Joc secund

De Ion Barbu
Ion Barbu este un poet modernist, asemenea lui Tudor Arghezi și Lucian
Blaga, aparținând perioadei interbelice a literaturii române. Numele de Ion
Barbu este un pseudonim literar pentru Dan Barbilian, intenția de a scrie poezie
fiind generată de prietenia sa cu criticul literar Tudor Vianu „Am început să
scriu în vederea unui singur cititor”. În concepția scriitorului poezia și
matematica sunt asemănătoare.
Criticul literar Tudor Vianu distinge trei etape ale poeziei scriitorului: etapa
parnasiană, etapa baladică și etapa ermetică.
Ermetismul este acea formă a modernismului care presupune un limbaj poetic
încifrat, ambiguu, codificat care solicită inițierea din partea cititorului.
Poezia „Joc secund” aparține modernismului ermetic și a fost publicată în anul
1930 în volumul „Joc secund”.
Poezia este o artă poetică deoarece prezintă viziunea scriitorului despre poezie
și despre menirea sa ca poet.
Tema textului este creația, actul artistic fiind prezentat ca o lume la care se
ajunge prin intrarea „în oglindă”.
Motivul literar al oglinzii evidențiază transformarea realului în act artistic.
Oglinda purifică lumea și o apropie de lumea ideilor.
Titlul poeziei este unul pe care nu autorul l-a dăruit din acest motiv primește în
mod convențional, fie titlul volumului în care a apărut „Joc secund”, fie
secvența din incipit, „Din ceas dedus...”.
Poezia este alcătuită din două catrene, structurate în două secvențe poetice.
Prima strofă conturează ideea că arta este „un joc secund” deoarece reprezintă
o transfigurare a realului. Jocul este „dedus” deoarece pornește din realitate, iar
„ceasul” este un simbol al ieșirii din timpul real.
Strofa a doua surprinde condiția poetului care sintetizează, organizează
experiențele esențiale și sursele de inspirație „poetul ridică însumarea de „harfe
răsfirate”. Asocierea poeziei cu marea trimite la dublul aspect al acestora:
suprafața care este accesibilă tuturor și adâncul care este accesibil doar
inițiaților.
Autorul sugerează că replica artistică a realității ce se înalță în Zenit este un
„Nadir latent”, sintagmă prin care „vorbește” încifrat despre potențialitatea de
sensuri și de semnificații ale poeziei în general și pe care spiritul uman nu le va
stăpâni pe deplin niciodată, ele rămânând astfel latente.
Motivul literar al apei apare în ambele strofe pentru a sugera idea de reflectare
a lumii reale în universul imaginar al poeziei.
La nivelul limbajului, se constată că primul catren are ca particularitate
sintactică absența totală a predicatelor, optând pentru forme de participiu
„dedus”, „intrată”, „mântuit”, de gerunziu „tăind” și de infinitiv lung „înecarea”
ale verbelor, consecință fiind receptarea cu dificultate a sensurilor enunțului
poetic. Apar metafore și epitete: „oglindă”, „mântuit azur”, „joc secund”, „zbor
invers”, „mare”, „clopotele verzi”, iar prozodia este simplă, bazată pe măsura de
treisprezece-paisprezece silabe a versurilor, ritmul predominant iambic și rima
încrucișată.
În consecință, „Joc secund” este o artă poetică abstractă și ermetică, un text ce
poate figura la granița artei cu știința, prin toate demersurile intelectual-estetice
care îi generează semnificațiile.