Sunteți pe pagina 1din 23

PRODUCȚIA REPORTAJULUI


Deşi produsul final este cu mult mai spectaculos şi
mai atractiv decât cel oferit de presa scrisă, datorită
imaginii, creatorii de reportaj de televiziune sunt supuşi
aceloraşi norme de lucru ale profesiei:

 a. în redacţie – aici are loc pregătirea pentru realizarea


reportajului, mai exact localizarea evenimentului şi
predocumentarea
 b. la faţa locului – aici reporterul soluţionează
stabilirea surselor şi atribuirea informaţiilor. Mai exact,
cu cine vorbeşte, ce imagini vor fi înregistrate şi care
sunt scopurile pe care le servesc aceste informaţii.
 c. din nou în redacţie – în acest moment, reporterul
recurge la evaluarea surselor şi organizarea informaţiilor
într-un produs final.
. SPECIFICUL MESAJULUI AUDIO-VIZUAL
 Mesajul este perceput în timp real, fiind fixat
de jurnalişti fără posibilitatea intervenţiei
publicului.
 Un mesaj bine construit şi lipsit de ambiguitate
la cele trei niveluri (imagine, sunet, cuvânt)
este cel mai bun argument pentru atragerea şi
menţinerea atenţiei.
 Publicul are o atenţie fragilă. Aceasta este
premisa pentru crearea unui mesaj dens şi
concis ca structură, conţinut şi semnificaţie

 Mesajul este construit în echipă. Echipa care
produce un reportaj nu este o asociere
întâmplătoare ale unor persoane, ci un corp
profesional care are acelaşi limbaj şi care
lucrează în baza unor constrângeri date.
PREGĂTIREA REPORTAJULUI ÎN REDACȚIE

 1. familiarizarea cu subiectul – presupune o


rapidă evaluare a informaţiei din punct de
vedere a importanţei sale şi al interesului
potenţial al publicului, verificarea veridicităţii
informaţiei iniţiale, disocierea zvonului de
informaţia reală;


 2. localizarea evenimentului – este o fază
pregătitoare în care se stabileşte contactul cu
actorii evenimentelor, care, în unele situaţii, sunt
avizaţi asupra intenţiei de a realiza un reportaj şi
cărora li se cere eventual acordul. Contactul cu
actorii evenimentului îşi are importanţa lui, mai
ales pentru situaţiile în care potenţialul personaj
nu doreşte să fie filmat. Este recomandabil ca
jurnalistul să evite pe cât posibil contactele
oficiale. Purtătorii de cuvânt, birourile de presă îi
pot deturna adesea pe jurnalişti de la adevăratele
surse, dirijându-i spre unele irelevante.
 Localizarea evenimentului este absolut necesară
în cazul transmisiilor în direct, pentru că în acest
mod se obţin informaţii utile de „bucătărie
internă” (se evaluează locurile unde se plasează
camera, se verifică dacă există sursă de energie,
de lumină etc).
 Un alt avantaj al reperării locului este acela de a
permite construirea unui scenariu după care să
se facă filmarea, ceea ce uşurează infinit situaţia
la faţa locului. Adesea se vorbeşte de tehnica
„turnat – montat”, care poate fi aplicată în teren.
 3. documentarea asupra evenimentului –
scopul acestui demers este obţinerea unui
maximum de informaţie despre actorii, cadrul
şi contextul evenimentului;
 4. pregătirea instrumentelor necesare filmării:
materialul de lucru este fundamental pentru
succesul reportajului de televiziune.
 Reporterul are responsabilitatea de a-şi pregăti
notiţe privind coordonatele interlocutorilor şi
schiţa comunicării în teren (fişe cu întrebări, fişe
cu informaţii, fişe cu date tehnice etc).
 Camera de luat vederi, sursele de lumină,
cablurile, casetele, microfonul sunt, de regulă, în
grija tehnicienilor, care au competenţa necesară
manipulării lor.
 Reporterul devine i regizor;
PRODUCŢIA REPORTAJULUI ÎN TEREN
 2 aspecte sunt de bază: colectarea
informațiilor și sursele.
COLECTAREA INFORMAȚIILOR

 Se realizează prin 2 tehnici:


 Interviul

 Observația
INTERVIUL
 după practica din teren:
 1. interviul mărturie – are scop obţinerea
informaţiilor de bază care să răspundă celor cinci
întrebări (cine? ce? unde? când? cum?);
 2. interviul - declaraţie – este exprimat un punct
de vedere considerat relevant de către jurnalist în
contextul evenimentului;
 3. interviul - explicaţie – se dă cuvântul expertului,
care aduce lămuriri asupra unor aspecte
importante ale producerii evenimentului;
 4. interviul - document – este preferat în
reportajele dedicate personalităţilor
INTERVIUL
 după scopul urmărit de jurnalist:
 1. interviul de informare – un mod de conversaţie
organizată, care aduce în atenţia publicului mărturia unei
persoane care a luat parte la desfăşurarea
evenimentului;
 2. interviul de descriere – prezintă telespectatorului un
observator extern evenimentului, care poate fi un
jurnalist sau un simplu martor care a asistat la
eveniment, dar fără a participa;
 3. interviul - analiză – este realizat de regulă cu un
expert, considerat capabil să plaseze evenimentul într-un
context precis şi să răspundă întrebării „de ce?”;
 4. interviul - comentariu – acesta organizează discuţia în
jurul întrebării „ce credeţi despre?”. În acest caz,
interlocutorul este un expert sau o persoană cunoscută
opiniei publice, a cărei părere este importantă;
 5. interviul de opinie (de controversă) – are în centrul
atenţiei un om politic, un om de ştiinţă sau un specialist
recunoscut într-un anumit domeniu, care explică, dă
replica unui adversar sau comentează informaţii de
ultimă oră;
 6. interviul cu personalităţi – aduce în atenţie un individ
remarcabil sau celebru, în scopul popularizării sale;
 7. interviul de promovare – acesta are ca obiectiv
sensibilizarea atenţiei publicului asupra unui fapt
excepţional, a unei realizări excepţionale etc ;
 8. interviul consacrat unei teme majore - aduce în
dezbatere preocupări sociale majore sau probleme
grave la un moment dat pentru o anumită comunitate.
TIPURI DE ÎNTREBĂRI

 1. închise – care implică trei posibilităţi de


răspuns („da”, „nu” şi „nu ştiu”);
 2. semi-închise – care presupun o alegere
din partea interlocutorului;
 3. deschise – în care răspunsul este liber,
imprevizibil.

 Indicaţiile tehnice de realizare a interviului sunt
orientate către:
 a. repetarea la intervale regulate de timp a
numelui şi funcţiei interlocutorului, aspect
important pentru telespectatorul care a deschis
televizorul mai târziu;
 b. evitarea aluziilor la informaţii off the record;
 c. se recomandă evitarea apelativului „tu”,
chiar dacă interlocutorul este cel mai bun prieten
al jurnalistului
OBSERVAŢIA
 arta de a transforma informaţii şi detalii în imagini şi cuvinte.
 se verifică capacitatea reporterului de a asimila datele
situaţiei pe care o descrie şi de a le traduce în limbaj audio-
vizual.
 fixarea la faţa locului a unor puncte de observare, a unor
obiective de observare (personaje, acţiuni, decoruri),
dispunerea echipei în teren în funcţie de aceste obiective,
toate acestea urmărind un scop informaţional.
 regulile generale ale observării constau în stăpânirea
emoţiilor şi focalizarea atenţiei pe detaliile importante.
 autocontrolul şi experienţa sunt decisive în acest sens.
SURSELE

 Martorii sunt cea mai căutată categorie de


surse, dată fiind relevanţa intervenţiei lor ca
participanţi sau ca spectatori în relaţie directă
cu evenimentul
 Sursele oficiale sunt o a doua categorie de
surse. Acestea pot furniza aspecte relevante în
derularea reportajului. Titulatura oficială nu
este întotdeauna în relaţie directă cu calitatea
sursei din punct de vedere jurnalistic.
Credibilitatea este mare dacă sursa este
garantată personal.
 Jurnalistul-sursă este în principiu o sursă utilă,
deoarece informaţia este evaluată după
aceleaşi criterii profesionale. Dezavantajul
apare atunci când jurnalistul confrate este mut
ca un peşte, date fiind condiţiile de concurenţă.
 Specialiştii sunt tipul de surse dificile pentru
simplul fapt că se debarasează foarte greu de
limbajul specializat din diferite domenii.
 Reporterul însuşi este un tip de sursă, dar cu o
doză mare de subiectivitate.