[Din ceas, dedus]

Ion Barbu

INTRODUCERE și ÎNCADRAREA OPEREI: Poezia „[Din ceas, dedus]”

deschide volumul „Joc secund”, din 1930, care conține 34 de poezii. Volumul are
ca motto un citat din poetul francez Stephane Mallarme: „...ne fut-ce que pour
vous en donner l’idee” (n-ar fi decât pentru a vă da ideea). De altfel, Ion Barbu
promovează în literatura română poezia pură, de tip mallarmean, o lirică ermetică
cu limbaj abstract. În concepția lui Barbu, similară cu cea a unui alt poet
modernist și matematician francez celebru Paul Valery, poezia are mult în comun
cu geometria: „există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos
unde aceasta se se întâlnește cu poezia.[...] Ca și în geometrie înțeleg prin poezie
o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență”. Poetul
matematician spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa:
acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și
imaginație. În poeziile din volumul „Joc secund”, orientările fundamentale rămân
acestea două, urmărind cu preponderență captarea sensului lumii ascuns de
aparențe, de fenomene sau, dimpotrivă, fenomenalitatea imediată în care se
intuiește esența lumii.

STRUCTURĂ și COMPOZIȚIE: Poezia este o artă poetică și este alcătuită

din două secvențe poetice care corespund celor două catrene.
Prima secvență ilustrează condiția operei de artă, mai exact condiția poeziei,
printr-un limbaj incifrat, într-o construcție în care se remarcă elipsa predicatelor,
ideea care se desprinde fiind aceea că opera de artă este o reflectare a lumii reale,
o transfigurare artistică a ei. Strofa, și implicit poezia, debutează cu metafora
ceasului care definețte contingentul și introduce metafora poeziei: „adâncul
acestei calme creste”. În viziunea barbiană, poezia, opera de artă în general, este
scoasă din contingent, din lumea fenomenală, și intră în transcendent, în lumea
spiritului („mântuit azur”). Trecerea operei de artă din planul real în cel artistic e
realizată prin oglindire, prin reflectarea crestei în „jocurile apei”. Altfel spus,
poezia nu face decât sa reflecte realul, dar transfigurându-l artistic, așa cum realul
se reflectă în sufletul poetului. Oglinda, ca suprafață care reflectă, stă la baza
unui simbolism extrem de bogat în ordinea cunoașterii. În filosofia lui Platon,
oglinda este asociată sufletului uman, ulterior formulându-se ideea conform
căreia sufletul, devenit oglindă perfectă, participă la imagine și suferă o
transfigurare, sfârșind prin a participa la frumusețea spre care se deschide. În
cazul poeziei lui Ion Barbu nu interesează oglinda ca obiect concret, ci procesul
sau actul oglindirii. În viziunea poetului, absența oglindirii înseamnă
imposibilitatea lumii platonice de a se manifesta în formă sensibilă. Lumea
oglindită este un joc secund, ceea ce presupune existența unui joc prim, mai puțin
pur. „Jocul secund” este procesul de metamorfozare a lumii prin poezie.
A doua secvență dezvoltă ideea poetică a condiției artistului, demonstrând
astfel caracterul de artă poetică al poeziei. Strofa a doua se deschide cu o
invocație retorică, printr-o construcție în vocativ:„Nadir latent”. În poeziile lui
Ion Barbu ce se circumscriu etapei ermetice, substantivul în vocativ nu
denumește obiectul invocat, ci este o metaforă a acestuia, ceea ce ambiguizează
textul poetic. În centrul poeziei se află imaginea poetului care are rolul de a
însuma totalitatea vocilor lumii care altfel s-ar pierde („ce-n zbor invers le
pierzi”), și de a le multiplica, proces ce implică efort, istovire. Poezia, ca produs
al efortului poetului este definită prin metafora „cântecului ascuns”, a cântecului
care îșî ascunde înțelesul și îl încifrează, la fel cum marea ascunde cântecul
meduzelor.
O posibilă interpretare a mesajului poeziei ar fi următoarea: dacă lumea
reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în
reflectare, iar poetul transpune oglindirea din conștiința sa în cântecul cuvintelor,
ascunzând în ele și cântecul lui, fiind asemenea mării care își ascunde muzica sub
clopotele verzi ale meduzelor.
Poezia este dificil de înțeles fiindcă Barbu renunță la o serie de cuvinte cu
diverse valori morfologice, folosește concepte matematice, spre exemplu,
utilizează noțiunea de grup (o mulțime cu structură matematică, ale cărei
elemente se pot însuma conform unor legi specifice) și apelează la câteva
neologisme. Urmașii lui Mallarme, printre care se numără și Ion Barbu, susțin că
nimic nu este mai rușinos decât exprimarea goală a sentimentului, iar efectul este
refuzul poeziei confesive. Mascarea lirismului confesiv oferă poeziei barbiene
unitate și timbru specific și creează în mod automat impresia de ermetism.

CONCLUZIE: Reprezentativă pentru modernismul românesc, poezia lui

Barbu este o artă poetică ce ilustrează ermetismul barbian, prin limbajul incifrat
dublat de expresivitate și de ineditul concepției.