Rezumat

Teza de doctorat
„Modernitatea prozei lui I.L.Caragiale

Conducător ştiinţific
Prof.univ.dr.Ştefan Cazimir

Doctorand
Elena Petrescu

1
 Introducere

I. L. Caragiale a strălucit în arta comediei, aşa încât tentaţia de a lăsa proza

autorului în umbra teatrului a dăinuit o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, chiar de la
început a existat o atracţie către proza lui, atracţie ce se explică prin universul creat de
autor, prin ineditul formulei epice, prin problematica abordată, prin viziunea asupra lumii
sau prin crezul artistic.
Complexitatea universului epic al scriitorului, deschiderea către multiplele
perspective de interpretare explică interesul crescând pe care îl stârneşte în continuare
Caragiale. Este adevărat că, de-a lungul timpului, au existat voci care au avut obiecţii cu
privire la opera artistului, unele mai uşoare, altele mai severe, dar niciunele n-au rezistat
confruntării cu monumentala creaţie, care poartă încă de la începuturi sigiliile perenităţii.
Ştefan Cazimir consideră că perenitatea lui Caragiale decurge, mai presus de toate, din
însuşirea sa de mare creator, din locul care îi revine printre exponenţii de valoare
nedepăşită ai specificului nostru naţional, purtători ai celor mai înalte contribuţii la
exprimarea şi îmbogăţirea lui.
Critici, istorici, cercetători, scriitori şi cititori pasionaţi au bătătorit cu nesaţ
paginile încare se încheagă lumea schiţelor, a povestirilor, a poveştilor şi a nuvelelor
caragialiene. Astfel, proza lui Caragiale, în toată diversitatea ei, a atras nume de prestigiu,
care s-au întrecut în a sesiza, a aprecia, a comenta şi a dezbate acest domeniu al creaţiei
scriitorului. Mii de pagini de istorie şi critică literară, de studii, analize, eseuri, articole,
dicţionare, antologii, documente, investigaţii biografice, reeditări, au fost consacrate
operei caragialiene, purtând semnături celebre, începând cu Titu Maiorescu, Gherea, G.
Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu,
Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Silvian Iosifescu, Iorgu Iordan,
Ştefan Cazimir, B. Elvin, Mircea Tomuş, Alexandru Călinescu, Maria Vodă Căpuşan,
Florin Manolescu, Dumitru Micu, George Munteanu, V. Fanache, Mircea Iorgulescu, H.
Zalis, Liviu Papadima, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gelu Negrea, Paul Cornea,
până la Ion Vartic, Marta Petreu, Adriana Ghiţoi, Ioana Pârvulescu ş.a., fără a cuprinde
aici toate numele celor care au abordat din diferite perspective proza literară caragialiană.

2
 Literatura de specialitate a consemnat deja o mulţime de sintagme, clişee,
aprecieri consacrate: Caragiale – clasic al literaturii române; cel mai mare dramaturg;
Caragiale -satiricul; maestru al realismului critic; precursorul literaturii absurdului;
promotor al deconstrucţiei convenţiilor literare; Caragiale – placă turnantă a literaturii
române; Caragiale – duplicitar; Caragiale – glissando etc, astfel încât întrebarea din
finalul cărţii lui Liviu Papadima, Caragiale, fireşte! despre câte feluri de Caragiale mai
sunt, dom’le ?, ar putea primi un răspuns simplu, adevărat, parafrazând pe unul dintre
şcolarii din schiţe: „Multe, dom’le!” Şi atunci se ridică îndreptăţita întrebare: De ce, încă
o dată despre Caragiale? Răspunsul prinde contur în memorabila afirmaţie a lui Ştefan
Cazimir că niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care
întotdeauna ne va epuiza pe noi.
Aşadar, încă o dată despre Caragiale - lucrarea de faţă propunându-şi să
urmărească aspectele moderne ale prozei caragialiene. Critica şi istoria literară au
conturat, cu predilecţie, clasicismul incontestabil al autorului, aşezându-l pe Caragiale,
fără reţineri, în rândul marilor clasici ai literaturii române. Argumentul care susţine
această încadrare este acela că opera lui Caragiale dispune de semnificaţii generale şi de
valori estetice specifice scriitorilor clasici: spiritul critic, echilibrul compoziţiei, afirmarea
sensului etic şi estetic al artei, rezistenţa în timp, capacitatea de a crea modele etc.
B.Elvin depăşeşte această etapă şi realizează în opera citată o abordare a întregii
creaţii a lui Caragiale din perspectiva relaţiei clasic – modern. Criticul porneşte de la
ideea că un clasic se defineşte prin tocmai caracterul nefinit al creaţiei sale, de aceea
universalitatea semnificaţiilor pe care le asigură, imboldul de a-l privi dintr-un alt unghi
de vedere continuă să acţioneze. În lucrarea menţionată, criticul analizează câteva
elemente moderne în arta lui Caragiale.
Mai târziu, Alexandru Călinescu, în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii,
reuşeşte să dea cea mai nouă interpretare prozei scurte a lui Caragiale, urmărind cu
predilecţie evoluţia formelor literare, şi „exerciţiile de stil”. Criticul renunţă la formulele
uzuale de tip tradiţional şi se impune prin noutatea interpretării, care constă într-o
surprinzător de exactă adecvare la text.
Maria Vodă Căpuşan, Liviu Papadima şi alţii au menţionat, de asemenea, în
contexte diferite, aspecte ale modernităţii creaţiei caragialiene.

3
 Pornind de la direcţiile deja trasate, demersul de faţă îşi propune să dezvolte tema
modernităţii prozei lui Caragiale într-o formulă globală, analitică şi unitară.
De la început, se impune formularea unor repere teoretice privind conceptele
operaţionale, accepţiunea termenilor modern şi modernitate, în vederea utilizării adecvate
în realizarea demersului. Importantă pentru exegeza textului literar este concepţia lui
Caragiale cu privire la artă, în general, şi la proză, în special. Scriitorul face primii paşi în
desprinderea de formele epice tradiţionale ale vremii sale şi abordează proza dintr-o
perspectivă inedită, care-l aşază în linia întâi a prozatorilor moderni.
Următoarea secţiune este dedicată prozei scurte. Se are în vedere contribuţia
scriito-rului la afirmarea şi la impunerea acesteia în rândul genurilor înalte. De fapt, prin
Caragiale, schiţa a dobândit un statut literar bine definit şi şi-a demonstrat relevanţa
artistică. În schiţe Weltanschauung-ul caragialienesc îmbracă una dintre cele mai
moderne formule epice. La aceasta a contribuit şi activitatea de gazetar a scriitorului,
care, pe de altă parte, a determinat, la modul cu adevărat exemplar, întrepătrunderea
dintre viaţa cotidiană şi literatură şi a influenţat instaurarea unor noi raporturi între
genurile canonizate şi cele joase.
În arta portretului, se remarcă o serie de elemente menite să modifice tiparul
clasic. Caragiale promovează generalizarea, estomparea portretului fizic, înlocuirea
figurativului cu imaginea unui model existenţial, investigarea lumii interioare şi utilizarea
caricaturii ca revelator.
Caragiale se dovedeşte a fi un abil observator al insolitului şi un fin creator de
atmosferă fantastică. Proza fantastică a lui Caragiale stârneşte interesul prin multitudinea
formulelor de abordare a genului. De la schemele simple ale gândirii şi ale credinţelor
populare şi până la complicaţiile generate de întreţinerea stării de confuzie şi de
estompare până la anulare a graniţelor dintre real şi ireal, Caragiale explorează
inexplicabilul, apelând la mituri, tradiţii, religie, folclor etc. Conştient că există lucruri şi
fenomene care scapă gândirii logice, scriitorul, la fel ca Poe, unul dintre creatorii moderni
ai genului, procedează în aşa fel , încât fantasticul să rămână în câmpul existenţei comune
şi să iasă dintr-un exces de raţionalitate. Modernitatea fantasticului în proza lui Caragiale
este susţinută de întoarcerea permanentă la mituri şi la modele primordiale. Un motiv
recurent în proza fantastică a scriitorului este cel al secretului feminin.

4
 Proza fantastică a lui Caragiale are forţă de atracţie şi prefaţează cu succes pe cea
a lui Vasile Voiculescu şi pe cea a lui Mircea Eliade.
Ultima parte a lucrării investighează elementele moderne în proza din sfera
tragicului. Îndreptându-se, de data aceasta, către universul interior al individului,
Caragiale realizează în registru tragic bucăţi de psihologie adevărată şi fină, scrise în
bună parte într-unul dintre cele mai desăvârşite feluri de stil adevărat românesc.
Există păreri contradictorii în privinţa realizării artistice a textelor tragice, astfel
încât, la un moment dat, s-a ivit dilema care din doi e mai talentat: Caragiale care râde
sau Caragiale care plânge? Mult mai târziu, Florin Manolescu consideră că n-ar fi deloc
exclus ca textele tragice, care continuă să ne şocheze şi astăzi, să se dovedească în timp a
fi tot atât de importante ca şi opera comică şi să asigure, într-un târziu, un nou tip de
notorietate scriitorului Caragiale.
Interesul scriitorului pentru realitatea dură a existenţei îl determină să-şi
însuşească tehnicile necesare studierii fiinţei umane în cele mai profunde şi nebănuite
manifestări ale ei. În literatura română, Delavrancea şi Vlahuţă au mers pe aceeaşi
direcţie, dar cazurile lui Caragiale îşi vor găsi corespondenţele doar în opera Hortensiei
Papadat Bengescu.
În cele cinci secţiuni ale prezentei lucrări, atenţia se concentrează pe menţionarea,
analiza, interpretarea şi punerea în valoare a acelor elemente specifice care susţin
prospeţimea şi modernitatea prozei lui Caragiale.

Elemente de modernitate

Opera lui Caragiale, în general, şi proza narativă, în special, arată că scriitorul nu

agreează stilul „înflorit”. Ca şi prozatorii moderni de mai târziu, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu etc., el este sever în privinţa figurilor de stil.Scriitorul insistă asupra faptului că,
în opera de artă, trebuie să se realizeze concordanţa dintre structura ei şi realitatea pe care
o exprimă
Caragiale sugerează prin aceasta că arta intră în competiţie cu realitatea pe care o
oglindeşte şi o învinge prin putere şi voinţă creatoare. Opera de artă devine „căutarea

5
miraculoasă” care atrage cu o forţă mai puternică decât realitatea, devine un „joc secund
mai pur”, cum va spune mai târziu Ion Barbu.
Promovând criteriile fundamentale ale frumosului susţinute de clasici, Caragiale,
asemenea scriitorilor moderni, îşi îndreaptă atenţia către ceea ce rămâne, către ceea ce
este „actual” într-o operă literară. Scriitorul aduce în discuţie termenii viabil şi durabil pe
care îi aşază într-o ingenioasă opoziţie
Termenul viabil poartă în text nuanţe semantice sinonime cu etern prin trimitere la
capacitatea de a renaşte, pe când durabil implică ideea de limită; opera aceasta rămâne?
cât timp va rămânea? Dacă este viabilă, opera de artă posedă capacitatea de„a trece peste
nemărginirea timpului, manifestând aceeaşi forţă de atracţie
Atracţia pe care opera de artă o manifestă în timp reprezintă o altă dimensiune
modernă a viziunii scriitorului. Ca şi autorii moderni (şi mai ales criticii moderni),
Caragiale observă metamorfozele posibile ale creaţiei literare, intuieşte capacitatea
acesteia de a dezvălui noi semnificaţii, sustrăgându-se astfel pericolului „imobilizării”
într-o unică interpretare. Poate acesta este şi unul dintre motivele preocupării
autorului pentru actul creaţiei, asprimii cu care-şi trata el însuşi scrisul.
Adept al clarităţii, preciziei, conciziei, Caragiale respinge categoric digresiunile,
descrierile, „umpluturile” văzute ca factori perturbanţi ai dinamicii textului.Concluzia se
impune de la sine: renunţarea la „umpluturile” nemotivate. Este adevărat că în proza literară a
lui Caragiale există pasaje pe care însuşi autorul le-ar califica drept „prisoase de stil”, dar aşa
cum observa Alexandru Călinescu, acest lucru se întâmplă în cazul în care ele exprimă
intenţiile parodice ale scriitorului.
În Două loturi, Caragiale imaginează două modalităţi de organizare a finalului
naraţiunii: una, care prin parodia (minunată în ea însăşi) aninată la sfârşitul schiţei,
denunţă o formă literară învechită, alta, care prin finalul eliptic, abrupt, evidenţiază
viziunea modernă a prozatorului.
Implicarea cititorului în finalul acestei nuvele, precum şi în multe alte texte,
reprezintă o altă dimensiune a modernităţii viziunii estetice a scriitorului, care constă în
acreditarea ideii că un autor se confruntă nu numai cu cititorii săi, ci şi cu un sistem de
norme, convenţii literare, care îl obligă să aleagă o anumită variantă artistică de
exprimare, din mai multe posibile.

6
 Viziunea asupra multiplelor forme pe care le poate îmbrăca discursul literar îl
plasează pe Caragiale în rândul scriitorilor moderni. Înzestrat cu abilitate scriitoricească,
el realizează în multe din textele sale adevărate „exerciţii de stil”, cum le numeşte
Alexandru Călinescu. Pastişa şi parodia sunt două tipuri de texte pe care le „recomandă”
şi le practică I. L. Caragiale.În acelaşi timp, textele parodice reprezintă atitudinea
modernă, îndrăzneaţă a scriitorului de a discredita, prin deconstrucţie şi prin supralicitare,
procedee literare, figuri, stiluri şi chiar genuri intrate în criză, la sfârşitul secolului trecut.
Ca şi scriitorii moderni de mai târziu, Caragiale sesizează fenomenul
demonetizării figurilor de stil. Lipsa talentului şi a autenticităţii emoţiei este nefericit
înlocuită de imagini perimate, banale, lipsite de conţinut.Caragiale experimentează
ambele sensuri ale devenirii textului: extinderea şi condensarea, pe care le stăpâneşte în
egală măsură. Fiecare opţiune este dictată de motivaţia compoziţională. Abilitatea în
abordarea aceluiaşi subiect în variante stilistice diferite este poate şi rezultatul tandemului
perfect al scriitorului cu ziaristul.
Concepţia estetică a lui Caragiale, aşa cum se poate vedea până aici, prinde
contur în câteva texte din domeniu, dar se defineşte pe deplin, ca şi în cazul lui
Eminescu, în întreaga operă.Caragiale se situează, prin proză, în postura iniţiatorului
unei mişcări de interacţiune dintre viaţa practică şi literatură, a cărei consecinţă este
evoluţia genurilor literare.
La nivelul structurii compoziţionale, identificăm în proza lui Caragiale şi un alt
element de modernitate: dislocarea momentelor subiectului.Această cauzalitate se
manifestă mai ales în compoziţiile clasice cu expoziţiune, intrigă, desfăşurare, punct
culminant şi deznodământ, unde fiecare dintre aceste secvenţe este determinată de
precedenta.Procedeul nu este nou, dar este preferat şi tot mai fructificat de scriitorii
moderni care au în vedere principiul spontaneităţii şi imprevizibilităţii în creaţie.
Pe lângă această particularitate compoziţională, se observă şi adoptarea diferitelor
perspective narative, fapt care produce modificări la nivelul instanţelor comunicării.
Cercetarea vieţii interioare, a obsesiei fixate în subconştient şi a reacţiilor exterioare
determinate de acesta, se realizează în „complicitate” cu naratorul şi este una din
trăsăturile prozei moderne. Tot de proza modernă ţine şi pendularea între realitate şi vis,
precum şi concordanţa dintre stările sufleteşti şi mediul exterior.

7
 Există în proza lui Caragiale cel puţin patru zone în care elementele literaturii
moderne se reunesc într-o formulă estetică bine individualizată: proza scurtă, portretul,
fantasticul sau „tărâmul neliniştii” şi registrul tragic, unde forţele iraţionalului,
maleficului, destinului, hazardului invadează existenţa umană.

Universul schiţelor.Eficienţa genului scurt.

Proza scurtă -schiţele - aduc în faţa cititorului o lume vie, agitată, ademenitoare
prin forţa vieţii prinse în ea, prin personaje veridice până la senzaţia de cunoaştere, de
identificare, o lume care te invită să păşeşti fără sfială în ea şi care îţi oferă de la început
plăcutul sentiment că nu eşti tocmai străin acolo.
Teoria egalităţii genurilor literare, pe care scriitorul o susţine cu insistenţă
generează celebrele schiţe şi foiletoane umoristice ale lui Caragiale şi îl aşază pe autor în
rândul scriitorilor moderni.
Termenul de schiţă a fost împrumutat din artele plastice şi purta semnificaţia
schemei, a conceptului unei lucrări - planul ei înainte de a fi executată. Prin extensie,
schiţa devine în literatură o specie care trasează rapid un spaţiu epic de atmosferă ori
biografic, având în centru emoţia vie, nealterată, a autorului.
Prezentarea sumară a scriitorilor care au creat fiziologii şi schiţe până la Caragiale
subliniază două aspecte importante: mai întâi, fenomenul apariţiei, evoluţiei şi rezistenţei
în timp a schiţei, apoi ideea că, în cazul autorilor menţionaţi, schiţa este ocazională şi, de
cele mai multe ori, greu de identificat, din cauza alunecării către povestire, nuvelă,
memorialistică.
Prin Caragiale (chiar de la primele schiţe) specia a dobândit un contur definitiv,
impunînd tehnici, tipologii, motive cu o mare putere de seducţie, care au cucerit şi
fascinat pe contemporani înfluenţându-i până la pastişă, uneori (Al. Vlahuţă, Barbu
Ştefănescu Delavrancea).
De ce atâta insistenţă pe fixarea coordonatelor temporale ale existenţei ? De ce
simt personajele lui Caragiale nevoia înregistrării timpului concret individual ? Ce se
ascunde în spatele orelor fixe, minutelor calculate, programului riguros întocmit ? Poate

8
este marcată în acest fel existenţa monotonă, exasperantă sau, dimpotrivă, poate că este
modul în care se încearcă a da un sens, chiar şi formal, existenţei.
Se pare că, prin reperele temporale, eroul caragialian îşi întreţine iluzia unui sens
al existenţei într-o lume a aparenţelor şi a agitaţiei gratuite.

Arta portretului în proza lui Caragiale

Imaginaţia creatoare şi ingeniozitatea scriitorului culminează în impresionantul

număr de chipuri zugrăvite în proza sa. Exactitatea notaţiilor, aşezarea într-un unghi favorabil
detaliilor care surprind linia definitorie a unui personaj, adaptarea limbajului la registrul epic
– tragic, misterios, comic – sunt câteva dintre trăsăturile artei portretistice caragialiene.
Spectaculoasă rămâne însă varietatea tipurilor de portrete. Astfel se pot identifica în creaţiile
în proză ale scriitorului: portretul colectiv, portretul trunchiat, portretul misterios, portretul
caricatural, portretul neterminat etc.
Autorul realizează un astfel de portret, rupt de formula realistă tradiţională, un
portret care nu ia conturul unei individualităţi în plan fizic şi moral, ci tinde să abolească
distanţa faţă de specie, mai mult chiar să volatilizeze fiinţa însăşi în refuzul de a
recunoaşte vreo trăsătură distinctivă din cele admise îndeobşte. Aşa cum remarca Maria
Vodă Căpuşan, detaliile asupra cărora insistă autorul nu susţin întregul, ci figurează în
text doar pentru a fi retrase, postulându-se imposibilitatea selectării între trăsături
posibile, dar cărora li se refuză existenţa. Această modalitate a artei caragialiene
surprinde procesul depersonalizării umane fiind una dintre trăsăturile literaturii moderne.
Cele câteva aspecte menţionate ale portretului fizic în proza lui Caragiale
marchează contribuţia lor la imaginea de ansamblu a personajului, mai ales în cazul
analizei portretelor generalizatoare, cele care cuprind atât aspectele fizice, cât şi pe cele
morale.
Orice trăsătură particulară este înlăturată, portretul fiind creionat la modul
impersonal, aşa încât el poate fi oricine şi nimeni totodată. El nu e nici tînăr, nici bătrîn,
nici frumos, nici urît, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Credem că arta lui Caragiale de a

9
reţine elementele umane general - valabile explică actualitatea prozei şi implicit a
personajelor sale.
Portretul literar, atât ca tip specific de descriere, cât şi ca unitate internă a operei
literare, presupune o gamă variată de tehnici şi mijloace de realizare. Dacă în arta
fotografică portretul depinde de jocul de lumini şi umbre, de calitatea materialelor
folosite, de capacitatea artistului de a găsi unghiul favorabil surprinderii expresiilor
semnificative, dacă portretul pictural este condiţionat de culori, de materialele pe care
sunt reprezentate chipurile, de îndemânarea artistului, de priceperea şi măiestria lui,
atunci nu este mai puţin adevărat că şi portretul literar pretinde o serie bogată de tehnici şi
de mijloace în vederea conturării imaginii umane. Literatura, ca şi artele amintite,
dispune de un inepuizabil depozit de mijloace de realizare a portretului graţie resurselor
creatoare ale scriitorilor.
I.L. Caragiale, prin întreaga creaţie şi în mod special prin proză, a arătat cum
poate folosi geniul creator materialul brut pe care natura i-l oferă şi mai ales ce
capodopere rezultă din întâlnirea spectaculoasă a naturii cu geniul creator. În concepţia
lui Caragiale, această întâlnire presupune o muncă serioasă.
În proză, Caragiale reuşeşte în mod evident desprinderea de „reţetele”, de
modelele şi de procedeele tradiţionale consacrate şi inventează forme surprinzătoare,
crezând în puterea de sugestie a cuvântului, a combinaţiilor şi a asocierilor de cuvinte.
Arta portretistică are la bază concepţia autorului că opera de artă viabilă este numai cea
în care expresia materială a îmbrăcat exact o intenţiune.

Dimensiunea fantasticului la Caragiale

Fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate - lucruri imaginate, de

necrezut, un alt „tărâm” în care legile realităţii sunt abolite. De fapt, definirea termenului
s-a dovedit a fi o operaţie dificilă şi a constituit o preocupare constantă de-a lungul
timpului.
Definirea fantasticului a provocat dispute semantice care îşi au originea în
ambiguitatea termenului sau cel puţin în cele două accepţiuni ale acestuia; aceea de

10
manifestare a supranaturalului în viaţa de toate zilele şi aceea de trăsătură caracteristică a
întregii literaturi, dată fiind originea mitică, legendară a acesteia.
Fantasticul din literatura cultă modernă îşi trage seva din literatura populară, din
cea antică şi medievală, dar dobândeşte adevărata semnificaţie prin faptul că tinde să
concureze realul, să se identifice cu o forţă neaşteptată, ciudată, incredibilă – totuşi
posibilă – a existenţei universale.
Ca şi în alte domenii, a trasa un itinerar exact al apariţiei literaturii fantastice în
spaţiul românesc rămâne o problemă destul de dificilă.
Literatura română a sec.al XIX-lea înregistrează creaţii în care au apărut germenii
fantasticului având o sursă diferită de cea a fabulosului feeric.Tot acum apar şi primele
texte care se înscriu sferei fantasticului autentic.
Concepută după rigorile realismului, care presupune conectarea la ordinea
cotidianului cu legile şi relaţiile sale specifice, proza lui Caragiale configurează în acelaşi
timp un univers specific prozei moderne prin inaugurarea unui nou principiu, cel al
incertitudinii. Astfel se conturează în cele mai multe dintre naraţiuni un joc abil al
posibilului cu imposibilul, al verosimilului cu neverosimilul, creându-se o lume cu
numeroase punţi de trecere de la realitate la insolit, de la comic la absurd. Caragiale,
observatorul atent şi „dibaci” al lumii ce-l înconjoară, este şi un fin creator de atmosferă
fantastică. Eugen Simion consideră că la Caragiale, ca şi la creatorul modern al
fantasticului, E. A. Poe, o mică iregularitate, un clivaj în structura realului, o coincidenţă
stranie de lucruri conduc la intrarea în spaţiul ezitării care înseamnă, de fapt, tărâmul
fantasticului.
Din declaraţia: „simt enorm şi văz monstruos”, întâlnită în Grand Hôtel‚”Victoria
română”, trebuie înţeles că autorul percepea realitatea în dimensiunile ei fabuloase.
Aspectele ei negative, pur satirice, îi vor declanşa umorul, iar relaţiile dintre elemente
sunt pipăite la intensitatea enormităţii. O uşoară trecere, şi de la enorm sau monstruos şi
până la fantastic nu-i decât un singur pas. Şi Caragiale îl face.
După gradul de circumscriere în sfera fantasticului, textele în proză ale lui
Caragiale pot fi împărţite în cinci categorii: texte „realiste” cu intervenţii episodice ale
supranaturalului, texte ale începuturilor în care domină fantasticul paradoxal, de tip
science-fiction, texte a căror schemă alegoric-fabulistică le aşază în zona miraculosului

11
din basmul popular, texte care explorează oniricul şi texte ce aparţin fantasticului
propriu-zis.
Aşa cum în mintea copiilor basmul rămâne un tărâm feeric, în care se refugiază cu
bucurie şi în care trăiesc cele mai frumoase momente alături de prinţi şi prinţese, de
Ilene-Cosânzene şi Feţi-Frumoşi, tot aşa miraculosul, feericul şi fantasticul din proza lui
Caragiale aduc o doză de anecdotic şi umor ce relaxează, destinde, dar şi înalţă şi
moralizează.

„Simt enorm şi văz monstruos.”

Suflul unei noi mode literare se face simţit şi printre scriitorii români, care
experimentau deja desprinderea de formulă romantică, manifestând un viu interes pentru
estetica realistă. Realismul câştigă uşor adepţi prin înlăturarea limitelor impuse de
clasicism şi romantism.
În proza lui Caragiale, există un sector al aşa-numitelor nuvele psihologice şi
„tragice”, în care autorul depăşeşte registrul comic şi manifestă un viu interes pentru
situaţii limită, pentru trăiri dramatice, pentru registrele grave, tragice ale existenţei
individului. Având o percepţie a realităţii apropiată de cea a scriitorilor moderni, el
păşeşte aici pe o cale opusă, năzuind a înfăţişa ura tenace şi răzbunarea implacabilă,
împletite cu disperarea, cu nebunia şi cu moartea. Ştefan Cazimir observă că se poate
observa că problematica nuvelelor (lui Caragiale, n.n.) este una dominant psihologică,
în care se sondează cu asiduitate abisurile vieţii interioare.
În explorarea lumii interioare, Caragiale se apropie cel mai mult de naturaliştii ale
căror tehnici şi teorii le cunoştea. Fără a fi un admirator al acestora, Caragiale se înrudeşte cu
ei, în acea parte a creaţiei sale care stă sub semnul tragicului, prin interesul manifestat faţă de
stabilirea legăturilor cauzale ale unei lăcomii ce atinge pragul grotescului, prin urmărirea
atentă a factorului ereditar, prin sondarea subconştientului, prin analiza unor manifestări
patologice etc.
Proza caragialiană din zona tragicului stă sub semnul acestei sensibilităţi,
scriitorul surprinzând în fiecare bucată o realitate agresivă în care fiinţa umană se
degradează, se prăbuşeşte.

12
 Prezentarea celor câteva puncte de vedere, vizând influenţa naturalismului în
proza lui Caragiale, nu are intenţia încadrării cu orice preţ a unei părţi din proza autorului
într-o mişcare literară, ci observă în această zonă a creaţiei caragialiene noi valenţe ale
artei scriitorului, tehnici inedite, care îl aşază în rândul deschizătorilor de drumuri în
proza românească modernă. Scriitorii moderni cultivă o nouă estetică. Plecând de la ideea
că frumosul tradiţional este desuet, uzat, uneori chiar ridicol, ei se îndreaptă cu interes
către o altă faţă a existenţei, urâtul, în toate variantele lui: demonicul, terifiantul,
coşmarul, patologicul, morbidul, grotescul, relevând valori expresive surprinzătoare şi o
neaşteptată capacitate de a emoţiona.
Pe fundalul esteticii realismului şi naturalismului, Caragiale croieşte şi prin aceste
nuvele drumul către proza modernă a veacului următor. Coşmarul, obsesia, spaima
paroxistică, violenţa, cruzimea, tara ereditară sunt câteva „stări limită” abordate de
Caragiale în proza tragică. În zugrăvirea acestor teme literare, scriitorul adoptă tehnici
moderne, absolut necesare investigaţiei universului interior.
Una dintre caracteristicile prozei lui Caragiale, care îl apropie de scriitorii
moderni, sesizată de B. Elvin, este percepţia realităţii dintr-o perspectivă ce şterge
graniţele dintre tragic şi comic. Inspirat de viaţa cotidiană, unde graniţele dintre cele două
tărâmuri, tragicul şi comicul, sunt fragile, Caragiale surprinde trecerea dintr-un registru în
altul într-o formă inedită în texte precum Cănuţă,om sucit, Două loturi, Inspecţiune.
Expresie a fuziunii realismului cu naturalismul, opera caragialiană din sfera tragicului
rămâne deschisă hermeneuticii şi reprezintă un moment relevant pentru evoluţia prozei
româneşti, anticipând pe Liviu Rebreanu, H. P. Bengescu, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu
etc.

Concluzii

Izvorât din entuziasmul reîntâlnirii cu creaţia uneia dintre cele mai luminate minţi
ale culturii noastre, cercetarea de faţă se încheie cu sentimentul că despre proza lui
Caragiale mai sunt multe lucruri de spus. Caragiale, aşa cum observa Zarifopol, e în
atâtea feluri, încât orice revenire la text va avea parte de noi şi nebănuite revelaţii. Şi
revenirea este sigură, pentru că, aşa cum remarca Maria Vodă Căpuşan, opera are în ea o

13
mobilitate, o energie ce o altoieşte pe mereu mişcătoarele[...] strategii de lectură, de aceea
se vor găsi mereu noi perspective de abordare. Proza lui Caragiale, familiară până la
banalizare, este în acelaşi timp o provocare, fiind mereu deschisă pentru noi interpretări.
Urmărind unele aspecte ale modernităţii prozei lui Caragiale, am constatat în primul
rând că, în creaţia epică, scriitorul nu ne propune, sub egida permanenţei şi a universalităţii,
adevăruri vechi, uzate, inoperante, ci se află în circuitul viu al problematicii contemporane,
aşa încât, privită din acest unghi de vedere, ea este surprinzător de actuală.
Această actualitate nu poate fi rezumată doar la corespondenţele cu realitatea
contemporană, politicianism, corupţie, imoralitate, demagogie, impostură, miticism,
parvenitism, lipsa valorilor etc. Caragiale este un scriitor modern, actual, în primul rând
prin valoarea creaţiei sale. Tudor Vianu surprindea acest sens al actualităţii spunând că
marile opere sunt acelea care ne lasă altfel decât eram mai înainte, opere care seamănă,
cu experienţele cruciale ale vieţii, cu bucuriile sau cu durerile care şi-au imprimat adânc
urma lor în alcătuirea noastră.
Caragiale este actual mai ales prin efectul pe care îl are asupra receptorului operei sale
- cititor sau spectator -, prin atracţia crescândă pe care o exercită asupra acestuia, prin
chemarea irezistibilă spre creaţia sa, prin întrebările pe care le generează orice contact cu
aceasta.
În al doilea rând, aşa cum Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară
ctitorul romanului românesc modern, Caragiale rămâne un moment de referinţă pentru
proza modernă românească. El depăşeşte cu uşurinţă complexul tradiţional şi înlătură
prejudecăţile conservatoare. Demitizarea devine formula preferată, prin care autorul îşi
asumă responsabilitatea libertăţii de iniţiativă în promovarea noului. În proza sa,
Caragiale creează un limbaj literar nou şi cultivă cu predilecţie ironia, supralicitarea şi
oximoronul.
Scriitorul aduce o contribuţie remarcabilă la apariţia unor noi genuri literare şi a
unor formule estetice. În acest sens, Maria Vodă Căpuşan observa că se pot explica
satisfăcător derogările de la poetica tradiţională a genurilor şi prin strategiile modernităţii,
avansate la sfârşit de veac XIX şi împlinite în avangardele moderniste ale secolului XX.
Caragiale apare drept precursor sau chiar inspirator al lui Tristan Tzara, ca părinte al
colajului literar.,

14
 Proza scurtă este, prin excelenţă, o ilustrare a „viziunii moderne” caragialiene despre
care vorbea Zarifopol. Valorificarea textelor nonliterare, descoperirea unor noi valenţe
expresive, explorarea unor tehnici narative inedite, înnobilarea „speciilor mici”, diversitatea
dialogului şi arta monologului, implicarea celui ce scrie în operă prin naraţiunea la persoana I,
devenită expresie a prozei moderne subiective, mai ales după impunerea formulei de către
Marcel Proust, reprezintă doar câteva semne ale modernităţii prozatorului. Caragiale, „un om
cât o lume”, aflat într-o aproape neîntreruptă producere artistică, a creat în schiţe o lume
inconfundabilă, într-o formulă estetică modernă, care deschide calea către noi orizonturi ale
literaturii noastre, „astfel încât opera sa joacă un rol de placă turnantă”, marcând începutul
vârstei moderne.
Caragiale este un scriitor modern şi prin arta portretistică. Spre deosebire de
portretele realizate în comedii, unde modelul nu e complet deosebit de acela urmat
altădată de Molière, în proză, scriitorul inaugurează tehnici ale portretisticii moderne.
Părăsind descriptivismul tradiţional, el se orientează către „schematismul psihologic”.
Generalizarea, stereotipia, anonimatul, interesul pentru indivizii în serie, neglijarea
particularităţilor fizice, cu excepţia acelora care au semnificaţie în investigarea lumii
interioare, sunt elemente moderne care definesc arta portretistică a scriitorului. Demne de
reţinut sunt şi noile formule portretistice: caricatura, portretul neterminat, portretul
personajului absent etc.
În cazul lui Caragiale, fantasticul se configurează original, depăşind sfera esteticii
romantice. Prin nuvelele fantastice, scriitorul împrospătează proza românească, făcând
trecerea de la textele fantastice clasice, la cele moderne, circumscrise celor mai exigente
definiţii ale termenului. Abordarea demonicului, a onirismului în forma lui derutantă –
halucinaţia - a obsesionalului în toate etapele – angoasă, coşmar, nebunie – conferă
fantasticului caragialesc atributele prozei fantastice moderne.
Caragiale explorează şi registrul tragic al existenţei umane, urmărind problematica
psihologico–morală a personajelor, conturând viziuni sumbre, încordate, dureroase ale
sufletului, descriind comportări stranii, halucinaţii, obsesii, spaime ce ating paroxismul.
Mihai Drăgan observă că scriitorul nu tinde să analizeze în nuvelele sale, complexele
sufleteşti ale personajelor, ci urmăreşte mai ales reacţiile acestora la nivelul senzaţiilor, al
reacţiilor fiziologice şi al gesturilor pe care le notează minuţios, într-un ritm sacadat,

15
modern, de mare forţă sugestivă, aşa cum va proceda mai târziu Liviu Rebreanu în
romanul Pădurea spânzuraţilor.
Accentele naturaliste ale nuvelelor din această zonă poartă însemnele modernităţii
prin înrudirea cu simbolismul, având ca elemente comune estetica urâtului, dimensiunea
tragicului, a grotescului şi a morbidului.
Demersul de faţă a încercat să analizeze aspectele moderne ale prozei
caragialiene, dar fiecare pagină studiată dezvăluia tot alte şi noi semnificaţii, astfel încât,
în final, concluzia s-a conturat de la sine: o operă completă ca a lui Caragiale nu-şi va
epuiza niciodată sensurile. Fiecare contact cu creaţia sa va fi, aşa cum sublinia Ştefan
Cazimir, „un moment privilegiat”, în care, mai presus de toate, i se va descoperi
vitalitatea inalterabilă.

16