ODĂ (în metru antic)

Poemul „Odă (în metrul antic)” a apărut în anul 1883 după un lung proces de schimbări timp
de aproape zece ani, în care Mihai Eminescu a conceput 11 variante succesive ale acestei
opere. Prima versiune a fost o creație dedicată lui Napoleon Bonaparte (1873 – 1874). După
multele metamorfozări, această odă a trecut de la 13 strofe a variantei din 1879 la 5 strofe în
formă definitivă, dar schimbându-și subiectul și ținta mesajului său, fiind acum o odă a
singurătății omului de geniu. Poezia este publicată de către remarcabilul Titu Maiorescu în
revista „Poezii”.
Viziunea romantică despre lume și viață este dată de tema poeziei, stratificată: singurătatea
geniului într-o lume ostilă: ”steaua/Singurătății”; atracția iubirii care aduce doar suferință:
”Suferință, tu, dureros de dulce” și soarta schimbătoare și neîndurătoare: ”Când deodată tu
răsăriși în cale-mi/Suferință, tu…”.
Primul vers, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, sintetizează atitudinea fundamentală a
eului liric în poem - meditație pe tema timpului, perspectiva morții fizice și psihice. Prin
negație, ”Nu credeam”, incipitul tulbură orizontul de așteptare al cititorului și deschide o
anumită tensiune lirică. Aceasta nu clarifică ideea poetică, ci ambiguizează sensurile posibile
prin alăturarea neobișnuită a verbelor ”a învăța” și ”a muri” (…să-nvăț a muri…). Mai apoi,
spiritul uman moare treptat, cu fiecare deziluzie pe care o trăiește și care îl îndepărtează de
viață.
În a doua strofă, iubirea este definită printr-o apariție bruscă și văzută ca o suferință
mistuitoare: “Când deodată tu răsăriși în cale-mi/ Suferință, tu, dureros de dulce…”. Poetul
se caracterizează prin iubirea pasională și în același timp chinuitoare, folosind oximoronul
“dureros de dulce”. Poetul folosește o imagine regăsită și în poemul Luceafărul în care,
metamorfozându-se acesta, coboară în spațiul telurc al camerei fetei de împărat. Motivul
suferinței este folosit ca motiv romantic: ”Suferință, tu, dureros de dulce”, oximoron ca și
figură de stil. Ne este sugerat nesfârșitul calvar al existenței umane prin oximoronul
”voluptatea morții” care ne sugerează că eul își asumă suferințele provocate de conștiința
morții: „Până-n fund băui voluptatea morții/Neîndurătoare”.
În a treia strofă, exprimă patima eului liric pentru femeie, deși mitologia antică oferă
exemple de chinuri fizice la care sunt supuși eroii mitici Nessus și Hercul, din pricina intrigii
unei femei. Eul liric devine geniul care plânge, se lamentează în ipostaza de bărbat îndrăgostit
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i”. Focul simbolizează
sentimentul puternic, văzut ca o suferință dorită de eul liric.
În strofa a patra se continuă ideea poetică în care eul liric este mistuit de sentimentul
dragostei, totuși bărbatul își dorește regăsirea propriul eu. Focul devine purificator și apare
ideea de renaștere în condiția genialității: “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…/Pot
sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”. Întrebarea retorică ”Pot să mai re-nviu
luminos din el ca/Pasărea Phoenix?” sugerează că revenirea la sinele din trecutul îndepărtat
rămâne sub semnul miracolului păsării Phoenix, existând o fărâmă de speranță a regăsirii
sinelui purificat prin ardere.
Strofa a cincea subliniază momentul ulterior trăirii iubirii și genialității prin reintrarea în
nemurirea rece a ființei însetate de absolut, în nepăsarea tristă prin moarte: ”Vino iar în sân,
nepăsare tristă” după parcurgerea ultimei etape de inițiere în viață: cunoașterea de sine.
Oximoronul ”nepăsare tristă” califică într-un mod nou starea inițială de geniu însingurat și
autosuficient, care este acum, după cunoașterea suferinței umane, tristă. Prin paradoxul
oximoronului se pune în evidență ”voluptatea morții”, adică trăirea intensă a vieții umane
chiar dacă există conștiința morții. Metafora ”…pe mine/Mie redă-mă!” sugerează faptul că
moartea și reînvierea se căștigă prin cunoașterea de sine.

RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Poezia „Rugăciunea unui dac” a apărut în revista bine cunoscută „Convorbiri literare” pe 1
septembrie 1879 și este un poem de factură filosofică, tema dominantă fiind dorința pentru
moarte care aduce alinare omului sortit a duce o viață de suferință pe pământ. Considerată
una din cele mai amare din poemele eminesciene cu tema morții, aceasta se leagă de tema
demonismului, răzvrătire împotriva divinității care și-a abandonat creația.
În primă instanță se remarcă glasul dacului care se îndreaptă către acest zeu rece și
necruțător: „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna /Căci unul erau toate și totul era
una”. În credința daco-geților, Zamolxis este începutul și sfârșitul, stăpân al întregii suflări:
„El este moartea morții și învierea vieții”; este cel căruia i se adresează dacul cu atâta revoltă
pentru că pare a-și fi abandonat creația. Acestui zeu impasibil i se adresează dacul în ruga sa:
„Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă/ Să binecuvânteze pe cel ce mă impilă/ S-
asculte orice gura, ce-ar vrea ca să mă râdă...“.
În strofa a treia, darul vieții pe care zeul i l-a oferit: „Si el îmi dete ochii să văd lumina
zilei” este devalorizat în ochii muritorului care se simte zdrobit sub povara existenței în plan
terestru. Acesta tinde neîncetat spre redobândirea stării dinainte de întrupare și se roagă de cel
care ține soarta lumii în mâinile sale să-i dăruiasca odihna cea de veci: „Și tot pe lângă
acesta cerșesc înc-un adaos/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos”.
Strofa a patra portretizează în continuare cererile dacului către demiurg: „Să blesteme pe-
oricine de mine-o avea milă/ Să binecuvanteze pe cel ce mă impilă/ S-asculte orice gură,ce-ar
vrea ca să mă râdă/ Puteri să pună-n brațul ce-ar sta să mă ucidă/ Ș-acela dintre oameni
devină cel întâi/ Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi”, cereri care sunt în totală
antiteză cu dorința de viață, sugerând prin aceste versuri disperarea de care omul dă dovadă
chemându-și moartea și sperând să îl ajute cineva să piară.
Dacul continuă în strofa a cincea tânguirea către zeu: „Gonit de toată lumea prin anii mei
să trec/ Pân’ ce-oi simti că ochiu-mi de lacrime e sec”, cerând toate pedepsele de care poate
avea parte un muritor, pentru a trăi durerea până la capăt: „Când ura cea mai crudă mi s-ar
părea amor/ Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.”.
Aceeași temă se observă și în a șasea strofă, dacul dorindu-și grăbirea morții sale și
răsplătirea considerabilă a acelor ce îl vor ajuta la aceasta: „Ș-aceluia, Părinte, să-i dai
coroană scumpă,/ Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,/ Iar celui ce cu pietre mă va
izbi în față,/ Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!”. La începutul strofei se constată că
personajul principal este de părere că el este un străin pe pământ, că nici măcar trupul său nu
are vreo valoare de aceea verbalizează dorința sa astfel: „Străin și făr' de lege de voi muri –
atunce/ Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce”.
Ultima strofă concentrează întreaga ură izvorâtă din neputința de a-și depăși condiția de
muritor aflat la cheremul unui zeu egoist și rece: „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu
plec/ Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec/ Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se
curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. Versurile concluzionează cu o ultimă rugă
a dacului, cea de a fi contopit cu divinitatea, cu cel care i-a dat viață, conștient fiind că
aceasta nu este o posibilitate datorită condiției sale de muritor și a caracterului respingător al
divinității.

SCRISOAREA I
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantică, aparut pentru prima data in
"Convorbiri literare" la 1 februarie 1881.

Sursele poemului sunt Imnul Creaţiunii și Imnul lui Prajapati din opera hindusă Rig-Veda,
Istoria naturală și teoria cerului scrisă de Immanuel Kant ca și teoriile cosmogonice ale
acestuia, toate percepute prin prisma filosofului german A. Schopenhauer (lumea este un
fenomen cerebral al fiinţei umane). Aceste opere stau la baza unei concepții materialiste
asupra lumii și mai ales la o abordare cosmologică materialistă. Alte surse pot fi considerate
si Prelegeri din filosofia religiei de Hegel, Poemul naturii de Lucrețiu sau o serie de mituri
folcorice românești. Din toate aceste surse, Mihai Eminescu dă naștere unei opere de sorginte
filosofică, „Scrisoarea I” .
„Scrisoarea I” este și o meditație filosofică despre spațiu și timp, având și accente de satiră
la adresa societății contemporane sau accente elegiace referitoare la soarta omului de geniu
pe pământ și în eternitate.
„Scrisoarea I” este structurată în 5 tablouri.
În tabloul întâi (format din primele 6 versuri) poetul introduce două motive romantice:
motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmează lung-a timpului
cărare”, și timpul universal - reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o
vecie-ntreaga scoate”. Luna este stăpână a universului și martoră atât a destinului universului
cât și al celui individual („Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor
dând viaţă, suferinţele întuneci”). Finalul tabloului surprinde ideea căderii în vis preluată de
la Schopenhauer, în acest tablou asistând la o substituţie a ochiului poetului prin cel al lunii.
Tabloul al doilea (33 versuri) începe cu o invocaţie retorică, treptat restrângându-se
perspectiva lunară prin introducerea motivului condiţiei umane. Omul este prezentat satiric,
cu tipuri sociale diferite. Meditaţia asupra existenţei sociale aşează în antiteză diferite
ipostaze umane : de la regele care „împânzeşte globu-n planuri pe un veac” la omul sărac ce
cugetă „la ziua cea de mâine”. Ironia se adânceşte în conturarea portretului tânărului pedant,
preocupat de aspect exterior şi nu de profunzime spirituală. În contrast cu aceştia este descris
bătrânul dascăl „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, /Universul fără margini e la
degetul lui mic.” Bătrânul dascăl este atotputernic, fiind stăpân absolut al Cunoaşterii.
Conştiinţa poetului contemplă o lume supusă soartei schimbătoare, cu indivizi şi societăţi
egale în faţa morţii: „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte
raza ta şi geniul morţii.”
Tabloul al treilea introduce meditaţia bătrânului dascăl cu privire la sensurile existenţei
umane – tabloul cosmogonic Tabloul este structurat pe trei părţi : momentul haosului, urmat
de geneza universului şi de dispariția acestuia.
Haosul este prezent prin termeni antitetici, obţinuţi prin prefixe negative şi prin antonimie:
“La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, /Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, /
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel
nepătruns…”. Inversiunea “eterna pace” accentuează starea iniţială de nemişcare şi trimite la
ideea timpului primordial. Acest fragment se organizează în jurul conceptului poetic de
nefiinţă.
Geneza universului este legată de mişcarea punctului, care ordonează haosul: „Dar deodat-
un punct se mişcă…”. În jurul punctului se creează o forţă demiurgică (creatoare),
determinând apariţia tuturor formelor de viaţă: “Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca
boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se
desface în fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…”. Un şir de antiteze (lumea
asta mare – copii ai lumii mici; lume mică – nemărginire) şi de metafore (muşuroaie de
furnici, clipă suspendată) accentuează efemeritatea condiţiei umane. Posibilităţile umane
limitate de a percepe timpul şi spaţiul sunt sugerate printr-o comparaţie plastică: galaxiile, în
rătăcirea lor (“roiuri luminoase izvorând din infinit”) sunt ca firele de praf plutind într-o rază
de lumină care pătrunde într-o cameră obscură: “Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n
întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…”.
Ultima parte a tabloului cosmogonic prezintă sfârşitul lumii. Extincţia universală este o
succesiune de etape: mai întâi se produce moartea a sistemului solar: “Soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre norii-ntunecoşi”, urmată de
prăbuşirea întregului sistem planetar: “Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ /
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au
înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”. Extincţia universală este urmată
de reinstaurarea haosului primordial: “Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, / Căci în
sine împăcată reîncep-eterna pace…
Al patrulea tablou al poemului este dedicat condiţiei omului de geniu într-o societate în care
e dispreţuit şi neînţeles (satiră socială, transfomată în meditaţie cu caracter moral). Meditaţia
începe cu imaginea bătrânului care revine în plan real. Este surprinsă ideea identităţii tuturor
semenilor în faţa destinului. Individul , fie el geniu sau om de rând, se loveşte de destinul
timpului. Se pune întrebarea dacă omului de geniu este dată nemurirea prin opera sa.
Răspunsul nu este unul de luat ușor deoarece gloria şi nemurirea sunt iluzii. Poetul îi
stigmatizează pe cei care îşi clădesc un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia,
lauda, nepăsarea, incompetenţa, reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii societăţii
contemporane. Funeraliile dascălului nu sunt altceva decât un spectacol jucat de actori care
doresc a se împăuna cu valoarea celui decedat : „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-
nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi
vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.”
Tabloul final al poemului dă impresia de epilog şi marchează revenireala partea iniţială a
poemului. Perspectiva se lărgeşte, ochiul omului se substituie planului cosmic: “Mii pustiuri
scânteiază sub lumina ta fecioară, / Şi câţi codri-ascund în urmă strălucire de izvoară!”.
Concluzia, dominată de scepticism, sugerează că omul nu poate ieşi din determinările sale
cosmice: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta
şi geniul morţii”.