ESEU HARAP ALB

Basmul este una din cele mai vechi forme de literatură populară orală aflată în folclorul tuturor
popoarelor, vârsta lui este preistorică (conţine elemente de civilizaţie veche) fiind totodată strămoşul
civilizaţiei SF de astăzi. Specie: basm cult (specie a genului epic, de mari dimensiuni, în care acţiunea se
desfăşoară într-o lume fabuloasă, la care iau parte personaje cu puteri supranaturale şi în care, la final,
Binele este glorificat în lupta cu Răul. Basmul cult este scris de un autor individual, cunoscut.)

Harap-Alb, o alternativă a eroului popular Făt-Frumos, trece printr-o serie de probe şi etape,
demonstrându-şi vitejia, dar mai mult decât atât, maturizându-se, trecând prin momente de slăbiciune şi
încredere în forţele proprii.

„Povestea lui Harap- Alb” îmbină elemente de real (familiile) cu cele fantastice ( cerbul, ursul,
ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare conflictul între forţele binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică) şi forţele
răului ( spânul) ,la final binele iesind învingător. Basmul lui Creangă conţine formulele specifice: iniţiale,
mediane, finale:’’Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale specifice: „era odată” – illo
tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag, imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu
al fabulosului. Personajele sunt de mai mute tipuri: pozitive ( craiul, Împăratul Verde, Harap Alb, Sfânta
Duminică), fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi- ajutoare ( Ochilă,
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile şi albinele). Ca şi în toate basmele şi aici
avem iniţierea unui erou, formarea unui tânăr- fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea
unor probe: proba vitejiei ( înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina ursului,
aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş (ajutat de cei cinci prieteni şi
de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul real, atitudinea specifică fiind cultivarea virtuţilor
morale: adevăr, dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele:
nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia. „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică: trei
feciori, trei fete de împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.

Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut prin probele vieţii astfel că
basmul este un buildungsroman- roman al formării, al instruirii (drumul copilului de la adolescenţă la
maturitate).

O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului. Mezinul judecă
după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a face de fapt cu Sfânta Duminică,
deghizată într-o cerșetoare. Cu timpul băiatul se maturizează și putem observa că în secvența întâlnirii cu
ajutoarele există un progres în comportamentul lui. Deși aceste ființe himerice arată înfricoșător, el nu le
disprețuiește cinci le ia ca tovarăși de drum, ce mai târziu îl vor ajuta să treacă probele de la curtea
împăratului Roș.

Viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” este pe de-o parte clasică, prin susținerea
valorilor morale tradiționale precum bunătatea, prietenia adevărul și prin lupta binelui împotriva răului.
Pe de altă parte este prezentă jovialitatea, prin umor, printr-o bună dispoziție emanată de autor și de
către personajele sale fiind, în acest sens, nu de puține ori asemănat cu scriitorul francez Rabelais.

Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi părul negru, rob, sclav.
Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie, un oximoron, autorul dorind să exprime punctul cel mai de
jos la care ajunge datorită neascultării.
 Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară un crai…” simbol
al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun, istoric, atemporal –
„odată”. Deasemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În astfel de timp şi spaţiu
există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi acuma mai ţine încă;
cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate, un model de viaţă ce nu se stinge niciodată,
triumful binelui ce guvernează.

Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-I trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca să-i
urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la încercare, Craiul se
îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mari. Cel mic însă reuşeşte să învingă proba şi obţine
încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică, băiatul îşi alege calul,
armele şi hainele, pe care le avuse tatăl său când fusese mire şi pleacă la drum după ce primeşte sftaturile
Craiului. Craiul (tatăl său) îl roagă să se ferească de omul spân (fără păr) şi de omul roş (roşcat). Cu toate
acestea, el este păcălit de Spân, care, fiind viclean, îl face sluga lui. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, iar
acesta îl slujeşte cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Ajunşi la palatul Împăratului Verde, Spânul
se dă drept nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa
de el: să-i aducă „salăţi din grădina ursului”; pielea bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos, fata
Împăratului Roş, ca să se însoare cu ea. Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit
permanent de calul său, HarapAlb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă,
Setilă, Gerilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile apărute în încercarea de a o aduce
pe fiica Împăratului Roş la curtea lui Verde-Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş, deosebirea macului
de nisip, deosebirea fetei de împărat, păzirea fetei de împărat, întrecerea cal- turturică). Aici sunt
întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl respinge pe Spân şi le spune celor de faţă că
Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-Împărat. Atunci Spânul se repede şi taie capul lui Harap-Alb,
dar fata îl înconjoară “cu cele trei smicele de măr dulce”, îl stropeşte cu apa vie şi îl invie pe Harap- Alb.
Calul fermecat îl apucă pe Spân şi îl aruncă până în ceruri, de unde cade pe pământ şi moare (punctul
culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui RoşuÎmpărat, iar la nunta lor au fost
poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat. Veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum, iar “cine se duce acolo,
be şi mănâncă, … “.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar
rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele
principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul,
vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce
alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului
în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu vorbeşte la

supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi nu bănuieşte că puterea
şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi în triumful binelui. Cu timpul el învaţă
să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele sale inspiră teamă iniţial), să aprecieze
totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru
albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă
pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele
pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a
albinelor salvându-i deasemenea viaţa.
 Oralitatea stilului, redata de verbele folosite de naratorul subiectiv “dupa cum v-am spus”, prin care
el ne averitzeaza ca asa va fi cum ne-a zis el. Naratorul devine subiectiv folosind apelative prin care isi
eprima simpatia fata de personaje. Modalitatea prin care se realizeaza oralitatea sunt interjectiile,
diminutivele, proverbele si zicatorile, dar si frazele ritmatice precum si regionalismele.

Limbajul este format din cuvinte arhaice, regionalisem, dar este completat si de proverbe si zicatori
sau cantece. Arhaismele “garboava”, “rapciuga”, “grebanos”, “ghijoaga” si regionalisemele “multameste”,
“bodroganind”, “parpalea” infrumuseteaza limbajul textului. Ca si proverbe sau zicatori avem “La placinte,
inainte/ Si la razboi, inapoi”, “Voinic tanar, cal batran/ Greu se-ngaduie la drum”, “Vita de vie tot invie,/
Iara vita de boz tot rogoz”, iar ca si cantece regasim “Am sa zbor lin ca vantul,/ Sa cutreieram pamantul”,
“Pe deasupra codrilor,/ Peste varful muntilor, / Peste apa marilor”.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi: reflectarea conceptiei despre
lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.
Insa, ca orice basm, pune in evidenta idealul de dreptate, de adevar şi de cinste.