MORȚI BUNI ȘI MORȚI RĂI

de la mit și rit, la fabulos

Mihai Pop afirma:

„În conştiinţa tradiţională şi în exprimările ei folclorice nu există totuşi, la
noi, o teamă predominantă de mort şi nici o teamă de toţi morţii. Multe obiceiuri
arătau, dimpotrivă, că în concepţia populară tradiţională, între lumea celor vii şi
lumea celor morţi existau legături şi că poporul se temea numai de acei morţi
care se puteau face strigoi. Se socotea că se fac strigoi cei însemnaţi, cei răi,
sinucigaşii, cei morţi de moarte năpraznică, vrăjitorii şi vrăjitoarele.”

„Ca ipostază principală a <sufletului rătăcitor>, la limitele incerte dintre

moarte şi viaţă, strigoiul intră în relaţii subtile cu credinţele despre lumile de
dincolo, în raport cu care el realizează o mereu dorită şi o mereu nesperată
mediere. Chiar dacă informaţiile consemnate la sfârşitul secolului trecut şi
începutul secolului nostru aproximează vechi valenţe şamanice ale acestui
personaj mitologic, textele contemporane reţin prioritar, din structura sa
complexă, figura fascinantă a strămoşului, protector şi punitiv în aceeaşi
măsură.
Privind retrospectiv amploarea, bogăţia şi intensitatea repertoriului narativ
dezvoltat de strigoi, constat rigoarea şi profunzimea afirmaţiei lui Edgar Morin:
La fel cum crustaceele, peştii, reptilele continuă să se dezvolte în biosferă după
ce s-a impus regnul mamiferelor, tot aşa vechile spectre, strigoii, geniile, deşi
marginalizaţi de marile religii şi ideologii moderne, continuă să se multiplice în
nişe ecologice prezervate (caverne ale sufletului).” (Otilia Hedeșan: 7 Eseuri
despre strigoi, 1997)
 „Daca, însă, povestirile de acest gen au o viață destul de consistentă în
lumea rurala românească, practicile menite să asigure ineficiența făpturilor
supranaturale au dispărut în cea mai mare parte a lor, excepție făcând riturile
profilactice și, apoi, cele apotropaice dezvoltate pe seama credinței că mortul se
poate întoarce strigoi. Se poate constata, prin urmare, un dezechilibru care pare
să indice o anumită apetență a comunităților tradiționale pentru povestirile care
provoaca senzații tari și creează momente de tensiune comunitară. Satele
noastre par a avea nevoie de horror, așadar. Nu foarte mult, dar atât cât să
probeze că personajele controloare și punitive, la o adică, există. (Otilia
Hedeșan: Pentru o mitologie difuză, 2000)

„Practic, experiența cu supranaturalul nu poate fi decât personală și

povestitorul insistă asupra detaliilor prin care vrea să probeze caracterul
adevarat al întâmplării. El este interesat sa demonstreze nu posibilitatea ca
aceasta sa se întâmple, ci faptul ca aceasta i s-a întâmplat chiar lui sau
cuiva apropiat, demn de crezare. Aspectul «mai personal» al povestirii de
acest tip rezultă din faptul ca «supranaturalul nu poate fi adus la bară, ca
martor»” (Sandra Stahl: The Oral Personal Narrative in Its Generic Context )
 Realitatea rituală

Practici profilactice de destrigoire

„Se pune nisip şi mac să aibe de ales, să nu vie înapoi…Se pun nouă pietricele, un băţ, ca să se apere
când merge dincolo. Să se apere de duşmani! Şi rugul la fel! In mână i se pune o cruce de ceară şi-n mijloc i se
pune o monedă ca să-şi plătească trecerea.”; “Să-nfiară numa’ ăi care deoatie, nu tăţ! Să-nfiară cu on ac aşa,
după urece şî să mai pune ceară curată, ai, tămânie, aclò, la mort!… La ăialalţ să pune rug, un bât de rug su’
pernă. Să mai pun noo pietrucele albe şi sămânţă - din toate din casă - să aibe, să nu umble după iele, să nu
iasă!” (A.T.)
„S-o făcut dint’-o cămaşă care-o purtat-o iel, s-o rupt, şî să făcea aşa, o cârpă mică - ia-aşa, ia!… - ş-o-
mpăturat-o ş-o legat-o c-on picuţ aţă şî zâcea: <Asta-i pentru Adriana, asta-i pentru Ramona, asta-i pentru
mine d-egzemplu, să zic… asta-i pentru Minodora, ca fiică a lui, sau Simona!>. Fiecare păpuşă din pânză să
punea aşa s-aibe el acolo…pentru tăţ’ ai casei. Dup-aia i-am pus ţuică, i-am pus brichetă, i-am pus ţâgări…
Ţuică i-am pus! Mâncare i-am pus…(din pomană!), bâtă de rug, ca să aibă iel de ce să să proptească cân’
merje!… Am pus mac numa’ (alţî pun şî nisip de trii ori, aşa, roată p’ingă iel, că cică să-ş‘ facă de lucru: să
numere macu’ şî cân’ termină s-o ia iar de la-nceput!) – să zâce, no: <Să n-ai treabă cu ai căşii şi să tot numeri
aici-aşa tăt macu’!>. Alea păpuşi să zâc..no! tăt aşa: <Asta păpuşă-i pentru vaci, asta-i pentru găini, asta-i
pentru porci, să n-ai treabă cu ii!> /.../” (Teodora Capelini, înreg. Roşcani, 2000)

Identificarea, argumentarea și anihilarea strigoiului

„Spuneau ai noşt’i – tata şi cu mama – că pe cân trăia bunicu-su, aicea, chiar aicea în casa asta din susu
o fost on bărbat – … zâceau cătă iel – şî ăla cică ar fi umblat. Că moşu’, bunicu’ meu, l-ar fi văzut, că o fost un
bolovan mare aicea, păstă drum, lângă gard, şî l-ar fi văzut stând pă bolovanu’ ăla acolo, lângă gard. Da’ io
ştiu?!…El o fi fost sau o fi fost altcineva… Numa’-aşa să vorbea: că ăla o umblat!
Păi că nu l-o primit pământu’! Apăi, no, c-o fost om rău! (Să spune că ş-ăla s-o ocupat de hoţâi d-ăstea, cu oi,
cu vite…) Fel şi fel de poveşti să făcea, ca să aibă de ce vorbi p’in sat!” (Doliana Ţel, Mihăești, 1998)

„La noi aici a mai fost un om. I-a murit muierea, soţâia da’-n fiecare noapte venea la iel. O simţa aclò
lângă iel răce-n pat! Ba nu ! c-o ‘s că n-o putut dormi on an în pat, în casă! Îşi făcuse un pat într-altă parte, la
comne un’eva!… Ia o fos’ pocăită şî până nu i-a citit dăzlegări, slujbe o ‘s că tot a venit aşa, la iel! Vorbea…ce
ştiu io ce făcea?!…La iei, la pocăiţi nu citeşte popa dezlegări. La iei vorbăsc iei în de iei acolo cum să pricep. Nu-i
ca la noi! Şi de-aia o umblat!” (A.T., Mihăești, 1998)
„Cică dacă meri în cimitir c-on armăsar, la ăia nu sară! Să dă-ndărăt! (Să sară armăsaru’ păstă
mormântu’ lu’ ăia car’ să fac strigoi, no!) Așa vorbeaște lumea! Ceva sâmte! Ceva... îi Sătan acolo! La
care-or fos’ cu armăsaru’ șî n-o sărit, l-or dăzgropat sî l-or găsât roșu acolo!
- Da’ nu spuneai tu de ăla de la Sebeș că pănă nu l-or scos șî l-or ars di pă rău n-o stat?!
- Da, ‘ce că iară on bătrân, cică n-o stat, iar o îmblat... Noaptea. Cică venea pe sat, cică buia asè,
făcea (auzam bătrânii că cică asa o fost!). Sî l-o scos. Sî iel o fos’ roșu acolo, nu... așè! Șî l-or ars cu spini.
Or făcut foc pă iel acolo.” (Maria si Viorel Oprean, înreg. 1998, Roșcani – Hunedoara)
„I-o dezgropat și i-or ars cu motorină. Or pus spini și i-or ars cu motorină. Or pus spini și i-or ars!
Atunci n-o mai putut să-i înfiereze morț’! Mergea popa si cu cerere de la Sfat și-i dezgropau si le citea. Pe
unu’ l-o găsât știi asa, pe-o dungă, în groapă - strigoniu! Șî plin de sânge aclo, cum o mâncat dân mară
(vite, n.n.) inema! Ș-apă’ l-or dezgropat, ș-or pus spini, mărăcini șî benzină șî i-or dat foc. La vro șasă
săptămâni!” (Sofia Furdui, înreg. 1998, Roșcani – Hunedoara)
 Realitatea narată, confirmare a mitului și eficienței ritului

Relatări autoreferențiale și narațiuni de tip memoratum despre morții buni

„L-am visat… chiar az’-noapte-o fos’ săptămâna de cân’ l-am visat… Am visat că-i făcusăm mormântu’
aşa cu bordură, cu cruce tăt-bine şî m-am dus cu cuscru (cu tata lu’ ginăre de la Baia de Criş) şî ne-am pus
aşă-iè pă bordură ş-am începu’-să plâng… Şî parcă p’in cimitir culegea prune bistriţe doamna Şindea şi cu
Alioşa şi cu Mărioara. Şî io, cum ne-am pus aclò, pe marginea aia, pe bordura aia, am început să plâng… Da’ iel
parcă să făcu…da’ nu ştiu ce mi-o părut că s-o făcut… o apărut şî s-o pus aşă, lângă cruşe! Era-mbrăcat în
haine tăt albe-albe. Şî face cătă mine, ‘ce: <Tu, babo! (C-aşă-mi zâcea <babo>) tu să nu mai plânji, c-aicea-i
mai bine un'e mi-s io ca un'e vi-s voi! (Duminică o fos’ făcut parastasu’ şî io vinerea l-am visat!…) Ş-atuncea…
parc-aşa curea o transpiraţie pă iel şî io am dzâs cătă iel: <Moşule, haida să te şterg io!…>; <Nu pune mâna!
Nu ma’ ai voie să pui mâna pe mine!… Nu-i voie să pui mâna pe mine nicidicâtu!…>.
Dup-aceea face cătă mine că lui i-i săte <Nu vrei să mărg să-ţi aduc apă?>; <Nu-mi trăbă apă de la
tine! Io am apă de un’-să beu! Io am izvoru’ meu de un'-să mărg să beu apă!>. Ş-atuncea parcă să sculă-n
picioare de-aciia d-îngă noi, de la cimitir, şî plecă pi aleea di la biserică, s-o dus pi după biserică încolo… s-o dus
ingheva şî… s-o dus inghe-o zâs că iel are izvoru’ lui şi iel să duce şî bea apă! O beut apă ş-o vinit-'napoi.
Ş-atuncea cân’ o vinit 'napoi, io fac cătă iel: <Moşule, dacă tăt şăd aice parcă m-aş sui şî io să culeg
nişte prune di p-icea, să facem dulşeaţă la feate şî compot!>. Atunci face cătă mine: <Tu babo! Tu ştii că io ţ-
am spus să nu ce duci nicăieri să iei ne-ntrebat! Te duci şî vorbeşti cu părintele: dacă te lasă să iei prune, luaţi,
şî dacă nu, iar-aşa!… Să nu mă faci ge minune! Cum n-ai fost tu ge minune făcută cât ai trăit cu mine, nici acu'
să nu ce faci!…Tu inghe meri, inghe ce duci, tu să-ntrebi dacă vrei să faci ceva!>. Ş-atuncea m-am trezât!…”
(Teodora Capelini, înreg. Roşcani, 2000)

„Spunea tata lu’ Norica - el o fos’ frate cu soacră-mea, el stătea la Mihăiești - o spus c-o venit aici, la o
mătușă, la moșu Carp, aclo - ș-o șăzut ș-o zâs că dă p-aici, pă la soru-sa, pă la mama lu’ Viorel șî să să duc’-
acasă. Aștia or fos’ culcaț’. Ș-atuncea o loat-o p-aicea, păstă țarină. (Aia n-o fos’ minciună! Aia o fos’ adevărat!
Ăla n-o vorbit așè!...). Șî n-o mai loat-o pă cale s-o du’ păstă țarină, pă scurtătură, s-ajungă la Mihăieșci. Atunci
o văzut o femeaie mergân’ pă drum. El o grăbit reapede, ca s-o prindă! Cân’ a agiuns-o: <Bună sara!> Ea o zâs:
<Să fii sănătos, nănașule!> - ‘ce. ( că era soră de-a lu’ aia, a lu’ Andruș a lu’ Verza) ‘ce: <Un’e-ai fos, fină?> (da’
iel nu ș-a dat sama că aia o fos’ moartă!); ‘ce: <Pe la soru-mea, pe la Roșcanii Mici! Da’ dumeta un’e-ai fos’?>
‘ce: <Io am fos’ pe-aicea, pe la mătușă-mea Relea!>.
Ș-or mărs atunci pă drum fără să-și deie sama nici unu de altu’. Cân’ o fost pe-aproape de cimitir, la
Mihăiești, o rămas în urmă (că era cu opinci aia, să-și chitească curaua la opincă!) șî el o loat-o-naince. Șî cân’ o
mărs, o mărs el mult timp, o agiuns el la o vale, la o cârnitură ș-apă’ o zâs: <Apă’ doară asta o fos’ moartă!>.
Atunci n-o mai putut merje. Ș-o mărs țârân’u-să dă gard, ș-acasă s-o bolnăvit! (Spunea mama!). C-o fos’ ficior ș-
acolo mai vinea, mai pleca, ș-o zâdit un pat, ș-acolo o stat trii zâle, n-o întrat în casă: o fos’ pă moarte! Di frică
și di spaimă! S-o spăriat că iel o vorbit cu ia asa șî ia o fos’ moartă! Șî mai spunea soacră-mea că o văzut-o p-aia
ducân’u-să la seceră ș-o rămas mănunci tăiat di pe urma iei!” (Maria Oprean, 1998, Roșcani - Hunedoara)
 „Aici în vecini spune că era o femeie care-o murit şi-au rămas trei copii după ea. Şi au rămas copiii mici
de zece, unsprezece, doisprezece ani şi copiilor le-o spus că să ştie că ea nu poate sta liniştită de grija lor şi ea o
să-i vină să vadă ce fac ei după ce moare. Da' să nu le fie frică, că nu le face nimica. Şi zice că-'ntr-adevăr după
ce-o murit, povestea mama, da' povestea şi tata,o simţeau, deci îi simţeau prezenţa şi copiii auzeau vasele prin
casă, auzeau pe la geamuri.
Şi-'ntr-o seară, după ce se strângeau toţi în casă, era casa aşa înălţată, era pe pivniţă, sus, într-o seară,
după ce strângeau şi-şi terminau treaba, dădeau drumu' la câine ş-atuncea se culcau, după ce dădeau mâncare
la vite. O spus că, la un moment dat, a-'nceput câinele da' nu să latre, să schiaune şi cu fundu-n uşă, s-o băgat
cu fundu-n uşă. Fata o ieşit afară, că era dezbrăcată să se culce şi-o ieşit afară să vadă ce se-ntâmplă, cine e. O
zis că peste scări în jos, cum era aşa ca un vălătuc s-o rostogolit şi că cineva care era la lucru, or avut ei un om
străin care era la coasă sau cum era,dormea-n podu' şurii. Şi ăla o auzit - erau căzile cu prune pentru ţuică - şi
ăla o auzit pe la căzi ceva umblând şi s-o speriat şi or simţit o bună perioadă de timp, simţeau prezenţa femeii...”
(Letiţia Dejeu, înreg. 1999, Roșcani – Hunedoara)

De la imprecizia ritului și încălcarea normelor

la demonizarea strigoiului
Povestire de tip memoratum („întâlnirea cu supranaturalul”):
„Mama povestea c-or fost niște lăpugeni pe la Ilia: or avut giudicată, ceva. Ș-or vinit pe gios, or însarat,
sara, așa. Ș-acolo di pe drum i-o luat cineva. O vinit o căruță, o cociie șî i-o luat. Șî s-or suit. Le-o părut bine să
margă-n căruță, să nu margă pe gios, să nu-i doară picioarăle! Șî i-o dus pân’ aicea, dincolo de cimitir.
Ș-o fos’ strâgân’ așa: <Hăis, Șândea, cea Buduran!> Ș-atâta de tare o fos’ mergân’, de iute, de-or fos’
sărind scântei din roți șî din cai de la copite! Aicea or fost cică opriți ș-or dzâs că mărg mai departe, că au ceva
treabă pe-aicea!
Și oamenii ăia s-or dat gios ș-or plecat la prima casă pă mâna stângă șî s-or uitat în urmă șî n-or mai
văzut nici căruță, nici cai! Șî s-or speriat! Ăia or fost morți de mult, că io nu-i știu!” (Maria Caba, înreg. 1998,
Roșcani – Hunedoara)

Povestire cu nucleu mitic de tip „legendă”

„Odată mergeau la drum o babă cu fata ei si târziu, noaptea, au ajuns într-un sat. Au văzut la o casa lumina […]
si au intrat. Da’ baba, cum au intrat în casă, a cunoscut ca bărbatul și femeia sunt strigoi. Vede că-i prăpădenia
lor. Ce să facă? Rugăciune, în casă la strigoi, nu se poate spune, că ar fi omorât-o. Scoate pâinea și zice:
— Doamne, cum e de muncită pâinea, ca mai întâi sameni popușoii, pe urmă îi prășești de două ori…
— Taci, baba! — zice strigoiul.
— Eu nu zic nimica, da’ zic cât e de muncită pâinea!… Pe urma tai popușoii, îi desfaci și-i pui în coșniță!…
El iar striga la baba; ea spunea ca și întâi.
— Și-i scoți iarna și-i despoi și-i pui în saci…
El iar striga, ea spune mai departe.
— Și-i duci la moara și-i macini și-i plămadești, și dospesc și-i pui în cuptor și se coace pâinea și apoi o mânca.
Atunci a rupt o bucățică de pâine și a mâncat” (T. Pamfile: Dușmani și prieteni ai omului)

În basm, logodnicul (soțul) strigoi este anihilat prin varii metode, unele fiind
convergente cu cele prescrise ritual. Finalul este întotdeauna pozitiv, el fiind privit ca o
ipostază a maleficului și a eroului negativ. Uciderea înseamnă nu numai eliberarea
fetei-trofeu, ci mai ales afirmarea – printr-o probă eroică – a protagonistului pozitiv.