SUBIECTUL 7

Personajele lui Mihail Sebastian

-umor, lirism, nevoie de evadare-
Jocul de-a vacanta, Steaua fara nume, Ultima ora

Stefan – Jocul – este constient

Corina – Jocul – intra in jocul lui Stefan

Miroiu – Steaua fara nume – evadare in lumea stelelor

Mona – Steaua fara nume – revolta, evadare temporara

Eleva – Steaua fara nume – evadarea prin uitare

Lirism: iubirea e motorul tuturor actiunilor

Se intrerupe orice legatura cu lumea profana – intreruperea visului pentru a nu ajunge singur

 Paul Georgescu zice ca personajele lui Mihail Sebastian se definesc prin capacitatea lor
de a visa si prin faptul ca multe dintre ele cauta „o insula a lui Euthanasius“, ceea ce vrea
sa sugereze un spatiu al securitatii interioare si, deci, al fericirii.
 C. Ciopraga vede partea realista a acestor piese si subliniaza faptul ca eroii au gustul
ideilor generale si placerea de a dialoga. Teatrul lui Sebastian este, dar, „o tribuna, sunt
dialog pe teme grave“.
 În acelasi sens judeca problematica pieselor si Dana Dumitriu, care considera ca esentiala
este „tema cunoasterii, a întelegerii dezamagite de realitate, a imaginatiei tradate de
adevar si tot ea compara Necunoscuta din „Jocul de-a vacanta“ si „Steaua fara nume“ (în
speta, Corina si Mona) cu Domnisoara de Stermaria din „În cautarea timpului pierdut“,
cu observatia ca, în final, Sebastian rapeste eroinelor sale enigma si le tipizeaza. Le da
adica o identitate si le fixeaza într-o categorie determinabila psihologic… Reflectii de
luat în seama, ca si cele dinainte. Trimiterea la personajul lui Proust o facuse într-un mic
eseu si autorul.
  Fericirea este, într-adevar, punctul de reper al acestor intelectuali care cauta ceva ce nu
gasesc, iar când gasesc, visul se destrama repede. Vazând dramele acestor personaje
dezabuzate, am putea spune ca fericirea se poate câstiga prin iubire. În toate
circumstantele din cele trei piese scrise de Mihail Sebastian, iubirea este motorul si filtrul
acestor aspiratii care încep, uneori se si termina, printr-o evaziune din real.
 evadare într-o si printr-o reverie geografica. Alt personaj, Maiorul, asteapta vesti de afara
si este iritat ca radioul si telefonul nu functioneaza. Madame Vintila, femeie la 30 de ani,
usor vulgara si concupiscenta, asteapta scrisori care nu mai sosesc, în fine, un elev
corigent la matematica este îndragostit fara sperante de Corina, o tânara misterioasa si
inteligenta.
 Stefan este, aici, ca si în celelalte naratiuni, absent si lenevos. O lene justificata spiritual,
ca forma de refuz a lumii mediocre în care traieste 11 luni pe an. În cea de a 12-a vrea sa
uite totul. E forma lui de revolta. O revolta prin izolare si inertie. Face aceasta teorie în
dialogul cu Corina, femeie cultivata, amatoare de muzica si de lecturi. Ea citeaza din
Baudelaire si admira pe Mozart. Teoria lui Stefan Valeriu, a carui profesiune nu este aici
dezvaluita, este ca lenea si izolarea reprezinta libertatea de spirit si mijlocul lui de
protectie.

o „Steaua fara nume“

Apar aici si câteva personaje desprinse din lumea „Momentelor“ lui Caragiale: seful de gara care
creste rate si gâste în spatiul institutiei si baga mâna în casieria publica pentru a plati
cumparaturile nevestei, apoi, Ichim, slujbasul umil si obedient, în fine, taranul nestiutor si derutat
care vrea sa cumpere belete si este purtat de colo pâna colo de seful de gara ca „prostii“ din
povestirea lui Rebreanu. Mai este Profesorul celibatar, lunatic, care descopera prin calcul o stea
necunoscuta si traieste, aproape mistic, în lumea cartilor, ceea ce stârneste stupoarea indignata a
sefului de gara: „Nu te mai lasi de carti, dom’ profesor“. Stupoarea cuprinde si lumea didactica
locala, în frunte cu Domnisoara Cucu, personajul memorabil al literaturii lui Mihail Sebastian.
Domnisoara Cucu este o fata batrâna, evident austera, banuitoare si ridicola. Ea face politie
scolara, controleaza gara, cinematograful si gradina publica, urmarind pe elevii care încalca
disciplina scolara. Competentele si rigorile ei morale se extind si asupra profesorilor. Când
descopera faptul ca Profesorul Miroiu cumpara carti si le studiaza, este pur si simplu indignata.
„Studiezi? (…) Si între timp elevii si elevele îsi fac de cap. Ce dezmat! Ce perversitate! (…)
când cineva – un profesor – da douazeci de mii de lei pentru o carte, asta nu e lucru curat“…
Pentru a-si mentine tenul, austera Dna Cucu se spala cu lapte de castraveti si se fereste ca de
ispitele diavolului de mijloacele depravate ale modernitatii. Un alt profesor, Udrea, poarta cu el o
lista de subscriptie pentru a cumpara un corn englezesc necesar simfoniei pe care a compus-o.
Toata existenta lui este fixata pe aceasta idee fixa…

Efectul este previzibil: cei doi se îndragostesc, ca eroii din „Divina comedie“, citind – nu aceeasi
carte – ci astrele. Intervine însa Domnisoara Cucu (reprezentanta inertiei provinciale) si, mai
ales, Grig – vocea demitizanta si pragmatica a lumii din care Mona vrea sa evadeze – si reveria
astrala si amoroasa se sfârseste. Ca si Corina din piesa anterioara, Mona nu are curajul de a
merge mai departe, asa ca discursul liric se încheie si comedia provinciala reîncepe.

tema revine în „Ultima ora“. Mediul în care apar reveria si evaziunea lirica este, aici, gazetaria,
lumea afacerilor si viata universitara. Discursul dramatic este mai acid si întreaga constructie a
piesei (intriga, caractere, limbajul eroilor) este fixata în chip mai pregnant în linia Caragiale.
„Actorii“ acestei lumi amestecate sunt distribuiti pe doua paliere morale si intelectuale: un rechin
de presa (Borcea) înconjurat de gazetari versatili (Stefanescu, Pompiliu, Branescu, Voicu), rude
cu celebrul Caracudi; un rechin, cu mult mai puternic si mai decis, Bucsan, om de afaceri care
cumpara tot, de la un tipograf incomod la un ministru al instructiunii corupt si slugarnic; în fine,
în alta clasa morala si sociala, un profesor de istorie veche, specialist în biografia lui Alexandru
cel Mare, si o studenta pasionata pâna la fanatism de acelasi Alexandru cel Mare, Magda Miu.
Acestia din urma reîntrupeaza, cu minime diferente de identitate, cuplul de visatori care, am
marcat de mai multe ori pâna acum, circula prin toata literatura lui Mihail Sebastian. Intriga
piesei pare scoasa, programatic, din repertoriul comediei usoare. Greselile de tipar dintr-un
articol publicat de lunatecul profesor de istorie în „Desteptarea“ (ziarul lui Borcea) provoaca
tulburari si, prin ele, conflictul dintre aceste doua lumi paralele.
 Teatrul lui Mihail Sebastian este pentru mine un teatrul al poeziei şi al disperării mascate.
Citindu-l înainte şi după lecturarea Jurnalului, mi s-a întipărit în minte ca un fel de paradox. Nu
ştiu încă dacă cheia Jurnalului este în piesele lui Sebastian sau invers, dar pentru mine ele se
potențează reciproc. Sunt două fațete ale aceleaşi personalități care pare a se juca cu propriile-I
măşti fără a se releva niciodată cu totul, jucându-se cu sine însuşi ca şi cu un caleidoscop.
Scriitura împănată cu obiectivismul aproape jurnalistic, observația fină, crudă, ironică, seacă îşi
găsesc oglinda într-un teatru al reverie, al liricului, al detaliului romantic. Sebastian este un autor
aparte, piesele sale şi aici mă refer la Jocul de-a vacanța şi la Steaua fără nume, aduce în prim
plan un mediul al izolării de realitate, fie el o cabană în munți sau un orăşel uitat de lume.
Această izolare funcționează ca o bulă atemporală şi aspațială în care regulile de funcționare se
schimbă, în care individul extras din mediul său de bază se reformulează şi se retrăieşte pe sine
aşa cum ar fi în afara societății.

Vorbim despre o lume poetizată în care individul se retrage sau este retras pentru a putea
intra în contact cu şansa, cu acel element ce îi perturbă destinul spre a îl reconfigura. Personajele
lui Sebastian tind la existență. Aparenta lor desuetitudine vine din nevoia autorului de a realiza
portrete optimiste, de a vedea şi releva binele din oameni şi potențialul lor de salvare. Asupra
acestui tip de teatru planează o tară a poeticului. Clasificat drept teatru liric şi melodramatic,
teatrul lui Sebastian este în genere tratat cu superficialitate şi condescendență. Dar odată intrat în
universul autorului, odată ce îți pui problema descoperirii paradigmei de funcționare a acestui
microsistem, descoperi o formă specială şi fragilă de citire a lumii şi vieții. Sebastian nu
funcționează în plenitudinea potențialului său într-o paradigmă realistă. Privite astfel, piesele sale
suferă de o lipsă de profunzime şi o schematizare peste măsură. Intr-adevăr ele funcționează într-
un alt timp şi alt ritm decât cele cu care suntem obişnuiți. Ritmul poveştilor sale, pentru că ele
sunt în fond o formă de basm, este unul al visului şi visării şi mai încolo al trezirii la realitate.

M-a fascinat mai de mult când cineva, şi nici nu mai țin bine minte cine, mi-a povestit
despre istoria personajului Mona, despre faptul că autorul marcat de relația sa cu o actriță
căsătorită, extrem de frumoasă, ce nu se ferea de a se folosi de farmecele sale în raport cu
bărbații, a simțit să o purifice creând-o pe Mona. Mona reprezintă viziunea idealizată a unei
tinere pervertite de societate, în care încă se mai poate întrezări o dulce candoare diafană. Citind
Steaua fără nume mi-am pus de multe ori întrebarea dacă această stea nenumită este căzătoare
sau nu, dacă destinul stelei nici nu merita numit pentru că ea oricum se dizolvă şi existența sa
este efemeră sau dacă nenumirea ei este o scăpare. Destinul cui se schimbă şi cine este steaua:
Mona sau Miroiu?

Incercând să fac un exercițiu mental de modernizare piesei am devenit din ce în ce mai

conştientă că tema ei rezidă în fapt la răspunsul pe care şi-l dă cititorul în raport cu ce se
întâmpla cu protagoniştii după momentul prezentat în piesă. Din punctual meu de vedere este că
opțiunea racordată la contemporaneitate este că nimic. Cei doi revin la viețile şi preocupările lor
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred cu tărie că orice viziune dramaturgică sau regizorală
vine dintr-o anume înțelegere subiectivă a lumii. Pentru mine lumea actuală este despre blazare
şi negarea experienței prin consum aproape instantaneu. Pentru mine Mona deşi conştientizează
limitele şi neplăcerile vieții cu Grig şi cercurile prin care o poartă această relație, nu se poate
depăşi pe sine. Există o putere incredibilă pe care răul o poate produce asupra noastră. Nu ştiu
dacă în cadrul acestui personaj putem vorbi de micime sufletească, ci mai degrabă de o lipsă
acută de încredere în sine. Ea însăşi nu se crede capabilă la a renunța cine s-a obişnuit să fie.
Probabil că de aici încolo toată viața sa se va consola zicând că a fost o opțiune, că a încercat şi
altceva prin intermediul acelei escapade şi că a ales să rămână aici.

Miroiu pe de altă parte este corpul dur cu care meteoritul – Mona intră în contact. La el
nu poate fi vorba de intenție, el pur şi simplu se lasă prtat de exeperiență şi este ispitit să câştige
libertate. Vorbim despre doi oameni speriați de a se confrunta cu viața şi cu viul perpetuei
metamorfoze. Doi oameni ce fug de realitate în universuri paralele unde se simt deşi închişi, în
siguranță. Fiecare cu propriul său glob de cristal sau colivie de aur în jur, Mona şi Miroiu sunt
fațete ale aceleaşi monede. Dacă la Mona vorbim despre refugiul în falsul social, la Miroiu avem
de a face cu un refugiu în sfera lumii ideilor. Ce poate fi mai contemporan în această eră a lipsei
de autentic în care măştile sub care ne putem ascunde sunt din ce în ce mai la îndemână?

Dincolo de aceste aspect psihologizante, o contemporaneizare ar putea functiona din

punctul meu de vedere sub două forme: o rescriere a textului păstrând tematica, dar
recontextualizând elementele constitutive sau o tratare regizorală ce să minimizeze perspective
realist la nivel de reprezentare şi să ducă piesa într-o zonă de basm contemporan accentuând
motivul visului şi al reverie. Dacă prima varinată s-ar suține pentru că piesa în sine face apel la o
seamă de protagonişti cu tipologii psihologice relevante în contemporaneitate ce se ciocnesc într-
un conflict aproape absurd al lipsei de comunicare şi principia active la nivelul propriei vieți, cea
de-a doua beneficiază de apanajul arhetipal şi simbolic la poveştii. Paradoxul face ca aceste două
viziuni să facă uz de elemente ce se elimină reciproc: dacă descrierea ar face uz de eliminarea
elementului poetizant –patriarhal al el nemaifiind relevant, recognoscibil şi capabil de a stârni
identificare în actualitate, viziunea spectacular în cheia basmului contemporan va face uz tocmai
de aceste elemente aproape desuete ce fac apel la o lume apusă şi fac sens numai dintr-o
perspectivă simbolică ce cere empatie cu tema de fond, nu cu materialul în sine.

Pentru mine zona de rezonanță funcționează în raport cu formula de spectacol- basm.

Poate pentru că ea poate păstra cât mai multe din elementele piesei déjà existente şi poate acționa
în zona reinterpretării lor. Cred că o mare problemă de redare ar constitui-o ritmul poveştii care
este foarte lent şi apariția întârziată a declanşatorului. Basmul însă neavând limitări de timp şi
spațiu poate funcționa pe sistem de puzzle şi descoperire a firului narativ. de asemenea poate
translate personajele într-o zonă arhetipală ce dă credibilitate şi nuanțează conflictul. Desigur că
şi acestă variant necesită un efort de modificare a textului: pentru a inversa ordinea scenelor şi
actelor în vederea creării suspansului, dar şi la nivelul oralitității textului şi a reperelor la care se
face referință.