Diacronie şi sincronie în configuraţia lingvistică a Europei

Seminar 1
Descrierea unei limbi cuprinde atât caracteristicile ei ‘interne’, fonetice, gramaticale şi lexicale,
cât şi caracteristicile ei ‘externe’, care îi definesc locul ocupat de acea limbă în societate: în ce spaţiu
geografic şi de cîţi vorbitori este ea vorbită? Cu ce alte limbi coexistă? Care este stadiul de organizare sub
aspectul infrastructurii, din punct de vedere politic şi cultural, al societăţii care utilizează acea limbă?
Care este uzul ei corect? (doar oral?, scris, deopotrivă? în ce domenii? în mass-media?).
Chiar dacă faptele de natură geografică, socială şi politică nu se relaţionează nemijlocit cu fapte
concrete de natură fonetică şi gramaticală, aceşti factori interferează cu utilizarea şi evoluţia internă a
limbii. Transformările care apar în lumea exterioară sau în gândire stimulează, aşadar, schimbările în
limbă. Aceste efect este pus în act de către funcţiile limbajului, în actele de comunicare – cognitivă,
socială şi creativă: voinţa vorbitorilor de a ţine seamă de o lume revolută şi de a se poziţiona prin
raportare la alţii, conjugată cu potenţialul expresiv al limbajului, induce variaţii şi, apoi, schimbări
lingvistice.
Marile transformări istorice ale unei limbi se datorează mereu factorilor ‘externi’ care accelerează
şi orientează schimbarea lingvistică: separarea în spaţiu permite geneza de noi limbi; contactul lingvistic
provoacă interferenţe şi împrumuturi crearea unui stat poate atrage după sine notarea în scris a limbii sau
standardizarea acesteia; diferenţierea socială creează varietăţi lingvistice noi; evoluţiile tehnologice
conduc la un vocabular specializat şi la fixarea formelor sintactice; transformările în ceea ce priveşte
politeţea induc apariţia de forme lingvistice particulare (de pildă, adresarea cu Dumneavoastră vs tutuială;
Orice interpretare a schimbărilor lingvistice interne trebuie să ia în considerare aceste motivaţii
externe prime. Totodată, însă, transformările interne se înscriu în logici funcţionale proprii care necesită
deopotrivă o descriere şi o interpretare. Această dublă natură a oricărei schimbări este, desigur, de natură
să complice explicarea în profunzime a variaţiilor şi a transformărilor concrete.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, în anumite limbi germanice, aceeaşi serie de foneme se
transformă în africate (forma grm. appul devine apfel, în germ., dar se conservă în engl. apple).
Divergenţa evoluţiilor arată libertatea schimbărilor concrete, însă faptul că o întreagă serie de foneme este
atinsă de o evoluţie asemănătoare solicită, totodată, explicaţii mai generale, de ordin comunicaţional, care
depăşesc cu mult nivelul fonemelor izolate.
Expresia lingvistică naturală şi iniţială este orală. Limbajul s-a pregătit, s-a născut şi a trăit de-a
lungul a mii de ani doar în condiţiile oralităţii. Scrierea nu a intervenit decât de vreo 5.000 de ani şi i-au
trebuit milenii înainte de a atinge un procentaj considerabil în rândul diferitelor societăţi şi a membrilor
acestora. Cu toate acestea, chiar dacă limba scrisă este de departe posterioară limbii vorbite şi chiar dacă,
din punct de vedere ontologic, ea este secundară în raport cu aceasta din urmă, pentru persoanele
alfabetizate, scrisul a devenit un partener cu drepturi egale cu oralitatea. Gestiunea cerebrală face apel
într-o măsură foarte importantă la datele scrierii (accesul la un concept dat este la fel de rapid dacă se
pleacă de la o formă scrisă, de la una orală sau de la o imagine); pe de altă parte, în societăţile care o
utilizează, scrierea generează un impact unic asupra uzului şi a evoluţiei limbii.
Într-un prim moment, scrierea permite perenizarea unui text şi comunicarea la distanţă. Prin
efectele condensării textului, de memorizare, precum şi prin diversificarea genurilor textuale, scrierea
permite, apoi, creşterea considerabilă a complexităţii sintactice a unei limbi şi creşterea consistentă a
vocabularului acesteia. Pe această bază, cunoştinţe specializate s-au putut dezvolta ca ştiinţe, de
neimaginat în afara scrierii. Pe de altă parte, în cadrul unei limbi, scrierea catalizează formarea de
varietăţi standard, indispensabile pentru gestionarea societăţilor moderne.
Aşadar, scrierea creşte evantaiul posibilelor uzuri ale limbii şi intensifică acţiunea fiecăreia dintre
cele trei funcţii fundamentale ale limbajului: valorile sale cognitive (memorizare etc.), acţiunea sa socială
(comunicare şi gestionare la distanţă etc.) şi potenţialităţile sale creative (uzul diversificat al limbii); ea
transformă limbajul şi-i augmentează capacităţile sub aspectul tuturor finalităţilor sale.
În consecinţă, scrierea nu este doar un factor extern limbii, precum geografia sau politica, ci o
veritabilă modalitate de limbaj.

Activitate:
1. Studiați următorul tabel și prezentați.vă, pe scurt, opinia referitoare la distribuția
lingvistică pe teritoriul european. Ce observați?
2. În urma descrierii disciplinei, a delimitărilor conceptuale și a reactualizării
informațiilor, identificați 5 surse bibliografice, care vă pot ghida în studiul individual al
disciplinei.
3. Analizați tematica de seminar și alegeți o temă de cercetare individuală sau în pereche
(maximum 2 studenți ).

balto-slava baltica lituaniana

Prusaca veche
pro t

letona
slava Slava de est soraba
 poloneza
slovaca
ceha
Slava de sud slovena
sîrbo-croata
macedoneana,bulga
ra
Slava de est ucraineana
bielorusa
rusa
germanica nordică nordicave islandeza islandeza islandeza
che veche medie
feroenica
norvegiana norvegiana norvegiana
veche medie
Suedeza veche suedezamedie suedeza
oi n doeu rope ană

Daneza veche daneza daneza

medie
vestică Engleza veche engleza engleza
medie
Frizona veche frizona
Francica veche de jos neerlandezamed flamanda
ie olandeza
afrikaans
Saxona veche germanamediede germanadejos
jos
Germana vechedesus germanamediede germanade
sus sus
jiddisch
estică gotica
celtica celticainsul gaelica Irlandeza veche irlandeza gaelica
ară medie irlandeză
gaelicascoţia
nă
britonica Galica veche galica
Breton aveche bretona
celticacontin galica
en- celtiberica
tală
Ramurile familiei de limbi indoeuropene

italica latino-falisca falisca

pro t oi n d
oeu rope ană

latina galego-portugheza galiţiana,portughe

za
Spaniola veche spaniola
 Catalana veche catalana
Occitana veche, occitana,gascona
gascona
franco-provensala franco-provensala
veche
Franceza veche franceza
Italiana veche italiana
Sarda veche sarda
Romanşa veche romanşa
Dalmata veche dalmata
Româna veche româna
sabelica osca
umbrica
traca
elenica greaca veche greacabizanti greacamodern
nă ă
armeana Armeana clasică armeană
frigiana
anatoliana hitita
luvica
indo-iraniana iraniana Iraniana de Persana Persana Persana modernă
sud-vest veche medie

Iraniana centrală kurda

pachtoun
oseta
parta
bactriana
indo-ariana Sanscrita vedică Sanscrita urdu
clasică panjabi
sindhi
hindi
bengali
toharică

Tematică seminar:

1. Clasificarea tipologică a limbilor

2. Clasificarea sociolingvistică a limbilor
3. Originea limbii latine
4. Limbile romanice literare
5. Lumea europeană ca unitate în diversitate
6. Termenul Romania
7. Metoda comparativ-istorică
8. Metoda tipologică
9. Stilistica spaniolă
10. Geografia lingvistică
11. Adstratul latin şi romanic al limbilor germanice
12. Limbile creole
13. Limbile germanice
14. Limba română – limbă romanică
15. Perspectivă sincronică şi diacronică asupra vocalismului şi consonantismului latin
şi cel al limbilor romanice.
16. Evoluţia părţilor de vorbire de la latină la limbile romanice.
17. Limbile slave
18. Elementul autohton
19. Elementul arab
20. Focarele culturale şi lingvistice din spaţiul european
21. Interferenţa influenţelor lingvistice în spaţiul european
22. Comunicarea culturală prin traducere.
23. Descrierea limbilor neolatine

Bibliografie:
1. Coşeriu, Eugen, Tipologia limbilor romanice, în idem, Prelegeri şi conferinţe, supliment
la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, tomul XXXIII, 1992-1993, seria A,
Lingvistică, 1994, p. 119-144.
2. Glessgen, Martin-Dietrich, Linguistique romance. Domaines et méthode en linguistique
française et romane, Armand Colin, Paris, 2007, 2008.
3. Goga, Ecaterina, Introducere în filologia romanică (studiu socio-lingvistic), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
4. Iordan, Iorgu / Manoliu, Maria, Introducere în lingvistica romanică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965.
5. Iordan, Iorgu, Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Editura Academiei,
Bucureşti, 1962. Klinkenberg, Jean-Marie, Des langues romanes. Introduction aux études
de linguistique romane, Editions Duculot, Louvain-la-Nueve, 1994.
6. Manoliu Manea, Maria, Gramatica comparată a limbilor romanice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
7. Niculescu, Alexandru (coord.), Manual de lingvistică romanică, 4 volume, Universitatea
din Bucureşti, Bucureşti, 1975-1982.
8. Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. I.
Contribuţii gramaticale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1965; II.
Contribuţii socioculturale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978; III. Noi
contribuţii, Cluj, Editura Clusium, 1999.
9. Reinheimer, Sanda / Klein, Horst G. / Stegmann, Tilbert D., EuroCom - Șapte site: să
citim çi să înțelegem simultan limbile romanice, Editura Cavallioti, București, 2001.
10. Renzi, Lorenzo, Nuova introduzione alla filologia romanza, Il Mulino, Bologna, 1985
(ediţia originală: 1976). Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
11. Sala, Marius (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
12. Sala, Marius, De la latină la română, Univers Enciclopedic, București, 1998.