Briza marină

de Stephane Mallarme

Stéphane Mallarmé , de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un

poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.

A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o

rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa („Herodiada”, „După-amiaza unui
faun”, „Poezii”) constituie o expresie viguroasă și originală a poeziei moderne.

Mai târziu, prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale
secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.

În poezia „Briza marină” frustrarea carnală dar şi impresia de deşertăciune a

căutărilor sale spirituale, prin lectură şi creaţie, dau naştere dorinţei de a evada,
precum Baudelaire şi Rimbaud, spre spaţii exotice, în Neant. Această căutare este
motivată de dorința obținerii unui nou ideal,

Primele trei versuri ale poeziei(„Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe
toate/Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate/De ceruri și de spume
necunoscute-n vânt !”) susțin tema, iar imaginea păsărilor pe bolta lumii
accentuează sentimentul de libertate. Metafora „pasări îmbătate de spume
necunoscute” face referire la setea de cunoaștere, la dorința de a afla cât mai
multe despre lume, fiind totodată o transpunere a idealurilor eului liric în
universul poetic. Cerul reprezintă calea de ascensiune prin cunoaștere.

Secvența „Nimic, nici parcul palid din ochiul meu răsfrânt/

Nu-mi va reține pieptul muiat în valuri grele” are o însemnătate de natură
spirituală, iar metafora „parcul palid din ochiul meu răsfrânt” face referire la
imaginea ce amintește eului liric de locul în care ar trebui să se întoarcă.
Totodată, este un obstacol peste care trece, pentru a-și îndeplini scopul. „Pieptul
muiat în valuri grele” reprezintă un stadiu de eliberare spirituală prin prezența
sinesteziei dintre imaginea vizuală a mării și cea auditivă, a valuriuor, creând
astfel un sentiment de liniște sufletească.

„ O, nopți, nici limpezimea pustie-a lămpii mele/Pe foaia ocrotită de albul ei

păgân,/Nici tânăra femeie cu pruncul mic la sân.” În această secvență toate
elementele sunt în legatură și pot împiedica eul liric să ajungă la idealurile sale.
În religiile asiatice, lumina lămpii este asociată cu lumina soarelui, a focului fiind
cea mai bună dintre lumini, iar pentru oameni lumina este cunoaștere. Lampa este
un simbol ce marchează plecarea sau întoarcerea unei ființe dragi. Culoarea alb
este asociată cu puritatea, astfel secvența „albul pagân” devine un oximoron.

Ultimele versuri ale primei strofe„Ah, vreau să plec ! Tu, navă, ridică-n
balansare/Ancora spre limanuri exotice cu soare!” susțin înca o dată dorința de a
explora noi orizonturi, de a evada spre spații exotice, reprezentate de „limanuri
exotice cu soare”.

A doua strofă debutează cu o afirmație ( „Un vechi Plictis, ce-n crude

speranțe se destramă,/Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă!) în care se
regăsește o urmă de îndoială și regret, fiind prețul care trebuie plătit în schimbul
obținerii libertății în plan artistic și creativ. Structura „Mai crede-n fluturarea din
urmă de năframă!” face referire la imaginea vazută de marinari în momentul
plecării pe mare: marginea portului pe care stăteau femeile lor îndrăgite,
fluturâdu-și năframele, în semn de rămas-bun.

În secvența „Și poate-aceste pânze, ademenind furtuni/Sunt dintre cele-mpinse

de vânturi în genuni” termenul „poate” acccentuează incertitudinea că, odată
plecați vor puetea găsi ce și-au propus. Termenul „genune” este folosit cu sens
figurat, reprezentând direcția complet aleatorie a călătoriei, destinația finală fiind
Neantul, necunoscutul.

Ultimele două versuri(„Nici țărm mănos, nici pânze - pierdut, pierduți cu

toții/Dar, inimă, ascultă cum cântă mateloții!”) susțin ideea că, indiferent că și-au
pierdut orice cale de a-și continua călătoria și nu pot găsi o soluție, nu și-au
pierdut speranța și spiritul. Apare din nou o sinstezie între imaginea vizuală a
marinarilor și imaginea auditivă a cântecului lor, menit să elimine stările
negative.

La nivel structural, poezia este alacatuită din două strofe a câte 10, respectiv 6
versuri. Rima este împerecheată, iar măsura este de 13-15 silabe.