Joc secund,

Ion Barbu

Modernismul…
Ion Barbu este reprezentantul cel mai pregnant al ideii de modernitate în lirica
românească interbelică, este creatorul unei poezii originale, accesibilă uneori doar celor
inițiaţi. Această încifrare a lirismului derivă din convergenţa ştiinţei cu poezia, lucru explicat
de însuşi poetul: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există
undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia. [...]
Pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit
niciodată domeniul divin al geometriei."
Poezia înţeleasă ca o „prelungire a geometriei” poate însemna: accentul pus pe figurile
de construcţie (alcătuire formală) a textului; la nivelul enunţului - sintaxă dificilă (inversiuni,
dislocări, elipse); abordarea sonetului; a epicului ca o figură de construcţie globală, amplă
pentru poemele din etapa baladesc-orientală.; folosirea unor simboluri cu deschidere
semantică amplă care permite coexistenţa unor înţelesuri opuse în interiorul aceluiaşi simbol
(nunta, melcul, soarele, lava, copacul).
Tudor Vianu stabileşte următoarele etape ale creaţiei lirice barbiene : parnasiană - în
care simbolurile cu semnificaţie relativ cunoscută obiectivează fondul intelectual şi
sentimental al eului liric: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Panteism, Umanizare. Poeziile
din această etapă sunt scurte şi riguroase ca formă, uneori sonete, descriind peisaje
mineralizate, forme ale geologicului şi ale florei.
A doua etapă - baladescă şi orientală - în care forma epică şi exotismul personajelor
plasticizează imaginile lirice: Riga Crypto şi lapona Enigel, Isarlâk, Nastratin Hogea la
Isarlâk, Domnişoara Hus, După melci. Poeziile din această etapă sunt lungi, descriptive, cu
un pronunţat caracter narativ, „baladic”.
Etapa ermetică - de încifrare a semnificaţiilor, cuprinde poezii cu o sintaxă dificilă,
lexic uneori neologic, ce conturează un imaginar liric în care ideea de poezie pură (şi
purificată) este tematizată în text: Din ceas, dedus..., Timbru, Grup. Ermetismul, narativul
sunt modalităţi de „geometrizare” textuală în creaţia lirică a poetului-matematician.
„Joc secund” de Ion Barbu face parte din seria artelor poetice moderne, din perioada
interbelică, alături de „Testament” de Tudor Arghezi si „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” de Lucian Blaga. Opera se înscrie în modernismul ermetic prin concizia stilului,
caracterul eliptic al frazei, folosirea cuvintelor științifice (nadir, latent).
Poezia a apărut în 1930 sub numele „Din ceas dedus…”, dar la indicații editorialele,
titlul a fost schimbat în „Joc secund” în 1964. Textul deschide volumul de debut al
autorului, și anume „Joc secund” si dezvăluie câteva teme și motive ale universului barbian.
Tema textului exprimă ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă, ideea
autocunoașterii, surprinzând astfel concepția despre poezie și rolul poetului. Motive literare
care ilustrează tema sunt oglinda, care oferă o imagine ideală asupra lumii, zborul, ce
sugerează aspirația spre înălțimi sau marea, simbolizând viața.
O primă idee semnificativă se regăsește în prima strofă, în care autorul surprinde
lumea încă de la începutul timpului, aceasta fiind prima dimensiune, de unde totul ia naștere,
idee dedusă din epitetul în inversiune „din ceas, dedus”. Poezia, susține Barbu, este un proces
exclusiv intelectual, „un joc secund, mai pur”, o manifestare a intelectului. Prin actul creator,
poetul iese din temporalitate și intră în atemporal „Intrată prin oglindă în mântuit azur”.
Portalul dintre iluzie și realitate este oglinda, care filtrează imperfecțiunile lumii reale și ajută
la construcția unei alte lumi, simetrice.
O a doua idee semnificativă se regăsește în a doua strofă, și surprinde poetul în
ipostaza inițiatului, capabil să recompună armonia universului „ …poetul ridică însumarea/De
harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”. Astfel poezia devine un cântec de Harfe, deziderat
comun cu poetul francez Malarmè. Cântecul vizat este însă încifrat, accesibil numai celor
inițiați.
Cea mai cunoscută interpretare de artă poetică a textului este dată de George
Călinescu: „Poezia, (adâncul acestei calme creste) este o ieșire (dedus) din contingent (din
ceas) în pura gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca înecarea imaginii (cirezii în apă). Este
(nadir latent), o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieții prin retorsiune”.
Un element de construcție semnificativ îl reprezintă titlul, extrem de sugestiv în
ceea ce privește conținutul discursului liric. Acesta este unul metaforic: „Joc secund” este
„jocul poeziei”, care presupune respectarea anumitor reguli. În poezia sa, Ion Barbu tinde spre
jocul secund, spre perfecțiune. La nivel stilistic, este de remarcat preferința modernistă pentru
metafore, ce justifică într-o oarecare măsură încifrarea textului. „Ceas dedus” reprezintă
abolirea timpului pentru trecerea în atemporalitatea reprezentată de altă metaforă, ”mântuitul
azur”. Harfe resfirate, „zbor invers”, „cântec istovește” sunt alte metafore ce contribuie la
încifrarea mesajului textului ce necesită o adevărată decodificare pentru a putea fi înțeles.
În concluzie, poezia „Joc secund” de Ion Barbu este o artă poetică modernistăce
oglindește dorința autorului de a construi, ca în matematică, formule capabile să axprime
adevărurile profunde ale universului..