Particularități de construcție a unui personaj dintr-un basm cult

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Basmul este o specie a genului epic, în proză, care prezintă întâmplări fantastice ale
unor personaje dotate cu puteri supranaturale, ce reprezintă binele și răul. În general, în basme
binele învinge răul. Există însă și excepții, ca în cazul basmului ,,Tinerețe fără de bătrânețe și
viață fără de moarte’’, în care eroul nu-și poate depăși condiția de muritor.

Ion Creangă este unul din cei patru mari clasici ai literaturii noastre, alături de
Caragiale, Eminescu și Slavici. Opera sa cuprinde povești, povestiri și un Bildungsroman
(roman al formării), ,,Amintiri din copilărie’’, în care Creangă povestește ,,copilăria copilului
universal’’, așa cum spunea criticul literar George Călinescu.

Originalitatea lui Creangă se observă în construcția personajului său. Tema basmului

este una des întâlnită în folclorul universal, fiind vorba despre călătoria de inițiere a unui novice,
la capătul căreia acesta se maturizează și devine demn de a fi împărat.

Spre deosebire de personajele de basm tradiționale, protagonistul basmului lui Creangă

nu are nicio însușire supranaturală. Personajul său vorbește și se comportă ca un flăcău oarecare
din Humulești. Singura sa calitate este omenia, care îi va permite însă să primească ajutorul
personajelor dotate cu puteri supranaturale.

În mod specific basmelor, protagonistul este cel mai mic dintre cei trei fii ai craiului.
Acesta este caracterizat în mod direct de către narator sau de către alte personaje. În mod
indirect, portretul său se desprinde din vorbele și faptele sale.

Naratorul subliniază sensibilitatea personajului. Deși nu este cu nimic vinovat de eșecul

fraților săi mai mari, el iese în grădină pentru a-și plânge rușinea provocată de ,,usturătoarele
cuvinte ale părintelui său’’. În acest moment, eroul dă prima dovadă de omenie, dând un ban
bătrânei cerșetoare care se va dovedi Sfânta Duminică, personaj ce joacă rolul de maestru
spiritual al protagonistului pe toate durata basmului: ,,Ține, mătușă, de la mine puțin și de la
Dumnezeu mai mult’’. Că răsplată a omeniei sale, el primește sfatul de a cere calul, hainele și
armele cu care tatăl său fusese mire. Se petrece astfel un transfer de virilitate de la tată către fiu,
care îl va ajuta pe cel din urmă să treacă peste probele ce îi sunt sortite.

Faptul că nu este un inițiat în tainele vieții se observă în momentul alegerii calului.

Incapabil să vadă dincolo de aparențe, el lovește calul cu frâul în cap, atunci când din jăratic
vine să mănânce o ,,ghijoagă uricioasă’’. După ce calul își dovedește puterile, zburând cu el și
băgându-l în sperieți, atitudinea fiului de crai se schimbă, acesta numindu-l ,,căluțul meu’’ și
,,dragul meu tovarăș’’.

Protagonistul își dovedește curajul în momentul întâlnirii cu ursul de la pod. El dă

năvală asupra acestuia, care se va dovedi tatăl său deghizat în urs. Trecerea primei probe îi
aduce și primul trofeu, pielea de urs, simbol al bărbăției.

Odată intrat în pădurea labirint, fiul craiului își arată din nou imaturitatea atunci când
nesocotește prima dintre cele două interdicții impuse de tatăl sau și îl angajează pe Spân drept
călăuză. ,,Boboc în felul sau la trebi de aieste’’, fiul craiului cade în prima capcană întinsă de
Spân și intră în fântână pentru a se răcori. De aici el nu mai iese decât după ce jură că va accepta
schimbul de identitate și va deveni sluga Spânului. Odată ieșit din fântână, el capătă și un nume,
devenind Harap -Alb. Termenul este un oximoron, „harap” însemnând om cu pielea închisă la
culoare. În Țările Române, oamenii cu pielea închisă la culoare (harapii) erau considerați robi,
fiind vânduți odată cu moșiile pe care lucrau. Aceasta înseamnă că numele personajului se
traduce prin „negru alb” sau” rob alb.”

El intră într-o viață de slugă, pentru a putea astfel să cunoască greutățile unui asemenea
mod de viață și să devină un bun împărat, după ce își va împlini jurământul de a sluji Spânului
,, până când îi muri și iar îi învie’’.

Credincios jurământului făcut, el nu își dezvăluie adevărata identitate nici în momentul

în care ajunge în fața împăratului Verde. Probele la care îl supune Spânul au rolul de a-l
maturiza pe tânărul novice. El se plânge de fiecare dată calului că ,, Spânul vrea să îmi răpuie
capul’’. Bunătatea și omenia îl vor ajuta însă să scape de fiecare dată, primind ajutorul
personajelor supranaturale. Crăiasa albinelor și cea a furnicilor, dar și cei cinci năzdrăvani sau
Sfânta Duminică subliniază faptul că, venind alături de Harap Alb, nu au făcut-o decât pentru
a-i răsplăti bunătatea și omenia.
 În finalul basmului, protagonistul devine din slugă ceea ce i se prevestise în debutul
basmului, adică împăratul ,,cum n-a stat altul mai vestit și mai iubit pe fața pământului’’.
Suprema dovadă de maturizare este căsătoria cu fiica împăratului Roș.

Naratorul își dezvăluie preferința afectivă pentru personajul său, părăsind obiectivitatea
narării în secvența pedepsirii Spânului: ,,Și unde nu mi ți-l înșfacă cu dinții de cap’’.

În opinia mea, Harap-Alb reprezintă întruchiparea originală, autohtonizată de Creangă

prin gesturi și limbaj, a tânărului novice care trece prin probele de inițiere pentru a deveni
împărat.