Mantu F.

Maria-Alexandra
Limbă și literatură română-Limbă și literatură modernă
Grupa 5

Profeți și profeții în literatura Antichității

Maria-Alexandra MANTU
Limbă și literatură română - Limbă și literatură modernă – Limbă și literatură engleză, II, gr. 5

Antichitatea reprezintă un rol foarte important în istoria omenirii, aceasta fiind o perioadă ce și-a pus
amprenta asupra trecutului și, în același timp, asupra prezentului . Acțiunile și valorile noastre de astăzi
au rădacinile în trecut, istoria antică fiind strâns legată de prezentul în care trăim.
În acest mod, încă din perioada Antichității, cunoașterea viitorului a reprezentat o preocupare de seamă
a oamenilor, aceștia dorind întotdeauna să anticipeze ce va urma, având în acest fel o oarecare ceritudine
asupra încrederii de sine și asupra elementelor din jur. Precum niște actori de tuș pe foaia de hârtie,
marionete ale destinului, oamenii încearcă în zadar să se împotrivească destinului, oricât de mult și-ar
dori acest lucru. Captați în propria viață, aceștia pierd în fața imposibilității de a evada din sfera ce s-a
creat deja fără voia lor.
Totodată, Antichitatea și-a pus amprenta și asupra literaturii din vremea aceea, toate aceste aspecte ale
destinului fiind pe deplin conturate în diferite opere de marii autori tragici.
Sofocle se înscrie în rândul autorilor ce au dominat literatura antică, dând astfel viață tragediei, specie
născută din cânt, manifestată inițial prin corul ce este instruit de un maestru de cor, în timp ce autorul
este regizorul.
Secolul V î.Hr. reprezintă secolul tragediei, secolul în care destinul își arată întreaga putere, iar Sofocle
evidențiază această idee pe parcursul întregii tragediii Oedip Rege. Aceasta este una dintre lucrările ce
se învârt în jurul sorții, dar și în jurul prezicerilor.
Fiind una dintre marile tragedii antice, această scriere se poate încadra în definiția dată de Aristotel în “
Poetica ” : “ Imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai impodobit cu diferite
soiuri de podoabe, osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, nu povestită
și care stârnind mila și frica săvârșește curățirea acestor patimi “ 1 . Prin aceasta, Aristotel susține faptul
că pentru a fi considerată tragedie, scrierea trebuie să introducă cititorul în lumea sa, acea lume a dramei
menită să-i modifice starea, aducându-l de la starea de fericire la cea de tristețe, deschizând lacătul
înscifrat al subiectului tragic.
În acest mod, scrierea lui Sofocle ține cititorul în suspans, trecându-l de la o stare la alta și de la lumea
în care se află spre lumea dramatică a subiectului. Subiectul este extras din mituri, urmând ca efectul
tragic să se nască din mitul-intrigă.
Încă de la începutul operei, cititorul este introdus într-un spațiu al tristeții, un spațiu fără speranță și plin
de problemele ce au năpustit asupra locuitorilor din cetatea Tebei. Rugămintea preotului de a salva
cetatea zugrăvește imaginea îndurerată, amplificată de reacția regelui : “ Sărmani copii, voi n-ați venit a
mă ruga/ Ce nu știu eu, ci tot ce știu ; căci eu văd bine/ Ce suferiți voi toți, dar între cei ce sufăr / Nu e
nici unul care suferă ca mine “. 2 În aceste secvențe este conturată relația dintre rege și polis, urmărindu-
se întelegerea cu sine și cu lumea din jur, “eudaimonie” după cum Aristotel numește în opera sa .

1
Aristotel , Poetica, studiu introductiv și comentarii, trad. de D.M. Pipiddi, 1998, IV, 1449 b, 20-27.
2
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.
Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 350.
Mantu F. Maria-Alexandra
Limbă și literatură română-Limbă și literatură modernă
Grupa 5

Întreaga scriere are ca temă fundamentală tema destinului, toate acțiunile fiind susținute de profețiile
dominante în jurul cărora personajele acționează . Astfel, prezicerile au un rol important în tragedia lui
Sofocle, oamenii fiind ghidați prin viață precum niște marionete, fapt ce reiese încă de la început, atunci
când Oedip află de la Creon de oracolul lui Apollon. Faptul că fostul rege, Laios, de care Oedip doar a
auzit, fusese ucis, atunci când mersese la oracolul din Dephi, accentuează blestemul ce a răpus Teba,
generat de faptul că nimeni nu căutase să găsească vinovatul, cel care l-ar fi ucis pe fostul rege la o
intersecție de drumuri . Totodată, faptul că nimeni nu a respectat legile nescrise ale Tebei contrastează
puternic cu raționamentul singurei persoane care a putut răspunde la ghicitoarea Sfinxului, Oedip,
urmând ca acesta să devină rege și să se căsătorească cu Iocasta, mama și , în același timp, sora sa,
personajul feminin care încearcă să aplaneze fiecare dispută pe care regele o are : “De ce-ați aprins, săraci
de voi, această/ Nebună ceartă? Nu vă e rușine acum, cînd țara/ Piere, să vă certați de treburile voastre?/
Ci intră-n cas`, Oedip ! Tu Creon, du-te acasă/ Nu faceți din nimic prilej de grea durere. “
Odată cu apariția oracolului în opera tragică, Oedip devine victimă a destinului, dorindu-i ucigașului o
soartă crudă, un destin tragic, plin de răutățile provocate de propria mânie, fără a se gândi vreo secundă
că cel blestemat este chiar el. .Ucigașul regelui stă sub semnul întrebării până la sosirea lui Tiresias ,
profetul “ orb și foarte bătrân “3, despre care cofierul spune că “vede, tot așa/ Ca Phoibos Domnul “ 4.
În această secvență apare încrederea pe care oamenii o au în preziceri, importanța acestora încă din
Antichitate și, totodată, curiozitatea de a afla fiecare amănunt despre ceea ce ne înconjoară. Orbirea
profetului bătrân nu este întâmplătoare, ci are rolul de a evidenția faptul că vederea interioară este cea
care predomină. În comparație cu Oedip, care vede lumea exterioară, dar nu este capabil să o analizeze
pe cea interioară, profetul vede dincolo de orice imagine, vede în întunericul adevărului și deține lacătul
deznodământului tragic al operei, pe care dacă l-ar fi deținut Oedip, ar fi știut de multă vreme care sunt
părinții lui adevărați . Însă, dincolo de orice urmă de speranță pe care Oedip încearcă s-o contureze,
adevărul iese într-un final la iveală odată cu apariția păstorului, martorul traediei. Oedip, victimă a
nemilosului destin aflat din oracole, analizează cu luciditate situația și realizează că în tot acest timp el
a fost unicul vinovat, dar fără voia sa : “Vai, vai, acum a ieșit totul în vileag. Lumină, tu, te văd acum
ultima oară! / Născut din cine nu se cade, am luat pe cine/ Nu se cade, am ucis pe cine nu se cade! “
5
Moartea Iocastei amplifică lanțul de nenrociri din viața lui Oedip, urmând ca acesta să-și ia vederea. Nu
întamplător autorul încheie opera prin orbirea celui ce pică în capcana nemilosului destin, făcând în acest
fel trimiterea la profetul orb și profeția acestuia, la rădăcina crudului mister. Specific operelor tragice,
acest final este unul ce aduce tristețea, un final ce transpune cititorul sau spectatorul într-un decor
macabru ce are la bază vorbele profeților.
Astfel, profețiile Antichității și-au pus amprenta asupra acelor vremuri, urmând ca mai apoi acestea să
fie surpinse de marii autori în lucrări de seamă.

3
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.
Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p.360.
4
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.
Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p.360.
5 Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.

Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p.410.

Mantu F. Maria-Alexandra
Limbă și literatură română-Limbă și literatură modernă
Grupa 5

Bibliografia
Aristotel , Poetica, studiu introductiv și comentarii, trad. de D.M. Pipiddi, 1998, IV, 1449 b, 20-27.
Jean-Pierre Vernant, Universul, zeii, oamenii. Mituri grecești ale originilor, traducere din franceză de Dorin Onofrei, Editura
Cartier, Chișinău, 2016.
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M. Pippidi,
Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958.
Sofocle, Tragedii . Traducere, prefață, note și indice de George Fotino, Editura pentru Literatura universală, București, 1969.