Paralela intre neomodernism si postmodernism Nichita Stanescu si Mircea Cartarescu

Neomodernismul este un curent literar si artistic prin care se realizeaza jonctiunea cu modele culturale din perioada interbelica. Reprezentanti: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky, Leonid Dimov, Stefan Augustin Doinas. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului. Trasaturi: expansiunea imaginatiei, luciditatea si fantezia, sensibilitatea si ironia, exotismul si confesiunea, elemente suprarealiste si ermetice, universul afectiv al omului contemporan, formulele artistice se diversifica, preferinta pentru metafora de toate tipurile, gandirea poetica are tangente cu filosofia, intertextualitatea. Postmodernismul s-a declansat in literatura romana in a doua jumatate a anilor saizeci si continua sa existe pana in zilele noastre. Este un curent literar si artistic caracterizat prin intertextualitate, experimentul literar, spiritul ludic, textualismul, colajul, biografismul, citatul ironic, jocul cu modele prestigioase, parodierea modelelor, parafraza. Se cultiva proza scurta, iar in poezie se instaleaza narativul si expresia denotativa (limbajul strazii desolimnizat). Reprezentanti: Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Ruxandra Cesereanu, Cristian Popescu, Simona Popescu. In istoria poeziei noastre, Nichita Stanescu este creatorul care a inovat structura limbajului poetic. Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu vine, fara indoiala, din lirismul lui Mihai Eminescu, caruia ii si dedica poezia sa de debut, O calarire in zori, din poetica filozofica a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator la cuvantului. Privitor la propria conceptie literara, Nichita afirma intr-un eseu de tinerete: clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodata ideile si sentimentele, dar le vede cu cuvintele. Pentru scriitor, cuvantul are materialitate, fiind preumblare prin sinele lucrurilor, iar poezia e definita ca aventura cuvantului, asadar poezia este comunicarea sinelui cu sine, prin cuvant. Lumea, ca atare, nu exista afara cuvantului, ci se naste in acelasi timp cu dezvaluirea eului, a cunoasterii de sine. Volumul Dreptul la timp (1965) produce o schimbare de accent in poezia lui Nichita Stanescu. Ideea mortii este exprimata prin conceptia ca fiinta este unica, nefiinta este vesnica, totul raportandu-se la timp

(Enghidu) sau privita ca mit orfic al cantecului in poezia Savonarola. Tema dragostei pentru creatie si conditia artistului se imbina intr-un tot mitic indestructibil in poezia Catre Galateea. Poezia Catre Galateea este o arta poetica neomodernista, ilustrand conceptia lirica a lui Nichita Stanescu despre creatie si iubire prin inversarea relatiei artist-opera, in sensul ca opera este cea care consacra, naste artistul. Poezia este alcatuita din trei secvente lirice, prima avand sapte verusi, iar celelalte doua cate noua versuri. Ca unitate compozitionala, fiecare dintre secvente incepe cu verbul la prezent stiu, simbolizand eul liric si se termina cu o rugaciune - ma rog de tine pentru a cere cu smerenie dreptul la timp, idee ilustrata de imperativul naste-ma. Catre Galateea dezvaluie inca din titlu relatia ideatica a poeziei cu povestea mitica din care Nichita Stanescu preia atat personajul feminin, cat si pasiunea creatorului. Inca din titlu este sugerata tema poeziei, care imbina, intr-o fomula artistica inedita, creatia cu dragostea. Prima secventa lirica incepe cu o adresare directa subtila si o afirmatie atotstiutoare a sinelui poetic, Iti stiu urmate de adjectivul nehotarat toate, element convingator pentru omniscienta eului liric. Poetul este un demiurg care-si cunoaste in detaliu creatia, identificand cu precizie timpul, etapele creatiei, si secunda. Odata finalizata, creatia isi domina creatorul, care este inmarmurit de minunatia ei si prin care el ar putea sa fie statornicit in timp, de aceea o implora, ingenunchind in fata acestei perfectiuni. Secventa a doua debuteaza cu aceeasi afirmatie, Stiu, prin care poetul ilustreaza, de data aceasta, o cuprindere totala a orizontului cunoasterii. Se remarca prezenta adjectivului nehotarat tot, care intregeste perspectiva cunoasterii. Rugaciunea eului liric este un laitmotiv al poeziei, fiind explicata in continuare nevoia de implorare pentru a-si castiga, prin creatie, dreptul la timp. In ultima secventa, eul liric este omniscient si omnipotent, sugerand anticiparea cunoasterii, deoarece Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine. Superioritatea eului liric consta in faptul ca el poate cunoaste creatia in esenta ei, dincolo de aparenta, intrucat el poate sesiza bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi si poate intui sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui. Motivul pietrei, reluat in fiecare strofa, poate semnifica suferinta creatorului ori sacrificiul sinelui facut pentru implinirea creatiei ideale, la care se adauga invocarea arzatoare, construita evolutiv, intr-un crescendo dramatic. Ruga poetului se indreapta catre propria creatie, de la care asteapta cu nerabdare nasterea ca artist, asa cum si el ii daruise viata.

Perspectiva neomodernista a discursului liric este sustinuta de sugestia creata prin enumeratia atributelor operei, alternand intre concret si abstract: timpurile, miscarile, parfumurile, umbra, tacerile, sanul, mersul, melancolia, inelul. Ca element de recurenta, este evident imperativul verbului naste-ma, laimotivul iideatic cu care se finalizeaza fiecare strofa si care se repeta in ultimul vers al poeziei, creand o tensiune emotionanta a implorarii propriei creatii. Expresivitatea poeziei este sustinuta de verbele aflate la prezentul gnomic, care sugereaza permanentizarea atitudinii imploratoare a artistului fata de propria creatie. Ambiguitatea stilistica se bazeaza pe echivocul creat prin utilizarea persoanei I singular ca marca a eului liric, procedeu care argumenteaza neomodernismul poeziei. Prozodia este neomodernista prin versurile inegale, rima alba, ritmul variat, impus de organizarea ideilor poetice prin ingambament. Mircea Cartarescu este liderul recunoscut al noului val de scriitori cunoscuti sub denumirea de "generatia 80", poet si prozator postmodern prin excelenta, care gaseste, paradoxal, spatii de manifestare literara chiar in campul mecanicist al zonelor urbane. In "Poeme de amor" (1983), dragostea este amestecata printre mormane de cioburi de la sticlele de vin prost si de ulei, imagini ale descompunerii, pentru ca nimic nu mai este veritabil, clar, ci extrem de maladiv. Imaginea desacralizata a lumii este completa: universul devine o gramada de cioburi, de senzatii extreme, de greata, in care apare "apocalipsul vestit deodata/ de toate trambitele tevilor de canalizare, conductelor pentru gaz." Limbajul folosit de Mircea Cartarescu este frust, preluat din amalgamul lexical al stiintelor si al tehnicii: bioritmuri, gaze, frucola, tomberonul, oranjada, serbetul, fondul de ten, brizbriz, zorzon sunt cuvinte ce indica un paradis al bricolerilor, al creatorilor de artefacte fara evidenta folosinta. Poezia Mangafaua a lui Mircea Cartarescu, publicata in volumul Poeme de amor, ilustreaza multe dintre trasaturile liricii postmoderniste. Textul utilizeaza diferite tipuri de discurs, de la cel epistolar, marcat prin formulele-standard (de adresare si de post-scriptum), la cel retoric, inalt si patetic din invocatiile retorice: ci vino tu, stare mareata a sufletului, de ce nu vii tu? vina! sau la cel colocvial: mi-am facut unghiile cu sidef, Adu si banda cu kenny rogers. Sunt perfect recognoscibile inserturile caragialiene Docoment, sunt ambetata, mangafaua a plecat la..., mita, strada... 16 bis, precum si cel eminescian: De ce nu vii tu? vina!. La acestea se adauga sintagma italieneasca tuta sola si termenul cu parfum fanariot arhonda, insemnand boier. Este evidenta voluptatea poetului de

a manui cuvintele si cliseele literare glorioase si in evident contrast cu banalitatea trairii. Poezia se inscrie prin tematica in lirica erotica, dar sentimentul de dragoste evocat e unul erodat de plictis, dezgust si lipsit de intensitatea trairii si neinnobilat de transcendenta, de idealitate. In plus, elementul comic reactualizat prin caragialisme pare sa erodeze lirismul, fortandu-i pana la extrem capacitatile de expresie. Singura voluptate pe care o evoca poezia e cea a manipularii cuvintelor, a etalarii unor atitudini, gesturi si vorbe literaturizate, consacrate prin operele literare anterioare. Ironia, prozaismul, elementul comic si cel sublim parodiate, banalul, precum si balansul prin acest melanj de atitudini, timpuri si citate sunt in masura sa dovedeasca distantarea poetului fata de trairea proprie si, in acelasi timp, fata de modelele literare asimilate.