Alexandru Macedonski, sub semnul interferenţelor

Costina Violeta Miron

Exegezele mai recente au demonstrat în originale interpretări, fără a fi exhaustive, complexitatea

operei lui Macedonski. În general, opera rămâne deschisă prin închiderea limbajului său, este de
părere Serge Doubrovsky, iar în particular operele lui Macedonski sunt deschise mereu
interpretării, poetica sa beneficiază de o interpretare vastă ce aparţine lui G. Călinescu, Adrian
Marino, Tudor Vianu, Mihai Zamfir etc., dar o operă a unui scriitor cu cât este mai interpretată,
cu atât devine mai enigmatică. Faptul că opera lui Macedonski a beneficiat de atâtea interpretări
denotă că este demnă de interpretare, iar fiecare nouă interpretare face ca labirintul interpretărilor
să devină şi mai complex, închizând textul în propriul labirint, cu cât textul este mai inaccesibil
interpretărilor cu atât este mai valoros, iar noi oricât am depune efortul de a aduce o nouă
interpretare operei lui Macedonski prin această lucrare, poetica sa devine tot mai ageră în
apărarea hermeneiei sale, tot mai închisă. Misiunea noastră este să găsim punctul din care
claritatea devine opacă, iar poetica macedonskiană lasă să transpară enigma cu care este datoare.
Formulăm aceeaşi întrebare pe care şi-a pus-o Dumitru Tiutiuca: “putem într-adevăr să-l numim
pe Baudelaire numai un scriitor simbolist, aşa cum îl tratează majoritatea istoriilor literare, ori pe
Balzac numai realist?!”4 în ceea ce-l priveşte pe Alexandru Macedonski iar un răspuns parţial ar
fi că nu-l putem numi pe Baudelaire numai simbolist deoarece “nu există simbolişti puri”5, ci
aflaţi la interferenţa cu alte formule estetice şi la fel se poate răspunde şi despre Macedonski.

Unei astfel de situaţii îi răspund parţial şi multe cărţi solide, dar susceptibile în perspectiva
timpului, de îmbunătăţiri şi corecturi atât din unghiul materiei propriu-zise cât şi al cercetării şi
interpretării. Macedonski este “imposibil de încorsetat într-un singur curent literar” şi “nu poate
concepe absenţa interferenţelor”6, afirmă Dinu Flămând; în aceeaşi direcţie Mihai Zamfir
numeşte opera lui Macedonski mozaic macedonskian7, chiar dacă s-a dorit simbolist,
Macedonski a devenit inclasificabil8. La întrebarea privind raporturile lui Alexandru Macedonski
cu romantismul, simbolismul şi parnasianismul, Ion Pillat răspunde: “În poezia lui se îmbinau
fericit trei filoane care dominau pe atunci, separate, poezia apuseană: 1) curentul naturalist (…);
2) curentul simbolist; 3) curentul neoclasic. Fiecare din aceste trei nopţi – extrem de
macedonskiene ca tonalitate, ca vocabular, ca imagini – izolează câte unul din aceste caractere.
Noaptea de noiemvrie e un poem naturalist ca un roman al lui Zola; (…) Noaptea de decemvrie
pune simbolic problema destinului însuşi al poetului; (…) Noaptea de mai e un ditiramb, (…) o
poezie grea, căci trebuie să intri în ea ca într-o simfonie, sau mai bine, ca în matematica înaltă a
unui templu grecesc.”9 Alexandru Macedonski este în principiu romantic, subliniază Marino,
“dar cu o observaţie esenţială: poetul – prin temperament – macedonskinizează totul”10. Motorul
genetic al lui Macedonski ca să respectăm formula lui Frénaud are o contribuţie majoră la
interpenetrarea formulelor estetice ale romantismului cu cele simboliste, “parnasian, expressis
verbis, Macedonski nu se recunoaşte”11 contrar opiniei lui N. Davidescu şi a altor exegeţi care au
pledat să-l numească pe Macedonski numai parnasian.

În privinţa încadrării lui Macedonski numai în parnasianism, observăm că parnasianismul în

poetica macedonskiană se află la interferenţa cu ceea ce se numeşte simbolism, romantism,
naturalism şi baroc. Despre baroc la Macedonski, Adrian Marino precizează că “romantismul lui

1
Macedonski este baroc. Din direcţie romantică, barochismul poetului devine clasic. Privit din
perspectivă barocă, poetul este, în acelaşi timp, romantic şi clasic”12. Prinderea lui Alexandru
Macedonski într-o singură formulă estetică este imposibilă şi vom încerca pe parcursul lucrării
noastre să demonstrăm că poetica macedonskiană este una a interferenţelor. Alexandru
Macedonski însuşi, în Prefaţa volumului său de Poezii (1882)13 îşi exprimă dorinţa de a fi “om al
viitorului şi om al trecutului. Ceea ce pot să afirm este că tot ce am scris am simţit, şi dacă
simţirile mele s-au întreciocnit, aceasta dovedeşte că poetul nu poate să fie reprezentantul unei
singure idei, ci el trebuie să reprezinte ideile întregii omeniri”. În tot ce a scris “a pus suflet”, iar
“întreciocnirile” ideilor sale nu sunt decât interferenţe, intertextualităţi (Gérard Genette).
Umberto Eco analizând “interferenţele14” în Tratat de semiotică generală dezvăluie lectura
intertextuală, ca pe un act creator menit să dea la o parte “vălul Poppeei” şi să lămurească
“ascunsul” la care face referire Jean Starobinski15. Wellek se referă probabil la vălul Poppeei
când afirmă: “Poezia ridică vălul de pe frumuseţea ascunsă a lumii şi face ca obiectele familiare
să apară ca şi când n-ar fi familiare.”16 Cercetătorii încearcă să înlăture “vălul Poppeei” al unei
poetici, însă privirea nu se va ridica vreodată la înălţimea a ceea ce trebuie văzut, frumuseţea
operei ia ochii tocmai datorită vălului care o ascunde şi mereu cercetătorii au “un appétit de voir
davantage” fiind atraşi tocmai de ceea ce este ascuns în spatele vălului.

Complexul Macedonski

Premisa cărţii semnate de Nicolae Oprea, „Poetul trivalent“ (Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2011),
confirmată şi de exegeze anterioare axate pe subiectul respectiv, este că poetica lui Alexandru
Macedonski se defineşte prin coabitarea nedisonantă a diverse formule adoptate în diferite etape
ale creaţiei. Catalogarea scriitorului luat în discuţie în clasa unei singure formule estetice ar fi cu
totul restrictivă şi, prin urmare, criticul va demonstra că poetica macedonskiană se situează într-o
zonă a interferenţelor, cu influenţe venite dinspre sincretismul parnasiano-simbolist, care
fuzionează într-o formă literară originală în dialog intertextual cu fondul primar romantic.
Obiectivele mai importante pe care şi le propune Nicolae Oprea sunt: urmărirea procesului de
sincronizare a discursului poetic macedonskian cu evoluţia poeziei române contemporane lui;
integrarea acestui discurs în concernul simbolismului european; demonstrarea caracterului
modern al concepţiei poetice macedonskiene şi pionieratul în teoretizarea simbolismului
instrumentalist şi, în general, a poeziei moderne.

Criticul piteştean face o scurtă prezentare a ierarhiei contribuţiilor literare ale lui Alexandru
Macedonski şi observă în ce măsură îi putem înscrie poetica în fondul valorilor literare europene.
De asemenea, el se interesează de surprinderea unicităţii poetului în diversitatea modurilor de
manifestare, de aflarea înrudirilor evidente cu literatura franceză (dar şi cu alte tipuri de discurs
din literatura europenă – Dante şi Byron), de raportarea la problematica epocii şi de parcurgerea
unui itinerariu critic la capătul căruia să se poată demonstra că spiritul macedonskian a avut
ambiţii de anvergură europeană.

2
Nu se uită faptul că, prin Alexandru Macedonski, simbolismul românesc, chiar dacă aflat în stare
incipientă, este sincron cu întreaga mişcare europeană. Dar, deşi autorul „Nopţii de decemvrie“ a
fost un spirit european, cu o conştiinţă precisă a sincronismului, contemporanii nu i-au
recunoscut anvergura şi, din invidie, l-au expus sarcasmelor şi ridiculizării. Adept al unui
stereotip romantic binecunoscut, funambulescul Macedonski se considera o victimă, un paria al
societăţii, dar şi un luptător înfocat, neînvins de vicisitudinile vieţii.

Dintr-un anumit punct de vedere – se deduce la citirea cărţii – autorul Nopţilor a contrazis
principiul romantic potrivit căruia, pentru a fi european, trebuie să devii mai întâi naţional. El a
fost, dacă avem în vedere creaţia lui majoră şi concepţia teoretică, mai întâi european şi după
aceea naţional, suferind de un complex pe care l-aş putea numi „complexul Macedonski“.
Cealaltă coordonată vizată a europenismului lui Alexandru Macedonski o formează publicarea cu
obstinaţie şi cu relativ succes a creaţiilor sale poetice şi în proză în limba franceză. Nu trebuie
uitat nici experimentul bilingv al lui Alexandru Macedonski, el fiind primul nostru scriitor care a
ajuns la o asemenea performanţă.

Un punct nodal al demonstraţiei este concentrat în premisa că Alexandru Macedonski supune

romantismul, parnasiano-simbolismul şi naturalismul unei sinteze venite din tumultul
temperamental. În general, pendulările şi sintezele dintre aceste curente sunt date de impulsul
temperamentului creator macedonskian, contradictoriu, profund, mobil şi însetat permanent de
noutate în artă, dar şi în alte domenii ale cunoaşterii. Conform unei concepţii romantice şi
simboliste în varianta decadentă, suferinţa şi condiţia de paria al societăţii, trăind numai pentru
întreţinerea mitului poeziei, rămân condiţii indispensabile ale creaţiei.

Este acreditată opinia, exprimată şi în alte studii, şi nu fără temei, că, temperamental, Alexandru
Macedonski rămâne un romantic, lucru vizibil atât în operă, cât şi în datele comportamentale, în
pofida înclinaţiei sale spre estetism şi suferirii unor influenţe de tip „fin de siecle“. Într-adevăr,
romantismul mai accentuat sau difuz din ciclul Nopţilor şi din alte poezii de largă respiraţie
interferează cu simbolismul şi parnasianismul, care, la rândul lor, se intersectează şi treptat
fuzionează după 1900, incluzând şi influenţe neoclasiciste, în formula originală a rondelurilor, şi
nu numai. Dar nu este mai puţin adevărat pentru critic şi pentru noi toţi că, dacă autorul
„Excelsior“-ului a continuat linia normală a romantismului, evoluând, aşa cum s-a întâmplat în
Franţa, spre parnasianism, apoi spre simbolism şi naturalism (îndeosebi în proză), spre sfârşitul
creaţiei sale a avut o evoluţie în sens invers, de la simbolism înspre parnasianism.

Nerămânând la suprafaţa lucrurilor, Nicolae Oprea întreprinde şi o aplicată analiză a cutărei

trăsături a poeziei macedonskiene dintr-o anumită etapă, meargând înspre explicarea cauzelor
care au determinat aceste turnuri de expresie poetică. Articolele teoretice (analizate aici atât cât
trebuie) ne vin oricând în sprijin când este vorba să vedem care erau năzuinţele celui care a scris
despre „poezia viitorului“, iar succesul literar îi va creşte în raport cu adâncirea eşecului din viaţa
socială.

Universitarul piteştean insistă pe ideea – binevenită într-o astfel de întreprindere, cu vădit

caracter didactic – că nu se poate vorbi despre un romantism pur, sau dimpotrivă, despre un
simbolism pur, în poetica lui Macedonski, ci de romantism cu interferenţe parnasiano-simboliste,
chiar dacă acestea sunt manifestate eclectic la început. Când este cazul, în funcţie de teme,

3
motive, structură compoziţională, el se abate în demersul său de la o ordine prestabilită. Selecţia
poetică cea mai reprezentativă pentru interferenţele dintre parnasianism şi simbolism o constituie
aceea din seria de sonete publicate în reviste în ultima perioadă de viaţă a scriitorului. În poetica
macedonskiană, interferenţele depind de definiţia şi de forma de identitate elaborată în funcţie de
cadrele propuse într-o epocă dată şi în funcţie de remanierile suportate datorită întâlnirii dintre
ele. Se observă astfel apartenenţele comune şi diferenţierile şi se stabilesc conexiuni şi zone de
interferenţe şi interpretare.

Concluziile studiului cu alură didactică „Poetul trivalent“, al criticului din… Trivale, confirmă
validarea ipotezei că, de cele mai multe ori, în poetica macedonskiană pot fi decelate interferenţe
semantice şi stilistice ale mai multor curente poetice consecutive sau simultane cronologic şi
chiar cu abateri de la diacronia lor.

"Rondelul rozelor ce mor"

de Alexandru Macedonski

Date despre autor.Alexandru Macedonski apartine literaturii romane de la sfarsitu

secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.Aceasta perioada literara are particularitatea
ca se afla la interferenta curentelor literare.
Dumitru Micu apreciaza ca in opera lui Macedonski "parnasianismul fuzioneaza cu
romantismul,clasicismul,naturalismul,decadentismul,simbolismul".In timp ce Tudor Vianu il
plaseaza pe Macedonski printre clasicii literaturii romane,caracterizandu-l ca fiind "unul dintre
poetii care,pornind de la experientele fundamentale ale sufletului omenesc,au atins in cantecul
lor armonia si plentitudinea,faurind modele durabile pentru intreaga creatie ulterioara",scriitorul
este revendicat de ideologia altor curente literare.El este teoreticianul curentului innoitor numit
simbolism,publicand articolele "Poezia viitorului"si"Simbolismul" pentru a-si arata adeziunea la
noua grupare.Poezia sa insa,desi contine elemente simboliste,denota un limbaj mult prea
explicit.Opera sa contine,de asemenea,elemente parnasiene,dar care nu pot fi detectate in stare
pura.
Universul poeziei sale contine urmatoarele volume:"Prima
verba"(1872),"Poezii","Excelsior","Flori sacre","Poema rondelurilor".
Poema rondelurilor.Rondelul este o poezie cu forma fixa alcatuita din 13 versuri,3 catrene
si un vers liber,iar primele doua versuri sunt asemenatoare sau identice cu ultimele doua versuri
ale strofei a doua,versul independent fiind reluarea primului vers.
Macedonski preia structura rondelului din literatura franceza,compunand,intre 1916 si
1920,54 de astfel de poeme integrate volumului publicat postum,in 1927,intitulat "Poema
rondelurilor".Volumul cuprinde cinci cicluri:"Rondelurile pribege","Rondelul celor patru
vanturi","Rondelul rozelor","Rondelurile Senei","Rondelurile de portelan"si constituie opera sa
de maturitate deplina,ilustrativa,in special,prin perfectiunea formala.
Aparitie.Tema."Rondelul rozelor ce mor" este cel mai cunoscut poem incadrat in cel de-al
treilea ciclu,fiind construit pe tema perisabilitatii.
Structura si semnificatii.Poezia respecta structura rondelului,fiind alcatuita din trei strofe
si un vers liber,imbinand rigoara parnasiana a perfectiunii normale cu fondul de idei bazat pe
corespondenta de factura simbolista intre planul exterior si cel interior.
Laitmotivul poeziei-rozele-simbolizeaza puritatea,frumusetea,gingasia naturii;acestuia i se
alatura,de fiecare data,constructia atributiva "ce mor",care denota perisabilitatea lor,manifestata

4
atat in plan exterior,"in gradini",cat si in cel interior:"si mor si-n mine".Prezenta pronumelui
personal de persoana intai,marca gramaticala a eului lirc,interiorieaza mesajul poeziei si
sugereaza,totodata,corespondenta dintre natura si sentimentele umane.Destinul individului este
similar cu cel al rozelor,a caror atingere prezenta este pusa in antiteza cu trecutul lor,fapt care
accentueaza starea de tristete care domina intreaga poezie:"S-au fost atat de viata pline".Ca si
speranta efemera in eternitatea clipei,rozele mor,lasand in urma nostalgia poetica.
Trecerea timpului este sugerata prin repetarea cuvantului "vremea";aceasta trecere implica
moartea si jalea in momentul perceperii "fiorului"mortii.Jalea si fiorul anticipeaza destinul tragic
al florilor din gradini.
"Amurgu-ntristator"este un simbol al sfarsitului de viata,completat de "valmasaguri de
suspine".Moartea,numita metaforic "marea noapte care vine",este intampinata cu resemnare de
florile care "duioase-si pleaca fruntea lor".
In aparenta,poezia descrie ofilirea rozelor in gradini;in esenta,insa,ea are implicatii
existential-umane,referindu-se la perisabilitatea individului in lume,la destinul sau tragic si totusi
acceptat cu resemnare,la moarte:"E vremea rozelor ce mor".
Starea de spleen,corespondentele,muzicalitatea versurilor realizata prin refren,prin rima
imbratisata,masura de 8-9 silabe,sinestezia(imbinarea vizualului cu olfactivul prin prezenta
"rozelor",dar si cu auditivul,prin "suspine")sunt elemente care se inscriu in estetica literara
simbolista.
Concluzie.Rondelurile macedonskiene constituie o lirica a originalitatii,care imbina
armonios forma parnasiana cu fondul romantic sau simbolist.

ACTUALITATEA INTERFERENŢELOR POETICE

ALE LUI ALEXANDRU MACEDONSKI
(1854-1920)

Prof. drd. Miron Costina Violeta

Şcoala cu cls. I-VIII Tălpaş, Dolj

Istoria noastră literară nu a înregistrat prea multe interpretări referitoare la perioada 1854-1920, cu
excepția Literaturii române între 1900-1918 semnată de Constantin Ciopraga, studiului Început de secol
apărut sub semnătura lui Dumitru Micu sau monografiei Lidiei Bote despre curentul simbolist, observă
cu îngrijorare Paul Dugneanu, care se întreabă retoric: “Să fie oare simbolismul românesc atât de
inactual încât să iasă de peste un deceniu din vizorul istoriei literare (...) ?”1 Referitor la această situație,
I. Negoițescu este de părere că: “Poetul într-adevăr cel mai important și cu cea mai mare pondere în
dezvoltarea lirismului pe meleagurile noastre, în această epocă (1800-1945 s.n.), rămâne Alexandru
Macedonski”2, numit de către Constantin Ciopraga: “un frondeur multilateral”3. Exegezele mai recente
au demonstrat în originale interpretări, fără a fi exhaustive, complexitatea operei lui Macedonski. În
general, opera rămâne deschisă prin închiderea limbajului său, este de părere Serge Doubrovsky, iar în
particular operele lui Macedonski sunt deschise mereu interpretării, poetica sa beneficiază de o
interpretare vastă ce aparține lui G. Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Mihai Zamfir etc., dar o
operă a unui scriitor cu cât este mai interpretată, cu atât devine mai enigmatică. Faptul că opera lui

5
Macedonski a beneficiat de atâtea interpretări denotă că este demnă de interpretare, iar fiecare nouă
interpretare face ca labirintul interpretărilor să devină și mai complex, închizând textul în propriul
labirint, cu cât textul este mai inaccesibil interpretărilor cu atât este mai valoros, iar noi oricât am
depune efortul de a aduce o nouă interpretare operei lui Macedonski prin această lucrare, poetica sa
devine tot mai ageră în apărarea hermeneiei sale, tot mai închisă. Misiunea noastră este să găsim
punctul din care claritatea devine opacă, iar poetica macedonskiană lasă să transpară enigma cu care
este datoare.
Formulăm aceeași întrebare pe care și-a pus-o Dumitru Tiutiuca: “putem într-adevăr să-l numim pe
Baudelaire numai un scriitor simbolist, așa cum îl tratează majoritatea istoriilor literare, ori pe Balzac
numai realist?!”4 în ceea ce-l privește pe Alexandru Macedonski iar un răspuns parțial ar fi că nu-l putem
numi pe Baudelaire numai simbolist deoarece “nu există simboliști puri”5, ci aflați la interferența cu alte
formule estetice și la fel se poate răspunde și despre Macedonski.
Unei astfel de situații îi răspund parțial și multe cărți solide, dar susceptibile în perspectiva timpului, de
îmbunătățiri și corecturi atât din unghiul materiei propriu-zise cât și al cercetării și interpretării.
Macedonski este “imposibil de încorsetat într-un singur curent literar” și “nu poate concepe absența
interferențelor”6, afirmă Dinu Flămând; în aceeași direcție Mihai Zamfir numește opera lui Macedonski
mozaic macedonskian7, chiar dacă s-a dorit simbolist, Macedonski a devenit inclasificabil8. La întrebarea
privind raporturile lui Alexandru Macedonski cu romantismul, simbolismul și parnasianismul, Ion Pillat
răspunde: “În poezia lui se îmbinau fericit trei filoane care dominau pe atunci, separate, poezia
apuseană: 1) curentul naturalist (…); 2) curentul simbolist; 3) curentul neoclasic. Fiecare din aceste trei
nopți – extrem de macedonskiene ca tonalitate, ca vocabular, ca imagini – izolează câte unul din aceste
caractere. Noaptea de noiemvrie e un poem naturalist ca un roman al lui Zola; (…) Noaptea de decemvrie
pune simbolic problema destinului însuși al poetului; (…) Noaptea de mai e un ditiramb, (…) o poezie
grea, căci trebuie să intri în ea ca într-o simfonie, sau mai bine, ca în matematica înaltă a unui templu
grecesc.”9 Alexandru Macedonski este în principiu romantic, subliniază Marino, “dar cu o observație
esențială: poetul – prin temperament – macedonskinizează totul”10. Motorul genetic al lui Macedonski
ca să respectăm formula lui Frénaud are o contribuție majoră la interpenetrarea formulelor estetice ale
romantismului cu cele simboliste, “parnasian, expressis verbis, Macedonski nu se recunoaște”11 contrar
opiniei lui N. Davidescu și a altor exegeți care au pledat să-l numească pe Macedonski numai parnasian.
În privința încadrării lui Macedonski numai în parnasianism, observăm că parnasianismul în poetica
macedonskiană se află la interferența cu ceea ce se numește simbolism, romantism, naturalism și baroc.
Despre baroc la Macedonski, Adrian Marino precizează că “romantismul lui Macedonski este baroc. Din
direcție romantică, barochismul poetului devine clasic. Privit din perspectivă barocă, poetul este, în
același timp, romantic și clasic”12.
Prinderea lui Alexandru Macedonski într-o singură formulă estetică este imposibilă și vom încerca pe
parcursul lucrării noastre să demonstrăm că poetica macedonskiană este una a interferențelor.
Alexandru Macedonski însuși, în Prefața volumului său de Poezii (1882)13 își exprimă dorința de a fi “om
al viitorului și om al trecutului. Ceea ce pot să afirm este că tot ce am scris am simțit, și dacă simțirile
mele s-au întreciocnit, aceasta dovedește că poetul nu poate să fie reprezentantul unei singure idei, ci el
trebuie să reprezinte ideile întregii omeniri”. În tot ce a scris “a pus suflet”, iar “întreciocnirile” ideilor
sale nu sunt decât interferențe, intertextualități (Gérard Genette). Umberto Eco analizând
“interferențele14” în Tratat de semiotică generală dezvăluie lectura intertextuală, ca pe un act creator

6
menit să dea la o parte “vălul Poppeei” și să lămurească “ascunsul” la care face referire Jean
Starobinski15. Wellek se referă probabil la vălul Poppeei când afirmă: “Poezia ridică vălul de pe
frumusețea ascunsă a lumii și face ca obiectele familiare să apară ca și când n-ar fi familiare.”16
Cercetătorii încearcă să înlăture “vălul Poppeei” al unei poetici, însă privirea nu se va ridica vreodată la
înălțimea a ceea ce trebuie văzut, frumusețea operei ia ochii tocmai datorită vălului care o ascunde și
mereu cercetătorii au “un appétit de voir davantage” fiind atrași tocmai de ceea ce este ascuns în spatele
vălului. “Maniera proprie și cea improprie a privirii comunică reciproc prin aisthesis: privirii proprii, ce se
lasă condusă de text în voia percepției estetice, i se revelă prin intermediul privirii celuilalt orizontul de
experiență al unei lumi văzute altfel.”17 Poetica lui Macedonski este ascunsă privirii cercetătorului și se
remarcă prin “existența unei structuri complicate (...) se impune o atentă descriere structurală a tuturor
sensurilor operei”, avertizează Adrian Marino. „Orice critică este descoperire de sensuri, interpretare,
viziune a operei și, deci, filosofie a ei.”18
A interpreta constă în a raporta suprafața textuală la “condițiile producerii sale”, iar în romantism,
literatura are pretenția de a accede la un “statut de excepție”, de aceea Macedonski a fost mereu
influențat de nerecunoașterea sa de către contemporani, care reprezentau ceea ce se numește
“archeionul” unei colectivități în opinia lui Dominique Maingueneau19. Macedonski era convins că
valoarea creației rezultă din semnificația pe care o capătă destinatarul ei, care nu este alta decât
posteritatea. Cred că i-a fost foarte greu lui Macedonski să realizeze o poetică de o așa valoare, pe lângă
faptul că a prevestit în chip cețos modernismul într-o perioadă vitregită de războaie, a trebuit să-l
impună în condițiile în care nici publicul nu l-a aprobat imediat, dar gesturile sale de prevedere și-au
făcut vădite însemnele propriei legitimări:
“Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,
Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,
Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin
Și-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească
Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească”.
Adrian Marino, “ideocriticul impeninent”20, care ne-a oferit o vastă cercetare despre viața și opera lui
Alexandru Macedonski este de părere că “Macedonski este primul poet român care a încercat –
programatic și insistent – să intre în literatura universală, printr-o limbă străină, să facă o carieră
europeană”.21 Chiar “sensul modern al cuvântului literatură începe să se dezvolte în secolul al XIX-
lea”22, secol în care a trăit și Macedonski – spirit european frondeur al modernismului la noi. O dată cu
simbolismul, tentația înnoirii devine un principiu permanent al literaturii europene, originalitatea devine
principalul criteriu axiologic, treptat romantismul este înlocuit cu simbolismul pe axa literaturii europene
și se trece la modernism despre care ne amintim citindu-l pe Jean-François Mattéi că “modernitatea este
răsturnarea definitivă a oricăror dimensiuni eterne.”23
Alexandru Macedonski este spirit european cu realizările și căderile sale, iar opera demonstrează lucrul
acesta, fiind primul modernist interbelic (teoreticianul simbolismului) în spațiul românesc luând atitudine
prin operă.

Alexandru Macedonski

7
Sub conducerea lui apare in 1880 revista "Literatorul". Are volume de poezii dintre care amintim
Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise in limba franceza. El este cunoscut in literatura mai ales ca
poet al noptilor si ca teoretician al simbolismului.

Poet al noptilor. Dupa modelul noptilor lui Alfred de Musset, Macedonski publica un ciclu de 11 nopti cu
tema variata. Dintre acestea "Noaptea de Aprilie" si "Noaptea de Septembrie" au ca tema dragostea.
"Noaptea de Iunie" urmareste pozitia jalnica a poetului in societate. In "Noaptea de Ianuarie" isi exprima
solidaritatea cu cei ce sufera in chip demn "ridicand lupta vietii in frunti semete de eroism". In "Noaptea
de Februarie" ia apararea femeii decazute.

"Noaptea de Mai" este un imn dedicat naturii vindecatoare de nevroze" care comunica omului forta ei
innoitoare "Noaptea de Decemvrie".

Noaptea de decemvrie

"Noaptea de decemvrie" s-a dezvoltat dintr-o legenda in proza intitulata "Meka si Meka", publicata de
Macedonski in "Romanul" lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeste despre Mohamed -
ben - Hassan, care il sfatuieste inainte de moarte pe fiul sau Ali sa mearga la cetatea sfanta Meka pentru
a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali
strabate cu caravana in linie dreapta pustiul si moare inainte de a pune piciorul in Cetatea Sfanta. In
acelasi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmand o cale ocolita
ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe
care Eminescu il scotea in Luceafarul din basmul "Fata in gradina de aur".

Ca in orice poem romantic, planul real alterneaza in "Noaptea de decemvrie" cu cel fantastic, al visului.
La inceput, vedem pe poetul de geniu "trasnit de soarta" cuprins de un somn adanc in camera-i pustie cu
focul stins, inconjurat de umbre, ca de nameti:
"Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinse scrumit…
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…"
Se aud geamatul viscolului si urletele sinistre de lupi, realitati externe, dar si
simboluri ale zbuciumului interior ale fapturii "de huma".

Deodata o flacara izbucnita

sub forma unui arhanghel de aur, inspiratia, preface pe poet intr-un print arab tanar,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de gramezi de argint si de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de pret, cai repezi, palate si gradini parfumate de roze si crini:
"Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si aur,

8
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i ori spuza cu flori".
Ca si poetul care a faptuit opere marete, bogatul emir nu este multumit de bogatia sa, el fiind chinuit de
dorinta gloriei.

Pentru el atingerea absolutului inseamna cetatea Meka:

"Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea prea sfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta".
Constient ca idealul nu e usor de atins, ca cetatea sfanta Meka este despartita de Bagdad printr-un
desert, metaforic numit "o mare aprinsa de soare", emirul se pregateste totusi sa-l strabata cu orice risc.
In fruntea unei caravane de armasari si camile, emirul pleaca in zori salutat de aurora si condus de
multime pana la portile orasului.

La fantana umbrita de curmali unde se opreste sa bea apa, printul zareste un om pocit, in zdrente, dar cu
o privire vicleana care ii marturiseste ca se indreapta spre acelasi loc. Emirul isi pune intrebarea, daca
acest zdrentaros va ajunge la Meka. El care a renuntat la bogatii pentru a merge la Meka este increzator
in fortele sale, isi intelege aspiratiile ca pe o chestiune de onoare si nu concepe sa ocoleasca obstacolele
la fel ca si Hyperion. Printul alege drumul drept, ia pustiul in piept, indura zile de-a randul sub flacari de
soare setea pe care si-o potoleste la razele oaze, ce ii ies in cale. In vreme ce insotitorii mor cate 3-4
odata, caii si camilele cad, apa si hrana scade, pasarile de prada dau tarnale, cetatea riscata ramane
departe de orizont. Emirul ramane in cele din urma singur pe camila ce sovaie, si are o clipa mirajul
orasului sfant si posedat de fata morgana naluca inchipuirilor sale, se grabeste sa ajunga la Meka. Acesta
are ziduri albe, poame de aur, porti de topaze si turnuri de argint, dar regina trufasa a magiei, frumoasa
Meka este, ca orice ideal de desavarsire, ca perfectiunea pentru artist, de neatins. Marea arta cere efort
sau sacrificiu si poetul ce viseaza, emirul in drum spre cetatea sfanta, moare intr-o incordare suprema,
nu insa inainte de a-si vedea visul cu ochii, fie si numai sub forma de iluzii.
Poetul spune ca succesul inteles in chip vulgar este rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrentaros care urmand drumul ocolit ajunge la Meka.

Ca si Luceafarul lui Eminescu, "Noaptea de decemvrie" se termina cu izolarea poetului de lumea ostila,
din jurul sau, incapabila de a intelege avantul creator, efortul artistului de a se desavarsi, de a atinge
perfectiunea.

In cadrul poeziei Macedonski foloseste simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiratiei,
"elementul hotarator pentru opera unui artist. Framantarile creatorului in timpul elaborarii unei opere
de arta are ca simbol vantul, crivatul, urletul lupilor. Emirul reprezinta credinta nestramutata intr-un
ideal, capacitatea omului de a ramane fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este

9
simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit strabatut de omul pocit este simbolul
eticii inferioare a omului comun.

Poetul foloseste epitete simple, duble si triple, asociatii noi pe baza principiului corespondentelor, a
intrepatrunderii senzatiilor de vaz, auz si miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente
simboliste pe care le gasim in poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondete, nume de pietre
scumpe, topaze, alabastru. In deosebi refrenul si repetitia dau poemului o cadenta melodioasa, un
farmec muzical propriu. Poezia este scrisa in ritm amfibrahi si metru de 12 silabe. Poetul aduce inovatii
de ordin tehnic, in primul rand in dispozitia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rima incrucisata
si trei rime alaturate. Unele versuri au functie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbari obsedant.

In ultimii ani ai vietii Macedonski a compus un numar apreciabil de poezii cu forma fixa, rondeluri.

Acestea sunt grupate in 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vanturi, Rondelurile
rozelor, Rondelurile senei si Rondelurile de portelan. Aceste cicluri au fost adunate si publicate postum in
1927 cu titlul "Poema rondelurilor". Dintre aceste rondeluri putem aminti "Rondelul rozei ce infloreste"
in care poetul exprima emotia pe care i-o trezeste inflorirea trandafirului. Macedonski se insenineaza
contempland frumosul, simtind ca natura ii ofera recompensa pentru suferintele vietii. El uita necazurile
imobilizandu-si existenta prin arta:
"O roza-nfloreste, suava…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic ma poarta extazul
Spre-o nalta si tainica slava."
O alta latura a activitatii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de
poezie este egala cu spontaneitatea.

In articolul "Poezia viitorul" sau "Despre logica poeziei" el considera poezia in primul rand forma si
muzica. Originea poeziei se afla in misterul universal si se construieste dupa o logica proprie. El afirma
"arta versurilor este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii". El pune in evidenta capacitatea de
sugestie a poeziei, suveranitatea emotiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el
aparand ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii romanesti prin noi motive poetice,
forme noi de poezie si specii noi.

Macedonski şi lirica Nopţilor...

Pe 14 martie 1854 venea pe lume Alexandru Macedonski, unul dintre cei mai importanţi poeţi de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, contemporan cu Eminescu, dar şi cu Bacovia,
“călare” pe două veacuri şi purtat în literatură pe unda mai multor “curente literare”...; chiar dacă azi îi
aşezăm numele (mai ales) alături de simbolism, printre teoreticienii căruia se numără, în România.
Fondatorul revistei Literatorul (şi ferment al grupului de scriitori adunaţi împrejurul acesteia), Alexandru
Macedonski rămâne în memoria liricii româneşti în special ca “poet al Nopţilor”...

10
Îndrăgită de toţi poeţii romantici ai lumii, de la Byron şi Musset la Eminescu, “poezia nopţii” îşi are
originea în lirica unui poet preromantic englez, Edward Young, a cărui operă a fost tradusă şi imitată pe
continent vreme de aproape două secole. Printre cei din urmă epigoni ai lui Young – însă trebuie să spun
că folosesc termenul “epigoni” în sensul cel mai nobil al cuvântului – se numără şi câţiva poeţi români.
Meditaţiile nocturne le întâlnim la noi în pleiada scriitorilor romantici paşoptişti. Ion Heliade Rădulescu a
scris “O noapte pe ruinurile Târgoviştei”, Vasile Cârlova – “Ruinurile Târgoviştei”, Grigore Alexandrescu –
“Reveria” şi “Miezul nopţii”, Dimitrie Bolintineanu – “O noapte pe morminte” şi “O noapte pe malul
Dunării”, Vasile Alecsandri, “O noapte la ţară”... Cel mai expresiv poet român al nopţilor avea să-şi tragă
însă rădăcinile din ultimii romantici ai Europei, plămădind, în literatura română, simbolismul. Poetul
acesta, călare pe două secole şi pe mai multe epoci literare, se numeşte Alexandru Macedonski. Între
1870 – anul debutului său, la numai 16 ani, şi 1920 – când moare inhalând parfum de trandafiri, e o
jumătate de secol de istorie a literaturii române. O jumătate de secol în care-i datorăm unul dintre
filonurile simbolismului românesc, o revistă de ţinută, cum a fost Literatorul, impunerea rondelului, ca
specie lirică de forţă în literatura română şi... poezia nopţilor.

“Nopţile” lui Macedonski au ca element fundamental o legătură strânsă între afectiv şi idee. Poetul nu se
lasă îndeajuns furat de metaforă, încât să uite ideea care l-a frământat atunci când a început să scrie. Iar
“ideea” aceasta poate fi însuşi destinul poetului – ca în “Noaptea de aprilie” sau în “Noaptea de
noiembrie” – sau o chestiune de natură morală, cum se întâmplă în poemul intitulat “Noaptea de
februarie”. Poetul care a ales să-şi dea duhul inhalând parfum de roze trage după el în poezia incipientă a
simbolismului românesc viţe preromantice. Putem spune că, în “Noaptea de noiembrie”, el are chiar
capacitatea să-şi prevadă sau să-şi proiecteze viitorul în versuri ca acestea “Zăceam sub crini şi roze,
suflare nu aveam,/ Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe câţi iubisem/ Coprinşi de-o jale-adâncă, plângându-
mă-i vedeam”. O altă dominantă a Nopţilor macedonskiene este retorismul, nutrit de o personalitate
traumatizată de contraste lăutrice evidente. Instanţa poetică pe care o propune la cenaclul sau la revista
pe care le conducea transpare, modulată reflexiv, şi în lirica lui. “Nopţile”, mai ales, au fiecare o regie
proprie, care denotă că Macedonski stăpânea foarte bine procedeele retorice şi discursive, jocul de
replici lirice. În “Noaptea de noiembrie”, de exemplu, el îşi interoghează, retoric, eul: “Făcut-am să plângă
pe cine mă citea?/ Umblat-am prin stele?”. Nu e acesta decât un fel de “captatio benevolentiae” a
cititorului contemporan sieşi şi, mai ales, a celui ce va veni pe lume după stingerea poetului şi disoluţia
lui în... parfum de roze. Plasându-se vizionar pe piedestalul veşniciei, el îşi asigură posteritatea scriind, în
“Noaptea de Mai”: “Iar când şi mie-mi zice «Cântă!» c-un singur semn mă deşteptă/ Spre înălţimi
neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă/ În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighetoarea cântă!”.

11