Lecția despre cub

de Nichita Stănescu
-particularități ale neomodernismului-

Neomodernismul este un curent literar care s-a afirmat în perioada 1960-1980, caracterizându-se prin revenirea
poeziei la prețuirea modernismului interbelic. Neomodernismul reafirmă autonomia esteticului, cultivă marile teme
filozofice, valorifică și reinterpretează miturile, ambiguitatea limbajului ajungând, uneori, prin simbolul
multisemnificativ, până la impresia de nonsens, de absurd.
Alături de Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, aparţine liricii
neomoderniste, care se defineşte prin referent poetic ambiguu, viziune poetică modernă, construită pe simboluri
plurisemnificative, utilizarea unor tehnici moderne, precum cea a sugestiei şi a ingambamentului, versificaţia modernă,
imaginile poetice insolite și metafore inedite, surprinzătoare Neomodernismul stănescian cuprinde trei etape de
creație. Prima etapă, a poeziei metaforice, se desfășoară între 1961-1964 și cuprinde două volume: ”Sensul iubirii” și ”O
viziune a sentimentelor”. Sunt valorificate elanul adolescentin, iubirea ca sentiment originar al nașterii cuvintelor,
consonanța cu sinele și cu lumea și se creează impresia de poezie imaterială. Cea de-a doua etapă este cea a poeziei
simbolice și de viziune, a lirismului reflexiv, interiorizat și se manifestă în perioada 1965-1970. Reprezentative sunt
următoarele volume: ”Dreptul la timp”, ”11 elegii”, ”Oul și sfera”, ”Roșu vertical”, ”Necuvintele”, ”În dulcele stil clasic” și
”Laus Ptolemaei”. Relevantă pentru această etapă este aventura conștiinței de sine în cunoaștere, perceperea dureroasă
a timpului, reinterpretarea miturilor și ruptura tragică a sinelui. Ultima etapă, a maturității și manifestării plenare a
stănescianismului, sau metapoezie, este specifică anilor 1971-1982, fiind reprezentată de volumele: ”Măreția frigului”,
”Epica Magna”, ”Opere imperfecte” și ”Noduri și semne”. Accentul este pus pe meditația gravă asupra morții și a
timpului și pe transfigurarea poetului în cuvânt, din dorința de a supraviețui prin creație. Poetul își asumă ipostaza
”îngerului” cunoașterii, dar și cea a ”demonului” , simbol al scufundării în materie.
Volumul ”Opere imperfecte”, apărut în 1979, se deschide cu poezia ”Lecția despre cub”, și se încheie cu ”Lecția
despre cerc”. Ca specie literară, este o artă poetică prin intermediul căreia se oferă un alt model de receptare a
obiectului de artă. Totodată, poate fi concepută ca o meditație asupra perfecțiunii. Poetul neomodernist reinterpretează
şi revalorizează însăşi noţiunea de frumos, încât realizează ,,o poetică a deconstrucţiei, a realizării în negativ a frumosului
şi a perfecţiunii.”(Ştefania Mincu)
Textul poetic aparține orientării neomoderniste deoarece este reinterpretat mitul lui Hefaistos, așteptările
cititorului sunt permanent contrariate prin răsturnarea firescului, iar abstractul este reprezentat în forma concretă.
Totodată, imaginile artistice sunt insolite, metaforele inedite, iar finalui surprinde prin atitudinea ironică a publicului
recetor al artei.
Titlul poeziei este o structură metaforică despre acea perfecțiune care nu atrage atenția. Substantivul ,,lecţie”,
ca şi utilizarea formei impersonale a verbelor în ansamblul textului, ilustrează, într-o manieră didactică, concepţia
artistului despre calea ce trebuie urmată pentru atingerea perfecţiunii. ,,Cubul” devine laitmotivul poeziei, dobândind la
nivelul textului semnificaţii diferite: o metaforă a creaţiei căreia îi lipseşte tocmai un colţ pentru a fi perfectă, o parabolă
a existenţei umane
Tema poeziei este concepția despre artă, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, relația dintre artist și creație,
iar pe de alta, relația dintre creator și receptorii artei.
Din punct de vedere compozițional, poezia este alcătuită din două secvențe lirice. Prima dintre acestea
corespunde primelor 10 versuri ale textului liric și surprinde, în primul rând, etapele procesului de creație: creația, ca
acțiune ce presupune rafinament, ”se cioplește”, ”se lustruiește”, percepută dincolo de aparențe, la care se adaugă
scânteia divină a inspirației, trăirea subiectivă, prin sărutul care devine un semn al adorației, dar și o modalitate de
transfer al stărilor afective asupra artei și distrugerea perfecțiunii formale, a convenționalismului. Şi instrumentele
folosite de artistul-poet, asociate verbelor, sunt plasate într-o progresie care se doreşte a evolua spre fineţe. ,,Piatra” în
care se află opera perfectă, ,,cubul”, trece prin mai multe etape de asumare a rolului creator de către artist: participarea
sentimentală figurată prin metafora ,,se ciopleşte cu o daltă de sânge”; implicarea raţiunii, sau poate atingerea magică a
creaţiei de către părintele poeziei, de către poetul orb, care vedea esenţa lucrurilor ,,se lustruieşte ochiul lui Homer”;
raportarea la divinitate prin frumuseţea sacră care apropie opera de perfecţiune ,,se răzuieşte cu raze”. Prin analogie cu
viaţa, perfecţiunea nu este sinonimă cu frumuseţea. Dimpotrivă, ea se naşte paradoxal doar în clipa distrugerii unui colţ.
Astfel, în viziunea lui Nichita Stănescu creaţia implică ideea de imperfecţiune, rezultată poate din voinţă divină, potrivit
căreia opera nu trebuie să egaleze originalul. În fapt, autorul îşi distruge opera conferindu-i paradoxal, eternitate, prin
imperfecţiune. Rezultatul în plan concret rămâne nostalgia idealului, a perfecţiunii: ,,Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/ - Ce
cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”
Cea de-a doua secvență, ultimele trei versuri, evidențiază relația dintre creator și receptorul artei. Din
perspectiva receptorului, imperfecțiunea reprezintă incapacitatea omului de a obține desăvârșirea, în timp ce, din
perspectiva artistului, aceasta este asociată cu dificultatea receptării, generată de nevoia de perfecțiune. Pronumele
nehotărât ”toți”, repetat în finalul poeziei, sugerează ireconciliabila diferență dintre creator și receptor, publicul având o
atitudine ironică în fața creației care convine viziunii acestuia despre artă și lume. Astfel, în viziunea lui Nichita Stănescu
creaţia implică ideea de imperfecţiune, rezultată poate din voinţă divină, potrivit căreia opera nu trebuie să egaleze
originalul. În fapt, autorul îşi distruge opera conferindu-i paradoxal, eternitate, prin imperfecţiune. Rezultatul în plan
concret rămâne nostalgia idealului, a perfecţiunii: ,,Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-
ar fi avut un colţ sfărâmat!”
La nivel prozodic, ideile poetice sunt exprimate cu ajutorul versului liber, unde iniţiala majusculă se utilizează la
începutul fiecărui enunţ, dar nu şi al fiecărui vers. Astfel este utilizată şi aici, ca în lirica modernistă, tehnica
ingambamentului. Pe de altă parte, ritmul interior, sacadarea conferită de repetiţie, absenţa rimei clasice conferă
versurilor o muzicalitate aparte, ce transmite dramatismul actului de creaţie.
La nivel stilistic, ineditul expresiei poetice are ca sursă folosirea metaforelor şi a imaginilor artistice
surprinzătoare, gradaţia ideilor, ambiguitatea mesajului realizată de reţeaua de semnificaţii a textului liric, toate acestea
fiind caracteristici ale liricii neomoderniste. Structura ,,daltă de sânge” transfigurează sacrificiul creatorului în numele
artei, iar sintagme ,,ochiul lui Homer” metaforizează creația percepută dincolo de aparențe. De asemenea, cubul este
simbolul perfecțiunii căutate, iar ciocanul este mijlocul prin care artistul își exprimă propria viziune, reinterpretând mitul
lui Hefaistos.
Nivelul semantic se structurează în jurul metaforei - simbol ,,cubul” ale cărei semnificaţii provine din
multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor. Corp geometric perfect, dar şi creaţie a omului, cubul desemnează
cele două ipostaze ale poeziei: artificială, perfect ,,şlefuită” formal, accesibilă gustului comun). Această ipostază este
respinsă de poetul neomodern care optează pentru poezia imperfectă, problematizantă, capabilă să transmită cu
sinceritate ,,neşlefuită” dramatismul faptului viu, al existenţei autentice. În fapt ,,textele din Operele imperfecte
investighează pe de o parte problemele actului artistic în ipostaza sa eternă, iar pe de altă parte, lasă să transpară ceea
ce este cu totul particular şi specific în cazul unei individualităţi artistice anume.”(Ştefania Mincu)
Astfel, poezia se încadrează neomodernismului prin viziune poetică modernă, construită pe simbolul central anunţat
chiar din titlu limbajul ambiguu, metaforele subtile, prin versificaţia modernă.