MIHAIL SEBASTIAN

Scopul acestei lucrări constă în urmărirea și analizarea operei lui Mihail Sebastian.
Bineînțeles, cu precădere am avut în vedere evoluția sa în rol de dramaturg român al perioadei
interbelice, concentrându-mă pe trei dintre piesele care constituie arta sa teatrală: „Jocul de-a
vacanța”, „Steaua fără nume” și „Insula”.
Fascinat încă din copilărie de lumea teatrului, așa cum afirmă Dorina Grăsoiu în lucrarea sa
numită „Mihail Sebastian sau ironia unui destin”, Ed. Minerva, București, 1986, omul Mihail
Sebastian și-a dorit cu ardoare să facă parte dintre aceia care au creat artă în dramaturgie, iar dacă ar
trebui să numim un domeniu în care a excelat, în mod clar acesta este, deoarece a fost și continuă să
fie cunoscut drept unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai teatrului românesc. Lupta sa a fost
una grea, fiind născut, poate, la timpul nepotrivit și fiind nevoit să trăiască vremuri în care
„prejudecata dialogului nervos, alcătuit din replici scurte și din poante, făcea ravagii în lumea
specialiștilor”. (Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Dorina Grăsoiu, Ed. Minerva, București,
1986) Acesta a îndrăznit să viseze, lucru pe care și personajele sale îl fac, și a reușit să se facă văzut și
auzit în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu scrieri care aduc noutate în scena teatrului
românesc. Dramaturgia interbelică – sărăcăcioasă atât din punctul de vedere al numărului de opere
apărute, dar și al autorilor – obișnuia să aibă drept model comedia satirică a lui I.L.Caragiale, iar
puținii dramaturgi – Tudor Mușatescu, Victor I. Popa sau Mircea Ștefănescu – perpetuau acest tipar
menționat anterior.
Într-adevăr, excepția de la regulă este autorul a cărui operă am ales să o prezint în această
lucrare, Mihail Sebastian, care scrie teatru într-o formă unică: un tip de teatru care îndeamnă la
aventură și visare. De fapt, opera sa este dedicată celor visători și îndrăgită tocmai de aceia care
îndrăznesc să creadă în existența unei insule, într-o stea fără nume și în fericirea nemărginită a unei
clipe, într-un joc de-a vacanța, căci comedia lui pare a fi trăită printr-o atmosferă unic conturată,
desprinsă parcă din spațiul oniric. Aceste trăsături ale scrierilor dramaturgice semnate de Mihail
Sebastian au împărțit criticii istorici și literari în două categorii – o categorie fiind reprezentată de
aceia care au văzut în piesele sale atât apogeul carierei și creației sale, dar și al întregii dramaturgii
interbelice, iar cealaltă aparținând celor „antisemiți”, așa cum îi numește Lucian Pricop în studiul
introductiv din „Mihail Sebastian – Teatru”, Ed. Cartex, București, 2020. Aceștia din urmă
desființează părerile sebastianologilor prin argumente lipsite de noimă, considerând că personajele și
scrierile lui Victor Mincu, un alt pseudonim al dramaturgului, pot fi reduse la zero, iar timpul nu le va
putea păstra în memoria publicului cititor sau spectator.
Putem caracteriza opera lui Mihail Sebastian ca fiind efemeră? Riscă, într-adevăr, ca
personajelor sale să le fie contractată valoarea până la zero odată cu trecerea timpului? În acest eseu
urmează să prezint cele trei opere menționate în introducerea lucrării mele și personajele fiecăreia
dintre acestea, încercând să privesc lucrurile, bineînțeles, și din perspectivă istorică, pentru a primi
un răspuns la cele două întrebări adresate anterior.
Doresc ca în continuare să abordez cea mai importantă dintre cele trei piese alese spre a fi
analizate. O cataloghez drept „cea mai importantă”, deoarece este cea mai cunoscută piesă
românească atât aici, pe teritoriul țării noastre, cât și internațional. „Steaua fără nume”, redată în
cadrul teatrului radiofonic și ecranizată de foarte multe ori, este considerată piesa „mai bine realizată
sub raportul tehnicii dramatice prin mișcarea personajelor, prin finalul scenelor, cunoscând și având
parte de o intrigă ingenios gradată” (Mihail Sebastian, Cornelia Ștefănescu, Ed. Tineretului,
București, 1968), prezentând o serie de personaje care își desfășoară activitățile cotidiene în mediul
lor natural, în locuri în care acestea se simt confortabil și în siguranță. Desigur, în această categorie
nu o putem încadra și pe Mona, deoarece fata este, așa cum o regăsim și în lista de personaje, o
necunoscută pentru restul acelora ce iau parte la acțiune, venind dintr-o altă lume și aducând cu ea
în orășelul de provincie o atmosferă plină de mister; un mister care, din punctul meu de vedere,
tulbură liniștea întregului cadru. Acțiunea începe într-o gară dintr-un oraș de pe Valea Prahovei, unde
necunoscuta este coborâtă din tren pentru că nu are bilet. Femeia își găsește destul de repede
cazare, căci îl întâlnește în gară pe profesorul Miroiu – omul potrivit la momentul potrivit – care
aștepta un colet, o carte foarte scumpă sosită de la capitală. Bărbatul se oferă să o găzduiască peste
noapte – o noapte care le oferă ocazia celor doi să se apropie unul de celălalt, încât să aibă curaj să își
destăinuie poveștile de viață și secretele. Profesorul se îndrăgostește de femeia misterioasă și, pe
lângă faptul că îi spune despre steaua invizibilă pe care a găsit-o, îi dă numele ei: Mona.
Povestea de dragoste se năruie odată cu răsăritul soarelui, la fel precum un vis. Apariția lui
Grig, logodnicul Monei, o face pe fată să renunțe la tot ce a trăit alături de visătorul Miroiu. Viața cu
Grig este plictisitoare, superficială, iar fata chiar recunoaște că ei, oamenii înstăriți, nu au timp să fie
fericiți. Cu toate acestea, nu poate deveni soția profesorului, dar îi promite acestuia precum unui
copil mic că se va întoarce la el în fiecare seară. De fapt, Mihail Sebastian ne prezintă prin intermediul
personajelor sale dualitatea omului: pe timp de zi, Marin Miroiu pare un simplu profesor, un om
copleșit de tot ce i se întâmplă, plictisit de presiunile colegilor săi profesori și întristat de eticheta de
nebun pe care unii elevi i-o pun; însă noaptea îl transformă, încât ajunge să se refugieze în lumea
aștrilor și să viseze la cunoașterea unei mici părți din întregul infinit al universului. Și Mona îl distrage
pentru un timp de la tot ce înseamnă cotidian. Pentru o noapte, ea este excepția de la regulă și
trăiește alături de Miroiu, deși profesorul cunoaște stelele și faptul că „nicio stea nu se abate din
drumul său”. Ea îndrăznește să se abată. Devine steaua lui. Și pleacă de lângă bărbatul pe care a
reușit să-l seducă, fiindu-i greu să se extragă din mediul ei luxos și știind că acum există o stea care
mereu îi va aminti visătorului de Marin de ea.
Am putea spune că-n această piesă dramaturgul prezintă două destine paralele pe care
soarta le intersectează pentru o singură clipă și pe care le desparte din nou fără vreo teamă. O clipă
de fericire și un moment de iubire cântăresc foarte mult pentru cele două personaje care nu cunosc
decât rutina vieții, iar când acestea revin la starea inițială sunt mai triste, mai resemnate și mai
sceptice în trăinicia viselor de fericire, așa cum menționează Dorina Grăsoiu.
Cea de a doua piesă abordată în această lucrare este „Jocul de-a vacanța” – prima piesă scrisă
de M. Sebastian, redactată între martie și august 1936, pentru care Leon Volovici, în prefața operei
„Jurnal” de Mihail Sebastian, spune că au existat multiple propuneri de titlu; titluri pe care chiar unul
dintre personaje, Ștefan Valeriu, le menționează: „Se cheamă jocul de-a vacanța. Și se mai cheamă
jocul de-a uitarea. Și s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.”
„emoție, poezie, grație” – Jurnalul de creație la piesa „Jocul de-a vacanța”, Opere alese, vol I, sunt
cuvinte care descriu cel mai bine această operă, fiind cea mai poetică piesă a autorului, în care se
descrie povestea lui Bogiu - funcționar în Minister, a maiorului – pescar împătimit, a lui Madame
Vintilă – care își sufocă soțul cu iubirea ei, a lui Jeff – adolescentul îndrăgostit, a Corinei – o tânără
sensibilă, inteligentă și melancolică, dar și a lui Ștefan Valeriu – acela care le propune jocul celorlalți.
Inițial, acest personaj este privit cu ochi răi și le tulbură liniștea locuitorilor pensiunii Weber, care nu
fac altceva decât să își trăiască viața de zi cu zi. Bărbatul este mitocan, bădăran, nepoliticos și
defectează radioul și telefonul, încercând să stopeze orice cale de comunicare a oamenilor din
pensiune cu restul lumii. De fapt, Stefan Valeriu nu e decât un bărbat timid (ipostaza cu florile in
mana), dar care dorește să se bucure de liniștea unor clipe de vacanță „nu vreau să știu ce zi e azi,
vreau să fiu fericit cu un pantalon alb, o cămașă ca asta, o carte... Nicio amintire, nicio nostalgie, și o
mare indiferență.”.
Deși deranjată de atitudinea bărbatului, Corina acceptă jocul de-a vacanța și-i face și pe
ceilalți să participe : „în primul rând Corina e atrasă de joc, pe care îl menține, îl îmbogățește și
trăiește fantasmele unei vieți trăite în afara convenționalismului” –Lucian Pricop- dar din punctul
meu de vedere o mare contribuție o are și Bogoiu, care este un visător, un aventurier (obsedat de
timp, de loc, dar cu o imaginație foarte bogată).
Există și în această piesă o poveste de dragoste, la fel precum în „Steaua fără nume”, poveste
care nici aici nu durează, ba este la fel precum un vis. Între Corina și Valeriu este, în mod cert, o
atracție aparte pe care și ei o recunosc și o trăiesc ca pe o fericire de moment, acceptând-o ca pe o
evadare din cotidian. Ovid Crohmălniceanu – Lit. Rom. Între cele două războaie mondiale, vol III,
Ed. Minerva, București, 1961- „De fiecare dată, la teatrul lui Sebastian asistăm la o evadare din
realitatea plată, prin acceptarea unei lumi iluzorii a imaginației.” E o lume a visului, un vis din care
prima care se trezește este Corina – fata iubită de Bogoiu (îi amintește de o iubire din tinerețea sa),
de Jeff, dar și de Valeriu. Dorina Grăsoiu nu definește fuga fetei drept un act de lașitate, ci unul de
curaj. Corina fuge de Valeriu și de sentimentele sale pentru a nu le lăsa pradă vieții cotidiene, vieții
care amenință cu degradarea orice e frumos.
„Instinctul de dramaturg îl determină pe Sebastian să introducă scene de duel verbal,
remarcabile prin încărcătura de umor și ironie” – D. Grăsoiu- replici între dl. Bogoiu și maior, despre
faptul că acesta din urmă doar pierde vremea pe malul bălții.
La despărțire, Corina are un mesaj pentru toți cei trei bărbați, arătându-le cât de importanți
sunt în viața ei, dându-le de înțeles că se vor regăsi cândva, poate în cărțile citite de Valeriu, poate în
călătoriile imaginare ale lui Bogoiu, poate în lecțiile lui Jeff. Jocul de-a vacanța le-a oferit personajelor
șansa de a uita, de a evda din cotidian, de a se autoiluziona.
„Insula” este cea de a treia operă aleasă pentru a fi prezentată. Aceasta pare a nu fi fost
finalizată, însă poate fi considerată reprezentativă pentru creația dramatică a autorului, mai ales
pentru că are în centru ideea de a ieși dintr-o existență limitată. Cele trei personaje principale:
Manuel, Boby și Nadia sunt blocați în port și, din lipsă de bani, sunt nevoiți să muncească, să-și vândă
lucrurile de valoare și chiar să facă foamea. Fiecare dintre aceștia are propria problemă și este doar o
aparență faptul că ar fi toți pentru unul și unul pentru toți, căci, de fapt, fiecare își dorește doar
împlinirea propriului interes. „Insula” este zărită de aceștia în momentul în care, din cauza foamei,
recurg la a mânca culorile Nadiei, culori care îi fac să vadă lucruri inexistente și să pătrundă într-o altă
lume, a visului, de data aceasta un vis forțat. Există și un conflict între cele trei personaje, conflict
cauzat de gelozia celor doi bărbați care o curtează pe Nadia. Femeia îi încurajează pe aceștia, de cele
mai multe ori ea pare a avea un caracter de bărbat, o putere aparte de a spera că va fi bine, dar de
asemenea le dă speranțe false, spunând că îi iubește pe amândoi, încurajându-i să o sărute, să o
îmbrățișeze.
Lucian Pricop afirmă că receptarea lecturii rămâne deschisă, avand în vedere că piesa nu este
finalizată, iar sfârșitul ei, de fapt replica Nadiei – prin care sugerează că va face tot posibilul pentru a
fi bine, oferă cititorilor șansa de a căuta un scenariu potrivit pentru încheiere.