Povestea lui Harap-Alb – Ion Creangă

(basm cult, 1877, Convorbiri Literare)

Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este o specie
narativă amplă, o narațiune pluriepisodică cu numeroase personaje, precum
Harap-Alb, Sânul, Împăratul Roș, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Pâsâr-Lâț-
Lungilâ, și altele. Acțiunea basmului implică prezența fabulosului, adică
elemente supranaturale, ca de exemplu Setilă, căruia îi era mereu sete,
Flămânzilă care putea mânca oricât și nu îi era de ajuns, sau calul care putea să
zboare și s-a transformat dintr-un cal slab într-unul nemaipomenit. Aceste
caractere supranaturale înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către
erou. Apare conflictul între forţele binelui, Harap Alb, Sfânta Duminică, şi
forţele răului, spânul, iar binele iese învingător. Basmul lui Creangă conţine
formulele specifice, iniţiale, mediane, finale „Amu cică era odată…’’. Nu
lipsesc reperele temporale specifice: „era odată”, timp mitic fabulos,
nedelimitat, spaţiu vag, imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu al
fabulosului. De asemenea, „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare
simbolică precum trei, care este o cifră fundamentală ce exprim ordine
intelectuală și spirituală între Dumnezeu, cosmos și om, trei feciori, trei fete de
împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.
În ceea ce privește tema, ca la orice basm, constă în lupta dintre bine și
rău, iar acțiunea sa se constituie în scenariul unei aventuri inițiatice, în decursul
căreia protagonistul se maturizează. O scenă semnificativă este reprezentată de
întâlnirea cu batrâna, când într-una din zile, mezinul Craiului se întâlnește, în
grădină, cu o bătrână care cerșea, și care era Sfânta Duminică. Milostivită de
tânărul crăișor, Sfânta îl sfătuiește să plece el la Verde Împărat, însă numai după
ce va cere calul și armele pe care tatăl său le avusese în tinerețe. Dându-i
ascultare, mezinul își alege calul și ia hainele și arma tatălui, după care crăișorul
se pregătește de ple­care, sfătuit fiind de tatăl său să se ferească de omul roș ”și
mai ales de cel spân”. O altă scenă semnificativă o reprezintă coborârea în
fântână. Acest loc simbolizează locul misterios al morții și renașterii eroului,
fiindcă în fântână intră fiul craiului și iese Harap-Alb. Spânul îl convinge pe fiul
de crai să intre intr-o fântână, al cărei aspect prevestește urmări tragice,
deoarece acesta avea doar „o scară de coborât până la apa”. După ce fiul de crai
coboară, Spânul trage capacul peste gura fântânei, se așează peste el și îl
forțează să-i devină slugă, în schimbul vieții. Schimbarea statutului îi aduce un
nume care reprezintă pentru el o identitate proprie, Harap-Alb, pană acum fiind
definit doar prin raportare la statutul tatalui său, fiu de crai.
 Titlul Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu
pielea şi părul negru, rob, sclav. Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie,
un oximoron, autorul dorind să exprime punctul cel mai de jos la care ajunge
datorită neascultării. Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu
cică era odată într-o ţară un crai…” simbol al unui timp magic, misterios,
necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun, istoric, atemporal –
„odată”. Deasemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În
astfel de timp şi spaţiu există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul „ Şi a
ţinut veselia ani întregi şi acuma mai ţine încă; cine se duce acolo be şi
mănâncă…” exprimă o continuitate, un model de viaţă ce nu se stinge niciodată,
triumful binelui ce guvernează.
”Povestea lui Harap-Alb” reprezintă reflectarea concepției despre lumea
scriitorului, umanizarea fantasticului, și totodată, ca în orice basm, pune în
evidență idealul de dreptate, adevăr și cinste.