Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu este cel mai de seamă poet optzecist de factură postmodernistă,
supranumit de către Eugen Simion, „liderul noii generații de poeții”. Mediul său de inspirație
este profund biografic, fiind reprezentat de realitatea înconjurătoare, pentru că „totul” poate
deveni poezie. Manifestă, de asemenea, predilecție pentru poemul cuprinzător, ironic,
imaginativ, care nu respectă canoanele punctuației și ortografiei.
Postmodernismul este o mișcare culturală care se definește prin raportare la
modernism, atât ca o continuitate a acestuia, cât și în opoziție față de anumite tendințe ale
acestuia. În timp ce modenismul rupe legătura cu tradiția, postmodernismul înglobează
experiența estetică anterioară, o recuperează creator și ironic, ludic și parodic. În timp ce
scriitori moderniști erau preocupați de producerea textului, de actul creației, postmoderniștii
redau autorului și operei importanță pierdută, se deschid din nou spre lume, spre real, de
exemplu prin biografism și poezia codinianului. Operele postmoderne, cu caracter hibrid, se
adresează minorității cunoscătorilor, dar atrag și publicul larg cu ajutorul unei strategii de
seducție, a jocului și a impurități, adică a amestecului de genuri, specii și coduri de
comunicare.
Poemul „O motocicletă parcată sub stele” face parte din volumul de versuri intitulat
sugestiv „Totul” și publicat în 1985.
Titlul este amplu și sugerează comunicarea dintre planul obiectual, al motocicletei,
„protagonista” poemului, și cel cosmic, al aspirațiilor acesteia către împlinirea superioară.
Tema creației este reprezentată de aspirația către sentimenutul iubirii și imposibilitatea
concilierii dintre materie și spirit.
Amplul poem se constitiuie ca un monolog al aspirației, ironic și, pe alocuri, parodic. Este
compus din trei secvențe lirice, redând punctul de vedere al unui vehicul personificat.
Prima secvență lirică debutează ex abrupto cu afirmarea sinelui: „sunt o motocicletă
parcată sub stele”. Reperele spațiale trădează un mediu citadin, familiar, compus din „vitrina
magazinului”, „gang”etc. Motivul singurătății se împletește cu cel al aspirației, cosmicul
„galaxiilor” se reflectă prin „oglinda retrovizoare” în planul terestru amplificând nostalgia
absolutului. Fundamentul alegoric al poemului exprimă, în linii generale, dorința obiectului
metalic de a experimenta stări sufletești specific umane, care să culmineze cu sentimentul
iubirii.
A doua secvență lirică prezintă metamorfozarea nostalgiei în dorința aprigă de a
experimenta umanul prin iubire, motocicleta transferând în plan oniric scenariul erotic creat
ad-hoc.
Ultima secvență lirică prezintă accente triste, reliefând suferința imposibilității de
conciliere a umanului cu materialul. Previziunile sumbre asupra sfârșitului său se împletesc cu
repetabilitatea destinului de o zi, în care acesta o să-și împlinească menirea; utilitatea sa
practică poate echivala doar în plan oniric cu manifestările sentimentelor umane cele mai
profunde.
Pomeul se remancă prin prezența elementelor de factură modernistă, cum ar fi: ironia,
parodia, elementele onirice, alegoria, ortografia și punctuația, care nu se încadrează normelor

1
literare. Începuturilor versurilor sau substantivele proprii nu sunt scrise cu majusculă tocmai
pentru a nu focaliza atenția cititorului. Cuvintele nepoetice sunt ingenios plasate într-o lirică a
cotidianului: „formol”, „surubelniță”, „viermi”, „carcasă”, „sârmă” etc; utilizarea acestora
accentuează valoarea de ansamblu a sensurilor denotative în detrimentul celor denotative.
„Levantul” de Mircea Cărtărescu apare pentru prima oară în 1990 și este un vast
poem, în fapt o epopee istorică postmodernă, alcatuită canonic din 12 cânturi, ce are ca model
„Țiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu. În această creație cărtăresciană se întâlnesc într-o
insolită combinație prin trimiterea la diverse momente, opere și personalități ale istoriei
poeziei și ale literaturii românești, care poartă denumirea de tehnica intertextualității:
„Conrad” de Dimitrie Bolinitineanu, „Împărat și proletar”, „Epigonii”, „Luceafărul” de
Mihai Eminescu, „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu, „Testament” de Tudor
Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, I.L. Caragiale etc.
Titlul poemului este un toponim, denumirea dată în trecut litoralului răsăritean al Mării
Mediteranene, ocupat de musulmani și frecventat din secolul al XI-lea de negustori creștini. În
epopeea lui Cărtărescu, „Levantul” denumește tocmai spațiul desfășurării acțiunii.
Dincolo se substratul eroic, satiric și totodată comic al epopeei, care aminește de „Țiganiada”
lui Ioan Budai-Deleanu, tema operei lui Cărtărescu o reprezintă „istoria însăși a poeziei
românești”.
Subiectul epopeii, ilustrează încheierea perioadei fanariote, când Manoil, considerat
englez, este luat prizonier de piratul Iaurta Chiorul. Într-un final, Manoil își mărturisește
originea „rumână” și că alură sa britanică se datorează faptului că a studiat la Cambridge,
unde l-a cunoscut pe fiul piratului, Zotalis, cu care a devenit frate de cruce. Iaurta îl invită pe
Manoil la un ospăț pantagruelic, iar acesta din urmă îi face priratului o scurtă relatare a istoriei
neamului său. Manoil o întâlnește pe Zenaida, sora sa. În palatul său, aceștia pun la cale un
plan de răpire a unui vodă cu ajutorul unui balon zburător. Toate personajele antrenate în
această misiune de răpire se îndreaptă spre Giurgiu, dar ajung pe o insulă unde o misterioasă
zână îi arată viitorul lui Manoil în ceea ce privește poezia. Prin puterile magice ale feei,
Manoil află de cei șapte corifei ai poeziei, nenumiți, dar ușor de recunoscut, Eminescu,
Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu și Nichita Stănescu. Pe cel de-al șaptelea, îl recunoaștem pe
însuși autorul care recită începutul „Levantului”. Iaurta îl întâlnește pe fiul său, Zotalis, care îi
povestește pe unde a călătorit. Manoil este scos din mașina de scris, „mașina de vise”, poetul
voind astfel să-și demonstreze puterea absolută asupra personajelor. Finalul epopeei surprinde
personajele care se află în sala tronului, iar vodă este înlocuit cu Iaurta, iar planul cade în
derizoriu. La ieșire, toate personajele se pomenesc în plin-centrul Bucureștiului zilelor
noastre.
Un alt procedeu postmodernist utilizat de Mircea Cărtărescu este biografismul, prezent
în cântul al noulea, prin care autorul scrie în mod explicit, cu majuscule o afirmație, pe care o
și încadrează într-un dreptunghi, separând-o de restul textului pentru a atrage atenția
cititorului asupra ei.
Postmodernosmul trebuie legat și de plăcerea autorului de a folosi în combinații
surprinzătoare, procedee și modalității specifice altor arte. Iar cinematograful ocupă cu
siguranță primul loc. Din arta cinematografică a preluat poetul tehnica montajului, a stop-

2
cadrului și a gros-planului, a focalizarii sau a relantiului, ca și benzile desenate. Rolul poetului
este de a întreține această iluzie.
Criticul Ovid S. Crohmălniceanu consideră poemele epice ale lui Mircea Cărtărescu o
„formidabilă reactivare de forțe latente ale poezie românești din cele mai vechi timpuri până
azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experieneță
lircă e reluată cu uimitoare inventivitate și lucrează ca să dea un asemenea produs
încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginației, bătând
nebunește spre absolut, humor și înfiorări profunde, altoiuri fecunde și inovații temerare,
candoare și savanterie. Ba poate chiar atâtă farmec încât să împace cu poezia și pe care au
renunțat să o mai citească.”