do  (<  dua  „a  vrea”)  +  conjunctiv  cu  sau  fără  conjuncţia  
të:   do  të  bëj/  do  bëj  predomină   în   sud   în   toscă   şi   în   ghega   de   sud   (şi   la  
arnăuţii  din  Grecia).  
Al   doilea   tip   este   cu   verbul   „a   avea”   kam   +   conjuncţia   të   +  
conjunctiv:  kam  të  bëj  (şi  la  arbăreşii  din  Italia).  
În  ambele  dialecte  se  foloseşte  şi  tipul  kam   +  formă  deverbativă  
impersonală  të  bërë:  kam  për  të  bërë  ’voi  face’  cu  nuanţă  de  obligaţie.  
Există   opinia   că   ambele   tipuri   de   viitor   do   të   bëj   (futurum  
voluntatis)   şi   kam   te   ba   (futurum   necessitatis)   erau   cunoscute  
ambelor   dialecte   în   perioada   veche   (sec.   XVI).   Un   număr   important  
de   exemple   cu   construcţia   dua  +  conjunctiv   şi   dua  +  infinitiv   au   sens  
de   viitor   în   scrieri   din   sec.   XVI-­‐XVII   nu   înseamnă   că   exista   un   tip   tosc  
de  viitor  în  ghegă  în  acea  vreme.  Se  consideră  că  abia  în  anii  30  ai  sec.  
XIX  se  instalează  pe  deplin  în  ghegă  do  +  conjunctiv  –  înseamnă  că  e  
împrumutat,   nu   a   evoluat   intern.   La   început   apare   în   toscă   tipul   de  
viitor   cu   „a   vrea”,   sec.   XVI-­‐XVII,   mai   târziu   sec.   XVIII   se   extinde   în  
ghega  de  sud.  În  sec.  XVIII  se  observă  folosirea  în  paralel  a  verbului  
auxiliar  conjugat  (dua)  sau  a  particulei  invariabile  derivate  din  acesta  
(do).  
În  albaneză  formele  do  të  bëj/  do  bëj  sunt  complet  identice,  nu  se  
deosebesc   nici   după   vechime,   după   valoare   modală   sau   dialectală.  
Forma  do  bëj  e  proprie  vorbirii  populare  (Domi).  
Studii  recente  arată  că  verbul  kam  se  foloseşte  pentru  formarea  
viitorului   în   ambele   dialecte   albaneze   (unii   specialişti   îl   consideră  
mai  vechi  decât  cel  cu  dua  pentru  că  în  ambele  dialecte  admirativul  se  
formează   cu   verbul   kam).   În   ultimii   ani,   şi   datorită   mass-­‐media,   a  
şcolii,   se   intensifică   folosirea   construcţiei   do+conjunctiv   în  
detrimentul   celei   cu   kam+infinitiv.   În   albaneză,   teritorial,   este   mai  
răspândit  viitorul  cu  kam,  dar  viitorul  cu  do  este  mai  frecvent.  
 
Explicaţii   pentru   identităţile   structurale   în   exprimarea  
viitorului  în  limbile  balcanice  
Ele  se  reduc  la  trei  direcţii:  
- acţiunea  substratului;  
- influenţa   unei   limbi   balcanice   cu   prestigiu   cultural   (greaca  
sau  latina  balcanică);  
- poligeneză  (geneză  multiplă).  
 
Teoria  substratului,  caracteristică  perioadei  de  început  a  LB,  îi  
are   drept   adepţi   pe   Kopitar,   Miklosich,   Weigand.   Azi   se   consideră  

  60  
că   ea   nu   poate   contribui   substanţial   din   cauza   lipsei   obiective   de  
informaţie  despre  limbile  de  substrat,  din  cauza  marii  îndepărtări  în  
timp   dintre   epoca   existenţei   acestor   limbi   şi   epoca   în   care   se  
formează   viitorul   în   limbile   balcanice.   Se   exclude   un   impuls   din  
partea  substratului  în  această  evoluţie.  
Sandfeld   remarcă   atestările   timpurii   ale   construcţiilor   pentru  
viitor  cu  verbul  „a  vrea”  în  greacă  şi  este  de  părere,  ca  şi  în  cazul  altor  
balcanisme,   că   şi   acesta   s-­‐a   răspândit   din   greacă.   Viitorul   cu   „a   avea”,  
fiind   concentrat   în   zone   de   influenţă   latină   (albaneza   de   nord,  
româna),  este  neîndoielnic  un  fenomen  romanic.  
Originea  grecească  a  viitorului  cu  „a  vrea”  a  fost  contestată  mai  
târziu.   Şi   în   latină   apar   forme   cu   sens   de   viitor   de   la   verbul   velle   +  
infinitiv,   atestate   încă   la   Plaut.   Originea   latinească   a   acestui   viitor  
trebuie   acceptată   măcar   pentru   română,   aromână,   istroromână  
(Iliescu).   Nu   trebuie   subapreciat   aportul   celor   două   mari   limbi  
(greaca   bizantină   şi   latina   balcanică),   dar   absolutizarea     rolului   uneia  
sau   alteia   este   o   privire   unilaterală,   simplistă   mai   ales   în   explicarea  
procesului   complex   în   care   apare   această   categorie   gramaticală   în  
limbile  balcanice.    
Teoria   originii   greceşti   sau   latineşti   poate   folosi   ca   material  
pentru  teoria   genezei   multiple   a   viitorului   balcanic,  care  este  tot  
mai   mult   îmbrăţişată   de   specialişti   (Gheorghiev,  Demiraj,  Minceva,  
Ivanova-­‐Mirceva).   Este   o   combinaţie   de   predispoziţii   genetice  
din   fiecare   limbă   balcanică   cu   influenţe   diferite   ca   provenienţă  
dar  efectuate  în  aceeaşi  direcţie.  
Sandfeld   surprinde   foarte   corect   că   originalitatea   tipului  
balcanic   de   viitor   nu   constă   în   folosirea   auxiliarului   „a   vrea”  
(caracteristic  şi  altor  limbi),  ci  în  paralelismele  din  construcţia  sa  în  
fiecare   limbă   balcanică,   etapele   istorice   prin   care   trece   sintagma  
iniţială  pentru  a  ajunge  la  forma  verbală  morfologizată.  Este  adevărat  
că   aceste   corespondenţe   apar   în   perioade   diferite   cu   durată   diferită  
în  fiecare  limbă  balcanică  în  parte.  În  unele  cazuri  ele  pot  nici  să  nu  
fie   legate   genetic   (rom.   o  să  cânt   şi   arom.   voi  cântu).   De   asemenea,   nu  
este   sigur   dacă   rom.   o  să  cânt   se   dezvoltă   din   voi(u)  să  cânt   sau   din  
am  să  cânt.   Este   evident   însă   că   toate   limbile   balcanice   posedă   aceste  
trepte   evolutive,   indiferent   de   deosebirile   în   formă   sau   tranziţia   de   la  
o  treaptă  la  alta.  
Procesul   de   convergenţă   se   manifestă   prin   direcţii   de   evoluţie  
comune   tuturor   limbilor   balcanice,   ce   derivă   dintr-­‐o   situaţie   iniţială  
asemănătoare,   din   logica   tranziţiei   de   la   o   exprimare   lexicală   a  
viitorului  la  forma  sa  gramaticalizată.  
 

  61  
 În   greaca   veche,   latină,   bulgara   (slava)   veche,   printre  
echivalenţii   iniţiali   ai   viitorului,   sunt   şi   perifraze   verbale   cu   verbe  
apropiate   ca   semantică:   1)   modale   (θέλω,   οφείλω,   βουλομαι;   volo,  
debeo;   hъt7ti,   hot7ti.     2)   ingresive   (μελλω;   incipient;   nax1ti,  
vъx1ti   3)   „a   avea”   εχω;   habeo;   im7ti   şi   altele   +   infinitiv,   cu  
frecvenţe  de  utilizare  diferite.  
În  continuare  evoluţia  merge  pe  următoarele  direcţii  de  bază:  
1) Reducerea   numărului   de   verbe,   ce   compun   sintagma,   la  
două   –   cele   mai   frecvente:   „a   avea”   şi   „a   vrea”.   Iniţial   se   impune   „a  
avea”,   dar   treptat   este   înlăturat   de   „a   vrea”,   fiecare   păstrându-­‐şi  
sensul   lexical   –   nuanţă   de   obligaţie   (a   avea),   nuanţă   de   volitiv   (   a  
vrea).   Acţiunea,   interacţiunea   mediului   lingvistic   balcanic  
influenţează  preferinţa  pentru  „a  vrea”.  
2) Desemantizarea   verbului   modal   din   construcţie   şi  
transformarea   lui   în   auxiliar,   transformare   însoţită   de   simplificarea  
sa  formală,  caracteristică  pentru  indicatorii  gramaticali.  
3) Înlocuirea   infinitivului   cu   construcţii   subordonate.   Am  
mai   menţionat   dezvoltarea   viitorului   este   strâns   legată   de   soarta  
infinitivului   în   limbile   balcanice.   Forma   de   viitor   din   greaca   e   un  
ultim   refugiu   pentru   infinitiv.   Forma   de   viitor   compusă   din   auxiliarul  
„a   vrea”+   infinitiv   se   păstrează   azi   în   română.   Înlocuitorul  
infinitivului,   a   cărui   primă   valoare   e   de   „propoziţie   subordonată  
volitivă”   capătă   trăsături   de   propoziţie   subordonată   conjunctivă   şi  
după   aceea   –   de   formă   verbală   cu   conjuncţie   subordonatoare.  
Această  conjuncţie  îşi  modifică  funcţiile  iniţiale  şi  devine  un  morfem  
verbal.  
4) Înlocuirea   infinitivului   cu   un   verb   personal   şi   pierderea  
sensului   conjunctiv   contribuie   la   transformarea   auxiliarului   în  
particulă.   Persoana   fiind   exprimată   prin   terminaţia   verbului   de  
conjugat,   conjugarea   auxiliarului   devine   inutilă,   deci   îşi   pierde  
paradigma.  În  toate  limbile  balcanice  forma  generalizatoare  este  cea  
de  persoana  a  treia  singular.  Înainte  de  a  deveni  particulă  este  o  fază  
de  tranziţie  –  folosirea  impersonală  a  verbului  „a  vrea”  (Reichkron).  
Solta   susţine   că   această   particularitate   îşi   are   rădăcinile   în   latină  
(tipurile  impersonale  protest,  habet,  velet),  nu  în  greacă.  (se  consideră  
că   θέ   e   o   dezvoltare   greacă   internă,   fără   legătură   cu   volet).   În  
albaneză  formele  de  persoana  a  doua  şi  a  treia  singular  ale  verbului  
dua   coincid   –   do,   a   fost   destul   de   uşor   să   fie   privit   ca   indicator   de  
viitor   şi   să   se   transfere   şi   celorlalte   persoane.   Şi   în   bulgară   există  
construcţii   de   viitor   cu   verbul   impersonal   има.   Deci,   la   formele   de  
viitor  unde  infinitivul  a  fost  înlocuit  de  un  verb  personal,  auxiliarul  „a  
vrea”   s-­‐a   transformat   în   morfem   gramatical   invariabil,   purtător   al  

  62  
sensului   de   viitor.   Aspectul   fonetic   al   acestei   particule   în   fiecare  
limbă   în   parte   este   obţinut   prin   transformări   fonematice   specifice,  
deşi   şi   aici   se   pot   formula   unele   reguli   generale   (greaca,   româna,  
albaneza).  
5) Formarea   ambelor   tipuri   balcanice   de   viitor   este  
rezultatul  proceselor  convergente  dintre  limbile  balcanice.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  63  
  
 
 
Lexicul  balcanic  comun    
 
Lexicul  e  domeniul  în  care  asemănările  dintre  limbile  balcanice  
sunt   clare   (şi   pentru   un   nespecialist).   Se   vorbește   chiar   de   un  
esperanto   balcanic   în   ceea   ce   priveşte   sfere   mai   mari   ale  
vocabularului.   Lexic   de   origine   latină   şi   greacă   se   găseşte   în   toate  
limbile   sud-­‐est   europene   (și   nu   ne   referim   aici   la   cel   internațional),  
dar   şi   lexic   turc,   ce   a   creat   o   largă   bază   comună   pentru   anumite  
domenii   ca   administraţie,   arta   culinară,   îmbrăcăminte   etc.   Şi   celelalte  
limbi  –  greaca,  bulgara,  româna,  albaneza  –  la  rândul  lor  au  contribuit  
mult   la   constituirea   unui   lexic   comun.   Mari   asemănări   există   şi   în  
construcţiile  idiomatice,  în  frazeologie,  în  structura  semantică  la  nivel  
lexical  (izosemie  interlingvistică).  
Deoarece   lexicul   reprezintă   partea   limbii   cea   mai   exupusă  
influenţelor   străine,   nu   de   aici   pot   porni   argumentele   de   bază   ale  
adepţilor  ULB.  Totuşi  una  din  condiţiile  necesare,  dar  nu  constituente  
pentru  UL,  trebuie  văzută  şi  dintr-­‐un  anumit  grad  al  asemănărilor  în  
materie  de  vocabular,  care  reprezintă  condiţia  sine  qua  non  şi  cea  mai  
elementară  în  stabilirea  unei  UL.    
Pentru  a  avea  o  vedere  de  ansamblu  asupra  întregului  domeniu  
se  impune  realizarea  unui  dicţionar  semasiologic  comparativ  pentru  
toate   limbile   balcanice.   Un   extrem   de   util   instrument   de   lucru,   în  
acest   sens,   este   Dicţionarul   frazeologic   balcanic,   apărut   la   Tirana   în  
1999  sub  conducerea  lui  Jani  Thomaj  –  o  realizare  fără  precedent,  ce  
cuprinde   5000   de   unităţi   frazeologice   paralele   în   albaneză,   bulgară,  
greacă,  română  şi  sârbo-­‐croată.    
În   limbile   ULB   se   găseşte   un   însemnat   corp   de   lexeme   comune,  
rezultat  al  simbiozei  culturale  dintre  grupurile  etnice  care  au  populat  
Pen.  Balcanică  de-­‐a  lungul  vremii.  Cu  toate  că  acest  corp  comun  este  
divers   ca   origine   a   cuvintelor   (greacă,   turcă,   slavă,   latină   balcanică,  
substrat),   în   lingvistică   s-­‐a   încetăţenit   denumirea   de   lexic   balcanic  
comun  (LBC)  sau  lexic  general  balcanic.    
Studiile  de  lexicologie  oferă  argumente  solide  despre  caracterul,  
gradul   influenţelor   reciproce   dintre   limbile   balcanice.   K.   Sandfeld   a  
fost   primul   care   a   cercetat   mai   detaliat   aceste   aspecte   şi   care   a  
susţinut   că   o   parte   din   lexicul   balcanic   comun   o   reprezintă  
împrumuturi  de  la  o  limbă  balcanică  în  alta  prin  intermedierea  unei  a  
treia  limbi.  
 

  64  
 Ansamblul  de  criterii  etimologice:    
-­‐   criteriul   formal   (fonetic,   morfologic)   şi   cel   semantic   sunt   cele  
mai  importante.    
-­‐  se  completează  cu  altele,  care  uneori  se  pot  dovedi  hotărâtoare,  
cum  sunt  criteriul  răspândirii  geografice,  criteriul  funcţional,  criteriul  
vechimii,  cel  semantico-­‐onomasiologic  şi  cel  istorico-­‐social.    
 
Conceptul   de   etimologie   directă   /   etimologie   indirectă   sau  
prin  filieră  
Se   impune   să   facem   câteva   consideraţii   referitoare   la   metoda   de   lucru  
adoptată   de   unele   școli   de   lexicologie   (cea   bulgară,   de   exemplu)   în   stabilirea  
etimologiei,   pe   care   nu   ne-­‐o   însuşim,   deoarece   pornim   de   la   considerentul   că  
etimonul   unui   împrumut   se   află   în   limba   din   care   acesta   a   fost   împrumutat   în  
mod  nemijlocit.  
  După   modul   de   tratare   a   elementelor   lexicale   de   origine   străină   din   limba  
bulgară  rezultă  o  clasificare  în  două  grupe:  împrumuturi  directe,  marcate  cu  din  
şi  indirecte  –  cu  prin.  Suntem  de  părere  că  li  s-­‐a  acordat  o  sferă  mult  prea  largă  
împrumuturilor   „indirecte”,   cu   referire   specială   la   cele   din   limba   română,  
noţiunea   de   „filieră”   fiind   aplicată   şi   acelor   împrumuturi   care   prezintă   indici  
precişi  ai  limbii  din  care  au  fost  împrumutaţi  (în  speţă,  româna),  şi  care  sunt,  de  
fapt,   „directe”   (I.   Pătruţ   1962:   322-­‐336;   1965:   330).   Aşa,   de   exemplu,   autorii  
BER,  I:  81  apreciază  bg.  брошура  ca  fiind  „un  împrumut  din  fr.  brochure  prin  rom.  
broşură”.   în   acest   caz,   dacă   împrumutul   s-­‐ar   fi   produs   direct   din   franceză   sau  
prin   mijlocirea   limbii   ruse,   fără   aportul   limbii   române,   suntem   înclinaţi   să  
credem   că   ar   fi   sunat   *брошюра   ,   ca   şi   авантюра   <   fr.   aventure   (cf.   rus.  
авантюра),   миниатюра   <   fr.   miniature   (cf.   rus.   миниатюра).   Este   evident   că  
termenul   francez   s-­‐a   modelat   după   sistemul   fonetic   şi   morfologic   al   limbii  
române,   de   unde   apoi   a   fost   preluat   în   limba   bulgară.   La   argumentul   de   ordin  
fonetic   adăugăm   că   bg.   брошура   este   înregistrat   pentru   prima   dată   la   Botev,   în  
ziarul   „Знаме”,   I,   1874,   publicat   la   Bucureşti.   în   aceeaşi   situaţie   se   găsesc  
абонамент,   албум,   булевард,   гети,   демокрация,     картоф,   резерва,   пантоф  
etc.  
  Faptul   că   un   cuvânt   românesc   împrumutat   de   limba   bulgară   este,   la  
rândul  său,  un  împrumut  făcut  de  română  dintr-­‐o  a  treia  limbă  nu  este  de  natură  
să   pună   la   îndoială   provenienţa   românească   a   termenului   respectiv,   existent   în  
bulgară.  Prin  urmare,  etimologia  unui  împrumut  se  află  în  limba  din  care  acesta  a  
fost  împrumutat  în  mod  direct  şi,  dacă  nu  ţinem  seama  de  acest  lucru,  ajungem  
să  falsificăm,  să  interpretăm  eronat  contactele  lingvistice  reale,  care  se  stabilesc  
în  decursul  vremii  între  diferite  limbi.  

  65  
  
Stabilirea   etimologiei   cuvintelor   din   aşa-­‐numitul   lexic   balcanic  
comun   nu   constituie   o   dificultate   deosebită,   atunci   cînd   cuvântul  
provine  dintr-­‐una  din    limbile  cunoscute,  cercetate,  deşi  se  mai  pot  ivi  
unele   interpretări   contradictorii.   De   exemplu,   aşa   se   întâmplă   cu  
unele   balcanisme   lexicale   pe   care   lingviştii   bulgari   le   consideră   de  
origine   protoslavă,   iar   lingviştii   români   le   explică   prin   substrat  
(sl.com.*baltă  [comp.  lit.  balta,  baltas  „alb”],  *gard).  
Dificultăţi   apar   şi   la   diferenţierea   elementelor   protobulgare   de  
cele  pecenego-­‐cumane  aflate  în  lexicul  balcanic  comun  din  ansamblul  
lexicului  turcic  (чунг/цунг/тунг  „buştean,  butuc,  buturugă”).    
Etimologii  contradictorii    
Reflexele   cuvintelor   bulgăreşti   пеперуда   ‘fluture’,   пеперуна,  
пемперуга,   перперица   sunt   explicate   în   greacă   (dial.   πέρπιρας,  
πίρπιρου,  περπέρι,  περπερίνα;  neogr.  πετλουδα)  ca  împrumuturi  din  
aromână   (pipirună,   pirpirună,   perpună),   în   aromână   şi   albaneză  
(dial.alb.   perperugë;   în   alb.literară   flutur<lat.   flutulus)   sunt  
considerate   împrumuturi   din   greacă,   fie   sunt   explicate   din   greaca  
veche  sau  latină  (papilio)  (Meyer,  Papahagi).    
Sau:  
Bg. кáна figurează la originea rom. cană, în unele dicţionare ale
limbii române, în timp ce, autorii Dicţionarului etimologic al limbii
bulgare privesc situaţia invers – termenul bulgăresc ca pe un posibil
împrumut din română.
кана  “ж.  1.  Малък  съд  за  вода,  вино  и  др.  под.,  изработван  от  
различен   материал   (порцелан,   стъкло,   глина   и   др.)   с   дръжка   и  
със   широк   отвор   с   улей   за   изливане   на   течността   (1.   Vas   mic  
pentru  apă,  vin  şi  altele  asemănătoare,  executat  din  materiale  variate,  
faianţă,  sticlă,  argilă  ş.a.).  cu  toartă  şi  cu  o  gură  largă  pentru  scurgerea  
lichidului.   Между   сечивата,   стърготините   и   разните   дрвени  
късове   по   масата   се   виждаше   доста   голяма   прочукана   кана.   Д.  
Талев,  ЖЦ,  255,  1952.  2.  Количество  течност,  което  се  вмества  в  
такъв   съд.   (Conţinutul   unui   astfel   de   vas.)   –   От   нем.   Kanne”   (din  
germ.  Kanne)  (RBE,  7:  147).  
  La  originea  bg.  кана  ‘vas  cu  toartă  pentru  lichide’,  BER,  2:  196  
presupune,   pe   lângă   germ.   Kanne   (etimologie   propusă   de   St.  
Mladenov,   TnH:   230),   şi   posibilitatea   unui   împrumut   din   rom.   cană.  
RČD:   368   preia   opinia   cercetătoarei   Maria   Filipova-­‐Bairova   care  
susţine   că   este   vorba   de   un   împrumut   din   gr.   kanata,   la   rândul   său  
dintr-­‐un   lat.   târziu   *cannata,   cu   apocopa   lui   -­‐ta,   considerat   articol  
hotărât,   fem.   -­‐   ipoteză   pe   care   autorii   BER   o   socotesc  
neconvingătoare8.    

  66  
   Şi  originea  rom.  cană  “s.f.  1.  Vas  cu  toartă  care  serveşte  la  băut  
sau  la  scos  lichide  dintr-­‐un  vas  mai  mare.  /Conţinutul  unui  astfel  de  
vas.  2.  Vas  de  formă  cilindrică  în  care  se  depune  banda  de  bumbac,  de  
in   sau   de   cânepă,   la   cardele   şi   laminoarele   din   filaturi”   a   suscitat  
destule  discuţii.  DLR,  II:  71  îl  înregistrează  ca  împrumut  din  bg.  кана  
sau  din  germ.  Kanne,  la  fel  şi  DEX:  1975,  114,  respectiv,  ediţia  a  II-­‐a:  
1998,   131.   H.   Tiktin,   care   indică   prima   apariţie   a   cuvântului   la  
Dosoftei,  anul  1683,    stabileşte  la  etimologia  cuvântului  românesc  s-­‐
cr.   кана   <   germ.   Kanne   (TDRG,   I:   272),   ipoteză   susţinută   şi   de   L.  
Şăineanu   (ŞăineanuDU:   96),   dar     termenul   sârbo-­‐croat   are   altă  
semantică.   Un   împrumut   indirect   din   germ.   Kanne   se   propune   în  
Tiktin-­‐Miron,   I:   427   (1988),   unde   se   semnalează   cea   mai   veche  
atestare  a  rom.  cană  la  anul  1640,  înregistrat  în  Lepturariul    lui  Aron  
Pumnul.   Lingvistul   maghiar   L.   Tamas   este   de   părere   că   la   originea  
cuvântului   românesc   s-­‐ar   afla   ung.   Kanna,   kancso   împrumutat   din  
germ.   Kanne   şi   atestat   în   limbă   de   la   începutul   secolului   al   XVI-­‐lea  
(TamasEty:  162)  şi  aceasta  ar  putea  fi  etimologia  corectă.    
  Cât   priveşte   germ.   Kanne,   acesta   provine   din   lat.   canna   "trestie,  
stuf,  papură"  (Kluge  F.  1963:  346).    
  Despre   vechimea   în   limbă   a   bg.   кана,   dicţionarele   limbii  
bulgare   nu   oferă   atestări.   Cuvântul   nu   figurează   în   Dicţionarul   lui  
Naiden   Gherov   (sfârşitul   sec   19).   L-­‐am   găsit   înregistrat   de   către  
Zamfir  Arbure  în  Българо-­‐румънски  речник,  Bucureşti,  1909,  şi,  mai  
târziu,  în  Dicţionarul   etimologic   şi   ortografic   al   limbii   bulgare   literare,  
elaborat  de  St.  Mladenov  şi  publicat  în  1941:  230.  
  În  operaţia  de  identificare  a  celei  mai  bune  soluţii  etimologice  
poate  fi  invocat  şi  criteriul  cronologic.  În    bulgară  кана  este  recent,  în  
timp   ce   rom.  cană   (‘ulcior’)    este   prezent   în   limbă   din   1640,   ceea   ce  
constituie  un  argument  pentru  originea  germană  sau  maghiară  a  lui  
cană  în  locul  originii  bulgare,  susţinută    de  unele  dicţionare  ale  limbii  
române.   Am   putea   spune,   mai   degrabă,   că   rom.   cană   a   fost  
împrumutat    de  limba  bulgară,  în  nici  un  caz  invers,  opinie  susţinută  
şi  de  către  cercetătorul  V.  Nestorescu.  
 
Etimologia  rom.  borcan  „s.n.  Vas  (cilindric)  de  sticlă,  de  faianţă,  
de   lut   etc.,   folosit   pentru   păstrarea   conservelor,   a   preparatelor  
farmaceutice  etc.”  (DEX:  93).  Autorii  DLR,  I:  617  şi  DEX  consideră  că  
originea   cuvântului   românesc   trebuie   căutată   în   bg.   буркан,   exact  
invers   decât   colegii   lor   bulgari,   care   îl   explică   ca   împrumut   din  
română.   O   altă   propunere   etimologică   pentru   cuvântul   românesc,  
care  întruneşte  mai  mulţi  adepţi,  este  magh.  borkanna  sau  bor  kancso  
‘ulcior   de   vin’   (Tiktin-­‐Miron,   I:   361,   unde   se   semnalează   şi   prima  

  67  
atestare   în   limba   română   la   anul   1628;   Şăineanu,   DU,   1925:   73;  
Cioranescu,  DER:  96).  Tamas  L.  consideră  că  deducerea  rom.  borcan  
din   magh.   borkanna   sau   borkancso   nu   este   acceptabilă   şi   propune  
pentru   originea   cuvântului   românesc   „magh.   bokal,   posibil   şi   s.-­‐cr.  
бокал:  bokal  >  bocan  >  borcan,  bocan  fiind  întâlnit  în  graiurile  saşilor  
din  Transilvania”  (Tamas,  EW,  1967:  140).  
  Indiferent   de   provenienţa   termenului   românesc,   direcţia   în  
care   s-­‐a   realizat   împrumutul   este   certă:   dinspre   română   spre  
bulgară,   singura   limbă   slavă   în   care   apare   acest   cuvânt,   iar   Th.  
Capidan  este  primul  care  pledează  pentru  originea  românească  a  bg.  
буркан   (1923:   176).   Identitatea   formală   şi   de   sens   (sensul   de   ‘vas  
cilindric  de  sticlă’  s-­‐a  dezvoltat  în  română,  de  unde  a  fost  împrumutat  
de  bulgară)  dintre  rom.  borcan  şi  echivalentul  său  din  limba  bulgară  
este   evidentă   (voc.   u   din   буркан   se   poate   explica   prin   reducerea   lui  o  
neacc.  la  u,  specifică  graiurilor  bulgare  de  nord-­‐est,  care  se  manifestă  
şi  la  nivelul  limbii  literare).  Faptul  că  dicţionarele  mai  vechi  ale  limbii  
bulgare   nu-­‐l   glosează   ne   determină   să   considerăm   că   este   vorba  
despre  un  împrumut  mai  recent,  pe  cale  orală,  din  limba  română.  
 
Determinarea   lexicului   balcanic   comun   provenit   din   substrat  
este   o   sarcină   extrem   de   dificilă,   delicată   chiar,   în   primul   rând   din  
cauza   datelor   sumare   despre   limbile   autohtone.   Câteva   lexeme  
asupra   cărora   cercetătorii   au   căzut   de   acord   că   ar   proveni   din  
substrat  (traco-­‐ilir):  
Alb.  kopil,  kopile  „copil  din  afara  căsătoriei,  bastard”  
Bulg.  копиле,  копеле  „copil  din  afara  căsătoriei,  bastard”  
Gr.  κοπέλλι  „băiat;  slugă”,  κοπέλλα  „fată”  
Rom.  copil  „băiat  sau  fată”  
Arom.  copil,  copelă  „bastard”  
 
Alb.  udhós  (soi  de  brânză  grasă  sau  nu)  
Bulg.  dial.  урда  
Gr.ούρδα  (din  Epir,  karakaceni)  
Rom.  urdă  
Arom.  urdă  
 
Alb.   balë,   bulg.   балан,   rom.   bălai,   bălaie,   băluţă,   arom.   bal’iu,  
gr.dial  (Epir,  Macedonia,  karakaceni)  μπάλιος  „animal  cu  o  pată  albă  
pe   frunte,   cu   capul   alb   sau   cu   pete   albe”   –   din   daco-­‐moesiană  
(Gheorghiev,   Poghirc);   cu   aceeaşi   origine,   cuvânt   răspândit   în  
spaţiul   balcano-­‐carpatic   alb.   vatër,   bulg.   dial   ватра   (vest   BG)   ,   gr.  
dial.  βάτρα,  rom.  vatră,  arom.  vátră;  rom.  strungă,  scrum,  grivă  etc.  

  68  
 Din   trăsăturile   comune   cuvintelor   prezentate   mai   înainte   am  
putea   formula   criterii   de   care   să   se   ţină   seama   la   stabilirea   originii  
(de  substrat  sau  nu)  ale  elementelor  lexicale  din  LBC  cu  o  etimologie  
încă  neclară,  încă  disputată:  
1. Se   referă   la   un   câmp   semantic   deschis,   care   include  
terminologia   pastorală   –   denumiri   de   animale   după   aspecte  
exterioare,   unelte,   produse   din   lapte,   obiecte   din   viaţa   cotidiană   a  
ciobanilor  etc.  Autorii  antici  au  consemnat  că  tracii  erau  foarte  buni  
crescători   de   animale.   De   asemenea,   transhumanţa   -­‐   circulaţia  
sezonieră  a  unor  grupuri  masive  de  păstori,  seminomazi  precum  erau  
aromânii,   karakacenii   -­‐     a   facilitat   schimbul   lexical,   crearea   unor  
trăsături   comune   între   limbile   balcanice,   inclusiv   în   domeniul  
lexicului.  Dunărea  nu  reprezenta  o  frontieră  de  netrecut,  dimpotrivă.  
2. Cel  mai  compact  sunt  răspândite  în  albaneză  şi  aromână,  
şi   au   o   folosire   dialectală   în   bulgară   (BG   de   vest,   mţii   Rodopi)   şi  
greacă   (Epir   –   regiune   unde   în   antichitate   se   intersectau   iliri,   traci,  
daci,  pe  unde  au  trecut  dorienii  spre  Pelopones).  În  afara  limbilor  şi  
dialectelor  ULB,  acest  lexic  e  cunoscut  în  aşa  numitul  areal  balcano-­‐
carpatic  (și  în  cehă,  slovacă,  ucraineană)  (Bernstein,  Klepikova).  
 
O   importanţă   deosebită   în   determinarea   lexicului   de   substrat   îl  
are  aşa-­‐numitul  lexic  albano-­‐românesc,  despre  care  se  poate  susţine  
cu   destulă   certitudine   că   aparţine   unei   limbi,   al   cărei   continuator   e  
albaneza  şi  care  e  substrat  (sau  e  îndeaproape  înrudită  cu  substratul)  
limbii  române.  Numărul  acestor  elemente  lexicale  comune  albanezei  
şi   românei   este   în   jur   de   80   (Philippide,   Rosetti,   Poghirc,   Russu,  
Brâncuş).  
Exemple  
Rom.       Alb.  
buză     buzë    (şi  cu  sens  de  margine,  dungă)  
ceafă     qafë  
groapă     gropë  
guşă     gushë  
mal     mal  „munte”  
mânz     mëz  
moş     moshë  „vârstă”  
 
Detectăm  corespondenţe  fonetice  (rom.  z  =  alb.  dh;  rom.  r  =  alb.  
ll)  care  amintesc  de  asemănările  dintre  limbile  înrudite  şi  se  extind  şi  
asupra   lexicului   de   origine   latină   (înrudire   genetică   secundară   –   A.  
Desniţkaia).  
 

  69  
 Rom.         Alb.  
barză       bardhë  „alb”  
zară       dhallë  „zer”  
abur       avull  
mugur       mugull  
cer            <  cellum  >              qiell  
porumb    <palumbus>  pëllumb  
popor        <populus  >        popull  
 
Acest   lexic   comun   albanezei   şi   românei,   împreună   cu  
asemănările   în   funcţionarea   articolului   sunt   mărturie   a   unei  
deosebite  apropieri  dintre  albaneză  şi  română  în  cadrul  ULB.  
Limba   albaneză   trebuie   privită   cu   „componentele   sale:  
autohtonă   iliră,   latină   populară   (ca   rezultat   al   romanizării   ilirilor),  
nord-­‐tracă   (probabil   carpică   –   un   tenace   grup   tracic   neromanizat,  
consemnat  în  documente  până  în  sec.  V),  protoromânească.  Numai  o  
asemenea   stratificare   etnolingvistică   poate   explica   asemănările  
dintre   română   şi   albaneză   (atât   în   ceea   ce   priveşte   moştenirea  
autohtonă,   cât   şi   elementele   romanice),   dar   şi   deosebirile”   (Paliga).  
I.I.Russu   şi   şcoala   albaneză   îi   consideră   pe   albanezi   exclusiv   iliri  
romanizaţi;   alte   teorii   susţin   originea   tracă   (nord   sau   sud   tracă)   a  
albanezilor.   O   conciliere   a   teoriilor   –   albaneza   e   un   dialect   traco-­‐
dacic,  cu  o  componentă  iliră.  
 
Cuvinte  de  origine  autohtonă  în  română    
(fondul  lexical  moştenit  din  limba  traco-­‐dacică)  
 
Contribuţia   de   dată   recentă   a   prof.   G.   Mihăilă   (2006):   115  
cuvinte   sigur   autohtone   (cu   25   mai   multe   decât   Brâncuş),   93  
substantive,   13   adjective,   6   verbe,   1   adverb,   1   element   adverbial   de  
compunere,   1   interjecţie   -­‐   provenită   de   la   substantiv),   menţionate  
după  vechimea  primelor  atestări  cunoscute.  Din  sec.  X  –  1520;  1521-­‐
1620;  1621-­‐1887.  
Concluzii:  
1. „Cele  mai  vechi  atestări  de  cuvinte  româneşti  moştenite  din  
latină   urcă   până   în   a   doua   jumătate   a   secolului   al   IX-­‐lea   (abia,  
cumătră),   fiind   urmate   în   sec.   X   de   cele   autohtone,   ceea   ce   ne   duce  
aproape   de   epoca   individualizării   lb.   române,   alături   de   celelalte  
limbi  romanice,  considerată  a  se  fi  încheiat  cel  mai  târziu  în  sec.  VIII  
(primul   text   într-­‐o   limbă   romanică,   franceza,   ce   s-­‐a   păstrat   datează  
dina   nul   842).   Aşadar   în   latina   balcano-­‐carpatică   au   pătruns   după   o  
lungă   perioadă   de   bilingvism   traco   (daco)-­‐roman,   în   sec.   I-­‐VI,   un  

  70  
număr   apreciabil   de   cuvinte,   ceea   ce   a   dat   limbii   române   comune  
(nord  şi  sud-­‐dunărene)  un  colorit  aparte.  
2. Sub  aspect  etimologic,  aproape  jumătate  din  cele  115  cuvinte  
(56)   au   putut   fi   raportate   nu   numai   la   unităţi   lexicale   din   albaneză  
(continuatoare,  potrivit  unor  îndelungi  cercetări,  a  unui  dialect  traco-­‐
dacic,  cu  o  componentă  iliră),  ci  şi  la  glose  traco-­‐dacice,  precum  şi  la  
alte   cuvinte   cu   sensuri   identice   sau   apropiate   din   alte   limbi  
indoeurope   vechi   şi   noi.   Din   sec.   X-­‐1520:   baltă,   băl,   brad,   buză,  
carâmb,   cătun,   cioară,   copac,   crăciun,   curpen,   gard,   grumaz,   leurdă,  
mal,  mare,  mazăre,  mânz,  mânzat,  moş,  moaşă,  murg,  pârâu,  strungă,  
ţeapă,  viezure,  zârnă.    În  primul  secol  de  scriere  naţională:  abur,  acă-­‐
(acătare),   argea,   barz,   barză,   bască,   a   băia,   borţ,   brâu,   bunget,   gata,  
ghimpe,   grapă,   grunz,   mied,   năpârcă,   pupăză,   sterp,   stearpă,   a  
sugruma,  vatră.   Din   1621-­‐sf.   sec.   al   XIX-­‐lea:   căpuşă,  droaie,  drui,  ghiuj,  
gresie,   hameş,   hameşă,   mânzare,   a   scăpăra,   scrum,   ştir,   zară,   zgardă.  
Numărul  cel  mai  mare  de  etimologii  bine  documentate  prin  raportare  
nu   doar   la   albaneză,   ci   şi   la   glose   traco-­‐dacice   sau   la   alte   limbi  
indoeuropene,  se  înregistrează  la  cuvintele  cu  cele  mai  vechi  atestări.    
3. Din   cele   115   cuvinte   autohtone,   54   au   paralele   lexicale  
numai   în   albaneză   (unele   provenind   din   fondul   preindoeuropean,  
altele   cu   etimologie   necunoscută,   neelucidată,   respectiv  
onomatopeică   veche,   adesea   pătrunse   din   română,   eventual   şi   din  
albaneză  în  limbile  vecine,  mai  ales  balcanice.  24  de  cuvinte  din  sec.  
X-­‐1520:   baci,   balaur,   brânză,   brusture,   Bucur,   căciulă,   cârlig,   chiceră,  
cioc,  ciucă,  ciung,  copil,  creţ,  a  curma,  groapă,  grui,  jumătate,  măgură,  
raţă,  spânz,  şopârlă,  ştează,  ţap,  urdă;  23  în  primul  secol  de  scriere  în  
limba   naţională:   baligă,   ceafă,   a   ciupi,   ciut,   -­‐ă/şut,   -­‐ă,   codru,   a   cruţa,  
cursă,   fărâmă,   gluier,   gălbează,   ghionoaie,   guşă,   măgar,   mărar,   mâşc,  
mugur,   păstaie,   rânză,   sâmbure,   strepede,   strugure,   ţarc,   uture;   7   din  
1621-­‐1845:  bală  „balaur”,  bâr,  buc,  ciuf,  ciump,  coacăză,  searbăd.  
4. Una   din   dovezile   unităţii   celor   patru   dialecte   ale   limbii  
române,   a   căror   separare   a   avut   loc   prin   secolele   XIII-­‐XIV,   după  
slavizarea   în   mare   măsură   a   populaţiei   româneşti   dintre   Dunăre   şi  
Balcani,  precum  şi  din  vechea  Serbie,  o  constituie  prezenţa  celor  mai  
multe  dintre  cuvintele  autohtone  (82  din  115),  pe  lângă  cele  sensibil  
mai   numeroase   moştenite   din   latină,   în   dialectele   sud-­‐dunărene:  
aromân,   meglenoromân,   istroromân.   17   cuvinte   se   găsesc   în   toate  
cele   3   dialecte:   baci,   baltă,   brâu,   cătun,   cioară,   codru,   copac,   gard,  
groapă,   guşă,   mic,   moş,   sterp,   strungă,   ştir,   ţap,   vatră   –   aromâna  
păstrează  cele  mai  multe  cuvinte  autohtone.”  
 

  71  
 Studierea   cuvintelor   de   origine   bulgară   (bulgară   veche,   medio   şi  
mai   puţin   numeroase   neo   bulgare)   în   limba   română   şi   invers   a  
împrumuturilor   de   origine   română   în   bulgară   (limba   literară,  
dialecte).   Stabilirea   împumuturilor   de   origine   grecească   (gr.  
bizantină,  fanariotă)  în  română.  
Stabilirea   împumuturilor   de   origine   grecească   în   bulgară   şi  
invers,  la  nivel  dialectal  şi  literar,  pe  cale  scrisă  şi  orală,  în  perioade  
diferite,  din  domenii  semantice  diferite.  
Stabilirea   împumuturilor   de   origine   grecească   în   albaneză   şi  
invers.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  72  
  
Izosemia  în  lexicul  şi  frazeologia  limbilor  balcanice  
 
 
(Izosemie=paralelism  sau  identitate  de  sens)  
Alături  de  un  lexic  comun,  care  ajunge  uneori  până  la  identitatea  
formală   a   lexemelor,   limbile   balcanice   se   caracterizează   şi   prin  
fenomene  paralele  sau  identice  în  structura  semantică  la  nivel  lexical.  
Pentru   aceasta,   S.V.Semcinski   foloseşte   termenul   de   „izosemie  
interlingvistică”  (1976).  De  fapt,  izosemia  se  observă  în  lexic,  dar  şi  în  
frazeologie  sau  în  expresiile-­‐clişee  (mulţumiri,  urari,  blesteme).  
  Unităţile  lexicale  izoseme  sunt  cele  a  căror  realizare  materială  
e   diferită,   independentă   în   fiecare   dintre   limbile   balcanice,   dar   al  
căror   sens,   trăsături   semasiologice   sunt   paralele   sau   identice.  
Apariţia   lor   poate   fi   un   rezultat   al   interferenţei   de   la   nivel   semantic  
între   limbile   balcanice:   calcuri   cu   o   structură   morfologică   paralelă  
sau   împrumuturi   semantice,   dar   nu   putem   exclude   apariţia   lor   pe  
cale  asociativă  în  mod  independent  într-­‐una  sau  alta  din  limbile  ULB.    
Încă   de   la   începutul   secolului   XX,   K.   Sandfeld   le   conferă   un   loc  
distinct  în  studiile  sale  de  lexicologie,  determinându-­‐le  drept  calcuri  
lingvistice   „calque   linguistique”   sau   împrumuturi   prin   traducere  
„emprunt   par   traduction”.   Pe   baza   unui   bogat   material   din   limbile  
indoeuropene  şi  ungro-­‐finice,  el  deosebeşte  trei  forme  principale  de  
calcuri  lingvistice,  pe  care  le  ilustrează  adesea  cu  exemple  din  limbile  
balcanice:  
1. împrumutul   semantic   (emprunt   sémantique),   prin   care  
semantica   unui   cuvânt     se   îmbogăţeşte   sub   influenţa   sensurilor  
corespondentului   său   din   altă   limbă.   De   exemplu,   v.sl.   ñsv7tú  
reuneşte   ambele   sensuri   „1.lumină;   2.lume”,   iar   rom.   lume   (<lumen  
„lumină”)   sau   magh.   világ   îşi   lărgesc   semantica   în   acelaşi   mod.  
Expresia   rom.   n-­‐am  parte   copiază   v.bulg.   немам  чест   (n.bg.   нямам  
късмет   „nu   am   noroc”),   în   care   v.bg.   (x1stь) însemna   „1.fericire.   2.  
parte”  (azi:  чест  „onoare”,  част  „parte”).  
2. formarea   de   cuvinte   noi,   mai   ales   compuse   şi   derivate,    
gr.άτομος   >   lat.   individuus;   gr.   ζωγράφος>   sl.   живописец   ;   gr.  
προφήτης  >  sl.  пророк.  
3. traducerea   unor   expresii   frazeologice:   rom.   a-­‐şi   băga  
nasul,  alb.  fut  hunden,  gr.  χωνει  τη  μυτη  του,  bg.  пъхам  си  носа.  
 
Semcinski   însă   propune   doua   grupe:   calcuri   (apar   cuvinte   noi,  
care   împrumută   modul   de   formare   a   cuvântului   dintr-­‐o   alta   limbă:  

  73  
rom.   fruntaş,   bg.   челник)   şi   împrumuturi   semantice   (cu   aceeaşi  
accepţiune  ca  la  Sandfeld).    
Împrumuturile   prin   traducere   în   limbile   balcanice   sunt   sensibil  
influenţate   de   greacă:   χερούλι   <   χέρι   „mână”;   rom.   mănuşă   <   mână;  
alb.   dorëzë  <  dorë   „mână”;   bg.   ръкавица  <  ръка   sau   diminutivarea,   de  
exemplu.    Dar  acest  lucru  nu  trebuie  exagerat  –  dezvoltări  semantice  
ca   în   greacă   există   şi   în   alte   limbi   nebalcanice   (rusă,   italiană,  
neerlandeză   etc.).   De   asemenea,   se   observă   un   paralelism   semantic  
între   bulgară,   albaneză,   română,   fără   participarea   limbii   greceşti:  
rom.   omuşor   <   om,   arom.   om   mic,   bg.   мъжец   <   мъж,   alb.   njerith   <  
njeri  „bărbat”.  
 
Cercetarea   izosemiei   balcanice   este   o   întreprindere   dificilă,  
presupune  o  temeinică  cunoaştere  a  tuturor  limbilor  balcanice,  dar  şi  
a   limbilor   genetic   şi   istoric   legate   de   acestea   (limbile   slave,   romanice,  
turca,   maghiara)   –   ceea   ce   este   aproape   imposibil   pentru   un  
specialist.   De   asemenea,   este   aproape   imposibil   să   se   tranşeze   între  
un   izosem   independent   şi   cele   apărute   în   diferitele   limbi   balcanice   ca  
urmare   a   interferenţei,   deci   este   dificilă   stabilirea   originii   punctului  
de  plecare  ce  duce  apoi  spre  o  evoluţie  semantică  comună.    Cercetări  
sistematice  de  amploare  în  acest  domeniu  nu  au  fost  interprinse.  Un  
început   valorors   a   fost   marcat   de   cercetările   asupra   bulgarei   şi  
românei,   cum   este   lucrarea   lui   Semcinski   asupra   izosemiei   slavo-­‐
române   şi   studiul   Olgăi   Mladenova   (1982)   despre   paralelele  
structural-­‐semantice  în  bulgară  şi  română.  
În   cazul   în   care   situaţiile   clare   de   izosemie   între   două   limbi  
balcanice  se  descoperă,  verifică  şi  în  alte  limbi  balcanice  abia  atunci  
se  poate  vorbi  despre  balcanism  izosemic.  Semcinski  prezintă  câteva  
cazuri   de   izosemie   între   română   şi   bulgară:   căpăţână   <   cap   şi  
главина   <   глава   în   ambele   limbi   cu   sensul   de   „o   parte   a   roţii   la  
căruţă”,  care  se  repetă  într-­‐un  dialect  grecesc  κεφαλαριά  <  κεφάλι,  iar  
în  albaneză  termenul  e  împrumutat  din  bg.  gllavinë.    
 
Exemple  de  alte  balcanisme  în  izosemie:  
- tranziţia  semantică  „a  trage  →  a  suferi,  a  suporta”  (тегля  →  
страдам,   търпя);   bg.   тегля   ,   rom.   a   trage,   alb.   heq   şi   în  
gr.τραβιξα  πολλά  „am  tras  mult”.  
- asociaţia   semantică   „spate/umeri   –   suport,   susţinere,  
protecţie”  se  reflectă  în  expresia  rom.  a  avea  spate,  bg.  имам  гръб,  gr.  
έχω   γερές   πλάτες   „am   protectori   puternici/   am   umerii   puternici”,  
κάνω   πλάτες   σε   κάποιον„a   susţine/   a   face   umeri   cuiva”,   alb.   i   ka  

  74  
shpatullat  të  ngrohta   „am   umerii   sănătoşi/   sunt   susţinut   cu   putere   de  
cineva”.  
-­‐  legătura  semantică  „inimă  –  curaj”  
Bg.  сърце  >  сърцат  „curajos”  ,  corespunde  semantic  şi  structural  
rom.   inimos   <   inimă,   gr.   εγκαρδιώνω,   alb.   jap   zemër   =   a   da   curaj=  
давам  сърце.  (Dar  şi  în  fr.  coeur  >  courage,  courageux,  encourager.)  
-­‐  legătura  semantică  „bărbat  –  curaj,  vitejie”.    
O   corespondenţă   deplină:   alb.   burrëresh,   burrëror   <   burrë  
„bărbat”,   burrëri  „bărbăţie”;   bg.   мъжествен,    мъжество<  мъж;   гр.  
ανδριωμένος,   ανδρεια     „bărbăţie,   vitejie”   <   ανδρας;   rom.   bărbătos,  
bărbătesc   bărbăţie   <   bărbat   (dar   compară   și   rus.   мужественный,  
мужество).  
  -­‐   îmbogăţirea   semanticii   cuvântului   prin   participarea   la  
construirea   de   frazeologisme,   de   ex.   verbul   a   măsura   (din   ochi,   cu  
privirea,   la   ochi),  bg.  меря   с   очи,  с   поглед,   на   око,  alb.  mas   me   sy=   gr.  
μετρώ  με  το  μάτι,  μετρώ  διά  του  βλέμματος.  
   
În   unele   expresii   cu   o   bază   etnografică,   populară,   izosemia  
reflectă   o   unitate   în   superstiţii,   prejudecăţi,   reprezentări   primitive  
legate   de   personificarea   simţirilor,   a   fenomenelor   naturii   etc.   De  
exemplu:  rom.  a-­‐şi  scuipa  în  sân  (remediu  împotriva  sperieturii),  bg.  
плюя  си  в  пазвата;   sau   expresii   legate   de   deochi,   foarte   răspândite  
în   Balcani.   În   scrierile   lui   Teocrit   şi   Teofrast   din   sec.   IV-­‐III   î.e.n.   e  
atestată  expredia  gr.  φτύσε  στον  χορφο  σου;  rom.  a-­‐i  juca/a  i  se  zbate  
un  ochi,   bg.   играе  ми  окото  (на  добро,  на  лошо)   ,   alb.   më  luan  syri;  
gr.  παίζει  το  μάτι  μου.  
 
Poate   cel   mai   mult   comentată   este   izosemia   balcanică   în  
domeniul   pragmaticii.   Expresiile-­‐clişee   (aşa-­‐numitele   performative),  
a   căror   prezenţă   în   anumite   situaţii   este   obligatorie,   sunt   cam  
aceleaşi  în  fiecare  limbă  balcanică.  Printre  cele  mai  citate:  
-­‐   urări:   rom.   bine  ai  venit  –  bine  te-­‐am  găsit,   bg.   добре  дошъл  –  
добре   заварил,   alb.   mirë   se   erdhe   -­‐   mirë   se   të   gjeta,   gr.   καλώς  
ηρβες  –  καλώς  σε  βρήκα;  
-­‐   urări:   rom.   la   mulţi   ani,   bg.   за   много   години,   alb.   për   shumë  
vjet/mot,  gr.  χρόνια  πολλά,  v.gr.  είς  πολλά  έτη,  tc.  nice  nice  yillara;  
-­‐  blesteme:  rom.  a  nu  avea  zi  albă!  bg.  бял  ден  да  не  видиш!,  alb.  
mos  pafsh  një  ditë  bardhë!  gr.  να  μην  ειδείς  άσπρη  μέρα!  
 
Unele   manifestări   de   izosemie   pot   fi   descoperite   şi   în   afara  
arealului   balcanic   –   anumite   reprezentări   legate   de   lume,   de   fiinţa  
umană  reflectate  în  izosemia  lexicală  au  un  caracter  universal  sau  în  

  75  
supersistemul   numit   ULB   sunt   trăsături   comune   fie   moştenite   din  
baza   indoeuropeană,   fie   apărute   în   urma   îndelungatei   convieţuiri   în  
regiune.   De   exemplu   din   categoria   universaliilor   face   parte  
întrebuinţarea   lui   jumătate   cu   sensul   de   „incomplet,   imperfect;  
bolnăvicios,   neputincios,   infirm”.   Îl   găsim   în   expresii   frazeologice,  
metaforice  în  toate  limbile  ULB:  
alb.  gjusmë  njeriu,  bg.  половин  човек  ,  gr.  μίσος  άνδρωπος  ,  rom.  
jumătate   de   om   şi   în   arom.,   cu   sensul   de   „nefericit,   învins,   distrus;  
invalid”;    
alb.   me  gjusmë  gojë,   bg.   с   половин  уста   ,   gr.   με  μίσό  στόμα,   rom.,  
arom.   cu  jumătate  de  gură   şi   la   evreii   spanioli   din   Bulgaria   a  media  
boca  cu  sensul    „abia,  fără  dorinţă,  forţat;  alte  expresii:  bg.  с  половин  
сърце     „fără   dorinţă,   împotriva   voinţei”;   половинчата   работа  
„treabă  neterminată”  şi  altele.  
Modul   de   folosire   a   lui   „jumătate”   în   exemplele   de   mai   sus   ne  
duce   cu   gândul   la   unele   formule   magice   din   limbile   slave,   bazate   pe  
opoziţia   semiotică   par/impar   şi   aplicate   cu   referire   la   organele  
impare   ale   corpului   omenesc   (burtă,   cap).   Împărţirea   în   două,   în  
jumătate   are   un   caracter   ritual   care   cere   utilizarea   „apei   vii”   pentru   a  
se  realiza  întregirea  trupului  rupt  în  două.  Aceată  opoziţie  par/impar,  
complet/incomplet   se   poate   lega   şi   de   tema   mitologică   a   zeului  
divizat   şi   ulterior   înviat   (Dyonissos   –Zagrios)   sau   de   înjumătăţirea  
fiinţei   androgine   iniţiale,   prezentă   şi   în   mitologia   egipteană,   greacă,  
hindusă,  chineză  (Eliade).  
Opoziţiile   semiotice   universale   se   manifestă   într-­‐o   înfăţişare  
specific   balcanică,   a   cărei   realizare   e   o   mărturie   a   simbiozei  
lingvistice  şi  spirituale  din  Balcani.  
Interferenţa   semantică   este   cea   mai   intimă,   mai   profundă  
manifestare   a   influenţelor   reciproce   în   lexic.   Ea   nu   e   doar   o   dovadă   a  
contactului   lingvistic,   ci   e   rezultatul   unei   apropieri   spirituale   dintre  
popoarele   balcanice,   fenomen   care   poate   pune   în   lumină   diverse  
aspecte  referitoare  la  mentalitatea  balcanică.    
 
 
Trăsături  comune  în  frazeologia  limbilor  balcanice  
 
Lucrurile   comune   din   viaţa   materială   şi   spirituală   a   popoarelor  
balcanice,   apropierile,   asemănările   între   sistemele   de   valori   morale,  
în   filozofia   populară   a   acestor   popoare   îşi   găsesc   cel   mai   pregnant  
reflectarea   în   folclor   şi   în   frazeologie.   Sandfeld   vorbea   de   „un   seul   et  
même   esprit”   şi   tot   el   era   de   părere   că   în   domeniul   frazeologiei  
deosebirile  sunt  mai  degrabă  excepţii.    

  76  
 Rămâne   un   domeniu   mai   puţin   cercetat.   În   ultimul   timp   în  
Bulgaria   au   apărut   două   dicţionare   bune:   Stefana   Zaharieva,  
Dicţionar   frazeologic   român-­‐bulgar   (1997)   şi   F.   Anghelieva,   Sl.  
Petrova,  Mic  dicţionar  frazeologic  grec-­‐bulgar  (1994).  Realizarea  fără  
de   precedent   sub   conducerea   lexicologului   albanez   J.   Thomai,  
Dicţionar   frazeologic   balcanic   (1999).   Pentru   5000   unităţi  
frazeologice   albaneze   sunt   notate   echivalentele   din   bulgară,   greacă,  
română   dar   şi   sârbo-­‐croată.   Cele   de   tip   calc,   pe   deplin   identice   sunt  
cele   mai   multe.   Urmează   frazemele   echivalente   din   punct   de   vedere  
funcţional-­‐semantic,   dar   diferite   tematic,   apoi   expresiile   figurative  
semantico-­‐funcţionale   care   nu   au   ajuns   la   statutul   de   frazeme   şi   în  
cele   din   urmă   –   perifrazele   echivalente   semantic.   Pot   fi   descoperite  
căi   paralele   de   frazeologizare   în   diferitele   limbi   balcanice,   se  
analizează   structura   semantică   şi   funcţională   a   frazemelor.   Din   punct  
de  vedere  lingvistic  se  remarcă  puternica  asemănare  din  construcţia  
sintactică   a   frazeologismelor   –   ceea   ce   dovedeşte   că   în   procesul   de  
frazeologizare  s-­‐a  pornit  în  limbile  ULB  de  la  aceleaşi  îmbinări  libere  
de  cuvinte.  
Cele   mai   răspândite   unităţi   frazeologice   în   toate   limbile  
balcanice   sunt   cele   în   care   elementul   verbal   e   reprezentat   de   verbe  
dintre   cele   mai   frecvente/uzuale,   iar   substantivele   denumesc   părţi  
ale   corpului   sau   obiecte   referitoare   la   viaţa   cotidiană.   Nucleul  
semantic   este   purtat   de   substantiv,   iar   verbul   poartă   trăsăturile  
gramaticale.  
Alb.   Bg.   Gr.   Rom.  
vë  dorën   cлагам   βάζω  χέρι   a   pune  
ръка   mâna  
 
ngriti  krye   (на)дигам   σηκώνω   a   ridica  
глава   κεεφάλι   capul  
na   hëngri   изяде   ми   μου   έφαγε   mi-­‐a  
veshët   ушите   τ’αφτιά   mâncat  urechile  
fut  hundën   пъхам   си   χώνει   τη   a-­‐şi   băga  
носа   μύτη  του   nasul  
mblidh   събирай   си   μάζεψε   τα   adună-­‐ţi  
mendjen   ума   αμυαλά  σου   mintea  
 
Pe   baza   Dicţionarului   frazeologic   balcanic   se   pot   trage   câteva  
concluzii:    
- albaneza  stă  cel  mai  aproape  de  română  în  ceea  ce  priveşte  
productivitatea  frazerologismelor  de  tip  verbal;  

  77  
 - structura   formală   a   frazeologismelor   arată   înrudirea  
albanezeu  cu  româna,  în  primul  rând,  în  al  doilea  rând  cu  greaca  ;  
- asemănările  dintre  albaneză  şi  bulgară  se  referă  mai  ales  la  
frazeologismele   care   provin   din   proverbe,   zicale;   care   conţin  
turcisme;  care  ţin  de  domeniul  religiei;  
- cele  mai  multe  frazeologisme  cu  o  bază  folclorică,  populară  
se   observă   între   albaneză   şi   română,   pe   de   o   parte,   şi   între   română   şi  
bulgară,  pe  de  altă  parte  (Djamo  Diaconiţă).  
 
Putem  vorbi  despre  sinonimie  şi  omonimie  frazeologică  între  
limbile   ULB,  dacă  luăm  în  considerare  asimetria  în  relaţia  structură  
formală/conţinut.   În   diferitele   limbi   balcanice   punctul   de   pornire  
pentru  frazeologizare  poate  fi  reprezentat  de  imagini,  teme,  subiecte  
diferite,   care   reflectă   specificul   naţional.   Acestea   pot   duce   la   un  
rezultat  semantic  comun  (1),  dar  există  şi  situaţii  inverse,  în  care  în  
spatele  aceleiaşi  imagini  să  se  găsească  rezultate  semantice  diferite  în  
fiecare  dintre  limbile  balcanice  (2).  (Artemieva)  
1.  
Albaneză   Bulgară   Greacă   Română   Sârbă  
i   bie   pragu   бия   самара,   λέω   της   bate   şaua   să   majka   ćerku  
të   dëgjojë   да   се   сеща   πεθεράς   να   priceapă   kara,   snahi  
dera   магарето;   τα   ακούσει   iapa   progovara  
(bate  pragul   думам   ти,   η  νύφη   (mama   o  
să   audă     дъще,   (spun   ceartă   pe  
uşa)   сещай   се   soacrei   fiică,   dar   de  
снахо     (mamei),   să   fapt   se  
(îți   spun   ție,   audă  nora)   adresează  
fiica   mea,   ca   nurorii)  
să   înțeleagă  
nora)  
 
 
2.  
Bg.  сложи  си  главата  в  торбата  „a  risca”    
Alb.  futi  kokën  në  trastë  (torbë)  
Gr.  έβαλε  το  κεφάλι  του  στον  τροβά  
dar  rom.  (umblă)  cu  capul  în  traistă  „a  fi  distrat,  =  cu  capul  în  nori”  
           bg.  като  на  свинче  звънче  
           alb.  si  shala  gomarit  (ca  şaua  pe  măgar).    
 
Multe  din  frazeologiemele  balcanice  sunt  proprii  şi  limbii  turce.    
Alb.  s’kam  haber  „nu  am  nici  o  idee,  nu  ştiu  nimic”    

  78  
 Bg.  нямам  хабер  
Rom.  nu  am  habar  
(tc.  haber  „veste,  ştire”;  haber  sunucusu)  
Se  poate  susţine  originea  turcă  a  unor  expresii  frazeologice,  mai  
ales   dacă   factori   extralingvistici   reflectaţi   în   frazem   ne   oferă   date  
pentru  o  asemenea  concluzie.  Pe  de  altă  parte,  nu  putem  fi  siguri  dacă  
aceste  frazeologisme  nu  au  circulat  în  Peninsula  Balcanică  şi  înainte  
de   sec.   XIV,   răspândite   ca   urmare   a   legăturilor   dintre   Bizanţ   şi   Orient  
(Persia,  lumea  arabă).    
Este   limpede   că   problema   originii   concrete   a   corespondenţelor  
frazeologice  din  limbile  balcanice  nu  se  poate  rezolva  corect  dacă  în  
afara   datelor   lingvistice   nu   sunt   aduse   şi   argumente   de   natură  
cultural-­‐istorică.  
  În   prefaţa   la   Dicţionarul  frazeologic  balcanic,   Thomaj   clasifică  
paralelele   frazeologice   din   limbile   balcanice   după   originea   lor   în  
patru  grupe:  
1. create  în  procesul  vieţii  comune  din  Balcani;  
2. apărute   independent   în   fiecare   limbă   (sunt   cele   mai  
numeroase);  
3. împrumutate   reciproc   între   limbile   balcanice   (au   arealul   cel  
mai  mic  de  circulaţie,  de  răspândire);  
4. împrumutate   din   limbi   nebalcanice   –   turca,   limbi   romanice,  
frazeologisme  biblice  (sunt  cele  mai  puţine  ca  număr,  dar  au  cel  
mai  mare  areal  de  circulaţie).  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  79  
 În  urma  consultării  diferitelor  lucrări  în  domeniu,  putem  ajunge  
la  următoarea  listă  a  balcanismelor  totale  şi  parţiale:  
 
 
Balcanisme  totale   Balcanisme  parţiale  
Sistemul  fonetic   Sistemul  fonetic  
Reducţia  vocalelor  neaccentuate   ъ  =  ă  =  ë  (-­‐  gr.)  
  mp  >  mb,  nt  >  nd,  nk  >  ng  (-­‐bg.)  
Sistem  morfologic  -­‐  formanţi   Sistem  morfologic  -­‐  formanţi  
-­‐ица/-­‐iţă/-­‐icë/  -­‐ιτσα  (suf.  fem,   pron.  negative  <  pron.  
suf.  dim.)     interogative  (-­‐  gr.)  
  de  tipul    as  një,  ни  един,  nici  un  
-­‐σ-­‐  (+  -­‐tis/-­‐dis)  la  verbe  (lipsi,    
липсвам)   numeralele  de  la  11-­‐19  (-­‐  gr.)  
  единадесет,  njëmbëdhjetë,  
-­‐  джия,  -­‐чия/  -­‐giu/-­‐xhi  /-­‐τζής  <  -­‐ unsprezece  
ci,  -­‐çi    
 
-­‐  ap/-­‐ar/-­‐αρης  (lopar,  кравар,  
γελαδαρης,  văcar)  
 
Morfosintaxă   Morfosintaxă  
G  =  D   Articol  hotărât  postpus  (-­‐  gr.)  
   
Pron.pers.enclitic  D  (G)  =  posesiv   Opoziţia  aorist  –  perfect  (-­‐  rom.)  
   
Păstrarea  Vocativului  (adresare   Conj.  compuse  +  prep.  +  verb  de  
marcată  morfologic)   conjugat  de  tipul  ca  să  văd/за  да  
  видиш      (-­‐alb.)      
Grade  de  comparaţie  analitice  
 
Înlocuirea  infinitivului  
 
Formele  de  viitor  cu  „a  vrea”  şi  „a  
avea”  
 
Futurum  praeteriti=  Condiţional  
ireal  
 
Transpoziţia  imperativului  cu  
„să”  în  sfera  trecutului  
 
Transpoziţia  praeteritelor  în  
sfera  viitorului  
 
Construcţii  izosintagmatice  cu  
prepoziţii  
 

  80  
 Reduplicarea  complementului  
direct  şi  indirect  
 
Funcţiile  sintactice  ale  numelor  
articulate  
 
 

  81