Joc secund

de Ion Barbu

Perioada interbelică este momentul în care literatura română se deschide spre noile
influențe europene, păstrând în același timp legăturile cu tradiția. Ea este marcată de
confruntarea dintre modernism și tradiționalism, două mișcări literare care exprimă tendințele
epocii de sincronizare cu literatura europeană, dar și de păstrare a specificului național.

Modernismul este o mișcare eterogenă, pentru că reunește curente diverse:

expresionismul, ermetismul, estetica urâtului, curentele de avangardă.

Ermetismul este un curent care s-a dezvoltat în literatura europeană la începutul secolului
al XX-lea, fiind caracterizat prin preferința pentru simbolurile oculte, încifrarea mesajului și a
expresiei, ceea ce determină dificultatea de receptare și o ambiguitate extremă.

Ion Barbu, matematician de profesie, impune o nouă viziune poetică în lirica modernistă,
după ce a fost atras mai întâi de parnasianism sau de filonul balcanic și oriental. El consideră că
poezia este chemată să creeze posibile forme de existență, ca și geometria : ,,Pentru mine poezia
e o prelungire a geometriei, așa că rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al
geometriei”. Astfel, ultima etapă a creației sale este cea ermetică și se manifestă începând cu
anul 1930, când publică volumul ,, Joc secund”
Noua sa concepție despre creație este evidențiată în poezia cu același titlu cu care se
deschide volumul, o artă poetică prin care se autodefinește modernismul barbian.
Modernismul poeziei ,, Joc secund” este susținut de înnoirea limbajului poetic, prin
preferința pentru metafore , dar și prin explorarea unor zone lexicale neexplorate încă de poezia
românească (termeni din limbajul matematicii), de folosirea unor structuri sintactice (inversiuni,
structuri eliptice sau dislocări de frază) care solicită cititorul să caute îndelung calea de acces
către ideea poetică.
Tema operei este creația poetică, văzută ca o modalitate de proiecție în spirit a realității,
de salvare a contingentului efemer în artă. Așadar, textul este o artă poetică, pentru că exprimă
viziunea autorului asupra procesului de creație, asupra relației dintre poezie și realitate și a
rolului poetului. ,,Poetul ”devine simbolul tuturor creatorilor, al tuturor artiștilor care , prin
cuvânt, transfigurează realitatea, inclusiv al lui Ion Barbu . Absența mărcilor lexico-gramaticale
de persoana I ,specifice eului liric, încadrează poezia în lirismul obiectiv.
Textul este format din două catrene cu o organizare prozodică de o mare simplitate, fiind
alcătuit din versuri cu măsură de 13-14 silabe, cu rimă încrucișată și ritm iambic.
Compozițional, cele două catrene constituie două părți distincte: strofa I esențializează
elementele procesului de creație, iar strofa a doua este o definiție metaforică a poeziei,
accentuând efortul artistului pentru realizarea acesteia.
Textul evidențiază numeroase relații de opoziție : realitate/poezie, etern/efemer,
materie/spirit.
Titlul―,, Joc secund”― este o metaforă, în care substantivul ,,joc'' sugerează
frumusețea, libertatea și gratuitatea poeziei, a cărei finalitate este exclusiv estetică. În acest
context, ,,jocul secund'' devine o expresie a poeziei ermetice, în care cuvintele capătă sensuri
figurate, ascunzând aspecte esențiale ale realității, creând o nouă realitate, pe care cititorul este
chemat să o descopere. Sintagma surprinde relația dintre realitate (viața fiind jocul prim, sursa de
inspirație,modelul) și poezie (un ,,joc secund”, o realitate posibilă, trecută prin conștiința
creatorului). Ion Barbu consideră că arta este o reflectare la puterea a doua a realității,
valorificând concepția filosofică a lui Platon, conform căreia arta este o copie a realității, iar
aceasta este o copie a Ideilor eterne .

Prima strofă prezintă procesul de creație ca un efort de reflectare a realității în poezie.

Secvența este construită din trei elemente-cheie : realitatea, poetul și poezia, factorii absolut
necesari în procesul de creație artistică.

Realitatea este sursa de inspirație, punctul de plecare al oricărei opere de artă. Imaginea ei
este realizată prin metafore insolite care susțin apartenența poeziei la modernism.
Metafora ,,ceas” sugerează contingentul, o lume supusă trecerii ireversibile a timpului și, în
consecință, condamnată la dispariție. Metafora ,,creastă” semnifică, prin asociere cu structura
dură și concentrată a pietrei, faptul că realitatea este materie, nu spirit, iar banalitatea și energia
realității sunt susținute de metafora ,,cirezile agreste”. Astfel, este creată o imagine a vieții
cotidiene efemere și banale în care poetul caută să-și găsească inspirația.

Poetul, creatorul operei, este prezentat ca un mediator între universul real și cel ficțional,
creat prin poezie. Motivul reflectării susținut de metaforele ,, oglindă” și ,, grupurile apei”
contribuie la crearea imaginii poetului ca o conștiință prin care este filtrată realitatea și
transformată în artă.

Poezia , ca rezultat al creației,reprezintă o lume superioară, a spiritului, asupra căreia

timpul nu are nicio putere, pentru că realitatea ficțională este salvată din contingent : ,, Din ceas
dedus”. Mai multe metafore conturează imaginea poeziei în viziunea lui Ion Barbu : ,, adâncul
acestei calme creste” surprinde profunzimea și înălțimea apolinică a operei poetice, extrase din
frământările vieții cotidiene, ,, mântuit azur” exprimă eternitatea creației, iar ,, joc secund, mai
pur” ilustrează frumusețea, puritatea și gratuitatea poeziei.

Astfel efemeritatea, materialitatea, energia realității (sugerate prin

metaforele ,,ceas”, ,,creastă” și ,, cirezile agreste”) sunt filtrate, metamorfozate prin conștiința
poetică (ilustrată prin motive ale reflectării : oglinda, apa) și devin poezie (metaforele ,,adâncul
acestei calme creste”, ,,mântuit azur”, ,, înecarea cirezilor agreste”, ,, joc secund ,mai pur”).
Relația dintre cei trei poli ai creației artistice este exprimată de Ion Barbu și într-unul dintre
articolele sale : ,, lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de
narcisism.”.

A doua secvență propune o definiție a poeziei. Metafora ,, nadir latent” cu care începe
strofa a doua prezintă puterea poeziei de a crea o altă realitate, posibilă. Nadirul, punctul cel mai
jos de pe bolta cerească, asociat cu epitetul ,,latent”, care se referă la ceva virtual, încă
nemanifestat în exterior, devine simbolul ficțiunii care se naște din realitate, dar creează un alt
univers. Exclamația face ca strofa să fie o invocație retorică adresată Poeziei înseși, un ideal spre
care poetul tinde cu toată ființa. Caracterul integrator al poeziei este ilustrat prin metafora ,,
însumarea de harfe resfirate”; sintagma ,, harfe resfirate” ar putea sugera numeroasele surse de
inspirație risipite în lume, pe care poezia poate să le reunească, să le dea un sens, refăcând
unitatea originară a universului. Metafora ,,zbor invers” ar putea susține ideea că, prin actul de
creație, poetul se reîntoarce către sine, se exprimă pe sine însuși. Nu în ultimul rând, metafora ,,
cântec (...) ascuns” surprinde frumusețea, dar și misterul poeziei. Această sugestie este
accentuată de comparația amplă ,, cântec(...) ascuns cum numai marea/ Meduzele când plimbă
sub clopotele verzi”. Asemănarea poetului cu marea surprinde forța sa de creație, meduzele ar
putea reprezenta frumusețea și misterul, iar sintagma ,,clopotele verzi” ar putea desemna valurile
mării, surprinzând muzica lor cadențată, dar și frumusețea versurilor care ascund, dincolo de
muzicalitatea lor, semnificații profunde. Se remarcă astfel preferința pentru metafore
surprinzătoare și ambiguitatea care susțin modernismul operei.
Verbele ,,ridică” și ,,istovește” sunt asociate muncii poetului, care înseamnă înălțare spre
sfere superioare, dar și efort, inspirație și trudă.

Caracterul modernist al textului se remarcă și în utilizarea unui limbaj în care-și fac

apariția neologismele și termenii matematici: nadir, latent, dedus, însumarea, grupuri. De
asemenea, se folosesc structuri eliptice (prima strofă este un enunț fără predicat ), inversiuni și
dislocări de frază (,,cântec istovește,ascuns”) , care-l incită pe cititor să aibă un rol activ în
receptarea semnificațiilor poeziei.
Așadar , ,,Joc secund'' este o artă poetică modernistă, o poezie ermetică, în care poetul își
exprimă viziunea originală asupra procesului de creație cu mijloacele modernismului : limbaj
metaforic surprinzător, ambiguitatea semnificațiilor, folosirea îndrăzneață a resurselor limbii
române.