Începuturile cercetărilor lingvistice in domeniul neolatin

Obiectul filologiei romanice îl reprezintă studiul în primul rând istoric și comparativ al

limbilor și literaturilor romanice sau neolatine. În urmă cu câteva secole, limbile neolatine erau
mai apropiate între ele, criteriul evidenței de identitate a fost remarcat încă din perioada
prerenascentistă. Dante Alighieri, în lucrarea De vulgari eloquentia.... cunoscut mia mult pentru
lucrările sale în latină (științifică). Acesta e remarcat înrudirea dintre limbile: franceza, spaniola,
provensală, italiană. Și a întreprins un studiu asupra dialectelor italiene pe care le examinează
însă în scopul de a găsi o limbă literară și mai ales poetică. Pentru Dante latina este un produs
artificial al oamenilor culți „gramatica ce nu este supusă alterării continue al limbilor”. Franceză,
italiana, spaniola, provensala, ar fi degradări ale unei singure limbi, dar pentru Dante aceasta nu
este latină superioară tuturor și de sine stătătoare. Renașterea preia contractul strâns cu
Antichitatea cercetările pentru lingvistica creste, iar orizontul celor care lucrează în acest
domeniu este mai larg decât al predecesorilor.
 Poggio Bracciolini (1380-1459) îl contrazice pe Dante susținând că latina nu este o limbă
artificială, iar italiana și celelalte limbi romanice provin direct din latină.
 Justus Joseph Scaliger (1540-1609) ocupându-se de împărțirea limbilor vorbite în
Europa, recunoaște înrudirea francezei cu italiana și spaniola. Toate fac parte din aceiași
grupă lingvistică.
 În spania, Antonio de Nebrija (1444-1522) elaborează un dicționar latin-spaniol
Vocabulario espanol-latino, totodată este și primul autor al gramaticii spaniole
Gramatica de la lengua castellana (1492).
 Tot în spțiul spaniol Sebastian de Covarrubias (1539-1613) este autorul primului
dicționar etimologic spaniol Tesoro de la lengua castellana (1611). – spaniolii s-au luptat
cu musulmanii, motivul pentru care au construite multe castele, derivand numele celor
doua pr castiliana
 În secolul al XVII se întemeiază cele mai vechi academii europene, de exemplu
Academie Francaise (1634), avut ca scop cultivarea limbii naționale prin publicarea unei
gramatici și a unui dicționar. Tot în frnața, contribuții etimologice mai serioase aduce
Gilles Menages în două lucrări Origines de la langue Francaise (1650) și Origine della
lingua italiana (1669-1685).
 Tot în spațiul francez îl avem pe Charles de Cange (1610-1688), iar principala sa lucrare
se numește Glossarium mediae et infimae latinitatis.
Adunând cuvinte și fraze din texte medievale permitea etimologiștilor să remarce forme
romanice și germanice din secolele anterioare primelor atestări ale limbilor romanice. În
secolul al XVIII-lea atenția filologilor se îndreaptă spre literaturile și prea puțin în spre
limbile romanice. Raționalismul filozofic duce la apariția unor opere despre originea
limbajului. Enciclopedismul introduce în cercetările lingvistice spiritul istoric ca disciplina
de sine stătătoare, filologia romanică s-a născut la fel ca filologia germanică și lingvistica
comparată în urma mișcării culturale declanșate de romantism în Europa la sf secolului al al
XVIII-lea.
  Spațiul german îl ave pe Friedrich Schlegel (1772-1829), Despre limba indo-
europenilor (1808) a arătat pentru prima oară raporturile care există între latină,
greacă, germană pe deoparte și sanscrită pe de altă parte. La început, romanistica
era în strânsă legătură cu europenistica și cu filologia clasică.
 August Wilhelm Schlegel (1767-1845), a tradus în germană poezii italiene,
spaniole și portugheze încă din 1790. În 1814 introduce în atenția romaniștilor o
limbă care nu era națională Observation sur la langue et la litterature
Provencale.
 Wilhelm von Humboldt (1767-1835) se leagă de lingvistica generală scrie
filosofica asupra limbii (...).
 Franz Bopp (1792-1835) e considerat părintele lingvisticii istorice, și-a aplicat
comparațiile nu asupra lexicului, ci asupra structurii gramaticale a limbilor indo-
europene. Contribuția sa fundamentală a constatat în sistematizare limbilor
europene pe baza metodei comparativ istorice, apărute la începutul secolului al
XIX-lea.
 Frații Schlegel clasifică diferitele idiomuri după sistemul morfologic, se baza pe
structura lingvistică, astfel rezultă limbi izolate sau monosilabice, aglutinante, de
exemplu maghiara finlandeză (limba aglutinantă este cea în care raporturile
gramaticale se exprimă prin alipirea unor afixe la rădăcina cuvântului).
 Limbi flexionare, romanice, germanice, limbile indo-europene sunt flexionare
(conjugăm, declinăm).
 Bopp preferă clasificarea (...) acele limbi care sunt produsul dezvoltării unui
singur idiom. De exemplu, limbile indo-europene sunt înrudite între ele deoarece
au la bază o singură limbă mai veche dispărută. Situația este similară cu ceea ce
avem cu limbile germanice care provin din germanica comună. Limbile slave
care provin din slava comună. Limbile romanice care provin din latină.
Germană Buch(substantivele sunt scrise cu literă mare în germană), engleză book, neerlandeză
boek, daneză bog, limbile slave și croate grad, poloneză grod, rusă gorod, italiană figlio,
ffranceză fils, spaniolă hijo, portugheză filho, română fiu, latină filius.
Din punct de vedere cronologic, Francois Raynoard (francez) (1761-1836) este creatorul
lingvisticii romanice. Însărcinat să colaboreze la ediția a 5 a dicționarului academiei franceze. Și-
a dat seama că, pentru a studia serios lexicul francez era necesar să se cerceteze vechile
documente sau fazele anterioare ale limbii franceze. Astfel a cercetat provensala trubadurilor a
publicat o culegere de texte și a întocmit un foarte bogat dicționar privind lexicul de origine
latină din limba trubadurilor Lexique roman ou dictionnaire de la langue des Troubadours.
Există o eroare în concepția lui Raynoard, diveristatea limbilor romanice nu ar proveni din latina,
ci dintr-o altă limbă intermediară din secolele VII-IX, numită de el langue romane și identificată
cu provensală. Părintele filologiei romanice sistematice este Friedrich Diez (1794-1876) , a
adaptat la limbil neolatine metoda comparativ istorică inițiată de Bopp pentru limbile indo-
europene și de Jakob Grimm Grammatik der romanischen Sprachen, Etymologisches
Worterbuch der romanischen Sprachen. Acestea pun bazele lingvisticii romanice ca disciplina
istorică. Diez împarte limbile romanice în două grupe estică (româna și ...) și vestică (provenala,
franceza, spaniola și portugheza). Toate acestea provin din limba populară a romanilor și nu din
limba latină. Noi cercetări metodologice in domeniul lingvisticii romanice sunt aduse de
dialectologie care își au originile în Italia. Maiestrul dialectologiei romanice este Graziadio Isaia
Ascoli (1829-1907) a fost și indoeuropist, a creat (...) italiană. Studii latine reprezintă cea mai
bună analiză istorico-geografică și de cercetare dialectologică a unui domeniu neolatin în speță
retoromana. Dă o schiță a Italiei dialectale recunoscând utilitatea pe care o poate aduce
lingvisticii generale, studiul graiurilor populare, de asemenea a acordat o mare importanță
elementului autohton. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea lingvistica suferă o transformare
decisivă prin apariția curentelor pozitiviste și naturaliste.
Pentru August Schleicher (1821-1868) limbile sunt „organisme vii” și de aici, tendința de a vorbi
de viața, nașterea și moartea limbilor. Limbile se transformă neîntrerupt având faze de apogeu și
declin. Fiziologică (a apropia lingvistica de științele naturii și concepția despre limbă ca fenomen
pshici. Prin acest conflict, la sfrastiul secolului al XIX-lea se naște școala neogramatică care
admite ca principiu legile fonetice fără excepții. Acționează orbește înafara conștinței.
Reprezentați: Karl Brugmann, Hugo Schuchardt.