POTOFOLIU DE ANALIZĂ LITERARĂ

Teatrul dialectic:O casă de păpuşi

de Henrik Ibsen
 Cuprinsul portofoliului

O casă de păpuşi
de Henrik Ibsen

1. Analiza subiectului – tema şi organizare

2. Părţile subiectului
3. Analiza personajului; idealul de înfrângere
4. Analiza mediului cu acţiuni pe problema socială
5. Mesajul textului
6. Strategii teatrale – manevrarea personajelor, punerea subiectului în scenă
7. Ecouri în literatura română
8. Fişa autorului

2
 1. Analiza subiectului – tema şi organizare

O perspectivă modernă asupra literaturii atât epice, cât şi dramatice apăre, provocând
tradiţia romantică prin O casă de păpuşi (1879) de Henrik Ibsen, scrisă cât timp dramaturgul
se afla în Italia, într-o vreme în care Europa era cuprinsă de revoluţii. Ibsen este cel care a
popularizat drama realistă, derivată din această nouă perspectivă. Piesele lui erau jucate în
toată Europa şi traduse în foarte multe limbi. O casă de păpuşi a fost publicată la Copenhaga
unde a şi avut loc premiera. A fost a doua dintr-o serie de piese realiste ale lui Ibsen. Prima,
Stâlpii societăţii (1877), a creat vâlvă în toată Europa şi a fost repede adoptată de teatrele
avantgardiste ale continentului. Se spune că intriga piesei este bazată pe un eveniment din
viaţa lui Ibsen. În 1870, Laura Kieler i-a trimis lui Ibsen o continuare a piesei Brand, numită
Fiicele lui Brand şi Ibsen a fost atras de fata frumoasă şi vioaie, poreclind-o „ciocârlia”. A
invitat-o acasă la el şi, timp de două luni din vara anului 1872, ea îi vizita casa frecvent. Când
s-a căsătorit doi ani mai târziu, soţul ei a căzut bolnav şi a fost sfătuit să-şi ia un concediu şi să
plece într-un climat cald, iar Laura, aşa cum şi Nora face în piesă, a împrumutat în secret bani
pentru a putea pleca în excursie. Laura a falsificat o bancnotă, banca a refuzat plata, iar ea i-a
spus soţului ei întreaga poveste. Soţul a intentat divorţ, i-a luat copiii şi a primit-o înapoi doar
după ce ea a petrecut o lună într-un azil public. Laura şi Nora au nume ce seamănă, dar
poveştile lor au un punct de cotitură. În piesa lui Ibsen, Nora nu se mai întoarce acasă, nici nu
îi spune soţului de banii împrumutaţi. Mai mult, Nora este cea care divorţează de soţul ei.
Din punct de vedere tematic, Nora sau O casă de păpuşi surprinde dialectica modernă,
cerebrală, Helmer şi soţia sa reprezentând idei care organizează societatea umană în două
tabere: a fericirii convenţionale şi a luptei pentru libertate, a regăsirii de sine, temele
stăruitoare fiind lupta între minciună şi adevăr, construcţie şi apatie. Între spiritul judeţean şi
cel umanistic, individualism şi eroism, între duhul de compromis şi linia justă, între animal şi
spirit, între fiord şi mare, vale şi munte, ceaţă şi soare. (George Călinescu, Studiu introductiv
la Henrik Ibsen, Pretendenţii la coroană, E.P.L., Bucureşti, 1968, p. XXXIV)
Textul se organizează în jurul unei drame de idei, dovedindu-se complexă şi
contradictorie, fără a urmări doar spulberarea falselor idealuri, a iluziilor, ci comunicând şi o
aspiraţie constructivă. Se observă străduinţa permanentă de însănătoşire a societăţii prin
adevăr (Vera Călin, Pe marginea dramelor lui Ibsen, în volumul Pornind de la clasici,
E.S.P.L.A, Bucureşti, 1957, p.135) demonstrând înverşunare în smulgerea falselor etichete,
cu care înlătură aparenţele, pentru a ilustra esenţa umană, conţinutul de idei, fenomenul social
care porneşte dintr-un sentiment eliberator - democratic.

2. Părţile subiectului

Sub aspect structural, opera este alcătuită din trei acte, care urmăresc gradat conflictul:
primul ilustrează o tânără soţie ce pare a fi bucuroasă de venirea sărbătorilor de iarnă, umbrite
doar de teama că secretul ar fi dezvăluit soţului, al doilea act surprinde cea mai tensionată
perioadă din viaţa eroinei, când aşteaptă cu sufletul la gură ca în cele 36 de ore până la
deschiderea cutiei poştale de către soţul ei să se întâmple o minune, ultimul oferind un final
neaşteptat, dar cert, prin reliefarea sentimentelor personajelor.
O casă de păpuşi urmăreşte trezirea la realitate a Norei Helmer de la viaţa confortabilă
pe care o ducea, dar, în acelaşi timp, lipsită de libertate şi fericire conjugală. Fiind condusă
toată viaţa ori de tatăl ei, ori de soţul Torvald, Nora ajunge să îşi schimbe părerea despre
fundamentele în care ea credea, odată ce căsătoria ei este pusă la o încercare. Împrumutând
bani de la avocatul Krogstad, falsificând semnătura tatălui ei, încercând să-şi protejeze
părintele muribund, ea a putut să plătească o călătorie în Italia pentru a-l salva pe soţul ei
bolnav, el neştiind de împrumut, crezând că banii vin de la tatăl Norei. De atunci, ea a trebuit
să găsească moduri în care să plătească împrumutul. Din expoziţiune, reiese că acţiunea se

3
petrece iarna, în ajunul Crăciunului şi că Torvald tocmai a fost promovat în funcţia de
manager al băncii, unde va primi un salariu considerabil şi va fi foarte influent. Nora este
încântată, fiindcă se gândeşte că va putea în sfârşit să plătească împrumutul. Bucuria ei este
însă umbrită când Krogstad, furios deoarece tocmai a aflat că poziţia lui la bancă a fost
promisă doamnei Linde, o veche colegă de şcoală a Norei care a venit recent în oraş în căutare
de lucru, o ameninţă pe Nora că va dezvălui secretul ei, dacă nu-l convinge pe soţul ei să îi
păstreze poziţia. Această ameninţare constituie intriga piesei. Nora încearcă să îl facă pe
Torvald să îi menţină postul lui Krogstad folosindu-se de trucurile feminine, dar este lipsită de
succes. Torvald îi spune că natura coruptă a lui Torvald îi este repulsivă şi îi este imposibil să
lucreze cu el. Nora devine foarte îngrijorată.
Ziua următoare, Norei îi este frică de faptul că Krogstad ar putea apărea în orice
moment. Agitaţia ei este redusă de preocuparea pentru balul care va avea loc seara următoare
în apartamentul unui vecin. Când Torvald se întoarce de la bancă, Nora iar pledează pentru
Krogstad. De data aceasta, Torvald nu doar refuză, ci şi trimite înştiinţarea de concediere pe
care deja o pregătise pentru Krogstad, asigurând-o pe Nora că va lua asupra sa toate lucrurile
rele ce vor rezulta din acest demers. Nora este mişcată profund de spusele lui. Ea începe să ia
în considerare posibilitatea ca acest episod să transforme în bine căsnicia lor, dar şi varianta
sinuciderii.
Între timp, ea conversează şi flirtează cu doctorul Rank. Aflând că el este pe moarte,
are o conversaţie intimă cu el care culminează cu doctorul mărturisindu-şi dragostea chiar
înainte ca ea să îi ceară ajutor financiar. Vorbele lui o opresc, iar conversaţia lor este
întreruptă de anunţul sosirii lui Krogstad. Nora îi cere doctorului Rank să plece şi îl primeşte
pe Krogstad.
Acesta îi spune că, deşi va menţine împrumutul, el nu vrea să mai facă publice faptele,
în schimb vrea să îi dea lui Torvald o scrisoare explicând în aşa fel încât Torvald să fie presat
să îi păstreze postul la bancă. Nora protestează împotriva implicării lui Torvald, dar Krogstad
pune scrisoarea în cutia poştală a lui Torvald spre oroarea Norei. Totuşi ea încearcă să îşi
folosească farmecele pentru a-l determina pe Torvald să nu citească scrisoarea, atrăgându-l de
la afaceri, rugându-l să o ajute să se pregătească pentru petrecerea din seara următoare. El este
de acord să amâne lucrul, iar scrisoarea rămâne în cutia poştală.
Noaptea următoare, înainte ca Torvald şi Nora să se întoarcă de la bal, doamna Linde
şi Krogstad, care sunt vechi iubiţi, se reîntâlnesc în sufrageria lui Helmer. Doamna Linde cere
să aibe grijă de Krogstad şi de copiii lui şi să îl ajute să devină omul care ea ştie că el poate
deveni. Soţii Helmer se întorc de la bal şi doamna Linde pleacă, Krogstad deja fiind plecat.
Singuri, Torvald îi mărturiseşte Norei cât de mult o doreşte, dar este întrerupt de doctorul
Rank. Doctorul venise să îşi ia rămas bun, după cum îi spune pe ascuns Norei. Văzând că
Torvald şi-a luat scrisorile, ea se resemnează la a se sinucide.
Înainte să plece, Torvald o opreşte. Tocmai a citit scrisoarea lui Krogstad şi este
înfuriat de conţinut. O acuză pe Nora de ruinarea vieţii sale. Îi spune că vrea să o părăsească,
contrar spuselor de adineaori cum că ar lua totul asupra sa. Punctul culminant al piesei se
petrece când în timpul tiradei sale, Torvald este întrerupt de slujnică ce poartă o altă scrisoare
de la Krogstad adresată Norei. Torvald o citeşte şi devine copleşit de bucurie. Krogstad a avut
parte de o schimbare fericită în viaţa sa şi îi trimite înscrisul incriminator înapoi. Torvald îi
spune Norei că o iartă şi că încercarea ei duioasă de a-l ajuta a făcut-o mai afectuoasă ca
niciodată.
Nora, văzând caracterul adevărat al lui Torvald pentru prima dată îi spune soţului ei că
îl părăseşte. După ce el protestează, ea motivează că îl părăseşte deoarece el nu o iubeşte, iar
după noaptea aceasta nici ea nu îl va mai iubi. Îi spune că, după viaţa sufocantă de care a avut
parte până acum, îşi doreşte să devină independentă şi să-şi exploreze propriul caracter şi
lumea de una singură. În timp ce pleacă, îi mârturiseşte lui Torvald că speră ca un miracol să
se întâmple: că poate într-o zi vor putea să se reunească într-o căsnicie adevărată. Piesa se
încheie cu uşa trântindu-se la plecarea ei.

4
 3. Analiza personajului; idealul de înfrângere

Acţiunea tuturor pieselor pe care Ibsen le-a scris, inclusiv Stâlpii

societăţii, este plasată în societatea contemporană autorului.
Reprezentanţii literaturii realiste cereau de la ei înşişi să meargă în
vremea lor şi să se lase marcaţi de aceasta. Primele însemnări făcute
pentru Nora (datate 19 octombrie 1878) poartă titlul Însemnări pentru o
tragedie contemporană”. Termenul „tragedie contemporană este
ilustrativ. Proiectul lui Ibsen în această piesă este să aplice forma clasică
a tragediei pe un material modern. La nivel formal, Ibsen nu se
angajează în experimente radicale în piesa Nora. De exemplu, se
păstrează cele trei unităţi clasice, unitatea de timp, spaţiu şi acţiune.
Ceea ce este nou este materialul modern în ceea ce priveşte conflictul,
caracterul actual al acţiunii care are loc pe scenă.
Referitor la persoane şi situaţii obişnuite, într-o scrisoare către omul de teatru suedez
August Lindberg, care punea în scenă piesa Strigoii în august 1883 (premiera lui de la
Helsinki, din 22 august 1883, a fost prima punere în scenă a piesei în ţările nordice şi în
Europa), Ibsen scria: Limbajul trebuie să fie natural şi forma expresiei trebuie să fie
caracteristică pentru fiecare individ din piesă. O persoană cu siguranţă nu se exprimă la fel
ca o alta. Astfel, foarte multe lucruri se pot îmbunătăţi în timpul repetiţiilor; atunci se poate
auzi ceea ce nu sună natural şi neforţat şi astfel, ceea ce trebuie schimbat şi schimbat din nou
până când replicile au o formă credibilă şi realistă. Efectul piesei depinde în mare măsură de
sentimentul publicului că stă şi ascultă ceva ce se petrece în viaţa reală.
Ibsen era foarte preocupat de faptul că în dramele sale contemporane publicul (şi cititorii)
ar trebui să fie martorii unor înlănţuiri de evenimente care ar putea foarte bine să li se
întâmple şi lor. Aceasta cerea ca personajele dramei să vorbească şi să se poarte în mod
natural şi ca situaţiile să fie viaţa lor de zi cu zi. Personajele nu mai puteau vorbi în versuri,
ca Brand şi Peer Gynt. Monologurile, modurile de a vorbi în parte şi pompos (ca şi în
Războinicii din Helgeland) au fost scoase. Drama realistă urma să ofere iluzia realităţii care
poate fi recunoscută. ( Jens-Morten Hanssen / ibsen.net)
Eroina pare la începutul operei o femeie lipsită de coordonatele intransigente ale realităţii,
veveriţa căreia un om raţional, chiar şi pregătirea profesională a acestuia o confirmă, trebuie
să îi impună nişte frâie care s-o împiedice să fie nechibzuită în totalitate, un sticleţel care
recunoaşte că economiseşte cât poate, iar soţul cataloghează că deloc, invocând spiritul
eredităţii ca factor negativ al personalităţii soţiei. În mod surprinzător, Nora în relaţie cu
Krogstad se dovedeşte un caracter puternic, care apără fericirea conjugală cu preţul unei fapte
ilicite, falsificarea semnăturii tatălui ei, pentru a-şi salva soţul. Până în acest punct, conflictul
pare să fie banal – sacrificiul pe care îl face o femeie pentru soţul pe care (crede că)îl cunoaşte
şi că îl iubeşte. Romantismul îşi pune amprenta în această secvenţă, când situaţia se răstoarnă:
soţul stupefiat de minciuna soţiei, deja hotărăşte destinul ei: vor fi împreună doar în aparenţă,
pentru conservarea imaginii publice, a lui, ca dovadă a egoismului, care contaminează
personalitatea soţiei, şubrezită şi de atitudinea tatălui, care o considerase şi el păpuşa lui. Se
simte înfrântă în relaţia afectivă cu pricipiul masculin al vieţii sale şi decide să-şi recâştige
stima de sine prin libertate, regăsirea propriei identităţi printr-o minune. Chiar termenul
conferă idealului său perspectiva că e imposibil ca ea şi cu el să se transforme în aşa măsură
încât... viaţa lor comună să devină o căsnicie, pentru că, după cum mărturiseşte, nu mai crede
în minuni. Ibsen şi-a exprimat dezaprobarea faţă de interpretările conform cărora Nora s-ar
reduce la o construcţie teoretică abstractă(Oskar Walzel, Henrik Ibsen, în Aprecieri critice la
Teatru, de H. Ibsen, Editura Albatros, Timişoara, 1974, p.267). Ea e dimpotrivă luată din
viaţa reală şi nu a intenţionat să impună o regulă după care toate femeile care trăiesc în relaţii

5
asemănătoare ar trebui şi s-ar cuveni să acţioneze ca eroina. Idealul de înfrângere a propriului
statut provoacă o stare nedefinită celor două personaje şi un final interpretativ
4. Analiza mediului cu acţiuni pe problema socială

Cele patru piese de teatru pe care Ibsen le-a publicat între 1877 şi 1882, Stâlpii societăţii,
Nora, Strigoii şi Un duşman al poporului sunt caracterizate ca fiind drame contemporane
realiste sau drame de probleme, relevantă fiind relaţia dintre individ şi legile, normele
societăţii. În principal, sunt patru aspecte ale acestor piese: creează probleme în societatea
care este subiect de dezbatere, au o perspectivă socio–critică, acţiunea este plasată într-un
cadru contemporan, mediul fiind neconform cu imaginea fericirii individuale pentru că
prezintă oameni şi situaţii obişnuite.
Criticul literar danez Georg Brandes (1842 –
1927) fiind un pionier al succesului realismului în
ţările nordice, in anul 1871 a ţinut o serie de
discursuri la Universitatea din Copenhaga, intitulate
Principalele curente în literatura secolului al XIX-lea
(publicate în şase volume între anii 1872 – 90). În această lucrare prezintă următorul manifest
pentru o nouă formă de literatură care va fi socio – critică şi realistă: Literatura din zilele
noastre este vie, se prezintă prin faptul că pune în discuţie anumite probleme. Astfel, de
exemplu, George Sand pune în discuţie relaţia dintre cele două sexe. Byron şi Feuerbach pun
în discuţie religia, Proudhon şi Stuart Mill proprietatea şi Turgheniev, Spielhagen şi Emile
Augier condiţia socială. Faptul că literatura nu pune nimic în discuţie este echivalent cu a fi
într-un proces de pierdere a semnificaţiei. În Norvegia, reprezentanţii realismului socio–
critic, Ibsen, Bjørnson, Lie, Garborg, Kielland şi Skram au fost inspiraţi de Brandes. În cele
patru piese ale lui Ibsen întâlnim din nou mai multe din problemele sociale pe care Brandes le
foloseşte ca exemplu în citat. Relaţia dintre sexe este subiectul pus în discuţie în piesele Nora
şi Strigoii. În piesele Stâlpii societăţii şi Un duşman al poporului sunt dezbătute trăsături
problematice ale condiţiilor dominante din societate (moralitate socială, tirania majorităţii,
aprecierea comercială contra aprecierea generală socială, aprecierile anturajului etc.)
Privind din perspectiva socială, în dramele sale realiste, Ibsen a fost fără milă în
încercarea sa de a dezvălui aspectele negative ale societăţii, ipocrizia şi disimularea, utilizarea
forţei şi comportamentul manipulator, cerând neobosit sinceritate şi libertate. Adevărul,
emanciparea, realizarea de sine şi libertatea personală sunt termeni cheie. În Stâlpii societăţii,
Lona Hessel are ultimul cuvânt şi încheie spunând că spiritul adevărului şi spiritul libertăţii –
aceştia sunt stâlpii societăţii. În Strigoii, Ibsen aruncă o lumină critică asupra stâlpilor care
sprijină societatea burgheză, căsătoria şi creştinismul, şi scoate în evidenţă tabu-uri tipice,
incestul, bolile venerice şi eutanasia. Aceasta l-a transformat pe el şi pe cei care îi împărtăşeau
ideile în figuri controversate pentru vremea lor. Operele lor au creat controverse sau furie
absolută. Înţelegând ulterior toate acestea, se poate observa importanţa enormă pe care aceste
opere au avut-o pentru diverse mişcări sociale. Prea puţine opere literare au însemnat atât de
mult pentru eliberarea femeilor în toate culturile din întreaga lume precum Nora.
Primul spectacol cu piesa Nora a avut loc la Teatrul Regal din Copenhaga, în data de 21
decembrie 1879. Piesa s-a jucat cu sala plină şi a înregistrat un adevărat succes. În decurs de
două luni, piesa a fost pusă în scenă de toate teatrele principale din ţările scandinave.
Ca o curiozitate, se poate menţiona că ultima scenă din Nora a fost mai mult decât anumiţi
directori de teatru din Germania puteau accepta. Ei au cerut un final modificat, un final fericit
înainte de a îndrăzni să pună piesa în scenă. Binecunoscuta actriţă germană Hedwig Niemann
– Raabe a fost interesată de rolul Norei şi a avut aceeaşi pretenţie. Ibsen însuşi a scris o scenă
finală alternativă. Într-o scrisoare deschisă, datată 17 februarie 1880, Ibsen explica versiunea
alternativă: Imediat după publicarea piesei «Nora» am primit o înştiinţare de la traducătorul
şi agentul meu pentru teatrele nord – germane, Dl. Wilhelm Lange, din Berlin, în care spunea
că are motive să se teamă că va fi publicată o altă traducere sau «adaptare» a piesei cu un

6
final modificat. Acest lucru ar fi probabil preferat de un număr considerabil de teatre din
Germania de nord. Pentru a împiedica aceasta, am trimis traducătorului şi agentului meu
copia cu modificarea pentru a fi folosită în cazul în care era nevoie. În această versiune,
Nora nu îşi părăseşte familia. În schimb, Helmer o obligă să intre în camera copiilor, care
dormeau. Părinţii au un schimb de cuvinte, Nora se prăbuşeşte pe podea, iar cortina cade.
Eu însumi am descris traducătorului meu această modificare ca fiind «un act de violenţă
barbară» faţă de piesă. Utilizarea acestei modificări este contrară dorinţelor mele şi sper că
nu va fi folosită de multe teatre din Germania. Atâta vreme cât nu există o înţelegere literară
între Germania şi ţările scandinave, noi, autorii scandinavi nu avem nici un drept aici, aşa
cum este cazul autorilor germani în alte ţări. Astfel, operele noastre dramatice sunt violate în
mod constant atât de traducători, cât şi de directori de teatre, regizori şi actori ai teatrelor
minore. Dar dacă în cazul meu există o ameninţare asemănătoare, prefer, învăţând din
experienţe precedente, să comit această violenţă eu însumi, decât să-mi abandonez munca
tratamentului şi «adaptării» unora mai puţin atenţi şi mai puţin pricepuţi decât mine. Prima
punere în scenă a piesei, în Germania, în Kiel, în data de 16 februarie 1880, a fost cu acest
final alternativ. După prima seară, trupa a plecat în turneu în Germania, dar fără succes. La
Berlin, au fost proteste deschise împotriva denaturării piesei. În volumul X al “The Oxford
Ibsen” (Londra 1961), editat de James Walter McFarlane, finalul alternativ este tradus în
limba germană şi engleză (p. 287f.):
(NORA) ... Atunci când viaţa noastră împreună va fi o căsnicie. Adio. (Se pregăteşte să
plece.)
HELMER:Atunci pleacă! (O apucă de braţ) Dar mai întâi îţi vei vedea copiii pentru ultima
dată!
NORA: Lasă-mă! Nu-i voi vedea! Nu pot!
HELMER (o trage spre uşă). O să îi vezi. (Deschide uşa şi spune în şoaptă) Priveşte, dorm,
liniştiţi şi fără nici o grijă. Mâine, când se vor trezi şi o vor chema pe mama lor, vor fi fără
mamă.
NORA (tremurând): Fără mamă ...!
HELMER: Aşa cum ai fost şi tu.
NORA: Fără mamă! (Se luptă cu sine, lasă bagajul să cadă şi spune.) Oh, acesta este un
păcat împotriva mea, dar nu îi pot părăsi. (Cade pe podea.)
HELMER (vesel, dar şoptit). Nora!
[Cortina cade.]
5. Mesajul textului

Primele însemnări pentru Nora datează încă din 19 octombrie 1878, imediat după ce
Ibsen s-a mutat de la Munchen la Roma, unde sub titlul „Însemnări pentru tragedia
contemporană”, Ibsen scrie: Există două tipuri de legi spirituale şi două tipuri de conştiinţe –
una pentru bărbaţi şi una pentru femei. Ei nu se înţeleg unii pe ceilalţi, dar în viaţa de zi cu
zi, femeile sunt judecate după legile bărbaţilor, ca şi cum nu ar fi femei, ci bărbaţi. În cele
din urmă, soţia din piesă este în încurcătură şi nu ştie ce e bine şi ce e rău. Este total
derutată de sentimentele naturale, pe de o parte, şi încrederea în autoritate, pe de altă parte.
Importanţa piesei constă în mesajul feminist care a zguduit scenele europene la
premiera piesei. Respingerea căsătoriei şi a maternităţii de către Nora a scandalizat audienţele
din acel timp. De fapt, primele producţii germane ale piesei din anii 1880 au folosit sfârşituri
alternative, scrise de Ibsen la cererea producătorilor. Spiritul revoluţionar şi modernismul l-au
influenţat pe Ibsen să îşi aleagă un erou neobişnuit, o casnică, în atacul său asupra valorilor
clasei de mijloc. Devenind rapid subiect de bârfă în Europa, piesa a reuşit în încercarea de a
provoca discuţii. De fapt numeroasele feluri în care piesa poate fi interpretată fac din O casă
de păpuşi o piesă atât de interesantă. Fiecare nouă generaţie a avut o versiune diferită asupra
cărţii, de la a o vedea ca pe o critică asupra feminităţii, la a o lua ca pe o alegorie hegeliană a
istoricului spirit al evoluţiei. Sfârşitul piesei nu are o concluzie stabilă. Finalul este lăsat

7
deschis: nu se întâmplă niciun eveniment brutal, niciun catarsis, doar ambiguitate. Aceasta
este o piesă ce defineşte graniţele.
6. Strategii teatrale
manevrarea personajelor, punerea subiectului în scenă

Personajele lui Ibsen n-au râvnit triumful, ci au iubit lupta, au iubit-o fără de margini
şi înainte de toate înţelegând că ea este pentru viaţa morală ceea ce este tragerea aerului
viu în plămâni pentru viaţa fizică. (...)un asaltator al idealului, un râvnitor nu prin visuri,
ci prin faptă, nu prin şoaptă, ci prin strigăt, un un închinător prin jertfa care suferă,
acela a fost Henrik Ibsen.(Nicolae Iorga, Un erou modern: Henrik Ibsen, în volumul
Oameni care au fost, B.P.T., Bucureşti 1969, Vol I, p.128)
Ca strategie teatrală, se observă că pe fondul magiei sărbătorilor de iarnă, într-o
familie mic burgheză se naşte ruptura echilibrului personajelor ce pareau a fi legate între
ele printr-o pânză de paianjen, neputându-se despărţi unul de celălalt din raţiuni diferite:
ea este veveriţa şi cicârlia lui pe care o adoră, pentru că ea îi este fidelă şi îi bucură
existenţa asemenea unui copil care doreşte sa se joace cu păpuşa lui, fără a-i ieşi din
cuvânt, iar el, Helmer, este cel care îi manevrează existenţa, îi spune ce să facă, cum să-şi
chibzuiască banii, controlându-i în totalitate existenţa. Personajele nu sunt autentice, ele
constituie nişte principii dihotomice, care intră în conflict datorită unui fapt de natură
morală, ea a falsificat o semnătură pe un înscris, la trei zile după moartea tatălui, deoarece
încerca să îşi salveze soţul. Acesta, stăpân pe existenţa păpuţii sale, Nora, îi decide soarta
imediat ce află adevărul, fără a lua în considerare motivul pentru care s-a abătut de la
calea legală. Destinul acestei femei căsătorite este manevrat şi de avocatul Krogstad, care
doreşte cu orice preţ să i se păstreze postul de la bancă, pentru că la rându-i fusese în
situaţia de a falsifica un act din ignoranţă. Poate că exită aici qui pro quo-ul specific
teatrului clasic, astfel că fiecare personaj este altceva decât pare: doctorul Rank o iubeşte
pe Nora încă de la început şi îi mărturiseşte în pragul morţii sale, doamna Linde fusese
marea iubire a avocatului şantajist, pe care l-a părăsit în tinereţe datorită nevoii de a-şi
îngriji mama bolnavă şi cei doi fraţi mai mici.
Se obervă că fiecare are câte un eveniment care motivează actele personajelor - un
părinte bolnav, atenuând sentimentul de culpabilitate, punând mai presus datoria de a
îngriji fraţii ori soţul suferind. După bal urmează părăsirea măştilor, care tradează moartea
aparenţelor, fiecare dându-şi în vileag adevărata faţă şi luând decizia de a-şi urma destinul.
Plecarea Norei este cu atât mai mult încununată de dramatism cu cât ea pleacă de lângă
cei trei copilaşi pe care îi iubea nespus şi spiritul Crăciunui, a mirosului de brad ce trebuie
împodobit, accentuează nevoia disperată de a se regăsi pe sine departe de toate persoanele
pentru care nu a fost decât o persoană sociabilă, zâmbitoare, un sprijin, dar niciodată un
om cu nevoi proprii. Minunea e iluzorie pentru Helmer care nu pricepe că soţia sa nu mai
crede în minuni, pentru că în sfârşit se descoperise şi nu putea să mai accepte să fie păpuşă
lui, aşa cum fusese a tatălui ei, înainte de a se căsători.
E o dramă de idei ce ilustrează nevoia principiului feminin de a fi tratat nu asemenea
unui bărbat, nevoia individualităţii, a eliberării de corsetul social, îndatorirea de mamă,
soţie şi fiică, în favoarea regăsirii propriei identităţi. Iar a trăi în minciună i se pare
inacceptabil, de aceea poate ca fundalul sărbătorii de Crăciun ar fi corelat cu naşterea
femeii Nora, cea eliberată de trecut, de convenţiile sociale, să îşi găsească singură
fericirea.

7. Ecouri în literatura română

În literatura română, am putea găsi în opera lui Călinescu un personaj care seamănă
Norei, Otilia Mărculescu, care de la bunm început dovedeşte că vrea să fie liberă. E
conştienţă că Felix nu ar fi fericit cu ea asa că se sacrifică ea, iar Pascalopol e un boem ce

8
 nu-i poate oferi decât un confort marial, însă nu după mult timp îl părăseşte. O altă dispută
între cele două principii feminin şi masculin e reliefată şi în opera lui Camil Petrescu,
unde Stefan Gheorghidiu încearcă să îşi descopere soţia, să aibă o certitudine în privinţa
sentimentelor ei, motiv pentru care renunţă la tot, ca urmare a dovezii primite că idealul de
iubire nu se concretizează alături de Ela. Şi în Jocul ielelelor apare drama de idei, unde
Maria spulberă idealul iubirii celor doi, printr-un fapt insignifiant pentru ea, iar pentru el,
un element ce contribuie la realizarea despărţirii.

8. Fişa autorului Henrik Ibsen

Henrik Ibsen (n. 1828 - d. 23 mai 1906) este un dramaturg

norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul
dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura
mondială.

Date biografice

După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a

lucrat ca regizor la teatrul din Bergan. Obţinând o bursă de studii în Germania, a fost
influenţat de Soeren Kierkegaard. Respins şi neînţeles în propria ţară, Ibsen a trăit timp de 27
de ani în străinatate, în Italia şi Germania , în principal la Roma, revenind la Oslo în anii
1890. Paradoxal, după o viaţă petrecută în exil, a primit funeralii de stat. Faima sa este aceea a
unui realist care a înlocuit restricţiile piesele binefăcute ale epocii sale cu drame naturaliste
scrise în limbajul cotidian, cum ar fi "O casă de păpuşi" (1879). A inaugurat în literatura
universală teatrul de idei. Creaţia lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea
intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului şi pasiunile personajelor.

Opere literare – sursa www.wikipedia.ro

 Catilina (1850)
 Kjæmpehøjen ((1850)
 Sancthansnatten (1852)
 Fru Inger til Østeraad (Doamna înger din Ustraat) (1854)
 Gildet paa Solhoug (1855)
 Olaf Liljekrans (1856)
 Hærmændene paa Helgeland (Războinicii lui Helgeland) (1857)
 Kjærlighedens Komedie (1862)
 Kongs-Emnerne (1863)
 Brand (1865)
 Peer Gynt (1867)
 De unges Forbund (1869)
 Kejser og Galilæer (1873)
 Samfundets støtter (Stâlpii societăţii) (1877)
 Et dukkehjem (Nora, O casă de păpuşi) (1879)
 Gengangere (Strigoii) (1881)
 En Folkefiende (Un duşman al poporului) (1882)
 Vildanden (Raţa sălbatică) (1884)
 Rosmersholm (1886)
 Fruen fra havet (Femeia mării) (1888)
 Hedda Gabler (1890)
 Bygmester Solness (Constructorul Solness) (1892)
 Lille Eyolf (1894)

9
 John Gabriel Borkman (1896)
 Når vi døde vågner (Când noi, morţii, vom învia) (1899)

10