„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista

„Convorbiri literare” la data de 1 august 1877.

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou
atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri supranaturale, fiind construit
realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și progresează. Este
personaj „rotund” (E.M.Forster), ieșind din stereotipia superiorității mezinului.
Statului său inițial este cel al neofitului. Mezinul craiului este naiv, nu știe să
distingă adevărul de minciună, să vadă dincolo de aparențe. Se deosebește de frații
săi prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o
miluiește cu un bănuț de argint. Deși are calitățile necesare, fiind „cel mai
vrednic dintre nepoți”, acestea nu sunt individualizate de la început, ci și le
descoperă prin intermediul probelor la care este supus, cand dovedește
generozitate, prietenie, respectare a jurământului, curaj și responsabilitate. Este
predispus să facă doar binele, să-i ajute și să-i înțeleagă pe alții.
Protagonistul, Harap-Alb, parcurge un drum al maturizării, basmul având
caracterul unui bildungsroman. Numele primit de cel numit mezinul, în momentul
botezului de la fântâna din pădurea labirint (,,-De-acum înainte să știi că te
cheamă Harap-Alb), are la bază un oximoron care sugerează dubla identitate a
personajului: aceea de slugă (harap) şi fiu de crai neiniţiat, albul semnificând
inocenţa şi lipsa de experienţă – din acelaşi motiv fiul craiului, „boboc în felul
său la trebi de aieste“ este păcălit de către Spân. Ca să ajungă bărbat şi
împărat, tânărul fecior de crai trebuie „să prindă la minte”, trecând prin şcoala
vieţii, a unei vieţi pline de neprevăzut, de capcane, de primejdii, de duşmani şi
prieteni, de forţe ostile şi forţe binevoitoare, naturale şi supranaturale.Harap-
Alb este umanizat supus greșelii, nerăbdător, superficial, naiv, șovăielnic,
perseverent, loial (defecte și calități), dar și lipsit de puteri supranaturale,
„prințul «țărăniilor» lui Creangă” (Valeriu Cristea). Neofitul (erou care se
inițiază) descoperă faptul că esența umană trebuie căutată și identificată dincolo
de aparențele înșelătoare. Nu o dată mezinul botezat Harap-Alb judecă după
aparențe.
Atunci când mezinul iese în curtea palatului și „începe a plânge în inima
sa”, lovit fiind în adâncul sufletului de vorbele tatălui, apariția cerșetoarei nu
i se pare un lucru nefiresc. E prea preocupat de conflictului său lăuntric: „Ia,
lasă-mă-ncolo…….acum am altele la capul meu”. Baba, a cărei adevărată identitate
este cea a Sfintei Duminici, utilizează strategia deghizării pentru a încerca tăria
morală a protagonistului. Stăpână a artei disimulării, ea anticipează viitorul,
„norocul îţi râde din toate părţile”. Simbol al înțelepciunii acumulate, baba este
judecată de mezinul naiv, lipsit de experiență, după aparență: „Tocmai de la una ca
d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”. Dar va fi fermecat de cuvintele ei. Forma
de superlativ absolut a celor trei adjective subliniază încrederea pe care femeia o
are în „luminatul crăișor”: „Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai
stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic…” Dându-i
banul de argint, feciorul își arată milostenia. Fiul va reface destinul tatălui,
alegând armele și hainele cu care acesta a fost mire. Împlinirea destinului este un
aspect al temei. Bătrâna evidențiază superioritatea mezinului față de frații săi:
„să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi”. Astfel, la Creangă, faptele nu
sunt importante decât dacă au efect asupra psihologiei personajelor, atrăgând
schimbări ale caracterului dintre cele mai profunde.
Basmul lui Creangă îl pune pe erou în diferite situații de învățare. Așa cum
a fost întâlnirea cu baba, alegerea calului îl implică într-o nouă confruntare
dintre aparență și esență. În aparență, calul este o „slăbătură”, dar, în esență,
este frumos, tânăr și puternic. Calul are răbdare cu naivul crăișor și îi arată
ceea ce poate. Judecând greșit, mezinul devine agresiv atât verbal, „vai de steaua
ta are să fie…”, cât și nonverbal, prin gesturi, căci „mânios, îi mai trage un
frâu”. Impulsivitatea este justificată de către mezin: „Mă tem că m-oi face de râs.
Decât cu aşa cal, mai bine pedestru…”, deoarece ființa umană trăiește prin
raportarea la ceilalți, temându-se de opinia acestora. Devenit „cel mai frumos
mânzoc din herghelie”, calul îl convinge că este tovarășul potrivit de drum. Acum
mezinul devine amabil și prietenos, „îl netezește pe coamă”, și i se adresează
politicos, „dragul meu tovarăș”, „căluțul meu”. Monologul interior, întrebările
retorice ale mezinului de la începutul fragmentului sunt în opoziție cu replica
fermă dată tatălui care, disimulând, îl întreabă „Dar aista cal ţi l-ai ales?...”.
Deși, din nou, se raportează la ceilalți, stima de sine a mezinului pare a fi
crescut: „Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe
locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cât călare, cât pe
jos, cum oi putea”.În felul acesta, tema luptei dintre bine și rău, dintre esență
și aparență, este transpusă sub aspect psihologic, binele fiind sinonim cu
înțelepciunea, iar răul cu naivitatea.
Basmul lui Creangă își demonstrează caracterul cult prin modalitatea
ingenioasă de construcție a subiectului şi acţiunea lineară, complexă. Motivele
literare sunt cele specifice literaturii populare: motivul împăratului fără urmaș,
motivul scrisorii, motivul încercării puterii în împrejurări diferite, motivul
fântânii, motivul botezului, motivul jurământului, dar și cel al nunții sau al
demascării și nimicirii răului. Anumite elemente primesc o semnificație simbolică.
Podul este considerat o probă iniţiatică, trecere primejdioasa de la un mod de
existenţă la altul, de la imaturitate la maturitate. Trecerea are un singur sens.
Un pod va trece Harap-Alb când pleacă la drum: este momentul intrării în lume, care
marchează şi prima diferenţiere de frații săi rămaşi acasă. O nouă trecere va fi la
întâlnirea cu nunta furnicilor. Prezenţa apei vijelioase, pe care o traversează
riscându-şi viaţa, pune în evidenţă prima calitate dobândită de tânăr, mila. Însă
podul nu oferă cheia, ci doar şansa transformării. A trece podul este un act de
curaj, presupune a avea cutezanţa afundării în necunoscut. Pădurea-labirint este o
probă prin care eroul şi-ar dovedi maturitatea. El nu reuşeşte, se rătăceşte şi are
nevoie de un călăuzitor. Fântâna se află în interiorul labirintului şi este locul
naşterii. El intră fiu de crai şi iese rob. Noua identitate nu şi-o va abandona
decât după trecerea ultimei probe. Din punct de vedere compozițional, basmul
urmează cronologia evenimentelor: punerea la încercare, plecarea celui mai tânăr,
întâlnirea cu Spânul, substituirea, sosirea la împăratul Verde, episodul cu
salatele, episodul cu cerbul, plecarea la împăratul Roș și întâlnirea cu prietenii
fabuloși, cucerirea fetei de împărat prin trecerea celor șase încercări,
întoarcerea la Verde împărat, nimicirea răului și căsătoria. Basmul este construit
pe principiul cifrei trei: confruntările fiilor de crai cu ursul, aparițiile
Spânului, încercările la care Spânul îl supune pe Harap-Alb, probele pețitului
(casa de fier, ospățul, separarea macului de nisip), probele la care îl supune fata
însăși-indirect sau direct- (s-o păzească, s-o identifice, să aducă apa vie, apa
moartă, ,,smicelele de măr dulceʺ).
Conflictul esențial al basmului este între condiția umană a lui
Harap – Alb și destinul său de viță nobilă. Conflictul interior este evident în
cazul unui personaj care se prăbușește de multe ori într-un abis al deznădejdii
(„că tare mi-i negru înaintea ochilor”, se plânge Harap–Alb), fiind tentat chiar de
gândul sinuciderii (”decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori”). Sfintei
Duminici îi pare „mai fricos decât o femeie”, ba chiar „o curcă plouată”.
Personajul suferă mult și „plânge în inima sa”, aleargă la cal ori de câte ori are
ceva de făcut. Conflictul exterior principal este, însă, între Harap-Alb și cei de
care ar fi trebuit să se ferească după sfatul tatălui: spânul și omul roș. După
supunere, spânul nu – l ucide pe Harap – Alb tocmai pentru că are nevoie de
serviciile lui, dar ajuns la curtea lui Verde Împărat şi văzând simpatia pe care o
arată slugii sale fetele, nu mai are decât un gând : „să peară acum pe Harap – Alb
cu orice preţ”. De aceea îl trimite în misiuni mortale: să aducă salata din grădina
ursului, să aducă blana și capul cu diamant ale cerbului, apoi să o aducă pe fata
Împăratului Roș. Toată experienţa acumulată de–a lungul aventurilor şi păţaniilor
sale, toate răutăţile Spânului nu izbutesc să–l facă mai prevăzător, nu–l ajută cu
nimic atunci când, în final, impostorul demascat de fata Impăratului Roş, repezindu
–se „ ca un câne turbat la Harap-Alb”, îi zboară acestuia capul „dintr– o singură
lovitură de paloş". Situaţia este remediată din nou de cei din jur: de cal şi de
fată.
Așadar, basmul lui Creangă e un mod de a dovedi faptul că „omul bun se
vădeşte de sub orice strai”. (G. Călinescu).