„Povestea lui Harap-Alb” Relaţia între personaje

„Povestea lui Hareap-Alb” de Ion Creanga este un basm cult publicat in revista „Convorbiri literare” în anul 1877. Ion
Creanga împreună cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici aparţine perioadei marilor clasici. Basmul cult este o
specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul, cu personaje cu valori simbolice ce întruchipează binele şi răul în diversele
lor ipstaze. Acţiunea basmului infaţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Paradigma mentor-învăţăcel este
reprezentată simblic prin tema iniţierii.
Harap-Alb este protagonistul basmului, personaj eponim, dar si un erou atipic de basm deoarece este lipsit de
însuşiri supranaturale. El este construit realist ca o fiinta commplexă care învata din greşeli şi progresează. Astfel el este un
personaj „rotund” si „tridimensional”. Nici antagonistul (Spânul) nu are atribute miraculoase. Construcţia realistă a
personajului reflectă concepţia populară despre omul rău care este „însemnat”, ceea ce poate motiva psihologic ticăloşia
acestuia. Spânul are rolul unui „pedagog rău” în scenariu iniţierii lui Harap-Alb.
Numele Harap-Alb semnifica sclav alb, rob de origine nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii,
transformarii. Eroul este văzut în evoluţie, de la naivitate la înţelepciune, pe când celelalte personaje au o trasatura
dominantă ( bunatate sau viclenie). Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Primele întalniri cu iniţiatorii săi, Sfânta
Duminică, apoi calul nazdrăvan şi Spânul, pun în lumină naivitatea mezinului, incapacitatea de a distinge adevărul de
minciună.
Întamplarea care declanşează conflictul este întalnirea cu Spânul. După ce iese din împarăţia tatălui său, craişorul se
rătăceşte în padurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată (să se ferască de omul spân si de omult roş) şi îşi ia drept călăuză un
spân viclean. În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a tânărului prin caracterizare directa
„Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aiestea, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână”. Antagonistul îl inchide pe
tânăr în fântână şi îi cere pentru a-l lăsa în viaţă să facă schimb de identitate, să devină robul lui şi să jure „ pe ascuţişul
paloşului” să-i dea ascultare întru toate „ până când va muri şi iar va învia”. De asemenea, spânul îi dă fiului de creai numele
de Harap-Alb.
Bunătatea este o calitate înnascuta a fiului de crai. Aceasta reiese atât la inceput prin proba milosteniei, când îi dă
bătrânei un ban spunându-i cu smerenie : „Ţine mătuşă, de la mine puţin şi de la Dmnezeu mult”, cât şi pe parcursul
călătoriei.
Spânul îi cere să aducă „sălăţi” din Grădina Ursului, pielea cu pitrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata
Îpăratului Roş, o farmazoană nemaivăzută. Harap-Alb îşi demonstrează curajul şi destoinicia în trecerea primelor două probe
cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. Pentru aducerea fetei Împăratului Roş este sprijinit de adjuvanţi şi
donatori deoarece a dat dovada de generozitate şi îndemanare (faţă de roiul de albine), bunătate şi curaj (la întâlnirea cu
nunta de furnici), prietenia sau spiritul de tovărăşie faţă de (Gerilă, Flamânzilă, Setilă, Ochilă si Păsări-Lăţi-Lungilă).
Pe drumul de întoarcere eroul se îndragosteşte de fata împaratului Roş, dar nu îi mărturiseşte adevărata identitate.
La curtea lui Verde-împărat Spânul este demascat. El îi taie capul lui Harap-Alb, dezlegându-l de jurământ, semn că iniţierea
este încheiată, iar rolul „pedagogului rău” ia sfârşit. Calul il omoară pe răufacător, fata il reînvie pe erou, care primeşte
răsplata cuvenită: nunta şi împărăţia.
Acţiunea se desfăşoară liniar prin înlanţuirea secvenţelor narative, respectă modelul structural al basmului şi implică
prezenţa fabulosului. Motivele narative specifice sunt :superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin viclesug, muncile,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Conflictul, lupta dintre bine si rău, se încheie în basm prin victoria forţelor binelui. Eroul se confruntă cu doi
antagonişti, mai întai Spânul, apoi Împaratu Roş.
Limbajul naratorului şi al personajelor se caracterizează prin umor (diminutive cu valoare augmentativă „buzişoare”,
„băuturică”; caracterizări pitoreşti: portretul lui Gerilă, a lui Ochilă etc) şi oralitate (erudiţia paremiologică - frecvenţa
proverbelor şi a zicătorilor: „vorba cea”).
Prin urmare, perechea antagonist – protagonist, specifică basmului, se concretizează în basmulu lui Ion Creangă în
opoziţia de ordin moral viclenie – naivitate, dar şi de ordin social slugă mincinoasă – fiu de crai, iar la nivel simbolic al
călătoriei iniţiatice în raportul mentor – învăţăcel.