Sonetul CLXX

Sonetele lui Vasile Voiculescu, grupate în volumul Ultimele sonete

închipuite ale lui
William Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu
(1964), le continuă pe cele
ale lui Shakespeare, de la numărul 154, începând cu textul numerotat
CLV până la CCXLIV.
Vasile Voiculescu aduce un omagiu marelui scriitor englez, în sonetul al
nouăzecilea: „Stric
oare faimei tale? Îngăduie să-ți spun,/ Oceanule de geniu ce-neci chiar și
uitarea./ Cine-ar putea,
cu atâta mai mult un biet nebun,/ Și în ce chip pe lume, să pângărească
marea?/ Ți-am bântuit
viața, eu, bădăranul Will;/ Nu am putut ajunge năprasnica-ți mărire!”
Poezia se constituie ca un elogiu adus cuvântului întemeietor de lume,
nemuririi divine
care a iscat frumusețea universului: „Sămânța nemuririi, iubite, e
cuvântul,/Eternul se ascunde
sub coaaja unei clipe,/ Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân
ce-i sosește timpul în
slăvi să-și ia avântul”. Solia adusă se Fiul Omului pare un semn
premonitoriu pentru viitorul
benefic al ființei umane. „Vulturul iubirii” este metafora perfectă pentru
principiul teandric ,
după care omul își va schimba condiția umană în momentul în care va
crede în Dumnezeu cu
adevărat și se a înscrie într-un principiu novator al spiritualității înalte.
Trecerea omului la un alt stadiu al spiritualității este bine conturată de
eul liric aflat în
căutarea absolutului în ordine divină:„Egali în frumusețe și-n genii de o
seamă/ Am descuiat
tărâmul eternelor idei;/ Supremelor matrițe redați, care ne cheamă/ Din
formele căderii, la purăntâietate,/ Să ne topim în alba, zeiasca
voluptate.” Acest moment este savurat cu plăcerea
plenară a trăirii: rangul ființei umane se va schimba de la condiția de
muritor la aceea de ființă
care stăpânește marginile eternității. Paradisul imaginat de poet este de
natură imaterială, fiind
înscris într-o idealitate ce depășește granițele materiei și o ajută să treacă
într-un domeniu
necunoscut oamenilor, într-un univers metafizic perfect, insondabil.
Această resurescție a gândirii umane se ascunde în fiecare clipă scăpată
din cadastrul
universal, devine un principiu unic al lumii văzute ca o eternitate a
formelor nonmateriale.
Poetul descoperă eternitatea din „coaja unei clipe”, prin care înscrie
întreaga lume într-o
dimensiune temporală perpetuă.
Teme și motive ale Sonetului CLXX:
- lumea structurată după un principiu unic, al picăturii mai mici,
înglobate într-o sferă
adimensională, infinită: trecerea de la principiul superior la cel inferior
se remarcă prin acestă
„coajă” a clipei eterne, care devine secundă trecătoare pentru om;-
transcendența ființei umane într-un alt domeniu al cunoașterii și al
existenței materiale;
- posibilitatea ca, prin iubire, omul să-și redobândească o condiție
arhetipală pierdută de
multă vreme;
- lumea înscrisă în matrice perfecte, capabile, totuși, printr-un efect de
tunel, printr-o depășire
a cenzurii transcendente, să genereze „schimbarea la față” a umanității.