“Plumb”

De George Bacovia

Introducere
“Bacovia.. acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, domnul Vasiliu, admirabilul poet
pe care doar modestia l-a ținut în umbră în ciuda nemărginitului său talent. Glorie? Nu pot
să i-o dau.. I-o vor da însă cu siguranță generațiile următoare.” Nota profetic Alexandru
Macedonski în nr 7/1916 în revista “Făclia”, intuind destinul sinuos al marelui poet. Într-
adevăr, volumul de debut al lui Bacovia, “Plumb” (1916) a fost întâmpinat mai de grabă cu
răceală de publicul vremii, atât din cauza contextului socio-politic (atenția tuturor era
îndreptată către intrarea României în Primul Război Mondial), cât și a unui climat cultural
nefavorabil. Literatura noastră de la începutul secolului 20 era dominată de curentele
pretradiționaliste de inspirație rurală, sămănătorismul și poporanismul. Antecesorii
simboliști ai lui Bacovia (Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minculescu etc.) nu reușiseră să
impună estetica simbolistă (această “poezie a viitorului”, cum o numea Macedon).

De-abia peste câteva decenii și după apariția celorlalte volume ale sale (“Scântei galbene”,
“Cu voi”, “Comedii în font” etc.), Bacovia va fi recunoscut ca unul dintre nucleele
modernizante ale liricii noastre interbelice.
Poezia “Plumb” deschide programatic volumul omonim de debut și, fără să fie o artă
poetică propriu-zisă, ilustrează majoritatea trăsăturilor specifice ale simbolismului bacovian.

Încadrare în EPOCĂ/CURENT
Așadar, din punct de vedere temporal, creația lui Bacovia inaugurează epoca Interbelică,
poate cea mai fertilă perioadă din istoria întregii noastre culturi. Acum, pe fondul atât de
constructivei opoziții dintre tradiționalism și modernism, poeți precum Vasile Voiculescu,
Ion Pillat (tradiționaliști), Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu (moderniști), diversificând
filioanele estetice exploatate și formulele lirice aplicate, vor reuși să sincronizeze poezia
noastră cu cea europeană, comemorându-și totuși specificul național.

Poezia “Plumb” este o creație specifică esteticii simboliste prin:

• Crearea unei atmosfere grele, dezolante (de altfel, simboliștii defineau poezia ca
“arta de a simți”)
• Cultivarea simbolului ca principală figură de stil (Plumbul, ale cărui trăsături fizice
sugerează particularități ale eului liric simbolist și a viziunii sale despre lume)
• Tema specifică, cea a singurătății generatoare de angoase și fobii, construite pe baza
unui inventar de motive artistice (motivul plumbului, motivul elementelor funerare,
motivul căderii în sine etc)
 • Muzicalitatea specific simbolistă a versului (obțibută atât prin convenirea
elementelor de prozodie și versificație, cât și prin folosirea refrenului)

Comentarea temei
Tema poeziei este, așadar, singurătatea generatoare de angoase și fobii. Poezia simbolistă
înseamnă o trăire autentică, asumată și în acest sens Tudor Vianu afirmă că “Nici un alt poet
român nu și-a trăit poezia cu o combustie interioară mai mare decât Bacovia”. Poetul
simbolist resimte realitatea exterioară ca fiind un spațiu infernal, discorfontant și toxic și
simte o irepersibilă tentație de introvertire, ca o iluzorie cale de evadare. Numai că, în lumea
lui Bacovia – așa cum remarcă Nicolae Manolescu – “Ieșirea dintr-un Infern înseamnă
intrarea într-altul”, ascuns în cotloanele cele mai intime ale sufletului său.
Astfel, prima secvență conturează această imagine a realității exterioare asemănătoare
unui imens cimitir “Dormeau adânc sicriele de plumb”, iar căderea în sine nu aduce o
schimbare majoră de peisaj: “ Dormea întors amorul meu de plumb”

Comentarea unor elemente ale textului liric (titlu, imaginar poetic, motive artistice,
limbaj)

Titlu
Titlul poeziei este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, ceea ce sugereaza, la
un prim nivel, legătura simbolismului cu artele plastice, mai precis cu impresionismul, faza
târzie a romantismului manifestată în operele unor pictori precum Matisse sau Degas. De
asemenea, plumbul este laitmotivul textului, dar și simbolul central al acestuia, proprietățile
sale fizice sugerând trăsături ale eului liric simbolist și ale atât de specificei sale viziuni
despre lume. Astfel:

• Faptul ca este un metal, deci un element anorganic, sugerează lipsa de viață și de

dinamică a eului simbolist, în lumea căruia singura certitudine pare a fi așteptarea
statică și resemnată a unui iminent sfârșit;
• Culoarea specifică a plumbului sugerează cenușiul existențial și faptul că eul liric
simbolist pare a-și fi pierdut demult capacitatea de a vedea lumea în culori;
• Greutatea mare a plumbului sugerează permanenta stare de apăsare sufletească dar
și acea uriașă forță gravitațională ce pare a se manifesta în lumea lui Bacovia,
atrăgând totul către pământ, adică spre moarte;
• Maliabilitatea plumbului sugerează fragilitatea sufletului simbolist și anticipeaz,
astfel, tendința de cădere în sine.

Imaginarul poetic
 Imaginarul poetic este structurat pe două planuri aflate într-o aparentă relație de opoziție.
Primul plan (corespunzător primei strofe) conturează topografia simbolistă a spațiului
exterior care, perceput prin filtrul bacovian, capătă aspectul unui imens cimitir mineralizat
prin contaminarea cu plumbul: “Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și
funerar vesmânt”. În acest univers apocaliptic până și florile par a-și fi pierdut obișnuitele
atribute edenice, devenind, la rândul lor, mărci ale declinului interior. Starea de grație a
eului simbolist este cea de somnie, însă dacă la romantici somnul este unul fertil, generator
de vise (portalul către lumi fantastice), în lumea lui Bacovia somnul este doar o stare de
totală paralizie a simțurilor, o antecameră a morții. Percepând această realitate exterioară
ca pe un spațiu total discomfortant al unei solitudini angoase (“Stam singur în cavou și era
vânt”), eul simbolist încearcă o iluzorie evadare în sine, sinonimă, însă, cu o cădere într-un
Infern și mai tenebros, ascuns în cotloanele cele mai intime ale propriului său suflet.
Astfel, cel de-al doilea plan (corespunzător strofei a doua) este cel interior care, însă, nu
pare a se deosebi esențial de primul. Contaminând materie și spirit de o potrivă, plumbul
pare a mineraliza realitatea concretă, ci și pe cea abstractă, astfel încât până și iubirea
devine un element amorf care nu mai poate constitui o cale de salvare din acest Infern
interior: “Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am început să-l strig”.
De altfel, poetul simbolist pare a fi încetat demult să mai caute vreo cale de scăpare sau de
mântuire, astfel încât și ideea de zbor este supusă aceleași mineralizări care, fatalmente,
face ca zborul să fie unul întors, descentend, către Pământ, adică spre moarte. Și în acest
plan interior starea de grație este tot de somnie, frigul este pătrunzător, singurătatea este și
mai anguasată, totul lăsând impresia – așa cum remarcă Ion Caraion – de “sfârșit continuu”:
“Stam singur lângă mort și era frig/ Și-i atârnau aripele de plumb.”

Limbajul artistic
Limbajul artistic bacovian se remarcă în primul rând prin muzicalitatea specific simbolistă a
versurilor. Aceasta se realizează în primul rând prin conservarea elementelor de prozodie și
de versificație: întregul text este format din 2 catrene cu măsură a versurilor de 10-11 silabe,
ritmul predominant iambic, iar rima îmbrațișată și consonantică, generând o sonoritate grea
de simfonie wagneriană. De asemenea, muzicalitatea simbolistă este generată de
paralelismul sintactic și lexical ce stă la baza construcției întregului text, dar și de cultivarea
refrenului: cuvântul “plumb” se repetă de câte 3 ori în fiecare strofă, pe aceeași poziție
sintactică (în rima versurilor 1 și 4 și în cezura versului 2). La nivel morfologic se observă
predominanța verbelor la imperfect (“dormeau” “scârțâiau” “atârnau” etc) care creează un
plan temporal distant de cel al discursului artistic, dar care se poate continua în prezent și
chiar în viitor. Astfel, se sugerează că, în lumea lui Bacovia, timpul pare a-și fi pierdut demult
tridimensionalitatea, viitorul și prezentul nefiind altceva decât niște repetări monotone ale
aceluiași cenușiu trecut.
 În concluzie, poezia “Plumb” a lui Bacovia ilustrează majoritatea trăsăturilor specifice ale
simbolismului bacovian, dar și faptul că, așa cum remarcă Nicolae Manolescu, “Modernismul
românesc începe cu simbolismul, deci cu Bacovia.”