Amprente Temporale Vol 3

Reeditare electronică cu acceptul direct al
Bibliotecii CRONOPEDIA
realizată de Ioan Muntean
Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării

şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate
pentru folosul privat al cititorului
şi pentru scopuri necomerciale.
Amprente temporale
antologie de poezii cronopediene
~ volumul 3~
Biblioteca Cronopedia
Braşov, 2013
Amprente temporale ~ volumul 3 ~
Redactor: Lenuş Lungu

Design coperţi: Ioan Muntean (prelucrare foto web)
Corectura: Ioan Muntean
Tehnoredactare: Ioan Muntean/Biblioteca Cronopedia
(http://lenusa.ning.com)
Manager: Lenuş Lungu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Amprente temporale ~ antologie de poezii cronopediene
- Bacău: Docucenter, 2011 – vol.
ISBN 978-606-8246-57-4
- Vol. 3. - Constanţa: Vif, 2013
ISBN 978-606-8498-05-8
821.135.1-1(082)
Reproducerea – integrală sau parţială – a lucrării

şi difuzarea sunt autorizate
pentru folosul privat al cititorului
şi pentru scopuri necomerciale.
~2~
Prefață
– 22 DE AMPRENTE –
„AMPRENTE TEMPORALE” se află sub imperiul cuvintelor lui

Hecaton: „Eu îți voi arăta un filtru de iubire fără poțiune, fără ierburi, fără
vreun descântec magic. Dacă vrei să fii iubit, iubește”. Astfel, poeții sunt
iubitori ai cuvântului sub formele capabile să descătușeze simțirile și trăirile
autentice.
Cartea vădește sensibilități diverse conturând o lume vastă,
manifestată sub varii forme compoziționale, de la poeme în formă fixă, până
la poeme libere de rigorile prozodice și, nu în ultimul rând, scurte proze
autoreferențiale ce tind spre liricitate. Cei 22 antologați, Ioan MUNTEAN,
Camelia CONSTANTIN, Veronica CÂRJEU, Floarea CĂRBUNE, Boris
Marian MEHR, Mariana CIUREZU, Maria CHINDEA - Gerra Orivera,
Ovidiu Cristian DINICĂ, Lenuş LUNGU, Constantin MÎNDRUŢĂ, Ioana
Voicilă DOBRE, Elena MITITELU, Costel ZĂGAN, Ioana ZADIC, Mihai
LEONTE, Constantin-Nicolae GAVRILESCU, Iulian Marius ZINCA, Ovidiu
DONISĂ, Ştefănescu Romeo-NICOLAE – AsiIiVro, Viorel CROITORU,
Elisabeta BRĂNOIU și Marin Voican GHIOROIU, oferă crâmpeie din
sensibilitatea unui cenaclu online, CRONOPEDIA, a unor spirite ce se luptă
cu trăirile și încearcă să le stăvilească prin forța versului.
Volumul este deschis de poetul Ioan MUNTEAN ce propune
imagini transfigurate ale sărutului, act ce realizează un circuit de rezonanță
cu totul special prin care circulă energia subtilă a iubirii și, implicit, a
creației: „sărutul ei/pe buze/mi-a înflorit/un zâmbet/al unui imens/izvor de
fericire” (Sărut de mai). Acest act, metamorfozat sub diverse elemente,
~3~
precum fulger, văpaie etc., dezvoltă tema timpului și stărilor graduale.
Proza Cameliei CONSTANTIN oferă o perspectivă asupra propiei
trasnformări marcate de cuvânt: „Închid ochii şi mă transpun în vorbe
nespuse, trecând uşor prin vălul timpului spre clipa de nemurire.”. Stilul
metaforic ce abundă în creația poetei oferă preaplinul sufletesc, sugerându-
se o lume frământată de viață și de visele neîmplinite: „să evadezi în lumea
speranţelor,/a viselor realizabile sau a fanteziilor si dorinţelor.” (Naufragiu).
Starea de melancolie a poetei Veronica CÂRJEU se remarcă din primele
stihuri în formă clasică, dar cu teme ce pornesc de la trecerea ireversibilă a
timpului: „Trecut-ai tinereţe ca vântul prin pustie/Vârtejuri ridicând în
marea-ţi pribegie” (Trecut-ai tinerețe), până la tema lumii ca vis de sorginte
romantică. „Fantastică-i lumea în care trăim/Cu dor şi speranţe, cu lacrimi şi
chin” (Lumea în care trăim). „Spre bucurii fără de margini./Eu sunt o
melodie” (Iubite) este o definiție a poetei Floarea CĂRBUNE ce propune o
lume marcată de iubire, de la cea părintească, la cea ternă a îndrăgostitului.
Sentimentul se află în corespondență cu divinitatea și timpul ce dă sens
scurgerii inevitabile: „Eu, poet! Tu, înger!/Pe fruntea mea, Timpul (De
dragoste). Poeta Mariana CIUREZU, sub forma versului clasic, rătăcește
în imagini postromantice ale iubirii și naturii. Cuvintele devin miracol, „Mă
ascund pintre cuvinte,/între rânduri mă așez ușor” (Mă ascund printre
cuvinte...).
„Eu sunt stejarul” reprezintă modul în care Boris Marian MEHR se
raportează la misterele lumii, „Tu ești misterul, eu sunt lumina/Simt
veșnicia sub talpă și gleznă” (Eu sunt stejarul). Tema timpului apare în
discurs alături de referințe poetice ce aduc în prim-plan poeți din diverse
curente, precum cel simbolist, prin B. Fundoianu, „toate trec, nimic nu
schimbă/poți muri de o mie de ori,/nu te aude nici pasărea” (Omnia fluunt).
Suprearealismul versurilor nu are ca obiect trăirea lăuntrică, ci existenţa şi
condiţia umană. Poetul foloseşte semnificații noi pentru a ajunge la
sensurile dorite: „O poetă a murit singură într-o casă goală/Ca o coajă de
nucă,/Avea o voce șoptită, de izvor” (Omnia fluunt).
Munca trudnică ce făurește versul este o temă ce răzbate în poezia
„Scribul”, „cu ochiul ce vede-n-ntuneric un scrib/îmi colorează infinitul” de
Maria CHINDEA - Gerra Orivero. Poetul Ovidiu Cristian DINICĂ
reflectă tema recurentă a timpului printr-o sensibilitate aparte ce ține de
iubire, „Iubito,/pe drum de lumină/înalț dorința de a-ți fi aripă în duh”
(Arșița păsării). Visul poetei Lenuș LUNGU este legat structural de
sinestezie, „Îmi trec arome/de măr copt/prin scânteia vieții” (Vis alb).
Relația cu timpul și dumnezeirea transcede versul poetului Constantin
MÂNDRUȚĂ, „De ce vrei, Doamne, să mai tot trăiesc/Să tot aduc la câte
sunt păcate” (Iar Dumnezeu). Galeria poemelor Ioanei Voicilă DOBRE
~4~
este marcată de neprevăzut, „nimicul, un nimeni, timp nebun/mi te-a
smuls/din piept/deși te ascunsesem în inimă” (Neprevăzutul). Poeta are
puterea în versurile sale de a se dedubla: „Eu și imaginea mea,/două umbre
ce dispar” (Lumini și umbre). Elena MITITELU coboară din cuvânt pentru
a simți „cum puterea lor se revarsă în mine” (Gara vieții). Creația din
cuvânt este marca poetului Costel ZĂGAN, la care Dumnezeu guvernează
viața neexplorată a omului, „Dumnezeu este Cuvântul/sufleca-ți-aș
moartea” (Incompatibilitatea mondială). Relevant în descifrarea menirii
poetului este poemul „Artă poetică” dezvăluind concepției despre viață și
lume, „în fiecare zi/urc/câte-un/vers/din/Golgota”. Frământările poetice ale
Ioanei ZADIC pornesc de la zădărnicia vieții, „Totul a pornit/de la ploaia
care/mi-a bătut în geam,/amintindu-mi de mesagerii din rai” (Ascultând
ploaia).
Versul clasic al lui Mihai LEONTE propune un exercițiu de
imaginație prin abordarea unor teme variate ce descătușează simțurile
lectorului. Ironia existenței se remarcă alături de poezie autoreferenţială şi
cea non-personală: „Când veți citi aceste rânduri,/Voi odihni poate în
scânduri!/Îmi vreau sicriul construit,/Din lemnul tare de molid” (Am trecut
modest). El reuşit să sintetizeze, să definească şi să comunice acel „spiritus
loci” – sufletul locului, de care vorbeau anticii, prin formularea unui spațiu
metaforic propriu bine conturat. Carapacea poetică a lui Constantin-
Nicolae GAVRILESCU, se află sub semnul timpului și iubirii. Amorul
devine sentimentul tutelar ce transfigurează natura conferindu-i noi valențe,
„Când sufletul va înflori/deschisă-i calea spre iubire” (Când sufletul va
înflori).
Iulian Marius ZINCA cultivă poezia de tip „ansamblu funcţional”,
poetul creează o lume artistică, un univers liric complex şi suflă asupra ei
viaţă lirică, punând în mişcare un sistem poetic. Nu imaginile poetice
inovatoare precum „Mecanism uscat, scârţâitor, sfâşietor/ca un ochi lovit
brusc de orbire/e viaţa noastră fără lacrimi” (Din ochi… ploaie) dau
savoarea lecturii, ci modul în care ele sunt asamblate într-un sistem dinamic
de reprezentări lirice ale unei realităţi interioare. Metamorfozarea sinelui în
lirica lui Ovidiu DONISĂ este evidentă: „Din lacrimi şi cenuşă el azi s-a
remontat./Alt om... dacă se poate numi el om acum;/Frumos ca o statuie,
sălbatec şi nebun...” (Metamorfoză), poetul sugerând căutare și transformare
cu ajutorul sentimentelor, precum iubirea, tristețea, aflate sub tutela
timpului. Romeo-Nicolae ȘTEFĂNESCU prezintă poezia ca act celest ce
tinde spre zone înalte spirituale și armonie platonică. Ființa poetului este
iubitoare de Dumnezeu, dimensiunea de homo religiosus, aflat în
permanentă căutare a iubirii divine: „Suntem Lumini... trimise pe
Pământ/din infinit veniţi pe-un tainic gând...” (Oamenii îngeri). Judecat sub
~5~
unghiul pasiunii care îi alimentază preocupările, Viorel CROITORU este o
enigmă ce caută iubirea, dar are conștiința timpului ce lasă urme adânci pe
trup și suflet: „După alți ani l-am regăsit,/Planta tot ghindă, cu toiagul.”
(Plantatorul de pomi).
Elisabeta BRĂNOIU este o poetă ale cărei energiile se desfăşoară
între ceea ce se înţelege prin ascultare de Dumnezeu şi supunere. Lumea
precede naşterea textului evocând realitatea transcendentală, versul devine
mijlocul ales de Divinitate pentru a Se revela: „Cu un chip luminat la
privire/Tu, Dumnezeu-Omul, Unicul Mire!” (Om, Univers şi Divinitate).
Poetul Marin Voican GHIOROIU, sub formulă tradiționalistă, este ultimul
despre care se poate spune că simte poezia şi este înzestrat cu puterea
cuvântului, se observă faptul că reia tema rememorării nostalgice a
trecutului, a casei părintești. Timpul rostirii poetice este, aici, prezentul, pe
coorodnatele căruia se trăiește eternal reîntoarcere în spațiul trecut, întru
recuperarea toposului mitic, în centrul căreia se află casa: „Atât dor mi-era
de casă,/Că drumul îl mâncam din ochi/În fuga cailor nebuni” (Atât de dor
mi-era de casă).
Poeții prezenți în cadrul acestui volum dispun de dexteritate în
mânuirea cuvîntului, găsesc figuri de stil inovatoare pentru a-şi exprima
trăirile. Desigur că eşantionul pe care ni-l oferă volumul este incitant, deşi
inegal ca valoare, dar atrage atenţia asupra unui filon poetic poate, prea
puțin valorificat.
Marian DRAGOMIR
redactor Revista „Atitudini”
Casa de Cultură „I. L. Caragiale” Ploiești
~6~
Amprente ale sufletului gravate pe

file de timp
Iată-ne în faţa unei alte antologii propusă de reţeaua Cronopedia, a

treia în ordinea celor editate, numită „Amprente temporale”. Această carte
vine să certifice în primul rând omogenitatea grupului de poeți format pe
Cronopedia, dar şi aportul în susţinerea şi promovarea literaturii din zilele
noastre, de către cea care a constituit această rețea, poeta Lenuş Lungu, dar
şi de membrii ei. Nimic nu ar fi fost posibil dacă, prin devotamentul și
prietenia sa, Lenuș Lungu nu ar fi reunit oameni de suflet, scriitori de
calitate, într-un spațiu literar numit „Cronopedia”.
Trebuie să recunonsc faptul că, astăzi, poezia este mai mult decât
dăruire, talent, a devenit o lume în care ne regăsim şi nu doar o dată ne
căutăm refugiul. Căci ce poate fi poezia decât, vorba marelui poet Nichita
Stănescu: „Poezia este numai artă: ea este însăși viața, sufletul vieții. Fără
poezie omul nu s-ar distinge de neant”. M-am lăsat cucerită de versurile
celor douăzeci şi doi poeţi cuprinşi în această antologie, printre care membri
ai Uniunii Scriitorilor Români, ai Ligii Scriitorilor Români, autori
consacraţi de carte, dar și autori care și-au publicat creațiile doar pe siteuri
virtuale de literatură. Fiecare a contribuit în constituirea acestei cărți, ca o
amprentă în timp a sufletului, dar mai ales a eului poetic. De aici probabil și
titlul sugestiv ales pentru această antologie „Amprente temporale”.
~7~
Încă de la prima răsfoire, cititorul va simți cu siguranță aroma iubirii
ce răzbate din poeziile tuturor autorilor, ca un memento al cărţii. Lecturând
versurile variate, cu stiluri diferite, de la cel clasic, la cel alb, trecînd prin
prozopoem şi versul liber, iubitorul de poezie are posibilitatea să descopere
o lume colorată, plină de sinceritate, dar mai ales impregnată cu sentimente.
Dovadă este chiar tematica aleasă de poeți, prin grupajul de poezii propuse.
Astfel iubirea, natura, timpul, vărstele, problematica existențială și raportul
dintre om și Divinitate, devin teme de referință ale poeziilor din antologia
de față.
„Amprente temporale” debutează cu poetul Ioan Muntean, cel care
cu atât mai mult și-a adus contribuția în realiazarea acestei cărți, prin faptul
că este redactorul, tehnoredactorul, corectorul ei, dar și cel ce a conceput și
realizat coperta antologiei. Ioan Muntean ne propune un ciclu al „sărutului”,
format din douăsprezece poezii, câte una pentru fiecare lună anului sau câte
una pentru fiecare moment al vieții, care fără dar şi poate vor captiva atenția
cititorului. Voi face referire aici la poezia „Sărut de mai” în care lirismul
atinge cotele luminii, așa încât versurile vibrează sentimente: „mi-am
sădit/în grădina sufletului/o camelie/sărutul ei pe buze/mi-a înflorit/un
zâmbet”. Începutul cărţii, devine o îmbrăţişare de dragoste a cuvântului
sădit în metafore plasticizate, cum ar spune marele Lucian Blaga: „pe
pajiştea cerului/albastru alergăm/cu soarele vârât/într-un buzunar („Sărut în
amurgul zilei”) sau „incandescent moment de revărsare/în sărut/de buze/ce
sub lună plină/s-au întâlnit/în prag de vis/şi de-mplinire („Sărut de august”).
Următorul autor Camelia Constantin vine cu trei poezii de
profunzime, în care predomină preocuparea poetei vizavi de filozofia
existențială: „Îţi sugerează impresia, că ai fi stăpânul existenţei tale./(…) Nu
vedem simplitatea/Genezei./Trăieşte momentul... viitorul va veni,
oricum./Nebănuit, neştiut/.Trecutul… clipa trăită, pasul perceput de viitor
pe treapta evoluţiei./” („Gânduri”). Prozopoemele Cameliei Constantin sunt
plăcute, liniștite, cu metafore clare și epitete alese cu gijă: „nu te-am
cunoscut personal, să-ţi ascult glasul domol, admirând zâmbetul
misterios…/pelerin pe drumul gândului, zăbovind pe hartă, la răscruci de
idei creatoare…” („Mentor al imaginației”).
Dacă anterior ne-a captat atenția cu probleme filozofice despre
creație, timp, geneză, poeta Veronica Cârjeu, ne surprinde plăcut print-un
vers romantic, în care predomină interesul pentru natură și iubire al autoarei
dar și cel asupra vârstei omului: „Iubirea mea nespusă în cuvânt/La porţile
tăcerii, o odă eu îţi cant/Povestea o ţes în altarul cel sfânt/Imnul iubirii încet
îl descant” („Nespusa iubire”). Versurile Veronicăi Cârjeu chiar dacă nu se
încadrează întotdeauna într-o prozodie perfectă, ne încântă prin sinceritatea
~8~
cu care sunt așternute, prin naturalețea lor: „Trecut-ai tinereţe ca vântul prin
pustie/Vârtejuri ridicând în marea-ţi pribegie („Trecut-ai tinerețe”).
Florea Cărbune este autoarea mai multor cărți personale. Versul său
liric, împodobit cu însemnele altor culturi, face ca poezia ei să devină o
experiență frumoasă pentru cel care îi parcurge poezia: „În digul de la
Fukushima,/Valuri neîmblânzite se izbesc,/Tristeţea şi drama încă
atotstăpânesc/Fără cruţare în haosul din Univers./Noi ne-am plimbat în
parcul/De lângă râul Sumida/Unde, sub un cireş în floare,/Ne-am spus
„sayonara!”. („De dragoste”).
Pe lângă natura pe care o descrie metaforic în versurile din această
carte, poeta Floarea Cărbune este legată de divinitate în mod emoționant,
găsind în Dumnezeu răspuns la problemele existențiale, ca în poezia „Tată”:
„În fiecare seară/îmi scot măştile/precum/cavalerii armura…/Doamne,/doar
Tu vezi că sunt/ascunsă de-atâţia ochi,/frântă de-atâta zbor...”.
Poetul Boris Marian Mehr este deja un nume printre scriitorii
contemporani. Scrierea lui cuprinde poezie, proză, eseuri, cugetări amintiri
etc. Poezia lui Boris Marian Mehr este una cizelată, scrisă cu aplomb,
presărată cu simboluri, istorice și biblice, cu trimiteri în mitologie, cu
metafore vaste, în care lirismul răsună din fiecare vers. În ceea ce privește
stilul poetului Boris Marian Mehr, nu găsim o singură formă de vers, el
trece cu ușurința de la vers alb, la rima suprasaturată, de la poemul în proză,
la versificaţia de cântec popular. Trimiterile către faimoase personalități,
locuri, țări, aducerea în poezii a unor dictoane, va face cititorul să înțeleagă
că autorul poeziilor este un om care iubește cartea, este un om al ideilor și
idealurilor, familiarizat cu reperele culturii și artei: „Rigurosul, coruptul
Bizanț, adevărul ruinelor./A naviga între viață și moarte,/Aripi atente la
zbor, rochiile mute, A vedea și a visa, ascultă cum cresc frunzele,/Mă înec
uneori în oglindă, ca Narcis, dar revin/Cu o disperare barocă” („Auzi
clopotele?”). Limbajul poetului Boris Marian Mehr nu este construit pe
imaginistică, în schimb el ne va surprinde de fiecare dată cu idei, aserțiuni,
cugetări, mărturisiri: „O poetă a murit singură într-o casă goală/Ca o coajă
de nucă,/Avea o voce șoptită, de izvor,/Vorbea numai despre iubire,/Despre
iubirea pe care nu o avea,/Pe care o pierduse în codrii noștri cei
adânci,/toate trec,/(…) Prin uitare, că doar omenească este uitarea,/Doar
moarta își face cu mult respect datoria” („Omnia fluunt”).
Poeziile autoarei Ciurezu Mariana sunt melancolice, cu metaforă
simplă, bazată pe trăirea personală. Versurile par o confesiune a poetei către
sufletul cititorului în primul rând. Versul liber nu este îngreunat de metafore
sofisticate. Mariana Ciurezu își exprimă în mod delicat sentimentele de
iubire, de dor, de speranță: „Chemări poartă-n stropi/și vântul miop/le
pierde printre plopi,/iar îngerii plâng...” („Lacrimi de îngeri...”). Pentru
~9~
poeta Ciurezu Mariana, poezia, scrierea, devin salvarea sufletului măcinat
de frământări: „Parcă nici cuvintele nu mă vor/m-alungă cu gânduri
tăcute,/s-au săturat de-atâta tristețe/și vor să mă uite./Dar eu mă-ncăpătănez
să exist” („Mă ascund printre cuvinte...”).
Chindea Maria mai este cunoscută și sub pseudonimul poetic Gerra
Oriera. Este o poetă care a publicat câteva cărți personale, iar versul ei a
prins un stil propriu, conturat și cunoscut. Cititorul va trebui să decripteze
un rebus al metoforelor, trecând prin epitete dantelate, prin hyperbole și
comparții ingenioase, pentru a ajunge la mesajul final: „ca o scaldă în
lumină/iubirea m-a împădurit/viaţa şi-a desfrunzit sâmburul din
urne/orizontul s-a lărgit brusc/pe-o altă dimensiune/şi-a început să mă
ningă!/cum doar în Tine pot să mă caut...” („Implozie în sâmburul din
urne”). Poeta Maria Chindea adoptă în versurile sale filozofia universală a
lumnii. Legată de Dumnezeu prin diferite corzi de energie, oferă cititorului
pătrunderea în spațiu cosmic prin imaginistica din versuri: „dintr-o
supernovă/inima/chircită în fulger după furtună/trimite o vocală subţire ca
un cântec de leagăn/în galaxie/şi ne cheamă la o nouă înviere” („Ochiul
furtunii”).
În poezia poetului Ovidiu Cristian Dinică eul poetic merge de mână
cu iubirea, transformând versurile în declarații metaforice de dragoste.
Poeziile autorului sunt minuțios concepute, dezbrăcate de orice surplus
lingvistic. Ovidiu Cristian Dinică se autocenzurează până când poemul
devine pur, până când mesajul este perfect lizibil așa încât cititorul să se
poată bucura de o poezie de calitate: „Iubito,/pe drum de lumină/înalț
dorința de a-ți fi aripă în duh/să șterg umbrele din calea ta/poieni răcoroase
să așternem dorului” („Arșița păsării”). Nu doar o dată vom găsi poezii
dedicate tatălui, scrise cu multă emoție și iubire de către autor. Tematica
timpului, a lumii, a naturii va fi recunoscută cu ușurință de catre cititor în
versurile poetului Ovidiu Cristian Dinică: „Pereţii galbeni din camera
mea/sunt plini cu ochii peştilor/cuprinși/în amurgul verde/de lacrima uitată
a tăcerii/din care/chipul rămas tânăr al tatei apare/aşteptând,/ora exactă”
(„Chipul tatei”).
Poeta Lenuș Lungu, inițiatoarea acestei antologii dăruiește
cititorului o poezie lirică, deosebit de sensibilă și feminină, o poezie care
parcă este ruptă din sufletul poetei. Fără a scrie poezii de idee, ci mai mult
de stare și trăire personală, poeta Lenuș Lungu crează imagini delicate, de o
frumusețe aparte, așa încât, citindu-i poezia, ai impresia că te afli într-o
grădină botanică plină de culoare și puritate: „Am pictat pe pânză/constelații
ale sufletului/ce mi-e curcubeu/în vis celest/indigo adâncit de umbre/din
flori și lacrimi/am sculptat/culorile în adâncul cerului/unde stelele/se unesc
cu visele” („Clepsidra speranței”). Tema predilectă este iubirea, însă nu una
~ 10 ~
simplă și doar declarativă, ci una pe care atât natura cât și cerul, o
împărtășește. Cititorul se va bucura de o poezie optimistă cu metafore
echilibrate, în care marea permanent face parte din vers și eul poetic al
autoarei: „Alunec în abis/cu aripile frânte/tremor/calc miros de alge/îmi
îmbată simţurile/(…) un înger/mă strigă/sunt nisip/unde vântul plânge/totul
e paradis” („Umbra”).
Constantin Mîndruță scrie precum respiră și trăiește, fără a se
cantona în normele versificației, punând accent pe sentimental pe care îl
transmite. Căci poetul Constantin Mîndruță prin poezia sa împărtășește
lumii trăirile personale, iubirea plecată de langă el, durerea provocată de
această despărțire: „Anotimpuri rele, mi-aţi furat iubirea,/Începând cu vara
de anul trecut,/Mi-aţi întunecat, până şi privirea,/Aţi luat de pe buze ultimul
sărut” („Anotimpuri rele”). Încrederea în Dumnezeu dar și natura sunt alte
teme de referință în poezia autorului Constantin Mîndruță.
Ioana Voicilă Dobre propune cititorului o poezie diversă scrisă în
vers alb, cu sinceritate și curățenie. Stilul ei deloc complicat, metafora
simplă face ca cititorul să parcurgă firesc poeziile scrise de ea: „Prinde-mi,
lacrima, iubite, în palme!/Închipuie-ţi, sufletul meu/venit către tine, ca un
suspin” („Lacrimă de dor”). Poeta Ioana Voicilă Dobre scrie și gândește o
poezie pozitivă: „Nimeni/nu-mi poate lua visele!/E prima descoperire a
arcaşului din mine” („Visul ca o săgeată”).
Poet, aforist, scriitor Costel Zăgan ne va încânta cu un grupaj divers
de poeme. De la poezia scurtă de esența, trecând prin ludicul unor poezii în
rimă, până la poezia de dragoste declarativă. Limbajul lejer, versurile pline
de o învățătură transmisă prin umor, ușor ironică, face ca poemele lui Costel
Zăgan să fie citite cu plăcere și interes: „În fiecare zi/urc/câte-un vers
din/Golgota” („Artă Poetică”). Nu metafora este punctul forte al versurilor
scrise de poetul Costel Zăgan, mai degrabă mesajul transmis de ele, ca și
cum citești gândurile unui „hâtru plin de glume” parafrazându-l pe marele
Vasile Alexandri: „Nebunul/satului/Urlă/de/plăcere/În/jurul/bisericii”
(„Zonă Erogenă”).
Ioana Zadic scrie cu sensibilitate versuri în care metafora se
combina cu trimiteri istorice, biblice sau din mitologie ceea ce face ca
poezia ei să atragă. Eul poetic bine evidențiat și asumat, arată că poeta are
încredere în ea și scrisa ei: „Cu toate că n-o să mai calc pământul/cu tălpile
zdrelite de ani/sunt sigură că o să fie/și ploi, și ierni, și ninsori” („Ar veni”).
Limbajul metaforic este delicat, nimic opulent în versurile poetei, așa încât
cititorul se va delecta cu versuri frumoase și echilibrate: „Am visat că luna
era din mărgean./Pe capătul cerului Ursa Mare/făcea cu ochiul
Olimpului./Zeus privea satisfăcut cum gândul/curăța baierele cerului/de
zgura cuvintelor nespuse” („Frământările nopții”).
~ 11 ~
Poeziile lui Mihai Leonte sunt o radiografie a vieții acestuia, un
tablou gravat în peste 1600 pagini de cărți, în care poetul descrie cu
măiestrie locuri, oameni, sentimente. Marcant pentru versurile poetului
Mihai Leonte este melodicitatea care alături de mesajul poeziei fac din
scrierea poetului una pe înțelesul tuturor: „Am scris simplu, pentru
cititor,/Căci voi pleca din astă lume,/Într-un aproape-departe
viitor/Nedorindu-mi altceva anume!” („Am trecut modest”). Cuvintele
rostite sunt simboluri de bucurie, adevăr şi dragoste, evocă sensibilitate şi
bunăvoinţă, un caracter vesel şi optimist şi un farmec aparte de o minunată
simplitate: „Zefirul se joacă prin frunze de plop,/Transmite un murmur
magic nonstop,/Privim la ce se întâmplă, revin nostalgii,/S-a născut prima
strofă a unei noi poezii” („Zefirul se joacă”)
Cu poezia scrisă de Constantin-Nicolae Gavrilescu ne-am întalnit
nu doar în Cronopedia. Chiar dacă nu a publicat vreun volum personal,
poezia este pentru el un nesfârșit izvor de iubire transpus în versuri în vers
clasic: „Când sufletul va înflori/deschisă-i calea spre iubire,/în zorii zilei
fără nori/palpită inima-n neştire” („Când sufletul va înflori”). Natura,
iubirea, momente de viață, iată doar câteva teme expuse la modul frust însă
cu multă sinceritate și emoție.
Poetul Marius Iulian Zinca va surprinde cititorul în mod plăcut,
căci grupajul din antologia „Amprente Temporale” este divers astfel încât
ne putem bucura și de filozofia de viață caracteristică versurilor poetului,
dar și de metafora naturala, neorbitoare (bazată pe trăiri și sentimente
presonale) sau de comparații contruite pe trările de zi cu zi: „Adânc, prin
ceaţa pufoasă,/soarele înălţat pe cer/îşi băuse porţia de rouă/din cupa de
fericire goală/de fâlfâitul aripilor/larmei pestriţe./Răsună şi vuieşte/singur pe
rana poetului…”(„Rana Soarelui - Poetul”). Poeziile lui Marius sunt
cugetări, sunt experiențe care duc la concluzii gen învățătură, nefiind
îngreunate de epitete somptuoase, sunt lesne de citit și imposibil după
terminarea grupajului cititorul să nu fi reținut măcar un vers gen aforism:
„Mecanism uscat, scârţâitor, sfâşietor/ca un ochi lovit brusc de orbire/e
viaţa noastră fără lacrimi./(…) Aştept din ochii storşi,/o ploaie să… cadă
(„Din Ochi ploaie”). Chiar dacă sunt melancolice uneori, versurile poetului
Marius Iulian Zincă scrise cu mult har, nu vor întrista cititorul și asta pentru
că eul poetic este bine redat, iar finalul poemelor duc spre o concluzie, ca un
corolar al învățăturii însușite.
Versurile propuse de poetul Ovidiu Donisă, se bucură de o anume
melodicitate. Fiind vorba de vers liber, supus însă unei rime, cadențează
poeziile care au o notă de veselie personală. Iubirea este tema centrală în
poeziile lui Ovidiu Donisă. Uneori acest sentiment face ca poetul să devină
îngândurat, îndurerat, ceea ce creează un cadru și mai intim poeziei: „Să nu-
~ 12 ~
ţi plângi niciodată iubirea, de-i pierdută!/Puţini te-or înţelege din cei ce te
ascultă;/Şi-apoi... care e rostul? Doar e... iubirea ta!/Acoper-o-n tăcere,
vorbește-ţi despre ea.../Eşti singuru-n măsură să-ţi înţelegi durerea.../Să-ţi
pui stavilă-n lacrimi şi să găseşti puterea/De-a merge mai departe și de a
cuteza” („Suflet trist”).
De la înțelepciunea de viață găsită-n versurile predecesorului Marius
Iulian Zinca, poetul Ștefănescu Romeo-Nicolae ne duce către un vers bazat
pe învățătura divină, un vers încărcat de semnificații religioase, prin care
poetul își exprimă crezul. Poezia scrisă de Ștefănescu Romeo-Nicolae
devine o veritabilă rugă către Dumnezeu, vibrantă fără a fi împodobită cu
metafore sau a fi încorsetată în rime sofisticate, ci spusă liber un fel de Tatăl
Nostru poetic: „Doamne, eu sunt,.../Scânteie din Lumina Ta,.../Doamne, eu
sunt,.../Lumina din Lumina Ta,/Doamne, eu sunt,.../Aura din Dumnezeirea
Ta,.../Doamne, eu sunt,.../Conștiință din Conștiința Ta,.../Doamne, eu
sunt,.../Simțire din Simțirea Ta,.../Doamne, eu sunt,.../Iubire din Iubirea Ta”
(„Rugăciunea iubirii”)
Între Dumnezeu și natură există acea legătură intrinsecă fără de care
nici omul nu ar exista. După ce ne-am curățat inimile cu poezia odă
religioasă, antologia „Amprente temporale” ne poartă în lumea pastelului.
Astfel scrie poetul Viorel Croitoru: „Coboară-n flăcări printre
dealuri,/Copaci și cer s-au înroșit/Reflexii ard în lac, pe valuri,/Și-apune!
Focu-i... s-a răcit...” („Apusuri”). Poetul este un împătimit al naturii reușind
să zugrăvescă în versuri echilibrate anotimpuri, momente ale zilei (apus,
răsărit). Este firesc ca în acest cadru să își facă loc iubirea: „Pomi, frunze
ard în vii culori! Culori ce-în suflet răscolesc./Și ce frumos ardeam și noi...
Mi-e dor de focul tău ceresc!” („Focuri”).
Elisabeta Brănoiu readuce tema omului vizavi de Dumnezeu, a
credinței, a solidarității în făța divinității, prin poemele pe care le scrie cu
multă emoție. Versul ei liber, simplu, ușor de parcurs va crea cititorului o
stare de pace interioară ca și cum ar fi participat la o slujbă a cuvântului în
slujba iubirii pentru Cel de sus: „O, Dulcele meu Mire!/Întreaga lume e
Mireasa Ta... şi ca pe Mirele ei veşnic, pe Tine te vom aşteapta./În Veacul
Învierii,/ce va să vie în curând…” („Om, Univers și Divinitate”).
Antologia are ca ultim autor, poetul Marin Voican Ghioroiu și
poate nu întâmplător, căci poezia lui dedicată iubirii pentru părinți, bunici,
copii, întorcearea la casa copilăriei vor trezi în cititor sentimente marcante.
Sentimente care îl vor cotropi sensibilizându-l până în străfundul sufletului.
Ce poate fi mai frumos decât copilăria, iubirea pentru locurile natale și
personele cele mai dragi mama, bunica, copii, tatăl: „N-am găsit iubirea
voastră/Cât am umblat prin străini…/Dar când urc la casa noastră,/Aşezată-
~ 13 ~
ntre grădini,/Simtă că iarăşi tânăr sunt,/Totul pare neschimbat.../Dulce-i
baterea de vânt,/Minunat la mine-n sat” („Căsuța copilăriei”).
Parcurgând poeziile autorilor din antologia rețelei Cronopedia, nu

poți să nu fi emoționat, căci dincolo de micile imperfecțiuni din unele
versuri, inerente atunci când scrii cu pasiune, ai senzația că ai cunoscut de
fapt, douzeci și două suflete împreunate într-unul singur care se numește
„Amprente temporale”. Poezile lor nu sunt altceva decât amprente ale
sufletului, gravate pe file de timp. Astfel, nu am cum să nu-mi alătur și eu
sufletul acestor poeți și să îi felicit pentru frumosul oferit, cu prisosință.
Mihaela Meravei
Constanța
~ 14 ~
Amprente temporale
~ volumul 3~
~ 15 ~
~ 16 ~
Ioan Muntean
„Totul s-a sfârşit!... Coardele timpului au îngheţat

pentru mine şi tărâmul relaxării e pustiu... Amintirile mi se
preling oaselor desperecheate... Cândva, la o scară temporală
poate, undeva, la un capăt de Univers o raţiune post-umană
îmi va pătrunde amintirea contemplativă caăutând prin
amintiri ecoul inceputului, repercutat îndelung în vidul
memoriei celeste. Va regăsi atunci sub frunze ruinate de
rugina anilor galactici o amintire a Timpului, un fulger de
iubire ce luminând un cer al spaţiilor oarbe... pustii... a născut
gândul Destinului... gândul meu de...
Eram cândva alături, dar... Ciocnirea fusese inevitabilă,
era întrun fel apriori. Inerţia unui război al Lumilor ne
azvârlise întrun colţ de Univers, undeva unde planete verzi se
înfăşurau haotic în jurul unui soare portocaliu, al hăurilor de
portocaliu. Ţinându-ne, păşeam printre aceste ruine ale unui
început imprevizibil încă... Păşeam la rândul meu haotic, când
Fascinaţia, obtuză, dar persistentă, se exercită în creierul meu
obosit de Timp. Provenea din alte spaţii, deosebit legiuite şi
totuşi atât de familiare simţurilor mele...”
~ 17 ~
ciclul
Sărut, pe Timp
Sărut de noapte
prin
ochean
de lună
privim
pe buze
a nopţii
îmbrăţişare
Sărut la ceas de noapte
stelele lactee
se rătăcesc
din calea lor
în lumina
întunericului
ce le va sufla
buzelor întremurate
~ 18 ~
Sărut în amurgul zilei
pe pajiştea cerului
albastru alergăm
cu soarele vârât
într-un buzunar cu copci
sărutul cald
să-l dăruim
inimilor din noi
de iubire înserate
Sărut de despărţire
pe fluviul privirii
contra curentului
luna suie la izvor
acel izvor ascuns undeva
prin codrii de suflet
din piscurile inimii
în care doar sărutul
ne cufundă
~ 19 ~
Sărut de noiembrie
un fum de ţigară
şerpuieşte lin
printre nori
gonind ploi sărutate
de pe asfaltul plopilor
de nea
Sărut de ianuarie
capricorn
cu inelul
lui saturn
pe deget
aprind văpaia
pe bolta îngheţată
a buzelor de fulgi
mult-picurate
~ 20 ~
Sărut de iunie
Cameliei
să-l dau
să-l primească
nu are cine
să-l primesc
a mi-l da
nu are cine
când oi primi oare
răspunsul fulger
al post-scriptumului meu?
Sărut de mai
mi-am sădit
în grădina sufletului
o camelie
sărutul ei
pe buze
mi-a înflorit
un zâmbet
~ 21 ~
al unui imens
izvor de fericire
din care
râuri de iubire
mă scaldă
zi
noapte
cu valuri calzi
de îmbrăţişare
Sărut de iulie
mâna mea
pe sânul tău
sărută
a pletelor
în valuri
răsuflare
iarba înaltă
s-o culcăm
de-a-mbrăţişării noastre
revărsare
~ 22 ~
Sărut de august
în ceea ce sunt
în ceea ce văd
în ceea ce cred
îmi port
al viselor
incandescent moment
de revărsare
în sărut
de buze
ce sub lună plină
s-au întâlnit
în prag de vis
şi de-mplinire
~ 23 ~
Sărut de april’
trandafir rodind
la chipul tău
iubito
m-am îmbrăţişat
catifelat miresmelor
ce-n soare
s-au născut din flăcări
şi m-am purtat
pe cărări de raze
selenare
sărut
pe gura-ţi
ce-a şoptit
din zări
cu aripi largi
de dans
vino
~ 24 ~
Camelia Constantin
„Sunt un suflet călător prin lumea plină de magie a

imaginaţiei, a lumilor de poveste şi fantezie…
Un spirit aspirant la o viaţă armonioasă într-o realitate
care, momentan, nu există.
O fereastră deschisă spre infinit, cu privirea spre
orizonturi necunoscute… acolo, unde există tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Închid ochii şi mă transpun în vorbe nespuse, trecând
uşor prin vălul timpului spre clipa de nemurire.
Viaţa... o scenă de film, o secvenţă dintr-un scenariu
imprevizibil scris de o mână invizibilă în care fiecare dintre
noi este pe rând… figurant, actor principal, regizor sau simplu
spectator. Uneori, teatru de comedie sau tragedie, în funcţie
de veleitătile şi talentul de jongleur al fiecărui om.
Nimic nu poate sfărâma personalitatea şi voinţa, când
ne dorim ceva cu încredere şi perseverenţă.
Respir… exist… sper… cred...”
~ 25 ~
Gânduri
Trecutul… un abis al amintirilor.

Regrete… bucurii... reuşite… eşecuri… nimic.
Un joc pe calculatorul destinului.
Undeva, în memoria hard-ului, cineva se joacă pe
joy-stick.
Cu tine, cu viaţa ta… împleteşte situaţii diverse,
nebănuite, ciudate.
Îţi sugerează impresia, că ai fi stăpânul existenţei
tale.
Iluzii… minciuni…eschive.
Un puzzle.
Dur, subtil… inteligent... simplu în esenţă.
Punct, virgulă… de la capăt.
Repetăm.
Prezentul… o certitudine.
Se implementează ideea că eşti atotştiutor,
puternic… invincibil.
Adevărat?
Viitorul, o nebuloasă…
El subliniază prezentul.
~ 26 ~
Căutăm sensuri şi modalităţi să-l schimbăm, ne

programăm psihic subconştientul…
Nu vedem simplitatea
Genezei.
Trăieşte momentul... viitorul va veni, oricum.
Nebănuit, neştiut.
Trecutul… clipa trăită, pasul perceput de viitor pe
treapta evoluţiei.
Prezentul, puntea de legătură între două etape,
deasupra şuvoaielor învolburate ale sorţii.
Păşim pe vârfuri, să nu rupem firul subţire al
drumului...
Nu privi înapoi, păstrează istoria în manuscrisul
evenimentelor petrecute.
Trecut… prezent… viitor… chipul reflectat în trei

oglinzi paralele.
aprilie 2012
~ 27 ~
Naufragiu
Picături se preling grăbite pe sticla geamului.

Ochii privesc în depărtări, caută razele amintirilor
pierdute,
departe, în aburul uitării.
Fulgere se împletesc dezlănţuite în dansul
furtunii...
zbucium de vorbe pierdute în norii mohorâţi.
Ochii ploii, goi şi tulburi,
scaldă privirea zilei în îmbrătişarea valurilor
învolburate,
agitate de glasul tunetului.
Mareea sentimentelor se înalţă şi atinge cu buze
umede,
sărutul ploii, loveşte cu putere ţărmul de stânci,
încearcă să dărâme nepăsarea de piatră
Undeva, corabia pluteşte în derivă,
lovită de furia naturii.
Priveşti împietrit prin geamul rotund
puntea scăldată în apă...
catargul se rupe neputincios, lovit de valuri...
Departe de lume, lupţi cu stihiile,
~ 28 ~
capcanele subconştientului,
piedici in călătoria spre lumi necunoscute,
unde ajunge doar urma gândului.
Lovitura puternică a răsturnat vasul,
apa te-a înghiţit lacomă.
Înoţi...
înoţi,
nimic nu te poate opri
să ajungi la marginea oceanului de iluzii deşarte,
să evadezi în lumea speranţelor,
a viselor realizabile sau a fanteziilor si dorinţelor.
Stropii cad reci,
nepăsători la zbuciumul tău,
scăldând împrejurimile.
Valurile furioase te aruncă pe nisipul ud...
un naufragiat pe insula vieţii...
iulie 2012
~ 29 ~
Clipa de lumină
Freamăt în noapte
De tremur şi şoapte,
Suspine de amor
Cu zâmbet de dor.
Cântec de viaţă
Furtună şi ceaţă
Durere şi foc
Un pic de noroc.
Tu, suflet de crin
Din univers divin
Din ţinut neumblat
Cu lacrimi udat.
Tu, vis şi fantezie
Eşti clipa de magie
Minutul de visare
Din şoapte amare.
Departe în zare
Glas ce nu moare
Speranţă şi dor
Eşti nemuritor!
Călăuză-n noapte
~ 30 ~
Ai plecat departe
Spre îngeri şi stele
Lăsând doruri grele.
În veac de nemurire
De fum şi amăgire
Eşti clipa de lumina
Şi vocea ce alină.
Camelia Constantin
2009
Adio...
Adio nu uita să spui,

De nu vrei să mai rămâi.
Mai bine, simplu, bun venit
Bucuros te-am regăsit.
Adio spui doar dacă pleci

Cu stelele să te întreci.
Dar nu-i mai bine să revii
De pe cărările pustii?
~ 31 ~
Rătăcitor prin codrul vieţii

Te scalzi în roua dimineţii
Priveşti spre cerul luminat
O rugă-nalţi în gând curat.
Călătoreşti în paşi de dans

În dulce-al inimii balans
În vis de albe fantezii
Să luminezi în seri pustii.
Te uiţi tăcut la steaua ta

Nu-ţi iei adio de la ea
Ridică-ţi inima spre cer
Pătrunde adâncu-i mister.
2010
~ 32 ~
Veronica Cârjeu
Motto:
Ca apele de primăvară ce trec năvalnic spumegând
Frumoşii ani ai vieţii noastre, se duc şi nu se întorc nicicând
„Pe la mijlocul secolului douăzeci, am văzut lumina

zilei într-un sat din dulcea Moldovă. Casa era aşezată pe
colina unui deal de unde priveam cu încântare ore în şir,
panorama ce se deschidea în faţa ochilor mei. Colţul meu de
rai, Brăhăşeşti din judeţul Galaţi este şi astăzi pentru mine cea
mai frumoasă aşezare rurală, cu oameni harnici şi buni de
glume.
Şcoala primară şi ciclul gimnazial le-am făcut în
satul natal, apoi mi-am continuat studiile la liceul nr. 1 din
Tecuci, liceu renumit pentru cadrele didactice foarte bine
pregătite şi nivelul ridicat la care se preda materia. În timpul
liceului am frecventat cenaclul literar de pe lângă biblioteca
municipală. […]
Se aştern petale pe cărarea vieţii, uneori spini
nemiloşi ne pătrund în sufletele plăpânde, punându-ne la
încercare bunătatea, cinstea, credinţa în Dumnezeu. Toate le
trecem cu speranţa unei împliniri.”
~ 33 ~
Melancolie
Mi-e gândul lacrimă amară şi dor nesfârşit

Născut din depărtarea sufletului iubit
Pe fruntea mea am strâns tăceri
Ce-s lacrimi, dor şi mângâieri
Ce trist este deşertul tăcerii dintre noi
Copacii iubirii s-au ofilit şi-s goi
Pustiul holeric avan se întinde
Şi sapă în inimi răni sângerânde
Trimite-un cuvânt să rupă tăcerea
Ecoul ei sfânt să stingă durerea.
Eu şi tu
Sunt ziua ce cuprinde infinitul trăirilor din noi

Imensitatea clipei când zborul e întrerupt în toi
Sunt umărul sprijin pe care poţi plânge
Când durerea şi tristeţea inima îţi frânge
Tu eşti cheia iubirii ce-mi deschide inima

Ploaia caldă de vară ce-mi ostoieşte patima
Raza de lumină ce-mi inundă chipul în zori
Când îmbrăţişarea-ţi pură mă scaldă în fiori
~ 34 ~
Sunt trilul ciocârliei când zorilor mă închin

Şi înalţ o odă bucuriei, pe-o creangă de mălin
Sunt cel ce-ţi netezeşte calea, destinul să-l atingi
Obstacolele vieţii cu bine să le învingi
Eşti sunetul divin al corzii fermecate

La atingerea uşoară a mânii delicate
Mâna ce-mi mângâie obrazul şi lacrima o şterge
Când vântul desnădejdii prin inimă îţi trece
Tu eşti floarea ce-mi deschide al inimii seif.
Nespusa iubire
Iubirea mea nespusă în cuvânt

La porţile tăcerii, o odă eu îţi cânt
Povestea o ţes în altarul cel sfânt
Imnul iubirii încet îl descânt
Caut descifrarea în liniştea minţii
A firii zbatere o simt în adâncul fiinţii
Pătrund cu privirea în suflet adânc
Culcuşul tainic al zbaterilor prunc
Se ascumd izvoare de gânduri şuvoi
Iubire nespusă, ce trece încet peste noi.
~ 35 ~
Iarna
Se zbenguie în ceruri vântul sălbatic

În hore nebune norii şi-i poartă zănatic
Stârnind în genune, perdea de ninsori
Albe cohorte de fulgi plutitori
Purtaţi de zăludele vârtejuri prin cer
Se aşează în straturi pe pământul bocnă de ger
Făină albă cernută prin sită
Zăpada-n troiene stă să ne-nghită.
Viaţă trectoare
Gândul se pierde-n negura infinitului

Nisipul se scurge în clepsidra timpului
Tinereţea noastră pare veşnicie
În iureş de dans şi dulce poezie
Dar viaţa-şi urmează nescrisul destin

De doruri e plin, calvar şi suspin
Căci lavă în fierbere e sufletul tău
Ce se zbate demonic ţâşnind dintr-un hău
~ 36 ~
Şi încerci cu puteri nebănuite să urci

Pe muntele înalt al iubirilor dulci
Şi guşti cu nesaţ şi din veninul iscat
De trădări, suferinţe, şi adânc oftat
Amurgul se lasa peste viaţa tumultoasă

Ai vrea să pleci, dar inima nu te lasă.
Căci veşnicia sufletului e scrisă-n destin
Chiar dacă trupul moare in geamăt şi chin.
Lumea în care trăim
Fantastică-i lumea în care trăim

Cu dor şi speranţe, cu lacrimi şi chin,
Cu vraja anilor ce trec în belşug sau suspin
Cu limba în care muncim şi grăim
Roadele copacului din livada vieţii

Se pârguiesc la soarele experienţii
Cărare lungă,cu trepte dificil de urcat
Lumina călăuzitoare, doar ea m-a ajutat.
~ 37 ~
Caci bobul de gâu ce cade-n pământ roditor

Holdă bogată va zămisli aici pe vestitul ogor
Şi omul bun cu iubire întocmai îşi croieşte
Făgaşul cel drept pe care-n viaţă şi-l doreşte.
Camera de vis
Lumini şi umbre în camera de vis

Iar jarul din sobă, demult este stins
Fulgi diafani din ceruri coboară
O tainică tăcere curând mă împresoară
Spaţiul şi timpul aproape dispar
Viaţa se transformă iarăşi în jar
Ecoul iubirii plăcute odaia înconjoară
Inima tresare la adierea-i uşoară
Amintirile sculptate adânc în inima mea
Ies la lumină, precum se naşte o stea
Dospesc în tăcere cuvinte de-amor
Să crească iubirea
Precum aluatul în încinsul cuptor
Pierdută ascult o veche melodie
Ce-i scrisă aici în suflet cu sânge, pe vecie.
~ 38 ~
Freamăt
Un freamăt trece încetişor

Prin unda gândului, în zbor
Se-aşează încet pentru-o clipă
Cu o zbatere diafană din aripă
Pe o părticică a sufletului în care
Există o rană ce încă mai doare
Pândeşte durerea în inimi vicleană
Încolăcindu-se trainic, mlădie liană.
Tânjind voi duce dorul iubirii de demult
Stingând al inimii neîncetat tumult
Cum ploaia îşi revarsă lacrimile-n şuvoi
Va trece timpul încet pe lângă noi.
~ 39 ~
Trecut-ai tinereţe
Trecut-ai tinereţe ca vântul prin pustie

Vârtejuri ridicând în marea-ţi pribegie
Iluzii, speranţe, poveşti de dor împrăştiind
În cartea uitării pe toate înghesuind.
Privesc acum peste-a vieţii lungă cale

Încet şi sigur, uitarea se prăvale
În noapea abisului fără sfârşit
Şi sufletu-mi ramâne trist şi necăjit.
Şi simt din nou cum roata vremii

Se-nvârte încet în şirul lungilor milenii
Şi ce n-aş da să mai pot să-ţi spun
Un drum comun să-ţi mai propun.
~ 40 ~
Floarea Cărbune
„Când m-am născut, într-o zi de duminică, o zi însorită

de noiembrie-21, semănam cu un trandafir întârziat; o floare
cu parfum delicat, cu petale galbene, gingaşe, precum primele
raze de soare, ce apar când se crapă de ziuă. Floarea (acesta
e numele meu de botez) înflorise pe tulpina cea mai fragilă…
cu frunzele de un verde crud şi atât de delicată, încât se pleca
sub povara înfloririi. Eram întâiul ei boboc înflorit.
Provin dintr-o familie de ţărani filosofi, ador natura,
anumiţi oameni, iubesc viaţa şi poezia ei. Cu fiecare zi care
trece, încerc să-i pătrund sensul şi să-mi îndeplinesc misiunea
cu care am venit pe Pământ. Încerc să mă cunosc şi să-i
cunosc pe cei din jur. Mă refer la sinea superioară, Scânteia
Divină din fiecare. Iubesc şi respect manifestarea lui
Dumnezeu. Învăţ să comunic cu tot ceea ce mă înconjoară...
chiar şi cu oamenii. De ce spun asta? Pentru că e atât de greu
să comunici cu semenii tăi... După 22 de ani de la „eliberare”,
unii nu pot renunţa la măşti... Astfel am fost şi eu determinată
a le purta cu durere şi stoicism, confesându-mă Tatălui
Ceresc.”
~ 41 ~
Tată,
În fiecare seară
îmi scot măştile
precum
cavalerii armura…
Doamne,
doar Tu vezi că sunt
ascunsă de-atâţia ochi,
frântă de-atâta zbor...
O, Doamne,
Tu vezi
că sunt
chip de om
ascuns după mii de măşti...
Zi de zi,
rătăcesc,
şi nu mă regăsesc
în viaţa ce-o trăiesc…
~ 42 ~
Dor...
Izvorul primeneşte fântâna

precum dragostea o inimă
totul este unic
totul este legat
prin Legea Divină
totul se împleteşte
într-un alt mister.
Aura mea se interferează cu a ta
aşa cum munţii respiră cerul
aşa cum frunza în toamnă
tulbură pământul cu răcoroşi fiori,
priveşte răsăritul, dragostea mea!
La fel cum sărutul înfloreşte
prin sărutul pe care mi-l dai.
Când inelele noastre de nuntă se ating.
O pace înaltă, intră pe uşa inimii mele!
Priveşte asfinţitul, dragostea mea!
Vino mai aproape!
Numără stelele!
Sclipiri de rubin îmi curg prin vene
drumurile nopţii se îmbrăţişează tăcut
aşa cum toate râurile în Dunăre vor să se scalde.
~ 43 ~
Simfonia toamnei
Se aşterne bruma pe câmpie,

Toamna se-apropie timidă şi târzie
Şi-mi dăruie aerul rece al dimineţii
Ca să-mi învioreze paşii vieţii.
Poteca, un covor de frunze, plutitor,
Îmi aminteşte că totu-n viaţă-i trecător...
În jurul meu e toamnă şi e soare,
O toamnă blândă, aurită, visătoare.
Toamna, a anului pictorială doamnă,
Nu-mi picură în suflet teamă,
Ci linişte şi raze de soare
Să mă renasc, în primăvară, floare…
Iubite
Mi-eşti drag şi-ţi ascult paşii

Cum se-apropie tăcuţi
Aşa cum se furişează primăvara
În livezile ce peste noapte
Irump în cascade de flori.
Parfumul lor îmbătător ne poartă
~ 44 ~
Spre bucurii fără de margini.

Eu sunt o melodie,
O şoaptă de iubire
Ce m-am dăruit ţie,
Şi te-am rugat
Din culori să mă zămisleşti.
Te-am lăsat să mă răsfiri
În fâşii de vise
Pe care să le-arunci spre Infinit,
Să-mi risipeşti gândurile-n zări,
Precum umbrela de păpădie
Ce sub adierea vântului,
Se preface în zeci de fluturi zburători.
De dragoste
Mă chemi în miez de noapte

Şi-n zori, câteodată,
Cu glas plin de ispite.
O, magica mea muză,
Te iubesc!
Cum marea-şi iubeşte valurile
Şi cum soarele adoră cerul.
~ 45 ~
Te-aştept! Întoarce-te la mine!

De tine mă leagă firele vieţii,
Mă leagă anotimpurile
Şi-atâtea mistere despre tot ce sunt şi eşti,
Eternitatea ce ne-a purtat paşii
Prin spaţii îndepărtate,
Dar şi zborul solitar!
Într-o zi, mi-ai spus:
„Din Înalt venim amândoi!
Tu, înger întrupat,
Eu, îngerul din Cer”.
Zice poetul:
„Prin vieţi, în sfera Pământului
Zăbovit-am clipe...
Eu, poet! Tu, înger!
Pe fruntea mea, Timpul
Îşi sapă albia râurilor.
Tu nu ai vârstă, nemuritoare muză,
Nălucă mi-eşti, şi nu femeie...”
~ 46 ~
Primăvara 2012
(Paralelă, Japan-Purani de Videle)
Cireşii au înflorit grăbiţi

În Primăvara asta magică.
Eu cerului trimis-am un mesaj
Să cheme vântul călător,
Dar a venit furtuna…
Iar florile se scutur triste şi supuse.
În digul de la Fukushima,
Valuri neîmblânzite se izbesc,
Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc
Fără cruţare în haosul din Univers.
Noi ne-am plimbat în parcul
De lângă râul Sumida
Unde, sub un cireş în floare,
Ne-am spus „sayonara!”
Luându-ne la revedere…
Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna…
Cântecul trist al insulei nipone,
Într-o clipit-a inundat Oceanul,
Dar aripi albastre, măiastre, de păsări
~ 47 ~
Libere zboară, străjeri între zări.

Florile de cireş s-au ofilit,
În iarbă zac, ofrandă pe Pământ.
Cu tine m-am plimbat
În parcul de lângă râul Sumida
Şi-acum ne despărţim,
Însă eu ştiu… că-i pentru totdeauna…
Sayonara Japan!
Sayonara Cristina!
***
Au înflorit cornii-n pădure
Lângă Puranii mei de Videle,
Şi coroanele-s cu aur poleite.
Florile trimit vântului mesaje
De-a le purta parfumu-n depărtare
Pe-aripa lui grăbită şi sprinţară,
Dar vântul este plecat,
Şi a venit furtuna…
Însă eu sper… că nu e pentru totdeauna.
(Japan-16 mai 2012)
~ 48 ~
Boris Marian Mehr
„Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele
Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului
în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie,
ca în anecdota... era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima
schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la
intersecţia străzii Dr. Felix (n.n. evreu, medicul Capitalei, cu
un secol în urmă) cu B-dul A. I. Cuza poliţaiul nu mai purta
haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. [..]
La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf. Sava am avut
profesori eminenţi, [..] la română, Mişu Bărbătescu, un
maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte
recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu,
ş.a. [..] La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din
fire, dar şi întreprinzător, se spunea că a convins pe un portar
al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a
reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat, iar noi îi spuneam
scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat
şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era
foarte util, în plus, am învăţat, atunci, să nu mă tem de
moarte.”
~ 49 ~
Un sunet temător
Un sunet temător și surd,

Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile întâietății.
Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?
Quid est veritas?
Întreabă Motanul Negru.
Prințesa din basme, berberica,
Așteaptă sărutul și verbul.
Ochii aud întunericul,
Auzul ucide moartea,
Periculos, perifericul
Își scrie cărțile, Cartea.
Plictisul, verde parfum
Naște monștri de cârpă,
Doar Bergerac face-un drum
Spre Lună să nu se surpe.
Simplu, fals suicid
~ 50 ~
Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind
Viața, prinosul de sânge.
A obosi trăind? O întrebare,
Un glonț în ochiul stâng și strâmb,
Care pe care.
Aș vrea să mă scufund în somn,
Ca un Titanic noaptea, ca un om.
Un chip prea alb, ușoare mâini
mi-acoperă privirea,
am obosit de săptămâni,
ești Mântuirea.
Eu sunt stejarul
Eu sunt stejarul, tu – rădăcina,

Tu ești misterul, eu sunt lumina,
Îți dăruiesc ție coroană,
Simt cum pământul încă mă cheamă,
Vei fi lumină, eu – dulce beznă,
Simt veșnicia sub talpă și gleznă,
Ca un sărut, din rădăcină
Creștem din nou, poem-lumină.
~ 51 ~
Dă-mi doar de veste, frunzele toate

Vor să cuprindă iubirile noastre.
Voi recunoaște, tu ești aceea,
Pot fi orice, tu ești Femeia.
Auzi clopotele?
Auzi clopotele de la Florența?

Arno trece pe sub Ponto Vecchio.
Santa Maria Novella.
Sunt unul dintre personajele lui Botticelli.
Mă plimb printre splendide femei dezbrăcate.
Întunericul ne soarbe cuvintele.
Casa sub formă de pește dispăruse.
Din dulapul în care țineam tacâmurile apăru un
copil.
Copilul nostru, șoptiră sirenele.
Vară-mea își schimba rochiile.
Închideam ochii să nu o văd.
Dar am văzut-o, copilăria se terminase.
[…]
~ 52 ~
Fericirea se plătește,
Oare Dumnezeu este fericit?
Eu am cunoscut fericirea unui sărut,
A unei țigări aprinse la momentul oportun,
A iubirii de o clipă,
A iubirii de o viață,
Care-i răsplata?
Simplu – o singură moarte,
Singuri trecem podețul,
Nimeni pe maluri,
Numai învolburarea lumii ce trece dedesubt,
Că timpul e doar o invenție prostească.
[…]
Rigurosul, coruptul Bizanț, adevărul ruinelor.
A naviga între viață și moarte,
Aripi atente la zbor, rochiile mute,
A vedea și a visa, ascultă cum cresc frunzele,
Mă înec uneori în oglindă, ca Narcis, dar revin
Cu o disperare barocă.
~ 53 ~
Why not?
Cunosc un profesor care a vorbit

De când s-a născut și trăiește și astăzi,
aceasta este viața?
Don Quijote, Faust, Rătăcitorul sunt nimeni
Pe lângă el.
Fă abstracție de tine și ai să-l vezi
Pe dracul gol.
Ironia e suprafața sferei,
În interior e numai durere
Sau un copil minune
Ce nu s-a născut.
Orice imitație a sferei este tot sferă,
Încearcă o elipsoidă.
Am văzut că se vând inimi mobile,
Poți răcni la ele, ți se va răspunde,
elefantul le ignoră, cățelul se miră,
se vând și capete mobile
pentru cei cu permis de port-cap.
M-am trezit, era întuneric,
Cineva mă îmbrâncise pe scări,
Cineva mă ținea de brațe, altul
~ 54 ~
Mă lovea cu sete în burtă,

Afară, striga un bețiv, afară,
Strigau alții mai treji,
La mine strigau?
De ce, pentru ce?
De unde această beznă?
Orice beznă are o cauză.
Bezna din tine, dinafară.
M-am luminat. Nu era nimeni.
Mă luptam cu propriile mele
Fantome ale trecutului.
Eram cu toții la fel,neiertători,
Orgolioși peste măsură,
Iar poezia plângea undeva,
Într-un colț, ghemuită,
Să n-o încaseze și ea.
~ 55 ~
Omnia fluunt
Pentru Tania Saiciuc (decembrie 2012)
O poetă a murit singură într-o casă goală

Ca o coajă de nucă,
Avea o voce șoptită, de izvor,
Vorbea numai despre iubire,
Despre iubirea pe care nu o avea,
Pe care o pierduse în codrii noștri cei adânci,
toate trec, Paul Celan trece nepăsător printre valuri,
fluviile sunt nămoloase precum indiferența noastră,
toate trec, nimic nu se schimbă,
poți muri de o mie de ori,
nu te aude nici pasărea,
totul este scris în procese verbale de constatare,
un elev deschide carte, se freacă la ochi,
se întreabă, cine-i acesta?
A fost un om, zicea Fundoianu,
Se poate gaza un om și prin indiferență,
Prin uitare, că doar omenească este uitarea,
Doar moartea își face cu mult respect datoria.
~ 56 ~
Mariana Ciurezu
„Am reînceput să scriu în urmă cu câţiva ani şi să public

ceea ce scriu pe internet, încurajată de aprecierile cititorilor
mei, lărgind activitatea prin publicarea poeziilor mele pe site-
uri literare cunoscute.
Poezia reprezintă pentru mine un lucru minunat, m-a
determinat să păşesc într-o lume fascinantă a cuvintelor şi a
imaginaţiei şi m-a ajutat să depăşesc momentele dificile ale
vieţii, prin care am trecut.
Scrisul mi-a deschis calea legării unor prietenii deosebite
şi în felul acesta privesc cu încredere în viitor.”
~ 57 ~
Lacrimi de ingeri...
Plouă,
sau pe geam cobor,
se preling ușor
în neștiut zbor
lacrimi de înger?
Chemări
poartă-n stropi
și vântul miop
le pierde printre plopi,
iar îngerii plâng...
Lacrimi
se-mprăstie ușor
printre clipe care dor
ș-un gust acrișor
capătă zarea...
Îngerii
mângâie cu rouă
petale de lumină
și atunci când plouă
setea de dor... alină.
~ 58 ~
Clipe rătăcesc anotimpuri
Clipe rătăcesc anotimpuri,

iar toamne aduse de vânt
împrăștie miros de liliac
peste primăverile din cuvânt.
Iarna cu haine groase de ger

spulberă visele din muguri,
așezați la tâmple de toamnă
se cred înconjurați de fluturi.
Doar imagini cu maci în floare

din verile arse de soare,
mai adună gânduri risipite
de clipele fără culoare.
Toamnele adună-ntre frunze

mugurii uitați să se nască,
iar iernile usucă cu ger
ploile verii să se oprească.
~ 59 ~
Clipe rătăcesc anotimpuri

în goana timpului către mâine,
iar din astăzi nu mai rămâne
decât lacrimi și suspine
Sărută-mă toamnă
Sărută-mă toamnă cu adieri de vânt

și cu șoapte risipite din al tău cuvânt,
lacrima ploii așeaz-o pe obraz ușor
să mângâie al gândurilor firișor,
iar din frunzele despletite de zare
dăruiește-mi te rog vrăjită cărare.
Sărutul tău, atingere de-o clipă

binecuvântează a timpului aripă,
care-n drumul lui spre neștiute zări
duce a sufletului tainice chemări,
și-mpraștie dorințe și doruri multe
pe care doar el știe să le asculte.
Săruta-mă toamnă cu murmur de ape

s-aud cum marea pe fermecate clape,
~ 60 ~
cheamă pescărușii din larg mai aproape,

să simt mângâierea apei pe pleoape
când valuri se sparg învăluind în picături
și vis și durere ascunse-n adâncuri.
M-ascund printre cuvinte...
M-ascund printre cuvinte,

între rânduri m-așez ușor,
fără să vreau sunt o aducere-aminte
printre cuvintele care dor.
Silabe nerostite și reci,
în tăcerea care-nconjoară
se-ascund pe neumblate poteci
oare pentru a căta oară?
Parcă nici cuvintele nu mă vor
m-alungă cu gânduri tăcute,
s-au săturat de-atâta tristețe
și vor să mă uite.
Dar eu mă-ncăpătănez să exist

aștept un miracol, care-ntârzie s-apară,
aș vrea omul acesta trist
~ 61 ~
printr-o minune să dispară.

Așa că m-ascund printre cuvinte
mă-mpart în silabe și-aștept...
Dor...
Cu dor
s-aprinde zarea,
de dor
apune depărtarea
şi dor
învăluie cuprisul,
cu dor
s-acoperă întinsul...
Iar dor
adun în mine
şi dor
trimit spre tine,
de dor
gândurile toate,
cu dor
plâng supărate...
~ 62 ~
De dor
înfloresc gânduri
şi dor
pun printre rânduri,
doar dor
poartă zările senine
dor
menit să aline...
Fire de timp...
Fire de timp
uitate-n clepsidră
suspină visând
curgerea infinită,
iar pe etajera prăfuită
într-un ungher discret
o clipă rătăcită
caut-un fior stingher...
Fire de timp
s-au adunat în nisip
~ 63 ~
într-o clepsidră uitată,

iar vremea
care s-a scurs
fără a mai fi măsurată
a înflorit iubiri
şi poveşti cu a fost odată...
Fire de timp
adunate-n cuvinte,
iluzia unui vis
c-ar putea să prindă
o clipă din infinit
şi uşor s-o închidă
într-un spaţiu închis
numit clepsidră...
~ 64 ~
Maria Chindea -
Gerra Orivera
„Între îngenunchere şi zbor sunt pretutindeni unde

universul pulsează doruri de luare-n posesie a identităţii de
lumină. Răstignită între bucurie şi lacrimă forez în vibraţia
zilei după adevărul ce ne certifică respiraţia harului de-a
coborî pe ruguri în miezul lumii!
La fulgere îmi acordez corzile inimii, pe ruguri odihnesc
zboruri şi-n torente de lavă curg poeme când bucuria îmi
sângerează lumina! Şi dacă genunchiul mă doare şi privirea
nu vrea să se plece, aripa-şi întinde lumina ocultă în tot ce m-
atinge şi m-aruncă dincolo de ceruri! Doar bucuria vibraţiei în
iubire îmi ridică pleoapa trăirii!
Şi mă înalţă!”
~ 65 ~
Implozie în sâmburul din urne
cu limbă sărată
Părinte
mi-ai ucis în mugur
toate dorinţele să fiu mai uşoară
dragostea când respiră în mine aripă violetă
am vrut să mă fac pumn
să-ţi şterg din zâmbet
compasiv
amprenta care arde membrana inimii
m-ai ţintuit cu piroane
în liniştea crucii
goală şi albă
mi-ai dat dreptul
la o singură dorinţă: moartea!
ca o scaldă în lumină
iubirea m-a împădurit
viaţa şi-a desfrunzit sâmburul din urne
orizontul s-a lărgit brusc
pe-o altă dimensiune
şi-a început să mă ningă!
acum doar în Tine pot să mă caut...

~ 66 ~
Arsura dor
după ce-a lepădat cojile arse de humă

căzute din sărutul lui Iuda
lumea din mine devine diafană şi albă
adunată din templele toamnei
irisul violet
înfăşoară numai zenituri în cobiliţă de ceruri
când îşi coace vederea la foc mic
scrumirea
se transformă în ambră
şi-mbată îngerul de serviciu din axa temporală
începutul de referinţă divină şi-a recăpătat

puritatea întreagă
cele trei degete unite în mudră au terminat
invocaţia în duh a creatorilor
creuzetul alchimizării a sorbit umbrele
Unul respiră în totul acum iubirea rotundă
perfectă
veşnicia a deschis ochiul în mine
aşteaptă…
~ 67 ~
Ochiul furtunii
în ochi de genune
moartea
ca pe-o comoară ne-o ducem în spate
povară de viaţă
rădăcină nouă nu silabiseşte cuvântul
cangrenat de minciună
cârtiţe oarbe rătăcim în propriul destin
ca o toacă spartă
cântăm jumătăţi de ultime clipe
în clepsidră rebutată
dintr-o supernovă
inima
chircită în fulger după furtună
trimite o vocală subţire ca un cântec de leagăn
în galaxie
şi ne cheamă la o nouă
înviere
~ 68 ~
Aurolacul
casa dragostei cu pereţii surpaţi

mahalaua geme sub putregaiuri din care zbate
coada unei sirene care-şi caută disperată
marea şi solzii de doruri
ludic se dezgoleşte chipul întunecat al zilei rănite
un surâs zgârie disperări de înecat
în panopliile timpului
vioara unor zori povestiţi de oasele împrumutate
întinde corzi ruginite în ţărmurile celulei
încărcate de sângerate chemări
cu răspunsuri pierdute
gura ştirbă molfăie cu dinţi de minte târzie
aura copilăriei licitată sub cruce
să prindă o armonie întreagă
în pieţe se organizează licitaţii pe coşmaruri
neuronii gem de vise cărora li s-au scos ochii
sălbatic
ascunsă în portative încurc printre aripe
simfonia curată a mântuirii
ieşind din mucegaiul zidurilor

bătrânul aurolac extrage dintre zdrenţele scorojite
~ 69 ~
împachetată atrăgător
punga argintie sclipind a moarte controversată
şi trage cu sete ultima gură de rai
răstignită la dreapta Fiului

mahalaua se luminează
Înlăuntrul lui O
cu inima dragonului
pictez veşminte
de taine în vieţi efemere
curcubeiele se-adapă
din artere
număr vertebrele timpului
şi tastez
„acasă”
am împins pereţii infinitului

cu palmele inimii
şi-am intrat
unde mai sunt?
~ 70 ~
Candoare de matcă
răpuse de-aripe
văzduhurile
rod invidii
îmbrăţişări incognito
preling
aritmii clandestine
insinuate naiv
între ventriculele timpului
iubirile ciobite
îşi adună hologramele risipite
în cărămizile pupei
şi înalţă biserică
o rugăciune
şi eul întinde aripi de flăcări
peste edenuri
oul
a spart în mine coaja lumii…
~ 71 ~
Scribul
* Mihaelei Meravei *
în pagina de lut a vremii

cu ochiul meu ce vede-n întuneric un scrib
îmi colorează infinitul
vulcani de lavă-aromitoare sunt pagini
ale cărţii de mistere
explozii de lumină transformă în petale
atingeri de silabe dur insinuate
în pistile de piatră răsuflări de cruci răstignite
pictează stigmate în pielea de vise
armură de iubire pulsează
atingerea încă oarbă de lucruri
şi în peniţă de veşnicie
ne scrie
scribul ce în pântec ne poartă
şi cântă
~ 72 ~
Ovidiu Cristian
Di n i c ă
„Descind din mine alături de cuvinte.

Născut în liniștea adâncă a toamnei, cu rodul ei de vise
caut noi dimensiuni cuvintelor.
Adun din lumină culori pentru poezie să alcătuiesc un
nou alfabet. Cu obolul de speranţe vin în lirica actuală de pe
aceleași plaiuri unde Anton Pann a aflat înţelepciunea
populară. Eu întâlnesc vântul, ploaia, la cotele înalte ale vieţii
unde ca un visător incurabil ce sunt asimilez zilnic porţia de
poezie a pelegrinului astral.
Poezia este sensul deplin al liniștii în care transcriu
armonia imaginilor și a sunetelor ce mă înconjoară. Iubesc
cuvântul și cerul albastru. Scriu ca și cum aș respira.
Mă recompun din insule rătăcite pe un arhipelag
inundat de cuvinte. Caut matricea tinereţii fără bătrâneţe în
lumina din spicul de grâu.”
~ 73 ~
Portret de toamnă
scriu vântului
cuvinte de amor
în singura formă pe care o cunosc
a furtunii
întorc aripi în culorile azurului
răvăşind cerul în gând
uit acolo unde se nasc griji
ploaia
să stingă durerea.
Lângă chemări întârziate
când vara seacă fântâni
iar paşii poartă întrebări
aflu în zborul păsării
cântecul împlinit al aştrilor
din care se naste
lumina în firul de iarbă
şi-n zâmbetul trandafirului
~ 74 ~
Femeia de ciocolată
Femeia aceasta de ciocolată

cu tivul de hârtie,
îți surâde în palmă
tăind cântecul lunii în două,
prima parte
ți-o spune la ureche
fredonând a târziu
peste vama viselor,
seara va adăuga
partea finală
când ochii tăi
vor lumina stelele
cu secunde de aramă.
Taina cuvintelor
Între gând
și camera de gardă
vocea ta aprinsă
rătăcește stingheră drumul
în zilele în care se scot
~ 75 ~
din piept inimile

cu mâinile reci
asemeni fructelor otrăvite
din visele supuse
înecului
în somnul
alb al lunii
brăzdat de furtuni
Arșița păsării
Iubito,
pe drum de lumină
înalț dorința de a-ți fi aripă în duh
să șterg umbrele din calea ta
poieni racorose să așternem dorului.
Tu cu lacrima mea
să stingi focul ce vântul îl întețește,
nu strânge în piept
mireasma lemnului ars
și nici nu sfărâma poteci pe care calci
cu proaspăt gând să aducem primăveri
îmbrăcând
cuvintele cu arșița păsării care ne iubește.
~ 76 ~
Timp
Nu mă strânge la piept
în sărutul tău pasăre nehotărâtă,
ce stingher mă însoțești
cu ploaie și vânt,
lasă întâmplarea
să-mi aducă primăvara,
să mă poți zăvorî
în lacrimă sau cuvânt.
Arheologie
M-ai căutat stingheră pe bolţi de gând.

Te-am aflat în foșnetul frunzelor legănate de vânt,
cu privirea ai deschis în mine un şantier incomod.
Ca un arheolog ai săpat cu ochii după cuvinte
pe care le-ai recompus din cioburi cu smalţul sărit
găsindu-mi inima,
sub un strat fin de tencuială.
Ai mai răzuit până ai ajuns la icoană,
lacrima s-a contopit cu lumina.
Umerii tăi rotunzi ne-au acoperit cu filele toamnei
întoarse în argint.
~ 77 ~
Oglinda
În camera mea
oglinda cuprinde
cerul colorat cu pești verzi
care se pierd printre
păsările mari
de pe malul cu nisip roșu,
unde inima se plimbă
învățând să uite ziua
în care a pierdut un deget
înrobit de inelul
rostogolit pe țărm.
Corăbier
Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină

în căutarea corăbiilor cu mateloți înnobilați de
îngeri
să ocupe insule cucerite de ploi târzii
în care semințele pline dau chipul fraged al
fructelor,
din furtuni să eliberez vulturi,
~ 78 ~
să colorez din iertarea mării vântul

cu cântecul sirenelor fecioare.
La întoarcerea acasă din prispă
voi face cu ochiul norilor roșii
care vor lăsa ploaia să aștepte primăvara,
apoi voi săruta o duzină de cadâne
care își vor face intrarea în sânul toamnei,
voi întreba cât este ora și de ce soarele fuge
din calea vântului.
Tu, inimă, cu grabă
imi vei găsi timpul împlinirii.
Chipul tatei
Pereţii galbeni din camera mea

sunt plini cu ochii peştilor
cuprinsi
în amurgul verde
de lacrima uitată a tăcerii
din care
chipul rămas tânăr al tatei apare
aşteptând,
ora exactă
~ 79 ~
când aripile mele prinzând contur

vor aduce mai aproape cerul cu vulturi
iar inima va aprinde
stelele
învăţând mersul aştrilor.
Ora
ora mică omoară ora mare

ora de mijloc omoară orele celelalte
toate orele sunt sugrumate
de incertitudinea zilei care suprimă
timpul rămas neterfelit
într-o ceașcă de cafea
ca urmare a vizitei făcute
de bătrâna doamnă cu fular albastru
spălătorului de geamuri
cu felinarul agățat de umeri
~ 80 ~
Lenuş Lungu
„Întotdeauna am iubit poezia, am avut încă din liceu

preocupări literare, am scris la revista şcolii, am avut
încercări timide la revistele vremii, dar am scris mereu pentru
mine, pentru suflet, atunci când am simţit că versul exprimă
mai frumos preaplinul inimii. Scrisul face parte din viaţa mea.
Nu pot să-l practic ca pe o meserie, dar atunci când vine ca o
mare, urcă şi pârjoleşte ca o dragoste.
Simt că sunt o persoană norocoasă, am multe argumente
pentru a susţine că viaţa mea are echilibru şi o normalitate de
care sunt dependentă şi încântată. Ocazia de a oferi câteva
versuri celor ce chiar le doresc, o consider pentru mine un
mare dar, un semn că uneori se deschid şi porţile inimilor la
care nu am bătut niciodată, că mereu şi întotdeauna apare o
scânteie, o rază de soare fermecată care să-mi umple mie, ca
tuturor pământenilor, sufletul de bucurie şi emoţie. «Secretul
succesului este de a fi în armonie cu existenţa, de a fi
întotdeauna calm, pentru a lăsa fiecare val de viaţă sa ne
spele câte un pic pana ajungem la ţărm»...”
~ 81 ~
Vis alb
Îmi trec arome

de măr copt
prin scânteia vieţii
împletite-n flori aurii
cu ochii plini de valuri
pictez şoapte
în culori pastelate
gândurile-mi sunt păsări
ce vor zbura spre cer
ca să aducă flori
adunat din clipele
de dor
şi lacrimi înfundate
transformate-n valuri
de furtună
ce se împletesc
cu unde înspumate
de timp
păşesc cu tălpile goale
pe un tărâm de vise albe
amestecate
cu albastru infinit.
~ 82 ~
Clepsidra speranţei
Am pictat pe pânză
constelații ale sufletului
ce mi-e curcubeu
în vis celest
indigo adâncit de umbre
din flori și lacrimi
am sculptat
culorile în adâncul cerului
unde stelele
se unesc cu visele
am amestecat cuvinte
din infinit
cu picătura oceanului absurd
în tăcerea adâncului
să respir cuvinte
să sorb tăceri
şi colorez sentimente
fără rime
împrumut tălpilor
urme de pași
şi pornesc spre
clepsidra speranţei
~ 83 ~
Inima
Iubesc noaptea
în cioburi de oglindă
împart viața în bucăți
adânc în pielea mea
sângele-mi perforează
trupul
pășesc printre gânduri
așternute pe jos
izvoare argintii
de lacrimi
pe miez de cuvinte
o stea rubinie
pe bolta cerului
rupt de cometele
ce-mi umplu privirea
strigătul se sufocă
în beznă
prin zgomot
și zbatere-n gând
adânc în mine
există o inimă
~ 84 ~
pulsul dansează
cadențat
un strigăt fără ecou
Dimineţi sub tălpi
Mă strecor pe marginea
dimineţii
mă apropii de tine
şi te privesc
ca norul trandafiriu
de deasupra cerului
mă aşez în palma ta
ca o umbră îmi trec mâna
Peste ochi, peste obraji
îţi aduc dimineaţa
să se picure peste tine
să te învelească
cu aromă de cafea
şi parfum de migdală
te voi ţine în suflarea mea
şi te voi înfăşura
ţinându-ţi blând
~ 85 ~
dimineţile sub tălpi

în cupele zemoase
din ceaşca ta.
Tăcere în amurg
în aplauzele cerului
cu-n buchet
de emoţii
gânduri mute
vise surde
culori împletesc
în vântul crud
cu miros de crini
dansând un vals
strig în tăcerea
unui amurg
un trup pictat
între stele
ce ating clapele
unui pian
iluzii, vise colorate
se topesc în apus.
~ 86 ~
Umbra
Alunec în abis
cu aripile frânte
tremur
calc
miros de alge
îmi îmbată simţurile
sunt o dramă
picătură de pelin
într-un potir
iubire şi venin
o umbră
un înger
mă strigă
sunt nisip
unde vântul plânge
totul e paradis
~ 87 ~
Durerea
Mi-aş vinde durerea

să fac bani de ţigări
mă aşez pe-o bancă
într-o gară tuşesc
împraştii în aer toţi viruşii din mine
îi presar în natura moartă
se aud chitare-n vânt
îmi pun pălaria şi strig
dă-mi sufletul înapoi
să mai pot privi răsăritul
pe aleii de castani
există viaţă
dincolo de moarte
să atingi o speranţă
la flacăra lumânării.
~ 88 ~
Constantin
Mîndruță
„În loc de «Sfârșitul Lumii», suntem în Mileniul 3. Dar

n-am lăsat cele rele în Mileniul 2. Le-am luat cu noi. Familiile
au rămas mai la urmă. Când mergi la o nuntă, îţi găsești masa
și scaunul rezervate. Nu contează dacă ești sărac cu ronii. Că
ai putea să te rogi, Domnului, pentru miri și darul ar putea fi
dumnezeiesc. Găsești pe masă și plicul cu expeditorul scris de
o mână calificată.
Mie mi-au trebuit vreo 32 de ani să-mi dau seama că
certificatul de căsătorie e un act nenecesar. Cine trăiește de pe
urma lui? Ea, cu familia ei și tu, de unul singur. Acesta este
zălogul legământului «Da». Și în timp, certificatul de
căsătorie se va schimba în certificat de deces. Când în mintea
omului e loc și de inteligenţă, acesta, în fiecare zi, se
pregătește să nu mai fie. Avându-și grijă de suflet. […]
La poarta Raiului, Dumnezeu m-a întrebat ce poate să
facă pentru mine. Eu L-am rugat să-mi protejeze familia și să
o binecuvânteze. Doamne, ajută!”
~ 89 ~
Ultima zi de toamnă
Frunzele sunt urme uscate, lăsate de pași,

Încerci, și printre ele din ochii tăi mă lași,
Eu rătăcesc cu gândul, de parcă sunt nebun,
Mi se deschide gura, dar nu știu ce să spun.
Nu las pe nimeni singuri și mă gândesc la toți,
De la bunici, părinți și până la nepoți
Și fiecare an de viață ce înseamnă,
Îmi spune-această zi, ca ultimă, de toamnă.
Nu are fericirea din ce să mai încete,
A adunat din urmă noianul de regrete
Și când privesc ‘nainte, nu se ridică ceața,
Ca o oglindă spartă, amar zâmbește viața.
Din note fac un cântec mai vesel sau mai trist,
Din litere fac versuri și scriu un acatist,
Iar Dumnezeu, citindu-l, mă pune la-ncercare,
Să simt acum pământul că fuge sub picioare.
Așa îmi fuge calul și îmi rămâne șaua,
Nu mai ajung la doctor, nu îmi mai scot măseaua,
Pedeapsa e a frunzei neîncetat căzută
În jocul cu pădurea văzută nevăzută.
Cu ultimatum, toamna, îndeamnă să mai sper,
~ 90 ~
Atât cât mai e viață între Pământ și Cer,

Că vine iar la anul, îmi dă îngăduința
Să mai iubesc o dată, dar fie și ființa.
Necazul, nenorocul, durerea și mâhnirea,
Amarul, suferința și chiar nefericirea,
Tot ce-i mai rău pe Lume, la mine să stea cheia,
Ultima zi a toamnei, vrea să iubesc femeia.
Singur cu toamna
Luminii din fereastră cu frunze-acoperită,

Copacul îi e strajă şi o văd numai eu,
Cu râul ce-nconjoară o piatră dezvelită,
Pe care o sărută o undă mai mereu.
Lumina de afară se zgârâie de ramuri
Şi se-nroşeşte frunza odată cu cărarea,
Prin aer, în cădere, vezi ale toamnei flamuri,
Cu norii se dau lupte şi îi alungă zarea.
Se umezeşte banca de bruma dimineţii,
Se mai strecoară raze-n hăţişul tot virgin,
Când văd copacul singur ca mine-n calea vieţii,
Gândesc că-i de la Domnul, cu un răspuns divin.
Începe iar să plouă cu fire neţesute,
~ 91 ~
Sunt ca o bancă udă, neruginită încă,

Năluci pe lângă apă sunt plute nevăzute,
O insulă de ceaţă se face mai adâncă.
Sub pod e vadul galben şi malul e tot verde,
Se-adună cârd de raţe, de parcă-s canotori,
Mai bine văd în apă cum umbra mi se pierde,
E cald şi-atât de bine în tine când cobori.
Sar de pe mal pe piatră şi mă-nconjoară apa,
Ridic spre munte ochii şi îţi zăresc castelul,
Istorie e viaţa, a toamnei e etapa,
Din tot ce-am petrecut, a mai rămas inelul.
Voi merge către munte, să îmi apropii cerul,
Nu ocolesc iar podul, voi trece peste el,
Întro cascadă mică îţi voi găsi misterul,
Mă voi lipi de stâncă, să nu îmi dai apel.
În suflet mi se simte un freamăt îndoielnic,
Pădurea îmi e dragă, copacii sunt culori,
Îi trec pe fiecare, pe-al frunzelor pomelnic
Şi trag de ramuri clopot, ca tu să nu mai mori.
Nu vreau să strig, ecoul, să vină de la tine,
Răbdare îmi dă piatra pe care am călcat,
Cu albul de mesteceni, am tâmplele senine
Şi scoarţa argintie, mă pierde de păcat.
~ 92 ~
Iar Dumnezeu
Mai am un pic și mă gândesc la tine,

Ca la un bec nestins când trebuia,
La ce-ai făcut mi-ar trebui rușine,
Dar o pasez trăitei altuia.
E prima oară când mă tai la deget,
Făceam cartofii pai, ca întro holdă,
Dar ochii de pe geam n-au avut preget –
Mi-au luat treizeci arginții ca drept soldă.
La noi tot timpul e ceva ce doare,
Cel mai ades este un fel de tur,
Dar fără nicio supărare,
Înseamnă stânga împrejur.
Cine mai inventează azi iubirea,
Să fi iubit de mult, mult și mai demult,
Putem să-nvingem iarăși nemurirea
Și numai eu să mor și să te-ascult.
Nu stau la bariera despărțirii,
Chiar răstignit de tine – cap în jos,
Mor tot gândind la clipa nemuririi:
E un copil și chipul tău frumos.
Simt ca o vulpe rănită multe ori,
~ 93 ~
Tu singură te faci închipuire,
Voi preschimba numirea unei flori

Și tu vei deveni a ei iubire.
Cine trădează va muri-n trădare,
De unde să mai știu cât te iubesc,
Se duce unde vrea doar cine moare,
De ce vrei, Doamne, să mai tot trăiesc.
Să tot adun la câte sunt păcate,
Mi-ai tot luat și sunt un sărăcit,
Tu Te-ai născut să mi le iei pe toate,
Dar de nevastă de ce m-ai lipsit?
Eu nu spun „Da”, ca „Da”, până la moarte,
Ce împărțim între pământ și cer
Și-n grija Ta spre tine-am două soarte,
Dar numai întru Tine pot să pier.
Până când moartea ne va despărți,
Aproape, Doamne, e impietate,
Tu mi-ai dictat, Tu vei împărăți
În Casa Ta și în genunchi, Mi-ești Frate!
~ 94 ~
Adu-o, Doamne, înapoi
Adu-o, Doamne, înapoi,

În zi de duminică,
Dacă nu, atuncia voi –
Dă-i o moarte clinică.
Adu-o, Doamne-n zi de luni,
Pentru-a mea credinţă,
Sau o ţine-n rugăciuni
Pân’ la pocăinţă.
Adu-o, Doamne-n zi de marţi,
Luminează-i calea,
Sau când binele împarţi,
Ei alege-i jalea.
Adu-o, Doamne, miercurea,
Că e o zi sfântă,
Sau fă-i viaţa cât mai grea,
Fă-i cu dracu’ nuntă.
Adu-o, Doamne-n zi de joi,
Cina Ta de Taină,
Sau fă-i ochii cât mai goi,
Suflet fără haină.
Adu-o, Doamne, vinerea,
Când Te-au răstignit,
Sau fă-i lumea cât mai rea,
Parte la jignit.
Adu-o, Doamne, sâmbăta,
Când Te-au îngropat,
Sau pe mulţi voi îmbăta,
De ea de-am scăpat.
~ 95 ~
Anotimpuri rele
Anotimpuri rele, mi-aţi furat iubirea,

Începând cu vara de anul trecut,
Mi-aţi întunecat, până şi privirea,
Aţi luat de pe buze ultimul sărut.
A venit şi toamna – plânsul de copaci,
Anotimpul ploii fără de sfârşit,
Mi-a furat iubirea, ce mai poţi să faci,
De ce oare, Doamne, am mai şi iubit?!
Că apoi şi iarna cu alb m-a trădat,
La cine să vină Moş Crăciun Gerilă,
După ce iubirea iarăşi m-a prădat,
Am rămas iar singur şi îmi plâng de milă.
Iar în primăvară, dacă mai apuc,
Să-i dau ghioceii tâmplelor ştiute,
Mi-a furat şi drumul, unde să mă duc?
Mi-a furat iubirea, toate sunt pierdute.
~ 96 ~
Ioana Voicilă Dobre
„Scriu poezie şi am publicat versuri în 15 antologii, în

mai multe reviste literare şi într-un almanah literar.
Sunt o femeie veşnic îndrăgostită, entuziastă şi
muncitoare. Iubesc cărţile, copiii, natura şi animăluţele mici.
Îl Iubesc deasemenea pe Dumnezeu care mi-a fost mereu
alături în viaţă. Mă bucur de forfota capitalei dar mă retrag
în raiul căsuţei mele de la ţară foarte des pentru a mă bucur
de grădinărit, de flori şi fluturi, de fructe, legume şi de rodul
viei. Viaţa a fost darnică cu mine, citesc, scriu, croşetez, cânt.
Am trei băieţi, nora şi nepoata. Sunt un om fericit şi doresc
tuturor să poată descoperi, în tot ce ne înconjoară, fericirea!”
~ 97 ~
Galeria mea cu poeme mute
Din tot ce am,

nimic nu-mi aparţine: doar viaţa!
Am adus atâta iubire în ea,
încât devenită pictoriţă, am pictat în fiecare zi,
câte un poem mut dar atât de viu!
Aici, în vârful degetelor, se află totul
şi mâinile îmi pun truda în oglindă.
Viaţa mea, o galerie cu tablouri vii,
poeme mute de atâta culoare şi bucurie!
Dragoste de viaţă
Iubesc ploaia, vântul sălbatic,

zăpada, cernând singuratic.
Şi totuşi insist şi totuşi risc,
să privesc soarele în adâncul luminii.
Căldura lui mă învăluie şi soare devin!
~ 98 ~
Lumini şi umbre
Mă regăsesc la lumina lămpii

într-o seară a greierilor.
Eu şi imginea mea,
două umbre ce dispar,
născându-se...
Îngerul păzitor
Sunt vulturul rotitor
deasupra munţilor
iar teama fuge-n trecut,
de înălţimi speriată!
Alături, zâmbeşti enigmatic
ascunzând scara sub aripă.
Rămâi, cu mine, pasăre rară
şi nu voi mai privi niciodată în abis
ci numai cerul, casa mea şi a ta!
~ 99 ~
Neprevăzutul
Erai atât de al meu încât,

nimic nu mi te-ar fi putut răpi!
Ar fi fost ca si cum, mi s-ar fi tăiat
o mână!
Erai atât de al meu încât,
nimeni
nu-mi putea scoate ochiul pereche,
tăia piciorul drept sau tăia o ureche!
Şi totuşi
nimicul, un nimeni, timp nebun
mi te-a smuls
din piept
deşi te ascunsesem în inimă!
Visul ca o săgeată
Nimeni
nu-mi poate lua visele!
E prima descoperire
a arcaşului din mine.
Şi totuşi,
o săgeată nu-mi iese la socoteală!
~ 100 ~
Vis pierdut
Undeva, printre rânduri

ne-am întâlnit.
Ce beţie!
Plecasem în gânduri
cu aripa
frântă.
Timpul mi-a lipit-o,

să-ţi pot îmbrăţişa
durerea.
A urmat un dans
de nori
de fum şi cenuşă.
Plouă şi pământul
se îngraşă iar
cu regrete tardive.
Tu, rămâi aceeaşi

pasăre rară,
tinereţe!
~ 101 ~
Lumini şi umbre
Mă regăsesc la lumina lămpii

într-o seară a greierilor.
Eu şi imginea mea
două umbre ce dispar,
născându-se...
Alegerea
Mă aflam în faţa unui cuţit
cu două tăişuri.
Am ales
siguranţa vârfului.
Întâlnirea.
~ 102 ~
Lui Fănuş Neagu
Când „te citesc” îţi văd privirea

Şi mult mă bucură-ntâlnirea
Cu ochii cerului din tine!
Şi uneori să plâng îmi vine
La gândul că-ntr-o zi
Aceşti ochi nu-i voi întâlni
Când drumul meu s-o prăbuşi
Sau cerul lor s-o nărui.
Când „te citesc” îţi văd privirea!
Ploile
Vorbim amândoi deodată,
ne aprindem în plină zi
şi ardem ca nişte torţe în luptă.
Într-un tunet desluşesc un adevăr înverşunat.
Ciocnindu-se, doi nori fulgeră-n zare.
În barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi.
Nu se mai aude suspinul ci numai hohotul ploii.
Eu tot mai cred, că purtaţi de vântul sălbatic,
norii se izbesc hrănind pământul.
~ 103 ~
Lacrima de dor
Prinde-mi, lacrima, iubite, în palme!

Închipuie-ţi, sufletul meu
venit către tine, ca un suspin.
Prinde-mi, lacrima!
Oglindeşte-te în ea
şi mângâie-ţi faţa, a sărbătoare!
Lacrima mea, candoare, lacrimă-floare
va limpezi astfel, faţa iubirii!
~ 104 ~
Elena Mititelu
„De copil construiam din soare şi lut, de copil m-a

fermecat versul şi am început să scriu.
Mai târziu m-am convins că poezia însoţea fiecare
vârtej de praf de pe uliţele satului, fiecare plânset de copil,
fiecare notă muzicală din cântecul de leagăn şi de dor al
femeilor.
De asemenea, m-am convins că poezia implică – prin
organizarea corespunzătoare a materialului verbal – contactul
direct şi magic al copilului cu arta cuvântului şi am debutat
cu poezie pentru copii în Revista Liceului Pedagogic «Al.
Vlahuţă», Bârlad – «Făclia«, Nr. 6 – 1977.”
~ 105 ~
Te-aştept să vii!!
Coboară de pe piatră-n primăvară,

să vezi cum mugurii pocnesc în flori,
cum fug zăpezile de soare iară
şi vin acasă cârduri de cocori…
Coboară de pe piatră-n plină vară,

s-auzi talanga oilor sunând,
să dormi măcar o noapte-n fân, afară,
în cânt de greier, stele strălucind…
Coboară-n dulcea toamnă de pe piatră,

când carele scrâşnesc pline de roadă,
să simţi miros de pui prăjit pe vatră
şi gustul mustului ce fierbe-n cadă…
Coboară de pe piatră-n iarna blândă,

s-auzi în sobă focul cum trosneşte,
să cânţi cu toţi vecinii o colindă,
să simţi cum anul vechi se înnoieşte.
~ 106 ~
Te-aştept să vii de unde-ai fi plecat,

să simţi cum saltă horele acasă,
să vezi, s-auzi, să ştii cum e în sat
şi cât e tara noastră de frumoasă!
Gara vieţii
… mă pătrund cuvintele
în liniile ce-mi traversează palma
dincolo de ele
simt cum puterea lor
se revarsă în mine
mi-am scuturat degetele
şi le-am adunat
în vaza pumnului
protejând
calea ferată ce mă duce
în vagoanele inimii
nu mai merge
tic-tac…
acum aleargă
tac-tic
~ 107 ~
spre şina capului

macazul mă duce
în gara vieţii hărăzită…
De-a v-aţi ascunselea
Timpu-mi trimite visul

sub lună
crengile acoperă
potecile bătătorite
de cenuşa
inimilor
prin ploaia copacilor
aruncată pe covorul foşnitor
am hălăduit
în jocul „De-a v-aţi ascunselea”
nu te-am mai găsit acolo
unde ne afundam pătrunşi
unul prin celălalt
acoperiţi de poalele
~ 108 ~
umbrei din muguri
strigam în zadar
aşteptând să apari
fără să-mi dau seama
că pădurea
nu mai avea copaci…
Vis întrerupt
Visam…
că eram cufundată
la umbra tăcutului bunic.
Parcă…
din rădăcinile bunicului crescuse
un falnic nuc,
pe umerii căruia
îşi sprijinea suliţele
o roată mare de foc.
~ 109 ~
Se făcea…
că stam cu capul rezemat
pe iarba ce crescuse
din degetele tatălui meu
care se duse,
să adune
stelele neamului său
la un loc….
Şi, deodată,
supăraţi, tata şi bunicul,
buciumând din iarbă,
răsucind nucul,
împrăştiau focul în vânt.
Iar eu…
obosită de odihna din somn,
m-am trezit,
dojenită să duc,
până voi fi iarbă sau nuc,
rădăcinile neamului pe pământ!
~ 110 ~
Liniştea lutului
din zâmbetul primilor zori

timpul ţese
fuioare
sapă şanţuri
prin care să lunece
durerea oglinzilor sparte
de spinii trandafirilor
petale crescute
din curcubee
şlefuiesc urmele
cu săruturi arse
în visuri
lungind itinerarul
spre liniştea
lutului…
~ 111 ~
Odă Pământului
Fruntea-mi aplec, Ţie doina să-mi cânt,

pe umerii tăi genunchii mi-i ţii,
Tu hrană îmi dai, îmi eşti şi veşmânt
şi scut te-am aflat în clipe pustii.
Tu îmi eşti matcă şi-acoperământ,

copac drept mă ţii, să nu fiu stingher,
ca ruga s-atingă Leagănul Sfânt,
de Tine mă sprijin, s-ajung lângă cer.
Când greul mi-apasă sufletul frânt,

Apă sfinţită din Tine-am sorbit,
în pântecul tău îmi caut mormânt,
precum strămoşii odihnă-au găsit.
Şi pentru-acestea, Doamne, mă-nchin,

când odă-nalţ Pământului divin!
~ 112 ~
Costel Zăgan
Slogan
„Costel Zăgan nu este un poet cult, care poate să disloce,
precum o face Ştefan Augustin Doinaş, în ordinile poeziei
eminesciene. Eul lui Costel Zăgan este acela al unui izvoditor
de versuri, identificat cu poetul strigător de frunză verde la
începutul versului,un anonim stăpânit în trupul său de poezia
emniesciană din care poate oferi iluzoriu câteva frânturi.”
(Noemi Bomher, Hiper-prefaţă la CEZEISME, 2008)
~ 113 ~
Incompatibilitate mondială
Satul meu natal e poezia

ea mă naşte zău din mers
sufleca-ţi-aş moarte ia
să te-mpiedic hai c-un vers
Mă vei naşte iar din mers

Dumnezeu este Cuvântul
cu care moartea mi-am şters
ai grijă că-ţi vine rândul
Dumnezeu este Cuvântul

sufleca-ţi-aş moarte ia
să-ţi zăresc un pic mormântul
din satul meu poezia
O tăcerea-i doar un vers

unde Dumnezeu n-a mers
~ 114 ~
Geometrie interioară
Trăim perpendicular
Doamne pe moarte
o suflete n-ai habar
cât ne eşti de departe
Ne aşteaptă o Apocalipsă
cumsecade
Ca un
obuz rămas
neexplodat
de la
ultima revoltă
a
îngerilor
Cerul
Îşi întinde
aripile neliniştite
De la
primul
la
ultimul înger
~ 115 ~
Dumnezeu
cu
fitilul fulgerului
în
mână
Ezită
Oare
E suficient albastru
Pentru
o
Apocalipsă
Cât
de
cât
normală
Artă poetică
În fiecare zi
urc
câte-un
vers
din
Golgota
~ 116 ~
Concert extraordinar pentru

mitralieră, îngeri şi maimuţe
Cât se poate de discret

boii rag la clarinet
şi-n amurgul muzical
câinii latră la ţambal
Găina cotcodăceşte
la flaut pe englezeşte
şi măgarul sigur zbiară
încântat doar la vioară
Un motan mai ortoman
miaună chiar la pian
şi-un înger din altă eră
cântă vai la mitralieră
Şi cum mie-mi place rockul
iau pana şi deschid focul
Premoniţie
Nebunul
şi-a pus
ţeava puştii
~ 117 ~
la
ochi
Şi-a-nceput
să
ţipe
fericit
Uite
viitorul
Uite viitorul
Toate cărţile sus
Pânzele
corăbiei mele
Poezia
Nu
încap
În
buzunarele destinului
meu
Şi-atunci
le
ţin
Pe
~ 118 ~
rafturile
bibliotecii
Uneori
însă
se
umflă
Şi-mi
transformă
odaia
Într-un
discutabil
balon
de
săpun
Limite în flăcări dansante
Sunt
infernul
ce-ţi
solicită
indiferenţa
Preafrumoaso
Danseză
cu
~ 119 ~
făcările mele
Nu-ţi
fie
teamă
Dragostea
ne
separă
atât
de
tranşant
Amantă
punct
amant
Zonă erogenă
Nebunul
satului
Urlă
de
plăcere
În
jurul
bisericii
~ 120 ~
Ioana Zadic
„Poezia, cum am mai scris și altă dată, este starea mea

de bine. [...] Mă reinventez în fiecare zi și nu-mi pare rău.”
~ 121 ~
Ascultând ploaia
Picurii mi-au bătut în geamul din spatele casei.

Am crezut că e vreun înger
care a uitat să zboare.
M-am înșelat! Era doar ploaia.
Merii mi-au atras atenția.
Am privit apoi
unduirea crengilor din grădină.
N-am apucat să văd mai multe
deoarece noaptea,
ca un hoț,
mi-a furat lumina zilei
și a dus-o departe.
Am visat apoi îngerii
care au umplut cerul
cu Ave Marii.
Totul a pornit
de la ploaia care
mi-a bătut în geam,
amintindu-mi de mesagerii din rai.
~ 122 ~
Frământările nopții
Am visat că luna era din mărgean.

Pe capătul cerului Ursa Mare
făcea cu ochiul Olimpului.
Zeus privea satisfăcut cum gândul
curăța baierele cerului
de zgura cuvintelor nespuse.
Falnicii munți tremurau de frica tunetului
și marea avea o întindere neagră
din cauza doliului purtat de soarele zeu.
Totul s-a schimbat la față când Nereidele au încins
hora
și vestalele au aprins focul pe altare.
Frigul s-a prefăcut în plăcere,
în iubire și-n lacrimi.
Pe lângă coliba mea Cerberii urlau flămânzi,
dar nu-i băgam în seamă.
M-am trezit. Totul dispăruse
dar plapuma udată de sudoare
mai amintea de frământările nopții.
~ 123 ~
Ar veni
Ar veni iarna
și în alți ani
cu toate că nu voi mai fi
printre muritori?
Ar curge ploile și atunci
când nu voi fi şi eu prezentă?
Cu toate că n-o să mai calc pământul
cu tălpile zdrelite de ani
sunt sigură că o să fie
și ploi, și ierni, și ninsori
deoarece și alții și-au mai făcut veacul pe pământ
lăsând ploile și iernile celorlalți
atunci când s-au înălțat spre stele.
Călător printre versuri
Mă întind către infinit

și mă contopesc cu el
într-o stranie îmbrățișare.
Mă transform în pământ
și dau viață florilor
~ 124 ~
ce răsar după ploaie.

Mă cuprind gândurile
și îmi dau amintirea lor
în visul ce nu-mi dă pace în noapte.
Mă îngân cu ecoul
ce răsună în peștera pustie.
Mă las prinsă de adierea vântului
și dusă departe spre munții golași.
Mă scufund în adâncul mării
și ies de acolo înconjurată de fantasme.
Mă reinventez prin fiecare cuvânt,
prin fiecare sunet ce-mi iese din gură,
prin fiecare cântec pe care îl murmur
la strânsul fânului.
Mă recunosc printre cuvinte și îmi spun:
aceasta sunt eu și acesta-i sufletul meu,
călător printre versuri.
~ 125 ~
Am
Am soarele şi roua dimineţii

alături ca să-mi stea, pe fân cosit.
Privesc spre cer
şi bucuria vieţii
mă poartă către sufletu-mi zdrobit.
Frumosul din natură mă- nconjoară
şi- mi tălmăceşte dorul de privit,
dându-mi şi leacul care mă-nfioară
şi-mi oblojeşte visul infinit.
Am bucuria de a-mi trăi viaţa
alături de prieteni, de duşmani...
La toţi le spun să aibă sănătate
şi linişte... şi pace...
şi mulţi ani.
Am cântecul pădurii ce mă însoţeşte
în dimineţile cu rouă şi cu flori,
natura care parcă mă iubeşte
şi- mi face- n fiecare clipă sărbători.
Am dragostea alături
şi clipa cea de mâine
~ 126 ~
când îmi voi aminti de clipa cea de azi,

chiar şi fărâma dintr- un colţ de pâine,
cu care hrănesc păsări, sau câte-un biet de câine
ce vine către mine cu al său domol pas.
Cum v-am mai spus, am dragoste de viaţă
şi vă iubesc pe toţi, în felul meu,
mă bucur că acum e dimineaţă
şi înalţ rugă către Dumnezeu.
Îţi mulţumesc părinte de darurile sfinte
pe care mi le-ai dat în fiecare zi,
tot răul care îl aveam în minte
l-ai transformat în bine
aşa cum doar Tu ştii.
Despre toate și despre nimic
Perna pe care-mi plec capul noaptea

e confidentul care-mi ştie
toate frământările, toate durerile
şi toate bucuriile de peste zi.
Dimineaţa o aşez undeva într-un colţ,
de teamă ca să nu şoptească şi celorlalţi
trăirile mele.
~ 127 ~
Ochii-mi sunt ferestre către o lume

care a uitat să se mai bucure
şi care aleargă, nu ştiu după ce
şi nu mai trăieşte profund.
Gura mea va spune tuturor
despre iubire,
cu toate că i-am cunoscut şi mierea
şi otrava.
Inima îmi va dicta când să scriu
despre toate şi despre nimic
în acelaşi timp,
doar dacă îmi va ingădui muza.
~ 128 ~
Mihai Leonte
„Eu Mihai LEONTE nu am visat vreodată că voi ajunge

poet sau scriitor!
Viaţa mi-a demonstrat contrariul. Volumele tipărite
însumează peste 1600 pagini cu scrieri inedite. Singurul meu
imbold de a scrie a fost dorinţa ca cei care vor veni după mine
să ştie că am trecut prin diverse etape ale vieţii. În scrierile
mele am căutat să surprind aspectele din viaţa familiei, a
locului unde m-am născut, a oraşului Moldova Nouă care m-a
adoptat. Mineritul, meserie în care am lucrat peste 30 ani
l-am surprins aşa cum l-am văzut în realitate. Internetul m-a
ajutat să fiu cunoscut de mult mai mulţi cititori.
Nu pretind că sunt cineva în literatura română, fiind
doar un simplu mânuitor de condei.
Mihai LEONTE a scris, doar cititorii vor decide dacă a
scris ceva util.”
~ 129 ~
Am trecut modest!
Am trecut modest prin lume,

Am sădit mai multe flori divine,
Când veţi citi aceste rânduri,
Voi odihni poate în scânduri!
Îmi vreau sicriul construit,

Din lemnul tare de molid,
Groapa în lutul strămoşesc,
Acolo voi simţi că odihnesc!
Am scris simplu, pentru cititor,

Căci voi pleca din astă lume,
Într-un aproape-departe viitor
Nedorindu-mi altceva anume!
Aroma merelor goldane
Am păstrat aroma merelor goldane,

Culese din mica grădină părintească,
Mă copleşesc amintirile unei bălane,
Rog prispa casei să mă reprimească!
~ 130 ~
Când mă dor picioarele bătrâne,

Le amintesc mirosul din otavă,
Călcându-le păreau aşa de fine,
Nederanjate de a mea ispravă!
Memoria nu cred că mă înşeală!

Când tata făcea război prin ierburi,
În anii aceia fiind copil de şcoală,
Nu pricepeam acele multe treburi!
Atunci când toamna
Atunci când toamna rece prin grădină,

Ravagii face prin florile împurpurate,
Dar care mai au sevă-n tulpinile uscate,
Cu rizoizi puternici pe rădăcină.
Vântul scutură cu răbufniri înfuriate,

Gingaşele flori, se aruncă-n petale,
Suflul lui de moarte să le înfioare,
Dar rămân imune, însă speriate!
~ 131 ~
În inima mea nu-i toamnă, ci tinereţe,

Dar tu mă faci să simt fiorul rece,
De pesimism şi o undă de tristeţe.
Când tu prin gânduri într-o zi vei trece,

Cu mişcări domoale, foarte îndrăzneţe,
Însă eu la toate, sper să rămân rece!
1964
Bucata mea de pâine
Privesc la pâinea rumenită,

Ca o coajă de portocală,
Mi-e greu să rup o bucăţică,
Chiar dacă foamea mă răscoală.
Învins totuşi de imensa foame,

Întind mâna să rup, îndrăznesc,
Îmi vin în minte ale lanului coame,
Unduind peste câmpul strămoşesc.
~ 132 ~
Gura rupe cu dinţii, hămesită,

Macină, tocând ca o batoză,
Bucata de pâine, de apărare lipsită,
Cu o coajă neobişnuit de roză.
Atunci îmi vine în minte,

Cât de grei erau snopii cu spice,
Şi cum ne grăbeam cu secerişul,
Ca bobul bucălat să nu pice.
Cer ascuns
Merg prin viaţă, îndrăznesc,

Cu pasul simplu şi firesc,
Preferând să mai trăiesc,
Mi se pare foarte omenesc!
Peste drum cu bolovani,

Sfărâmaţi de mulţii ani,
Cu un sigiliu încă nepătat,
Peste lumea mare aruncat.
~ 133 ~
N-am ales nici o cărare,

Am mers pe drumul mare,
Fiind o grea încercare,
Trecută cred, de fiecare.
Îndreptat spre ultim plai,

Însoţit de-un trist alai,
Îl vor duce pe Mihai,
Nu se ştie dacă-n Rai!
Care a trecut prin lume,

Cu angelicul său nume,
Căci a fost şi el un fir,
Ce va dormi în cimitir!
Sub pământul cel străbun,

Mai multe nu vă mai spun,
Acesta este adevărul.
Nu o să mai vadă cerul!
~ 134 ~
Cronologic
Totul este cronologic

Chiar luate antologic,
Dezbătute morfologic,
În contextul psihologic!
Vin din ere mitologic,

Să susţină pedagogic,
Că în mediul biologic,
Nu trăim chiar ecologic!
Este clar şi super logic,

Într-un termen filologic,
Se constată patologic,
Fenomenul scriptologic!
Dar în parcul dendrologic,

Nesteril epidemiologic,
Fiind vecin sociologic,
Cu un circ zis zoologic!
Moldova Nouă Octombrie 2010
~ 135 ~
Zefirul se joacă
Zefirul se joacă prin frunze de plop,

Transmite un murmur magic nonstop,
Privim la ce se întâmplă, revin nostalgii,
S-a născut prima strofă a unei noi poezii.
E linişte curată peste tot în natură,

Care mă cuprinde captivantă şi pură,
Încerc să nu uit de alte griji concrete,
Pentru debutul acestei zile perfecte.
Soţia a scăpat de o cumplita suferinţă,

Alege acum optimismul ca preferinţă,
Aşteptăm să ne vină fata de departe,
Astfel vom trăi marea fericire aparte.
~ 136 ~
Constantin-Nicolae
Gavrilescu
Motto:
„Mintea nu-i un vas care sa fie umplut, ci un foc care trebuie
intretinut”. (Plutarch)
„M-am născut într-o familie de oameni buni, harnici,
gospodari şi cu frică de Dumnezeu la 13 februarie 1955, în Salonta,
judeţul Bihor.
Tatăl meu a fost ofiţer, iar mama învăţătoare.
În 1982 am absolvit Facultatea de Automatică din cadrul
Universităţii Politehnica - Bucureşti.
Am început să scriu poezii încă din timpul liceului. Până în
prezent am publicat doar pe site-uri literare, dar...
Nu mă potolesc.
Sunt un vulcan
încins, pregătit să erup,
cu ploaia de esenţe
din ceea ce gândesc,
să ating orizontul în zare,
cu mâinile minţii din el să rup,
să pot păstra minuscule seminţe.”
~ 137 ~
Acum în toiul nopţii
Acum în toiul nopţii

când Luna ne veghează,
vom spune dimineţii
că dragostea ni-e trează.
Doar dorul făr’ de şoapte

ce naşte din abis,
întreabă de se poate
să ne-adâncim în vis.
Răspunsul vine iute,

coboară din eter,
ecou al dragostei, fierbinte,
vegheat de îngerii din cer.
Acum în toiul nopţii,

când Luna ne veghează,
cin’ se-opune vieţii
când dragostea valsează?
~ 138 ~
Azi, nu mai vreau nimic din viaţă
Azi, nu mai vreau nimic din viaţă,

Stau bine-n carapacea mea,
Sunt mulţumit, natura mă răsfaţă,
Şi-mi dă ce ieri, iubita nu-mi dădea.
Nu vreau a spune că mi-e bine,

Dar nu duc lipsă de nimic,
Sunt fericit şi făr’ de tine,
Iubirea astăzi s-a topit timid.
Nu vreau să-ntoarcă timpul înapoi,

Şi nici să spui o clipă că am vrut,
Să fim din nou iar amândoi
Vrăjiţi de un amar sărut.
Nu vreau nimic din ce-am avut cândva,

Rămână totul simplu vis de-o noapte,
Iar dacă totuşi s-ar schimba ceva,
Un nou amor aş vrea s-alint în şoapte.
~ 139 ~
Azi, nu mai vreau nimic din viaţă,

Stau bine-n carapacea mea,
Natura-mi spune că-ntr-o dimineaţă,
În inimă, un alt om voi purta.
Ce e amorul?
Ce e amorul?
E fericirea sufletului ce se-nalţă
Când e iubire pentru-o viaţă,
Lăsând aprins în inimi dorul.
Din jarul dragostei curate

Se-ncinge focul, iar privirea,
Contemplă-n clipă fericirea,
Ce vrea ca să rămână în eternitate.
Ce e amorul?
E jar aprins şi e dorinţă,
Ce-ţi freamătă întreaga fiinţă,
Când dezgolit se lasă trupul.
~ 140 ~
Pătrunde viaţa-n contopire,

Prin amalgamul de mişcare,
Se va mai naşte iar o floare
Să crească, pentru a dărui iubire.
Ce e amorul?
E suflul ce aduce împlinire,
Şi bucură întreaga fire,
Ştergând din cerul sufletului norul.
Când sufletul va înflori

deschisă-i calea spre iubire,
în zorii zilei fără nori
palpită inima-n neştire.
Va curge sângele prin vene

înflăcărat de focul firii,
şi-n veci de veci el va rămâne,
simbolul veşnic al iubirii.
~ 141 ~
Amorul va striga din nou,

va chiui de bucurie,
va-ntoarce cerul un ecou
ca-n toată lumea să se ştie.

aşa cum înfloreşte-o floare,
va fi şi azi cum a fost ieri,
va fi acea iubire mare.
Lăsa-vom poarta inimii

deschisă larg ca să primească,
fiorii dragostei dintâi
şi viaţa să ni se-mplinească.
Când toamna iar va coborî pe deal
Când toamna se adapă dinspre ceruri,

regretul dragostei din vară cere îndurare,
şi vântul foşnet lin strecoară-n ramuri,
ca toamna girul de iubire să-l acorde iară,
~ 142 ~
Pe solul presărat cu frunze arămii căzute,

să-mi lase razele de soare îndrăzneţe,
o mângîiere, cu căldura-i dulce peste frunte,
şi un sărut tomnatic, de iubire şi fineţe.
Când toamna sprintenă-şi arată faţa ruginie,

venind pe drumul satului îmbelşugat,
unde ţărani-au cultivat în vară pe câmpie,
şi-acum, adună la chindie rodul ţarinii bogat,
Vreau doar o clipă-ai spune să rămână,

măcar un timp frumoasă, mândră dar blajină,
să poată strânge gospodarul din grădină,
şi tot ce-a semănat din primăvară-n ţarină.
Când toamna iar va coborî pe dealul dinspre vie,

iar luciul dragostei încet va-ncepe să apară,
voi aştepta, ce vara mi-a promis să-mi fie,
scânteia de iubire, ce aprinde focul dinspre seară.
~ 143 ~
Din noian de amintiri
Răvăşite prin unghere,

revăd sute de frânturi
risipite din iubire.
Văd aievea ziua-n care

te-am cuprins de subţiori,
şi-ţi sorbeam a ta privire,
a trecut... parcă a fost ieri.
În poiana cu narcise
făuream poveşti de amor,
şi în iţe de iubire
ţeseam dragostea covor.
Din noian de amintiri,

chipul tău răsare-n minte,
şi-l privesc adeseori,
când mă adâncesc în noapte.
~ 144 ~
Iulian Marius Zinca
„Fiecare dintre noi îşi are timpul său de… strălucire.

Trebuie doar să-l ştim unde, când, cum şi să-ncercăm să
«profităm» de el. Dar… cum oameni suntem, dacă l-am ajuns,
însă el - timpul ni s-a terminat, ne place să ne «spânzurăm»
de el fără a ne da seama că astfel… călcăm pe «capetele»
celor ce vor să-şi ajungă… timpul lor. Mai bine rămânem pe
un «piedestal» pus de cei ce… urcă, pentru ceea ce ai
însemnat, însemni, decât să rămânem «spânzuraţi» în
(ne)însemnatul din timpul altuia…”
~ 145 ~
Din ochi… ploaie
Mecanism uscat, scârţâitor, sfâşietor

ca un ochi lovit brusc de orbire
e viaţa noastră fără lacrimi.
Pe praful pământului
împăiejenindu-se privirea
şi-mpovărând înăsprite inimi,
se toarnă gânduri
în tiparul sentimentelor
să trezească puternice emoţii
pierdute-n lupte timpurii.
Aştept din ochii storşi,

o ploaie să… cadă.
Tremurul minţii (… pe hârtie)
Fundalul întunecat
aproape imperceptibil
unei priviri reci şi inexpresive,
trăda satisfacţia
~ 146 ~
lăsată de umbra disperării

gemetelor printre lacrimile
reproşului tânguitor,
gândirii imperfecte,
mâzgălind frenetic hârtia.
Singurătate (de învingător)
Învingător,
într-o iritare extremă
a indignării mele întunecate,
gândurile-mi pluteau
printre licăriri de lumină
şi rândurile se aşterneau
în urma singurătăţii…
Imaginea judecăţii
Dimineaţa luminoasă şi veselă

se furişase uşurel
printre obloanele tăcute
într-o strălucire suavă şi dulce
privind cu deznădejde frenetică
~ 147 ~
imaginea netulburată a liniştii

ca o eternitate -
o viaţă fără margini
şi strigăt de umilinţă
în momentele de judecată rece
în limanul păcii.
Îngăduinţa pleoapelor
Cu o îngăduinţă nemărginită
când viermii
se zvârcolesc mai tare
într-un tumult de neînţelegere
şi de suferinţă nespusă
ca într-un tablou
straniu şi înspăimântător
provocaţi de zvâcnirile
violente ale inimii,
să storci săruturi şi lacrimi
în liniştea nesfârşită
a pleoapelor… închise.
~ 148 ~
În oglindă
Împunse aerul
pierdut în gânduri,
ascultând furia înăbuşită
şi umplând tăcerea
cu puterea minţii
într-o resemnare tristă…
nemişcat şi împietrit.
Resemnare…
……………………………….......
Renaştere…
Nemişcat şi împietrit
într-o resemnare tristă…
cu puterea minţii
şi umplând tăcerea
ascultând furia înăbuşită
pierdut în gânduri,
împunse aerul.
~ 149 ~
Rana soarelui – poetul
Adânc, prin ceaţa pufoasă,

soarele înălţat pe cer
îşi băuse porţia de rouă
din cupa de fericire goală
de fâlfâitul aripilor
larmei pestriţe. Răsună şi vuieşte
singur pe rana poetului…
Transparenţă
Dus pe gânduri
într-o atenţie plină de încordare
cu ochii aţintiţi
pe-o amintire care păleşte
adâncit în reveriile sale,
aburul respiraţiei
inundat de lumină,
se prelingea
în licărul tremurător.
Aerul strălucea de… transparenţă.

~ 150 ~
Din ochi… ploaie
Mecanism uscat, scârţâitor, sfâşietor

ca un ochi lovit brusc de orbire
e viaţa noastră fără lacrimi.
Pe praful pământului
împăiejenindu-se privirea
şi-mpovărând înăsprite inimi,
se toarnă gânduri
în tiparul sentimentelor
să trezească puternice emoţii
pierdute-n lupte timpurii.
Aştept din ochii storşi,

o ploaie să… cadă.
Reflecţia
Într-o reflecţie
linguşitoare,
se porni pe un râs
strident
~ 151 ~
la gândul neaşteptat,
din primejdiile nelămurite
lărgindu-se un orizont,
zornăindu-i
ceva vag şi sinistru
răsturnat,
când lacrimile
adumbreau ochii.
Suflet răcorit
Priveam tăcut,
savurând plăcerea
firelor de praf
dansând în lumina soarelui
şi străbătute de un tremur,
cuvintele s-au trezit
în stropi de apă.
Răcoreau… sufletul.
~ 152 ~
Ovidiu Donisă
„Născut din dragostea părinţilor mei Toader şi Lenuţa în

cea de a 3-a zi a lunii ianuarie, Anul Domnului 1969 în oraşul
Vatra Dornei.
Cochetez cu poezia de mic copil... când, odată cu prima
chitară şi cu primele acorduri invăţate a apărut dorinţa de a
nu reproduce cântecele altora ci de a mi le cânta pe ale mele.
Atunci au apărut şi primele versuri... stângace dealtfel;
apoi altele... şi altele... iar odată cu trecerea anilor din ce în ce
mai «sofisticate» si mai innobilate de ceea ce sufletul
adolescentului de atunci simţea la acea vreme şi care făceau
mare vâlvă pe marginea şanţului unde ne adunam tinerii
satului (flăcăii şi fetele) seară de seară... şi făcând o glumă...
pe atunci neavând nimeni nici o treabă cu tulburarea ordinii si
liniştii publice chiar dacă «spectacolele» ţineau pâna după
miezul nopţii. […]
Îmi place să filmez, să fotografiez, să editez apoi
materialul adunat şi... să-l fac să placă!
Ca o concluzie de final...
«Nu vreau să fiu nimic din ceea ce nu am fost până
acum!»”
~ 153 ~
Rugă şi Tăcere
Străine bun... mă lasă-n lumea mea;

Şi nu-ncerca să mă alungi din ea.
Mi-e bine-aşa cum sunt şi cum mă simt
Nevoie n-am de vorbe de alint;
Dac-ai să-ncerci... am să mă simt jgnit!
Mă vezi că-s trist căci mă gândesc la multe

Şi ştie numai bunul Dumnezeu
Cam câte am pe cap... şi-aşa mărunte,
Se-adună… şi-mi fac capul tot mai greu;
De-aceea-s trist... că-s adunate multe!
Mă lasă să-mi pun ordine în gânduri

Mă lasă deci şi nu mă căina;
De-ai să mă vezi că stau întins pe scânduri
E c-aşa vreau să stau; e voia mea!
Ca să mă scoţi din ele... nu-ncerca!
~ 154 ~
Scrisoare... de departe
„De printre flori de trandafir îţi scriu acum

scrisoare...
Mi-e sufletul imens pustiu... şi tare rău mă doare!
Sunt veseli toţi în jurul meu... şi strigă...şi
dansează...
Eu mă cufund în tainic hău...
Dar mă gândesc la chipul tău...
Şi el... mă luminează!
Ai să mă ierţi c-am îndrăznit să-ţi scriu aceste
gânduri...
Curaj enorm mi-a trebuit să le transform în
rânduri!
Când toţi în juru-mi cânt-acum... şi se distrează... şi
glumesc...
M-apuc-aşa un dor nebun...
Pe buze dulci, sărut să-ţi pun...
Să simţi cât te doresc!
Sunt îmbrăcată toată-n alb... cam cum îţi plăcea ţie
În locul rochiei de... seară... mi-am pus gingaşă ie!
Şi-n părul împletit frumos... ce drag ţi-a fost... se
ştie...
~ 155 ~
Pe care-l atingeai sfios...

Apoi... mi-l mângâiai duios...
Am flori de iasomie!
Nu mai pot sta... deja-i târziu... lipsesc de ceva
vreme...
Mă strigă toţi... parcă-s vorbiţi pe nume să mă
cheme!
Închei acum acest păcat văzut numai de stele;
Uita-i să-ţi spun... iubite drag...
E noaptea... nunţii mele!”
Metamorfoză
E un nebun frumos care-a stârnit furtună.

Cu pieptul dezgolit, cu fulgerele-n mână,
Cu chip de zeu... un pământean de rând
Ce-a aruncat departe din suflet şi din gând
Şi mila... şi respectul... chiar şi bunăvoinţa...
Nu vrea decât dreptate... să răzbune suferinţa
ce sufletu-i apasă... ce aprig îl sugrumă;
din laşul de-altă dată azi nu e nici o urmă.
Nu simte decât ură... şi-n ochi i se aprind
Doi fulgeri de lumină... Pământu-ntreg cuprind...
~ 156 ~
Iar glasul său puternic... sălbatec... şi turbat

Străpunge nori... devine... un urlet blestemat!
Un răzvrătit... de soartă îndemnat
a-şi lua în mâini destinul ce alţii i-au furat.
Un răzvrătit al sorţii... un proscris...
ce-a vizionat neputincios cum sistemul i-a ucis
familia... şi trupul... şi sufletu-i curat...
Din lacrimi şi cenuşă el azi s-a remontat.
Alt om... dacă se poate numi el om acum;
Frumos ca o statuie, sălbatec şi nebun...
În vene simte forţa... din dulcea răzbunare...
Furtuna ce-a stârnit-o îl face şi mai tare
iar trăsnetul din ceruri se frânge-n mâna sa;
el însuşi e... Dorinţa de a se răzbuna!
Ce-ar fi din... milioane, să simtă toţi aşa?
Când vezi atâta forţă şi-atâta transformare

Privind spre înainte... se naşte-o întrebare:
Ucide-va sistemul? Sau îl va recrea...
Mai aprig... crunt... tiranic... ca-nfăţişarea sa!?
~ 157 ~
Suflet pierdut
Te rog, strânge-mă-n braţe cât eşti încă cu mine,

Cât iubirile noastre nu sunt încă străine,
Cât timp dorul ne-apasă nefiind împreună,
Căt mai este credinţă-n astă lume nebună.
Să mă strângi cu putere, să te simt tot aproape
Căci mi-e frică de mine cum mi-e frică de ape
Nu doresc valu-acesta să mă poarte stingher
Să-mi pierd însăşi credinţa... provocat de mister.
Căci tentaţii sunt multe... şi-au figuri diferite,
Poartă rochii prea scurte şi au plete vopsite
Forme care incită şi te-ndeamnă s-atingi...
Tu mă strânge în braţe; la ureche să-mi strigi
Că iubirea ce încă mai există-ntre noi
Nu se vrea terfelită şi-aruncată-n noroi;
Nu voieşte să moară... nu se vrea ofilită!
Ah... frumos este trupul unduind a ispită!
Tu vorbeşte-mi de mine! Nuuuuu... vorbeşte-mi de
noi!
De iubirea ce încă se mai vrea înapoi;
Prinde-mi faţa în palme... buze calde-mi sărută...
Eu... închide-voi ochii... o căldură plăcută
~ 158 ~
Mă învăluie tandră... simt în mine fiorul...

Care-i dat de plăcerea... ce-o provoacă amorul.
Nu eşti tu cea din braţe... şi-mi blestem neputinţa
Deschid repede ochii; chiar mă lasă voinţa?
Răscolesc trup şi suflet... luptă cruntă şi dură!
Din oceanul de-alt-dată dau doar de-o picătură...
Tu... nu eşti lângă mine; toate-au fost doar în minte
Încercam chipu-ţi gingaş să-l pictez în cuvinte
Ai plecat de o vreme... singur sunt... supărat
Şi-obosit fără seamăn cât cu mine-am luptat!
Şi-n ăst timp... trupu-ţi şade lâng-alt trup de

bărbat!
Suflet trist
Să nu-ţi plângi niciodată iubirea, de-i pierdută!

Puţini te-or înţelege din cei ce te ascultă;
Şi-apoi... care e rostul? Doar e... iubirea ta!
Acoper-o-n tăcere, vorbește-ţi despre ea...
Eşti singuru-n măsură să-ţi înţelegi durerea...
Să-ţi pui stavilă-n lacrimi şi să găseşti puterea
~ 159 ~
De-a merge mai departe și de a cuteza;

Dar află-ntâi greşeala... spre-a n-o mai repeta!
Şi... nu-ţi uita iubirea! A fost... iubirea ta!
Făţărnicie
Zadarnic ne prefacem că ne pasă

De cei aflaţi l-ananghii... la nevoi;
Căci ştim prea bine cât de reci ne lasă
Necazul cel au alţii... şi nu noi.
Iar când acesta, aprig ne loveste,
nepregătiţi... cu sufletele sloi...
Da! Aşteptăm... scârbavnici... la alţii să le pese;
Nevoia ni-i regină-ntre nevoi!
~ 160 ~
Romeo-Nicolae
Ştefănescu –
AsiIiVro
Motto: „Gândeşte cu inima

şi
simte cu mintea”
„Dacă-ai şti
Dacă-ai şti că viaţa mea,
e izvor pentru a ta...
ai veni mereu şi-ai bea,
un pahar din viaţa mea.”
~ 161 ~
Lacrimile iubirii
Spiralate șoapte,
sunt ale inimii
cuvinte nestemate...
se încălzesc
toate adunate...
sub aripile iubirii noastre
între heruvimi,
rămân în urmă
clipele de lumină
intersectate între poteci vii
ce străjuiesc tot cerul nopții
zi de zi...
și când ne îmbrățișăm iubito
se ridică în stoluri
emoțiile ce izvorăsc
din ale noastre fierbinți inimi...
apoi revin în chip de bucurii vii
sub perdele de rouă,
ce ne umezesc
și sufletele...
și pașii...
~ 162 ~
și ochii...
sub trăirea lor
se nasc
și azi...
și mâine...
și toate care au fost...
în urmă,
zi de zi,
lacrimile iubirii.
19 Oct.2009
Aniversare un an de căsătorie
Oamenii îngeri
Suntem Lumini... trimise pe Pământ

din infinit veniţi pe-un tainic gând...
Suntem punţile dintre atâtea lumi

lăsaţi... să revărsăm lumini...
Suntem aleşi să locuim aici... din veşnicie

să-i trezim pe oamenii cu frici mărunte...
~ 163 ~
Suntem liberi să trăim ca oameni

cu fericiri... iubiri... şi îndoieli...
Suntem mergătorii de drum înainte

pentru oamenii ce vor să redevină
ce au fost...
de dinainte...
Suntem şi am fost lumini divine

serafimii din cer...
ne şineau drumurile
toşi heruvimii...
cu luminile... din ochii lor
ne luminau urmele...
şi atunci...
ca şi acum...
şi ieri...
şi mâine...
Vrem să stăm aici...

pentru omenire...
dar cu inima la cer
la Tine...
~ 164 ~
Cel ce ne-ai trimis

cu luminile Tale sfinte
ca să avem din nou
toţi... ca şi Unul
şi Unul ca toţi...
reunite...
spiritele...
sufletele...
Să avem din nou

pentru
eternitate...
SUS LA TINE DOAMNE...
INIMILE -
TOATE.
28.07.2010
~ 165 ~
Florin Piersic
Flori de Mai au răsărit

Lângă livezile de piersici fără de sfârşit
O lacrimă lasă fiecare petală de floare
Razele de soare o transformă în miere dulce-tare
Iar în secolul trecut
Nobil un copil de piersic s-a născut
Prinţ a fost de la început
Iar talentul actoriei l-a primit din mână
de la Dumnezeu Drăguţul
Este de atunci pe scenă mereu neobosit,...
talent rar de întâlnit
Recita pentru public ca un arheu,...
Rara Avis,... ar spune Dumnezeu
Scena-i teatrul lui de-acasă
Iubita-i cortina când se lasă
Cuvinte Alese a rostit mereu,...
pentru oamenii ce au dorit,...
să asculte în taină,...
emoţia sufletului său.
09.10.2010
~ 166 ~
Romeo-Nicolae
Răsăritul zilei aşează

O lacrimă de soare
Misterul etern al vieţii
Există în mine din infinit
O trăire vie simt acum...
la fel ca ieri,
şi mâine,...
Nicicând,... niciunde,... iubirea mea
nu v-a rămâne fără răsărit
Iisuse Doamne,... Adevăr,... Cale,... şi Viaţă
Credinţa ce o am în Tine şi în mine Doamne
O las moştenire din această viaţă
Lumii care m-a iubit
Adaug la toate ce-am trăit
Eternul vis frumos din infinit,...
că n-am trăit fără să aduc aici,...
emoţii vii,... din paradisul nesfârşit.
08.01.2012
~ 167 ~
Rugaciunea iubirii
Doamne, eu sunt,...
Scânteie din Lumina Ta,...
Doamne, eu sunt,...
Lumină din Lumina Ta,...
Doamne, eu sunt,...
Aură din Dumnezeirea Ta,...
Doamne, eu sunt,...
Conştiinţă din Conştiinţa Ta,...
Doamne, eu sunt,...
Simţire din Simţirea Ta,...
Doamne, eu sunt,...
Iubire din Iubirea Ta.
16.05.2012 AsiIiVro
~ 168 ~
Viorel Croitoru
„Curios, am venit să cunosc lumea în anul 1955, am

simţit frumosul, iubirea și am rămas aici...
Am crescut primii ani la ţară, apoi la oraș și prin
sanatorii, am terminat liceul, o facultate cu profil tehnic și am
intrat în vâltoarea vieţii. Mulţi ani am muncit cu pasiune,
considerând că undeva, cândva o să conteze. Și n-a prea
contat: numai munca cinstită nu ajunge aici.
Am îndrăgit versul, proza și comentând altora, pe net,
am început să scriu și eu. Și-am scris tristeţea mea și-a altora,
iubirea și sclipirile de suflet ce m-au impresionat. Am publicat
pe site-uri de socializare, apoi pe cele literare.” […]
~ 169 ~
Câmp cu dor
Pe câmpuri, departe de toți, ai plecat.

Prin iarba înaltă te-ai pierde
Un dor nesfârșit te-a cuprins, te-a chemat!
Doar zarea aprinsă te-ar crede.
Pe strune durerea-înflorește nespus...

Suspină și vântul cu tine
Acum fericirea ce-aveai este sus
Aștepți în zadar... nu mai vine!
Își strigă amarul prin cânt dureros

De plânge și vântul și iarba,
Din ochi un pârâu se scurge în jos
Și-i udă gurița și barba
Iar sus, nevăzuți, în lacrimi scăldați

De muzica ta minunată,
Te-ascultă și îngeri și toți cei plecați
Și sufletul drag... ce te-așteaptă!
~ 170 ~
Plantatorul de pomi
Pe culmi pustii, pe văi golașe

Prin vânt și praf am fost odată.
Nu sunt nici sate, nici orașe,
Părea o lume blestemată!
Un sat de case părăsite,

Fântâni secate, trist miraj!
Cărări de ani nefolosite
Îți taie bruma de curaj.
Doar într-o vale mai ferită,

Un om, cu suta lui de oi,
Umplea natura pustiită
Cândva, demult, de cei ca noi.
Și-n lumea lui fără cuvinte,

Zi după zi, tot semăna,
Pe văi, pe povârniș de munte,
Pădurea visu-i lumina.
~ 171 ~
Scobea cu greu cuibar la ghindă,

Cu un toiag din fier ce-avea,
Pădurea, poate, n-o s-o prindă...
Nu-i bai! Și zilnic semăna.
Trecut-au ani și-n munții unde

Pustiu și praf doar întâlneai
Mlădițe înverzeau plăpânde
Și parcă-n alte lumi erai!
După alți ani l-am regăsit,

Planta tot ghindă, cu toiagul.
Privea în urmă, fericit:
Pădurea lui, mai mare dragul!
Și-n umbra ei au apărut

Izvoare ce-au mai fost odată,
Cătune, sate-au renăscut.
În cel pustiu e viața-i toată!
N-au înțeles cum apăruse

Pădure-n locul cel pustiu,
N-aveau să creadă ce făcuse!
Simțea că-i greu, că-i cam târziu...
~ 172 ~
Încet, cu sufletul senin,

S-a așezat pentru hodină.
Iar îngerii în juru-i vin
Și pleacă singur... în lumină!
Apusuri
Coboară-n flăcări printre dealuri,

Copaci și cer s-au înroșit
Reflexii ard în lac, pe valuri,
Și-apune! Focu-i... s-a răcit...
Am fost ca el, văpăi, căldură

Și totu-n jur cu noi ardea!
Tot căutând pura făptură,
Apunem singuri... Fără ea...
De ceri în tot perfecțiune,

Și nu oferi ceva la fel,
Ca soarele tu vei apune...
Oare vei răsări ca el?
~ 173 ~
Dimineață cu cortul
De-acu și luna s-a ascuns

Lumina încet, încet apare
Prin nori o rază a străpuns
E soare!
De rouă totu-n jur sclipește

Suntem vioi că e răcoare
Și-n iarbă uite se trezește
O floare!
Trezit din somn focul alene

Din fum fantasme-n jur creează
Iar cei din cort au somn în gene
Visează!
Ibricul cântă și parfumul

Cafelei și-a lansat chemarea.
Spre cort, tiptil, găsește drumul,
Scularea!
~ 174 ~
Focuri
Pe-aleea unde ne-am iubit e toamnă iar, e foc în jur,

În galben-roș aprins e tot! Mi-e dor de ce aveam
mai pur!
Pomi, frunze ard în vii culori! Culori ce-în suflet

răscolesc.
Și ce frumos ardeam și noi... Mi-e dor de focul tău
ceresc!
De sufletu-ți lipit stăteam, ca lângă foc, să mă-

încălzesc.
Ardea în jur... Ardeai și tu! Mi-e dor de șoapta „te
iubesc”
Nu știu cum totul s-a pierdut! Nu știi ce tare te-am

iubit!
Doar focul toamnei a rămas și jar în mine-a
răscolit...
~ 175 ~
Vis cu cafea
Când mă trezesc de somn buimac

Îmi fac cafeaua cu caimac
Și simt cum vlaga îmi revine
Dar mai visez un pic... La tine!
O văd aievea: mă trezea

Cu un sărut și o cafea.
Sorbind cafeaua, o visez
Cu lacrima-mi o diluez...
Aromele-i se împletesc
Cu chipul ei. Și îmi doresc
Zadarnic totul să revină:
Ea a plecat... sus... în lumină...
Iar ziua-începe tristă, lungă,

Abia aștept prânzul s-ajungă
La o cafea și-un vis de dor:
– Să mă aștepți! Mai am un zbor...
~ 176 ~
Elisabeta Brănoiu
„Sunt doar o fărâmă infimă din Marea Creaţie a lui

Dumnezeu… acea fărâma care a înţeles că poate dăinui infinit
doar prin iubire şi ascultare! Sunt acea picătură din Univers,
care a acceptat şansa de a-şi cunoaşte Creatorul... o şansă
care te obligă şi te răsplăteşte în aceeaşi măsură. De aceea, vă
îndemn spre iubire şi ascultare, “obligându-vă” să luaţi parte
la marea răsplată!...
Să-i dăm slavă lui Dumnezeu prin vorbele noastre pentru
ca El să ne însoţească, să ne ocrotească şi să ne binecuvânteze
cu infinita Sa iubire! […]
Doamne, binecuvântează-ne! Ajută-ne să ne încorporăm
într-unul Singur Trup, pe toţi oamenii din lume, fiindu-ne, Tu,
Iisus, cap trupului nostru, împletiţi în Marele Taine ale
Vestitelor Tale Minuni, făgăduite nouă...
Ajută-ne nouă, la toată omenirea, să renaştem în
Adevărata şi Dreapta Credinţă cea de la Inceputuri, Una
Sobornicească şi Apostolească Biserică-Ortodoxă, după Voia
Ta, ca să ne facem părtaşi la: «Cina Nunţii Mirelui din Raiul
Ceresc!»”
~ 177 ~
Om, Univers şi Divinitate
Unde să mă adăpostesc
din vâltoarea viselor rebele?
Cum să mă apăr
de valurile furibunde
atât de grele?...
Cu privirea prin spaţii,

sub albe şi mari constelaţii,
urc pe fir de Luceafăr
spre zarea vastă.
Văd cum Tu, Izvorul Vieţii,
Tu, Biruitorul morţii,
într-o linişte sfântă,
cobori prin bolta albastră.
Cu un chip luminat la privire

Tu, Dumnezeu-Omul, Unicul Mire!
Mi-ai şoptit: „Te-am chemat!

Te-am adus pe pământ,
într-acest Rai Preasfânt!
~ 178 ~
Îndurare Ţi-am arătat

din prima zi şi până acum,
călăuzindu-ţi paşii, pe al veşniciei drum.
Am ţinut în dreapta Mea

cărările vieţii tale,
cât ai umblat prin frumuseţea acestei lumi!...
Ţi-am deschis înaintea ta cerul şi pământul,
ca pe o carte a veşnicei înţelepciuni!
Ca fulgerul am luminat
cumplitele-ţi vifore-ale vieţii...
Ca o făclie ţi-am strălucit în suflet,
prin cărările nopţii!”
O, Dulcele meu Mire!

Întreaga lume e Mireasa Ta...
şi ca pe Mirele ei veşnic,
pe Tine te vom aşteapta.
În Veacul Învierii,
ce va să vie în curând,
oare, în ce chip minunat
ne vei preschimba?
~ 179 ~
Cum vor lumina trupurile noastre,

iar sufletele cum vor străluci,
întru nestricăcioasa frumuseţe
a îmbelşugatei bucurii,
din a cereştilor sălaşuri,
din a veşnicelor lăcaşuri?
Toţi prietenii Tăi Te aşteaptă…

Nuntaşii, tiptil, se adună
în dulcea-ţi Grădină,
în neuitatele clipe adunate,
împletite într-o minunată cunună:
OM, UNIVERS, DIVINITATE!
Azi... a mai căzut o petală
– S-au scurs anii, fără încetare,

atât de nemilos e timpul, oare?!
Sub dezmierdarea blândă
a zorilor, firave,
din buchetul împlinirii,
din corola de floare,
~ 180 ~
au căzut una câte una

petalele iubirii...
Mă zbat mereu
din zori şi până-n seară,
în hăţişul de pe drum.
Uneori în miez de Taină
mă trezesc plângând.
Umerilor mei
atât de obosiţi şi grei,
cine să le ia trista povară?
– „La Mulţi Ani, Elisabeta!”

Mă susţin prietenii mei dragi!
Fii optimistă!... Nu te întrista!
Nu va fi mereu atât de greu!
Viaţa este-un drum de munte:
Coborâşuri şi urcuşuri!
Nu poţi găsi în lacrimi
pierdutele comori,
dar nici te poţi preface
că nu ar exista...
~ 181 ~
Şi-atunci, cel mai bine

E să mergi înainte,
motivat de ţeluri înalte,
ce au nevoie să fie exprimate.
Toate visele şi viziunile tale
cu profundă semnificaţie...
se cer a fi realizate.
Priveşte jertfa lui Iisus,
în faţa pietrei s-a expus
de-a aşezat o Lege bună a firii,
Sfânta Lege a Iubirii,
ţinând pe braţe întreaga omenire
pe care Tatăl i-a dat-o moştenire.
Ostatic, la poarta fericirii
Cu privirea îndreptată spre univers,

spre infinit – „Grădina de Vis”,
urcând pe drumul meu prin noapte,
cu aripile-nsângerate,
ostatic... am rămas la Poarta Fericirii!
Îndată L-am recunoscut
pe Cel înjunghiat ca Mielul,
~ 182 ~
prin marea-i bunătate,

pe Fiul Iubirii!
Domnul meu
Se plimba tăcut pe cununi de slavă
Prin frumoasa Împărăţie.
Înviat în noaptea albă a mântuirii
ca şi-n Întâia Zi a Zidirii,
mi-a surâs, privind prin veşnicie...
Şi mi-a zis:
„Întoarce-te în lumea ta!”
ştiind, că şi eu va să înviez,
în Primăvara ce va urma să vie.
M-am reîntors, dar o mireasmă

de mir purtătoare m-a oprit o clipă
să citesc cu răbdare,
cum pe cupola bolţii Palatului de nea,
în lumini din culori de curcubeie...
din a Domnului vrere,
tainic scria:
„Iubiri, Adevăruri, Mistere!”
~ 183 ~
Bucuria Marelui Legământ
Poporul meu,
Trezeşte-te din somnul greu!
Înţelege azi sensul acestui cuvânt:
Bucuria Marelui Legământ,
Ce ţi-o trimite Duhul Sfânt
Din tăinuitele mistere,
Adumbrite-n începuturi de ere!
Urcă spre desăvârşire

Treaptă cu treaptă,
Treci din una în alta, în zbor!
Cu sufletul în rugă,
Mai sus, din zare în zare,
Ca îngerii din ţara viselor.
Lângă Cel Atotputernic -
Dumnezeu în Treime!
Trei Sfinte Ipostaze:
„Tatăl, Fiul şi Duhul”,
Adevărul în Lumina
Dumnezeieştilor Raze.
~ 184 ~
Marin Voican
Ghioroiu
„Într-o primăvară foarte timpurie, în anul 1941, la 1

Aprilie, pe la cântatul cocoşilor de ziuă, am văzut lumina zilei
în cătunul Delureni (numit Dealul Viilor), comuna Ghioroiu,
judeţul Vâlcea. Am fost botezat în ziua sfintelor Florii la
«biserica de la vale» de către preotul Cezar Rădulescu, având
naşi pe Marin şi Victoria Creţan. [...]
Pe atunci nu prea înţelegeam realitatea, dar un lucru
m-a atras ca un magnet: horele care se ţineau la Monument
în mijlocul comunei, taraful cu lăutari şi cântăreţii rapsozi,
adevăraţi maeştri de geniu care au sădit în sufletul meu
mlădiţe de dor, ce au crescut şi s-au transformat în cântece şi
melodii nemuritoare, însoţite de versuri ce le-am scris cu ochii
plini de fericire când ascultam ciripitul păsărilor, freamătul
pădurii şi trubadurul serilor târzii de toamnă, greieraşul
îndrăgostit, rătăcitor printre frunzele viţii-de-vie. [...]
Când privesc în urmă, văd cum o spumă de nor
străveziu se ridică şi lasă ca să pătrundă soarle acelor ani
minunaţi pe care i-am petrecut în Dealul meu iubit, alături de
părinţi şi vecini...”
~ 185 ~
Atât de dor mi-era de casă
Atât dor mi-era de casă,

Că drumul îl mâncam din ochi
În fuga cailor nebuni,
Şi foamea nu-mi trecea...
Un jar aprins în piept ardea.
Zburam pe lângă-ai mei vecini,

Şi curioşi mă tot priveau,
Şi unul altuia-şi zicea:
„E prea târziu s-alerge acum...
Ce a lăsat,nu mai găseşte,
Sub anii vremii putrezeşte.
Ce-a fost odată sfânt…
Stă-n reavănul pământ.”
O boare searbădă de fum

Învăluia întregul drum...
Un glas aud cum îmi şopteşte:
„Ce-a-mbătrânit, nu-ntinereşte:
E pulberea ce vântul risipeşte.”
***
~ 186 ~
O, Doamne!... mi-atât de greu,

Nimic nu-i cum lăsat-am eu...
În minte rămas-a vraja de-atunci;
Văd muşchiul crescut pe uluci:
Stăpânii casei nu mai sunt demult,
Doar eu mai plâng în gând
C-abia am mai putut s-ajung
În Dealu’ unde am crescut.
***
S-adorm în tindă… ah! ce bine
Că sunt din nou acas’ la mine!
Băiatul meu, ce-i cu tine?
Băiatul meu, ce-i cu tine?

Spune, măiculiţă, spune!
Îţi plâng ochii de cicoare...
Nu ascunde ce te doare.
Spune ce ţi s-a-ntâmplat,
De privirea ţi-ai schimbat?
Noaptea nu mai dormi în pat
Şi mi-o ţii numai-n oftat.
~ 187 ~
– Maică, măiculiţa mea!…

Nu ştiam ce-i dragostea;
Vina mândruţa o poartă,
Când m-a sărutat o dată…
De ea m-am îndrăgostit,
Cu inima mi-a fugit…
Şi o ţine doar la ea –
Drumul nu vrea să-i mai dea.
– Copile, nu te-ntrista,
Dacă inimioara ta…
O păstrează mândruţa,
Doar pe tine mi te vrea.
Bunica
– Bunico, spune-mi, dacă vrei…

Mă laşi să plec şi eu în văi?
Promit că nu mă rătăcesc!
Ţi-aduc ciuperci, dacă găsesc;
Şi-atâtea flori ca ochii tăi:
~ 188 ~
Frumoase, proaspete, din câmp,

Iar caprei îi culeg costrei.
...
– S-a dus ştrengarul... Ce să-i fac?
Pot să-l opresc, am eu vrun leac!…
Uite-l cum îi râde faţa,
Juri că-s picături de rouă,
Când pe flori cad, dimineaţa.
Ochii lui, câtă splendoare!…
Pot avea când îi privesc;
E gingaş, că pun prinsoare,
Când o fi să mi se-nsoare,
Atunci... chiar că se topesc
Multe fete după el, şi-i firesc.
Fiindcă-un nepoţel drag am,
Care se trage din neam...
Toţi au fost chipeşi, făloşi,
Şi la mândre… drăgăstoşi.
...
Dacă mâinile-amândouă,
El le-tinde, o să zboare,
Şi bătând din aripioare,
O să mi se-nalţe-n zare…
Înger scump, bunica are!
~ 189 ~
***
… Câteodată, el mă-ntreabă,
Şi îmi spune: „Dor nu-mi este
De nimeni în astă lume…
Doar de MAMA!..
Ai putea, bunică, spune:
„Ce-a greşit măicuţa mea,
Eu cu ce sunt vinovat…
Domnul, n-o putea lăsa
Să mă crească, să n-o ia!?”
...
Merge singur la mormânt,
Ne-ncetat pe nume-o cheamă:
– „Vreau să vii la mine, MAMĂ!
Nu mă lăsa urgisit!”
Doamne, câtă măreţie,
Tu în lume-ai făurit!…
Pune un dram de tărie
Într-ăst suflet necăjit,
Şi de grijă, Tu îi poartă,
Schimbă-n bine-a lui soartă,
Fă-mi-l, Doamne, fericit!
~ 190 ~
Căsuţa copilăriei
Pe un deal, cu fruntea-n zare,

Străjuită de trei brazi,
Stă căsuţa învechită…
Cu cerdac şi cu pârleaz.
Casă bună, sfânt altar!

Leagăn al copilăriei...
Pe la tine vin mai rar –
Trăiesc clipa bucuriei
Cum Anteu a prins putere,

Când pământul l-a atins...
Astfel ete-a mea plăcere,
Şi un dor în piept nestins!
Mă întreb: de ce-am plecat?

Lume, ce-am găsit în tine?
Te-am dorit, şi ce mi-ai dat?
Ce-ai putut să faci din mine!…
~ 191 ~
Unde-aţi fost dealuri semeţe

Cu-ale voastre reci izvoare,
Vii şi câmpuri cu fâneţe…
Voi stejari cu frunza rară,
Mândre fete de la ţară,

Care-n fir mi-aţi răsucit
Doina blândă ce-nfioară
Pe românu-ndrăgostit.
N-aţi putut să mă opriţi

Lângă pragul casei mele?
Să rămân cu-ai mei părinţi,
Să petrec bune şi rele…
N-am găsit iubirea voastră

Cât am umblat prin străini…
Dar când urc la casa noastră,
Aşezată-ntre grădini,
Simtă că iarăşi tânăr sunt,

Totul pare neschimbat...
Dulce-i baterea de vânt,
Minunat la mine-n sat.
~ 192 ~
~ 193 ~
CUPRINS
Prefață ________________________________________ 3
– 22 DE AMPRENTE – _____________________________ 3
Amprente ale sufletului gravate pe file de timp ___________ 7
Ioan Muntean ___________________________________ 17
Sărut, pe Timp ______________________________ 18
Sărut de noapte ________________________________ 18
Sărut la ceas de noapte __________________________ 18
Sărut în amurgul zilei ____________________________ 19
Sărut de despărţire ______________________________ 19
Sărut de noiembrie ______________________________ 20
Sărut de ianuarie _______________________________ 20
Sărut de iunie __________________________________ 21
Sărut de mai ___________________________________ 21
Sărut de iulie __________________________________ 22
Sărut de august ________________________________ 23
Sărut de april’ __________________________________ 24
~ 194 ~
Camelia Constantin ______________________________ 25
Gânduri_______________________________________ 26
Naufragiu _____________________________________ 28
Clipa de lumină_________________________________ 30
Adio... ________________________________________ 31
Veronica Cârjeu _________________________________ 33
Melancolie ____________________________________ 34
Eu şi tu _______________________________________ 34
Nespusa iubire _________________________________ 35
Iarna _________________________________________ 36
Viaţă trectoare _________________________________ 36
Lumea în care trăim _____________________________ 37
Camera de vis _________________________________ 38
Freamăt ______________________________________ 39
Trecut-ai tinereţe _______________________________ 40
Floarea Cărbune _________________________________ 41
Tată, _________________________________________ 42
Dor..._________________________________________ 43
Simfonia toamnei _______________________________ 44
Iubite_________________________________________ 44
De dragoste ___________________________________ 45
Primăvara 2012 ________________________________ 47
Boris Marian Mehr _______________________________ 49
Un sunet temător _______________________________ 50
Eu sunt stejarul_________________________________ 51
Auzi clopotele? _________________________________ 52
Why not? _____________________________________ 54
Omnia fluunt ___________________________________ 56
Mariana Ciurezu _________________________________ 57
Lacrimi de ingeri... ______________________________ 58
Clipe rătăcesc anotimpuri _________________________ 59
Sărută-mă toamnă ______________________________ 60
M-ascund printre cuvinte... ________________________ 61
Dor..._________________________________________ 62
Fire de timp... __________________________________ 63
~ 195 ~
Maria Chindea - Gerra Orivera ______________________ 65
Implozie în sâmburul din urne _____________________ 66
Arsura dor_____________________________________ 67
Ochiul furtunii __________________________________ 68
Aurolacul _____________________________________ 69
Înlăuntrul lui O _________________________________ 70
Candoare de matcă _____________________________ 71
Scribul _______________________________________ 72
Ovidiu Cristian Dinică _____________________________ 73
Portret de toamnă_______________________________ 74
Femeia de ciocolată _____________________________ 75
Taina cuvintelor ________________________________ 75
Arșița păsării___________________________________ 76
Timp _________________________________________ 77
Arheologie ____________________________________ 77
Oglinda _______________________________________ 78
Corăbier ______________________________________ 78
Chipul tatei ____________________________________ 79
Ora __________________________________________ 80
Lenuş Lungu ____________________________________ 81
Vis alb________________________________________ 82
Clepsidra speranţei _____________________________ 83
Inima_________________________________________ 84
Dimineţi sub tălpi _______________________________ 85
Tăcere în amurg ________________________________ 86
Umbra________________________________________ 87
Durerea ______________________________________ 88
Constantin Mîndruță ______________________________ 89
Ultima zi de toamnă _____________________________ 90
Singur cu toamna _______________________________ 91
Iar Dumnezeu __________________________________ 93
Adu-o, Doamne, înapoi __________________________ 95
Anotimpuri rele _________________________________ 96
~ 196 ~
Ioana Voicilă Dobre ______________________________ 97
Galeria mea cu poeme mute ______________________ 98
Dragoste de viaţă _______________________________ 98
Lumini şi umbre ________________________________ 99
Neprevăzutul _________________________________ 100
Visul ca o săgeată _____________________________ 100
Vis pierdut ___________________________________ 101
Lumini şi umbre _______________________________ 102
Lui Fănuş Neagu ______________________________ 103
Lacrima de dor ________________________________ 104
Elena Mititelu __________________________________ 105
Te-aştept să vii!! _______________________________ 106
Gara vieţii ____________________________________ 107
De-a v-aţi ascunselea___________________________ 108
Vis întrerupt __________________________________ 109
Liniştea lutului_________________________________ 111
Odă Pământului _______________________________ 112
Costel Zăgan __________________________________ 113
Incompatibilitate mondială _______________________ 114
Geometrie interioară____________________________ 115
Ne aşteaptă o Apocalipsă cumsecade ______________ 115
Artă poetică __________________________________ 116
Concert extraordinar pentru mitralieră, îngeri şi maimuţe 117
Premoniţie ___________________________________ 117
Toate cărţile sus _______________________________ 118
Limite în flăcări dansante ________________________ 119
Zonă erogenă _________________________________ 120
Ioana Zadic ____________________________________ 121
Ascultând ploaia _______________________________ 122
Frământările nopții _____________________________ 123
Ar veni ______________________________________ 124
Călător printre versuri ___________________________ 124
Am _________________________________________ 126
Despre toate și despre nimic _____________________ 127
~ 197 ~
Mihai Leonte ___________________________________ 129
Am trecut modest! _____________________________ 130
Aroma merelor goldane _________________________ 130
Atunci când toamna ____________________________ 131
Bucata mea de pâine ___________________________ 132
Cer ascuns ___________________________________ 133
Cronologic ___________________________________ 135
Zefirul se joacă ________________________________ 136
Constantin-Nicolae Gavrilescu _____________________ 137
Acum în toiul nopţii _____________________________ 138
Azi, nu mai vreau nimic din viaţă __________________ 139
Ce e amorul? _________________________________ 140
Când sufletul va înflori __________________________ 141
Când toamna iar va coborî pe deal ________________ 142
Din noian de amintiri____________________________ 144
Iulian Marius Zinca ______________________________ 145
Din ochi… ploaie ______________________________ 146
Tremurul minţii (… pe hârtie) _____________________ 146
Singurătate (de învingător) _______________________ 147
Imaginea judecăţii _____________________________ 147
Îngăduinţa pleoapelor ___________________________ 148
În oglindă ____________________________________ 149
Rana soarelui – poetul __________________________ 150
Transparenţă _________________________________ 150
Din ochi… ploaie ______________________________ 151
Reflecţia _____________________________________ 151
Suflet răcorit __________________________________ 152
Ovidiu Donisă __________________________________ 153
Rugă şi Tăcere ________________________________ 154
Scrisoare... de departe __________________________ 155
Metamorfoză _________________________________ 156
Suflet pierdut _________________________________ 158
Suflet trist ____________________________________ 159
Făţărnicie ____________________________________ 160
~ 198 ~
Romeo-Nicolae Ştefănescu – AsiIiVro _______________ 161
Lacrimile iubirii ________________________________ 162
Oamenii îngeri ________________________________ 163
Florin Piersic__________________________________ 166
Romeo-Nicolae________________________________ 167
Rugaciunea iubirii ______________________________ 168
Viorel Croitoru __________________________________ 169
Câmp cu dor __________________________________ 170
Plantatorul de pomi ____________________________ 171
Apusuri ______________________________________ 173
Dimineață cu cortul_____________________________ 174
Focuri _______________________________________ 175
Vis cu cafea __________________________________ 176
Elisabeta Brănoiu _______________________________ 177
Om, Univers şi Divinitate ________________________ 178
Azi... a mai căzut o petală _______________________ 180
Ostatic, la poarta fericirii _________________________ 182
Bucuria Marelui Legământ _______________________ 184
Marin Voican Ghioroiu ___________________________ 185
Atât de dor mi-era de casă _______________________ 186
Băiatul meu, ce-i cu tine? ________________________ 187
Bunica ______________________________________ 188
Căsuţa copilăriei _______________________________ 191
CUPRINS _____________________________________ 194
~ 199 ~
~ 200 ~
Administraţie Cronopedia
MANAGER: Lenuş Lungu

ADMINISTRATOR: Ioan Muntean
Procesare şi suport IT
Ioan Muntean

Amprente Temporale Vol 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Amprente Temporale Vol 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reeditare electronică cu acceptul direct al

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării

Redactor: Lenuş Lungu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea – integrală sau parţială – a lucrării

„AMPRENTE TEMPORALE” se află sub imperiul cuvintelor lui

Amprente ale sufletului gravate pe

Iată-ne în faţa unei alte antologii propusă de reţeaua Cronopedia, a

Parcurgând poeziile autorilor din antologia rețelei Cronopedia, nu

„Totul s-a sfârşit!... Coardele timpului au îngheţat

Sărut la ceas de noapte

Sărut în amurgul zilei

„Sunt un suflet călător prin lumea plină de magie a

Respir… exist… sper… cred...”

Trecutul… un abis al amintirilor.

Căutăm sensuri şi modalităţi să-l schimbăm, ne

Trecut… prezent… viitor… chipul reflectat în trei

Picături se preling grăbite pe sticla geamului.

Adio nu uita să spui,

Adio spui doar dacă pleci

Rătăcitor prin codrul vieţii

Călătoreşti în paşi de dans

Te uiţi tăcut la steaua ta

„Pe la mijlocul secolului douăzeci, am văzut lumina

Mi-e gândul lacrimă amară şi dor nesfârşit

Sunt ziua ce cuprinde infinitul trăirilor din noi

Tu eşti cheia iubirii ce-mi deschide inima

Sunt trilul ciocârliei când zorilor mă închin

Eşti sunetul divin al corzii fermecate

Tu eşti floarea ce-mi deschide al inimii seif.

Iubirea mea nespusă în cuvânt

Se zbenguie în ceruri vântul sălbatic

Gândul se pierde-n negura infinitului

Dar viaţa-şi urmează nescrisul destin

Şi încerci cu puteri nebănuite să urci

Amurgul se lasa peste viaţa tumultoasă

Lumea în care trăim

Fantastică-i lumea în care trăim

Roadele copacului din livada vieţii

Caci bobul de gâu ce cade-n pământ roditor

Lumini şi umbre în camera de vis

Un freamăt trece încetişor

Trecut-ai tinereţe ca vântul prin pustie

Privesc acum peste-a vieţii lungă cale

Şi simt din nou cum roata vremii

„Când m-am născut, într-o zi de duminică, o zi însorită

Izvorul primeneşte fântâna

Se aşterne bruma pe câmpie,

Mi-eşti drag şi-ţi ascult paşii

Spre bucurii fără de margini.

Mă chemi în miez de noapte

Te-aştept! Întoarce-te la mine!

(Paralelă, Japan-Purani de Videle)

Cireşii au înflorit grăbiţi

Libere zboară, străjeri între zări.

Boris Marian Mehr

Un sunet temător și surd,

Trece prin gând și se stinge,

Eu sunt stejarul, tu – rădăcina,

Dă-mi doar de veste, frunzele toate

Auzi clopotele de la Florența?

Cunosc un profesor care a vorbit

Mă lovea cu sete în burtă,